Categorie: Cărți primite

Autorul cărții de față este un inginer cu preocupări umaniste, iar elaborarea sa are originalitatea textelor scrise de autodidacți. Este discutată lumea de azi, cu realizările și neajunsurile ei. Autorul nu adoptă stilul academic, cu precizarea riguroasă a conceptelor și menționarea surselor, ci mai degrabă maniera jurnalistică, unde primează formulările frapante și generalizările rapid obținute. Observațiile sale eminamente empirice privesc întreaga umanitate contemporană. Unele dintre acestea sunt pătrunzătoare sau, oricum, plauzibile. Pentru a adopta cu dezinvoltură o asemenea abordare, fără teama că vei indispune comunitatea științifică, ai nevoie de dezinhibarea unui autodidact plasat într-o enclavă culturală.
Un filozof notoriu sau un economist emerit, precum Jacques Attali, pot scrie o carte despre avatarurile omului de azi, fără să citeze autori omologați academic. Nimeni nu le-o va reproșa. În schimb, textul semnat de un amator necunoscut va fi privit cu o oarecare mefiență.
Așa stând lucrurile, vom considera eseul lui Șerban Dinger un roman cu un singur personaj și vom privi afirmațiile acestui personaj drept elemente ale unei partituri narative, indiferent dacă acestea sunt pertinente, hazardate sau subiective. Cât de interesant este textul ca literatură de ficțiune, iată ce ne va interesa. Vom numi personajul respectiv naratorul și vom conveni că nu este unul și același cu autorul. Această procedare ne va scuti de o abordare științifică, oricum inaccesibilă unui recenzent fără acces la concluziile unui institut serios de cercetare sociologică, capabil să obțină informații relevante din toate părțile lumii.
Naratorul nostru este un pesimist, iar tonul spuselor sale este al unui moralist dezamăgit de semenii săi și de proiectele de viitor ale acestora. În calitate de amator dotat, interesat de antropologia filozofică, el consideră că dezvoltarea galopantă a tehnologiei este mai degrabă o pacoste, iar înmulțirea înlesnirilor oferite de diversele aparate produce niște oameni atinși de involuție. De fapt, consideră naratorul, progresul și dezvoltarea nu mai sunt OK și ar trebui oprite înainte de a deveni și mai nocive decât sunt în prezent. Rezolvările propuse sunt alegerea recesiunii economice controlate și abandonarea nomadismului specific omului de azi. O soluție SF, în contradicție cu spiritul capitalismului, dar una capabilă să te pună pe gânduri și părând a decurge din marxism. Discursul naratorului ar putea fi atribuit și unui predicator, promotor al unei noi varietăți de neoprotestantism.
Pământenii de azi au construit cea mai bună dintre lumile posibile, prin excelență perfectibilă? Sau lumea de azi trebuie reformată în esența ei? Naratorul sugerează o soluție de bun simț a acestei dileme. Oamenii ar trebui să devină mai inteligenți decât cei de azi. Doar astfel vor reuși să adopte un comportament favorabil planetei noastre, pe termen lung.
Cartea este bine scrisă. Numeroasele citate în limbi europene de circulație sunt agreabile, dar împrumută textului un neașteptat aer de veselie involuntară, probabil puțin compatibil cu seriozitatea temelor abordate. Ne așteptăm ca autorul, după ce va fi consultat abundenta bibliografie a temei, să ne ofere analize și mai interesante.

Cartea de față reia anumite texte din ”Lumea lui Hind” (1998) și face parte din categoria reeditărilor revizuite. În perioada scursă de la prima editare, autoarea și-a rafinat stilul, în sensul consolidării unei maniere distincte. Scriitura tinde spre perfecțiune formală, iar eleganța caligrafică a relatării este frapantă. Cartea poate fi asemănată cu un vas superb, realizat de un artist orfevrier, cu migală și atenție pentru amănunte.
Ce se află în splendidul vas? În maniera consacrată a autoarei, întâmplări atroce dintr-o epocă foarte îndepărtată, fantezistă, cu elemente ținând simultan de epoca pietrei, dar și de epocile bronzului și a fierului. Personajele de prim plan ale povestirilor sunt femei războinice și dețin, de regulă, calități speciale, menite să le asigure poziții de conducere. Bărbații sunt, de regulă, niște inhibați, dacă nu cumva chiar niște estropiați. Femeile preferă parteneri neobișnuiți: un delfin, o primată cu aparența unei gorile, o reptilă fioroasă, dar capabilă de gesturi gingașe. Au loc numeroase scene sângeroase, victorioase fiind femeile.
Originalitatea cărții și farmecul ei se nasc din coabitarea improbabilă între o scriitură elegantă, bogată în metafore și o colecție de episoade atroce, capabile să-i satisfacă pe amatorii de senzațional.

O prefață promoțională lipsită de orice rezervă critică, semnată de Liviu G. Stan, ne înfățișează meritele tehnice ale autorului, incontestabile, de altfel. Cu o anumită smerenie subiacentă, criticul își asumă rolul onorabil al unui agent de vânzări. Până cu nu prea multă vreme în urmă, criticul român se pronunța după apariția primei ediții a unei cărți antume, iar textele promoționale, scurte, apăreau eventual pe coperta a patra. Lucrurile s-au schimbat și noua realitate trebuie respectată.
Vom încerca să completăm judicioasa prefață cu o seamă de mici precizări, unele ținând de sociologia literară.
Cartea de față se află la granița dintre literatura de divertisment și cea preocupată de aspecte puțin spectaculoase, dar mai relevante pentru condiția umană. (Conceptele de popular literature și high literature, folosite până nu demult, nu ne sunt de folos, în acest context. Nu este trendy și nici politically correct să sugerezi că unele cărți sunt situate la un etaj valoric superior. Correct este să stabilești dacă o carte este reușită în genul ei, nu mai mult.)
”Șapte virtuți…” ține de literatura menită să ridice pulsul cititorilor, dar în același timp are și o dimensiune ”plictisitoare”, de felul celei din romanul lui Camus, L’Étranger. Contaminat de dorința absorbantă de a vinde cât mai multe exemplare din cartea sa, autorul imaginează episoade sângeroase și le etalează metodic. Ideea este ca romanul să nu fie lăsat din mână de cititorii avizi de aventuri fizice, unde personajele sunt ucise sau participă la încăierări. Este realizată o etalare sistematică a unor acte de agresivitate. Divertismentul astfel obținut este la mare căutare, probă fiind succesul filmelor de gen. Autorul nostru încearcă și pe alte căi să-și asigure succesul comercial. Astfel, este înscenată operațiunea de răscumpărare a unei prostituate de lux, de la un proxenet rus, precum în antrenantul film The Equalizer (2014), cu Denzel Washington. Un episod senzațional, cu niște cranii umane crăpate prin lovituri de topor, îi sugerează cititorului că autorul este subiectiv în materie de opinii politice.
Romanul conține și o polemică lipsită de orice legătură cu literatura de divertisment. Personajul central are o idiosincrazie față de doctrina creștină, este un necredincios practicant, dacă putem spune așa. Prima dovadă este titlul romanului. Nici oficianții BOR nu-i sunt simpatici, corporatistului Horia. Acesta are ocazia să vadă cum un preot îl lovește pe un orfan și să constate că atmosfera dintr-un așezământ caritabil al Bisericii este una lamentabil de necreștinească. Un climax al antipatiei este atins atunci când personajul își bate joc de simbolurile creștinismului, prin picturi blasfematorii.
Deviza autorului pare a fi ”Totul pentru atragerea cumpărătorilor, totul pentru vânzarea cărții!” Romanul este însă contradictoriu. Diversele episoade de violență fizică, bine scrise, îi lasă cititorului impresia de lucru cunoscut. Tribulațiile antireligioase ale personajului, în schimb, par autentice și tind să scoată romanul din zona literaturii de divertisment. Autentică este și soluția finală aleasă de personaj. El se sinucide și comite astfel un păcat, dar actul lui apare ca o paradoxală formă de convertire religioasă.
Încercând să caracterizăm complexitatea cărții, apelăm la metafora organicității, dar și la recuzita literaturii SF. Romanul lui Alexandru Lamba seamănă cu un android foarte bine construit, aflat pe punctul de a se transforma într-un om viu.
Ne hazardăm și spunem că pe autorul nostru îl așteaptă un destin literar semnificativ.

Citind o antologie cu doar trei autori, precum cea de față, recenzentul este tentat să ierarhizeze textele. Nu voi ceda acestei tentații, din două motive. Mai întâi, fiindcă autorii de sefeuri fac parte din genus irritabile vatum (o persoană din respectiva categorie mi-a cerut să scot de pe net câteva recenzii; ceea ce am și făcut, gândindu-mă, cu o efemeră tristețe, la precaritatea actuală a jocului literar), apoi, fiindcă astăzi este deplasat să discuți în public despre valoarea literară a unor sefeuri, dar nu și despre vandabilitatea acestora. Prin urmare, voi prezenta cele trei texte fără a le compara.
Rodica Bretin excelează prin scriitura nemaipomenit de elaborată, amintindu-ne de parnasieni, dar și prin preferința pentru scene sângeroase, menite să-i sperie pe cititori și să-i determine să doarmă cu lumina aprinsă. Alăturarea acestor două orientări este șocantă și mărește vandabilitatea, presupun. O altă caracteristică a textelor sale este documentarea foarte conștiincioasă. Specializată în medii exotice, această autoare vine cu amănunte minuțios etalate. Cine nu preferă textele fușerite la repezeală, jurnalistic, apreciază această atitudine de profesionist serios.
În Omul de nisip, o jurnalistă aflată în căutarea surorii sale își descoperă o vocație de asasină. Ea are o personalitate ascunsă, fantastică, ieșită la iveală în lumea tuaregilor, în Sahara. Ea ucide mai mulți bărbați și iubește mai multe femei. Cum în societatea tuaregilor domnește o formă de matriarhat, nu este de mirare că se întâmplă așa. Androfobia acestui personaj sângeros este evidentă, iar proza pare foarte actuală, în contextul orientării occidentale spre protejarea minorităților, inclusiv a celor sexuale.
Meritul principal al autoarei este realizarea unei scriituri nespus de elaborate, cu multe metafore reușite, vădind o atenție demnă de respect pentru amănunte. Citindu-i povestirea, unii cititori își iau doza de atrocități, iar alții, renunțând la căutarea vreunei urme de verosimilitate, se delectează cu muzicalitatea cuvintelor bine alăturate.
În Vremea zăpușelii, Michael Haulică dovedește abilitățile unui prozator manierist stăpân pe mijloacele sale scripturale. Vocea auctorială, împrumutată și personajului principal,  îi aparține unui ins jucăuș, ajuns în fericita etapă a tinereții veșnice. Remarcabilă dezinvoltură!
Personajul central este un tânăr dintr-o lume a viitorului. El este blogger și aspiră să devine scriitor, autor al unor cărți tradiționale, tipărite pe hârtie. Tribulațiile sale sunt interesante și se nutresc din suferințele clasice ale veleitarilor literari mai vechi sau mai noi, de nenumărate ori intrate în literatură. Constatăm că sursele livrești pot fi la fel de interesante precum experiențele nemijlocite ale autorilor. În povestire există aluzii la o pictură de Salvador Dali, la o carte de Vladimir Nabokov și la o carte datorată unui autor român. Un autor transformat într-un zeu laic este William Gibson. Interesante sunt și referirile la propria persoană, atribuite personajului din viitor. Rezultă că autorul povestirii va fi un viitor un clasic idolatrizat de tinerii veleitari literari. Această procedare ține de moda autopromovării. Amuzant, nimic de zis.
În fine, din delicatesa literară preparată cu abilitate de master chef, nu lipsește o scenă atroce. Din senin, un ucigaș de profesie îl decapitează pe inocentul blogger, iar apoi îndeplinește un act sexual cu o prostituată, în prezența cadavrului.
În totul, povestirea este o glumiță literară agreabilă, anticipată în Transfer (2012), unde apare o recuzită livrescă asemănătoare.
Un autor din altă generație, Alexandru Lamba, este prezent în antologie cu povestirea Copiii întunericului, un sefeu sută la sută, unde înclinarea spre scene horror, prezentă la mulți autori români de azi, nu apare. Este imaginată o lume postapocaliptică, unde puținii oameni rămași pe Terra după un mare cataclism trăiesc sub pământ. Autorul acumulează cu profesionalism diferite amănunte tehnice despre soluțiile adoptate de pământeni după ce Soarele și-a pierdut forța, aerul și apa au dispărut de pe suprafața Terrei, iar dispariția câmpului magnetic a lăsat planeta vulnerabilă la radiațiile cosmice.
Dincolo de acest scenariu desigur interesant, mi s-a părut remarcabilă tentativa autorului de a depăși limitele literaturii populare, de pur divertisment, prin imaginarea unor personaje complexe, preocupate de niște dileme de tip antinomic. Este sistemul nostru solar geocentric sau heliocentric? A fost cândva Terra locuibilă la suprafață sau nu? Bărbatul este, prin structura sa psihică, monogam sau poligam? Afectivitatea este de dorit în relația dintre bărbat și femeie sau este un ingredient psihic mai degrabă inutil? Asemenea dileme nu par naive în contextul gândit de autor și ne aduc aminte că literatura de bună calitate trimite gândul, într-un fel sau altul, la condiția umană.
O povestire remarcabilă, memorabilă și datorită unei încheieri de o poezie sumbră.

Romanul de față face parte din seria ”România sub asediu” și are subtitlul ”Cristian”. Seria este inițiată și îngrijită de scriitorul Florin Purluca. (În lumea românească a celor interesați de SF&F, cuvântul ”scriitor” este atașat de numele autorului, la fel ca particula ”Dr.”, în mediul academic. Este probabil o distanțare voită față de tradiția literară autohtonă.) Deducem că este vorba despre un text pe o temă dată. Cineva s-a gândit că niște romane horror cu subiecte din realittea românească de azi s-ar vinde bine.
Autoarea cristoloveană (adică din Cristian) a acceptat să participe la proiect și a onorat ”comanda” cu fenomenală dezinvoltură scripturală și simț al umorului. Ea a imaginat o brutală intruziune a fantasticului în lumea banală a oamenilor obișnuiți din Cristian, o localitate de lângă Brașov, dar și în existențele lipsite de neprevăzut ale unor militari veniți din București și Brașov, pentru a soluționa misterul.

Anamaria Borlan este autoarea unui roman-fluviu, ”Aripile albastre”. Din acesta, au apărut deocamdată vreo sase sau șapte volume masive, dar în final vor fi zece. Nu știm dacă în literatura populară românească există o carte la fel de lungă. Probabil că nu. Este deci vorba despre un record. Pentru a scrie așa ceva, ai nevoie de o excelentă stare de sănătate, dar și de un optimism fenomenal, aflat la antipodul tribulațiilor de atelier, intens trăite de nu puțini autori de ficțiuni literare. ”Marșul fantomelor” dovedește din plin această fericită stare de spirit. Autoarea nu are ezitări, iar scriitura ei de persoană cu lecturi, dar și atentă la realitatea nonverbală, este dezarmant de dezinvoltă. Notăm și faptul că Anamaria Borlan nu se ferește de clișeele literaturii populare, dar atunci când le folosește, are grijă să se distanțeze de ele, prin niște accente ironice.

Interesantă este și depășirea granițelor convenționale ale literaturii de gen. După cum se știe, în literatura SF&F este cazul ca autorul să fie în mod special atent la detalierea unor acțiuni alerte, dominate de evenimente fizice. Dacă n-ar proceda așa, se presupune că ar produce texte plictisitoare pentru cititorii specializați. Autoarea noastră încalcă această regulă și imaginează o serie de personaje discret comice, provenite din lumea cazonă contemporană, dar și dintre cristolovenii obișnuiți.

O ieșire din universul consacrat al literaturii de gen este și imaginarea unui salt temporal în vremea imperiului roman. Fantomele aflate în marș prin Cristian, spre stupefacția privitorilor lor reali, sunt niște legionari romani ieșiți parcă dintr-un film istoric, iar edificiul subteran plin de schelete umane poate fi deschis doar prin aplicarea unui cifru scris în limba latină. Și de această dată, autoarea arată că este foarte interesată de anumite limbi ”exotice”. În romanul-fluviu menționat anterior, ea ne face dovada că este pasionată de limba japoneză și s-a documentat îndelung despre cultura respectivului popor. Referirile la romani și citatele în limba latină depășesc cu mult ceea ce ne-am aștepta să găsim într-un roman horror, unde ”baza” sunt cadavrele și atrocitățile.

În fine, o derogare de la cutumele genului horror, salutară din punctul nostru de vedere, este abandonarea după câteva zeci de pagini a dorinței de a-l îngrozi cu orice preț pe cititor. La începutul romanului, doi localnici sunt uciși într-un mod atroce, spre delectarea amatorilor de proză horror. De asemenea, apar din ce în ce mai multe schelete umane, capabile să-i sperie până și pe curajoșii militari veniți să lămurească lucrurile. Câțiva militari sunt prinși într-o capcană și masați lângă un grup de schelete, un adevărat osuar. Cititorul de gen, poate bântuit în mod discret de ceea ce Erich Fromm numea necrofilie, este însă dezamăgit în cele din urmă. În loc să asiste la un masacru dătător de frisoane, toată lumea scapă cu viață.

Faptul că textul capătă o turnură umoristică tot mai accentuată arată că autoarea are o anumită intuiție literară. Literatura pur horror, de natură să-i determine pe cititorii ei să doarmă cu lumina aprinsă și cu televizorul deschis, are cititorii ei, dar are cusurul că devine cumplit de plictisitoare de îndată ce este parcursă de cineva mai bine dotat la mansardă. Tonalitatea umoristică, adoptată de autoarea noastră, ocolește această primejdie. Drept urmare, cartea unde un câine aproape genial se exprimă în mod copios, în sute de prilejuri (”Mâhnâi, mâhne.”) este o agreabilă farsă, o ironie prelungită la nesfârșit, la adresa genului horror. Dialogurile sunt diluate peste toate diluările, dar asta nu mai contează. Cititorul binevoitor parcurge amuzat un text alert și ingenios.

Romanul lui Constantin D. Pavel impresionează plăcut încă de la primele pagini, prin scriitura de o remarcabilă naturalețe. Autorul este un narator necomplexat și nu ezită atunci când este vorba să conducă o secvență oarecare, indiferent de natura acesteia. Drept urmare, aventurile personajelor se acumulează firesc, iar cititorul are satisfacția de a parcurge un text în același timp accesibil și misterios.

Întâmplările povestite în carte se petrec într-o epocă din viitor când colonizarea galaxiei de către pământeni s-a înfăptuit de multă vreme, iar planetele locuibile sunt numeroase. Ne sunt înfățișate aventurile unui detectiv pământean ajuns pe o planetă minunat de ospitalieră, unde niște vizitatori au dispărut. Împreună cu o frumoasă fată, Lolla (numită uneori Lollita, aceasta ne amintește de Lolita, personajul lui Nabokov), Ray pornește într-o expediție de căutare, ajungând în galeriile labirintice ale muntelui Rangkook. Acolo, în interiorul muntelui înalt de 20.000 metri, cei doi trec prin mari primejdii și află cu ce se ocupă indigenii de pe planeta Scierra. Ființe apatice, ghinioniștii locuitori nativi ai superbei planete, se află sub influența unei superinteligențe venite din spațiu. Aceasta are înfățișarea unui creier enorm, este dominată de curiozitate intelectuală și rătăcește prin galaxie, dornică de noi și noi cunoștințe. Practic nemuritoare, entitatea numită Rangkook a eșuat pe planeta Scierra. Cum acolo nu există vreun elevator gravitațional, ea nu poate călători mai departe. Planul ei de a-i folosi pe băștinași în scopul salvării sale este uimitor și denotă o mare inventivitate din partea autorului. Vreme de sute de ani, indigenii, dominați de ordinele telepatice venite de la Rangkook, înalță muntele, transformând în materie minerală, dură, o plantă frumos mirositoare. Cu prilejul transferului, ei își pierd viețile. Detectivul Ray și prietenii săi   reușesc să întrerupă acest ciclu funest. Supercreierul reușește să-și urmeze călătoria în spațiu, părăsind planeta, iar băștinașii, ni se sugerează, vor scăpa de blestemul lor secular. Este remarcabilă ideea unei cvasidivinități (de altfel, naratorul se referă la entitate folosind El, ca și cum ar fi vorba despre un zeu suprem) având scopuri și planuri ambigue, cu o indiferență rece când este vorba despre diferite populații de muritori.

Romanul lui Constantin D. Pavel este un agreabil basm galactic

Amatorul de romane univoce va trebui să-și  învingă comoditatea, atunci când citește romanul lui Adrian Lesenciuc. Aceasta fiindcă sunt posibile mai multe sisteme de lectură. Astfel, Bheristan, Țara Oilor, poate fi considerat un ținut fictiv, unde oamenii suportă conducători proști și abuzivi. Această țară pare a fi plasată undeva în Orient, este locuită de creștini cu nume sanscrite transcrise în caractere latine, are lamentabile moravuri balcanice și este bântuită de un blestem istoric al neputinței de a se ridica la nivelul națiunilor evoluate. (Să fie numele sanscrite o aluzie întortocheată la originea țiganilor și la dibăcia acestora în practicarea bătăii de joc?)  Un personaj, Ādam Ūrman, cu rol de raisonneur, înregistrează cu mâhnire și indignare această stare de lucruri. Opiniile lui se confundă cu acelea ale vocii auctoriale. Privit astfel, romanul este o distopie, o înscenare epică menită să arate dezavantajele unei anumite alcătuiri sociale, unde prostia și ticăloșia par a fi la ele acasă. Instituția armatei nu este prezentată în mod realist, ci prin îngroșări menite să sublinieze niște defecte specifice, mai mult sau mai puțin, naturii umane. Într-un fel analog este privită și instituția bisericii, o altă structură ierarhizată, unde totalitarismul se poate manifesta prin mijloace inaparente. Eseistica legată de  natura celor două instituții este remarcabilă.
Cimitirul eroilor poate fi citit și ca un roman politic pornit de la realități istorice. Există numeroase indicii și similitudini, menite să arate că ar putea fi de fapt vorba despre România de azi, cu diversele ei neajunsuri, datorate, spune naratorul, ”sistemului”, dar și unei mentalități păguboase. Cititorul mai pesimist de felul lui ajunge lesne la concluzia că poporul de oieri reciclați din Bheristan are niște catastrofale tendințe suicidare, dorește la drept vorbind să-și piardă identitatea și să se dizolve în neantul istoriei. Cum a apărut această nenorocită tendință? Negreșit, din cauza prestației inadecvate a politicienilor. Din fericire, ne sugerează naratorul și omologul său, Ādam Ūrman, dincolo de așa ceva se află vitalitatea de neînvins a celor anonimi. Cele câteva reconfortante considerații optimiste ne împiedică să înglobăm romanul în nefericita tendință contemporană a unor intelectuali români de azi de a-și denigra propriul popor.
În fine, romanul poate fi citit ca o elaborare foarte evoluată în materie de strategii narative. Exprimat de vocea naratorului și de personajul central, sentimentul de indignare conferă validitate întregului.

Scriitura artistă din aceste două cărţi contrastează plăcut cu modul jurnalistic folosit de majoritatea autorilor români de SF&F.  Păstrând proporţiile, Marian Coman este, în această privinţă, emulul lui Vladimir Colin, la rândul lui impus printre autorii generaţiei sale printr-o scriitură de-o eleganţă caligrafică. Această opţiune calofilă formează o interesantă disonanţă cu acumularea de orori comise de personaje. În romanele obişnuite de tip thriller, autorii apelează la o scriitură jurnalistică, fără metafore şi înflorituri, obiectivul lor fiind relatarea cât mai directă a unor întâmplări menite să le dea fiori cititorilor; centrul de greutate se află în mecanica evenimentelor şi nu în exprimările auctoriale. La autorul nostru, lucrurile stau exact invers: realul rafinament stilistic tinde să se emancipeze şi să devină aspectul cel mai acaparant al textului, în dauna nenumăratelor orori imaginate.
Ce-i drept, pe parcursul lecturii apare o anumită monotonie. Captivat de armonia frazelor sale, autorul acumulează poate prea multe cuvinte. Ceva asemănător se observă şi în privinţa dialogurilor. Acest din urmă aspect este însă aproape inevitabil. Cine a scris romane ştie că dialogurile au darul util de a întrerupe vocea auctorială şi (să nu ne sfiim a o spune) de a mări numărul paginilor. Dacă ai vanitatea de-a te feri de cărţi subţiri, vei apela în mod copios la dialoguri. Autorii occidentali de gen ştiu foarte bine, în plus, că romanele groase se vând mai bine decât cele subţiri.
Alături de scriitură, cărţile lui Marian Coman mai au câteva calităţi menite să le scoată în mod providenţial din zona literaturii amatoristice. Mai întâi, abundenţa numelor proprii. În siajul marilor săi predecesori în materie de imaginare a unor lumi completamente autonome, autorul nostru stabileşte nişte repere onomastice şi toponimice, iar apoi le repetă cu tenacitate. Cititorul aruncă exasperat cartea sau, lucru foarte posibil, face efortul de-a se instala în lumea înfiinţată în faţa ochilor săi.
Remarcabilă este şi străduinţa autorului de a-şi fortifica psihic personajele şi de ale atribui nu numai acţiuni fizice, de regulă ţinând de categoria atrocităţilor, dar şi trăiri dubitative, specifice omenilor reali, nu şi personajelor de basm.  
În cele două cărţi ale lui Marian Coman, un psihanalist necomplezent ar descoperi infantofobie şi irodism. Numeroase personaje copii sunt ucise sau schilodite. (Pentru o documentare plăcută asupra acestui aspect, amatorii de SF&F au la dispoziţie capitolul X din „Mătuşa Julia şi condeierul”, magistral roman de Mario Vargas Llosa.) Cea mai frapantă este transformarea, prin vrăji, a unui grup de copii orfani într-o armată de asasini abjecţi. Sugestia că în subconştientul copiilor existau deja respectivele porniri poate fi cu greu ocolită.
Nu vom adopta un asemenea punct de vedere, de natură să indispună comunitatea SF&F. Vom spune că autorul, în strădania sa de a realiza un text cât mai vandabil, a apelat la nişte soluţii narative cât mai şocante posibil, în tradiţia artei manieriste. Poate că unii cititori-cumpărători apreciază asemenea alăturări, chiar şi atunci când acestea par abominabile. Sau poate chiar din acest motiv.   

Oamenii din anul 2319 vor fi exact precum cei de azi şi doar tehnologia va evolua? Iată întrebarea stârnită de remarcabilul roman al lui Alexandru Lamba. În "Arhitecţii speranţei" avem, la drept vorbind, două romane. Primul, eseistic, situat la un înalt nivel speculativ, dezbate dilema călătoriei în timp, dar şi alte teme pasionante: arta manipulării oamenilor, raportul dintre realitate obiectivă şi ficţiune, vocaţia sau nonvocaţia fiinţei umane pentru adevăr, supravieţuirea iubirii pasiune într-o epocă supertehnologizată.

Circa două treimi din volum sunt ocupate de un roman realist. Personajele sunt adulţi trăitori peste 200 de ani în Berlin, având comportamentul şi mentalitatea unor corporatişti din anul 2017, rezidenţi într-un oraş mare din Europa. Modul cum vorbesc aceşti tineri exprimă un aliaj între cele două ingrediente ale succesului în lumea de azi: inteligenţă şi agresivitate. Dialogurile lor, presărate cu expresii folosite în mod frecvent de tinerii tehnocraţi români de azi, sunt revelatoare. Iată un exemplu:

"- Eşti un mare mitocan!

 – Tot eu?

 – Da, tu! Eu, dimpotrivă, găsesc că gagica e super dacă mă aşteaptă. Şi vreau s-o iau uşor, la început să nu fim doar noi doi. Sondez terenul. Când eşti într-un grup mai mare, vezi dacă gagica te place sau nu. Altfel, în doi, na… nu are cu cine vorbi în afară de tine şi atunci…"

Probabil că prezumaţii cititori ai cărţii se vor recunoaşte cu plăcere în personaje, iar cartea se va vinde mai bine din această pricină. Rămâne totuşi în discuţie problema dialogurilor în sefeurile cu subiecte plasate într-un viitor îndepărtat. Este de dorit ca autorii să intuiască şi schimbările intervenite în felul de a fi al oamenilor sau este suficient să opereze cunoscutele extrapolări în materie de tehnologie?

De sine stătătoare ni s-au părut a fi cele câteva pagini une este înfăţişată iubirea imposibilă şi unilaterală dintre un corporatist (teoretic trăitor peste 200 de ani, dar având mentalitatea unui ins din zilele noastre) şi o femeie dintr-o altă epocă istorică. Episodul are farmecul contradictoriu al iubirilor romantice, tot mai puţin posibile în lumea tehnologizată.

Ceva inefabil, talentul literar, încearcă să unească, în romanul lui Alexandru Lamba, nişte componente aparent incompatibile. Succesul de librărie al cărţii va dovedi probabil că este vorba despre o încercare reuşită.