Categorie: Cărți primite

În viață, dar și în literatură, plasarea pe o poziție intermediară este riscantă. Aceasta fiindcă simțul comun preferă situările clare, univoce. Când este vorba despre oameni ieșiți din anonimat, regula devine în mod special evidentă. ”Hibrizilor” li se face dreptate, în cele mai multe cazuri, doar de către posteritate. Excepțiile fericite nu lipsesc însă. Adrian Munteanu pare a fi una dintre ele. El a cultivat și cultivă în mod simultan poezia și teatrul, iar rezultatele demersului său temerar sunt remarcabile.

Cartea de față ține de memorialistică. Un volum asemănător ca manieră a fost publicat de poet în anul 2018: ”Povestea premiului NUX”. Aceste două cărți contrapunctează numeroasele volume de basme în versuri și sonete apărute începând cu anul 1999.

În ”Fereastra orbului” sunt evocate două etape distincte din viața autorului. Prima cuprinde anii adolescenței și ai tinereții, când pasiunea pentru teatru a căpătat intensitatea unei vocații acaparatoare. A doua rememorează o călătorie în Canada, în anul 2003, când poetul avea 55 de ani. Scopul acestei adevărate aventuri a fost realizarea unor spectacole de tipul one man show, produse în fața unor copii de origine română. Cu optimismul său fără margini, dar și cu o vitalitate ieșită din comun, poetul s-a aruncat în această expediție poetico-teatrală ca un conchistadcor neînfricat, înfruntând audiențe mai mult sau mai puțin prietenoase, dar și incertitudini stresante în legătură cu logistica periplului său. Însemnările legate de această călătorie sunt interesante; poetul discută cu ardoare despre prestațiile sale canadiene și despre ecourile acestora în conștiința sa, dar observă și caracteristicile psihologice ale românilor transplantați în Lumea Nouă.

Tonalitatea fundamentală a acestui volum de memorii este dramatizarea. Autorul reușește să prezinte prestațiile sale drept niște evenimente extrem de importante și, aspect aproape miraculos, cititorul înclină să îl creadă și admite că o înnobilare datorată aspirației devorante spre expresivitate transformă textul dintr-o relatare în stil jurnalistic într-o evocare poetică autentică.

”Bună ziua. Sunt Florin Giurcă, unul din autorii care scriu în revista CSF Earth, membru în colectivul de redacție. Mă puteți ajuta cu o cronică la ultima mea  carte  apărută la editura Pavcon? Vă rămân profund recunoscător. Cu respect.” Dl. Giurcă mi-a trimis solicitarea de mai sus în 22 martie a. c. De ce recurge oare domnul autor la un critic biologic ”expirat”? m-am întrebat. Și, apoi, despre ce fel de ajutor poate fi vorba? Numai o cauză nobilă este la mijloc, am conchis.  

Dl. Giurcă (n. 1956) a debutat editorial în 2017, a publicat apoi câte un volum pe an, iar peste doar șapte ani a scos la iveală volumul de față. Au mai urmat câteva volume. Sefeuri cu sau fără  intrigi polițiste, proză fantastică. O mică performanță.  

Absolvent al Facultății de Automatică a Institutului Politehnic din București, Florin Giurcă face parte dintr-un grup interesant de autori. Studiile sale, lipsite de orice legătură cu literatura de ficțiune, par a nu-l recomanda pentru o carieră de autor prolific. Sau poate, dimpotrivă, l-au predestinat tocmai pentru așa ceva. Aceasta fiindcă poziția sa de autodidact inteligent i-a favorizat o anumită atitudine interioară de condescendență (respect ironic) față de actul de a scrie literatură de ficțiune. Când scrierea literaturii este socotită doar o chestiune de rutină și de forță vitală, paginile se adună în mod lesnicios, iar cărțile se înmulțesc precum copiii unei femei sănătoase și prolifice. Altfel stau lucrurile în cazul unor autori cu studii umanistice. La aceștia este probabil să apară o atitudine de respect cvasireligios față de literatură, exprimată inclusiv printr-o mie de scrupule stilistice.

Memoriile dlui Giurcă confirmă afirmațiile mele de mai sus. Micile istorisiri cu personaje reale sunt scrise cu dezinvoltură și real talent literar. Autorul este convins că propria persoană este cea mai importantă din univers și scrie ca atare. O atitudine salutară, la urma urmelor. Mulți autorii de ficțiuni  literare gândesc la fel și nu ezită să informeze lumea cum sunt ei în sinele lor. În cazul de față, o asemenea atitudine transformă în literatură un conglomerat de fapte diverse. Vocea auctorială, remarcabil de egală cu sine însăși, se emancipează de autor și devine un personaj interesant. Iată citatul capabil s-o definească: ”Tot ce urmează după atingerea vârstei maturității, adică absolvirea unei facultăți, învățarea unei meserii, găsirea unui job, toate acestea nu erau pentru mine etape în procesul dobândirii de cunoștințe, competențe și priceperi necesare supraviețuirii, ca pentru orice alt bărbat normal la cap, ci doar jocuri de strategie și aventură, din ce în ce mai elaborate. Nici acum nu cred că sunt maturizat pe deplin. Am trăit viața ca pe o joacă de copii. Uneori, chiar mă mir că am supraviețuit până la vârsta asta…”. Este o bravadă și ține de retorica propriei măreții. Rolul ei literar este acela de a legitima conglomeratul de rememorări și ilustrații anodine din carte. Efectul literar este remarcabil.

(Dl. Giurcă mi-a trimis nu una, ci cinci cărți. Am reușit s-o citesc pe una dintre ele: Ommadon Fiul Omului, 2023. Este un horror ”feroce”, cu jupuirea unor oameni  vii și cu o scenă de canibalism petrecută în România de azi. Dacă autorul și editura au considerat că acest text este vandabil, totul este OK. Comentariile critice n-au sens. Aș sugera doar ca într-o nouă ediție sau într-un nou tiraj să fie  remediate problemele ținând de ortografia limbii franceze.) 

Observațiile noastre în legătură cu precedentul volum de eseuri al autorului (Involuția: generația telecomenzii, 2022) sunt valabile și în privința cărții de față. Cititorul este invitat să le revadă. Una dintre aceste constatări este în mod special potrivită și se referă la postura de personaj a autorului, capabilă să-l ferească de orice critică la adresa discursului său. Unui eseist putem să-i reproșăm validitatea științifică a afirmațiilor sale, unui personaj de roman, ba.

Personajul autorului nostru este un pesimist, dezamăgit de semenii săi. Mentori, nu știm în ce măsură frecventați, i-ar putea fi Schopenhauer, Nietzsche, moraliștii francezi, filozofii existențialiști, E. M. Cioran. Amintindu-ne de ideile acestora, personajul practică o critică a moravurilor contemporane, fără să precizeze (cu o excepție) la ce populații se referă. Ca și în cartea precedentă, marele defect al lumii de azi este considerat a fi viteza dezvoltării și abandonarea valorilor tradiționale.

Un anume paseism este datorat poate unei mentalități aduse de vârsta autorului. Acesta este proaspăt pensionar și pare a trăi o oarecare nostalgie a tinereții sale, a anilor când dezvoltarea tehnolologiei era departe de nivelul actual.

Cel mai reușit capitol al cărții este format din fragmente aforistice, adesea memorabile. Iată un exemplu. ”Dacă vom continua cu acest ritm amețitor, vom deveni cele mai neadaptate ființe de pe planetă.” O afirmație discutabilă, dar în același timp imposibil de contestat în totalitate. Scenariul unei umanități dependente până la sclavaj de tehnologie poate fi argumentat.

Idei interesante sunt cele referitore la societatea de consum. Personajul nu merge însă până la contestarea capitalismului de liberă inițiativă, ca sistem, deși neajunsurile detectate sunt efecte ale acestuia. La fel ca în volumul anterior, pasul către marxism nu este făcut. Ar fi fost și dificilă o asemenea performanță, cunoscând faptul că autorul a trăit personal experimentul comunist din România. Deocamdată, varianta capitalismului pare a fi cea mai bună, iar bunăstarea și comoditatea par a fi scopurile ultime ale oamenilor. Ca și în alte privințe însă efectele neașteptate apar. Unul dintre acestea este ”paradoxul abundenței”, amplificarea nemulțumirii sociale pe măsură ce nivelul de trai crește. Menționându-l, autorul, prin personajul său, sugerează că realitatea socială este contradictorie. Titlul volumului, oximoronic, deosebit de reușit, are aceeași semnificație.

Relativ paradoxale sunt și referirile la situația românilor de azi. După ce afirmă că patriotismul este o atitudine depășită de vremuri, personajul se ocupă de românii lumii de azi și îi critică pentru că sunt nemulțumiți de nivelul lor de trai și doresc tot mai multă bunăstare. Are loc astfel o aliniere la o mentalitate trendy. Din nou, se manifestă ezitarea față de o atitudine tranșantă față de capitalism.

Personajul din cartea de față este o voce foarte interesantă. El invită cititorul să opereze conceptualizările, nu este apodictic, adptând astfel atitudine preferabilă, din punct de vedere literar. Cititorul urmează să decidă dacă hedonismul și narcisismul detectabile în lumea occidentală de azi sunt neajunsuri tranzitorii sau cusururi iremediabile.

Cartea de față conține benzi desenate. Pregătindu-mă s-o comentez, am citit destul de multe teoretizări despre acest gen hibrid. Am aflat idei interesante, dar nu și explicația atracției pasionate a unora pentru el. Nu mi-a rămas decât să recurg la maniera impresionistă și să încerc imaginarea unei estetici sui generis. În definitiv, cei mai mulți consumatori de ficțiuni nu-și conceptualizează preferințele.
Prima calitate a cărții de față este forța ei ”hipnotică”. Cine o parcurge dorește apoi s-o mai vadă/citească de mai multe ori. Cred că această interesantă tendință ține de dispoziția contemplativă a amatorului de artă plastică. O carte bună se poate reciti, dar o operă vizuală se ține la vedere și este privită cu aceeași plăcere de nenumărate ori. Desenele Alexandrei Gold, în special cele ale unor femei, au o grație autentică. De altfel, din punctul meu de vedere, cele mai reușite povestiri ilustrate ale volumului sunt primele două, unde Alexandra Gold semnează ambele componente. Sunt două mici basme, desenate în cunoscutul stil al autoarei. Textele au de asemenea o notă personală.
Scenariile datorate lui Alexandru Lamba pornesc de la idei insolite, dezvoltate cu talent autentic. Este evocat un episod din istoria tehnologiei, ni se propune o ucronie referitoare la un episod din istoria poporului român, sunt imaginate două întâmplări petrecute în Federația Rusă, unde lucrurile merg rău din pricina refuzului de adopta democrația de tip american, ni se prezintă și două istorisiri curat SF. Dodo Niță ar putea să ne spună dacă respectivele teme sunt în mod tradițional abordate în BD-uri. Înclin să cred că nu. Alexandru Lamba strecoară și două elemente ”picante” în elaborările sale. În BD-ul intitulat ”Moș Ion Roată și Vodă Cuza” există un panseu semnificativ, dovadă a faptului că în ziua de azi este trendy să sugerezi că românii nu sunt un popor tocmai OK: ”Decât marea unire, mai bine o revoluție industrială, zic.” O altă ”strâmbă” sunt ironiile la adresa unor preoți ortodocși. Aspecte, desigur, mai degrabă amuzante. A. L. rămâne un autor talentat, diagnosticat de mine ca atare încă într-o carte apărută în 2020.
Revenind la justificările atracției pentru BD, cred că urmărirea unor benzi desenate presupune integrarea unor aspecte aparent incompatibile. BD-urile exprimă simultan seriozitate și deriziune, realism și caricatură; sunt în același timp artă în sensul tradițional și Pop Art. Preferința pentru benzile desenate s-ar explica deci prin tentația performanței intelectuale.
O carte reușită.

Constantin D. Pavel, editorul volumului de povestiri ”Incidentul Indira”, semnează o prefață judicioasă. Pe bună dreptate, el consideră că autoarea este un geniu, fără a intra în amănunte. În cele ce urmează, vom încerca să arătăm în ce constă această genialitate, precizând că, în prezentul context, genialitatea este superlativul unei anumite calități.
Genială este, în primul rând, prolificitatea. După debutul său editorial din 2017, autoarea a publicat mai multe pagini decât un autor obișnuit într-o viață de om. Prtoiectele sale editoriale sunt ciclopice și, după cum am pronosticat în volumul nostru de eseuri din 2020, în nu prea mulți ani va deveni o campioană absolută în România (nu doar în materie de sefeuri și nici doar printre autoare) și o amenințare pentru recordul mondial stabilit, pare-se, de Enid Blyton. Semnalăm apoi calitatea de a scrie lung. Autoarea volumului de față reușește să dilate scenele într-un mod aproape miraculos și acolo unde un autor obișnuit ar fi realizat o relativ scurtă povestire, ea dă la iveală un microroman. De geniu este și bogăția lexicală. Inventivitatera în materie de nume proprii este uimitoare. Redutabilă se arată a fi autoarea și atunci când apelează la noțiuni ținând de știință și tehnologie. (Există unele inadvertențe, desigur absente din următoarea ediție.) Cea mai genială, dacă ni se permite să ne exprimăm astfel, este dezinvoltura scripturală, rezultată din încrederea nemărginită în propriile abilități literare. Autoarea nu are nici cea mai mică ezitare. Lipsa ei de inhibiții este uimitoare și ține de geniu.
Privind lucrurile din punctul de vedere al criticii literare tradiționale, declarăm că ne-au plăcut în mod special trei realizări. În primul rând, extrapolările plauzibile, ținând de geopolitică, din ”Incidentul Indira”. Se sugerează că în viitorul nu prea îndepărtat al Terrei islamismul va înflori, iar creștinismul se va estompa. În al doilea rând, faptul că autoarea nu acuză neplăcutul sindrom al jenei de a fi român. Printre personaje, există unele cu nume românești. În fine, deosebit de reușită ni s-a părut povestirea intitulată ”Venusiana opus trei”, unde un om se transformă într-un cactus, amintindu-ne de ”Metamorfoze”, poemul narativ al lui Ovidius. În această povestire, imaginația autoarei este cu adevărat debordantă, iar verosimilitatea premiselor, prezentă în sefeurile clasice, este depășită prin extrapolări furibunde. În ”Venusiana opus trei”, prefabricatele sefistice tradiționale sunt folosite într-un mod mai mult decât fantezist. Este și aceasta o performanță.
Entuzismul editorului, exprimat în prefață, este justificat.

Sub influența economiei de piață și a consumerismului, criteriile și considerentele criticii literare s-au schimbat. Câțiva nostalgici ai vechilor cutume deplâng această mutație. Fără îndreptățire. Realitatea trebuie respectată, iar critica sfârșește prin a accepta o alianță cu sociologia literară.
Într-adevăr, după cum scrie Adelina Pop în postfață, folosind un jargon adorabil de alambicat, cartea de față este foarte ofertantă și merită să fie cumpărată de grăbiții cititori contemporani. De ce? Iată câteva motive. Autoarea are un real talent în materie de insolitare. Personajele au parte doar de pățanii surprinzătoare, șocante. Amatorul de aventuri și de lumi imaginare nu este agasat cu analize și nici cu episoade trenante. Apar extratereștri având conformații realmente bizare, zei tereștri, plante miraculoase, omeni dotați cu calități paranormale, entități capabile de metamorfoze imprevizibile. Cititorul n-are prea mult timp să savureze o situație aducătoare de perplexitate, fiindcă o alta și o alta îi sunt înfățișate.
O altă calitate evidentă a autoarei este inventivitatea onomastică, mai ales cea toponimică. Locurile unde ajung personajele sunt numeroase, iar numele sau poreclele lor stârnesc o stupoare delectabilă. De menționat și introducerea unor ”porți” între o lume complet imaginară și una asemănătoare celei reale. În această privință, cea mai întrebuințată soluție narativă este plasarea unor personaje în mediul atât de permisiv al jurnalisticii moderne. Astfel, cineva poate fi în același timp un jurnalist prozaic și febril, dar și un mag cu mari puteri oculte.
În ceea ce ne privește, am admirat în mod special fenomenala dezinvoltură a vocii auctoriale. Nu există vreo ezitare în partitura sa. Cine scrie proză știe că o asemenea atitudine îl plasează pe autor în categoria fericiților, a celor străini de ezitările și îndoielile referitoare la propriile performanțe literare.
Cartea semnată de Doina Roman este realmente ofertantă.

Autorul cărții de față este un inginer cu preocupări umaniste, iar elaborarea sa are originalitatea textelor scrise de autodidacți. Este discutată lumea de azi, cu realizările și neajunsurile ei. Autorul nu adoptă stilul academic, cu precizarea riguroasă a conceptelor și menționarea surselor, ci mai degrabă maniera jurnalistică, unde primează formulările frapante și generalizările rapid obținute. Observațiile sale eminamente empirice privesc întreaga umanitate contemporană. Unele dintre acestea sunt pătrunzătoare sau, oricum, plauzibile. Pentru a adopta cu dezinvoltură o asemenea abordare, fără teama că vei indispune comunitatea științifică, ai nevoie de dezinhibarea unui autodidact plasat într-o enclavă culturală.
Un filozof notoriu sau un economist emerit, precum Jacques Attali, pot scrie o carte despre avatarurile omului de azi, fără să citeze autori omologați academic. Nimeni nu le-o va reproșa. În schimb, textul semnat de un amator necunoscut va fi privit cu o oarecare mefiență.
Așa stând lucrurile, vom considera eseul lui Șerban Dinger un roman cu un singur personaj și vom privi afirmațiile acestui personaj drept elemente ale unei partituri narative, indiferent dacă acestea sunt pertinente, hazardate sau subiective. Cât de interesant este textul ca literatură de ficțiune, iată ce ne va interesa. Vom numi personajul respectiv naratorul și vom conveni că nu este unul și același cu autorul. Această procedare ne va scuti de o abordare științifică, oricum inaccesibilă unui recenzent fără acces la concluziile unui institut serios de cercetare sociologică, capabil să obțină informații relevante din toate părțile lumii.
Naratorul nostru este un pesimist, iar tonul spuselor sale este al unui moralist dezamăgit de semenii săi și de proiectele de viitor ale acestora. În calitate de amator dotat, interesat de antropologia filozofică, el consideră că dezvoltarea galopantă a tehnologiei este mai degrabă o pacoste, iar înmulțirea înlesnirilor oferite de diversele aparate produce niște oameni atinși de involuție. De fapt, consideră naratorul, progresul și dezvoltarea nu mai sunt OK și ar trebui oprite înainte de a deveni și mai nocive decât sunt în prezent. Rezolvările propuse sunt alegerea recesiunii economice controlate și abandonarea nomadismului specific omului de azi. O soluție SF, în contradicție cu spiritul capitalismului, dar una capabilă să te pună pe gânduri și părând a decurge din marxism. Discursul naratorului ar putea fi atribuit și unui predicator, promotor al unei noi varietăți de neoprotestantism.
Pământenii de azi au construit cea mai bună dintre lumile posibile, prin excelență perfectibilă? Sau lumea de azi trebuie reformată în esența ei? Naratorul sugerează o soluție de bun simț a acestei dileme. Oamenii ar trebui să devină mai inteligenți decât cei de azi. Doar astfel vor reuși să adopte un comportament favorabil planetei noastre, pe termen lung.
Cartea este bine scrisă. Numeroasele citate în limbi europene de circulație sunt agreabile, dar împrumută textului un neașteptat aer de veselie involuntară, probabil puțin compatibil cu seriozitatea temelor abordate. Ne așteptăm ca autorul, după ce va fi consultat abundenta bibliografie a temei, să ne ofere analize și mai interesante.

O prefață promoțională lipsită de orice rezervă critică, semnată de Liviu G. Stan, ne înfățișează meritele tehnice ale autorului, incontestabile, de altfel. Cu o anumită smerenie subiacentă, criticul își asumă rolul onorabil al unui agent de vânzări. Până cu nu prea multă vreme în urmă, criticul român se pronunța după apariția primei ediții a unei cărți antume, iar textele promoționale, scurte, apăreau eventual pe coperta a patra. Lucrurile s-au schimbat și noua realitate trebuie respectată.
Vom încerca să completăm judicioasa prefață cu o seamă de mici precizări, unele ținând de sociologia literară.
Cartea de față se află la granița dintre literatura de divertisment și cea preocupată de aspecte puțin spectaculoase, dar mai relevante pentru condiția umană. (Conceptele de popular literature și high literature, folosite până nu demult, nu ne sunt de folos, în acest context. Nu este trendy și nici politically correct să sugerezi că unele cărți sunt situate la un etaj valoric superior. Correct este să stabilești dacă o carte este reușită în genul ei, nu mai mult.)
”Șapte virtuți…” ține de literatura menită să ridice pulsul cititorilor, dar în același timp are și o dimensiune ”plictisitoare”, de felul celei din romanul lui Camus, L’Étranger. Contaminat de dorința absorbantă de a vinde cât mai multe exemplare din cartea sa, autorul imaginează episoade sângeroase și le etalează metodic. Ideea este ca romanul să nu fie lăsat din mână de cititorii avizi de aventuri fizice, unde personajele sunt ucise sau participă la încăierări. Este realizată o etalare sistematică a unor acte de agresivitate. Divertismentul astfel obținut este la mare căutare, probă fiind succesul filmelor de gen. Autorul nostru încearcă și pe alte căi să-și asigure succesul comercial. Astfel, este înscenată operațiunea de răscumpărare a unei prostituate de lux, de la un proxenet rus, precum în antrenantul film The Equalizer (2014), cu Denzel Washington. Un episod senzațional, cu niște cranii umane crăpate prin lovituri de topor, îi sugerează cititorului că autorul este subiectiv în materie de opinii politice.
Romanul conține și o polemică lipsită de orice legătură cu literatura de divertisment. Personajul central are o idiosincrazie față de doctrina creștină, este un necredincios practicant, dacă putem spune așa. Prima dovadă este titlul romanului. Nici oficianții BOR nu-i sunt simpatici, corporatistului Horia. Acesta are ocazia să vadă cum un preot îl lovește pe un orfan și să constate că atmosfera dintr-un așezământ caritabil al Bisericii este una lamentabil de necreștinească. Un climax al antipatiei este atins atunci când personajul își bate joc de simbolurile creștinismului, prin picturi blasfematorii.
Deviza autorului pare a fi ”Totul pentru atragerea cumpărătorilor, totul pentru vânzarea cărții!” Romanul este însă contradictoriu. Diversele episoade de violență fizică, bine scrise, îi lasă cititorului impresia de lucru cunoscut. Tribulațiile antireligioase ale personajului, în schimb, par autentice și tind să scoată romanul din zona literaturii de divertisment. Autentică este și soluția finală aleasă de personaj. El se sinucide și comite astfel un păcat, dar actul lui apare ca o paradoxală formă de convertire religioasă.
Încercând să caracterizăm complexitatea cărții, apelăm la metafora organicității, dar și la recuzita literaturii SF. Romanul lui Alexandru Lamba seamănă cu un android foarte bine construit, aflat pe punctul de a se transforma într-un om viu.
Ne hazardăm și spunem că pe autorul nostru îl așteaptă un destin literar semnificativ.

Romanul de față face parte din seria ”România sub asediu” și are subtitlul ”Cristian”. Seria este inițiată și îngrijită de scriitorul Florin Purluca. (În lumea românească a celor interesați de SF&F, cuvântul ”scriitor” este atașat de numele autorului, la fel ca particula ”Dr.”, în mediul academic. Este probabil o distanțare voită față de tradiția literară autohtonă.) Deducem că este vorba despre un text pe o temă dată. Cineva s-a gândit că niște romane horror cu subiecte din realittea românească de azi s-ar vinde bine.
Autoarea cristoloveană (adică din Cristian) a acceptat să participe la proiect și a onorat ”comanda” cu fenomenală dezinvoltură scripturală și simț al umorului. Ea a imaginat o brutală intruziune a fantasticului în lumea banală a oamenilor obișnuiți din Cristian, o localitate de lângă Brașov, dar și în existențele lipsite de neprevăzut ale unor militari veniți din București și Brașov, pentru a soluționa misterul.

Anamaria Borlan este autoarea unui roman-fluviu, ”Aripile albastre”. Din acesta, au apărut deocamdată vreo sase sau șapte volume masive, dar în final vor fi zece. Nu știm dacă în literatura populară românească există o carte la fel de lungă. Probabil că nu. Este deci vorba despre un record. Pentru a scrie așa ceva, ai nevoie de o excelentă stare de sănătate, dar și de un optimism fenomenal, aflat la antipodul tribulațiilor de atelier, intens trăite de nu puțini autori de ficțiuni literare. ”Marșul fantomelor” dovedește din plin această fericită stare de spirit. Autoarea nu are ezitări, iar scriitura ei de persoană cu lecturi, dar și atentă la realitatea nonverbală, este dezarmant de dezinvoltă. Notăm și faptul că Anamaria Borlan nu se ferește de clișeele literaturii populare, dar atunci când le folosește, are grijă să se distanțeze de ele, prin niște accente ironice.

Interesantă este și depășirea granițelor convenționale ale literaturii de gen. După cum se știe, în literatura SF&F este cazul ca autorul să fie în mod special atent la detalierea unor acțiuni alerte, dominate de evenimente fizice. Dacă n-ar proceda așa, se presupune că ar produce texte plictisitoare pentru cititorii specializați. Autoarea noastră încalcă această regulă și imaginează o serie de personaje discret comice, provenite din lumea cazonă contemporană, dar și dintre cristolovenii obișnuiți.

O ieșire din universul consacrat al literaturii de gen este și imaginarea unui salt temporal în vremea imperiului roman. Fantomele aflate în marș prin Cristian, spre stupefacția privitorilor lor reali, sunt niște legionari romani ieșiți parcă dintr-un film istoric, iar edificiul subteran plin de schelete umane poate fi deschis doar prin aplicarea unui cifru scris în limba latină. Și de această dată, autoarea arată că este foarte interesată de anumite limbi ”exotice”. În romanul-fluviu menționat anterior, ea ne face dovada că este pasionată de limba japoneză și s-a documentat îndelung despre cultura respectivului popor. Referirile la romani și citatele în limba latină depășesc cu mult ceea ce ne-am aștepta să găsim într-un roman horror, unde ”baza” sunt cadavrele și atrocitățile.

În fine, o derogare de la cutumele genului horror, salutară din punctul nostru de vedere, este abandonarea după câteva zeci de pagini a dorinței de a-l îngrozi cu orice preț pe cititor. La începutul romanului, doi localnici sunt uciși într-un mod atroce, spre delectarea amatorilor de proză horror. De asemenea, apar din ce în ce mai multe schelete umane, capabile să-i sperie până și pe curajoșii militari veniți să lămurească lucrurile. Câțiva militari sunt prinși într-o capcană și masați lângă un grup de schelete, un adevărat osuar. Cititorul de gen, poate bântuit în mod discret de ceea ce Erich Fromm numea necrofilie, este însă dezamăgit în cele din urmă. În loc să asiste la un masacru dătător de frisoane, toată lumea scapă cu viață.

Faptul că textul capătă o turnură umoristică tot mai accentuată arată că autoarea are o anumită intuiție literară. Literatura pur horror, de natură să-i determine pe cititorii ei să doarmă cu lumina aprinsă și cu televizorul deschis, are cititorii ei, dar are cusurul că devine cumplit de plictisitoare de îndată ce este parcursă de cineva mai bine dotat la mansardă. Tonalitatea umoristică, adoptată de autoarea noastră, ocolește această primejdie. Drept urmare, cartea unde un câine aproape genial se exprimă în mod copios, în sute de prilejuri (”Mâhnâi, mâhne.”) este o agreabilă farsă, o ironie prelungită la nesfârșit, la adresa genului horror. Dialogurile sunt diluate peste toate diluările, dar asta nu mai contează. Cititorul binevoitor parcurge amuzat un text alert și ingenios.

Romanul lui Constantin D. Pavel impresionează plăcut încă de la primele pagini, prin scriitura de o remarcabilă naturalețe. Autorul este un narator necomplexat și nu ezită atunci când este vorba să conducă o secvență oarecare, indiferent de natura acesteia. Drept urmare, aventurile personajelor se acumulează firesc, iar cititorul are satisfacția de a parcurge un text în același timp accesibil și misterios.

Întâmplările povestite în carte se petrec într-o epocă din viitor când colonizarea galaxiei de către pământeni s-a înfăptuit de multă vreme, iar planetele locuibile sunt numeroase. Ne sunt înfățișate aventurile unui detectiv pământean ajuns pe o planetă minunat de ospitalieră, unde niște vizitatori au dispărut. Împreună cu o frumoasă fată, Lolla (numită uneori Lollita, aceasta ne amintește de Lolita, personajul lui Nabokov), Ray pornește într-o expediție de căutare, ajungând în galeriile labirintice ale muntelui Rangkook. Acolo, în interiorul muntelui înalt de 20.000 metri, cei doi trec prin mari primejdii și află cu ce se ocupă indigenii de pe planeta Scierra. Ființe apatice, ghinioniștii locuitori nativi ai superbei planete, se află sub influența unei superinteligențe venite din spațiu. Aceasta are înfățișarea unui creier enorm, este dominată de curiozitate intelectuală și rătăcește prin galaxie, dornică de noi și noi cunoștințe. Practic nemuritoare, entitatea numită Rangkook a eșuat pe planeta Scierra. Cum acolo nu există vreun elevator gravitațional, ea nu poate călători mai departe. Planul ei de a-i folosi pe băștinași în scopul salvării sale este uimitor și denotă o mare inventivitate din partea autorului. Vreme de sute de ani, indigenii, dominați de ordinele telepatice venite de la Rangkook, înalță muntele, transformând în materie minerală, dură, o plantă frumos mirositoare. Cu prilejul transferului, ei își pierd viețile. Detectivul Ray și prietenii săi   reușesc să întrerupă acest ciclu funest. Supercreierul reușește să-și urmeze călătoria în spațiu, părăsind planeta, iar băștinașii, ni se sugerează, vor scăpa de blestemul lor secular. Este remarcabilă ideea unei cvasidivinități (de altfel, naratorul se referă la entitate folosind El, ca și cum ar fi vorba despre un zeu suprem) având scopuri și planuri ambigue, cu o indiferență rece când este vorba despre diferite populații de muritori.

Romanul lui Constantin D. Pavel este un agreabil basm galactic