Rodica Bretin, Michael Haulică, Alexandru Lamba: 3. 3 (2016)

Citind o antologie cu doar trei autori, precum cea de față, recenzentul este tentat să ierarhizeze textele. Nu voi ceda acestei tentații, din două motive. Mai întâi, fiindcă autorii de sefeuri fac parte din genus irritabile vatum (o persoană din respectiva categorie mi-a cerut să scot de pe net câteva recenzii; ceea ce am și făcut, gândindu-mă, cu o efemeră tristețe, la precaritatea actuală a jocului literar), apoi, fiindcă astăzi este deplasat să discuți în public despre valoarea literară a unor sefeuri, dar nu și despre vandabilitatea acestora. Prin urmare, voi prezenta cele trei texte fără a le compara.
Rodica Bretin excelează prin scriitura nemaipomenit de elaborată, amintindu-ne de parnasieni, dar și prin preferința pentru scene sângeroase, menite să-i sperie pe cititori și să-i determine să doarmă cu lumina aprinsă. Alăturarea acestor două orientări este șocantă și mărește vandabilitatea, presupun. O altă caracteristică a textelor sale este documentarea foarte conștiincioasă. Specializată în medii exotice, această autoare vine cu amănunte minuțios etalate. Cine nu preferă textele fușerite la repezeală, jurnalistic, apreciază această atitudine de profesionist serios.
În Omul de nisip, o jurnalistă aflată în căutarea surorii sale își descoperă o vocație de asasină. Ea are o personalitate ascunsă, fantastică, ieșită la iveală în lumea tuaregilor, în Sahara. Ea ucide mai mulți bărbați și iubește mai multe femei. Cum în societatea tuaregilor domnește o formă de matriarhat, nu este de mirare că se întâmplă așa. Androfobia acestui personaj sângeros este evidentă, iar proza pare foarte actuală, în contextul orientării occidentale spre protejarea minorităților, inclusiv a celor sexuale.
Meritul principal al autoarei este realizarea unei scriituri nespus de elaborate, cu multe metafore reușite, vădind o atenție demnă de respect pentru amănunte. Citindu-i povestirea, unii cititori își iau doza de atrocități, iar alții, renunțând la căutarea vreunei urme de verosimilitate, se delectează cu muzicalitatea cuvintelor bine alăturate.
În Vremea zăpușelii, Michael Haulică dovedește abilitățile unui prozator manierist stăpân pe mijloacele sale scripturale. Vocea auctorială, împrumutată și personajului principal,  îi aparține unui ins jucăuș, ajuns în fericita etapă a tinereții veșnice. Remarcabilă dezinvoltură!
Personajul central este un tânăr dintr-o lume a viitorului. El este blogger și aspiră să devine scriitor, autor al unor cărți tradiționale, tipărite pe hârtie. Tribulațiile sale sunt interesante și se nutresc din suferințele clasice ale veleitarilor literari mai vechi sau mai noi, de nenumărate ori intrate în literatură. Constatăm că sursele livrești pot fi la fel de interesante precum experiențele nemijlocite ale autorilor. În povestire există aluzii la o pictură de Salvador Dali, la o carte de Vladimir Nabokov și la o carte datorată unui autor român. Un autor transformat într-un zeu laic este William Gibson. Interesante sunt și referirile la propria persoană, atribuite personajului din viitor. Rezultă că autorul povestirii va fi un viitor un clasic idolatrizat de tinerii veleitari literari. Această procedare ține de moda autopromovării. Amuzant, nimic de zis.
În fine, din delicatesa literară preparată cu abilitate de master chef, nu lipsește o scenă atroce. Din senin, un ucigaș de profesie îl decapitează pe inocentul blogger, iar apoi îndeplinește un act sexual cu o prostituată, în prezența cadavrului.
În totul, povestirea este o glumiță literară agreabilă, anticipată în Transfer (2012), unde apare o recuzită livrescă asemănătoare.
Un autor din altă generație, Alexandru Lamba, este prezent în antologie cu povestirea Copiii întunericului, un sefeu sută la sută, unde înclinarea spre scene horror, prezentă la mulți autori români de azi, nu apare. Este imaginată o lume postapocaliptică, unde puținii oameni rămași pe Terra după un mare cataclism trăiesc sub pământ. Autorul acumulează cu profesionalism diferite amănunte tehnice despre soluțiile adoptate de pământeni după ce Soarele și-a pierdut forța, aerul și apa au dispărut de pe suprafața Terrei, iar dispariția câmpului magnetic a lăsat planeta vulnerabilă la radiațiile cosmice.
Dincolo de acest scenariu desigur interesant, mi s-a părut remarcabilă tentativa autorului de a depăși limitele literaturii populare, de pur divertisment, prin imaginarea unor personaje complexe, preocupate de niște dileme de tip antinomic. Este sistemul nostru solar geocentric sau heliocentric? A fost cândva Terra locuibilă la suprafață sau nu? Bărbatul este, prin structura sa psihică, monogam sau poligam? Afectivitatea este de dorit în relația dintre bărbat și femeie sau este un ingredient psihic mai degrabă inutil? Asemenea dileme nu par naive în contextul gândit de autor și ne aduc aminte că literatura de bună calitate trimite gândul, într-un fel sau altul, la condiția umană.
O povestire remarcabilă, memorabilă și datorită unei încheieri de o poezie sumbră.