Criticul literar nu este necesar în lumea sefiştilor. El trebuie să îi lase locul agentului literar, iar comentariilor sale li se cere să ajute la vânzarea cărţilor. Cine doreşte poate să scrie şi să publice texte de critică literară, dar nu va reuşi decât să pară un trouble-fête şi un ins depăşit de vremuri. Autorii români de SF&F nu au nevoie de opiniile criticului literar, evoluţiile lor se produc în funcţie de cerinţele pieţii de carte. Fapt semnificativ, absolvenţii de filologie se împuţinează în respectivul grup social, cultura literară dobândită în mod sistematic se dovedeşte mai degrabă o piedică în calea unei dezinvolturi stilistice psihologic avantajoase. Absolvenţii unor facultăţi nonfilologice au şi avantajul că sunt feriţi de atitudinea cvasireligioasă în faţa realizării estetice, existentă adesea la absolvenţii de filologie. Străini de „chinurile creaţiei”, frecvente la maeştrii tradiţionali ai literaturii, ei pot aborda scrisul în mod lucrativ, având psihologia comodă a unor meşteşugari mai mult sau mai puţin abili în folosirea unor clişee.
Observaţiile de mai sus n-au nici-un dram de reproş sau de ironie. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile în privinţa literaturii comerciale. Cine mai îmbracă odăjdiile criticului literar tradiţional, atunci când pătrunde în domeniul respectiv, dă dovadă de naivitate scuzabilă, de autoiluzionare stimabilă sau fiindcă astfel obţine uşor o oarecare notorietate. Sunt justificate, în schimb, cercetările sociologice şi tematologice.
Ce i-aş fi spus, deci, lui Adrian Mihălţianu, dacă i-aş fi citit manuscrisul înainte de editare, în calitate de agent literar? Aş fi observat, mai întâi, că prima parte a romanului pare o literatură pur comercială, cu aventuri fizice şi crudităţi de limbaj. Împuşcăturile şi exploziile ar putea să-i atragă pe nişte cititori mai puţin pretenţioşi, de preferinţă adolescenţi aflaţi la începutul relaţiei lor cu sefeul. Sunt însă aceştia mari cumpărători de volume masive? Şi agresivitatea exprimată verbal ar fi probabil pe placul acestor cititori; problema este însă faptul că dincolo de expresiile „tari”, de tipul „băga-mi-aş”, spusele personajelor sunt afirmaţii în stil impersonal, jurnalistic. Cred, ar fi continuat agentul literar, că nişte dialoguri mai personalizate, mai apropiate de vorbirea colocvială, cu mai puţin ţesut adipos, ar fi fost mai atrăgătoare.
Pe de altă parte, cartea dovedeşte acribia autorului în materie de detalii tehnologice şi, în general, materiale. Un aspect pozitiv; cititorii de sefeuri nu se mulţumesc cu texte unde tehnologia este prezentată în mod superficial. Într-adevăr, conflictul legat de cursa spre Marte a echipajelor chinez şi american are o notă de naivitate, dar poate tocmai această alunecare în basm tehnologic este pe placul adolescenţilor. Oricum, inventivitatea autorului în materie de evoluţii tehnologice este remarcabilă.
Cine are energia să parcurgă întreaga carte va fi răsplătit. Scenariul unui viitor apropiat este foarte interesant, iar extrapolările actualelor raporturi de forţe politice la nivel planetar sunt argumentate şi plauzibile. Acest ultim compartiment al romanului îi va determina să cumpere cartea, probabil, pe amatorii de sefeuri cu vârste de 35 – 40 de ani.
Părerea mea, ar fi încheiat agentul, este că ar fi oportună o „tundere” a dialogurilor prelungite şi a scenelor de film comercial. Viziunea asupra viitorului ar merita aşa ceva. Oricum, ţin să te felicit, i-ar fi spus autorului. Ai Sitzfleisch, scrii temeinic, nu fuşereşti. Asta nu este puţin lucru.