Sefistul canonic este un cititor avid al cărţilor scrise de alţi sefişti, precum şi un privitor asiduu al filmelor de gen. Convertirea lui la postura de autor are loc aproape automat. De asemenea, el este un consumator pasionat de informaţii referitoare la evoluţiile tehnico-ştiinţifice. El găseşte astfel o sumedenie de idei interesante, compatibile cu vocaţia sa manieristă pentru ars combinatoria, în cazul său, abilitatea de a asambla idei provenite din ştiinţă şi tehnică în moduri narative cât mai inedite cu putinţă.
De o vreme încoace, autorii de sefeuri au început să apeleze şi la recuzita mitologică. Istorisirile cu zei, profeţi şi diavoli au energie narativă şi par compatibile cu tema călătoriei în timp precum şi cu aceea a lumilor paralele.
În „Erezia egumenului Glicherie” (2016), Dan Ninoiu recurge la o asemenea hibridare îndrăzneaţă. Mai mult chiar, alege o variantă cât mai şocantă cu putinţă pentru cititorii români, oameni născuţi şi crescuţi într-un spaţiu cultural unde creştinismul răsăritean este o religie respectată chiar şi de neoprotestanţii desprinşi din ea. Este şocantă ideea de a susţine, fie şi doar prin spusele unui personaj, dogma satanismului ateist, promovat în secolul trecut de Anton Szandor LaVey. În respectiva doctrină, Satan nu este adorat, ci este privit ca un simbol al naturii umane. „Eu sunt dumnezeul meu.” Acest enunţ sintetizează doctrina satanismului ateist şi desemnează reorientarea narcisistă a disponibilităţii umane pentru sumisiune înspre propria persoană. Personajul din „Erezia egumenului Glicherie” spune ceva asemănător: „…pre Mântuitorul îl putem găsi în fiecare dintre noi…”. Referirea explicită la Hristos duce cât mai departe posibil „cârtirea” anticreştină.
Pentru cititorul mai avizat în materie de istorie a religiilor, ideea de a răsădi în spaţiul spiritual românesc o asemenea plantă ideologică exotică este interesantă. De ce nu? se întreabă el. Dacă există o argumentare plauzibilă, se poate discuta. Cititorul obişnuit de SF, în schimb, s-ar putea să se declare plictisit de speculaţiile teologice. Oricum, autorul dă dovadă de curaj, atunci când renunţă la scenele de acţiune şi mută conflictul pe o dezbatere abstractă, arătând că sefeul poate fi extins în direcţii neaşteptate.
Dacă ideea cărţii este interesantă, realizarea narativă are anumite neajunsuri. Unul este modul expeditiv şi obscur de alăturare a celor două lumi, cea a principatelor române pe la 1800 şi cea a evenimentelor relatate in Noul Testament. Logica internă, necesară chiar şi în cele mai fanteziste scenarii, suferă.
De asemenea, ar fi fost de preferat ca autorul să fiu mai grijuliu atunci când adoptă un lexic şi o topică arhaizante. Apariţia destul de frecventă a unor neologisme printre arhaisme produce un efect nedorit de umor involuntar.
#
A doua carte semnată de Dan Ninoiu conţine trei povestiri şi este recomandată fără nici-o rezervă de editorul Constantin D. Pavel, într-o prefaţă intitulată "Religious-fiction", un text din categoria criticii literare endemice, de o subiectivitate vădită.
Probabil că prolificul prozator va mai publică multe alte volume la Editura Pavcom, din moment ce editorul este atât de entuziasmat de performanţele sale literare. Noi nu putem decât să-i urăm succes şi să ne limităm la a-i recomanda, cu ezitările celui aflat în pericolul de a fi catalogat drept un trouble-fête, să nu cadă în eroarea de-a crede despre sine că este deja un autor format, iar scrierea prozei bune este o chestiune de rutină pentru el. Sunt multe de învăţat. Probabil că primul pas ar fi găsirea unui redactor bun, profesionist, având mai mult decât entuziasm. Editarea este o meserie cu reguli clare.
#
În romanul "Manuscrisul episcopului Petronius" (apărut, ca şi precedentele două cărţi prezentate de noi, la Editura Pavcom), Ion Ninoiu face încă un pas către postura de prozator profesionist. El încearcă să-şi armonizeze imaginaţia şi înclinaţia spre filozofare cu tehnica cerută de realizarea unor texte de ficţiune valide. Cartea este mai coerent structurată decât precedentele două, dar mai rămân destule de "dres". Ajustarea ar trebui să vizeze mai întâi limitarea numărului de prefabricate livreşti folosite şi obţinerea pe această cale a unei mai mari clarităţi a textului. Complicaţiile speculative sunt interesante doar atâta vreme cât nu devin confuze. O altă problemă a autorului este găsirea unui stil propriu, de preferinţă mai elaborat decât cel jurnalistic. În romanul de faţă, naratorul foloseşte stilul ceremonios-arhaizant, dar şi pe cel al diletantului avântat cu mult curaj pe tărâmul speculaţiilor filozofice, formulate în termeni moderni. Rezultatul este un hibrid narativ nu tocmai convingător.
Ar fi de dorit ca autorul să evolueze şi în privinţa lexicului folosit. Neologismele şi regionalismele "nu dau bine" în contextul unei istorisiri cu personaje din timpul creştinismului timpuriu. De asemenea, ar fi de dorit ca autorul să evite erorile de cultură generală.
Cu siguranţă, multe dintre neajunsurile menţionate ar fi dispărut dacă manuscrisul ar fi fost redactat în mod competent.
Constatările de mai sus sunt justificate de faptul că romanul are fragmente reuşite, probe de talent literar, iar dl. Ninoiu, oaspete la Braşov cu vreo câteva săptămâni în urmă, jurist prin formaţie, mi s-a părut un perfecţionist şi nu un producător banal de texte comerciale vandabile.
Avem motive să credem că autorul nostru va evolua şi ne va oferi curând cărţi perfect valide.