Scriitura artistă din aceste două cărţi contrastează plăcut cu modul jurnalistic folosit de majoritatea autorilor români de SF&F. Păstrând proporţiile, Marian Coman este, în această privinţă, emulul lui Vladimir Colin, la rândul lui impus printre autorii generaţiei sale printr-o scriitură de-o eleganţă caligrafică. Această opţiune calofilă formează o interesantă disonanţă cu acumularea de orori comise de personaje. În romanele obişnuite de tip thriller, autorii apelează la o scriitură jurnalistică, fără metafore şi înflorituri, obiectivul lor fiind relatarea cât mai directă a unor întâmplări menite să le dea fiori cititorilor; centrul de greutate se află în mecanica evenimentelor şi nu în exprimările auctoriale. La autorul nostru, lucrurile stau exact invers: realul rafinament stilistic tinde să se emancipeze şi să devină aspectul cel mai acaparant al textului, în dauna nenumăratelor orori imaginate.
Ce-i drept, pe parcursul lecturii apare o anumită monotonie. Captivat de armonia frazelor sale, autorul acumulează poate prea multe cuvinte. Ceva asemănător se observă şi în privinţa dialogurilor. Acest din urmă aspect este însă aproape inevitabil. Cine a scris romane ştie că dialogurile au darul util de a întrerupe vocea auctorială şi (să nu ne sfiim a o spune) de a mări numărul paginilor. Dacă ai vanitatea de-a te feri de cărţi subţiri, vei apela în mod copios la dialoguri. Autorii occidentali de gen ştiu foarte bine, în plus, că romanele groase se vând mai bine decât cele subţiri.
Alături de scriitură, cărţile lui Marian Coman mai au câteva calităţi menite să le scoată în mod providenţial din zona literaturii amatoristice. Mai întâi, abundenţa numelor proprii. În siajul marilor săi predecesori în materie de imaginare a unor lumi completamente autonome, autorul nostru stabileşte nişte repere onomastice şi toponimice, iar apoi le repetă cu tenacitate. Cititorul aruncă exasperat cartea sau, lucru foarte posibil, face efortul de-a se instala în lumea înfiinţată în faţa ochilor săi.
Remarcabilă este şi străduinţa autorului de a-şi fortifica psihic personajele şi de ale atribui nu numai acţiuni fizice, de regulă ţinând de categoria atrocităţilor, dar şi trăiri dubitative, specifice omenilor reali, nu şi personajelor de basm.
În cele două cărţi ale lui Marian Coman, un psihanalist necomplezent ar descoperi infantofobie şi irodism. Numeroase personaje copii sunt ucise sau schilodite. (Pentru o documentare plăcută asupra acestui aspect, amatorii de SF&F au la dispoziţie capitolul X din „Mătuşa Julia şi condeierul”, magistral roman de Mario Vargas Llosa.) Cea mai frapantă este transformarea, prin vrăji, a unui grup de copii orfani într-o armată de asasini abjecţi. Sugestia că în subconştientul copiilor existau deja respectivele porniri poate fi cu greu ocolită.
Nu vom adopta un asemenea punct de vedere, de natură să indispună comunitatea SF&F. Vom spune că autorul, în strădania sa de a realiza un text cât mai vandabil, a apelat la nişte soluţii narative cât mai şocante posibil, în tradiţia artei manieriste. Poate că unii cititori-cumpărători apreciază asemenea alăturări, chiar şi atunci când acestea par abominabile. Sau poate chiar din acest motiv.