Categorie: Cărți primite

Niciun comentariu

Marian Coman: Haiganu. Fluviul şoaptelor (2015); Haiganu. Furia oarbă (2017)

  de

Scriitura artistă din aceste două cărţi contrastează plăcut cu modul jurnalistic folosit de majoritatea autorilor români de SF&F.  Păstrând proporţiile, Marian Coman este, în această privinţă, emulul lui Vladimir Colin, la rândul lui impus printre autorii generaţiei sale printr-o scriitură de-o eleganţă caligrafică. Această opţiune calofilă formează o interesantă disonanţă cu acumularea de orori comise de personaje. În romanele obişnuite de tip thriller, autorii apelează la o scriitură jurnalistică, fără metafore şi înflorituri, obiectivul lor fiind relatarea cât mai directă a unor întâmplări menite să le dea fiori cititorilor; centrul de greutate se află în mecanica evenimentelor şi nu în exprimările auctoriale. La autorul nostru, lucrurile stau exact invers: realul rafinament stilistic tinde să se emancipeze şi să devină aspectul cel mai acaparant al textului, în dauna nenumăratelor orori imaginate.
Ce-i drept, pe parcursul lecturii apare o anumită monotonie. Captivat de armonia frazelor sale, autorul acumulează poate prea multe cuvinte. Ceva asemănător se observă şi în privinţa dialogurilor. Acest din urmă aspect este însă aproape inevitabil. Cine a scris romane ştie că dialogurile au darul util de a întrerupe vocea auctorială şi (să nu ne sfiim a o spune) de a mări numărul paginilor. Dacă ai vanitatea de-a te feri de cărţi subţiri, vei apela în mod copios la dialoguri. Autorii occidentali de gen ştiu foarte bine, în plus, că romanele groase se vând mai bine decât cele subţiri.
Alături de scriitură, cărţile lui Marian Coman mai au câteva calităţi menite să le scoată în mod providenţial din zona literaturii amatoristice. Mai întâi, abundenţa numelor proprii. În siajul marilor săi predecesori în materie de imaginare a unor lumi completamente autonome, autorul nostru stabileşte nişte repere onomastice şi toponimice, iar apoi le repetă cu tenacitate. Cititorul aruncă exasperat cartea sau, lucru foarte posibil, face efortul de-a se instala în lumea înfiinţată în faţa ochilor săi.
Remarcabilă este şi străduinţa autorului de a-şi fortifica psihic personajele şi de ale atribui nu numai acţiuni fizice, de regulă ţinând de categoria atrocităţilor, dar şi trăiri dubitative, specifice omenilor reali, nu şi personajelor de basm.  
În cele două cărţi ale lui Marian Coman, un psihanalist necomplezent ar descoperi infantofobie şi irodism. Numeroase personaje copii sunt ucise sau schilodite. (Pentru o documentare plăcută asupra acestui aspect, amatorii de SF&F au la dispoziţie capitolul X din „Mătuşa Julia şi condeierul”, magistral roman de Mario Vargas Llosa.) Cea mai frapantă este transformarea, prin vrăji, a unui grup de copii orfani într-o armată de asasini abjecţi. Sugestia că în subconştientul copiilor existau deja respectivele porniri poate fi cu greu ocolită.
Nu vom adopta un asemenea punct de vedere, de natură să indispună comunitatea SF&F. Vom spune că autorul, în strădania sa de a realiza un text cât mai vandabil, a apelat la nişte soluţii narative cât mai şocante posibil, în tradiţia artei manieriste. Poate că unii cititori-cumpărători apreciază asemenea alăturări, chiar şi atunci când acestea par abominabile. Sau poate chiar din acest motiv.   

 

Niciun comentariu

Alexandru Lamba: Arhitecţii speranţei (2017)

  de

Oamenii din anul 2319 vor fi exact precum cei de azi şi doar tehnologia va evolua? Iată întrebarea stârnită de remarcabilul roman al lui Alexandru Lamba. În "Arhitecţii speranţei" avem, la drept vorbind, două romane. Primul, eseistic, situat la un înalt nivel speculativ, dezbate dilema călătoriei în timp, dar şi alte teme pasionante: arta manipulării oamenilor, raportul dintre realitate obiectivă şi ficţiune, vocaţia sau nonvocaţia fiinţei umane pentru adevăr, supravieţuirea iubirii pasiune într-o epocă supertehnologizată.

Circa două treimi din volum sunt ocupate de un roman realist. Personajele sunt adulţi trăitori peste 200 de ani în Berlin, având comportamentul şi mentalitatea unor corporatişti din anul 2017, rezidenţi într-un oraş mare din Europa. Modul cum vorbesc aceşti tineri exprimă un aliaj între cele două ingrediente ale succesului în lumea de azi: inteligenţă şi agresivitate. Dialogurile lor, presărate cu expresii folosite în mod frecvent de tinerii tehnocraţi români de azi, sunt revelatoare. Iată un exemplu:

"- Eşti un mare mitocan!

 – Tot eu?

 – Da, tu! Eu, dimpotrivă, găsesc că gagica e super dacă mă aşteaptă. Şi vreau s-o iau uşor, la început să nu fim doar noi doi. Sondez terenul. Când eşti într-un grup mai mare, vezi dacă gagica te place sau nu. Altfel, în doi, na… nu are cu cine vorbi în afară de tine şi atunci…"

Probabil că prezumaţii cititori ai cărţii se vor recunoaşte cu plăcere în personaje, iar cartea se va vinde mai bine din această pricină. Rămâne totuşi în discuţie problema dialogurilor în sefeurile cu subiecte plasate într-un viitor îndepărtat. Este de dorit ca autorii să intuiască şi schimbările intervenite în felul de a fi al oamenilor sau este suficient să opereze cunoscutele extrapolări în materie de tehnologie?

De sine stătătoare ni s-au părut a fi cele câteva pagini une este înfăţişată iubirea imposibilă şi unilaterală dintre un corporatist (teoretic trăitor peste 200 de ani, dar având mentalitatea unui ins din zilele noastre) şi o femeie dintr-o altă epocă istorică. Episodul are farmecul contradictoriu al iubirilor romantice, tot mai puţin posibile în lumea tehnologizată.

Ceva inefabil, talentul literar, încearcă să unească, în romanul lui Alexandru Lamba, nişte componente aparent incompatibile. Succesul de librărie al cărţii va dovedi probabil că este vorba despre o încercare reuşită.

 

Niciun comentariu

Adrian Mihălţianu, Epoca inocenţei (2017)

  de

Criticul literar nu este necesar în lumea sefiştilor. El trebuie să îi lase locul agentului literar, iar comentariilor sale li se cere să ajute la vânzarea cărţilor. Cine doreşte poate să scrie şi să publice texte de critică literară, dar nu va reuşi decât să pară un trouble-fête  şi un ins depăşit de  vremuri. Autorii români de SF&F nu au nevoie de opiniile criticului literar, evoluţiile lor se produc în funcţie de cerinţele pieţii de carte. Fapt semnificativ, absolvenţii de filologie se împuţinează în respectivul grup social, cultura literară dobândită în mod sistematic se dovedeşte mai degrabă o piedică în calea unei dezinvolturi stilistice psihologic avantajoase. Absolvenţii unor facultăţi nonfilologice au şi avantajul că sunt feriţi de atitudinea cvasireligioasă în faţa realizării estetice, existentă adesea la absolvenţii de filologie. Străini de „chinurile creaţiei”, frecvente la maeştrii tradiţionali ai literaturii, ei pot aborda scrisul în mod lucrativ, având psihologia comodă a unor meşteşugari mai mult sau mai puţin abili în folosirea unor clişee.

Observaţiile de mai sus n-au nici-un dram de reproş sau de ironie. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile în privinţa literaturii comerciale. Cine mai îmbracă odăjdiile criticului literar tradiţional, atunci când pătrunde în domeniul respectiv, dă dovadă de naivitate scuzabilă, de autoiluzionare stimabilă sau fiindcă astfel obţine uşor o oarecare notorietate. Sunt justificate, în schimb, cercetările sociologice şi tematologice.

Ce i-aş fi spus, deci, lui Adrian Mihălţianu, dacă i-aş fi citit manuscrisul înainte de editare, în calitate de agent literar? Aş fi observat, mai întâi, că prima parte a romanului pare o literatură pur comercială, cu aventuri fizice şi crudităţi de limbaj. Împuşcăturile şi exploziile ar putea să-i atragă pe nişte cititori mai puţin pretenţioşi, de preferinţă adolescenţi aflaţi la începutul relaţiei lor cu sefeul. Sunt însă aceştia mari cumpărători de volume masive? Şi agresivitatea exprimată verbal ar fi probabil pe placul acestor cititori; problema este însă faptul că dincolo de expresiile „tari”, de tipul „băga-mi-aş”, spusele personajelor sunt afirmaţii în stil impersonal, jurnalistic.  Cred, ar fi continuat agentul literar, că nişte dialoguri mai personalizate, mai apropiate de vorbirea colocvială, cu mai puţin ţesut adipos, ar fi fost mai atrăgătoare.

Pe de altă parte, cartea dovedeşte acribia autorului în materie de detalii tehnologice şi, în general, materiale. Un aspect pozitiv; cititorii de sefeuri nu se mulţumesc cu texte unde tehnologia este prezentată în mod superficial. Într-adevăr, conflictul legat de cursa spre Marte a echipajelor chinez şi american are o notă de naivitate, dar poate tocmai această alunecare în basm tehnologic este pe placul adolescenţilor. Oricum, inventivitatea autorului în materie de evoluţii tehnologice este remarcabilă.

Cine are energia să parcurgă întreaga carte va fi răsplătit. Scenariul unui viitor apropiat este foarte interesant, iar extrapolările actualelor raporturi de forţe politice la nivel planetar sunt argumentate şi plauzibile. Acest ultim compartiment al romanului îi va determina să cumpere cartea, probabil, pe amatorii de sefeuri cu vârste de 35 – 40 de ani.

Părerea mea, ar fi încheiat agentul, este că ar fi oportună o „tundere” a dialogurilor prelungite şi a scenelor de film comercial. Viziunea asupra viitorului ar merita aşa ceva. Oricum, ţin să te felicit, i-ar fi spus autorului. Ai Sitzfleisch, scrii temeinic, nu fuşereşti. Asta nu este puţin lucru.

Niciun comentariu

Dănuţ Ungureanu & Marian Truţă, Mineral (2015)

  de

Paradigma actuală în privinţa literaturii de ficţiune nu mai desparte în mod tranşant high literature de pop culture. Drept urmare, critica literară a fost înlocuită, în bună măsură, de discursul promoţional. Blogger-ul cu studii nonfilologice este perfect echipat pentru aşa ceva. Nu mai interesează valoarea, cândva stabilită de critică, ci vandabilitatea.

Această situaţie, evidentă şi în comunitatea sefiştilor români, nu este defel reprobabilă, câtă vreme este rodul unei evoluţii obiective. O menţionăm doar pentru a constata că împărţirea de mai sus, străină de orice reproş, are o valoare metodologică. Putem vorbi despre două moduri de a scrie literatură de ficţiune, fără să considerăm că unul este mai bun decât celălalt, căutând în mod neutru diferenţele. O asemenea grilă de lectură se dovedeşte încă productivă, cel puţin atât timp cât conceptul de literatură valoroasă estetic nu s-a demodat cu desăvârşire. Romanul Mineral, semnat de Dănuţ Ungureanu şi Marian Truţă, pare în mod special compatibil cu o astfel de lectură.

În această impresionantă carte, lirismul autentic alternează cu lungi episoade de literatură pur comercială, iar notaţiile psihologice valide, cu dialogurile semi-argotice, suburbane, purtate parcă de nişte şuţi de azi, în Piaţa Obor (aceste dialoguri, atribuite unor personaje dintr-un viitor îndepărtat, au un efect involuntar parodic), precum şi cu o seamă de conflicte confecţionate din prefabricate epice, pe gustul amatorilor de înfruntări fizice.

Contrastul este interesant, ba chiar dramatic, sugerând situaţia ambiguă a autorului de talent din ziua de azi. Pe de o parte, acesta simte impulsul de a se exprima pe sine însuşi cât mai fidel, pe de alta, doreşte să vândă cât mai multe exemplare din cartea sa şi lasă la o parte dorinţa de autenticitate.

Aşa stând lucrurile, Mineral îi satisface pe toţi. Pe amatorii de suspans şi de vulgarităţi denotând că avem de-a face cu nişte duri, dar şi pe amatorii de texte autentice. Aceştia din urmă aplaudă inventivitatea ieşită din comun a autorilor şi declară că imposibila coabitare dintre organic şi mineral este o metaforă cu largi reverberaţii filozofice şi lirice. 

Niciun comentariu

Dan Ninoiu: Erezia egumenului Glicherie (2016), Incredibila aventură a cuviosului Achim (2016), Manuscrisul episcopului Petronius (2016)

  de

Sefistul canonic este un cititor avid al cărţilor scrise de alţi sefişti, precum şi un privitor asiduu al filmelor de gen. Convertirea lui la postura de autor are loc aproape automat. De asemenea, el este un consumator pasionat de informaţii referitoare la evoluţiile tehnico-ştiinţifice. El găseşte astfel o sumedenie de idei interesante, compatibile cu vocaţia sa manieristă pentru ars combinatoria, în cazul său, abilitatea de a asambla idei provenite din ştiinţă şi tehnică în moduri narative cât mai inedite cu putinţă.

De o vreme încoace, autorii de sefeuri au început să apeleze şi la recuzita mitologică. Istorisirile cu zei, profeţi şi diavoli au energie narativă şi par compatibile cu tema călătoriei în timp precum şi cu aceea a lumilor paralele.

În „Erezia egumenului Glicherie” (2016), Dan Ninoiu recurge la o asemenea hibridare îndrăzneaţă. Mai mult chiar, alege o variantă cât mai şocantă cu putinţă pentru cititorii români, oameni născuţi şi crescuţi într-un spaţiu cultural unde creştinismul răsăritean este o religie respectată chiar şi de neoprotestanţii desprinşi din ea. Este şocantă ideea de a susţine, fie şi doar prin spusele unui personaj, dogma satanismului ateist, promovat în secolul trecut de Anton Szandor LaVey.  În respectiva doctrină, Satan nu este adorat, ci este privit ca un simbol al naturii umane. „Eu sunt dumnezeul meu.” Acest enunţ sintetizează doctrina satanismului ateist şi desemnează reorientarea narcisistă a disponibilităţii umane pentru sumisiune înspre propria persoană. Personajul din „Erezia egumenului Glicherie” spune ceva asemănător: „…pre Mântuitorul îl putem găsi în fiecare dintre noi…”. Referirea explicită la Hristos duce cât mai departe posibil „cârtirea” anticreştină.

Pentru cititorul mai avizat în materie de istorie a religiilor, ideea de a răsădi în spaţiul spiritual românesc o asemenea plantă ideologică exotică este interesantă. De ce nu? se întreabă el. Dacă există o argumentare plauzibilă, se poate discuta. Cititorul obişnuit de SF, în schimb, s-ar putea să se declare plictisit de speculaţiile teologice. Oricum, autorul dă dovadă de curaj, atunci când renunţă la scenele de acţiune şi mută conflictul pe o dezbatere abstractă, arătând că sefeul poate fi extins în direcţii neaşteptate.

Dacă ideea cărţii este interesantă, realizarea narativă are anumite neajunsuri. Unul este modul expeditiv şi obscur de alăturare a celor două lumi, cea a principatelor române pe la 1800  şi cea a evenimentelor relatate in Noul Testament. Logica internă, necesară chiar şi în cele mai fanteziste scenarii, suferă.

De asemenea, ar fi fost de preferat ca autorul să fiu mai grijuliu atunci când adoptă un lexic şi o topică arhaizante. Apariţia destul de frecventă a unor neologisme printre arhaisme produce un efect nedorit de umor involuntar.

#

A doua carte semnată de Dan Ninoiu conţine trei povestiri şi este recomandată fără nici-o rezervă de editorul Constantin D. Pavel, într-o prefaţă intitulată "Religious-fiction", un text din categoria criticii literare endemice, de o subiectivitate vădită.

Probabil că prolificul prozator va mai publică multe alte volume la Editura Pavcom, din moment ce editorul este atât de entuziasmat de performanţele sale literare. Noi nu putem decât să-i urăm succes şi să ne limităm la a-i recomanda, cu ezitările celui aflat în pericolul de a fi catalogat drept un trouble-fête, să nu cadă în eroarea de-a crede despre sine că este deja un autor format, iar scrierea prozei bune este o chestiune de rutină pentru el. Sunt multe de învăţat. Probabil că primul pas ar fi găsirea unui redactor bun, profesionist, având mai mult decât entuziasm. Editarea este o meserie cu reguli clare.

#

În romanul "Manuscrisul episcopului Petronius" (apărut, ca şi precedentele două cărţi prezentate de noi, la Editura Pavcom), Ion Ninoiu face încă un pas către postura de prozator profesionist. El încearcă să-şi armonizeze imaginaţia şi înclinaţia spre filozofare cu tehnica cerută de realizarea unor texte de ficţiune valide. Cartea este mai coerent structurată decât precedentele două, dar mai rămân destule de "dres". Ajustarea ar trebui să vizeze mai întâi limitarea numărului de prefabricate livreşti folosite şi obţinerea pe această cale a unei mai mari clarităţi a textului. Complicaţiile speculative sunt interesante doar atâta vreme cât nu devin confuze. O altă problemă a autorului este găsirea unui stil propriu, de preferinţă mai elaborat decât cel jurnalistic. În romanul de faţă, naratorul foloseşte stilul ceremonios-arhaizant, dar şi pe cel al diletantului avântat cu mult curaj pe tărâmul speculaţiilor filozofice, formulate în termeni moderni. Rezultatul este un hibrid narativ nu tocmai convingător.

Ar fi de dorit ca autorul să evolueze şi în privinţa lexicului folosit. Neologismele şi regionalismele "nu dau bine" în contextul unei istorisiri cu personaje din timpul creştinismului timpuriu. De asemenea, ar fi de dorit ca autorul să evite erorile de cultură generală.

Cu siguranţă, multe dintre neajunsurile menţionate  ar fi dispărut dacă manuscrisul ar fi fost redactat în mod competent.

Constatările de mai sus sunt justificate de faptul că romanul are fragmente reuşite, probe de talent literar, iar dl. Ninoiu, oaspete la Braşov cu vreo câteva săptămâni în urmă, jurist prin formaţie, mi s-a părut un perfecţionist şi nu un producător banal de texte comerciale vandabile.

Avem motive să credem că autorul nostru va evolua şi ne va oferi curând cărţi perfect valide. 

Niciun comentariu

Nic Dobre: Căldura gheţarilor (2016)

  de

Un amator de sefeuri tenebroase, cu nenorociri şi abjecţii în lanţ, îi va reproşa lui Nic Dobre optimismul şi înscenarea unor întâmplări cu final fericit.

Ar fi însă un reproş nejustificat, fiindcă autorul braşovean nu face decât să-şi urmeze felul său de-a fi, fără nici-o tentativă mediocră de a se alinia la vreo modă scripturală mai veche sau mai nouă.

Într-adevăr, pare demodat să scrii aşa. În  realitate însă este meritoriu, iar ”Căldura gheţarilor” este o scriere atrăgătoare, capabilă să ofere o lectură plăcută, reconfortantă, educativă în sensul că îi sugerează cititorului o ipoteză feerică: lumea este un loc unde fericirea este posibilă, iar viitorul nu va fi neapărat o acumulare de atrocităţi şi catastrofe.

Pentru a produce frumosul său basm, Nic Dobre a avut nevoie de mult curaj. El a probat şi că deţine un caracter puternic, lucru important la începutul unei cariere literare.

Autorul nostru apelează la nişte motive cunoscute ale genului, dar o asemenea procedare este inerentă. Mai importantă este conformitatea autorului cu sine însuşi, precum şi calitatea sa de a nu se contrazice atunci când imaginează personaje şi conflicte.

O menţiune pentru răbdarea lui Nic Dobre atunci când acumulează detalii materiale şi înscenează dialoguri unde personajele vorbesc cu naturaleţea lipsită de pretenţii întâlnită în viaţa reală.

Atmosfera din primele două treimi ale romanului aminteşte de “The Stand” (în traducerea românească, “Apocalipsul”), romanul lui Stephen King. Nu este vorba de nimic reprobabil, în sens literar. Imaginând o atmosferă vag asemănătoare, Nic Dobre nu face decât să aducă un omagiu unui maestru.