Furia zilelor (jurnal 2012 – 2020)

2012

11. 2.
Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-i place omului.
Replica. E frumos ce ni se spune sau ni se sugerează la televizor că este frumos.

 

16. 2.
Sexul este o performanță fizică. Iubirea, una spirituală.
Un pericol al privitului la televizor. Ți se arată forme de viață inaccesibile pentru tine. Prin comparație, a ta începe să ți se pară derizorie. Ești tentat să renunți. Depresie.
În fapt, forma ta de viață reală este tot ce ai la dispoziție.

 

19. 2.
Un clișeu din filmele americane. O chelneriță frumoasă se mărită cu un milionar. Aici este un adevăr psihologic. Când mănâncă, omul este în cea mai bună dispoziție posibilă. Ba chiar lasă garda în jos, devine vulnerabil.

 

26. 2.
Conștiința efemerității mărește intensitatea iubirii.
În relația mea cu V., actul sexual era un ingredient secundar. Contau mai ales prezența ei aducătoare de extaz și atingerea.

 

1. 3.
Nu mai am chef să scriu în acest jurnal. Notez totuși o întrebare. Voi putea oare să scriu Explicarea Curtezanei? Poate că da.

 

12. 3.
Aseară am luat un somnifer nevinovat (cu valeriană). Drept urmare, azi mă simt bine. Am făcut gimnastică fără nici-o problemă, am idei în legătură cu cartea despre iubire.
Oamenii n-ar trebui să fie chiar deloc fuduli.
Ca stil, cartea despre iubire să fie o continuare a jurnalului?
Între timp, I. a reluat tonul amical, rezonabil. Sper să dureze.

 

23. 3.
Fac gimnastică. Am introdus și câteva exerciții de forță, cu moderație.
Citesc pentru cartea despre iubire. Bibliografia este imensă.
Am luat premiul Opera Omnia (500 lei!). Acesta se dă de către Asociația Scriitorilor din Brașov autorilor ajunși la o anumită vârstă. Asta-i situația.
A venit căldura. Caloriferele mele sunt fierbinți. Nu pot să le opresc. Cineva de la parter ține să aibă în casă de la 25° C în sus! Nu contează.

 

31. 3.
În urma politicii de descurajare dusă de bancă, am renunțat la ideea de a obține un împrumut ipotecar.
Cheful de a scrie jurnal îmi revine.
Oscilez între ideea unui eseu și cea de a unui roman-confesiune, unde eseistica să aibă loc. O idee aș avea. Problema este că nu prea reușesc să mă documentez asupra vieții cotidiene dintr-o lamaserie.
Frigul a revenit. Caloriferul este bun, din nou!
Cu un regim de austeritate alimentară (ca să nu zic de înfometare moderată) voi reuși să-mi instalez o centrală de apartament. Vânzarea pământului din Comloş ar fi providențială.

 

4. 4.
A venit căldura. Caloriferul merge…
I. are o perioadă de bunăvoință față de mine. I-am trimis jurnalul meu. Din acest text netrucat rezultă că am avut întotdeauna sentimente bune față de ea, dar mi-au displăcut  întreruperile abuzive ale corespondenței.
Mutarea mea la azil rămâne o resursă foarte serioasă.
Fac zilnic gimnastică. Un program redus, dar destul de bun. Măresc cu moderație numărul de exerciții.
De V., aproape că am uitat. Asta este ceva nespus de trist.

 

13. 4.
Un scenariu nu tocmai utopic. Vând apartamentul, mă mut la azil și apoi fac o călătorie în Nepal, pe urmele personajului meu.

 

19. 4
În volumul al doilea, Cridan, în Nepal, scrie un eseu despre iubire. Acesta este intercalat ca text de sine stătător, după modelul Fiul din America. Datorită exercițiilor de rejuvenare, el a căpătat o memorie fenomenală. Își aduce aminte tot felul de lecturi ale sale.

 

20. 4.
Mă documentez în continuare. Nu am încă o formulă acceptabilă pentru carte.
A venit în Brașov H., fosta mea prietenă din București. Vinde ceva la un târg  al artizanilor. În 2009, când cu operația mea la ochi, s-a purtat destul de urât cu mine.
Schimb mesaje amabile cu I., fericita americană.

 

27. 4.
I. a venit în România. Ne vom vedea poimâine.
Primăvara este stăpână pe situație. Aferim!

 

6. 5.
Am dat greș cu proiectatul website. Un domn Ionescu m-a escrocat de 700 lei. Am dat 208 lei, alții, pentru a obține un domeniu pe Internet. Putea fi și mai rău.
Sunt cumplit de răcit.

 

8. 5.
Tușesc fără întrerupere. Mă simt rău. Iau antibiotice. Este ca şi cum relativ lunga mea perioadă se sănătate trebuie plătită. Şi anume cu vârf şi îndesat.
Va trebui să merg la farmacie. An nevoie de un act de voinţă pentru asta.
Pământul din Comloş va putea fi vândut doar într-un viitor incert.
Relaţia mea cu I. este definitiv bună. Nu mai este timp pentru deteriorări. O relaţie predominant telepatică.
Mă tot documentez (cu excepţia ultimelor zile) despre iubirea erotică. Există un ocean de interpretări şi teorii.
Mutarea mea la azil este stânjenită doar de mica bibliotecă înjghebată de când m-am întors la Braşov. Poate că merge donarea către biblioteca azilului.
În alt domeniu de activitate, poate că modul meu conştiincios ar fi dat roade.
Seara, adaug. Explicarea Curtezanei va fi un roman în roman, eseistic. Firul principal va relata cum evoluează cele două vieţi, în Nepal şi Bucureşti.

 

9. 5.
Timid, ideile pentru carte se precizează. În materie de iubire există nişte polarităţi, la fel ca în psihologia omului religios.
Rolul cuvintelor în iubire (Lacan despre juisanţă) ar trimite la relaţia iubire-literatură (trăită).
Mă gândesc la V., mai nou, ca la o entitate dintr-o altă sferă, principial incompatibilă cu a mea. De fapt, chiar aşa şi este. O reîntâlnire cu ea în intimitate este la fel de probabilă precum un mare câştig la loterie.

 

11. 5.
Boala mea nu se prea dă dusă. Tuşesc într-un mod înfricoşător. Noaptea trecută mi s-a părut că nu mai pot respira, la un moment dat, ca şi cum aş fi avut o criză de astmă. Vom vedea.
I., un mesaj glumeţ. Nu am nici un reproş pentru ea.
Poate că oamenii mă privesc ca pe o mortăciune fiindcă sunt realmente aşa ceva.
V., un nume citit într-o carte. O imagine tot mai ştearsă.

 

13. 5.
Noaptea trecută, din cauza tusei demenţial de interminabile, am ajuns la urgenţă. Câteva minute chiar m-am sufocat. Nu mai intra aer în plămânii mei. Horcăiam, ceva urât. Cu fiecare tuse, era tot mai rău. La spital, mi-au injectat cortizon. De abia am putut vorbi la telefon, la 112. Am luat un antibiotic derivat din eritromicină (la acesta din urmă ştiam că sunt alergic). Doctoriţa de familie a făcut o gafă. N-a ştiut respectiva filiaţie.
Azi mă simt ceva mai bine.
Anul Dragonului nu-mi este prea favorabil.

 

19. 5.
S-ar spune că atacul meu alergic se atenuează. Accesele de tuse s-au rărit.

 

20. 5.
Cea mai bună formulă ar fi probabil continuarea jurnalului. Confesiune integrală.

 

26. 5.
Îmi revin cu greu. Doctoriţa de familie a vorbit despre o spitalizare. Vom vedea.

 

29. 5.
Tusea mea s-a rărit, dar nu trece.
Timp rece, cu ploaie fără sfârşit.
O perioadă de prelungite neplăceri, pentru mine.
Citesc pentru roman. Dacă nu obţin o stare de sănătate cât de cât aceptabilă, nu poate fi vorba de scris.
Miracolul cerut de mine a fost relaţia cu V. Poate că n-ar trebui să mai cer încă unul.
„Editorul”, cel cu exemplarele on demand, s-a supărat pe mine şi a reziliat contractul. Cele două cărţi ale mele nu se vând. Se pare că sunt expirat, ca autor. Asta-i situaţia.

 

3. 6.
Idei pentru carte. 1. Autorul explică romanul şi analizează trăirile personajului, din poziţia unui critic literar. 2. În Nepal (graţie şi unei hipermnezii induse de exerciţiile yoga), Victor Cridan îşi aminteşte ce a citit despre iubire şi sex. El scrie impresiile de lectură şi adaugă speculaţii proprii. Îşi aminteşte de Vanessa şi de alte iubite ale sale.
A doua variantă este mai atrăgătoare.
A treia posibilitate. Textul confesiv-eseistic al lui Cridan, scris la persoana întâi, apare ca un fir de sine stătător într-un roman al rejuvenării, cu schema stabilită (Vanessa se mărită în Bucureşti, are o fetiţă, Cridan face exerciţii şi meditaţii în Nepal, iar apoi revine în România). Eventual să existe sugestia că rejuvenarea se petrece de fapt doar în imaginaţia lui Cridan.
Cea mai bizară asociere cu putinţă. Să joci table, ascultând Mozart… Realitatea încape şi aşa ceva. Este ascultătorul lui Mozart superior unui tablagiu? În opinia mea, nu. Sunt preferinţe diferite. Atât.
Boala mea începe să treacă. După mai bine de trei săptămâni de la întreruperea tratamentului cu antibioticul alergen.

 

5. 6.
În ultimii doi ani n-am făcut decât să încerc, cu disperare, să-mi convertesc iubirea pentru V. în disponibilitate pentru literatură.
După aproape o lună, boala nu mi-a trecut, dar s-a domolit destul de mult.
Cred că am o formulă destul de acceăptabilă pentru roman. Eventual, Cridan să nu stea numai în Nepal.
Este destul să nu mă mai uit la televizor şi la calculator pentru ca proiectele mele literare să înceapă a deveni realizabile. Curioasă este o anumită lasitudine, indusă de cele două.

 

13. 6.
Boala nu mi-a trecut. S-a cronicizat? Aştept, sper. Nu mai pot lucra la carte.
Sper că nu este finalul.
Crizele de tuse înspăimântătoare par a fi revenit.
Am citit, într-un roman sau în mai multe, expresia „tuse de om bătrân”. Asta o fi.
Un miracol. Aceasta este singura mea resursă la ora actuală. Improbabil, dar nu imposibil.

 

16. 6.
Ieri m-am simţit rău. Azi mi-e mai bine. Tusea nu se dă dusă. Cf. „Fată dragă, nu fi tristă! / Dragostea-ntre noi persistă!”
Ideea de a scrie o carte de mărturisiri despreCurtezană… Ar fi cea mai uşoară soluţie. Scrierea unui roman cu dichis presupune o oarecare stare de sănătate. Nu am aşa ceva deocamdată.

 

20. 6.
Căldură mare.
Borges scrie că moartea este o excelentă resursă (sau ceva în acest gen). Are dreptate.
Poatre că voi scrie totuşi romanul, „împotriva cursului jocului” (această expresie, cu stângăcia celor două genitive consecutive, face parte din jargonul comentatorilor sportivi).

 

24. 6.
A murit Silviu Sarafolean, 65, vărul meu de-al doilea. Redevenit om bogat, a avut acest ghinion.
Fac gimnastică de vreo trei-patru zile. Mă simt mai bine. Accesele de tuse mi s-au mai rărit.

 

28. 6.
Fac gimnastică fără probleme. Un semn că boala (reacţia alergică) mi-a trecut în cea mai mare măsură este faptul că am din nou poftă de mâncare. Ba chiar trebuie să mă abţin de la „ciuguliri” între mese.
Între timp, vara se instalează tot mai temeinic, ameninţând în mod implicit cu venirea toamnei.

 

1. 7.
Am avut o mică tahicardie într-una dintre nopţile trecute, ca pe vremuri. Sper să fi fost ceva izolat.
Fac gimnastică.
Citesc pentru roman. Printre altele, Dialogurile lui Platon. Astfel de texte trebuiau citite cu patruzeci de ani în urmă. Nici acum nu este rău.

 

2. 7.
Fiindcă am acumulat ceva grăsime în jurul şoldurilor, am trecut la o anumită austeritate alimentară. Constat că omul este înclinat sau spre bulimie sau spre anorexie. Insul perfect echilibrat în această privinţă pare a fi o raritate.
Vine canicula.

6. 7.
Poate că voi reuşi să scriu romanul.
Canicula a venit, dar nu mă deranjează prea mult.
Gimnastica mea merge. Alergia mi-a trecut aproape în totalitate.
În mare, actuala mea perioadă de viaţă este mulţumitoare.

7. 7.
La 28°C în casă este destul de greu să faci literatură.
Nu am încă formula romanului. Se poate scrie orice, evident, dar meseria este meserie. Nu pot să simulez că scriu un roman.

8. 7.
N-am mai jucat şah şi table pe Internet de vreo 4 – 5 zile şi munca la schema romanului a început să fie productivă. Am lămurit o serie de lucruri.
Căldură destul de mare (32°C). Nu mă deranjează chiar deloc. În pofida ei, fac zilnic gimnastică şi plimbări.

9. 7.
Ascult Mozart şi citesc despre o lamaserie
Progrese cu planul romanului. Chiar şi fantazările trebuie să aibă verosimilitatea lor, adică să prezinte variante posibile.
Pendularea mea între cultura populară şi high culture  se va reflecta şi în roman.
Mai întâi, m-am uitat la snooker, apoi am citit din Cartea tibetană a morţilor. Un salt ciudat, probabil practicat şi de campionii culturii elitiste.

12. 7.
Partitura eseistică să fie în stil de jurnal, fără indicarea paginilor de unde sunt citatele. Cu titluri ale disociaţiilor de idei.

14. 7.
Ascult Mozart, citind Ortega y Gasset, Studii despre iubire. Sunt un ins norocos, nici vorbă.
De când nu mai joc şah şi table pe Internet dorm mai bine!?

17. 7.
Un citat din René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii: „Există o logică a dorinţei şi ea este o logică a pariului. De la un anume grad de ghinion în sus, jucătorul ghinionist nu renunţă, ci mizează sume tot mai mari pe probabilităţi tot mai slabe. Subiectul va sfârşi totdeauna prin a găsi obstacolul insurmontabil, care poate să nu fie altceva decât vasta indiferenţă a lumii.” O traducere cam stângace. La drept vorbind, nu se preaînţelege unde bate. Am reţinut citatul pentru expresia “vasta indiferenţă a lumii”.

19. 7,
Este cazul „să mă ambiţionez” cu acest roman? Cunoscând faptul că ar fi singura cale de-a dovedi că n-am murit deja, da.
Am vorbit ieri pe Skype cu I., fiica mea din America. Este un om cumsecade, cred. Are probleme cu anxietatea.
Este infinit mai uşor să citeşti cărţi bune decât să scrii literatură (bună!?).
Am o cenestezie rea. Sper să-mi treacă după ce scriu primele pagini ale romanului.
În mod comic, am început să mă îngraş de când nu mai joc şah!

22. 7.
Mă canonesc cu „schema” romanului. În Curtezana…am nişte semi-erori juridice în materie de succesiune. Le voi drege, într-o eventuală ediţie a doua.
O însemnare azi recuperată, referitoare la V. Şi alţii o vor iubi sau doar o vor avea, nici unul nu va mai scrie un roman despre ea. Sau va scrie?
Probleme cu demarajul. Poate că partida mea literară este deja încheiată? Spero di no.
Sólo para ti = doar pentru tine.
Una dintre chestiile caraghioase. Am adesea chef să merg la supermarket. Cumpărăturile sunt euforizante, se ştie.

23. 7.
Dacă Dumnezeu mă va ajuta să scriu   Explicarea Curtezanei, voi începe  Memorii vesele. Titlul acesta este o recunoaştere a faptului că după o vârstă omul vede lumea sub chipul unei vaste comedii.
Ori încep să scriu întins la roman, ori mă reapuc de şah.

24. 7.
Dumnezeu are grijă de mine. Am reuşit să scriu primele cuvinte ale Explicării…. Există un prag psihologic, atunci când premeditezi un roman, cel puţin pentru mine. Începutul este cel mai dificil. Nici încheierea nu este prea uşor de realizat, ce să zic…
Odată cu începerea romanului s-a pus în mişcare mecanismul cunoscut. Am un chef nebun să scriu în jurnal… Ştiuta dorinţă de autobruiere.

25. 7.
Munca la roman merge destul de bine. Am reînceput să joc şah şi table, intrând astfel într-un algoritm folosit şi la cărţile anterioare. S-a dovedit că aceasta aparentă batere de cuie în propria talpă (a bocancului cazon) este de fapt productivă. Mă ajută şi scrierea în acest jurnal.
Cred că am găsit tonalitatea primului fir narativ, fapt esenţial. Păţaniile Vanessei vor fi scrise la prezentul istoric.
Dacă vine sfârşitul lumii, îl voi întâmpina scriind cu mare plăcere un nou roman despre Vanessa şi nea Victor Cridan. Vreau să aranjez lucrurile astfel încât textul să poate fi înglobat într-o ediţie de mărime dublată a romanului Curtezana onestă şi astrologul.

29. 7.
Căldură mare, nu tocmai favorabilă pentru munca literară. În casă, 27-28°C.
Pentru mine, vara trece repede. Va veni destul de curând Sântă Mărie, iar toamna se va declanşa.

2. 8.
I. şi-a scos fierea. Acum se simte mai bine.
Dumnezeu mi-a limpezit un pic mintea şi cred că am găsit soluţia strategică pentru roman. Cridan nu mai scrie eseul despre iubire în Nepal. Această soluţie implica o serie de dificultăţi. Urma să recurg la nişte artificii destul de neverosimile. Eseul este deja scris atunci când Cridan pleacă în Nepal. Vanessa îl găseşte şi îl citeşte. Rămâne de stabilit cum vor fi inserate referirile la evoluţia lui Cridan după „resuscitarea” sa.

9. 8.
Am început să scriu la roman, dar inima îmi trimite nişte semne destul de neplăcute. Să vedem dacă Dumnezeu mă va mai păsui.
Marile călduri au trecut, se pare.
Doar un miracol ar mai putea schimba ceva, în ceea ce mă priveşte. Improbabil, dar nu imposibil.

10. 8.
Este corect să recunosc: posibilităţile mele literare se micşorează pe zi ce trece. Iau diferite neurotonice (gingko biloba, lecitină, guarana), dar nu ştiu zău dacă voi reuşi să închei acest roman. La „mansardă”, ceva se deteriorează destul de repede. Mă voi strădui în continuare.

13. 8.
Scriu la roman. Din nou, mă mir de situaţia curioasă a autorului de literatură. În cele din urmă, acesta este obligat să scrie cam ce îi trece prin cap în clipa respectivă. Face planuri minuţioase, dar nu le poate umple decât cu improvizaţii de moment. În situaţia mea, acest aspect este agravat. În mod obiectiv, nu prea am timp pentru ezitări şi reveniri.
Am jucat şah pe internet cu Max, nepotul meu. Nu este un Wunderkind în ale şahului. Deocamdată nu întrevede logica jocului. Să sperăm că o va descoperi.

15. 8.
Noaptea trecută, o criză scurtă de tahicardie. Spre dimineaţă, ceea ce nu este prea bine, cred eu. A reuşit să mă indispună.
Max, îmi scrie I., nu vrea de fapt să joace şah, ci să converseze cu mine. Foarte bine, sunt de acord.
Aforismul acestei dimineţi răcoroase modifică o dubioasă zicală americană. Ce nu te omoară te întăreşte, spun ei. Eu spun altfel. Ce nu te omoară te rablageşte.
Am vaga impresie că trebuie să mă grăbesc cu romanul. Nu este vorba atât de o ameninţare fizică. Simt că nu mai pot judeca tocmai clar.
Am nevoie de tot calmul de pe lume pentru a face faţă. Să sperăm că Dumnezeu mi-l va da.

18. 8.
Altă criză de tahicardie, scurtă. Voi merge la medic, spre a întreba dacă mai pot face gimnastică.
Crizele sunt precedate de o stare de sfârşeală. Pare logic.
Sunt nevoit să renunţ la ezitări, în privinţa romanului. Nu prea mai am timp pentru aşa ceva.

19. 8.
Azi am făcut o gimnastică mai mult simbolică. Sper ca astfel să evit tahicardiile.
Cred că am găsit formula potrivită pentru firul eseistic al romanului. Vor fi nişte scrisori către Vanessa. Astfel devin  posibile inserţiile în stil colocvial.

21. 8.
Scriu romanul. Probabila lui apariţie pe Internet este aducătoare de lasitudine stilistică, dacă pot spune aşa. La ce bun să fiu atât de atent la scriitură? se întreabă autorul.

26. 8.
Braşov: 38°C la umbră!  De mâine va fi mai bine şi voi putea să lucrez.

27. 8.
A venit răcoarea. Vivat!
Adevărul este că trebuie să trag de mine, pentru a scrie acest roman. Creierul meu se comportă ca un catâr necooperant. Poate că voi reuşi.

31. 8.
Ca şi altădată, fiecare frază este rezultatul unui efort de voinţă. Există însă o curioasă satisfacţie după aceste eforturi aparent penibile. Înfrângerea de sine sfârşeşte prin a fi plăcută. Masochism, poate.

2. 9.
Septembrie a venit implacabil, fără greş.
Inserez în roman nişte fragmente din acest jurnal. Cu trei decenii în urmă, stilul meu nu era cel mai elegant cu putinţă. Apăreau mici improprietăţi. Am plătit cu viaţa obţinerea unui stil acceptabil. Ciudat!

5. 9.
Dimineaţa, mintea mea este înceată şi relativ neputincioasă. O fi de vină tensiunea arterială scăzută. Pentru roman am nevoie de câteva mici perioade de maximă luciditate. Atunci aş putea rectifica platitudinile şi stângăciile.
Dacă prezenta mea vâscozitate intelectuală este ireversibilă, înseamnă că partida este încheiată.
Ascult Mozart, în neştire.

10. 9.
Sunt cam bolnav. Poate că sunt şi subnutrit. Consum prea puţine proteine superioare.

12.9.
Mica boală mi-a trecut. Azi am făcut gmnastică aproape ca de obicei. M-am tratat cu suc de lămâie.
Am reluat munca la roman. Probabil că va trebui să mă hrănesc mai bine, pentru a reuşi. Ieri am mâncat „ruladă de curcan”, iar azi mintea mea pare destul de sprintenă.
Din nou, am de adoptat decizii narative. Privite din afară, acestea par un joc lesnicios. În realitate, pot fi chinuitoare. Cel puţin pentru un cetăţean conştiincios, ca mine.

13. 9.
Ideea ca naratorul să fie omnipotentul Wagner. Astfel ar apărea poate o structură mai elastică.

14. 9.
Am structura romanului (bunicică), dar nu prea găsesc cheful de a lucra. Explicaţia este că nu mai sper decât vag s-o recuperez pe V. Când am scris Curtezana…aveam o asemenea nădejde nebunească (sau naivă, cum doriţi). Acum, în lipsa oricărei perspective de-a o regăsi pe V., noul roman mi se pare o prisosinţă.
Mă străduiesc totuşi să duc la bun sfârşit ce am început. Lucru curios, când scriu fără un impuls de felul celui amintit mai sus, frazele ies terne. Sunt necesare eforturi ulterioare de insolitare. Să vedem ce iese până la urmă.
Munca de schimbare a timpurilor verbale nu-mi displace.

18. 9.
Perspectiva suprarealistă de a scrie o nouă carte despre un autor slab. Cât de sărac sunt, nu m-aş mira să fac şi această mezalianţă literară. I-aş oferi banii preafrumoasei V.!
Bătrân nebun! Aşa va exclama vreun improbabil cititor al meu.
Mi-a revenit boala cea discretă, dar tenace. Nu ştiu ce am, dar nu pot lucra. Este ca o răceală incipientă.
Am de gând să mut jurnalul pe blog. Va fi o continuare la textul aflat deja pe net.

23. 9.
Boala mea cea insidioasă s-a retras, s-ar spune. Pot lucra la roman în mod mulţumitor. De asemenea, jocul meu de şah nu mai este catastrofal, ci doar mediocru, aşa cum se cuvine. Ascult Mozart şi treaba merge.
Doamna doctor P. m-a înşelat la banii obţinuţi în urma arendării, iar acum ar vrea ca şi pământul nostru de la Comloş să fie vândut în defavoarea mea. Atitudinea ei este uimitoare, incredibilă. Nu m-aş fi gândit s-o înşel la bani nici în zece vieţi. Nu sunt supărat, doar stupefiat.

24. 9.
Scriu romanul, dar trebuie să recunosc că o fac cam à contre-coeur. Poate că nu voi mai avea această senzaţie când mă voi apropia de finalul textului. De vină pare a fi lipsa unei certe perspective de publicare.
Nu se mai caută stilişti în ziua de azi, toată lumea ştie să scrie literatură şi chiar o face, pe bloguri. Competenţa literară a devenit ceva problematic, de fapt inexistent, în lipsa unor criterii clare. S-a produs o atomizare şi au apărut  nenumărate lumi literare. Scrii pentru grupul tău de prieteni? Este suficient pentru a fi omologat.

25. 9.
Azi mă simt ceva mai bine, dar scriu cu mari eforturi. Dintr-o prea lungă experienţă, ştiu că plăcerea de a scrie începe să apară după circa două ore, tocmai atunci când se iveşte şi oboseala, iar omul trebuie să se ridice de la masă. Este şi asta una dintre ironiile soartei.
Să zicem că am o scuză: faptul că alimentaţia mea este în mod cronic săracă în proteine de origine animală.

27. 9.
Lucrez cu destul spor la roman. De la o vreme, cred, apare o curioasă lăcomie de pagini scrise. Autorul este ca un avar. Are treizeci de galbeni, dar doreşte cu patimă să aibă trei sute.
Îi voi trimite fantasmaticei V. paginile scrise până acum. Va fi ca un mesaj d’outre tombe.
Mă simt bine. Ştiind că moartea oricui este precedată de o scurtă revenire a forţei vitale, nu mă bucur prea tare. Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să închei acest roman.

28. 9.
Am felicitat-o pe V. şi i-am trimis filele scrise până acum. Din întâmplare, ieri am dat peste o poză a ei în calculator. Aceste două episoade mi-au cam stricat buna dispoziţie. Când eşti părăsit, ar trebui să trăieşti o renunţare senină. Aşa ceva este însă foarte greu de realizat.

29. 9.
V. mi-a scris un mesaj aproape injurios, afirmând că nu mai vrea să audă de mine în nici un fel. Ar fi fost mai elegant dacă îmi mulţumea pentru felicitări. Se pare că doar acum s-a terminat relaţia noastră.
Romanul îl voi încheia totuşi, dacă Dumnezeu mă va ajuta, încercînd să nu mă las contaminat de ura arătată de V. Ura şi iubirea sunt molipsitoare. Voi scrie romanul în calitate de profesionist al literaturii. Nu-l voi privi pe Victor Cridan ca pe un alter ego al meu, dar ca pe un bătrân puţin nebun, demn totuşi de respect.

1. 10.
Aceasta este prima însemnare scrisă direct pe blog. Celelalte au fost  preluate din diverse documente.
I-am promis lui V. că îi voi voi trimite romanul. Nu prea pricep de ce este aşa de pornită împotriva mea. Se consideră jefuită, presupun.
În roman voi încerca să lămuresc de ce unii oameni suportă greu faptul de a fi (fost) iubiţi. 

4. 10.
Genul proxim al iubirii este credinţa religioasă. În ambele cazuri, alternativele sunt fundamental diferite între ele, dar argumentabile în egală măsură. Între iubire şi lipsa iubirii există o antinomie desăvârşită. Mă întreb dacă personajul meu va conchide că a fost un prost sau un curajos demn de respect.
Ideea corectă de a scrie mai întâi în întregime partitura eseistică şi de abia apoi cea epică. Trecerea de la un registru la altul nu este productivă.
Despre cum distrugerea unei iubiri este înfăptuită în bună parte de cuvinte. Certurile au darul de a se nutri din ele însele. Un banal schimb de cuvinte poate duce la o ruptură.

7. 10.
După ce V. s-a retras, am avut adesea vise unde pierdeam un tren. În “Curtezana…”, am relatat unul dintre ele. În noaptea trecută, în vis, eram în Bucureşti şi urcam într-un tren, fără bilet. Apoi coboram şi încercam să procur un bilet, rătăcind prin clădiri cu multe etaje, lipsite de lift. În cele din urmă, mă întorceam la tren. Acesta tocmai se punea în mişcare. Reuşeam în ultima clipă să mă urc într-un vagon de marfă, aflat la urmă. Poate că este  semnul că frustrarea mea s-a estompat, chiar a dispărut.

11. 10.
S-a spus despre roman că este genul literar cel mai permisiv.  Într-adevăr, poţi pune în el orice fel de text. Lucrurile stau însă aşa doar aparent. În realitate, romanul are capacitatea misterioasă de a rejecta textele incompatibile cu natura lui profundă. Deşi s-ar spune că are un stomac de struţ, romanul nu poate totuşi digera chiar orice. Dacă autorul  nu simte până unde poate să meargă cu îndrăznelile sale, romanul său va fi pur şi simplu nerealizat, ca să nu spun prost.
Introducând partitura eseistică în “Explicarea Curtezanei”, întâmpin dificultatea enunţată mai sus.Ideile sunt interesante, nici vorbă, dar sunt şi suportabile pentru ansamblu? 

23. 10.
În Cartea celor o mie şi una de nopţi aflăm povestea duhului închis într-un ulcior şi aruncat în mare. Deşi are mari puteri, el nu se poate salva singur. Trebuie ca o mână omenească să rupă pecetea magică. Un pescar o face, după mai multe veacuri. Reacţia duhului este neaşteptată. El îl anunţă pe pescar că-l va ucide. Cum să-ţi omori binefăcătorul? Pescarul nu poate înţelege aşa ceva. Duhul îi explică. În primele sute de ani, spune el, am fost hotărât să-l îmbogăţesc pe salvatorul meu. A venit însă o clipă când, nici eu nu ştiu de ce, am început să-l urăsc şi m-am hotărît să-l omor.  Această comutare de mentalitate este corectă sub raport psihologic. Comportându-se ca un om, duhul speră că singurătatea îi va fi întreruptă în cele din urmă. La un moment dat însă el îşi pierde răbdarea şi capătă resentimentul indistinct al celui otrăvit de lipsa contactelor cu alţi oameni. Începe să-i urască pe toţi şi pe toate, inclusiv pe el însuşi. Pentru oamenii reali ajunşi în situaţii analoage, singura soluţie pare a fi religiozitatea. Iubirea de Dumnezeu şi, în mod derivat, simpatia pentru toţi semenii săi. Pentru omul singur şi înstrăinat de Dumnezeu rămân veninul, invidia şi ura. 

26. 10.
Citesc Tratat de metafizică de Nae Ionescu. Cartea a fost editată în 1999, după o stenogramă realizată în 1937, la cursul profesorului. Îmi place ideea că simţul religios nu exprimă ţicneala sau ignoranţa, ci ţine de natura umană. Aşa am considerat întotdeauna şi eu.
Scriind la roman, ascult providenţialul Radio Mozart, un post francez audibil pe Internet. O muzică minunată. Cândva, la Bucureşti, ascultarea ei m-a scos din depresie.
Am aflat că există nişte detractori îndârjiţi ai lui Mozart! Este posibil să nu-ţi placă această muzică dumnezeiesc de frumoasă?  Se pare că da. Există chiar nişte cluburi ai celor plictisiţi de Mozart! Pare clar că respectivii nu admit că există transcendent şi simţ religios înnăscut. 

26. 10.
Pe  National Geografic, un film documentar despre poliamor, o formă alternativă la monogamia tradiţională a spaţiului creştin. O femeie are doi soţi, pe faţă. Cei doi au şi relaţii homosexuale între ei! Acest trio are prieteni, bărbaţi şi femei, de asemenea deschişi unor acuplări ocazionale. În respectivul grup, oricine şi-o poate pune cu oricine, oricând, fără ca vreun partener anterior să se supere. Ei declară tot timpul, în stil american, că se iubesc unul pe celălalt. Se sărută fără încetare.
Un amănunt esenţial explică situaţia. Toţi membrii grupului respectiv sunt supraponderali, chiar obezi. Femeia poliandră este un monstru cu posterior de elefant. Este evident că libidoul acestor oameni sociabili este scăzut. Nu prea le arde lor de acte sexuale. Ei îşi găsesc fericirea în mâncare. Iubirea, în sensul discutat de mine în “Explicarea Curtezanei”, adică alegerea pătimaşă, nu le este accesibilă unor asemenea oameni anesteziaţi afectiv. Ei sunt în esenţă nişte handicapaţi. Să fie sănătoşi! 

31. 10.
Mica mea “elaborare” se dezvoltă destul de bine. N-am motive să mă grăbesc.  Acest roman va fi rodul unei mezalianţe între sefeu şi literatura mare. Să vedem dacă nu cumva va muri la naştere. Ce este aceea literatură mare? Sunt textele semnificativ referitoare la condiţia umană.
Printre altele, mă refer la spusele lui Nae Ionescu despre trăirile omului religios. Este exact ce am trăit eu în relaţia cu V. Punct cu punct. Rău, bine? Derizoriu? Ridicol? Sublim? Blasfemie? Nu pun asemenea etichete. Am însă un respect intact pentru realitate. Aşa a fost.

2. 11.
Azi, mama mea ar fi împlinit 105 ani. Zilele trecute au trecut 7 ani de când a murit. I-am făcut parastas, cum cere datina. De acum înainte, uitarea va lucra şi mai spornic. Fotografiile ei vor ajunge poate în America sau se vor pierde pe aici.  Ar trebui să le pun pe Internet şi astfel vor rezista ceva mai mult.
Am de luptat cu o forţă internă, potrivnică muncii literare. Rămâne de văzut ce şanse am în această înfruntare cu mine însumi.
Cuvintele prosteşti ale frumoasei V. mi-au picat greu la stomac. Le diger cu greu. 

10. 11.
Enid Blyton scria 6000 de cuvinte zilnic, adică vreo 20 de pagini convenţionale. În acest fel, a reuşit să confecţioneze peste 600 de cărţi pentru copii. Sau chiar 800. Despre Stephen King se spune că scrie chiar 40 de pagini pe zi. Aceşti oameni sunt nişte forţe ale naturii. Spre a reuşi asemenea performanţe, trebuie în primul rând să fii perfect sănătos. Nu este nevoie să fii geniu. Este o chestiune de vitalitate, apoi. Cine se ocupă de aşa ceva ştie cât de dificilă este o asemenea performanţă. Simplul act de a scrie zeci de pagini zilnic este obositor. Darămite să le şi aduci din condei…
“Elaborarea” mea se dezvoltă lent. Va fi cel mai nonsefistic roman SF scris în limba română. 

13. 11.
În  August-decembrie (roman, 1990) fac teoria preaplinului, fără să fi citit măcar un singur rând scris sau vorbit de Nae Ionescu sau de vreun alt gânditor ţinând de Lebensphilosophie. Scriu acolo că existenţa omului este justificată doar de puţinele momente de preaplin trăite. Mai spun că există două tipuri de existenţe omeneşti: jurnalistice şi romaneşti. ÎnExplicarea Curtezanei nu am decât să preiau aceste idei. Iubirea ar fi caracteristică pentru oamenii înclinaţi spre trăirea unor romane, iar lipsa iubirii, pentru cei cu vocaţia de a realiza multe articole de ziar.
Textele de pe Internet alcătuiesc un ziar infinit de mare, incluzând nenumărate minciuni. Bloggerul este un jurnalist. Se pricepe la absolut orice şi n-are ezitări în a-şi da cu părerea. 

18. 11.
Visul meu  din noaptea trecută. Într-un staul se află o oaie şi un berbec. Femela este agresivă, încearcă să-l muşte pe colocatarul ei. Reuşeşte  să-i smulgă smocuri de lână  şi să-i facă nişte răni pe bot. Dinţii ei mici sunt potriviţi doar pentru păscut. Devine totuşi tot mai agresivă, iar privitorul, cu o strângere de inimă, simte că în cele urmă va reuşi să-l omoare. În ultima secvenţă, oaia  agresivă are un rânjet, arătând că  dinţii i s-au mărit şi seamănă cu a unui carnivor. Atitudinea berbecului, în ciuda tuturor realităţilor din oierit, este de resemnare totală. Nu face  nici un gest de apărare, ba chiar se aşază într-o rână, spre a putea fi atacat mai uşor. La scenă există şi un alt privitor uman, un bărbat necunoscut. Acesta îmi spune că oaia agresivă nu-l mai suportă pe berbec. Cum berbecul stă culcat pe o parte, necunoscutul se apropie de el şi-l mângâie, patern.
Simbolistica visului mi s-a părut foarte străvezie.  Cuplul ovin reprezintă o pereche de foşti îndrăgostiţi ajunşi în faza atroce când iubirea s-a transfomat în ură şi dorinţă de distrugere reciprocă. O mare ură nu poate ieşi decât dintr-o mare iubire. Aşa scrie în Mahabharata. O afirmaţie probabil corectă psihologic. Indiferenţa nu poate să nască decât indiferenţă.

25. 11.
Romanul meu  se dezvoltă lent. În nici un sefeu românesc nu s-au mai propus atâtea teoretizări. Şi încă despre iubire! Dacă reuşesc să închei textul, va urma o nouă odisee editorială.
A venit frigul, prefaţând un anotimp nu tocmai agreabil. Reuşesc gimnastica de dimineaţă. 

1. 12.
Jumătatea eseistică a textului meu este aproape gata. Am scris-o ascultând Mozart. Sunt un ins destul de norocos.
Dacă Dumnezeu îmi va permite, cele circa 60.000 de cuvinte se vor adăuga romanului Curtezana onestă şi astrologul în chip de a doua parte. Va rezulta un roman destul de mare. Îmi voi ilustra teoria, propunând un sefeu suficient de literar pentru a nu mai fi un sefeu.
Urmează vreo cinci luni de frig. Nici nu-i prea mult. 

5. 12.
Uneori mă gândesc că am intrat în aproape mortala poveste cu V.  doar pentru a obţine o bună temă de roman. Deci nu din disperare existenţială, cum ar fi rezonabil să credem, ci din disperare literară, un sentiment înrudit cu obsesia de exprimare a manieriştilor. 

12. 12.
Una este să bagi cizma în căcat şi alta să bagi căcatul în cizmă.  O zicală frustă, dar corectă. Impactul psihologic al actului sexual este mai mare la femei.  Feministele, fireşte, spun că nu este aşa.
Afară este un frig dezgustător.
Romanul meu se apropie de jumătate.   Naratorul constată în cele din urmă că iubirea este o trăire inefabilă, ca şi credinţa religioasă.

21. 12.
Am trecut de jumătatea romanului. Am încheiat partea eseistică. Urmează acum cea epică.
Gerul persistă. Gimnastica mea merge bine.
Mi-am făcut zilele acestea nişte analize medicale. Au ieşit perfect. Le-am repetat, la alt laborator, fiindcă nu-mi venea să cred. Bunele rezultate au fost confirmate. Am şi eu norocul meu.
Singura mea problemă este că nu mai pot să mă plimb, din cauza gerului.  

25. 12.
Partea a doua va fi oarecum o replică a primei. Romanul nu poate deveni unul al formării, în sens larg. Nu interesează cum devine Vanessa profesoară universitară, ci evoluţia ei ca virtuală curtezană. Sufletul ei de curtezană, iată ce analizează naratorul, bietul de el. Episoadele epice vor fi  legate de sexualitate şi de respingerea oricărui romantism.

27. 12.
O menţiune pentru Bogdan Artur (Arthur?), unul dintre strămoşii mei probabili. Nu ştiu dacă l-am mai amintit. Probabil că nu. Maică-mea mi-a povestit despre el. Acesta era administrator al Băilor Vâlcele pe la 1875, când s-a născut bunicul meu dinspre mamă. Era un maghiar destul de înstărit pentru a avea nişte ochelari cu rame de aur. El ar fi trăit cu străbunica mea, o femeie mărunţică şi în mod natural stilată, amintită de maică-mea în amintirile ei. Străbunicul meu legal, un om atât de bun la suflet încât îl suspectez de impotenţă, închidea ochii. Străbunica mea era femeie de serviciu la una sau mai multe dintre vilele din staţiune. După ce fiul ei a terminat şcoala elementară, Bogdan l-a trimis la liceu, în Sf. Gheorghe. Aşa ceva nu se mai pomenise în sat.  Astfel s-ar explica porecla de Bogdănel, adăugată în cele din urmă la numele bunicului şi în acte. O rog pe Măriuţica, străbunica, amanta prolifică, să primească felicitările mele sincere, acolo unde se află. Asta fiindcă bunicul, fiul ei, era un bărbat frumos, cu nişte trăsături de-a dreptul aristocratice. Nasul lui, în special, nu era defel plebeian.
Vrei să scrii roman fără probleme şi ideile să-ţi apară lesnicios? În acest caz,  trebuie să nu te uiţi deloc la televizor şi să nu-ţi citeşti emailurile.  În schimb, dacă vrei să te canoneşti cu fiecare frază, urmăreşte nişte seriale TV, deschide Yahoo mail şi intră pe Facebook, spre a fi la curent cu spusele amicilor tăi.

2013

3. 1.

Fără nici-o caznă, noul an s-a instalat.
Micul meu roman se dezvoltă destul de bine.  Nu mai am probleme strategice, ca să spun aşa. Ca şi la şah însă o poziţie strategic câştigată poate fi pierdută, dacă pe om îl lasă nervii.
Recitesc Shining de Stephen King, pentru a-mi aminti cum scrie un  autor prolific. În esenţă, el trage de fiecare secvenţă, spre a o lungi. Acolo unde un autor obişnuit ar încheia, el abia începe. La fel este şi în partidele de sex…

5. 1.
Pe Internet a apărut Şahul real, o povestire publicată de mine în 1989, dacă nu cumva mă înşel, în almanahul dedicat jocului de şah, editat de bunul domn Uli Vălureanu, de la România Liberă, aflat actualmente în Israel. N-am păstrat o copie a textului şi n-am putut să-l includ în vreo culegere. Acum îl voi muta pe blog, poate. Îi mulţumesc dlui Raul Baz pentru postare (nume real, pseudonim?). Acest text face parte dintr-o etapă scripturală distinctă, a conciziei, situată dincolo de prolixitate (îmi place să cred asta). La rigoare, poate fi considerat şi o mică dovadă de disidenţă anticomunistă. Această povestire a apărut şi în traducere italiană.

8. 1.
Tribulaţiile mele de autor nu s-au schimbat, deşi încerc de câteva decenii să le depăşesc. Acum, lucrând laExplicarea Curtezanei, consum un efort de voinţă pentru a începe, iar pe măsură ce frazele se adună, confecţionarea literaturii îmi pare ceva tot mai lesnicios. După vreo două ore, încep să scriu cu uşurinţă. Tocmai atunci însă apare oboseala şi trebuie să mă opresc. 

15. 1.
Am visat un vers suficient de original pentru a fi reprodus: Căţele cu picioare reci. Pare a fi un reproş pentru V. , emis de subconştientul meu. Sunt tentat să-l folosesc ca titlu de capitol.
Pe plan conştient, V. a fost şi rămâne perfectă, pentru mine.
Cât priveşte micul meu roman, am atins viteza de croazieră şi de acum înainte nu mai am decât probleme de rutină. Ca şi un aeroplan de cursă lungă, voi avea anumite dificultăţi doar atunci când voi ateriza, adică voi face revizia finală a textului, căutând eventuale erori.
Fac gimnastică fără probleme. Aştept să treacă iarna.  

20. 1.
Am redus programul de gimnastică. Voi lua o decizie în această privinţă, după ce voi merge la cardiolog. Doamna respectivă îmi va spune până unde pot dezvolta efortulul fizic.
Privitul la televizor îl deturnează pe om de la propriul sine. Treptat, telespectatorul începe să se intereseze de vedete (actori, sportivi, ştiriste, jurnalişti de tot felul, alţi oameni publici). Cei mai inocenţi dintre zeii minori ai televiziunii  par a fi animalele. Nici viaţa acestora nu-l priveşte însă pe telespectator  dincolo de o anumită limită. Din divertisment în divertisment, viaţa privitorului la televizor trece, iar insul respectiv se transformă într-un amator de fapte diverse, sfârşind prin a fi pasionat de cine ştie ce ciudăţenie.
În roman arăt că această situaţie este un reflex al instinctului religios, grăbindu-mă să precizez că omul pasionat de echipa cutare nu este principial inferior unuia îndrăgostit de un profet.
Romanul meu a ajuns la două treimi.  

29. 1.
Televizor, Internet, reţele de socializare – ferestruici către existenţe de vedete şi fapte diverse.  Pulverizat într-o mie de curiozităţi de moment, privitorul pierde accesul la  concentrare şi la iubire. Bine, rău? Nu ştiu.

6. 2.
Romanul va fi gata peste vreo lună de zile, dacă Dumnezeu va permite.
Mi-am amintit de o relatare a lui Gheorghe Pituţ, poet autentic, mort prea repede. Ne-a povestit în redacţie despre o vizită a lui în Maramureş. Acolo a dormit la o familie de oameni cumsecade. Conform unui obicei al locului, fata gazdei a venit la el noaptea, în semn de preţuire, bag-seamă. Au început ce se putea începe. Se pare că poetul, şubrezit de traiul la oraş şi de băutura de la Casa Scriitorilor, n-a avut o prestaţie prea grozavă. Drept urmare, fata a produs următoarea replică piramidală: “Da’ fute-mă mai cu inimă, mă, că n-o fuţi pe mă-ta!”

10. 2.
Salut mărirea vizibilă a zilelor.
Romanul se dezvoltă. Textul a căpătat o ciudată independenţă. Nu mai pot să scriu orice, nici măcar întregul adevăr. Textul cere să respect adevărul lui! Foarte curios.
Ascult Mozart. Minunat. 

14. 2.
Romanul meu ar urma să fie un hibrid între sefeu şi literatură. Aşa ceva nu s-a mai încercat la noi, după câte ştiu. De regulă, metişii sunt biologic reuşiţi. Să vedem dacă şi în materie de text funcţionează această regulă.

16. 2.
Am scris 90% din paginile prescrise. Rămâne ca partea finală să nu fie  mai slab realizată, cum li se mai întâmplă uneori autorilor de romane. Mai am de găsit o soluţie acceptabilă în privinţa cronologiei.
Mă întreb de ce Curtezana onestă şi astrologul nu s-a (prea) vândut. O explicaţie ar fi faptul că lectura sefistă este totuşi naivă, în esenţa ei.
Fumatul este  o promisiune de eşec. Am produc acest modest aforism într-o conversaţie cu o prietenă. Din experienţa mea de vechi fumător renegat, pot spune că lucrurile stau chiar aşa. Actul de a fuma anulează ceva din energia vitală.

22. 2.
La ora actuală, ceea ce scriu este mai real pentru mine decât ceea ce trăiesc. Simt realitatea nonlingvistică drept ceva destul de îndoielnic. Poate este un semn de alienare mintală.
Resimt uneori o curioasă repulsie faţă de textul aflat în lucru. Încheierea va fi poate “suptă din unghii”, fără implicare emoţională. Oricum, romanul va fi caricatura sefistă a lui Faust.
Pe de altă parte, venirea lunii martie mi se pare un mare succes al meu. 

 1. 3. 

În acel an a cunoscut-o Goethe. Ea avea 17 ani, iar el, 72. Doi ani mai târziu, a cerut-o de soţie, iar ea l-a refuzat. Rănit, Goethe a scris Marienbader Elegie. Ea nu s-a măritat niciodată şi a murit la 95 de ani, în 1899. El a murit în 1732, la 83 de ani.
Mă voi referi la această iubire discordantă în micul meu roman. Mi-a plăcut povestea şi fiindcă Ulrike seamănă oarecum cu iubita mea V. 

7. 3.

Această curtezană şi poetă veneţiană moartă la 45 de ani este al doilea pattern cultural invocat în romanul meu. Scurta ei viaţă dovedeşte că imaginaţia puternică este periculoasă.
Jocul de table (tipic pentru mentalitatea orientală tradiţională) te învaţă că destinul n-are nimic personal cu tine şi că exprimă doar vasta indiferenţă a lumii.

10. 3.
Am scris ultimele cuvinte ale romanului. A trecut cam un an de când am început. Urmează o lectură, în vederea  “mântuirii” textului de lungimi şi platitudini. Mai bine zis, o încercare de a reuşi aşa ceva.
Stephen King ar bea o sticlă de Dom Pérignon, de bucurie. Nu cred că voi reuşi să-l imit. Nu că nu s-ar găsi la Braşo, but….

18. 3.
Rafistolarea romanului meu se apropie de sfârşit. În câteva zile voi avea nevoie de un nou proiect literar.
O bună prietenă din Bucureşti (49 de ani) şi-a descoperit un cancer de sân în faza avansată. După aflarea ştirii, am fost foarte trist zile în şir.  

27. 3.
Am trimis unui editor textul romanului. Poate că va ieşi ceva bun din această tentativă..
Iarna nu se dă dusă.
Cred că am mai spus-o, titlul prezentelor însemnări  l-am visat. Prin demersuri literare conştiente nu cred că aş fi găsit vreodată o asemenea alăturare realmente frapantă. De curând am mai visat o sintagmă ciudată. Sper s-o folosesc în chip de titlu  al unui roman: Fantoma înmărmurită.
Planul meu este ca după “curăţenia de primăvară”  (îmi va lua câteva zile), să încep lucrul la Pantocrator, vechiul meu proiect de sefeu.
Gimnastica mea merge strună. S-ar zice chiar că ciudatele exerciţii (imitate după cele practicate de personajul din romanul meu) îmi fac bine. 

4. 4.
Editorul s-a arătat interesat de textul meu. Spune că-mi va trimite un contract, cartea urmând să apară la toamnă. Aferim!
Am început  să combin unele idei pentru noul roman. Am recitit nişte însemnări scrise pe vremea când mă gândeam la Zeul apatiei. Cred că ar putea să iasă ceva interesant.
M-am gândit s-o botez Giovinezza pe mama copilului din roman. Apoi am ascultat imnul fascismului italian, cântat de Beniamino Gigli. N-am nici cea mai mică simpatie pentru fascism, dar  insolitarea cere soluţii şocante.
Conflictele din mitologia greacă sunt interesante. Zeii se supărau pe oameni, dar se certau şi între ei. Ei erau de fapt nişte oameni nemuritori şi foarte puternici. Pentru mintea umană este de altfel foarte greu să imagineze fiinţe raţionale cu un mod de a vedea lumea complet diferit de cel al oamenilor. Astfel, autorii “realişti” atribuie agresivitatea şi dorinţa de dominare tuturor speciilor inteligente din univers. Ce-i drept, în literatură există şi extratereştri înţelepţi şi pacifici. Îi resimţim însă destul de contrafăcuţi. În această privinţă, voi încerca să vin cu ceva relativ inedit.

7. 4.
Iubirea pentru una şi aceeaşi femeie ar semăna nu numai cu o convertire religioasă, dar şi cu opţiunea pentru o dictatură. În toate aceste situaţii, insul înlocuieşte abordarea raţională prin trăirea unei înalte tensiuni emoţionale. Democraţia este practicată de oameni cugetaţi, fără ataşamente definitive.
Băiatul din roman a devenit fetiţa Eduarda. IQ 190. Iac-aşa!

13. 4.
O editură doreşte să reediteze Vocile vikingilor (1970). Revăd textul. Are multe stângăcii şi este în mod vădit neredactat în editură. Pe vremea aceea eram un naiv în materie de proză, mă aruncam în lac fără să ştiu să înot. Persoana de la editură ar fi putut să mă tragă de mânecă, să-mi spună că textul trebuie mult periat. Din incompetenţă sau din răutate, n-a zis nimic în acest sens. Acum, mica mea “crimă” împotriva literaturii este ispăşită, prin refacerea textului.
Dacă editura va dori să publice varianta iniţială, voi refuza. Cine doreşte documente să meargă la bibliotecă, nu să consulte reeditări.
Ţinând cont de micile dimensiuni ale volumului, voi propune la editură să includă şi Sfera (1973) . Dacă vor accepta, va urma încă o rafistolare, iar munca mea laPantocrator va avea cam mult de aşteptat.
Gimnastica mea merge bine. Dumnezeu este îngăduitor.  

16. 4,
Îmi place literatura scrisă de mine (bună-proastă, cum este) fiindcă poate fi dreasă la nesfârşit, spre deosebire de propria existenţă. Gafele literare pot fi remediate, cele trăite, ba.  Arunc la coş serialul  din 1989, apărut înMagazin, dar nişte episoade reale îmi rămân în memorie.
O idee de povestire: un ins călătoreşte în trecutul lui propriu pentru a-şi retuşa gafele. Are mult de lucru,nenorocitul! 

22. 4.
Rafistolez Vocile vikingilor (1970). Ideile sunt bune, scriitura – proastă. În schimb, Sfera (1973) sună surprinzător de bine. Se pare că bunul Victor Zednic, redactorul cărţii, mort la cutremurul din 1977, mi-a atras atenţia asupra unor stângăcii. Să vedem ce se va întâmpla cu reeditarea. Parcă văd că editura se va deroba, iar volumul Vocile… va apărea pe blogul meu. 

26. 4.
Am încheiat remedierile. Textul sună bine. A fost o muncă destul de grea.
În 17 mai voi zbura la Bologna şi de acolo M.  ma va duce la Forli. Când vremea este călduroasă, viaţa este plăcută.

31. 5.
M-am întors din Italia în 27 mai. Am suferit de frig, dar am avut privilegiul de a fi în preajma unei femei remarcabile. M. deţine o nobleţe naturală. Şi cele două fiice ale ei sunt nişte persoane de foarte bună calitate.
La Forli am început să rafistolez Sfera.  Textul, lăudat de mine într-o însemnare anterioară, are numeroase stângăcii. Ideea cărţii este însă bună. Citită azi, cartea pare inclusiv o frondă împotriva comunismului. Când am scris-o, nici măcar nu m-am gândit la aşa ceva, fiind doar obsedat de ficţiune, ca idee. Textul ar fi pretins şi o aranjare a timpurilor verbale, dar n-am încercat aşa ceva. N-ar fi fost corect. Ar fi însemnat să scriu o nouă carte.
Să vedem acum în ce măsură voi progresa cu romanulPantocrator. M. mi-a dat câteva idei de-a dreptul importante. Cea mai interesantă este simultaneitatea a două sisteme divine. Astfel, zeii greci coexistă cu divinitatea creştină, teoretic apărută ulterior, dar “în realitate” doar nedescoperită încă..  

6. 6.
Îmi plac tentativele cu mici şanse de reuşită, presupunând eforturi îndelungate.
Acum, dându-le apă la moară condescendenţilor, tot mai numeroşi cu trecerea timpului, m-am apucat de limba italiană. Traduc un roman comercial, mă uit la Rai1 şi doar la el, studiez un manual. Să vedem dacă gloaba (creierul meu) mai vrea să tragă la căruţă. O voi afla peste câteva luni de zile.
Cartea de la Nemira ar urma să apară în scurt timp. Pentru ediţia a II-a  a Curtezanei… am promisiuni. Mi s-a spus că va apărea la toamnă.

14. 6.
Instalat în atmosfera limbii italiene, îi dau încă o dată dreptate lui Goethe. Acesta spunea, dacă nu cumva mă înşel, că satisfacţia este adusă de aprofundare. Traduc o carte stupidă (alta n-am găsit la anticariat, iar în librării nu există cărţi în italiană) şi constat că se  formează anumite conexiuni în mintea mea. Iniţial, treaba părea dificilă, acum se arată a fi “fezabilă”. La fel par a evolua lucrurile şi în privinţa limbii vorbite. Uitându-mă în neştire la Rai1, am impresia că pricep tot mai bine ce se vorbeşte.

20.  6.
Cineva introduce pe net pictura lui Tintoretto alături de fotografiile mele. Îi mulţumesc călduros.
2. 7.
Singura resursă este să nu mai joc şah pe Internet. Şi nici infamantele table… Astfel aş obţine un timp folosibil la reluarea muncii de autor.
Studiul limbii italiene este foarte dificil, dar se pare că lucrurile se urnesc. Este o chestiune de perseverenţă. Iată o banalitate de neocolit. Ceva în genul lăsării de fumat. Cum ai putut să te laşi? Simplu, n-am mai aprins. Cel mai uşor îi pricep pe jurnaliştii italieni. Lexicul lor este limitat, iar la cei din televiziune, dicţia este impecabilă. Mai greu este cu filmele de ficţiune. Cel mai dificil de priceput sunt oamenii de pe stradă. 

7. 7.
Am dat întâmplător peste o recenzie a lui Mircea Opriţă la Curtezana onestă şi astrologul. Este favorabilă. Am avut cu Mircea Opriţă o oarecare polemică, începută de mine în Literaţi şi sefişti. A urmat o perioadă de câţiva ani, când relaţiile noastre amicale au intrat în hibernare. I-am trimis totuşi cartea. El a avut energia de-a o analiza în mod obiectiv, ca un critic adevărat. Zice că este celo mai bun lucru scris de mine şi cred că are dreptate. Îi mulţumesc şi îi trimit salutul meu prietenesc.

15. 7.
Aforismul dimineţii de azi. Credinţa şi iubirea pot fi contestate, dar nu şi considerate ridicole.
Despre studiul limbii italiene. Încep să depăşesc şocul întâlnirii cu un ocean de consoane duble. Dacă nu cumva păţesc vreo “defecţiune”, într-un an probabil că mă voi descurca binişor. Două luni au trecut. Poate că peste o vreme însemnările mele vor fi în această limbă. 

17. 7.
Lucrând la traducerea din italiană, ascult tangouri  şi întrevăd pentru o lungă clipă splendoarea desăvârşită a lumii.
“Petractările” mele cu editura teoretic interesată de cartea mea au ajuns în faza ridicolului. Urmează faza penibilului. De mâine, o să sondez alte posibilităţi. Merge şi online, la urma urmelor. Ce-am avut şi ce-am pierdut… O să discut cu un legător şi o să fac un exemplar pe hârtie pentru V.  Poate că peste treizeci de ani va putea să-l vândă cu bani grei. 

19. 7.
Reproducerea după Tintoretto stă de vreo două zile lângă fotografia mea. De regulă, dispare foarte repede. Îi mulţumesc încă o dată ocultului autor al intervenţiei respective. Sau este o autoare? Nu îndrăznesc să sper… Respectiva pictură îmi place foarte mult şi îmi dă un sentiment de siguranţă.
Am un manual de italiană mai bun, făcut cu cap. Precedentul, mult mai ieftin, era o fuşereală tristă şi conţinea un dezacord încă din titlu.  Italiana rapidă… Cum vine asta? Autorul a vrut să spună italiana în mod rapid, de bună seamă.
Să scriu acum laitmotivul acestui jurnal. Mi-a trecut răceala, am reluat gimnastica. Până să revin la viteza de croazieră, am nevoie de vreo zece zile. Nu pot să risc, exerciţiile vor fi înmulţite treptat.

22. 7.
Schimb mesaje cu o amica, 59, ajunsa la Londra. Are acolo un serviciu şi asta, alături de faptul că locuieşte într-un oraş prestigios, îi generează o stare de imensă satisfacţie. Ea mi-a amintit, curios lucru, de nişte neamuri ale mele trăitoare “pe plan local”.  Aceştia, un cuplu fără copii, cu vârste situate în intervalul 63-70,  au un frumos apartament central, la parterul unei vile. Ei bine, delicioasa conştiinţă a faptului că au o asemenea locuinţă le structurează psihologiile. Cred că şi în somn savurează faptul de-a deţine aşa ceva. La amica mea este o situaţie analoagă. Ea se nutreşte din plăcerea de-a trăi la Londra şi a obţinut un persistent sentiment al propriei superiorităţi. Cred că respectiva trăire ţine de natura umană. La Bucureşti, am avut ocazia să cunosc oameni săraci lipiţi pământului, dar având locuinţe (adesea mizere) în centrul oraşului. Orgoliul de-a locui în Centru îi nutrea psihologic, precum un titlu de nobleţe. Constatăm că ţara de rezidenţă este resimţită ca o locuinţă. Dacă amica mea are şi o locuinţă frumoasă, înseamnă că trăieşte într-un orgasm intelectual perpetuu.
N-aş vrea să se înţeleagă cumva că-i ironizez pe aceşti oameni. În nici-un caz nu fac aşa ceva. Fiecare poate să-şi extragă stisfacţiile de unde vrea, cu condiţia să nu încalce codul penal. 

Coperta unei cărţi în curs de apariţie.

3. 8.
Se pare că ediţia a II-a  “Curtezanei…” va apărea. Îi voi trimite un exemplar fantasmaticei V. , cu următoarea dedicaţie sibilinică: Literatura a invadat realitatea şi apoi s-a retras strategic, în paginile unui roman.
Căldură mare, bună. Fac gimnastică de 15 zile, fără probleme. Am reintrodus flotarile şi am constatat că mi se par dificile. În câteva zile, sper să-mi revin şi să le fac fără probleme.
Dacă autorul de literatură nu moare prea repede, ajunge fără să vrea la o oarecare notorietate. Sau este taman invers?
N-am abandonat italiana. Probabil că în vreo 6 luni de zile voi putea spune: Parlo abbastanza bene. 

10. 8.
Mi s-a confirmat de la editură. Vocile vikingilor trebuie să vină de la tipografie, în aceste zile. Voi primi douăzeci de exemplare, ca pe vremuri… Iar în scenariul sublim, poate chiar şi ceva bani…
Am scris prima mea scrisoare in italiană, cu unele greşeli inerente. Dacă mă ţine sănătatea, voi continua să învăţ această limbă.
Gimnastica mea merge bine. După doar câteva zile, flotările nu mai sunt o problemă. Se pare că muşchii au o memorie a lor. Îşi aduc aminte că au fost cândva puternici…
Prietena din Finlanda s-a supărat pe mine. O voi felicita de Anul Nou, precum şi de ziua ei. Ascendentul în Leu îi joacă feste, o face din cale afară de orgolioasă. 

15. 8.
Am văzut un exemplar din Vocile vikingilor. Nu se menţionează că este ediţia a doua. O ciudăţenie minoră,diciamo. Cartea arată bine. Va fi şi o lansare la Braşov, în luna viitoare. Dacă autorul de cărţi nu moare prea repede, am mai spus-o, începe să obţină anumite mici succese de stimă.
Gimnastica zilnică şi studiul limbii italiene – iată punctele mele de sprijin actualmente. 

27. 8.
Astăzi se împlinesc trei luni de când am început să învăt limba italiană. În câteva zile voi încheia traducerea  micii cărţi (vreo 35.000 cuvinte). Apoi mă voi axa doar pe manual şi pe memorarea unor cuvinte, prin repetări prozaice. Tentativa mea pare naivă, fără sorţi de izbândă. Vediamo.
Gimnastica merge bine. Ea mă ajută, printre altele, să privesc cu seninătate şi resemnare primele semne ale toamnei.

28. 8.
Am primit de la editură exemplarele cuvenite din Vocile vikingilor. O editare surprinzătoare, încheiată cu bine.
Studiul limbii italiene trece printr-o măruntă criză. Am îndoieli, îmi spun că poate n-ar fi trebuit să încep aşa ceva. Asta nu înseamnă că renunţ. Îmi mai acord încă trei luni şi apoi voi face un nou bilanţ.

3. 9.
Loteria vieţii – titlu de roman. Mi-a fost sugerat de boala gravă a prietenei mele din Bucureşti. O asemenea suferinţă este un fel de mare câştig la loterie, cu minus. Ceva capabil să-ţi schimbe viaţa.
Dacă nu intervenea idila mea cu limba italiană, aş fi progresat cu Pantocrator. Aşa a fost să fie.

7. 9.
A avut loc lansarea, un semi-fiasco, urmat însă de o reproducere pe net a micii mele intervenţii. N-a fost deci prea rău. Iată o acţiune încheiată.
Acum mă gândesc să încep a lucra la Pantocrator, în paralel cu studiul limbii italiene.
Gimnastica mea merge bine. Uneori chiar am un mic frison de teamă, gândindu-mă că inima mea este aparent prea OK. Se ştie că înainte de-a o mierli, omul are o scurtă senzaţie de îmbunătăţire a cenesteziei sale.
De faptul că femeile mă cataloghează în mod iremediabil drept un ins bătrân ar fi absurd să mă plâng. În această privinţă, ar schimba ceva doar un mare câştig la loterie (improbabil, dar nu imposibil). Orice-ar fi, la profesioniste nu recurg. Nu sunt disperat, ce naiba!

10. 9.
Nişte mici întâmplări agasante, cum ar fi o recenzie la cartea mea despre un prozator local sau o copertă cu Stalin apărută alături de poza mea pe net mă determină să reproduc deviza infailibilă a unchiului meu Ghiţă, din Vâlcele, Covasna:
Toate trec, toate se şterg, / Dă-i ‘nainte Goldenberg!
Doamna cu recenzia la cartea mea despre Ion Topolog îmi reproşează apartenenţa la “literatura de anticipaţie”, faptul că aş avea nostalgii comuniste şi prietenia cu autorul respectiv. Îndreptăţită este doar a treia aserţiune. Prin 1967, am scris o cărţulie împreună cu Ion Topolog. Recenzenta crapă de trufie când aminteşte sarcastic această carte şi în mod implicit tot ce am mai scris de-a lungul timpului. De ce, madam? Pe ce te bazezi, atunci când îmi priveşti textele de sus, de foarte sus, fără să fi citit tot ce am scris? Cumva pe propria inteligenţă? Hm… Mai bine te străduiai, încercai să faci măcar o singură referire la calitatea discursului critic şi nu te pierdeai în zadarnice detectări de şopârle politice şi excomunicări lipsite de argumente. Asta se aştepta de la matale. Cât priveşte tonul dumitale lătrător, unul de parvenită deghizată în boieroaică…  Înţeleg, eşti predestinată pentru o carieră de căţel păzitor al Elitei, de javră agasantă, dotată cu un bot plin de dinţişori, vizibili atunci când latri la cei străini de grupul dumitale literar. Un bot capabil şi de scâncete admirative, evident, atunci când vine vorba de cei “aleşi”.  Frumos. Dar nu aşa, coană, nu aşa se procedează. Într-o istorie literară, ai dreptul să-l trimiţi pe un autor la masa din bucătăria literaturii, cu slugile, în timp ce dumneata te lăfăi la masa de gală, în salon, împreună cu  “aleşii”. Asta fiindcă se presupune că i-ai citit toate cărţile, iar dacă emiţi o asemenea sentinţă de declasare literară, o faci pe barba dumitale. Când într-o recenzie te transformi într-un istoric literar dur, pus pe sentinţe definitive, ceva nu este în regulă cu profesionalismul dumitale.

Aş trimite textul de faţă la revista unde a apărut modesta recenzie, dar sunt convins că nu va apărea, fără explicaţii.  Îl voi publica pe blog, cu titlul “Bot”.

12. 9.
Un aforism pentru începutul de toamnă. Femeia de proastă calitate îl dispreţuieşte pe cel îndrăgostit de ea.

28. 9.
Un gând pentru V., transformată pentru mine într-o fantomă privită cu indiferenţa binevoitoare cuvenită celor intangibili. Vanessa, personajul din romanul meu, mi se pare mult mai reală decât ea!
Studiez italiana, fără a face mult caz de faptul că memoria mea nu mai este tocmai ascuţită, dar nici de tot tocită. Amica mea din Italia nu-mi mai scrie, de când a aflat că îi învăţ limba de adopţie! O reacţie curioasă, dificil de explicat. Poate că astfel îmi ştirbesc statutul de vasal, atribuit de ea.
Am mari probleme cu verbele. Substantivele le memorez relativ uşor, dar în oceanul de forme verbale plutesc precum un gâscan optimist, nu prea iute la minte de felul lui.
Gimnastica merge bine.
Vor urma 6-7 luni de frig! Am nevoie de tot stoicismul disponibil la Braşov. Questa è la vita.

30. 10.
Uite că a trecut o lună de zile fără însemnări în acest jurnal. Când scriam în caiete, nu se întâmpla aşa ceva. Explicaţia ar fi “lupta” mea cu limba italiană, mai grea decât aş fi crezut. Cu toate acestea, constat anumite progrese. Înţeleg tot mai bine ce se vorbeşte la Rai1, iar traducerea celei de a doua cărţi este în mod evident mai lesnicioasă. Probabil că mă voi orienta tot mai mult spre italiana scrisă. Nu am interlocutoare, purtroppo. În mod explicabil, cel mai bine îi pricep pe jurnaliştii angrenaţi în interminabile talk show-uri. Lexicul lor este limitat. În privinţa limbii scrise urmez o reţetă, cred, bună: verific orice formă  verbală unde am cel mai mic dubiu. La fel procedez şi în privinţa altor aspecte neclare, cum ar fi pronumele.
Efectul cel mai bizar al studiilor mele este întreruperea oricărei legături cu viaţa publică din România. Ştiu foarte bine, invece, în ce fel evoluează lucrurile în Italia.
Pentru a mă odihni, mă documentez pentru proiectatul meu nou roman. Acum citesc “Despre îngeri”, de Andrei Pleşu. Câteva sugestii folosibile am găsit. Va urma o carte despre kabbala.
Romanul meu  ar urma să apară peste câteva săptămâni, dacă nu intervine ceva.
În perioada de când nu am mai scris, gimnastica mea a mers strună. Doar de vreo două zile nu mă simt tocmai bine şi drept urmare am redus programul la circa o treime din cel normal. Ci vediamo.

1. 11.
Noiembrie a venit rapid şi implacabil.
Micile puseuri de depresie, davvero un adevărat lux pentru un ins în situaţia mea, le depăşesc gândindu-mă la bunicii mei şi la felul cum munceau pe rupte.
În mod evident, mincinoşii sunt mai simpatizaţi decât paroliştii. Probabil pentru că relaţiile cu ei sunt mult mai comode.  Dacă el minte, cugetă omul, înseamnă că nici eu nu sunt chemat să mă ţin de cuvânt în mod riguros.
Gândul că pot scrie noul roman mă înviorează. 

26. 11.
Romanul meu nu prea va mai apărea. Editorul s-a supărat, se pare, când i-am spus că, în calitate de grafician improvizat, face coperte slabe! La fel cu doamna de la Nemira. Acesteia i-am spus că ideea de-a poci numele autorilor este nefericită şi, drept urmare, nici nu mi-a mai citit romanul! Ecce homo! Nu-i nimic, se mai întâmplă.
Frigul de afară, combinat cu durerile mele de spate (am întrerupt gimnastica de trei zile) mă obligă să recurg la verificatul leac în materie de dregere a propriului psihic. Acesta constă în scrierea formulei magice:
Toate trec, toate se şterg,
Dă-i ‘nainte Goldenberg!
Da, dom’le!
Studiile mele de “italienist” merg destul de bine. 

13. 12.
M-am lămurit cu editorul meu de trei lulele. Mi-a tot promis marea cu sarea vreme de aproape opt luni de zile şi la urmă, când a considerat că nervii mei sunt suficient de întinşi, mi-a sugerat să-i plătesc editarea. O treabă destul de jegoasă.
Am scris altcuiva, în vederea unei editări electronice. Să vedem. Acesta are uneori nişte pase proaste, când nu răspunde la mesaje nici cu poliţia. O altă încercare nu mai fac. Voi pune romanul pe blog, în spiritul umilinţei creştine.
Am reluat gimnastica. Durerile de spate mi-au trecut în cea mai mare măsură.
Studiez limba italiană în continuare.
Am făcut unele progrese cu “schema” romanului despre copilul clarvăzător. S-ar putea  să fie ceva interesant. Va fi tot o împletire de viaţă coridiană şi plutiri metafizice, la fel ca şi în “Curtezana…”
Ioana a tradus “Ucigaşul melcilor” şi va încerca să plaseze textul în America! Ar fi culmea ca aici să rămân cu manuscrisele în braţe, iar acolo să am un oarecare succes.

29. 12.
Durerile de spate s-au dovedit a fi prologul unei viroze agresive. Am stat în pat aproape o săptămână, am băut suc de lămâie şi mi-am făcut, învingând senzaţii de iminent leşin, ceaiuri medicinale. Mi-am amintit ce spunea maică-mea. De ce să mă însor? o întrebam. Are vreun rost? Ea: Ca să aibă cine să-ţi facă un ceai.
Acum, aparent vindecat şi fără zgomote suspecte în plămâni, încerc să-mi refac programul, fără să uit că asemenea răceli te seacă literalmente de puteri. Am reluat traducerea. Peste câteva zile voi relua, cu mare sfială, gimnastica.
Bolind, m-am gândit la caracteristica esenţială a unei anumite etnii. Este lipsa totală de respect. Oamenii cu pricina nu-i respectă pe ceilalţi, dar nici pe ei înşişi. Aşa se explică ablutofobia, modul murdar de-a vorbi, dispreţul pentru propriul fizic. La antipodul acestei atitudini se află occidentalul european, cu un mod politicos de a fi şi un respect de sine evident. Prototipul omului respectuos este, pentru mine, germanul.
Oarecum originală este constatarea că pentru a-i respecta pe alţii, trebuie în mod necesar să te respecţi pe tine însuţi. 

2014

26. 1.
După viroză au urmat nişte zile bune şi apoi a venit o infecţie dentară, tratată cu antibiotice. Mi-a trecut şi asta. Din nou, a cine mai ştie câta oară, îmi refac programul de gimnastică, atent ca nu cumva să sar peste cal.
Cu italiana nu m-am oprit, dar resimt o repulsie incipientă. Această senzaţie ar proveni din faptul că am abordat studiul, cu opt luni în urmă, din motive strict emoţionale. Vom vedea. Dacă renunţ, voi avea timp pentru roman.
Editura mi-a luat banii (320 lei) şi mi-a cerut textul. Mi s-a spus că volumul va apărea prin aprilie. Aferim.
De două zile a venit o iarnă dură. Ies din casă cu ezitări.

29. 1.
Încerc să lucrez la roman, fără a abandona studiul limbii italiene. Să vedem ce va ieşi. Azi am citit o carte de popularizare despre Kabbalah. Idei foarte sănătoase.Invece, nu mai pot juca şah. Nu am doi creieri.
Iarna cea severă s-a instalat pe deplin.
M., amica mea din Italia, m-a sunat azi. Vocea ei îmi face literalmente bine. Este ceva obiectiv, în genul meloterapiei.

2. 2.
Am încheiat traducerea celei de a doua cărţi.  Şi aceasta face parte tot din categoria romanelor roz, bune pentru cititori nepretenţioşi şi doritori de încheieri fericite. Autoarea n-are nici-o veleitate de psiholog. Nu ţine să priceapă natura umană.
Literatura proastă prezintă o curioasă combinaţie de banalitate şi neverosimilitate.
Acum voi parcurge din nou manualul de italiană pentru începători şi apoi mă voi înscrie probabil la un curs, pentru a-mi exersa italiana vorbită.
Iarna este în continuare severă, dar timpul curge în favoarea celor amatori de primăvară. Ziua  s-a măritdeja în chip sensibil.
Nu am încă ideea de roman, dar mă documentez foarte conştiincios. În nişte filme americane cu îngeri, lucrurile sunt foarte simple. Lecţii  despre cum se combină ingenios nişte clişee. Se porneşte de la dorinţa îngerilor  de a fi oameni cu simţuri, capabili să iubească carnal femei. Motivul este vechi. Într-un film francez apare însă un înger femeie, cu bune efecte de insolitare.

11. 2.
A putea sau a nu putea să scriu romanul fetiţei supradotate. Forse si.

12. 2.

Mă bătea gândul să abandonez studiul limbii italiene, dar aseară, uitându-mă din inerţie la L’eredità, am fost frapat, a suta oară, de frumuseţea acestei limbi. Nu dom’le, nu abandonez, mi-am spus. Voi parcurge din nou manualul şi apoi voi începe să traduc a treia carte, poate una mai puţin proastă, ca literatură, decât celelalte.
Prietena mea din Bucureşti se simte rău, sărăcuţa de ea.
La Braşov, este o vreme de aprilie. Parcă văd că în martie, când toţi vor crede că s-a terminat, va veni revanşa. 

18. 2.
Prietena mea, Elena Şerban, 50, a murit 1n 12 februarie. Am fost în Bucureşti, la înmormântare, în 16. Dumnezeu s-o odihnească!

4. 3.
Spre sincera mea surprindere, “schema” romanului s-a precizat. Am scris primul episod şi n-ar fi exclus să reuşesc încă o carte.
Ediţia a II-a a “Curtezanei…” zace la o editură din Bucureşti şi se pare că este fără de noroc.
Între timp a mai murit o femeie cumsecade, personaj în trecutul meu. A trăit 87 de ani, mai mult decât meritoriu.
Respectând tradiţia acestui jurnal, menţionez că gimnastica mea merge bine şi că vremea este în continuare călduroasă. Revanşa iernii pare din ce în ce mai improbabilă.
Voi încerca să scriu pe blog un mic eseu despre murdăria corporală a unei anumite etnii. Este mai mult decât o carenţă culturală. Este un factor centripet şi manifestarea unei filozofii de viaţă (nu neapărat inferioară altora).

7. 3.
Factor centripet, în sensul că murdăria corporală joacă şi rolul unei centuri de castitate. Deşi multe dintre fetele respective sunt atrăgătoare, un bărbat obişnuit va avea mari ezitări atunci când va veni vorba despre atingeri. Cine le va face fericite pe respectivele? Bărbaţii murdari din etnia lor. Este simplu.
Îmi amintesc o scenă din “Şatra” de Zaharia Stancu. Acolo, mai multe ţigănci se află în pericol de a fi violate de nişte soldaţi. O bătrână le indică strategia corectă. Se întorc toate cu spatele la soldaţi, îşi ridică poalele şi urinează! Bărbaţilor în uniformă le trece cheful de sex! Excelent! Fără nici-o îndoială, această etnie are geniul de a-şi păstra propria identitate.

10. 3.
Pe nesimţite, m-am pomenit că scriu la roman. N-am atins încă viteza de croazieră, dar simt că respectivul moment nu este prea departe. Faptul că sănătatea (somatică şi neuropsihică) îmi mai permite aşa ceva este semnul unui mare noroc. Poate că maică-mea mi-a transmis ceva din sănătatea ei de fier.
Gimnastica mea merge bine. N-am abandonat studiul limbii italiane, dar am adoptat un zel mai mic.

16. 3.
Tot pe nesimţite, a venit asupra mea un fel de gripă insidioasă, suficient de vivace pentru a mă obliga să trec la un fel de viaţă fără consum de energie. Nu: gimnastică, italiană, roman. Da: vitamine. Să vedem cât va dura.
Un episod ciudat, trăit de mine în ultimele săptămâni, incompatibil cu prezentul jurnal, mi-a arătat încă o dată cât de bizară este viaţa reală, atunci când ai curajul să ieşi puţin din şabloanele grupului tău social. Povestea s-ar preta unei prelucrări literare, cred. Ideea ar fi că un zeu stă pitit şi în cel mai declasat ins. Acest episod mi-a sugerat un mic aforism. Este josnic să-l dispreţuieşti pe un om pentru credinţa sa religioasă sau pentru că este îndrăgostit. 

21. 3.
Ieri a venit primăvara, oficial. Bună treabă!
Mica mea boală a trecut, se pare. De azi am început să-mi refac programul.
Mi-am făcut nişte analize medicale. Au ieşit bine, semn că Dumnezeu mă mai îngăduie pe lumea asta.
Unui prost nu poţi să-i reproşezi nimic.

1. 4.
Timp frumos, iarna a devenit o vorbă goală.
După aproape zece luni de studiu conştiincios, am renunţat total la limba italiană. Nu mă mai uit nici la Rai1, iar auzirea respectivei limbi nu mă mai delectează, dimpotrivă. S-a întâmplat aşa fiindcă “muza” mea a încetat să corespondeze cu mine, ba chiar mi-a semnalat pe căi inefabile că demersul meu lingvistic o agasează.
Printre puţinele avantaje ale formei mele de viaţă se numără şi dreptul de a fi subiectiv. L-am folosit.
Rău este că personajele din romanul aflat în lucru sunt italieni românizaţi. O să văd ce se poate face în această privinţă.
Gimnastica mea merge bine. 

5. 4.
Am unele probleme cu romanul. Dacă scriu un text de literatură fără note sefistice, rămân cu el în braţe. Pecetea (stigmatul) de sefist pusă asupra mea nu mai poate fi ştearsă. Aş vrea să-i “aranjez” bunicului din roman o iubire crepusculară. Dar cum se leagă chestia asta cu zeii?!? Poate că ar trebui să renunţ la ideea unei schelării preliminare şi să scriu ce-mi vine în minte. Ce-am avut şi ce-am pierdut! Da dom’le!
Americanii au un mod brutal de a introduce supranaturalul. La ei, extraterestrul sună la uşă şi apoi ia masa cu pământenii. Aşa ceva am făcut şi eu, în “Curtezana…”. Aş putea repeta mişcarea, la o adică.

18. 4.
“Curtezana…”, ediţia a II-a, ar urma să apară în câteva zile. După ce aceasta “afacere” începută cu cinci ani în urmă se va încheia, voi lucra mai bine la romanul cel nou.
Cineva a pus din nou portretul lui Tintoretto pe Internet, alături de pozele cu mine. Îi mulţumesc călduros.
În ultimele două săptămâni a fost frig pe la Braşov. Nu poate să dureze prea mult, oricum.
Nu mai studiez italiană, după circa zece luni de conştiinciozitate. În mod ciudat, limba aceasta nu mă mai interesează.
Gimnastica mea merge bine.
Pornind de la episodul ciudat amintit în însemnarea precedentă, voi încerca poate o povestire intitulată “O apoteoză”.
Îi voi trimite romanul şi frumoasei V. Să vedem ce va zice şi cum mă va mai înjura. Dacă va mai izbucni în ireverenţe, nu va dovedi decât că este cam prostuţă, cel puţin în respectiva secvenţă. Cine va mai scrie pentru ea un roman (bun) de 476 de pagini?
Bunicul din romanul meu să spună, vorbind singur: “Nu sunt disperat. Poate sunt mort, dar disperat sigur nu sunt.” 

6. 5.
Iată coperta ediţiei a doua.

Cartea poate fi procurată de la editură şi de la Elefant.ro. Va fi şi în unele librării, mi s-a spus.
Astfel se încheie episodul iubirii mele de senectute.

11. 5.
Am văzut întâmplător pe Internet un comentariu laudativ la “Curtezana..” Scria acolo că este probabil ultima mea carte. Iată un motiv în plus pentru a duce la bun sfârşit noul meu roman. 

16. 5.
Am avut o mică viroză. Se pare că mi-a trecut. Va urma acum refacerea programului de gimnastică, conform tipicului.
Timpul rămâne urât la Braşov. N-am decât să sper că luna iunie va fi mai însorită.
Constat cu regret că editura mea nu se poate compara în materie de promovare cu Nemira. Oamenii sunt cumsecade, nici vorbă, dar n-au mijloace pentru a-şi face reclamă.

17. 5,
A avea suflet de slugă înseamnă a te simţi confortabil în umilinţă. Nietzsche vorbeşte despre aşa ceva, atunci când se referă la psihologia creştinului.
Nu leg umilinţa numai de creştinism, precum amicul meu Ghiţă Novac, filozof omologat. Poate că ea este o constantă a naturii umane. Unii admit cu seninătate (cu plăcere?) orgoliul altora.

18. 5.
Frumoasa V. nu mi-a mulţumit pentru carte, adoptând stilul mahalalei natale. Să fie sănătoasă! N-am nici-un reproş la adresa ei. Îi urez ca propriul ei creier să nu-i mai joace nici-o festă.
Într-un mijloc de transport urban, l-am întâlnit pe  un intelectual local. Îl  cunosc  de vreo patruzeci de ani. Jurnalist locvace, cu ambiţii caraghioase de a deveni un lider de opinie, proiliescian plin de aplomb şi candidat la un post în diplomaţie, prezent la posturile locale de televiziune cu păreri despre absolut orice, arătând nesănătoasa agilitate de spirit a unuia priceput la toate şi la nimic, omul a publicat şi nişte cărţi de literatură. N-am avut nimic de împărţit cu el de-a lungul timpului, i-am nutrit o indiferenţă binevoitoare. În ultimii ani, el mi-a arătat însă o vie antipatie. În autobuzul amintit mai sus, mi-a aruncat o privire plină de ură. Nici vorbă să mă salute, deşi sunt mai bătrân decât el cu vreo zece ani. Cu vreo trei luni în urmă, la lansarea unei cărţi, unde a spus nişte platitudini desăvârşite, după cum era de aşteptat, s-a făcut că nu mă cunoaşte. De ce dom’le? Mi-am amintit de “Omul resentimentului” cartea clasică a lui Max Scheler. Acolo se spune că “resentimentul este o autointoxicare sufletească”. Adevărul este că expresia facială a omului cu pricina, atunci când nu se ştie privit, numai seninătate nu exprimă. Îl munceşte demonul ambiţiei? Ce naiba, ar trebui să ştie până acum că nu poţi să le faci pe toate bine. Iar dacă altul este literat profesionist, de ce să te superi pe el?
De fapt, voiam doar să descriu marea mea mirare în faţa unor antipatii nemotivate. A ieşit o referire la acel ins bine aranjat material, dar ros de pizmă.

21. 5.
Cândva în jurul anului 1985, bunul Uli Vălureanu m-a invitat să  răspund unor întrebări referitoare la jocul de şah. Textul meu a apărut într-unul dintre almanahurile şahiste îngrijite de el. Nu am păstrat copii după nenumăratele articole publicate de mine în acei ani, dar câteva au supravieţuit, din pură întâmplare. Printre ele se află şi răspunsurile amintite mai sus. Unul dintre acestea îmi place şi îl voi reproduce mai jos.
“Voi relata una dintre cele mai vechi amintiri şahiste ale mele. Este vorba despre o perioadă foarte îndepărtată, pe când eram doar un copil de şase ani. Întâmplarea s-a petrecut în Comloşu Mare, sat al bunicilor mei dinspre tată. Războiul se terminase şi, după expresia lui Marin Preda, timpul avea deocamdată o  nesfârşită răbdare cu oamenii. Bunicii mei locuiau într-o casă mare, în formă de L. În unghiul închipuit de cele două laturi ale acesteia se afla o grădiniţă, un fel de mic rai, cu pomi fructiferi, viţă de vie, flori. În mijloc, grădiniţa avea o filigorie (de atunci n-am mai întâlnit niciodată acest cuvând, nici rostit şi nici scris; mă întreb dacă nu cumva l-am inventat), nişte stâlpi de lemn uniţi între ei prin droturi (sârme) capabile să susţină viţa de vie. Un spaţiu intermediar, nici umbră nici lumină.  Razele soarelui pătrundeau capricios, printre frunzele stropite cu piatră vânătă. Acolo se afla o masă şi două bănci.
În filigorie am asistat pentru prima oară la nişte partide de şah jucate de doi adulţi: tatăl meu şi fratele lui. Până atunci cunoscusem şahul într-un fel unilateral, numai sub forma unor partide jucate de mine cu tatăl meu, un jucător modest. După vreo trei luni de la momentul când mă iniţiase, nu mai reuşea să-mi ia vreo partidă decât foarte rar.”
“În acea vreme, unchiul meu era un bărbat tânăr şi foarte fălos; întreaga lui atitudine exprima o interesantă trufie naturală, apărută parcă  spontan şi persistând în mod autonom. Îmi amintesc, muta piesele cu nişte mişcări ample ale braţului drept, pe buze i se zbătea aproape fără întrerupere un zâmbet de superioritate. Bietul taică-meu nu reuşea să-i facă faţă. Pierdea partidă după partidă, prilejuindu-i causticului său frate tot felul de consideraţii ironice.
Impetuosul avocat din Timişoara a fost apoi invitat să joace o partidă şi cu mine. A acceptat şi astfel s-a întâmplat să obţin prima victorie de palmares din mediocra mea carieră şahistă. Nu voi uita niciodată mirarea nemaipomenită lăţită peste trăsăturile de bărbat frumos ale unchiului. <Mă, muceo! Tu să mă baţi pe mine, mă!?> nu mai contenea el să zică. În schimb, taică-meu radia, socotindu-se pe deplin răzbunat. Mă, fişcal nenorocit, te bat copiii, repeta el, plesnind de satisfacţie.”
“Să fi fost o partidă aranjată, vopsită, cum spuneau cândva jucătorii din Cişmigiu? Să se fi lăsat învins unchiul meu Aurel doar pentru a-i procura o plăcere unui copil? Noi voi şti niciodată.”

25. 5.
Deosebirea dintre o carte confecţionată şi una ivită parcă în mod miraculos, fără nici-un efort din partea autorului. “Curtezana onestă…” a ilustrat a doua posibilitate. Au apărut niscaiva  probleme doar atunci când am avut de ales între mai multe formule narative. Acum, în schimb, am de luptat cu o temă străină.
Autorul standard de sefeuri nu are asemenea probleme. El are nevoie de o idee şi apoi intervine rutina. Nu are mize existenţiale. Astfel se explică prolificitatea.
Aşa stând lucrurile, trebuie să fac din confecţionare o acţiune cât mai perfecţionată posibil. Haute couture şi nu croitorie.

2. 6.
Luna iunie a venit, dar nu şi căldura. Ploi fără de sfârşit.
Romanul meu a început să se scrie singur, dacă pot spune aşa. Trebuie să recunosc însă că nu prea este tema mea. Un alt plan încearcă să mi se precizeze. Vom vedea ce va permite Dumnezeu din toate acestea.  

7. 6.

Un citat de pe cutia mea de cafea:
“Having a taste for quality is having a taste for life.” Semnează Zino Davidoff.
Este corect. Oamenii cu bani sunt mai vii decât cei săraci, în ciuda moraliştilor. Asta fiindcă au acces la lucruri de bună calitate, în sens larg. Un exemplu ultramodest. Cafeaua Davidoff nu-mi produce dureri de stomac; cafeaua obisnuită, de două-trei ori mai ieftină, da!
Pe aici a venit căldura. N-am cuvinte pentru a spune cât de mult mă aranjează  situaţia aceasta.

20. 6.
Multe zile în şir a plouat şi a fost răcoare. Acum urmează, precupun, o caniculă dură.
Definitivez cu caznă scheletul romanului (“schema”). Voi apela la nişte soluţii mai puţin sofisticate, potrivite cu imaginaţia unui copil.
Se pare că  noua variantă a “Curtezanei…” este mai degrabă un act simbolic decât o editare adevărată. Practic, nu există difuzare, iar numărul exemplarelor tipărite pare să fie de ordinul zecilor. Acum se lămureşte pe deplin magnanimitatea aparentă a editorilor. Nici nu puteam să le cer mai mult pentru 320 lei. Ei sunt nişte oameni cumsecade, iar dacă varianta a doua are un destin bun, cineva o va reedita ca lumea.

22. 6.
De fiecare dată când lucrez la un roman, constat latura terapeutică a acestei îndeletniciri. Autorul este obligat să ia decizii, înfrângându-şi ezitările şi lipsa de încredere în sine. Dacă nu este capabil să îndrăznească, este bine să renunţe şi să înceapă o activitate unde rutina joacă rolul principal. De exemplu, să se apuce de pescuit.
Amica mea din UK nu s-a supărat pe mine, cum părea. Mă bucur.
Micul meu aforism, produs cu ocazia solstiţiului de vară. În afara unor evenimente ţinând de pura întâmplare, destinul fiecăruia este determinat de relaţiile sale umane. 

4. 7.
“Schema” micului mei roman este destul de bine precizată. După cine mai ştie câte ezitări şi renunţări la variante aparent plauzibile, am găsit cum poate funcţiona motorul narativ, ca să spun aşa. Acum mai rămâne să ating viteza de croazieră şi să nu păţesc vreo defecţiune majoră de sănătate în următoareşle câteva luni de zile. Deşi am văzut-o doar în fotografii şi probabil  n-o s-o văd niciodată în carne şi oase, muza mea este Anna (Anouk), nepoata mea din  America. Iată avantajele posturii de bunic.

12. 8.
Din Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului (trad. rom. 2007): “Lumea nu va mai fi decât o juxtapunere de singurătăţi, iar iubirea – o juxtapunere de masturbări.” Este şi concluzia mea din romanul “Curtezana onestă şi astrologul”. Citesc abia acum cartea lui Attali. Era bine să ştiu ideile ei înainte de a scrie completarea la “Curtezana…”.
De abia acum a venit canicula, la spartul târgului… 

19. 8.
De vreo trei săptămâni, lucrez cu înjurături  doar gândite la transcrierea digitală a romanului “Zeul apatiei” (1998). O muncă dificilă. Constat că textul n-a fost redactat şi nici corectat în editură, înainte de tipărire.
Cartea tipărită îşi trăieşte crepusculul în aceşti ani. Un simptom curios al acestui proces este faptul că editurile nu mai respectă în mod deosebit obiectele muncii lor.  Nu mai există corectură şi nici redactare, se merge mecanic pe textul trimis de autor.
În textul cărţii mele sunt destule greşeli şi stângăcii, ecou al insecurităţii mele materiale din 1997. Este greu să faci artă pentru artă, când n-ai după ce bea apă… Acum dreg ce este de dres, sperând că ediţia a II-a va apărea. 

26. 8.
Am încheiat revizuirea romanului şi am expediat  variantă digitală a textului. În opinia mea, “Zeul apatiei” sună acum aproape impecabil.
Mă reîntorc la romanul fetiţei supradotate şi la povestirea cu subiect atât de promiţător.
A venit toamna. Peste vreo opt luni de zile, va fi din nou timp frumos. Gimnastica mea merge, iar mentalitatea stoică îmi reuşeşte destul de bine.

29. 8.
Este nedrept să scriu că timpul frumos este de domeniul trecutului. Zilele sunt răcoroase, dar toamna are hazul ei.
Întrebarea este dacă mai sunt în stare să realizez un roman ca lumea. Scrierea unei cărţi de cel puţin 100.000 de cuvinte presupune, în primul rând, o performanţă fizică şi de abia apoi una intelectuală. Planul meu este bun, cred. A intervenit însă povestea cu “Zeul apatiei” şi am consumat aproape o lună de zile. S-a ivit şi proiectul unei povestiri de sine stătătoare, iar din acesta a derivat, în mod curios, posibilitatea unei povestiri naive, pentru copii. Nu pot să lucrez la roman până nu concretizez cele două texte mai mici.
Vom vedea. Hegel ar fi spus că voinţa nu este decât omul în stare să voiască. Aşa pare a fi. 

9. 9.
Romanul meu stagnează. Mi s-a insinuat în minte o idee de povestire-nuvelă şi încerc s-o dezvolt. Am avut probleme cu extrema stranietate, dar acum s-ar părea că lucrurile au fost lămurite. Principiul de funcţionare al textului, ca să zic aşa, a fost clarificat.
Timpul este splendid, ca o femeie frumoasă, la 45 de ani.
Fac plimbări lungi, în zone intens circulate. În cursul acestor deplasări agreabile, îmi apar în minte soluţiile narative! Mă stimulează gazele de eşapament, probabil.

12. 9.
Povestirea mea se dezvoltă. Va fi un text de vreo 5000 de cuvinte. Un Stephen King ar fi scris-o într-o dimineaţă. Mie îmi va lua vreo săptămână, în cazul fericit.
Ideea lui Schopenhauer şi desigur nu numai a lui (oamenii nu se schimbă în esenţa lor) este justificată de fapte. Am reformulat-o cam aşa: dacă un om ţi-a făcut o porcărie, fii sigur că ţi-o va face şi pe a doua. Astfel se explică şi una dintre dramele clasice ale iubirii. Un partener încearcă să-l schimbe pe celălalt. Nimic mai imposibil.
Reţelele de socializare sunt o metodă de a-l obliga pe omul cumsecade să ia cunoştinţă de fapte cu totul neinteresante pentru el. Din politeţe sau dintr-o carenţă de personalitate, respectivul se trezeşte că trec anii şi el ştie tot felul de prostii despre amicii lui. Vorba ceea:Par délicatesse / J’ai perdu ma vie.

22. 9.
N-am încheiat povestirea. În schimb, am reuşit s-o complic într-un mod satisfăcător. Să vedem ce va ieşi.
Spre a fi în nota însemnărilor mele din ultimii 42 de ani, voi spune că gimnastica merge bine, iar plimbările lungi, de asemenea.  

23. 9.
Dintr-o emisiune de ştiinţă popularizată am aflat că senzaţia de durere scade, dacă omul înjură! Asta lămureşte întrucâtva lucrurile în privinţa maladiei Gilles de la Tourette. Înseamnă că oamenii apelează la înjurături şi obscenităţi nu fiindcă ar fi nişte brute pline de energie, ci fiindcă suferă, inclusiv moralmente! Limbile sărace în înjurături (nu este cazul românei) ar fi deci folosite de oameni confortabil instalaţi în ei înşişi. 

1. 10.
Iacătă că a venit şi luna lui octombrie, fără nici-un fel de probleme.
Am parcurs mici aventuri intelectuale legate de povestire. N-a plăcut unei cititoare cu opinii importante pentru mine şi m-am apucat s-o modific, în sensul scoaterii unor “crudităţi”. Ce folos! Textul a început să sune plat (dacă mi se permite o asemenea exprimare curioasă). Corect este să mă bazez pe intuiţia iniţială. Atât am putut, atât am scris. Nu mai umblu cu ajustări.
Problema mea este că nu pot scrie sefeuri unde adevărurile despre natura umană sunt absente. Am nevoie de realism psihologic.
Gimnastica mea merge bine.

10. 10.
Am încheiat povestirea. Aştept părerea unui editor.
Cu scrierea ei şi cu rafistolarea ediţiei a doua din “Zeul apatiei”, au trecut trei luni de zile. Acum încerc să reintru în atmosfeta romanului. Să vedem dacă voi reuşi să închei acest text.
Mici probleme de sănătate (dentară) m-au obligat azi să fac doar jumătate din programul de gimnastică.
M-am gândit în ultima vreme la deosebitile dintre confortul material şi confortul emoţional. S-ar părea că al doilea nu decurge în mod necesar din primul. Uite cazul familiilor sărace, binecuvântate cu mulţi copii. Dacă au ce să mănânce, sunt de-adreptul fericite. Copiii din astfel de familii sunt, de regulă, normali la minte şi devin nişte oameni harnici. În schimb, odraslele de oameni bogaţi nu rareaori fac tot felul de prostii. 

31. 10.
Trecu şi octombrie,
Povestirea amintită va apărea pe Internet, într-o formă interesantă. Citirea ei, după câte am înţeles, presupune achitarea unei sume mici. Să vedem ce va ieşi.
Lucrez la roman, cu nişte cunoscute dificultăţi de “decolare”. Lucrez pe muzică de Mozart şi mă pot considera un om norocos.
Când voi atinge viteza de croazieră, va fi mult mai simplu. La cărţile anterioare, acest moment a apărut cam atunci când a fost atinsă pagina 80.
Mi s-a spus de la editură că romanul “Curtezana onestă şi astrologul”, ediţia a II-a, va apărea şi în format digital. Editorii, nişte oameni cumsecade, nu sunt nişte profesionişti, dar  îşi dau silinţa să facă  un ban.
Este o toamnă destul de rece. Gimnastica mea merge foarte bine. Iată genul de ştiri produse de un om serios. 

9. 11.
Nu renunţ la metafora cu aeroplanul şi zic. La 10.000 de cuvinte scrise, eşti încă pe pista aeroportului. Ambalezi motoarele, stând pe loc. La 20.000, începi să rulezi, iar la 30.000 decolezi. Dacă totul merge bine, ajungi la viteza de croazieră atunci când ai atins 40.000 de cuvinte scrise.
O doamnă aflată actualmente în Franţa a exclamat cândva: “Ce umilinţă!”. O rog să-mi scrie.
O toamnă călduroasă, încurajatoare pentru friguroşi.
Modestia animalelor. Ele nu vor decât să-şi joace rolul lor, n-au nimic de demonstrat, nimănui. Ideea, foarte pe placul meu, a fost emisă de un îmblânzitor de şoimi, la televizor.

23. 11.
Mă uit la filme despre animale, încercând s-o înţeleg mai bine pe Paloma, unul dintre personajele din romanul meu. Cu siguranţă,ea nu suferă de boala demonică: fascinaţia de sine. Nu se crede buricul pământului. Este amorală, dar în acelaşi timp are infinita nevinovăţie a unui animal, amintită de Borges într-o formulare perfectă. Din modestie şi nevinovăţie decurge forţa ei de fascinaţie.
Frigul a cam venit. Nu mă deranjează prea tare. Îl consider un stimulent.
Gimnastica mea merge bine. În schimb, plimbările devin treptat relativ dificile. Nu mă deranjează frigul, dar  vasele sangvine se îngustează şi riscurile apar. 

25. 11.
A putea sau a nu putea să scrii un roman plauzibil. Gândindu-mă la şansele mele în această privinţă, mi-am amintit de C. M., un om cumsecade, mort mai an, la o vârstă nu prea avansată. Pe vremuri, când lucram la revista “Astra”, el se retrăgea în sala de festivităţi de la ziarul “Drum Nou”, pentru a scrie un articol. Peste vreo două ore, mă duceam să văd cum stă cu scrisul. Constatam că fumase foarte mult, dar nu trecuse de titlu! Foarte ciudat.
Afară este -5 grade Celsius. Plimbarea mea de dimineaţă devine problematică.

10. 12.
Aeroplanul meu narativ a început să ruleze pe pistă. Când vor fi scrise încă vreo 9.000 de cuvinte, va decola.
Paloma şi-a găsit locul în roman. Să vedem dacă în cele din urmă povestea ei va fi tolerată sau respinsă de text. Înclin să cred că va fi o grefă reuşită. Realitatea este întotdeauna inatacabilă.
Gimnastica mea este OK.
A murit un vecin, bolnav de ciroză. În perioada terminală, faciesul lui mă impresiona prin asemănarea cu acela al tatălui meu, mort de aceeaşi boală.

14. 12.
Într-o povestire de Silvina Ocampo, “Fluturele”, este menţionată “Cartea răsplăţilor şi a pedepselor”, o scriere chineză poate inventată de autoare, în stilul lui Borges. Iată un citat din acea carte veche: “Cel care primeşte o pedeapsă nemeritată rămâne cu o ură în suflet.” Psihologic, pare corect. Se ştie că nedreptăţile şi abuzurile suferite în copilărie şi adolescenţă produc oameni înclinaţi spre ură şi resentiment.

22. 12.
În aceeaşi săptămână au murit două verişoare primare ale mele, doamne de 85, respectiv 87 de ani. Am mai rămas trei veri primari, din unsprezece câţi au existat cândva. Iac-aşa.
Eu nu fac mare caz de demodata mea profesie, dar bag de seamă totuşi că poate fi amuzantă. Azi, mergând pe stradă, mi-a apărut în minte ideea unei evadări. Un ins cultivat abandonează viaţa confortabilă a  unui citadin normal şi intră, plin de umilinţă, într-o existenţă aproape animalieră, laolaltă cu oamenii aflaţi poate cel mai jos dintre toţi, căutătorii prin gunoaie. O asemenea secvenţa va apărea in romanul meu, dacă Dumnezeu va permite.

28. 12.
După ce în octombrie au fost nişte zile geroase, iar apoi a urmat o vreme primăvăratică, după Crăciun a venit o iarnă ţeapănă.
Micul meu roman se dezvoltă lent. Episodul evadării unui ins din civilizaţie pare destul de interesant. Scriindu-l, mi-am amintit de romanul “El hablador” de Mario Vargas Llosa, tradus în româneşte ca “Povestaşul”. Acolo se petrece ceva asemănător, dar fără conotaţii amoroase. O asemenea evadare mi se pare mai plauzibilă atunci când lucrează resortul cel mai puternic, iubirea. De altfel, părăsirea propriului mediu social din amor pentru cineva este ceva uzual în orice perioadă.  Neobişnuită, dar nu imposibilă, este doar renunţarea la avantajeşle civilizaţiei.

2015

4. 1.

Obositoarea perioadă a sărbătorilor a trecut.
Aeroplanul meu narativ este pe punctul de a decola. Poate chiar astăzi se va întâmpla.
Actul de a scrie literatură are totuşi ceva trudnic,
à contre coeur. Natural este să trăieşti, nu să scrii.
Văd că am început însemnările din noul an prin nişte banalităţi. Nu le şterg. Asta-i situaţia.
Gimnastica mea merge foarte bine. Nu cred că există vreo fiinţă interesată de această informaţie, aşa că o trimit în Cosmos, nimănui.

27. 1.

N-am mai scris în jurnal fiindcă au intervenit nişte mici defecţiuni. Mai întâi, o răceala banală, capabilă totuşi să mă transforme într-un privitor la televizor. Scrierea romanelor presupune vitalitate. De altfel, după câte am constatat, autorii prolifici sunt nişte oameni energici, în nici-un caz nişte clorotici. Dacă eşti vreun plăpând, nu te apuci de romane groase. Sau te apuci, dar nu reuşeşti să le duci la capăt. Frumuseţea este că până şi un roman execrabil ca performanţă literară este greu de scris. Trebuie Sitzfleisch.
După boală a venit cererea unui amic. Am scris pentru revista lui un nou episod din Mitologia cotidianului. Comutarea la stilul eseistic a cerut niscaiva eforturi.
În încheiere, cea mai importantă informaţie. După o întrerupere de circa o săptămână, am reluat gimnastica. Merge bine.

19. 2.
O altă pauză, asemănătoare celei menţionate în însemnarea anterioară. Constat iarăşi, a mia oară, că viaţa cotidiană, reală, nu are nici-o legătură cu literatura.
Comutarea de la una la cealaltă nu este tocmai comodă, cere eforturi uneori chinuitoare.
Apropierea primăverii este reconfortantă. Pe de altă parte, această perioadă a anului este cea mai favorabilă gripelor.
Cu o curiozitate probabil nu tocmai normală, îmi urmăresc încercările de-a trăi şi de-a scrie la fel de uşor ca acum zece ani.

12. 3.
Din motive necunoscute, în ultima vreme nu prea mai am chef să scriu în acest jurnal. Poate este vorba despre o economisire a cuvintelor, dusă la extrem. Le păstrez pe toate pentru roman.
A murit doamna P., o prietenă a mea din Germania. Amintirile mele legate de ea sunt nenumărate, plăcute şi neplăcute. Dumnezeu s-o ierte!
Romanul meu se dezvoltă lent. Dacă doresc să-l duc la bun sfârşit, nu mai este loc pentru ezitări şi pentru întrebări legate de preferinţele unui grup de cititori sau ale altuia. Trebuie să scriu ce am în cap, fără prea multe tribulaţii de atelier literar.
Am răsfoit zilele trecute cartea de ficţiune scrisă de un autor foarte bătrân. Omul este lucid, fără îndoială, dar textul lui nu este OK. Asta ca să nu zic mai mult. Concluzia este că după o vârstă autorul îşi asumă nişte riscuri, atunci când nu scrie memorii.
Primăvara se apropie, iar gimnastica mea merge bine. Deocamdată, horoscopul meu este confirmat. Am un final reuşit.

16. 3.
Nu renunt la metafora cu aeroplanul narativ şi zic:  au fost atinse altitudinea şi viteza de croazieră. De acum înainte va interveni rutina şi romanul se va scrie singur. Până la solstiţiul de vară s-ar putea să ajung acolo de unde încep lungile manevre de aterizare.
Balzac sau altcineva spune că doar nebunii şi fanaticii nu iubesc luxul. Cred că este menţionată şi o a treia categorie, dar nu mi-o amintesc. Acest adevăr psihologic evident este confirmat în mod neaşteptat de o cercetare de tip ştiinţific. Nişte jurnalişti specializaţi în ştiinţă îi invită pe trecători să guste din două torturi. Unul este mai scump de trei ori decât celălalt. Toţi degustătorii spun că mult mai savuros este cel scump. La urmă, în mod previzibil, aflăm că cele două torturi sunt absolut identice, ca mod de preparare şi conţinut. Respectivul mecanism ne ajută să înţelegem de ce o femeie elegantă este mai dezirabilă, în principiu, decât una modest îmbrăcată, de ce o haină scumpă ne oferă senzaţii tactile mai plăcute etc.

1. 4.
Recitesc romanul “Misery” de Stephen King, ca de fiecare dată când lucrez la un roman. Partitura horror ţine în mod strict de literatura comercială, dar tribulaţiile de atelier literar sunt autentice.
La televizor, am văzut un cercetător interesat de plăcerea estetică indusă de muzică. Ce se petrece în creier? Nu a găsit încă răspunsul. Adevărul este că respectiva emoţie este cât se poate de enigmatică.
În aceeaşi emisiune, ideea că inteligenţa presupune viteză a proceselor din creier, iar creativitatea, dimpotrivă, iese dintr-o anumită lentoare.
Primăvara a venit, dar tot răcoare este.

23. 4.
Răcoarea amintită în însemnarea trecută a tot persistat, exasperându-l pe omul cinstit. De azi, cică, se va face mai cald. Aferim!
Sunt instalat în dreptul unui hublou al aeroplanului meu narativ. Văd valurile oceanului şi norii. Oceanul ar fi limba română, iar norii, slăbiciunile din creierul meu. Ceva în acest gen.
Citesc alternativ “Timpul dezarticulat” de Philip K. Dick şi “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu. Între aceşti poli gravitează mica mea “elaborare”. Împrietenirea marii literaturi cu literatura populară nu este o vorbă goală. Fără aroganţă, cele două încearcă să se apropie una de cealaltă. Este ca şi cum o mare doamnă se trezeşte atrasă de o prostituată. Cele două devin amante şi bagă de seamă că se înţeleg bine. Lipsa aroganţei aduce multe surprize plăcute.
Tradiţia mă obligă să spun că gimnastica mea merge foarte bine. Noroc în ultima parte a vieţii, zicehoroscopul meu. Aşa o fi, nene.

3. 5.
Un personaj de roman încearcă să-şi lămurească natura bătăii de joc. El înţelege unele aspecte. De exemplu, faptul că o atitudine ironică se extinde şi asupra propriei persoane. Apoi, esenţa agresivă a bătăii de joc. La antipodul bătăii de joc s-ar afla respectul, demnitatea, onoarea, atitudinea de fair play, dar şi simţul umorului (acesta este o atitudine  de complicitate intelectuală, fără consecinţe practice; bătaia de joc doreşte să distrugă pe căi psihice). În mod neaşteptat, personajul se dumireşte după ce vede la televizor un film despre încoronarea reginei Elizabeth II.
Bătaia de joc tinde să iasă din tipologia comicului. De fapt, pare a fi dincolo de ironie şi de sarcasm. Este mai degrabă o atitudine de umilire sistematică a cuiva. Voi reciti cartea lui Escarpit despre umor.
Abolirea bătăii de joc s-ar petrece într-o lume unde oamenii ar căpăta indiferenţa naturii şi nu s-ar mai ocupa de umilirea semenilor lor. Ei şi-ar canaliza agresivitatea în alte forme. 

8. 5.
Călătorind cu aeroplanul meu narativ, (re)citesc. Acum a ajuns la rând “A Scanner Darkly” de Philip K. Dick ( “Substanţa M”, traducere de Ana-Veronica Mircea). O carte foarte atractivă datorită intuiţiilor de psiholog ale autorului. După cum am mai scris într-un articol (spre regret, nu mai ştiu când şi unde a apărut respectivul text), decăderea toxicomanilor este în mod minuţios analoagă celei suferite de oamenii bătrâni. Este vorba despre o îmbătrânire accelerată în mod dramatic. Autorul îşi dă seama de asta şi o spune. Privită astfel, dependenţa de droguri este efectul unei dorinţe de a înteţi lucrurile. Drept urmare, toxicomanii au diferite scuze, fiind desigur blamabili pentru refuzul de a participa la jocul social al supravieţuirii colective.
În mod deocamdată confuz, personajul meu îşi dă seama că modul de a trăi al cocălarilor (folosesc acest cuvânt pentru a-i desemna pe ţiganii căutători prin gunoaie) seamănă cu acela al unei comunităţi de drogaţi. Rămâne să se lămurească.
Bătaia de joc este de fapt băşcălia. Sintagma “mlaştina băşcăliei ţigăneşti”, găsită pe Internet, îmi foloseşte. Într-adevăr, bătaia de joc este stagnantă, nonconstructivă. Desigur, băşcălia nu este practicată doar de ţigani. Un exemplu ar fi cea practicată de adolescenţi la adresa adulţilor. Ar fi o caracteristică a marginalilor?

21. 5.
A scrie à contre-cœur este una dintre părţile neplăcute ale meseriei de autor. Ideal ar fi să scrii doar atunci când ai realmente chef, dar aşa ceva pare posibil doar în cazul poeţilor. Autorul de romane trebuie să scrie zilnic, dacă nu vrea să-şi bată cuie în talpă (vorba infanteristului). Dacă nu scrii zilnic, ieşi din atmosferă şi de fiecare dată trebuie s-o iei de la capăt. Trebuie deci să treci cu bravură peste zilele când de fapt nu eşti în stare să scrii literatură, dar o faci totuşi. Neputinţă chemată să poată.

27. 5.
Întâmplător, căutând pe net referiri la unchiul meu Vicenţiu Bugariu (4 aprilie 1908 – 29 martie 1932), am dat peste un text memorialistic semnat de G. G. Ni se aminteşte că Eugen Jebeleanu (autor fără merite literare reale) avea o masă rezervată la Casa Scriitorilor din Bucureşti, fiind singurul cu un asemenea privilegiu.
Într-adevăr, aşa a fost. L-am văzut de mai multe ori pe respectivul poet (estetic nesemnificativ) tronând acolo. (Era totuşi o dominaţie caricaturală, la drept vorbind.) Iar într-o seară l-am văzut pe memorialistul acid de azi stând într-o impecabilă poziţie de drepti în faţa mesei cu pricina şi vorbindu-i nespus de deferent influentului Jebe. Ce să-i faci!? Se mai întâmplă. La memorialistul nostru este deci vorba despre un dispreţ exclusiv postdecembrist, tipic. 

4. 6.
“Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.” Instalat nu foarte comod în avionul meu narativ, am apelat azi la acest proverb judicios.
A venit căldura. Vreo patru luni nu mai am probleme.
În rest, nimic deosebit. Mă gândesc la un text pentru “Mitologia cotidianului”. Ar fi vorba despre psihologia omului drogat. Nu numai consumatorii de droguri dure acuză aşa ceva. O regăsim şi acolo unde n-ai zice că este posibil să existe.

8. 6.
P., dispărută în primăvara acestui an, ar fi împlinit azi 68 de ani. Cândva, strălucea de vitalitate. Privind-o, ai fi zis că moartea este doar pentru alţii.
Am reluat “Mitologia cotidianului”. Noul text poate fi citit în continuarea celor deja cunoscute. Voi mai adăuga nişte mici eseuri. Acum ar urma cel cu numărul 25.
Să nu uit a spune în roman, în legătură cu personajul Paloma, că abrutizarea este o întoarcere la animalitate, dar nu implică regăsirea nevinovăţiei infinite a animalelor. Din abrutizare rezultă o animalitate murdărită şi perversă.
Ceva aproape comic. În perioadele când nu joc şah, încep să mă îngraş! Explicaţia ar fi faptul că practicarea jocului de şah este consumptivă, ca o boală grea. 

27. 6.
Am trecut de jumătatea drumului. Motorul aeroplanului meu narativ pare a merge bine, iar turbulenţe nu se simt.
Scrierea unui roman de mari dimensiuni este şi un act de umilinţă. Autorul le arată tuturor eventualilor cititori ce are în cap. Nu poţi truca vocea naratorului în proze lungi. Pericolul cel mai mare pare a fi banalitatea. Nici eventualele semne de prostie (pur şi simplu) nu sunt de neglijat. Nu cred că pot fi ascunse.
În situaţia dată, mă consolez cu ideea că o anumită naivitate auctorială este scuzabilă.
În Braşov este destul de frig. Parcă văd că o s-o tot ţină aşa şi o să mă trezesc că vine septembrie, iar vara va fi o amintire.
Gimnastica mea merge bine.
O informaţie amuzantă, pentru încheiere. Inhalând ulei de rozmarin înaintea partidelor, am jucat şah mai bine şi mi-am mărit coeficientul cu vreo 150 de unităţi!

7. 7.
Unele evenimente par de necrezut, dar sunt cât se poate de reale.
Omul se întreabă, cu naivitate: “Cum, mi s-a întâmplat mie una ca asta? A fost posibil să împlinesc o asemenea vârstă?” Radio Erevan răspunde: “Da, a fost posibil.”
Pe de altă parte, constat că a venit canicula. Nu mă deranjează prea mult.

9. 7.
Pe stradă, feţele femeilor fără copii ajunse la o anumită vârstă îmi vorbesc despre absenţa blândeţii, au o certă expresie de duritate. Doamnele cu mulţi bani ştiu că frumuseţea lor din tinereţe se pierde repede dacă nu nasc. Rareori rămân fără copii. Nu este vorba doar despre metabolismul mai bun al mamelor, ci şi despre nişte componente abisale, capabile să transforme frumuseţea din tinereţe într-un substitut convenabil.
Ideea de mai sus, nu ştiu cât de corectă, mi-a fost sugerată de faţa aproape hidoasă a unei femei cândva foarte frumoasă. Cum să explic altfel expresia de nemulţumire brutală, lipsa oricărei armonii a resemnării senine?

9. 8.
Am citit doar acum “Jucătorii de pe Titan”, roman de Philip K. Dick, editat de Nemira. Traducerea românească, semnată de Cristina şi Ştefan Ghidoveanu a apărut în 2009, iar originalul (“The Game Players of Titan”) în 1963. În calitate de admirator al lui Philp K. Dick, mă declar dezamăgit. Textul este din cale afară de fuşerit. Magnifica imaginaţie a autorului funcţionează, dar realizarea literară este neaşteptat de modestă. Textul m-a indispus şi fiindcă am recunoscut una dintre ideile din romanul meu aflat în lucru. Ideile narative din genul respectiv nu sunt însă infinit de multe, iar cititorii din viitor vor ţine cont de asta.
Oricum, în romanul meu va fi o referire foarte clară la cartea lui Dick. Unul dintre personaje va constata probabil că viaţa imită literatura.
Pe neaşteptate, omul cinstit constată că sărbătoarea Sfintei Maria este peste câteva zile, iar toamna se apropie. Deocamdată este foarte cald, plăcut. 

10. 8.
Într-un comentariu de pe net sunt numit “scriitorul covăsnean”. Este cea mai pertinentă caracterizare formulată până acum despre mine. 

11. 8.
N-am mai scris în ultima vreme despre avionul meu narativ. Este OK. Zboară cu viteza de croazieră şi a parcurs circa două treimi din distanţă. Să sperăm că va ateriza cu bine peste vreo trei luni de zile.
În slăbuţul roman numit “Jucătorii de pe Titan” se află o formulare preţioasă pentru mine. Se aduce vorba despre “zeflemeaua schizoidă”. Este o importantă legare a înclinaţiei spre băşcălie cu o anumită dominantă psihică. În nici-o sursă de specialitate n-am găsit ceva asemănător, dar observaţiile mele empirice ar putea fi favorabile tezei respective. Omul interesat în mod excesiv de el însuşi ar putea avea în mod automat o părere nu prea bună despre semenii lui. Un exemplu ar fi prototipul real al personajului Lelu Herzovi, din romanul meu “August-Decembrie”. Omul ăsta îşi bătea joc de toţi şi avea despre el însuşi o părere superlativă. Nu era vreun idiot, dimpotrivă. Era inteligent, avea studii superioare etc. Numai că bătaia de joc ieşea din el ca o sudoare, în mod constant, dovedindu-se o funcţie naturală a creierului său.

30. 8.
Recitesc “Ursule Mirouët” şi admir tehnicile narative balzaciene. Atunci când încerci să scrii un roman, este necesar ca în mod periodic să-ţi aminteşti de faptul că nu este loc şi timp pentru ezitări. Ai dreptul la digresiuni şi la aparente diluări. De asemenea, îţi aminteşti că nu poţi să trişezi în privinţa propriei tale personalităţi. Orice ai face, cititorul te va “citi”, va înţelege cum eşti şi ce ai în cap. Cred că ideea aceasta am mai scris-o în acest jurnal, dar nu strică s-o repet.
A revenit canicula, deşi acum ar trebui să fie o toamnă incipientă. Nu-i rău.
În roman ar urma să fie înglobată o fenomenologie a bătăii de joc, axată pe personajul Paloma. Practicanţii băşcăliei sunt interesanţi. Probabil că va fi un dialog prelungit pe această temă. Balzac nu s-ar fi sfiit şi ar fi apelat la vocea naratorului, pe zeci de pagini.

24. 9.
O răceală mi-a dat peste cap, cu nonşalanţă, toate programele. Fără avioane narative, fără gimnastică, fără plimbări. Cu accese interminabile de tuse şi strănuturi zguduitoare. (Aşa ceva nu se scrie într-un jurnal literar? Iacătă că eu scriu.)
Încerc să înţeleg ce se întâmplă în Europa şi mă gândesc să introduc în roman o discuţie despre migranţi. Tendinţa unei substituiri etnice (genetice, în cele din urmă) este indiscutabilă. Întrebarea este cât se vor schimba instituţiile. Ţiganii, reprezentanţi în romanul meu de bizara Paloma, oferă un model de substituire a etniei gazdă.
Este posibil ca în societatea omenească să funcţioneze nişte mecanisme esenţial diferite faţă de cele din natură? Dacă da, atunci toleranţa fără margini ese justificată. Oricum, mentalitatea derivată din creştinism se află acum la apogeul său.
De fapt, întrebarea esenţială este dacă plăcerea berbecului mâncat de leu este reală sau este doar o vorbă goală. În psihologie am putea găsi nişte argumente în favoarea unui răspuns afirmativ. Masochismul face poate din natura umană. Din extrapolarea lui obţinem o posibilă cale de înţelegere.
Îl invoc pe Nietzsche şi-l întreb: Ce spui despre toate astea, domnule profesor?

28. 9.
Un gând bun pentru V., dispăruta de de reţelele de socializare, cu adresa de email şi numărul de telefon schimbate. După şase ani, pot spune că sub raport estetic relaţia noastră a fost perfectă.
Pot veni cu nişte ştiri despre avionul meu narativ. A reînceput să zboare, după ce vreo săptămână a încremenit pe cerul ficţiunii. Peste vreo lună de zile,diciamo, vor începe manevrele de aterizare.
A venit toamna, plouă interminabil. Peste vreo şapte luni va fi din nou vreme frumoasă.
Romanul meu încearcă, printre altele, să ilustreze conceptul de naivitate creditabilă. 

6. 10.
Într-o ediţie ulterioară a “Curtezanei…” voi menţiona şi părerea lui Noica despre iubire. În “Şase maladii ale spiritului contemporan” (1978) spune: “… ceea ce este cu adevărat iubit se dovedeşte până la urmă a fi generalul. <Orice dragoste adevărată este dragoste de Dumnezeu> spunea Max Scheler […] iubim în fond doar generalul […] nu iubim fiinţa frumoasă pentru ea însăşi, ci în interesul speciei, al generalului.” Se cam contrazice şi omite să menţioneze că Schopenhauer a spus acelaşi lucru referitor la slujirea speciei, dar zice bine.
Mozart, Andante/Adagio, Concertul nr. 21 pentru pian. Minunata temă devenită populară după ce a înnobilat filmul “Elvira Madigan (1967), regizat de Bo Widerberg, este folosită în aceste zile la o reclamă pentru fidea.
O opinie a lui Victor Eftimiu din “Vorbe… vorbe… vorbe…!” (f. a.) : “Oricât ne-am strădui, nu putem ajunge în ironie, spirit de negaţiune şi ştiinţă de-a batjocori, – pe ţigan.” Paloma, personajul meu, confirmă că aşa stau lucrurile.
Două precizări prozaice. 1. Gimnastica mea merge din nou bine. 2. A venit frigul. 

15. 10.
Documentându-mă pentru eseul despre bătaia de joc, scris de unul dintre personajele mele, am citit un text semnat de poeta Ana Blandiana: “Băşcălia la români de la salvare la sinucidere” (în România literară, nr. 12, 2007). Unele observaţii de psihologie sunt exacte şi le aplaud.
Obiecţia de esenţă are în vedere faptul că românul autoarei este un resentimental de slabă calitate morală. Cred că băşcălia nu derivă doar din cusururile de mai sus, ci poate fi şi un semn de vitalitate şi de plăcere a folosirii propriei inteligenţe, al bucuriei de a trăi, în cele din urmă.
Autoarea foloseşte retorica propriei măreţii. Nu ai îndreptăpţirea să cerţi un popor decât dacă tu însuţi eşti situat în afara lui, mult deasupra, într-un Olimp al perfecţiunii morale.
Unele nuanţe ale textului arată că autoarea se jenează de originea sa etnică, sugerându-ne că ar fi fost minunat dacă s-ar fi născut la Paris sau la Berlin, în sânul unor popoare superioare de la plecare. Acest bovarism geopolitic, ca să spun aşa, este de slabă calitate intelectuală.

21. 10.
În “Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan” (1978), Constantin Noica discută despre zeflemeaua la români (p. 152). Este boala celui caracterizat prin expresia “n-are nimic sfânt”. Noica nu atribuie respectiva maladie (acatholie) întregului popor român şi nici nu vede vreo legătură semnificativă între suferinţa respectivă şi practica socială. El pledează în favoarea românilor, iar argumentaţia sa denotă nobleţe de spirit şi scrupulozitate ştiinţifică.
În schimb, în eseul semnat de poeta Ana Blandiana, menţionat de noi în însemnarea anterioară, se ajunge destul de repede la bârfa jurnalieră, la nivelul “filozofic” al autorului de editoriale, pururi aflat în căutarea unor exprimări frapante.

31. 10.
N-am mai scris despre aeroplanul meu narativ. Ei bine, el continuă să zboare şi secvenţa de aterizare va începe peste nu multă vreme.
Între timp, am găsit un nou subiect de roman. Această menţiune nu este vreun semn de hybris, o fac cu toată modestia. Prin urmare, zeii n-au de ce să se supere pe mine. Dacă va fi să fie, voi avea la dispoziţie un subiect foarte interesant.
Este o vreme frumoasă, dar fragilă precum uiltimele pâlpâiri de şarm ale unei femei de o anumită vârstă.

3. 11.
Când scrii literatură de ficţiune, îţi dai seama la un moment dat că hârtia suportă orice. În primii ani de practicare ai respectivei îndeletniciri, scrii ca şi cum nişte cenzori nemiloşi ar fi tot timpul cu ochii pe textul tău. Apoi, destul de târziu, realizezi că nimănui nu-i pasă de ce scrii, cu excepţia bunului Dumnezeu. Scrisul trudnic devine o chestiune de performanţă fizică. Atitudinea perfecţionistă te obligă să rămâi la un anumit nivel, dar teama de-a nu mai fi pe placul unor anumiţi cititori dispare.
Sintagma “oameni simpli”, folosită la TV, înseamnă de fapt “oameni săraci”.
Posturile de televiziune de la noi prezintă ore şi zile în şir tragedia de la clubul din Bucureşti. Numeroase declaraţii repetate la nesfârşit. Ocean de cuvinte. Cred că explicaţia esenţială a nefericitului eveniment este mentalitatea sintetizată de expresia “Las’ că merge şi-aşa!”.

15. 11.
După masacrul de la Paris şi exodul musulmanilor spre Europa, un personaj cârcotaş a formulat câteva întrebări. Le citez. Democraţia fără margini practicată azi în Europa este un sistem viabil sau o utopie? Valorile creştine pot naşte o filozofie politică adecvată lumii de azi? Omul are realmente vocaţia libertăţii?
Competenţa profesională a politicianului şi cea a jurnalistului sunt la fel de enigmatice.

2. 12.
Anul în curs de apropie de sfârşit cu o repeziciune nemiloasă.
Metafora avionului narativ a început să mă plictisească. O folosesc pentru ultima oară şi spun că respectiva aeronavă a aterizat, dar  motoarele n-au fost încă oprite. În câteva săptămâni sper să închei şi apoi să încep neplăcuta acţiune de contactare a unor edituri.
Titlu de eseu: Elogiu simţului tactil. Acest simţ este cel mai terestru dintre toate, iar văzul este cel mai spiritual.

10. 12.
Sefeul ca băşcălie implicită la adresa literaturii. Este ceva analog cu băşcălia civilizată a liberului cugetător faţă de omului credincios, capabil de o fervoare nu neapărat aţintită spre o divinitate anume.
Ideea de mai sus este sugerată de abundenţa unor texte româneşti de gen unde naratorii probează în primul rând faptul că au simţul umorului. Fiind vorba despre asamblarea unor clişee, această atitudine este justificată, pe de altă parte.
Simţul umorului este bun în sens existenţial, dar nu tocmai grozav atunci când facem literatură. Cu alte cuvinte, literatură validă în sens tradiţional pot reuşi doar oamenii cu simţ religios, adică în stare de fervoare. Pentru aceştia Literatura este un fel de divinitate. Lucrurile se schimbă însă şi nimeni nu se supără.
Ideea că diferitele forme de alienare mintală pot fi provocate de alieni puşi pe glume proaste. Cei vechi vorbeau despre ceva asemănător, atunci când se refereau la oameni posedaţi de demoni. 

2016

1. 1.
Mă felicit pentru că am reuşit să ajung în anul 2016.
Ultimele două săptămâni ale fiecărui an seamănă cu o scară având trepte inegal de înalte. Omul le urcă, dar curând se simte vag agasat. În preajma revelionului, el recunoaşte în mare secret că sărbătorile încep să-l plictisească.
Romanul meu a fost încheiat. Rămâne de văzut ce soartă editorială va avea. Acum mă gândesc la o carte pornită de la personajul Paloma, ivit în povestirea “Sob şi Paloma”. O fiinţă în egală măsură abjectă şi nevinovată, dacă se poate imagina aşa ceva. 

6. 1.
Citesc cel mai gros roman SF românesc (dintre cele într-un singur volum). Nu mă pronunţ încă, fiindcă nu l-am terminat, dar vin cu un mic aforism (sau ce-o fi). Proza autentică are personaje angrenate în acţiuni, cea de serie mare are acţiuni dotate cu personaje. Menţionez că şi vocea naratorului este un personaj.
10. 6.

Jurnalul meu se reia aici. O lungă perioadă n-am mai scris fiindcă blogul s-a „defectat” şi au început să diapară mari fragmente de text. Acum scriu pe un document „intern”, urmând ca blogul să fie renovat şi textul de faţă să fie înglobat în el.

În „Addenda la Literaţi şi sefişti” vor figura şi cele de mai jos. Aşa îmi scrie un insolent într-un mesaj! Ce porcărie! Totuşi, fiindcă stilul insului este destul de bun, voi insera aici spusele lui.

Decalogul sefistului român.

1. Fii complezent în faţa oricărui text SF&F.

2. Priveşte à la légère  performanţele literare ale autorilor de gen.

3. Nu cere literaritate, ci aliniere la canoanele genului.

4. Acceptă şi propagă mitul fondator al genului (scrierile SF&F sunt pură şi simplă literatură).

5. Simulează ocazional interesul pentru literatura „main stream”.

6. Nu refuza niciodată să scrii o prefaţă sau un text pentru coperta a patra, nici chiar atunci când este vorba despre o carte execrabilă sub raport literar.

7. Admite în mod tacit principiul mediocrităţii vitale, dar nu înceta să declari că textele de gen trebuie să fie excelente sub raport literar. Nu uita că rămânerea unui text în sfera genului presupune mediocritatea sub raport literar.

8. Savurează în mod vicios actul de a minţi în legătură cu textele SF&F.

9. Nu admite niciodată, nici măcar în sinea ta, precaritatea intelectuală funciară a textelor de gen.

10. Admiră-i fără rezerve pe consacraţii genului, în ciuda faptului că performanţele literare ale acestora sunt de fapt modeste.

Legile genului SF&F

1. Dominanta textelor este umorul involuntar.

2. Absolvenţii de filologie sunt doar toleraţi în sistem. „Convertirea” acestora nu este niciodată deplină şi este însoţită de un persistent disconfort existenţial.

3. Sistemul este perfect confortabil pentru absolvenţii unor facultăţi nonumaniste.

4. Sistemul nu admite existenţa unor maeştri și nici clasicizarea. După o anumită vârstă, autorii sunt consideraţi în mod tacit expiraţi.

5. Talentul literar este socotit o prejudecată.

14. 6.

Toleranţa fără margini duce, în mod neaşteptat, la indiferenţă. Nu mai există ură, nu mai există nici iubire.

Banalitatea este o armă redutabilă pentru anumiţi inşi. Aceştia reuşesc să emită şiruri de banalităţi fără să clipească şi unii dintre ascultători îi găsesc interesanţi.

(Nu reuşesc să evit spaţiul dintre paragrafe.)

Romanul meu a fost refuzat în mod tacit şi inelegant de Editura Nemira. L-am trimis la o altă editură, unde am dat peste o altă doamnă cumsecade. Să vedem ce va fi. Parcă văd că-l voi edita în regie proprie.

Mă gândesc la un roman-eseu unde să fie vorba pe larg despre bătaia de joc. Deocamdată citesc cartea lui Bergson despre râs (în traducere) şi constat că ideea mea cu privire la comicul genului SF este corectă. Şi acolo mecanicul (artificialul) vine peste viu.

4. 7.

Un prieten mă va ajuta să-mi refac blogul. Poate că voi scrie mai mult.

„Monolog sub pat” este în curs de apariţie la o editură locală, pe banii mei. Unele pasaje mi se par amuzante. Probabil că „Jocul zeilor” va apărea tot în acest fel. Ce-am avut şi ce-am pierdut!?

Relaţia mea epistolară cu Ioana revine treptat la ce-a fost acum opt ani, pe când scriam „Monolog…”. Adică încetează. O fi vorba despre nişte cicluri.

„Clocesc” ideea unui roman axat pe bătaia de joc. Ar fi un text eseistic, dar şi memorialistic. Aş relata întâlnirile mele cu reprezentantele unei anumite etnii. O relaţie interesantă şi uneori paradoxală.

12. 7.

Speranţa de viaţa a bărbaţilor din România ar fi în jur de 70 ani (în sus sau în jos, după diverse surse). Hm! Atât pot să spun.

„Las Fierbinţi”, jalnicul serial de la ProTV, este ideal pentru cine studiază bătaia de joc. De altfel, după câte am impresia, personajele ilustrează mai degrabă etosul ţigănesc şi mai puţin cel românesc. Întrebarea este în ce măsură bătaia de joc (băşcălia, zeflemeaua, miştoul) părăsesc limbajul şi invadează comportamentul cotidian. În serialul cu pricina, primii miştocari sunt scenariştii şi regizorul. Personajele se manifestă ca nişte oligofreni, n-au nimic sfânt, îşi bat joc de tot şi în primul rând de ele însele.  Proşti capabili de mişto, o aparentă contradicţie, dizolvată dacă admitem că există băşcălie implicită, neconştientizată, copiată de la alţii şi devenită formă de viaţă.

19. 7.

Am citit “3 eseuri” de Gabriel Liiceanu. Foarte frumos, foarte exact. M-a interesat în mod special eseul “Despre iubire”, ude se ajunge la o concluizie întrezărită şi de mine în “Curtezana onestă şi astrologul”. Mijloacele male au fost mult mai modeste, dar intuiţia a fost bună. Geniul manifestat în eros rămâne “între patru pereţi”, nu poate fi transmis şi altora, precum diversele opere ale unor genii din alte domenii.

31. 7.

Cu cât religia lor este mai veche, cu atât credincioşii sunt mai toleranţi. La fel se manifestă bătrânii deveniţi cât de cât înţelepţi. În schimb, membrii unei congregaţii religioase relativ recent apărute, precum şi adulţii, în general, arată, de regulă, intoleranţa implicită a unor neofiţi.

8. 8.

Citesc „Omul resentimentului” de Max Scheler. Deşi a apărut cu un veac în urmă, cartea este foarte atrăgătoare. Asta fiindcă adevărurile psihologice fundamentale se schimbă cu mare greutate.

La categoriile de oameni resentimentari din carte aş adăuga şi femeile urâte sau şterse. Ele sunt cele mai inaccesibile, deşi la prima vedere lucrurile ar trebui să stea tocmai pe dos. De ce? Fiindcă respectivele au un dinte împotriva celor frumoase şi asta le picură în suflete otrava resentimentului. Treptat, ele încep să-i antipatizeze şi pe bărbaţi. Unii adolescenţi şi tineri bărbaţi nu ştiu cele de mai sus şi ezită să abordeze femeile frumoase, deşi în faţa acestora ar avea cele mai mari şanse.

9. 8.

Cuvintele lui Max Scheler despre morala creştină pot fi folosite într-o analiză a Europei de azi, pătrunsă de migranţi. M. S. Scrie despre vocaţia creştinului de a se „apleca” asupra celui inferior, despre „pierderea de sine” a acestuia, inerentă formei lui de iubire orientată de sus în jos. Prozaic spus, azi europeanul se ridică din fotoliul lui şi îi dă locul său celui venit de aiurea.

11. 8.

Citesc texte referitoare la postumanism, o orientare pornită de la ideea unui egalitarism dus la extrem. Este posibilă o lume unde toate categoriile defavorizate azi, inclusiv animalele, capătă statut de deplină egalitate cu cei aflaţi deocamdată pe un palier superior în materie de decizii (bărbaţii din anumite etnii)? Natura umană permite aşa ceva?  Europa occidentală încearcă să demonstreze că metisarea etnică este favorabilă democraţiei, amintindu-ne de spusa referitoare la satisfacţia paradoxală a berbecului mâncat de leu. Vom vedea cu cât succes.

15. 8.

Aceste însemnări par damnate să sufere din diferite cauze tehnice. Din nou, n-am putut să scriu vreo câteva săptămâni. Cele de mai sus au fost scrise în altă parte şi abia azi au fost copiate aici. Poate că de acum înainte, treaba va merge mai bine.

Am publicat romanul “Monolog sub pat”, pe banii mei. Partitura câinelui (el monologhează) mă amuză în continuare.

17. 9.

O nuntă fără fiţe în blocul meu. Nuntaşii au încins o horă în parcare, lângă maşini, în soarele puternic. Buna lor dispoziţie mi s-a părut autentică. Muzica: un clarinet şi un acordeon. Aceeaşi melodie se aude în asemenea împrejurări. Totul mi s-a părut foarte simpatic. Elitiştii de orice fel au de regulă o digestie proastă şi degeaba îşi dau ifose. Indispoziţia lor bine ascunsă este iremediabilă.

22. 9.

Referitor la “Viaţa şi faptele haicudului Tănase Văsia” (2015), roman de Dănuţ Ungureanu, mintea mi-a fătat cele de mai jos, în chip de epilog posibil.

Învăţătură

Sunt multe lucruri ciudate pe lumea asta, Ucenicule, nici cu gândul nu gândeşti câte sunt. Unele dintre ele sunt nefolositoare pentru oamenii de felul nostru şi mă întreb dacă sunt de folos pentru cineva. Uite, nu ţi-am spus până acum, eu nu m-am fofilat întotdeauna, poteraşii au mai reuşit să mă lege de câteva ori şi să pună la popreală. Aşa l-am cunoscut pe Nicu State, profesor de felul lui, de literatură. Ăsta le-a făcut felul la doi oameni, nevastă-sa, Alina şi un iubăreţ, cum l-o fi chemat. I-am prins în pat şi am văzut roşu în faţa ochilor, aşa mi-a spus.

Nicu ăsta mi-a spus că este unii oameni care se ţin de literatură, scriu cărţi şi le vinde la librărie. Omul le cumpără şi le citeşte. Tot n-aveam ce face aşa că l-am tot ascultat. Am ciulit urechea atunci când a zis că o carte seamănă cu o mâncare. Acolo unde eram noi doi nu ne înfometau, dar nici nu ne dădeau mâncare bună. Aşa că pricepi de ce am fost atent când s-a apucat să spună cum se deosebeşte o mâncare cu adevărat bună de una aşa şi-aşa. Neică Vlăsie, a zis el, că este de loc din  Glina, când guşti ceva bun, îţi râde mustaţa, dar şi sufletul. Ai, aşa, o bucurie. Pricepi? Da, mă, Nicule, pricep. Ei bine, a zis el mai departe, la fel este atunci când citeşti o carte cu adevărat bună. Chiar aşa? Da, taman aşa. Uite, de-o pildă, să luăm cartea scrisă de unul din Bucureşti, Dănuţ Ungureanu îl cheamă. Ăsta a scris despre dumneata şi despre Neluţu Borangic. Şi ce bine a scris, cât de savuroasă este cartea lui! Cum scris despre mine, mă? m-am crucit eu. De unde naiba ştie despre mine? Ştie, neică, ştie. Când ieşi de aici, să citeşti şi-o să vezi cum stă socoteala. Ce-i aia, savuroasă? Adică plăcută le gust? l-am întrebat. Mai mult decât atât, a zis Nicu al meu, prins de un fel de tulburare. Este o chestie inefabilă, adică nu poate fi prinsă în vorbe. (Al dracului, Nicu, de unde le mai scotea!?) Este ca atunci când te uiţi la un copil care fuge sau la o pasăre care zboară. Simţi o plăcere că pasărea şi copilul sunt vii. Înţelegi? Hm, ce era să zic!? Ceva, ceva, pricepeam eu, că doar nu-s bătut în cap.

Oricum ar fi fost, când am ieşit de acolo, am căutat cartea şi am citit-o. Mă ştii, nu le am cu cititul, dar mi-am amintit ce am învăţat demult în clasele alea ale mele şi am citit. M-am gândit la spusele lui Nicu, la vorba aia, savuroasă. Cred c-a avut dreptate. Am simţit a mare plăcere citind cartea cu pricina. Am simţit că trăiesc! Tu eşti băiat deştept şi pricepi multe chestii. Aşa că o să mă înţelegi când îţi zic că în viaţa asta contează să simţi că trăieşti din plin, să nu fi o mortăciune încă înainte de a intra în groapă. 

19. 10

Citesc “Derapaj”, roman de Ion Manolescu. L-am cumpărat cu eforturi, în urma unui anunţ de pe net. Un monument de prolixitate. Autorul construieşte un antierou, în stilul lui Céline. Scrie bine, diluând la infinit textul. Sunt damnat să citesc acest roman, fiindcă o eseistă din generaţia autorului spune că acest roman este eminamente postumanist. Vom vedea.

9. 11

Alegerile din America îmi confirmă dubiile exprimate în precedentele mele însemnări. Nu cumva democraţia şi libertatea individului sunt nişte utopii? Nu cumva dorinţa de libertate aparent consubstanţială naturii umane este un ingredient artificial?

18. 11.

Neputinţă chemată să poată. Este momentul să amintesc această zicere.

Romanul “Jocul zeilor” va apărea la Timişoara, urmare a unei întâmplări favorabile. Corectez printul şi nu prea ştiu ce să zic. Pe coperta a IV-a voi insera un elogiu al naivităţii. Citind cărţi ale unor autori români, în legătură cu postumanismul, m-am cam săturat de retorica propriei inteligenţe. Uite că vor apărea nişte naratori naivi, defel atotştiutori.

27. 11

(De azi, am reînceput să scriu acest jurnal în caiete. Ulterior, am transcris textul aici.)

Scrisul de mână poate fi terapeutic.

Citesc Francis Fukuyama, “Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice” (2002, traducere în limba română, 2004). Sunt interesante analizele referitoare la natura umană. Conceptul respectiv este alunecos, nu se lasă definit. Dacă nu ştim prea bine ce înseamnă uman, nu vom putea înţelege ce va să zică postuman.

F. F. face o referire la literatura populară   : “Plăcerea pe care o obţinem din citirea unui roman de proastă calitate tipărit pe o hârtie ieftină diferă de plăcerea citirii romanelor <Război şi pace> sau <Doamna Bovary> prin avantajul experienţelor de viaţă de tipul celor abordate de aceste două cărţi.” Ce fel de avantaj?

28. 11.

Dana, verişoara mea primară, îmi sugerează să scriu o carte despre adevărurile bătrâneţii, cu grijă ascunse. Propun un titlu: “Adevărul despre bătrâneţe”.

Ideea a apărut atunci când i-am spus că există o anesteziere afectivă a bătrânilor.

29. 11

Am regăsit plăcerea scrisului de mână după ce i-am trimis două scrisori olografe fiicei mele din America.

Coperta romanului “Jocul zeilor”, sugerată de mine, este destul de bizară. Uneşte trei sfere cum nu se poate mai diferite între ele: sfinţenia, inocenţa şi abjecţia.

În anii trecuţi mă temeam puţin de perioada sărbătorilor de iarnă, când prăvăliile se închid şi autobuzele urbane circulă mai rar. acum ştiu că şi respectivele zile vor trece cu aceeaşi nemiloasă iuţeală ca şi cele obişnuite. Nu va fi nici-o problemă ca 2017 să vină repede.

30. 11.

Bătaia de joc este exprimată şi prin minciună. Resortul său esenţial sa este lipsa de respect.

1. 12.

Un fel de psihodramă cu actori doar deductibili s-a petrecut nu departe de blocul meu, într-un loc viran. Acolo s-au depozitat în mod ilicit gunoaie, vreme de ani. Cineva a instalat o cruce inscripţionată cu “Muritorule, nu pângări creaţia Lui!”. O vreme, a funcţionat, locul a rămas curat. Apoi, într-o bună zi, cineva a depopzitat acolo un munte de crengi tăiate. După ridicarea acestora, partea orizontală a crucii a dispărut şi a rămas doar stinghia verticală, anonimă. Gunoaiele au reapărut. Am văzut în acest episod modest un eşec al creştinismului.

A venit iarna, iar sursele de plictiseală s-au înmulţit. Cu atât mai rău pentru iarnă.

Tradiţia acestui jurnal început în 1972 cere să scriu despre programul meu de gimnastică. Ei bine, treaba merge fără probleme. Să vedem cum se va manifesta prima răceală sezonieră. Deocamdată am fost scutit de aşa ceva.

5. 12.

Neputinţă chemată să poată. Spre regret, această butadă începe să fie pentru mine ceva trăit. Mă ajut cu o altă zicere. Poate sunt mort, dar în mod sigur nu sunt disperat.

Iată coperta cărţii mele.

7. 12.

Coperta de mai sus nu le place unor amici de pe net. Mie îmi place, asta este suficient.

Se confirmă încă o dată principiul mediocrităţii vitale, valabil în lumea sefiştilor români. Ieşi din banalitatea convenabilă, eşti repudiat.

eseurile despre postumanism şi băşcălie ar putea să intre într-o carte, alături de cele din ciclul “Mitologia cotidianului”. Ele ţin de exercitarea narcisistă a simţului religios.

S-a instalat iarna. De data aceasta, după şapte ani de locuit într-un apartament neîncălzit. am căldură şi sper că voi fi ocolit de răceli.

Dacă vrei să scrii un eseu cât de cât valid, trebuie să te deconectezi de la sursele de cultură populară (televizor, facebook, jocuri online).

Citesc Nietzsche, “Dincolo de bine şi de rău”, documentându-mă pentru eseul despre postumanism. Apologia inegalităţii între oameni sună ciudat. Voi continua cu “Genealogia moralei”. Cele două eseuri menţionate mai sus ar urma să fie mai lungi.

8. 12.

Proiectul meu de roman este destul de ceţos deocamdată. Mă tentează un text scris în nume propriu, dar aşa ceva ar ieşi poate din categoria literaturii de ficţiune. Aş descrie actuala mea societate, atât de modestă şi de abisală în acelaşi timp.

Relatarea la persoana întâi este cea mai lesnicioasă. Nu am însă un conflict şi nici un scop narativ, ca să zic aşa. Ceva din tema respectivă apare în “Jocul zeilor”. Acolo are loc o luptă între două culturi incompatibile între ele, în cheie tragicomică.

Cred că romanul se va numi “Bătaia de joc”. Acest concept este cel mai iradiant pentru mine în aceşti ani. Ar urma să fie un fel de reluare a aventurii lui Innocentius Ionescu, cel din “Jocul zeilor”. Personajul va trăi în compania unor oameni specializaţi în practicarea băşcăliei şi va scrie un eseu despre respectiva atitudine morală / existenţială.

12. 1.

Citesc Nietzsche, “Dincolo de bine şi de rău”. Într-adevăr, poate fi considerat un ideolog avant la lettre al fascismului şi al comunismului. Pentru eseul despre postumanism, voi citi şi “Genealogia moralei”.

Se va observa faptul că nu scriu “recitesc”. Aşa a fost să fie. Îmi este dat să-l cunosc direct pe acest fascinant autor doar acum.

13. 12.

Dacă ar vedea cum sunt folosite astăzi telefoanele mobile, Nietzsche ar spune, încă o dată, că nu puţini oameni au vocaţia de a fi sclavi. Coabitarea cvasipatologică a omului  cu respectiva sculă este foarte umilitoare.

14. 12.

-19 grade Celsius în noaptea trecută.

Nietzsche a avut succes şi fiindcă pledoariile lui sunt logice. El este un antidemocrat cu argumente ce invocă natura umană. Iubirea este o formă sclavaj, zice. Prin urmare, stăpânii sunt dincolo de ea şi de credinţă, dar au nevoie de supuşi credincioşi şi iubitori. Aici este slăbiciunea sistemului.

15. 12.

Într-un mod fascinant, Nietzsche întoarce pe dos toate argumentele democraţiei de tip american. Cititorul se întreacă care dintre cele două variante sunt mai conforme cu natura umană.

Uimitoare pledoarii sexiste, totalmente anacronice astăzi.

N. propune segregarea pe faţă. În lumea de azi, segregarea există, dar în moduri camuflate, “pudice”.

Teoreticienii postumanismului îl invocă pe N., dar n-.au curaj să schiţeze scenarii postdemocratice, altele decât cele brutal-dictatoriale.

Postumanismul – o autoflaterie narcisistă?

16. 12.

Când îi scriam, acum opt ani, lui V. despre aristocraţi şi plebei, nu citisem încă “Dincolo de…”. Invewntam totuşi nişte criterii plauzibile. N-o s_o mai văd probabil niciodată pe V., cea creditată de mine cu suflet aristocratic. Timpul a mărit nemăsurat distanţa dintre noi. Aş fi curios să aflu dacă a evoluat înspre aristocratica eleganţă xau, dimpotrivă, spre vreo eficacitate plebee.

17. 12.

Nietzsche este un mare psiholog, în ciuda unor afirmaţii fantasmagorice. El propune negativul unei fotografii familiare pentru europeanul cultivat de azi.

Vreme friguroasă. Am ajuns să fac gimnastică precum într-un vis, totul merge parcă de la sine. Rezultatul notabil este o cenestezie acceptabilă. În plus, eventuial, un mers de om antrenat.

Aş putea scrie nişte completări la textele din “Mitologia cotidianului”. Addenda? Reluări ale tuturor textelor? Nu prea merge.

Cum am mai sugerat, sistemul lui N. presupune un sclavaj fără compensaţiile oferite perdanţilor de către democraţie. Dezvoltarea tehnologică sare însă nevoie de oameni mai “blând” striviţi de către stăpâni. Sclavii autentici au dispărut fiindcă lucrau prost, trişau, nu erau motivaţi să depăşească (sub)mediocritatea.

În ultima vreme eu trăiesc un roman. Poate îăl voi transforma într-un roman format din cuvinte.

19. 12.

Dialog bun şi într-un film american. Tânărul întreabă: “Cum merge viaţa omului?” Bătrânul răspunde: “Uite, aşa. Umbli vesel pe o stradă frumoasă, sub un cer senin. Şi dintr-o dată te trezeşti Îngropat în căcat până sub ochi. Aşa merge viaţa.”

Dacă aş avea abilitatea zadarnică cerută de gen, aş scrie “Rondelul centralei termice”, elogiind căldura dintr-un apartament.

20. 12.

La hipermarket, oameni avizi. I-am creditat cu o disperare amestecată cu blazare/abrutizare. Ar trebui să scriu o anexă la eseul intitulat “Demonul îmbuibării”. Ar fi cazul să mă refer şi la efectul euforizant al actului de a cumpăra.

Gândindu-mă la eseul despre postumanism, a apărut ideea că religiozitatea este relativ incompatibilă cu protezarea. Religiozitatea la cel mai înalt nivel ar aparţine unui om fără “anexe” aduse de tehnologie. Cyborgul ar fi laicul prin excelenţă, lipsit de orice legătură cu simţul religios, un afon religios.

21. 12.

A venit sostiţiul de iarnă. Excelent! Zilele vor fi tot mai lungi, iar omul capătă un scop în viaţă: să apuce, pentru început, echinoxul de primăvară.

22. 12.

Averea lui Tata Lae, bunicul meu dinspre tată, s-a transformat în nimic, arătând că omul nu trebuie să fie prea mândru de sine însuşi. Ultima bucată de pământ a fost vândută, iar lucrurile au revenit în stadiul iniţial, când bunicul şi nevasta sa erau săraci lipiţi pământului şi locuiau într-un bordei.

Nu cred că trebuie să-mi reproşez ceva. Aşa a fost să fie. În definitiv, orice construcţie sfârşeşte prin a deveni o ruină şi prin a dispărea în neant.

25. 12.

În aceste zile de armistiţiu social, înţeleg din nou că unora le este dat să fie optimişti, iar altora să vadă în neştire partea rea a lucrurilor. Sunt norocos, fac parte din prima categorie.

Pe de altă parte, corect este să recunosc: folosesc anumite euforizante benigne. Gimnastica zilnică, plimbările, privitul unor documentare TV despre viaţa animalelor, vizitarea unor hipermarketuri. Cu aceste ingrediente, ciorba mea existenţială este destul de acceptabilă.

Am primit exemplare din romanul editat la Timişoara. Condiţiile tehnice mai degrabă proaste accentuează caracterul de parodie al acestei editări. Mi s-a promis că îmi vor mai face zece exemplare tipărite cum trebuie. O treabă jalnică, aşa cum sunt de regulă cele plătite cu bani puţini.

În marile oraşe, sărbătorile de felul Crăciunului sunt oarecum împotriva naturii. Asta din cauza vieţii standardizate. La ţară, unde gospodăriile erau practic autonome, păreau normale. Par şi azi, într-o oarecare măsură.

O curioasă discordanţă între impresia făcută de un om vârstnic celor din alte generaţii şi modul în care respectivul se vede pe sine însuşi. Aparent intrat în “coma” senectuţii şi tratat ca un muribund, omul se simte de fapt destul de bine.

27. 12.

Isprăvile prezentate de pop culture sunt fizice. În high culture este vorba despre performanţe spirituale. Aceste două sfere sunt la fel de justificate. În lumea de azi are loc o anumită întrepătrundere a lor.

Eforturile curioase făcute de oamenii din lumea civilizată cu prilejul Crăciunului arată şi absurditatea patetică a condiţiei umane.

Literatura populară generează o eseistică populară, precum şi o critică literară populară. În cazul sefeului, complezenţa necesară şi lipsa criteriului estetic sunt înlesniri importante. Oricine poate deveni rapid un comentator.

29. 12.

Citesc Nietzsche, “Aşa grăit-a Zarathustra”. Spune că stomacul este părintele melancoliei! Excelent! Stilul arhaizant îmi place.

Am bănuiala că stadiul de supraom nu poate fi atins prin tehnologie, ci printr-o mutaţie psihică de tipul convertirii religioase.

2017

1. 1.

Într-o asemenea zi, citesc cartea menţionată mai sus. N-o fac pe grozavul, aşa s-a nimerit. N. scrie minunat, dar mai şi greşeşte. Cine ştie ce defecţiune de virilitate o fi avut. Oricum, descrierea şi elogierea unui scenariu anticreştin sunt interesante ca performanţă intelectuală în sine. Totuşi, întotdeauna am crezut că actul de a nega este inferior celui de a afirma, este mai ieftin.

Realitatea este irepetabilă. Imaginile obţinute prin tehnologie se repetă într-un mod dezgustător.

3. 1.

Colosala risipă de energie cerută de sărbători arată că preaplinul este totuşi ţelul profund iraţional al omului. Într-o societate raţionalizată, oamenii nu s-ar bucura toţi în acelaşi timp, ci pe rând.

În perioada de timp tocmai încheiată am urmărit cum se manifestă dorinţa sfâşietoare de a fi în rând cu oamenii, dorinţa de conformare.

Nu mă simt bine şi am întrerupt gimnastica. Să vedem dacă îmi mai revin încă o dată. Fără glumă, ar fi apoteotic să mor datorită unei boli cu transmitere sexuală.

4. 1.

Nietzsche şi cultura populară. N. ţine de c. p. în măsura în care exaltă performanţele fizice ale supraomului. Ţelurile creştine, batjocorite de el, sunt spirituale.

Se sting ultimele ecouri ale freneziei dictate de forţa ocultă a sărbătorilor. Se reia rutina vitală.

5. 1.

Am mai scris că negaţia este mai ieftină decât afirmaţia. Aşa pare a fi. Discursul lui N. se nutreşte din negaţii şi din acest motiv N. nu este de fapt un filozof.

Vin nişte zile foarte geroase. Nu prea voi mai putea ieşi din casă.

Mica mea boală, constatată zilele trecute, a dispărut. Mai aştept 2-3 zile şi încep să-mi refac (a suta oară) programul de pregătire fizică.

Fără milă, luma ianuarie a început să se consume. Indiferenţa lumii, cea a cosmosului. Dure mai sunt!

6. 1.

Pe canalul BBC Earth se vede ce-i preocupă pe occidentalii de azi. Să învingă obezitatea, să trăiască o sută de ani, să-şi găsească rapid un partener (parteneră) potrivit. Toate acestea se pot rezolva, aşa rezultă. Prin metode ştiinţifice.

Nietzsche repetă că omul trebuie depăşit, creaţia lui Dumnezeu este nereuşită, sugerează el. Acreala lui de moralist ateu este fără de sfârşit. Ca şi în cazul lui Cioran, nu este deloc sigur că  a crezut ce a scris şi nu doar a practicat o retorică şocantă.

10. 1.

În noaptea trecută, minus 27 de grade Celsius la Braşov. Pare să fi fost apogeul gerului, în zilele următoare va fi mai bine.

Citesc despre coabitarea omului de azi cu tehnologia. Autoarea spune că simbioza merge până la osmoza de tip erotic. În textul premeditat, voi descrie acest fenomen în termeni psihiatrici. Interesează doar trăirile unui om sănătos mintal şi psihic în relaţiile sale cu tehnologia. Doar acestea contează.

În cartea respectivă se caută cu o anumită disperare difuză echivalente tehnoculturale ale viului şi ale trăirii. O curioasă tentativă deicidă, în cele din urmă. Prin cuvinte, se încearcă o echivalare a viului, o creare a unui simulacru plauzibil de viaţă. Este o eseistică SF.

Ateismul ca dependenţă de negarea religiozităţii (dacă are o dominantă afectivă).

13. 1.

Tiptil, dar inexorabil, luna ianuarie se consumă. Gerul a trecut. Gimnastica mea este OK, dar încă n-am ajuns nivelul anterior îmbolnăvirii.

Epidemie de gripă. Se va vedea dacă am fost bine inspirat când m-am vaccinat.

Cartea despre postumanism îmi stârneşte o curioasă senzaţie de scârbă. Să fie acel feeling of strangeness în faţa inanimatului cu formă umană?

14. 1.

În jargonul ei adesea agasant, autoarea amintită anterior argumentează teza egalităţii între real şi virtual. Virtualul ar avea materialitate. Ea citează o autoare din America, la fel de hazardată în opinii ca şi ea. Eseistică SF, nimic mai mult. Dacă nu mai este vorba de protezare, ci de osmoză, omul poate deveni un cyborg “cu acte”.

16. 1.

Când mă conving că pe un anumit om nu se poate conta, respectivul îmi devine simpatic. Poate fiindcă îmi dau seama că nu-i datorez absolut nimic.

Ideea de efemeritate este mult mai indigestă decât cea de moarte.

19. 4.

Omul credincios este obedient din fire şi deci mai uşor de guvernat. Atunci când devine fanatic însă nu mai acceptă altă autoritate decât cea a zeului său şi se transformă într-un rebel. Ultimul caz este şi cel al unor musulmani practicanţi, ajunşi în Europa.

21. 1.

Amintirile despre oameni cândva vii sunt destul de ciudate. Mă gândesc, de pildă, la H., defuncta mea prietenă şi am unele îndoieli cu privire la adevărul amintirilor mele espre ea. Nu cumva mi-am imaginat totul? De la moartea ei prematură se vor împlini curând trei ani, dacă nu cumva doar doi.

23. 1.

Presupun că voi reuşi să scriu eseul despre postumanism şi sentimentul religios. Întrebarea este dacă într-adevăr omul are o vocaţie religioasă, cum spune Mircea Eliade, sau doar unii au o asemenea aplecare cvasinevrotică.

Iarna se arată a fi stăpână pe situaţie, dar timpul se scurge în defavoarea ei.

Grafia mea, cu mici semne parkinsoniene, se datorează poate faptului că scriu pe genunchi, stând într-un fotoliu (şi apoi transcriu aici).

26. 1.

Performanţa spirituală pare a fi mai accesibilă oamenilor neevoluaţi, de felul ţiganilor cocălari (căutători prin gunoaie). Voi explica cândva acest paradox. Cultura tehnologică a zilelor noastre aduce multe informaţii, dar debilitează spiritul, s-ar zice.

După vreo două eclipse, datorate unor mici răceli, programul meu de pregătire fizică este refăcut şi aflat aproape de nivelul socotit optim. Durează vreo 35 de minute şi trebuie să ajungă la 40 – 45 minute.

29. 1.

La BBC Earth, afirmaţia că bacteriile, viruşii şi paraziţii sunt cele mai de succes organismel vii. Probabil că parazitismul, în nenumăratele lui forme, este foarte eficace şi în societatea umană. Cazul izbitor este cel al ţiganilor de la noi. Cu tupeu şi viclenie elementară, ei reuşesc mai mult decât numeroşi dintre cei corecţi.

S-a încheiat Australian Open, cu vitoria lui Federer. Sunt atât de emotivi aceşti jucători multimilionari! S-ar zice că banii măresc sensibilitatea. Ce frumos!

31. 1.

Gaston Bachelard ar fi spus că primul navigator a fost moartea. Obscur, dar frumos. Probabil că este vorba despre vechi rituri funerare.

2. 2.

“Cercetările” mele de sociopsihologie m-au adus în faţa insondabilei abrutizări. Cum am mai scris, nu este vorba despre o regăsire a inocenţei animaliere, ci despre o ştergere a unora dintre carcteristicile umane. Locul gol, ivit astfel, este un abis al absenţei. Aceste fete, subiecţii mei, reuşesc să mă sperie uneori.

Am fost în stare să scriu o parte din eseul despre postumanism. Textul va fi inserabil în ciclul “Mitologia cotidianului”.

Despre psihologia de om fericit a omului privitor de reclame la televizor, am scris. Poate că ar mai fi de adăugat câteva idei. 

Revenind la abrutizare, ar fi foarte bine să citesc nişte cărţi despre evul mediu. Oamenii de rând de atunci nu aveau asistenţă medicală şi nu respectau reguli de igienă. Speranţa lor de viaţă era sub 50 de ani, dacă nu cumva chiar sub 40. Ce fel de cenestezie aveau ei? Iată întrebarea.

4. 2.

Protestele populare din aceste zile reflectă sensibilitatea românilor în faţa ideii strămoşeşti de hoţie. Este de presupus că guvernanţii vor pierde respectiva partidă. S-ar putea chiar ca, într-un fel sau altul, PSD să piardă avantajul obţinut în urma alegerilor. Într-o asemenea situaţie, dl. Dragnea ar dovedi că nu este chiar atât de deştept cum părea la un moment dat. Dacă Victor Ciorbea, avocatul poporului, a sesizat CCR, înseamnă că a considerat că are şanse bune de a câştiga. Să vedem cât de buni sunt avocaţii PSD-ului.

7. 7.

Am ascultat azi “Bolero” de Ravel şi mi-am amintit de perfectele mele întâlniri cu V. A fost apogeul vieţii mele.

Subiecţii “cercetărilor” mele psihosociologice sunt nişte fete foarte previzibile, comportamentul lor este stereotip. Cum o fi să trăieşti aşa, rob al unor deprinderi, să nu aduci nici-o schimbare, niciodată?

8. 2.

Întrevăd o temă de roman. Ar fi o minune să reuşesc această carte. Întâmplarea, dar şi curajul meu mi-au trimis această temă. O lume mizerabilă, dar fascinantă mi se arată.

Eseul despre postumanism va fi gata curând. Va fi un text corect, având poate câteva idei interesante.

Iarna se manifestă, dar pierde teren.

12. 2.

Literatura de ficţiune este de proastă calitate atunci când cititorul se simte tras pe sfoară în privinţa adevărului estetic.

16. 2.

Celebrarea şi protejarea diversităţii sunt proiecte frumoase, dar realitatea cere să existe sacrificaţi şi câştigători.

18. 2.

Esenţa înţelepciunii pare a fi intuirea efemerităţii.

23. 2.

Situată dincolo de castitate, luxură, fidelitate, cinste, trădare şi alte (non)valori, abrutizarea este un neant insondabil.

1. 3.

În romanul meu trăit, un episod excelent – literar vorbind. Nu-l descriu aici şi-l păstrez pentru proiectatul roman.

Am fost răcit vreo cinci zile. Acum voi încerca refacerea programului de pregătire fizică.

Primăvara, cu promisiunile ei, se apropie.

Revenind la episodul amintit mai sus, precizez că a fost o foarte autentică intruziune a animalităţii în viaţa unor oameni civilizaţi.

15. 3.

Diverse peripeţii legate de starea mea de sănătate mi-au dereglat un pic programul tocmai refăcut. S-ar părea că nu stau prea rău în respectiva privinţă, dacă este să mă iau după rezultaele unor analize.

Sper să închei cu bine eseul despre postumanism. Cel despre băraia de joc va fi mai “ofertant”, În viaţa cotidiană, bdj este o prezenţă constantă. Ce-i drept, “coabitarea” omului cu tehnologia este de asemenea detectabilă în mod empiric, dar tema respectivă are, cel puţin pentru mine, o răceală dezagreabilă.

16. 3.

O poezie scrisă de mine pe o foaie de hârtie destinată gunoiului şi salvată în ultima clipă.

Furia zilelor

Ani, decenii, o viaţă,

am aşteptat un miracol.

Nu s-a produs.

Pot zilele să devină furioase?

Da, ale mele arată furia rece a sinucigaşului.

Se grăbesc să dispară în neant.

Acest pesimism îmi este străin. Probabil că era o zi noroasă, când am scris acest text. De fapt, zilele se perindă aşa cum trebuie, cinstit.

Combinaţia de nevinovăţie animalică şi abjecţie, vizibilă la unele personaje ale romanului meu trăit. Mi se pare autentică şi deci atrăgătoare.

17. 3.

La dentist, probe costisitoare ale faptului că miza occidentalilor de azi este confortul individului. Durerea este inconfortabilă? Cu orice preţ, o vom elimina. Să piară planeta, dar individul plătitor să nu sufere.

18. 3.

Poate că am mai scris despre efectul de bumerang al bătăii de joc. Lipsa de respect începe să se manifeste şi în privinţa propriei persoane. Cazul ţiganilor certaţi cu igiena corporală şi alimentară. Speranţa lor de viaţă este semnificativ mică decât aceea a oamenilor mai civilizaţi. Lipsa de respect (şi dispreţul inerent acesteia) invadează fiinţa practicantului.

Nietzsche elogiază râsul şi asbsenţa seriozităţii. Implicit, laudă bătaia de joc (bdj). Ţiganii mei pun în practică preceptele lui, n-au nimic sfânt, deşi au calităţile tribale necesare pentru păstrarea idfentităţii.

20. 3.

Nietzsche – un spectacol al autenticităţii. Modul lui de a combate morala creştină este pătimaş şi arată că ateul înverşunat este de fapt un idolatru al propriei inteligenţe (intuiţii). N. credea, fără dubiu, că el este Supraomul. Paranoia? Delir de grandoare? Delir mistic?

22. 3.

Omul nu trebuie să fie prea fălos. Cum aveam dificultăşi cu eseul despre postumanism, mi-am cumpărat acid folic cu vitamina B complex. După a doua pastilă, căruţa mea eseistică s-a pus în mişcare. Prozaic, dar real.

23. 3.

La “revelaţiile” avute în ultimul deceniu trebuie s-o adaug şi pe cea referitoare la modul optimn de a judeca valorile umane. Am considerat că a judeca în diferenţe şi nu în superiorităţi este mai productiv ca performanţă intelectuală. Lumea celui dispus să judece în superiorităţi şi inferiorităţi mi se pare mai săracă decât a celuilalt. În viaţa cotidiană observăm, de altfel, că performerii stabilirii rapide a unor superiorităţi nu sunt, de regulă, prea inteligenţi. De menţionat şi faptul că ironicii şi spiritualii cu orice preţ fac parte tot din categoria celor aflaţi în posesia unor criterii clare de stabilire a superiorităţilor.

25. 3.

Îndeplinirea unei doriţe vine adesea atunci când omul a renunţat să mai spere. O afirmaţie fără logică, justificată de multe episoade din viaţa mea.

27. 3.

Izgonirea din paradis ar fi încheierea copilăriei. În acest caz, alunecarea în demenţa senilă ar fi o încercare de recucerire a fericirii edenice.

Am încheiat, trudnic, eseul despre postumanism. Acum ar urma cel despre bătaia de joc. Tema este mult mai puţin indigestă.

29. 3.

Ateul încrâncenat este un pasionat religios cu semnul schimbat. Dacă este aşa, înseamnă că el are o religie, el însuşi fiind zeul. Am scris ceva asemănător referitor la Nietzsche.

În fiecare an, repet următorul modest panseu. Văd venirea primăverii ca pe un succes personal, al meu.

30. 3.

Se poate trăi fără dulciouri, inclusiv în sens metaforic. Întrebarea este dacă savoarea vieţii (elogiată de Max Scheler) mai poate fi obţinută în asemenea condiţii.

Chinuri moderate la dentist. Venirea primăverii anulează asemenea neplăceri sau, oricum, le miniaturizează.

A murit Bogdan Ciucăşel, 54, fiul verişoarei mele primare, Olimpia. A fost un om extrem de inteligent, cu vocaţie de rebel.

2. 4.

Luna aprilie a venit implacabil, precum strânsoarea unui şarpe boa. Reversul euforiei aduse de primăvară. Pomii sunt înfloriţi, dar timpul trece tot de la mine.

Un personaj dintr-un roman al meu, astrolog destul de avizat, spune cam aşa: “Decenii la rând le-am criticat pe femeile din zodia Vărsătorului pentru presupusa lor lipsă de vocaţie pentru pat. Acum îmi este dat să cunosc o asemenea femeie şi s-o găsesc divină. Ce e viaţa! Nespus de ciudată şi plină de surprize plăcute.”

Cam banal, acest ins fictiv. Probabil că orice femeie este divină, în felul ei. Asta, apropo de religia implicită…

Il n’y a que le provisoire qui dure.

Despre bătaia de joc nu este prea uşor să scrii. Deocamdată nu îmi este foarte clar ce este bdj. Ştiu destul de bine doar ce nu este. În primul rând, nu este expresia respectului şi nici a seriozităţii.

4. 4.

B. O. R. îşi dă măsura mai ales la înmormântări. Respectivele ceremonii dramatizate par a fi cele mai reuşite din tot repertoriul. Explicaţia ar fi emoţia specială a omului în faţa morţii. Doar în faţa morţii, omul obişnuit se uită în abis şi este în mod special dispus să admită existenţa unui mediator divin.

Micile mele peripeţii la dentist îmi amintesc că oamenii extrem de amabili sunt suspecţi. Printre ei sunt mulţi escroci şi incompetenţi. Să sperăm că am noroc şi am dat peste o excepţie.

6. 4.

Televiziunile n-ar trebui să prezinte cu atâtea amănunte obsesiv repetate atentatele teroriste ale unor sinucigaşi. Oamenii sunt făpturi imitative şi nu este exclus ca şi alţi tineri mai puţin echilibraţi psihic să se molipsească.

13. 4.

Tot mai des, întâlnesc oameni cu feţele atinse de grimase gerontofobice. Este ceva instinctiv, la ei, n-are nicio legătură cu morala. O ciudăţenie în plus, fără importanţă.

Pe măsură ce reclamele de la TV sunt repetate, agresivitatea lor implicită creşte.

16. 4.

Pământul lui Tata Lae mi-a oferit un an “sabatic”. Mi-a permis câteva mici insurgenţe reuşite, inaccesibile, în principiu, unui scriitor român devenit pensionar. Acum nu am decât să-mi reiau proiectele literare. Am o idee de roman. De asemenea, o idee de eseu în legătură cu bătaia de joc, ca stil existenţial al unora.

17. 4.

Ideea unui roman unde personajul central este un amnezic. În definitiv, vârsta a treia aduce ceva asemănător cu amnezia lacunară.

Feromonii emişi de omul nespălat se pierd la cel curat şi “tratat” cu un deodorant.

Amnezicul meu uită deprinderi şi amintiri depuse asupra lui de civilizaţie. El se animalizează întrucâtva. Pierderile lui sunt însă compensate de ascuţirea simţurilor sale, în special a simţului tactil.

18. 4.

Practicarea minciunii alterează caracterul, în mod evident. Mult mai enigmatică este, în schimb, situarea existenţială a mincinosului faţă de el însuşi. Probabil că este un om al resentimentului, precum şi un infractor potenţial. Minciuna este forma predilectă de concretizare a bdj.

Eseul despăre bdj se va sprijini şi pe minunata carte a lui Noica despre cele şase maladii ale spiritului contemporan, anume pe eseul despre acatholie (refuzul generalului).

Va fi amintită şi cartea lui Andrei Pleşu, Despre îngeri (alt text excelent), unde vine vorba despre “boala demonică” dată de “fascinaţia de sine”. Ipoteza mea este că bdj este manifestarea unei religii implicite, unde zeul este individul însuşi. Acesta nu mai are nimic sfânt, în sensul că nu se mai poate ridica la contemplarea şi asumarea unui sens supraindividual, cum ar fi divinitatea. Paradoxala combinaţie între viaţă în promiscuitate şi inocenţă există în realitate.

21. 4.

Unele dintre personajele mele sunt ca nişte cireşe minunate căzute îm căcat. Ca să le mănânci, trebuie să cotrobăieşti în prealabil prin scârnă.

A revenit iarna. Ca să vezi!

Teroriştii îi lovesc pe occidentali în punctul cel mai sensibil: dorinţa de comoditate.

O zicală românească ieşită din uz de când cu political correctness: Pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti.

Cu regret, am abandonat jocul de şah, pentru o perioadă nedeterminată. Este prea “consumptiv”. Cuvântul citat l-am aflat de la o doctoriţă cardiolog, nu prea pricepută, dar cu tarife enorme. Uitându-mă în dicţionar, bag de seamă că şahul este un fel de “boală”! Ha, ha!

Oceanul ipocriziei este insondabil.

24. 4.

Înainte de a mă culca, ascult pe canalul Mezzo muzică simfonică. Aseară am dat peste valsul din Simfonia fantastică. Am avut mult noroc.

1. 5.

A venit şi luna mai, fără nicio ezitare. (Se pare că mai nou se recomandă nicio şi nu nici-o. Ciudată excepţie.)

Să vedem dacă voi lămuri ce înseamnă bdj. Ar trebui să citesc un tratat de etică, pentru a afla ce înseamnă respectul.

2. 5.

Un studiu încurajator citat pe net spune că nevoia imperioasă de socializare nu semnalează o mare inteligenţă. Omul foarte deştept, se spune acolo, îşli vede de treaba lui. Sunt de acord.

Mă întreb ce sinte un om moral, atunci când întâmpină imoralitatea. Dezgust, poate? Indignare? Eu sunt doar uimit, uneori uluit, nu mai mult. În nici-un caz, indignat. Poate că receptez minciuna ca pe o dovadă de ingeniozitate artizanală, ca pe o performanţă.

Minciuna ca bdj implicită.

3. 5.

Citesc, în fine, “Genealogia moralei” şi încerc să deduc psihologia celui pus pe negare. Bolnavul Nietzsche, demolatorul, pare mult rău situat ca cenestezie în comparaţie cu un preot de ţară, senin în sufletul lui. Probabil că practicarea negării nu este confortabilă de felul ei.

4. 5.

Rău cu rău, dar mai rău fără rău. O zicală românească suficient de ambiguă. Poate vrea să spună că binele neîntrerupt este plictisitor şi aducător de amorţire.

Vreme bună, însorită. Mă aflu într-o etapă nu prea grozavă în privinţa gimnasticii. Am un program redus, aproape simbolic. Să vedem ce va urma, în această privinţă.

Citesc alternativ “Genealogia moralei” şi nişte sefeuri modeste. “Doctrina” mea despre necesitatea de a judeca lumea doar în diferenţe şi nu în superiorităţi / inferiorităţi  se cam clatină… Totuşi, nu renunţ la ea.

Nietzsche a avut intuiţii psihologice foarte exacte. De pildă, vorbeşte despre confortul psihic al sclavului. Într-una dintre puţinele sale însemnări, tatăl meu amintea confortul anonimatului. Şi nu greşea. Anonimul nu este sclav, dar n-are de luat decizii majore. Stă în tribună şi se uită la jocul altora.

7, 5,

Un defect cronic al sefeurilor româneşti sunt dialogurile neconcordante. Dacă un ins trăitor peste 9500 de ani vorbeşte ca unul de azi, de pe la noi, efectul este în mod necesar comic. Autorii caută exprimări colorate, dar astfel efectul de parodie este întărit.

A murit Ermioni Cucu, 82, buna soţie a vărului meu primar, mort şi el cu opt ani în urmă. Dumnezeu s-o ierte!

Dacă va fi să scriu romanul despre abjecţie şi nevinovăţie, voi aminti valsul nr. 2 de Şostakovici. Această piesă mi se pare un fel de cale intuitivă spre adevărul ultim. Ascultând-o, un om ar putea avea o revelaţie atât de intensă încât şi-ar pierde minţile. Doamne păzeşte!

Romanul… Un autor are relaţii doar cu fiinţe decăzute şi crede că acestea deţin adevărul metafizic despre viaţa omului.

Practicarea jocului de şah presupune un mare consum de energie. De când nu mai joc, am început să scriu şi să citesc mai mult.

Declinul creştinismului se vede şi din schimbrea urării “Dumnezeu s-o ierte!” în “Dumnezeu s-o odihnească!” Rolul divinităţii este mult micşorat.

“Tupeul borfaşului” – o expresie reuşită şi pătrunzătoare.

“Facere de bine – futere de mamă.” Altă zicere corectă prihologic. Recunoiştinţa pare a ţine de morală şi mai puţin de natura umană. Cu toate acestea, printre mamifere există ceva asemănător.

Timp ploios şi răcoros.

Un personaj constată că din afacerile cu ţigani nu poţi să ieşi decât în pierdere. Este subiectiv, poate. Cunosc un cuplu mixt foarte reuşit, de succes.

11. 5.

Critica literară practicată de sefiştii de la noi este o chinuitoare şi prelungită îmcercare de a legitima literatura proastă, prezentând-o drept bună. Uimitoare realitate culturală!

Am mai spus, întrebarea este ce simte practicantul băşcăliei (bdj). Este vorba despre o compensaţie a unor eşecuri, asta pare evident, dar nu cumva mai sunt şi alte resorturi? O plăcere de tip sadic? Bdj este uneori practicată în chip gratuit? Se vorbeşte despre oameni răutăcioşi fără motive aparente. În cazul lor, să fie o înclinare pur subiectivă, fără motive exterioare?

14. 5.

Un amic apare în chip de one man show şi respectivele realizări îl nutresc şi îi dau un scop în viaţă. N-o face pentru bani, doreşte doar să fie cunoscut. Această sete de notorietate o au şi cei de pe reţelele de socializare. Aviditatea lor este evidentă şi mă fascinează, cu atât mai mult cu cât îmi este complet străină. Probabil că acestor oameni sunetul propriilor lor voci li se pare divin, aducător de extaz. La fel, cuvintele scrise pentru a fi citite de cât mai multă lume. Fără îndoială, aceşti oameni scriu pentru ei înşişi, în primul rând. Facebook – o jurnalistică generalizată.

16. 5.

Citesc Dumitru Drăghicescu, “Din psihologia poporului român” (1907). Îi critică rău de tot pe români şi reuşeşte să mă indispună. Nu mă mir că această carte nu este menţionată în multe lucrări ulterioare de etnopsihologie. În acest context, aş aminti zicala “Adevărul supără pe om”.

Drăghicescu s-a sinucis la 70 de ani. Probabil, din amor, ilustrând o criză de senectute clasică. Sau poate fiindcă era un depresiv şi vedea lumea în negru. Oricum, generalizările din această carte nu pot fi OK din punct de vedere ştiinţific. Şi asta nu numai datorită schimbării de paradigmă.

Dintre trăirile omuluii informatizat, tind să dispară introspecţia şi reveria.

Succesul de azi al homosexualităţii se explică în principal prin dorinţa de comoditate a occidentalului. Dintr-o lovitură, sunt eliminate toate dezagrementele legate de reproducere.

17. 5.

Copmponenta masochistă a nomofobiei pare evidentă. Ea iese în evidenţă, de exemplu, atunci când respectivii adoră să vorbească la telefon în situaţii vădit neprielnice pentru aşa ceva.

Aventurile mele la dentist continuă. Mizeria vieţii erupe periodic, precum vulcanii noroioşi.

D. Drăghicescu o drege până la urmă şi spune că românii sunt nişte victime ale istoriei şi nu sunt vinovaţi pentru carenţele lor de caracter. În condiţiile globalizării, metoda lui ce cercetre este din ce în ce mai inadecvată.

18. 5.

În mod curios, portretul moral al ţăranului român propus de Drăghicescu li se potriveşte foarte bine ţiganilor de azi, de la noi. Ce scuze au aceştia din urmă? Cea standard este că au fost segregaţi. Oricum, nu se grăbesc să se integreze şi să adopta regulile din societăţile civilizate.

Eseul despre bdj se reliefează. Bdj este mai degrabă nonverbală. Concretizată prin vorbe, poate adesea să fie percepută drept o formă “benignă” de ironie, în funcţie de susceptibilitatea şi inteligenţa respectivului receptor.

Oamenii ar fi inventat ideea de apocalipsă fiindcă nenorocirile prevăzute ar fi mai uşor de suportat decât cele produse pe neaşteptate.

21. 5.

Estetica/retorica clipurilor publicitare – un domeniu misterios. Aceste produse mă fascinează. Efemeritatea lor, lipsa unor autori expliciţi! Ilustrează parcă destinul artei în ziua de azi, rarefierea şi dizolvarea artei în societatea de consum.

Nietzsche tot vorbeşte despre omul nobil, dar nu precizează dacă nobleţea este de stirpe sau de spirit. Probabil, de spirit, pentru ca astfel să se includă şi pe sine însuşi în respectiva categorie.

Am avut nevoie de o viaţă pentru a afla şi a admite câteva adevăruri simple. Mai întâi: realitatea este întotdeauna logică şi perfect admisibilă (cf. Hegel). Apoi: cea mai mare prostie este să încerci să-l schimbi pe un om, să-i modifici felul de a fi; poate să existe unele excepţii în cazil copiilor mici, deşi mă îndoiesc. Şi încă: după cum spune Goldenberg, eroul lui nenea Ghiţă, unchiul meu prin alianţă, citat de mine pe parcursul acestui jurnal, lucrurile omeneşti sunt efemere şi trebuie tratate ca atare.

Gimnastica mea merge bine. O lungesc treptat şi sper să nu fiu prea curând obligat s-o scurtez.

23. 5.

Dacă Nietzsche ar învia, ar vedea cum este când se renunţă la morala creştină. Scriu asta după un atentat terorist din Anglia.

27. 5,

“Genealogia…” suferă de verbozitate, chiar de prolixitate, dar are formulări de neuitat. Un exemplu: “naivitatea fără semăn a inimii puternice”, cu referire la Vechiul Testament. Pe de altă parte, cititorul observă, o dată în plus, că orice retorică a negării are un fel de infirmitate bine ascunsă.

Să nu uit de “castitatea sufletului”, atribuită de narator personajelor sale atinse de abrutizare şi de luxură.

29. 5.

Dacă este mai deştept de felul lui, autorul de literatură comercială înţelege că el însuşi, de fapt, îşi bate joc de literatura adevărată şi de cititorii lui. Apare în această situaţie o legitimare a bdj, a parodiei. Bdj apare în raportarea băşcălioasă la ideea demodată că literatura autentică are o componentă miraculoasă, cvasidivină, fiind prin urmare un organism cvasiviu.

Poate că practicarea bdj nu este doar compensatoare în sens psihologic, ci şi euforizantă, precum o substanţă psihotropă.

Un fir narativ să conţină însemnările personajului despre bdj, cu menţionarea unor referiri academice, dar şi a unor observaţii empirice, realizate în viaţa cotidiană.

Cu mulţi ani în urmă, am citit (cred că în Baltasar Gracián) următorul sfat de moralist: Fă în fiecare zi ceva dezagreabil, spre a fi pregătit pentru marile încercări ale vieţii. Felul meu de-a fi s-a dovedit compatibil cu această reţetă, iar acum pot spune că metoda merită a fi urmată.

Într-un film de artă, un înţelept compară femeia cu dulciurile. Spune că fără dulciuri poţi să trăieşti, ba chiar şi să afli o formă de viaţă aducătoare de seninătate.

Luarea de mită în formă continuată se pedepseşte penal, minciuna, nu. Personajele mele mint în mod firesc, aşa cum respiră. Legătura cu păracticarea bdj este evidentă. Minciuna denotă lipsă de respect. La fel, hoţia şi alte delicte minore.

3. 6.

Luna iunie a venit fără nici-o ezitare.

Cine nu mă iubeşte nu mă merită. O vorbă de folos în anumnite situaţii.

Meciurile de tenis de la TV sunt interesante, dar numai pentru cei implicaţi, nu şi pentru bieţii privitori în mod artificial ambalaţi.

4. 6.

Am avut un succes ridicol, consemnat pe Facebook. Povestea respectivă este foarte ieftină, dar umană şi deci scuzabilă. Genul acesta de succese fictive îi ajută pe mulţi să-şi suporte frustrările.

O variantă localizată a unui citat apocrif, în stil Hemingway (“Taurul era mort, dar nu ştia că este mort.”): “Omul era în căcat până sub ochi, dar nu ştia că situaţia lui era de căcat.”

Facebook – o cacofonie de monologuri.

Uimitoarea automatizare a comentatorilor sportivi (de tenis). Respectivii repetă banalităţi cu aerul că fac constatări esenţiale. Apare umorul involuntar.

8. 6.

A putea sau a nu putea să scriu eseul despre bdj? Există critici culturali în stare să scrie tot ce le trece prin minte în momentul respectiv. Fericiţi indivizi! În schimb, frica mea de prolixitate nu-mi permite să procedez ca ei.

Să nu uit a preciza că vara s-a instalat. Bună treabă!

Într-un film horror, bunicii le fac zile grele nepoţilor. Explicaţia: sunt cam nebuni. Iar nepoata, o adolescentă isteaţă, a fost cândva rău de tot supărată de către tatăl ei biologic. Concluzia mea: este greu de trăit cu nebunii, dar nici cu proştii nu este uşor.

9. 6.

Vremea s-a răcit din nou.

Din “Le rire” de Bergson, reţin că râsul presupune o suspendare a afectivităţii şi a empatiei. Înţeleg de ce în lumea de azi se râde atât de mult, iar sentimentele, inclusiv cel religios, sunt socotite un balast menit să perturbe instalarea în comoditate.

O lume perfect tolerantă va fi o lume perfect indiferentă. O dată cu antipatia, dispare şi simpatia.

“Râsul nu are un duşman mai mare decât emoţia.” (Bergson) Am fost să mă plimb şi am văzut doi adolescenţi (băiat şi fată) sărutându-se. S-au îndepărtat apoi unul de celălalt, râzând în hohote. Aferim, copii!

Reţelele de socializare îi transformă în jurnalişti pe toţi cei alfabetizaţi.

Trăiesc ceva ciudat în unele dimineţi, când simt că nu sunt în stare să-mi îndeplinesc programul de gimnastică, deşi nu sunt bolnav. Atunci execut mişcările respective à contre coeur (scris mai nou contrecoeur). Trăirea respectivă nu este prea plăcută. Şahiştii de la ITB numeau asta, pe vremuri, “a trage de voinţă”.

Pars servitutis – o parte din înrobire. Cu referire la preluarea unor obiceiuri ale cuceritorilor de către cei cuceriţi.

16. 6.

Când o persoană adultă îi cere bătrânului său tată să-şi probeze paternitatea prin analiză a ADN, înseamnă că în sufletul său doreşte un rezultat negativ. că ar prefera să scape de balastul emoţional al unui tată.

Poate că fiecare om evoluează spre postura de vedetă sau spre cea de fan. În caz afirmativ,  democraţia s-ar dovedi, încă o dată, utopică. Cele două ipostaze ar reprezenta relaţia stăpân-sclav. Cel aflat între cele două poziţii ar fi în mod necesar un rebel depresiv. Această ipoteză o voi putea relua atunci când mă voi referi la cultul vedetei, studiat în sociologia de azi.

19. 6.

Unii spun online că nu le place divinul Mozart, confirmând un adevăr trist: frumosul nu are o existenţă obiectivă. Dacă este aşa, înseamnă că nici sentimentul religios nu este inerent naturii umane.

După tribulaţii vecine cu depresia, s-ar părea că am urnit eseu despre bdj dintr-un jenant punct mort. Mai multe săptămâni la rând am avut impresia neplăcută că “mansarda” mea s-a deteriorat ireversibil.

Vara este ceva minunat, dar peste câteva zile  vom trece peste solstiţiu şi ne vom îndrepta, pe furiş, către toamnă. Nu-i rău!

Binele şi răul sunt înlocuite tot mai mult de oportunul şi inoportunul.

Bizara senzaţie de comoditate indusă de relaţiile cu oameni mincinoşi.

Îmi amintesc de R. W., prietena mea din anii ’80. Era parolismul întruchipat, ca şi mine, de altfel. Am învăţat să mă ţin de cuvând de la tatăl meu, cunoscător fanatic de bun al limbii germane. Poate că această limbă favorizează disciplina, inclusiv cea de domeniul moralei.

În lumea de azi, bazată pe credit, mincinosul alunecă în mod necesar către delincvenţă. Întrebarea este dacă acest proces este valabil şi în cazul mincinoşilor patologici.

21. 6.

Solstiţiul de vară a venit. Problema trecerii dezgustător de rapide a timpului este în mod radical rezolvată.

În preajma morţii sale, omul îşi aduce aminte de momentele de maximă intensitate emoţională. Numai aşa poate să fie. Unii spun însă că şi o viaţă fără emoţii puternice poate fi acceptabilă.

Cei optimişti de felul lor găsesc imediat reversul pozitiv al propriilor lor eşecuri şi ghinioane.

26. 6.

N-am jucat şah vreo lună, în ideea de a-mi păstra forţele pentru eseul despre bdj. Treaba n-a prea mers. Ieri, plictisit de postura celui rezonabil, am jucat câteva partide. În mod curios, ideile despre bdj mi s-au limpezit.

Vreme călduroasă. Gimnastica mea este OK.

Mă uit la filme documentare despre animale. Se mănâncă între ele, la nesfârşit. Oamenii încearcă să arate că se poate şi altfel.

Poate că ghinionul este molipsitor, cum spune moralistul spaniol. Ar trebui să ne ferim de anumiţi oameni.

28. 6.

Mi-am amintit în această dimineaţă de un motănel avut de mine pe când locuiam într-o căsuţă de tip rural dintr-o mahala a Iaşiului (Tătăraşi?), prin 1963. Motanul avea trei nume: Filtreş, Întretimp, al treilea l-am uitat. Îl strigam “Întretimpe!” şi apărea. Simpatic foc. Când m-am mutat de acolo, l-am dat unei colege de facultate, ieşeancă. Motanul a intrat într-o centrală termică, într-un subsol şi n-a reuşit să iasă când a fost aprins focul. Tempi passati…

Se prevede căldură mare.

29. 6.

Anunţând tot felul de nenorociri, ştiriştii de la TV literalmente înfloresc de satisfacţie conţinută. Se nutresc din noutăţile proaste.

Ideea că bdj  implicită ar putea fi numitorul comun al lumii de azi, când onoarea pare ceva desuet. Câtă minciună, atâta bdj. Totuşi, afacerile licite nu pot funcţiona, dacă partenerii se mint. Oricum, ideea că minciuna este o bdj implicită pare valabilă.

1. 7.

Se pare că numitorul comun al reclamelor este exagerarea aflată la graniţa cu minciuna. Asta îmi confirmă o observaţie mai veche: mincinosul exagerează, iar adevărul se află sub dubii.

Psihologia minciunii ajută la înţelegerea bdj. Mincinosul înşală aşteptările şi astfel produce bdj. S-ar putea însă ca importanţa acordată de mine minciunii să fie un ecou al moralei creştine. Locul minciunii în alte spaţii culturale este poate mai puţin important.

Practicarea minciunii poate fi înţeleasă ca o dependenţă? S-ar spune că da, atunci când a devenit patologică. Ar fi cazul firii isterice, în clasificarea lui Karl Leonhard.

2. 7.

“Oricât ne-am strădui, nu-l putem ajnge în ironie, spirit de negaţiune şi ştiinţă de-a batjocori, – pe ţigan.” (Victor Eftimiu, Vorbe… vorbe… vorbe…!, f. a., p. 130) Să ne fi molipsit, noi, românii, de la ţigani?. Eftimiu are dreptate. Ţiganii cunoscuţi de mine practicau bdj parcă din instinct, fără a avea ceva personal cu cineva. Minţind în mod reflex, aceste persoane se plasează într-o realitate socială şi existenţialîă misterioasă, pentru mine.

Nietzsche recomandă bdj, spune că doar sclavii sunt serioşi! Deci ţiganii ar fi din rasa stăpânilor? Aşa ar cam fi, dacă ne gândim la faptul că parazitează. (Mă grăbesc să precizez: Nu toţi, unii lucrează etc.)

3. 7.

A trecut canicula. Slavă Domnului!

Nu m-am mai canonit în acest hal cu un text teoretic de când scriam, cu 11 ani în urmă, despre literaţi şi sefişti. Bătaia de joc se dovedeşte a fi un concept alunecos, greu de definit. Încerc să scriu despre el, fiindcă românbii de azi îl amintesc foarte des. Poate este vorba despre imitaţie. Oricum ar fi, bdj poate fi considerată o cheie a relaţiilor dintre oameni. Asta dacă adopţi poziţia unui moralist, pesimist prin natura lui.

O carte din 1983, tradusă la noi în 2002, s-ar putea să-mi lămurească natura bdj: M. Scott Peck, Psihologia minciunii. Speranţa de a vindeca răul uman. Minciuna ar fi o formă a răului. Bdj se exprimă de regulă prin minciună. Deci bdj este o formă a răului.

Adevărul este că relaţiile cu oameni mincinoşi sunt nu numai păguboase, dar şi foarte obositoare, nespus de incomode. Suferitorul  minciunii trebuie să dea în permanenţă dovadă de supleţea mintală a unui avocat aflat într-un proces cu însuşi diavolul.

Practicarea minciunii ar duce la consolidarea unui iad interior, în sufletul mincinosului. O afirmaţie plauzibilă.

6. 7.

Spre regret, cartea menţionată ieri de mine este foarte diluată. Autorul avea nevoie de un text lung. Oricum, ideile sunt interesante. Puteau fi însă spuse pe 15-20 de pagini. Autorii fericiţi nu se feresc de lungimi.

Ni se spune că oamenii răi sunt lipsiţi de empatie. Înseamnă că sunt de fapt nişte psihopaţi de un fel mai special, încă neclasificaţi de psihiatrie?

Tipologia oamenilor răi seamănă până la identificarecu aceea a practicanţilor bătăii de joc .

Orice minciună spusă de cineva în viaţa cotidiană ese o mică escrocherie. Minciuna este ceva omniprezent în lume.

7. 7.

De ziua mea, am primit un cadou autentic, abject şi savuros. Înţelegeţi ce vreţi din această formulare.

Totul este OK cu gimnastica mea. Azi am făcut încă un mic pas către nivelul optim, periodic pierdut din cauza diferitelor probleme de sănătate.

În dimineţile când mă simt aproape 100% bine, mă gândesc, cu un microscopic frison repede trecător, la faptul că momentul final al vieţii cuiva este precedat de o scurtă înviorare, de o înşelătoare senzaţie de revenire a puterilor. “Toate trec, toate se şterg. / Dă-i ‘nainte, Goldenberg!”

Repetarea înnebunitoare a unor clipuri publicitare este coşmarul privitorilor la televizor.

8. 7.

Psihiatrii caută să-i determine pe pacienţii lor să nu mai mintă, să le spună adevărul. Încearcă să-i scape de obiceiul de a (se) minţi.

Sper să aflu din cartea lui M. Scott Peck şi câte ceva despre cei aflaţi între cei răi şi cei buni. Cei incvapabili de iubire, dar absolut corecţi în respectarea legii morale.

Poate că mincinoşii cred că toţi oamenii sunt ca ei şi nu se aşteaptă să li se spună adevăruri.. Neîncrederea lor în semeni este poate totală. Aşa este şi în lumea delincvenţilor, dacă este să mă iau după filme de gen.

Documentându-mă atât de mult despre bdj, am pierdut cu totul dezinvoltura stilistică a jurnalistului cu aplomb.

10. 7.

Cine practică bdj este şi mincinos. Aşa ar cam trebui să se întâmple, aşa ar fi logic.

M. Scott Peck defineşte sănătatea mintală  ca fiind “un proces neîntrerupt de devotament faţă de realitate, cu orice preţ”. Traducerea este dubioasă, dar se înţelege ce trebuie. Mă bucur să aflu că mica mea filozofie de viaţă are o confirmare autorizată. Am crezut întotdeauna că realitatea este perfectă.

Bdj are uneori o componentă verbală, dar are întotdeauna urmări practice, fie şi numai în psihicul batjocoritului.

13. 7.

Cum se mai schimbă vremurile! În serialul de comedie “Las Fierbinţi”, unde personajele sunt nişte retardaţi, apare un cuplu de homosexuali, simpatiozat de toată lumea.

Este o eroare încercarea de a face critică literară referitoare la sefeuri. Acestea pretind un alt fel de comentarii, cer texte promoţionale. Intuitiv, sefiştii au descoperit de multă vreme acest adevăr şi au scris în consecinţă.

În ianuarie 1941, în zilele rebeliunii legionare, părinţii mei l-au ascuns în apartamentul lor, pentru câteva zile, pe doctorul Iancu, un medic pediatru evreu, om cumsecade. Ulterior, acesta a rămas medicul ostru “de familie”. Venea pe la noi, pe strada Valeriu Branişte 54, şi scria reţete pentru copil, cu un stilou gros, cu peniţă de aur, mult admirat de mine. Îmi recomanda prontozil şi desigur alte medicamente.

17. 7.

Scriam că oamenii încearcă să nu se “mănânce” între ei, ca animale. În schimb, sunt “mâncaţii” de viruşi şi bacterii. Par a fi prădători, dar sunt de fapt “ierbivore” lipsite de apărare.

Probabil că motivaţiile şi psihologia oamenilor batjocoritori sunt mai interesante decât trăirile celor agresaţi de aceştia.

20. 7.

Minciuna este prostia morală. Mincinosul nu pricepe că încurcă funcţionarea lumii, deci este prost. De aici se poate conchide că prostia este regina lumii. Asta fiindcă toţi oamenii mint, într-un fel sau altul.

Ştiu de multă vreme că oamenii nu pot fi schimbaţi. Cu toate acestea, mi-e greu să admit acest adevăr elementar. Îl uit, mai bine zis. Probabil că asemenea tentative inutile de schimbare consumă o emormă energie în lume. Ele merită totuşi să fie iniţiate, fie şi numai pentru o reuşită dintr-o mie.

Din când în când, aflăm că s-a sinucis un om bogat şi nu bătrân. I s-a urât cu binele, după cum spune românul.

Vorbăria nesfârşită de pe reţelele de socializare consumă multă energie şi este sterilă. Excepţie fac autorii cu scopuri şi reuşite lucrative.

Opusul naivului este neîncrezătorul, bănuitorul. În mintea naivului există există o viziune utopică asupra semenilor săi.

23. 7.

Refluxul creştinismului se vede şi în cultul mâncării, tot mai vădit. Dorinţa de spiritualizare este înlocuită cu dorinţa de senzaţii plăcute. Bucătarul devine oficiantul noului cult, iar noul lui nume, mult mai titirit, este chef. În acest context se potriveşte una dintre cele două zicale favorite ale bunicii mele dinspre mamă, Maica, femeie de o bunătate îngerească: “Cum e, aşa e bine.” Subscriu.

Scenele isteoide realizate de antrenori în timpul meciurilor de fotbal ţin de rol. Respectivii trebuie să-i convingă pe finanţatori că îşi merită salariile grase.

Unii oameni reacţionează pe dos la binefacerile primite. Încep să-şi urască donatorul sau măcar să-l dispreţuiască. Nu prea reuşesc să explic această atitudine. Max Scheler ar putea s-o facă. El ar spune că respectivul nonrecunoscător are deja un resentiment definitiv. Sau ar zice că poziţia de beneficiar al unor acte filantropice este umilitoare, indiferent de context.

Mulţimea de pietoni cu telefoanele în mâini îmi vorbeşte despre vocaţia de sclav a unor oameni. Nietzsche ştia ceva.

25. 7.

Nişte analize medicale mi-au ieşit bine. Să conchid că norocul nu m-a părăsit încă? Vom vedea.

26. 7.

Am nimerit azi peste ultima parte din “Pastorala”, pe Mezzo (singurul post neatins de cultura populară). Frumos, nene! Această simfonie este preferata mea. Elogiul ei adus naturalului, deci lui Dumnezeu! Frumos! Sublimul nu există în artă, ci doar în natură. Aici a fost eroarea regretatului Cornel Robu. Beethoven a evocat frumos sublimul naturii.

Pare evident că între simţul religios şi cel muzical există o relaţie strânsă. Omul muzical percepe armonia lumii, iar ideea de Dumnezeu i se pare tangibilă. Cel fără “organ” ascultă în muzică o seamă de zgomote, presupun.

Un ateu cunoscut de mine, om instruit, declară că muzica nu-i spune nimic. Alt ateu, om licenţiat şi inteligent, preferă nişte varietăţi cacofonice de muzică populară.

Telefoanele cu touchscreen sunt perverse, fiindcă manevrarea lor este foarte uşoară şi rapidă. Ele se transformă pe nesimţite în nişte proteze. Cele cu taste sunt doar instrumente.

Nefericitul acesta de scenarist de la “Las Fierbinţi” a făcut un film unde personajele au etosul ţiganilor căutători prin gunoaiele oraşului.

28. 7.

Lucrările literare nu trebuie lălăite (tergiversate), fiindcă vine un moment când propriul tău text ţi se pare ceva străin, pus de cineva pe masa ta şi aşteptând retuşurile tale. Din autor, te transformi în redactor plictisit.

Am luat încă o dată premiul “Opera omnia”. Este o premieră comică în literatura română, dar dl. Adrian Lesenciuc, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, spune că totul este în ordine. Tant mieux. Banii pică bine, aşa puţini cum sunt. Scriind cele de mai sus într-un text publicat pe net, arăt că am sesizat faptul că am mai luat acest premiu în 2012 sau 2013, dar oficialul Uniunii Scriitorilor a considerat că totul este OK.

Un aforism frust: Moartea este balega cosmică. Dacă nu-i place cuiva, îl rog pe respectivul să-mi scrie.

Câte spune, atâtea minte. Aşa zicea mama mea despre o mincinoasă patologică.

1. 8.

Luna lui august a venit fără nicio problemă.

Luciditate înseamnă  şi capacitatea de a aprecia propria ta poziţie în lumea reală. Încerc să fiu lucid şi mă întreb dacă voi mai avea energie pentru a-mi scrie memoriile. În esenţă, ar fi povestea unui ins nimerit în literatură din îmtâmplare. Un fel de căsătorie fără iubire, ajunsă însă la un respect cu greu dobândit. Da, literatura merită respect, dar numai dacă sugerează fervoarea cvasireligioasă a autorului.

Am citit că practicarea şahului are un cert efect anafrodiziac. Şahiştii fervenţi urmează să se pronunţe. Sau, şi mai bine, nevestele lor.

Zile călduroase, pe placul meu. Iarna pare o invenţie a unei minţi răutăcioase, ceva fictiv.

2. 8.

Poate că în fiecare om zace o vedetă sau un fan. Sunt posibile ambele tipuri de personalitate, în acelaşi om?

După cum merg lucrurile, următorul meu volum editat va fi acest “tronson” de jurnal început în 2012.

Pentru azi, sunt anunţate 35 de grade la Braşov. Asta înseamnă ceva, aici.

Vremea – furios de capricioasă. Zeul caniculei. Implorarea soarelui redevine actuală.

Descopăr că bdj este produsă de persoane suferind de sociopatie într-o formă uşoară, ca să spun aşa. Respectiva deviere de la normal este o descoperire relativ recentă, în psihiatrie. Este un nume dat narcisismului maligm, menţionat de M. Scott Peck, dar menţionat prima dată de Erich Fromm.

3. 8.

Divertismentul este tartorul televiziunii. Faţă de el, reclamele sunt un diavol minor, dar de asemenea eficient în acţiunea de spălare a creierelor. Repetarea lor este diabolică.

Am dat pe Facebook peste M. A., fosta mea prietenă (şi actuala, ca idee) din Bucureşti. Remarcabilă femeie! Mignonă, redutabilă, autentică, fără inhibiţii.

4. 8.

O formă de nefericire este strădania amatoristică de a deveni o vedetă. Oceanul de intervenţii de pe Facebook şi alte reţele de socializare aşa ceva semnifică. Anonimul doreşte să devină “cel mai popular” din grupul său şi să-şi transforme cunoscuţii în fani ai săi. Omul norocos, în schimb, nu este nici vedetă şi nici fan. El îşi vede de treburile lui, atât. 

Când nu te interesează ceva în mod special, te interesează totul. Şi atunci devii un telespectator devotat sau un robit telefonului mobil.

Canicula din aceste zile pare totuşi o luptă de ariergardă dusă de vară. Toamna nu este departe.

Poate că un om foarte sărac minte pentru a-şi da importanţă. Ar porni mecanismul compensatoriu al bdj, în cazul lui.

Partida de şah nu poate fi “rescrisă” decât post festum, la analiză. Eseul, în schimb, poate fi refăcut. Morala: dacă esti perfecţionist, scrii eseuri şi nu joci şah.

8. 8.

Ideile lui M. Scott Peck despre minciună pot fi prelungite. Astfel, succesul psihanalizei, dar şi cel al spovedaniei creştine s-ar explica prin confortul psihic apărut după spunerea adevărului. Minciuna aduce o plăcută dominare a celorlalţi, dar ar fi şi inconfortabilă.

9. 8.

Eseul meu despre bătaia de joc se apropie de sfârşit. Tema este extrem de dificilă, aşa că am o scuză pentru prelungirea lucrurilor peste limitele acceptabile.

11. 8.

Bdj este temă pentru o carte. Am avut nevoie de mult timp pentru a o înţelege şi fiindcă este o componentă importantă a naturii umane. Se râte mult în ziua de azi, iar batjocura se află la îndemâna oricui are o inteligenţă normală.

Titlul propus pentru volumul de eseuri: Mitologia cotidianului. Eseuri adnotate.

Bdj este interesantă  fiindcă are un ingredient aproape inexplicabil: maliţiozitatea. Se pare că opusă iubirii nu este ura, ci bdj. Totuşi înlocuirea iubirii prin ură este un fapt în relaţiile amoroase (în unele dintre ele).

13. 8.

Discuţia despre prezenţa răului în lume trimite gândul la succesul creştinismului. La antipodul omului rău s-ar afla omul iubitor şi/sau capabil de empatie.

15. 8.

Disperatele eforturi de autopromovare depuse de unii autori de literatură se explică. Cine face aşa foloseşte literatura pentru a obţine succes, o consideră un mijloc. Cine o consideră un scop stă calm şi scrie. Evident, cele două atitudini sunt la fel de valide şi de legitime. Este o chestiune de gust şi de structură psihică.

16. 8.

Am convenit că bdj are nevoie de ingredientul răutăţii, pentru a exista ca atare. Pare adevărat. Doar astfel o putem diferenţia  faţă de alte manifestări asemănătoare. Totuşi, bdj rămâne dificil de descris.

19. 8.

Am terminat textul despre bătaia de joc. Ca documentare, am citit mai multe cărţi interesante. Probabil că aceste lecturi au fost mai importante decât scrisul, pentru mine.

Au venit nişte zile călduroase, dar partida este pierdută, pentru vară.

Gimnastica mea merge bine.

Acum o să văd dacă pot face un volum din textele despe mitologia cotidianului.

Am impresia că minciuna devine un viciu pentru unii. Extrapolând teoria lui M. Scott Peck, cred că respectivii devin nişte oameni răi, pe această cale. Deci nu doar răutatea generează minciună, ci şi invers. Să fie o potenţare repciprocă?

22. 8.

Eseul despre bătaia de joc a ajuns pe net. Acum am de gând să recenzez nişte sefeuri. Cred că acest tip de literatură populară se îndepărtează tot mai mult de literatura artistică. Sefeul pretinde o abordare sociologică. Decenii în şir, unii au încercat să-l legitimeze ca literatură artistică. Un efort zadarnic. În materie de SF contează agentul literar şi nu criticul literar. Un soi de agent literar este şi promotorul. Criticul este în plus, textele lui nu interesează pe nimeni, la drept vorbind. “Un capitol de istorie literară” este o exprimare improprie. S-ar fi cerut “Un capitol de sociologie literară”.

23. 8.

În discuţia despre minciună, pornită de la morala creştină, există multă ipocrizie. Minciuna face parte din viaţa oamenilor. Cine n-o foloseşte? Cine nu se minte măcar pe sine însuşii?

Vara duce o luptă de ariergardă, războiul ei este pierdut. În noaptea trecută, temperatura a fost sub zece grade. Ei bine, ne vom acomoda cu noul stăpân, toamna.

Citesc cu stoicism un roman SF şi încerc să estimez cât de vandabil este. Dacă l-aş privi ca literatură, ar însemna să fac o confuzie a punctelor de vedere.

Un personaj dintr-un roman al meu zice: “Am ajuns ca un câine bătrân. Stau sub masă şi aştept să mi se arunce un os.” Cam pesimist.

24. 8.

Bătaia de joc ar avea centrul de greutate în suferinţa ţintei. În schimb, băşcălia îl afectează mai mult pe autorul ei.

Textul meu despre bdj este bunicel şi conţine premisele unei cărţi. Ar trebui să fac planul acestei cărţi acum, când ideile sunt proaspete în mintea mea. Dacă admitem că bdj este opusul iubirii, cartea ar fi o replică la “Curtezana onestă şi astrologul”, ediţia a doua, unde se dezbate iubirea.

Sefeul citit de mine în aceste zile este, fără îndoială, un gunoi estetic. Îl respect însă pentru că este real. Mă îântreb ce voi putea scrie despre el. Doar nu mă voi apuca să spun că este literatură proastă! Anumiţi cititori preferă acest text. Aceasta este ideea.

26. 8.

Rectific. Sefeul menţionat mai sus nu este un gunoi estetic. El ilustrează estetica manieristă. Este o ciorbă cu multe ingrediente interesante, iar autorul are merite de chef cuisinier. Voi putea scrie o recenzie decentă, fără ironii. Este o manieră, are un public.

27. 8.

Cu vreun an în urmă i-am făcut cadou lui Cătălin Badea Gheracostea fişele (câteva sute) folosite de mine la “Literaţi şi sefişti”. Aseară, cel numit mai sus m-a sunat din Scoţia (sau Irlanda) şi mi-a spus că va scrie o carte, folosind respectivele fişe. Mi-a promis că va menţiona sursa acestora. N-am nimic împotrivă. Numai să se ţină de cuvânt.

Unul dintre secretele vieţii cotidiene este să nu consumi mai multă energie decât merită diferitele acţiuni. Dozajul pare a ţine de vocaţia supravieţuirii.

Oamenii sunt mult mai imitativi decât s-ar crede. În curând vom vedea că se înmulţesc cuplurile de tipul celui ilustrat de Macron, le président.

Cred că mă repet, în cele ce urmează. Credinciosul şi ateul se legitimează prin intensitatea emoţională trăită de fiecare dintre ei. Sunt asemănători între ei. Sociopatul, în schimb, este un indiferent, în cele două privinţe.

Am în vedere câteva eseuri despre narcisismul benign.

Revenind la bdj, ar trebuii să scriu o completare în legătură cu trăirile batjocoritorului. Ce ascunde, de exemplu, expresia “satisfacţie diabolică”? Natura acestei satisfacţii este necunoscută, de fapt. Apoi, “râs diabolic”. Să fie vorba despre ceva asemănător trăirilor legate de sacrificiu? Ţapul ispăşitor murea, iar sacrificatorii erau foarte satisfăcuţi?

29. 8.

Am anumite probleme de sănătate. Să vedem ce va fi.

Pentru sefişti, textul este un adjuvant. Pentru literaţi, un scop în sine. Evident, mă refer la nişte reprezentanţi ideali ai respectivelor categorii de autori. În realitate, probabil că există nişte nuanţe intermediare.

Un şofer de taxi vorbea despre bătaia de joc! I-am comunicat teoria lui M. Scott Peck. Legătura dintre minciună şi răutate. Spunea că minciuna este ceva frecvent în ziua de azi. Deci şi răutatea? Un şofer filozof.

Câtă vreme nu practică retorica propriei măreţii, un autor de jurnal intim, precum subsemnatul, poate fi interesant sau banal. Oricum, el merită respect, pentru că scoate la iveală adevărul despre sine însuşi.

30. 8.

Centrala termică a apartamentului meu a fost plătită din banii obţinuţi din vânzarea unor “lanţe” de pământ din Banat. Azi, în timp ce făceam duş, m-am gândit că bunicul meu dinspre tată, Tata Lae, de pe lumea cealaltă, are nevoie de mult simţ al umorului atunci când se uită la nimicurile cumpărate de mine cu banii obţinuţi pe pământul lui. M-ar putea scuza, doar dacă ar admite că încercarea mea stăruitoare de a scrie literatură bună este o justificare suficientă pentru o viaţă. El a acumulat, eu am încercat să mă perfecţionez. Una dintre formule este mai bună decât cealaltă? Nu cred. Sunt la fel de omeneşti.

3. 9.

Septembrie este o luină aducătoare de melancolie incipientă. Toamna ne induce o oarecare tristeţe fiindcă este resimţită a o distrugătoare a verii. Iarna, în schimb, nu distruge nimic, ea însăşi este nimicul. Ea exprimă ceva asemănător cu veselia nemotivată şi de fapt disperată a bătrânilor.

Citesc sefeuri şi le recenzez. Lecturile respective sunt bune lecţii de stoicism.

4. 9.

Proprietatea privată este bună şi fiindcă omul nu-şi bate joc de ceea ce este al lui. Ţiganii îşi bat joc de tot, fiindcă au dobândit bunuri prin parazitism, realizând o proprietate dubioasă. N-au muncit pentru lucrurile respective.

Sefeul ca bătaie de joc la adresa literaturii. O teză argumentabilă. De exemplu, în cartea citită de mine în aceste zile, personaje din anul 2300 vorbesc şi se comportă exact ca nişte tineri din clasa de mijloc, români de azi. Autorul nu este vreun prost, aşa că îşi bate joc de verosimilitate, face parodie.

Scriam despre anumite probleme de sănătate. A reieşit că nu am nimic grav. Doar nişte dezagremente inerente.

Gimnastica mea zilnică merge bine. Să vedem dacă reuşesc din nou să ajung la nivelul socotit optim.

Mizeria intelectuală a comentatorilor sportivi, dar şi a privitorilor respectivi este probată de exclamaţia “Incredibil!”, repetată în neştire. Menţionez că şi eu mă uit la spectacole sportive, nu sunt mai breaz decât alţii.

Se spune că septembrie va fi o lună relativ călduroasă. Nu văd cum aş putea comenta această afirmaţie.

11. 9.

Ideea cu eseurile adnotate nu este chiar atât de rea cum pare. În definitiv, oricum va ieşi un simulacru de carte. Nu vor exista decât câteva zeci de exemplare, iar difuzare nu va fi. Un joc de-a editarea. Nimic rău în asta, fireşte. Cândva am avut 30.000 de exemplare, acum am 80. Lucrurile se schimbă.

Citesc o carte din genul Fantasy, compusă din aluviuni livreşti şi cinematografice. Partea originală pare a fi un sadism latent al autorului. La acesta se adaugă nişte semne de infantofobie şi de irodism. Dacă reuşesc s-o citesc până la capăt, voi dovedi stoicism.

12. 9.

Prezenteismul celor conectaţi maniacal la social media. Ei practică, în fond, un soi de jurnalism.

Minciuna – act de socializare. Cei nonmincinşi sunt antipatizaţi. Relaţiile cu ei necesită anumite eforturi de sincronizare. Este cunoscută carisma lichelelor. Oamenii ştiu că mint, dar îi simpatizează, pe respectivii.

13. 9.

Punctualitatea este politeţea regilor. Ar fi spus-o Ludovic al XVIII-lea. Nu puţini oameni de azi consideră punctualitatea un semn de slăbiciune. Se pare că greşesc. Dacă prin punctualitate nu le arăţi respect celorlalţi, sfârşeşti prin a-ţi bate joc şi de tine însuţi.

14. 9.

În adnotările la “Despre bătaia de joc” să amintesc o zicală românească. “Adevărul supără pe om.” Corect. Minciuna este mult mai confortabilă, cere mai puţin efort. Paroliştii şi cei corecţi sunt nişte inşi cu multă energie, pare-se.

O lună septembrie frumoasă ca o femeie la 50 de ani. O strălucire amestecată cu decrepitudine incipientă. O fezandare estetică, dacă mi se permite această alăturare barbară.

Înţeleg treptat că sefeul este o parodie a literaturii şi o bătaie de joc la adresa ei. Asta dacă admitem că literatura este o referire autentică la condiţia umană. (O exagerare.)

Cuvintele facile din social media indică o rarefiere a profesionalismului scriptural. Se dovedeşte că orice ins alfabetizat este un jurnalist pasabil, cu opinii bunicele. Bieţii amatori de texte elaborate sunt din ce în ce mai anacronici. Nu contează faptul că fiecare îşi citeşte mai ales  propriile texte, iar peste celelalte trece grăbit. S-a născut o vorbărie colosală, îmbogăţită şi de convorbirile telefonice. Şi acestea din urmă ţin, în bună măsură, de social media.

Oare vorbăria poate fi inclusă printre păcate? Legământul tăcerii este făcut de anumiţi penitenţi.

În legătură cu bdj, trebuie lămurită şi poziţia omului incapabil de respect. Acesta ar genera bdj în mod natural, spontan.

Există nişte atitudini conexe. Minciună – bdj – nonrespect – dispreţ – nonempatie – sociopatie – delincvenţă.

16. 9.

Emoţiile şi apoi amintirea lor sunt singura cale de a lupta împotriva efemerităţii. Legătura dintre emoţii şi sentimentul religios mi se pare certă, deşi n-am încă nişte argumente raţionale.

Septembrie. În continuare, este timp frumos. Această prelungire a verii arată ca un cadou nesperat, cu atât mai plăcut.

Amintesc cu întârziere (te pomeneşti că am scris deja despre asta!) de moartea lui Vasilică, un frumos motan castrat, aciuat pe lângă blocul unde locuiesc. Ca şi unii mari viziri, el arăta că testosteronul nu este o condiţie a inteligenţei. Frumos şi deştept. L-au omorât, aşa mi-a spus o vecină. Vasilică (Vasi) apare în romanul “Jocul zeilor”. Acesta este necrologul lui.

Noroc înseamnă şi să ai relaţii cu oameni de bună calitate morală şi intelectuală. Ce te faci însă dacă dai peste inşi rebutaţi? Îi ocoleşti, aceasta este regula de aur. Un cunoscut al meu a respectat-o şi a ajuns foarte bine. Eu am avut curiozitatea să nu renunţ imediat la asemenea relaţii. Sunt interesante, nici vorbă, dar primejdioase.

Un personaj produce un aforism: “Dacă o femeie arată ca o curvă, înseamnă că este o curvă.” O spune şi  GracIán: “Omul este ceea ce pare.”

Insul mincinos are ceva animalic. El trăieşte în prezent. Trecutul său este falsificat, iar viitorul său este la voia întâmplării.

20. 9.

Din respect pentru acest jurnal, aduc nişte explicaţii referitoare la gimnastica mea. Repetarea poate plictisitoare a unor a unor informări cu privire la aceasta este justificată. Pregătirea fizică a fost esenţială pentru mine. Fără ea, este de presupus că aş fi stat mai rău cu inima, dar şi cu psihicul. Am o dependenţă faţă de aceste exerciţii zilnice. Asta-i situaţia.

În actuala mea etapă de viaţă, mă miră în special trecerea sadic de rapidă a timpului. Celelalte mirări ale mele sunt estompate de o anesteziere afectivă inerentă.

Forţa de joc a şahistului este o expresie a vitalităţii? Joc uneori cu oameni total străini de cultura şahistă, dar capabili de realizări bunicele.

23. 9.

Cine are tribulaţii existenţiale poate să le depăşească, privind filme despre univers, unde duratele sunt de ordinul miliardelor de ani. Respectivul îşi va da astfel seama că frământările lui , atât de justificate subiectiv, sunt şi ridicole. Privitul la TV are şi părţi bune, deci.

Dintr-un roman de Stephen King am aflat că scrierea (unor texte literare) ar fi o activitate autoerotică. O afirmaţie destul de enigmatică, devenită plauzibilă atunci când citeşti ce scriu oamenii pe Facebook. Ei scriu pentru ei înşişi, în primul rând. Se satisfac astfel. Deci King, pe urmele vreunui psihanalist, are dreptate.

28. 9.

“Cu uşurare, cu umilinţă, cu groază”, am înţeles că nu sunt în stare să citesc un sefeu monstruos de prolix. Aşa că, pentru moment, am încheiat etapa recenziilor şi am început să lucrez la “Mitologia cotidianului”. Textele sună bine, iar ideea adnotării lor, cum am mai spus, mi se pare acceptabilă.

Vreme însorită, dar destul de rece.

Un eseu ar trebui să urmărească ideea de religie alternativă. Când a apărut oare? Probabil este veche. Am dat peste ea, de exemplu, la Gustave Le Bon.

Cuvintele citate la începutul însemnărilor pe ziua de azi sunt din povestirea “Ruinurile circulare” de Borges.

Se întâmplă uneori ca un aparent eşec să ascundă un noroc. Am păţit de câteva ori aşa ceva. De unde şi optimista zicală: Tot răul spre bine.

30. 9.

Din nişte motive rămase în culise şi păstrate pentru un viitor roman, mă simt ca un elev intrat în vacanţă. Bună treabă! Vorba ceea: E rău cu rău, da-i mai rău fără rău.

4. 10.

Ţipetele scoase de jucătoarele de tenis în timpul partidelor arată că “ridicol” nu mai are ce căuta în dicţionare altfel decât ca arhaism.

4. 10.

Femeile specializate în refuzuri nu au mulţi prieteni la bătrâneţe. Această idee corectă apare în romanul lui Tomasi di Lampedusa, Ghepardul: “(avusese cu ea o scurtă legătură cu treizeci de ani în urmă, şi exista între ei acea intimitate de neînlocuit pe care o dau câteva ore petrecute în aceleaşi cearşafuri)”. Oamenii bogaţi ştiu asta şi se împerechează pe rupte între ei. Obţin astfel relaţii bune. Îmi amintesc serialul “Dallas”. În cele din urmă, bărbaţii au avut legături cu toate femeile şi invers. Se pare că fidelitatea le este rezervată oamenilor sărmani.

6. 10.

Implicarea în legăturile interumane facile de azi duce la o scădere a trăirilor nemijlocite. Chiar când se produc, acestea din urmă sunt mai superficiale. Ca şi îngerii, oamenii informatizaţi se dispensează de simţul tactil  şi de cel auditiv. Sunt numai ochi şi urechi.

11. 10.

Azi se împlinesc 12 ani de la moartea mamei mele. La vida es sueño.

L-am felicitat, cu ocazia zilei sale de naştere, pe fiul prietenului meu Mircea Bercan, mort în 1996, la 58 de ani.

Viaţa este un vis, dar unul fascinant şi minunat.

Jucând şah pe net, observ că jucătorii cei mai avizi de noi şi noi partide sunt cei slabi, lipsitţi de cultură şahistă şi forţă de joc. Ei prezintă semnele  unor personalităţi adictive. Deduc că acest tip de personalitate nu se asociază cu nivele ridicate de inteligenţă. Presupun că o inteligenţă superioară poate corecta tendinţele adictive.

12. 10

Dr. Tarrasch ar fi spus că în şah este mai bine să ai un plan prost, decât să nu ai nici unul. Poate că în viaţă este la fel, deşi aici intervine nu prea rar ironia sorţii, iar cei mai cugetaţi o păţesc rău.

Toamna dă semne că ar dori să se întoarcă din drum şi să redevină vară. În realitate şi în şahul serios, aşa ceva nu se poate, din păcate.

Viaţa omului sărac se consumă în chestiuni preliminare. Respectivul poate compensa această situaţie doar prin intensitate. Curios lucru, dar cele mai multe frigide se găsesc printre femeile “bine situate”. Dumnezeu echilibrează totul.

Uitându-mă la modestul serial “Medium”, îmi amintesc unul dintre cusururile esenţiale ale prozei proaste: conflictele false, cusute cu aţă albă.

15. 10

Bunică-mea dinspre mamă zicea: “Cum e, aşa e bine.” (Mă repet.)  I se spunea Maica, deşi n-avea nicio legătură cu slavii. Avea dreptate.

16. 10

Ideea de competenţă literară este şubrezită. La fel, instituţia criticii literare. Toată lumea scrie, publică şi se pricepe la literatură.

În continuare, toamnă blândă.

Jucătorii obstinaţi la loterie au poate personalităţi adictive, dar şi o vocaţie de asceţi. Am amintit despre asemănarea dintre omul religios şi jucătorul la loterie. Amândoi cred în ajutorul unor entităţi problematice (Dumnezeu şi Doamna Şansă).

Drogatul practică o formă extremă a bătăii de joc. Îşi bate joc de sine însuşi într-un mod “instituţionalizat”.

19. 10.

O faringită mi.-a dereglat activităţile coitidene. S-ar zice că a trecut, dar o cunosc, este parşivă şi poate recidiva.

În romanul “Coborâre în ape” (1986), am un personaj, Oxana, o femeie cu faţă şi bust de înger, dar cu şolduri şi picioare de bestie. Din când în când, întâlnesc în realitate femei de acest fel. Splendide!

21. 10.

Furia zilelor, mica mea metaforă. Ar fi vorba despre o pornire suicidară a zilelor. Acestea se grăbesc să dispară în neant.

Lucrez trudnic la un eseu despre literatura proastă. Lucrurile nu sunt la fel de simple precum par. Prin inefabilul şi aerul ei de desăvârşire, scrierea eşuată (proastă) se înrudeşte cu capodopera. Această idee este veche, nu-mi aparţine.

Cine a suferit agresiuni devine agresiv cu altcineva.

25. 10.

A f..e în duşmănie. O expresie populară, bună de-a fi invidiată de psihologi. Observatorul anomim a constatat că şi ura poate fi afrodiziacă. La fel şi repulsia, se pare.

Greu de găsit un dezgust mai deplin decât al celui (celei) supus (e) unuii f..ai în duşmănie. Cumva este vorba despre o varietate de sadism?

29. 10.

Forma de viaţă a câtorva personaje din proiectatul meu roman este bătaia de joc.

30. 10.

Prima ninsoare a acestei ierni. Dintr-o locuinţă încălzită, pare decorativă. Ştiu bine cum este să te uiţi pe fereastră dintr-un apartament rece. Nu este prea rău, dar omul răceşte mai repede.

Am ocazia să cunosc o femeie plină de resentiment. Foarte interesant, deşi în ceea ce le priveşte pe femei, lucrurile sunt incerte. Ceva bizar: ea nu cunoaşte empatia şi a recunoştinţa. Reacţia omului resentimental la actele de filantropie este mărirea urii. Cu cât îi faci mai mult bine respectivului, cu atât mai avan îţi poartă pică.

După o eclipsă de câteva zile, pregătirea mea fizică a fost reluată, fără probleme. Războiul meu de gherilă, tipic pentru celibatari, continuă. Trebuie să mă descurc de unul singur sau să crăp.

31. 10.

Un film cu Arsène Lupin. În primii ani ai secolului trecut, lumea celor bogaţi era tare de tot. Ce oameni manieraţi! Ce reguli ale eleganţei!

1. 11.

În ultima vreme, însemnările mele din acest jurnal sunt cam telegrafice.

Autorii de literatură începă să se simtă bine în ei înşişi atunci când scriu de amorul artei, nu pentru succes şi nici pentru notorietate. Acesta ar fi actualmente cazul meu. Totuşi, cred că relaţia mea cu literatura este relevantă mai ales pentru o anumită vârstă şi mai puţin pentru o categorie. Oricum, sefiştii şi alţi autori de literatură populară par preocupaţi  de succesul obţinut prin publicarea unor texte scrise de ei, nu dau o atenţie deosebită realizării scriptice.

A venit frigul . Asistat de brava mea centrală termică, reuşesc gimnastica zilnică. În opinia mea, îndeplinirea acestui program de pregătire fizică este o performanţă.

4. 11.

Un cunoscut al meu ilustrează un mecanism interesant. El se poartă în mod sistematic ca o vedetă. Şi, curios lucru, în jurul lui au început să se ivească oameni dispuşi să intre în rolul de fan, să accepte acest sclavaj spiritual. Poate că nu toţi sunt făcuţi pentru libertate.

Împărţirea lumii în vedete şi fani este un bun subiect de eseu. Vocaţia sclavajului este ceva fascinant. Cât de real?

Treptat, gimnastica mea zilnică se apropie din nou de viteza de croazieră. Să vedem cât va dura. Mult, presupun. Asta şi datorită căldurii din apartament. Dacă nu-mi picau banii pentru centrala termică, poate că azi eram în alt regn.

Max Scheler vorbeşte despre resentimentul delincvenţilor. Are dreptate. Respectivii n-au empatie şi trăiesc un fel de nonrecunoştinţă. Cu cât le dai, cu atât te urăsc mai mult.

6. 11.

Sevraj pentru că n-am jucat şah în ultimele zile? Este posibil. Ideea aceasta mi-a apărut în minte pe stradă. Am râs cu perdea, să nu creadă trecătorii că m-am ţicnit. Sigur este că şahul are pentru mine un efect antidepresiv.

Adversarul cu un comportament stereotip nu este periculos. Imprevizibilul este cu adevărat redutabil.

Amorurile de senectute ar sugera că disperarea este afrodiziacă.

Ideea că România de azi este cea din timpul lui Ceauşescu întoarsă pe dos i-a plăcut unui şofer de taxi. Câteva exemple: nimeni nu pleca în străinătate, azi toţi pleacă; datoria externă zero, azi 90 de miliarde; pământul a fost al statului român, azi este al investitorilor străini. Şi aşa mai departe. Când a fost mai bine? Nu ştiu.

11. 11.

Când sparg nuci, îmi aduc aminte de Bucureşti, 1989, decembrie. Asociaţia apare fiindcă mi-am închipuit că tovarăşa Elena, năzuroasă cum era, pretindea ca miezul de nucă să fie intact, iar slujitorii se căzneau să obţină aşa ceva. Un ocean de vreme s-a scurs de atunci.

12. 11.

Cheia relaţiilor sefiştilor cu literatura este amatorismul. Această idee simplă mi-a scăpat, atunci când am scris “Literaţi şi sefişti” (2007). Condiţia amatorului se suprapune peste aceea de fan. Cei mai mulţi autori de sefeuri sunt de fapt nişte fani ai câtorva figuri notorii, considerate importante (şi poate chiar realmente importante). Ei scriu pentru a-şi omagia idolii şi a se ilustra în cadrul comunităţii respective. Calitatea literară nu-i interesează în mod special.

Psihologia amatorului şi cea a fanului rămâne să fie lămurite.

Nopţi reci, zile destul de calde. La TV a început să se vorbească despre Crăciun. Rămân la părerea că jurnaliştii sunt nişte damnaţi de un fel special.

Revenind, sefistul n-are nici-o competenţă reală. (Excepţie fac savanţii nimeriţi în domeniu.) Nici în ştiinţă şi tehnologia, nici în literatură. Sunt echivalentul jurnaliştilor.

La TV, muftiul cultului musulman din România a emis păreri judicioase despre toleranţă, pace şi coabitare. Opinia mea este că între două culturi tolerante una o va fagocita, în timp, pe cealaltă. Iar creştinismul, religie mai veche, va ceda în faţa religiei mai tinere şi mai energice.

Un simptom întristător este căsătoria româncelor cu străini. Replica nu prea există. Până şi ţiganii îşi iau neveste albe. Supărător este şi faptul că aşa ceva se întâmplă după războaiele pierdute. Învinşii le livrează neveste învingătorilor. Sper să mă înşel.

14. 11.

Asociațiile de idei dau farmecul eseisticii și al meditației nonscriptice.

Deșertăciunea este un concept foarte interesant. Nu știu dacă îl înțeleg pe deplin. Întrebarea este cine  decide că un semen al lui este atins de deșertăciune. Cumva un teolog foarte bine situat material? Sau un anahoret desprins de cele lumești?

16. 11.

Într-adevăr, bătrânii n-au viitor, dar prezentul lor subiectiv este aproximativ la fel cu acela al adulților.

O adnotare se va referi la trăirile batjocoritorului.

În ce război ar putea românii să fie învinși? Într-unul al diluării culturale.

Spectacolul telefoanelor mobile și nevoia de spectatori. Histrionism?

Probabil că iubirea pasiune cea mai reușită este una relativ scurtă, o aventură puțin prelungită. Floarea este perfectă la locul ei, aflată în legătură cu pământul. Ea seamănă cu promisiunea iubirii. Când este culeasă, începe aventura. Puțină vreme, ea este ca și vie. La fel, iubirea pasiune. În curând, începe decăderea.

Filme documentare despre performanțele personalului de la aeroportul din Dubai. Modul grăbit de viață pare o damnare.

Altă damnare: repetarea asasină a reclamelor la televizor.

21. 11.

Unui om foarte inteligent i se poate scuza lipsa de caracter? Nu prea, fiindcă respectivul poate deveni diabolic de nociv social. În schimb, unor mari artiști li se trece cu vederea caracterul urât, fiindcă opera de artă este dincolo de morală. Două exemple de la noi: Arghezi și Sadoveanu.

Parareligiile sunt religioase în formă și laice în conținut. Un exemplu ar fi Revoluția Franceză.

În literatura și filmele proaste mișună conflicterle false.

În America există o linie telefonică pentru instabilii psihic, înclinați spre sinucidere. Sunt nemaipomeniți acești oameni miloși!

”Medium” – serialul unde scenele cu protagoniștii în pat sunt un laitmotiv. Altfel, este slăbuț.

În funcție de reacțiile lor la propuneri ”indecente”, femeile sunt de două categorii. Unele se simt flatate, altele, ofensate. Nu este vorba despre o primitivă împărțire în curve și mame (cf. Schopenhauer). Mă refer la ce simt femeile în sinea lor, în urma respectivelor propuneri.

25. 11.

Dictatura ucide pe față, democrația, pe ascuns.

Eseul despre câteva forme de narcisism va încheia seria. Vor urma adnotările.

Problema amicei mele M. ”Domnul” ei vrea o curvă, iar ea se oferă în chip de nevastă. Dacă l-ar trata ca pe un client, poate că lucrurile ar începe să meargă.

Uneori înclin să cred că o mare inteligență merge adesea cu o lipsă de caracter. Probabil respectivii cred că legea morală nu este și pentru ei.

Caracteristica esențială a psihopatului: lipsa de răbdare.

Un film despre viața păsărilor, cu umanul David Attemborough. Cred că viața zburătoarelor este cel puțin la fel de importantă precum cariera mea literară. Am destule defecte, dar în mod sigur nu și pe cel al narcisismului.

29. 11.

Posibilitatea de a reedita ”Zeul apatiei”, dar în condiții josnic de umilitoare. Mi se cere să fac cadou toate drepturile asupra textului și astfel să obțin un jalnic succes de vanitate. Așa ceva nu fac.

Din adnotările eseurilor pot să facă parte și transcrieri ale unor fișe nefolosite? De ce nu?

2. 12.

În viața cotidiană, adevărul rămâne în culise. Pe scenă apar adevărul util și minciuna oportună.

Lebensphilosophie: ”Mai bine un măgar viu decât un înțelept mort.”

Documentându-mă despre psihologia celor împătimiți de jocurile de noroc, mi-am amintit că am citit în studenție spusele lui Anatole France din ”Grădina lui Epicur”. Memoria îmi face uneori asemenea surprize plăcute. Ar fi vorba despre o intensificare a trăirilor, adusă de joc. În termeni actuali, ar fi vorba despre adrenalină și serotonină.

Iarna nu vine și nici nu va veni curând. Cu atât mai bine pentru buzunarul meu debilitat.

Dintr-o carte de psihologie, aflu că oamenilor le place mai mult să nu piardă, decât să câștige. Asta ar explica perseverența irațională în întreprinderi păguboase. Se dorește  recâștigarea pierderilor. Foarte corect!

Se spune că felul profund de-a fi al cuiva iese la iveală în trei împrejurări: la beție, la joc și în pat. Iată de ce prostituatele ar trebui să fie niște mari cunoscătoare de oameni.

Mă documentez despre gamblers, practicanții jocurilor de noroc.

6. 12.

Cerșetorii profesioniști te respectă până în momentul când le-ai dat niște bani. Apoi, te consideră o victimă și un prost.

În ”Homo ludens” de Johan Huizinga, există idei ce înnobilează bătaia de joc, o fac umană. Ce ciudat! Această carte pasionantă arată, printre altele, cum o teză îl acaparează pe susținătorul ei.

Pe fețele tinerelor mămici vizibile în mijloacele de transport în comun se vede uneori o expresie de resemnare senină. Astfel, aceste femei capătă un aer de noblețe, devin aproape frumoase.

9. 12.

Minunatul ritual potlatch, practicat de unele populații primitive, semnifică disprețul pentru acumularea capitalistă, duce risipa la nivelul nebuniei frumoase. Ceva din psihologia respectivă se regăsește în filozofia mea de viață. Un simptom ar fi lipsa regretelor după diverse pagube, ba chiar o anumită satisfacție ascunsă cu grijă, în ideea de a nu le părea altora un biet scrântit. Risipa ca formă de artă.

12. 12.

Ieri, pe stradă, o pisică s-a oprit lângă mine. M-am aplecat, am mângâiat-o. I-a plăcut, mi-a plăcut. Am plecat. În viață, se întâmplă cam la fel. V. a rămas cu o pică feroce pentru mine. A greșit, fiindcă tot ce avem sunt asemenea episoade perfecte, repede trecătoare.

16. 12.

Tot respectul pentru ilustrul dispărut. Totuși, observăm originalitatea României. În secvența respectivă, este concomitent republică și monarhie. Înmormântarea este echivalentul moral al unei reîntronări, pe de altă parte. Este o performanță probabil unică. Un răutăcios ar spune că avem vocație de slugi. Nu este așa, desigur.

Nu îmi amintesc dacă Max Scheler vorbește despre satisfacția omului resentimental. Acești răutăcioși își savurează resentimentele?

De la ciclotimie, la tulburare bipolară și de aici la sindrom discordant. Sună ca un aforism al lui Lenin.

Pățesc niște chestii explicabile doar prin scrânteala cuiva. Sper că nu sunt eu nebunul sau, mai blând spus, suferindul de tulburare bipolară. Nu pot să intru în amănunte, dar este penibil. Spre norocul meu, timpul trece repede și rezolvă totul.

Am pierdut ceva important, poate că Dumnezeu îmi va trimite și ceva bun, ca o compensație.

Adaug peste câteva ore. Mi-a trimis.

Comportamentul oamenilor este ciclic. Înveți asta, dacă îi urmărești suficient de mult timp.

Aerul umoristic al sefeurilor provine mai ales din dialogurile anacronice.

Bătaia de joc își atinge apogeul atunci când se ia în derâdere divinitatea. Este așa, presupun, pentru că sentimentul religios conține mult respect.

Prostul se supără de mai multe ori pentru același motiv.

19. 12.

Cum am mai scris, cea mai mare amăgire a omului tânăr este convingerea că îi pasă cuiva de el (cu excepția mamei sale, eventual). Este o amăgire vitală.

Sfârșitul anului vine în marș forțat.

Micul meu eseu despre jucătorii patologici prinde contur. Respectiovii sunt niște oameni simpatici, la urma urmelor, ca și alți combatanți în războaie pierdute.

Je me fous du passé. Aceste cuvinte din cântecul lui Édith Piaf spun totul în materie de trăire, dar contrazic ideea de literatură. Autorului de literatură nu i se rupe de trecut, dimpotrivă.

Prima reacție față de adevăr este ura, ar fi spus Tertulian. Adevărul supără pe om, zice un proverb românesc.

Viitorul meu personaj va afirma că filozofia lui de viață se bazează pe respect. Nu-mi bat joc de nimeni și nici de mine însumi, declară el.

Poate că resentimentalul ar trebui să renunțe la efortul de a simpatiza și să-și trăiască antipatia în mod sincer.

22. 12.

”Niciodată n-a fost să nu fie cumva.” Cred că am mai citat această zicală aflată de la bunica mea dinspre mamă, Maria Cașaș Bogdănel, zisă Maica. Nu este rău nici dacă o repet. Se referă, cred, la respectul pentru realitatea obiectivă.

23. 12.

Întreținerea relațiilor prin social media presupune un mare consum de timp și de energie. Pentru mine, o întâlnire efectivă este mai semnificativă decât zece mii de mesaje și imagini. Cred că se merge înspre o atrofiere a simțului tactil și a celui olfactiv. Se pierde astfel savoarea animalității. Să mă scuze specialiștii în calculatoare și telefoane inteligente, dar n/am comis o asemenea greșeală.

Ne supărăm pe suferinzii de tulburare bipolară? Nu. Când fac urât, îi suportăm, când pică în depresii, îi consolăm.

În timpul lui Ceaușescu, era sacrificat prezentul, azi este sacrificat viitorul.

Fără bucuria copiilor, obositoarea din preajma Crăciunului ar fi discutabilă.

25. 12.

 Organizarea militară apelează la grupuri mici de oameni (grupă, pluton). Doar în grupuri mici oamenii se cunosc bine, se împrietenesc și sunt eficienți. Pe Facebook sunt însă grupuri de mii de prieteni. O asemenea prietenie nu poate fi decât formală. Rostul unor asemenea relații este publicitar, dacă nu cumva este vorba despre prostie și pierdere de timp.

Vreme călduroasă, bizară. Din fericire, virusul gripei se odihnește în această iarnă, cel puțin până acum. 

Cheia sefeului nu este sublimul, cum spunea regretatul Cornel Robu, ci amatorismul.

26. 12.

Bătăile demențiale de tobă ale colindătorilor urbani sunt în mod evident agresive. Îi somează pe bieții locatari de la bloc să le dea niște bani. Aceștia le dau, pentru ca să scape de ei mai repede.

Ideea simplă de a scrie și niște eseuri fără legătură cu religia implicită. Primul ar fi despre psihologia amatorului, deosebită de aceea a profesionistului.

28. 12.

Democrația de tip american este totuși validată de respectul pentru viață. Că oamenii sunt uciși lent într-o mie de feluri este o altă poveste.

Cu o iarnă castrată, îmblâmzită, viața este lesnicioasă, dar fadă.

Fără excepții, vedetele vizibile la TV sunt oameni cu bani.

”Toate pot fi suportate în viață, cu excepția multor zile de fericire continuă.” (Goethe)

Oamenii răutăcioși n-au avut curaj să-și urmeze vocația de delincvenți.

Pentru mine, marele mister rămâne  satisfacția oamenilor răi. Natura acesteia. Ar intra în discuție doar răutățile gratuite. Altele, ținând de lupta pentru succes (bani), par a avea o altă natură, de fapt sunt pseudorăutăți. Cazul asasinului plătit. Acesta îi spune victimei că nu este nimic personal.

Relațiile cu oameni nonparoliști sunt obositoare, dar apoi începi să te adaptezi. Îmi amintesc ce-mi spunea pe vremuri amicul meu Mihai (mort relativ tânăr, după ce în prealabil a devenit boschetar) : ”Femeile mă plac, fiindcă știu că nu pot conta pe mine.” În acest context, de analizat relația dintre bătaia de joc și obiceiul de a nu te ține de cuvânt. Personajele din proiectatul meu roman au câteva principii. Unul dintre ele, respectat cu sfințenie, este că nu vină la o întâlnire atunci când au promis, ci să apară în una dintre zilele următoare.

Un om batjocoritor este un delincvent in nuce.

2018

2. 1.

La Coresi Shopping Resort, Brașov, azi, o mulțime de oameni, mai mulți decât am văzut vreodată într-un asemenea loc. Chiar și în cumplita înghesuială, unii manevrau telefoanele mobile. Se mânca în draci, cu o anumită disperare bine temperată. Mi-am zis că iadul cam așa trebuie să arate. Precizez că nu m-am simțit mai grozav decât acei oameni, obligați de un zeu răutăcios să se simtă bine cu orice preț, în ziua lor liberă.

Un jurnalist scrie despre absurditatea unor manifestări de bucurie la Revelion. El nu-și dă seama că emite o opinie de om bătrân și obosit, fără sens pentru tineri și adulți.

Am încheiat eseul despre jucătorii compulsivi. Acum mă voi documenta despre suferinzii de narcisism, în special de cel social.

În perioada de timp tocmai încheiată, m-a deranjat faptul că un dictator ocult i-a obligat pe oameni să se distreze. Liberul arbitru n-a mai funcționat. 

Cu adevărat neplăcut a fost însă doar faptul că perioada sărbătorilor a trecut pentru mine frustrant de repede.

5. 1.

Omul respectuos nu va încălca legea, se va spăla și va umbla în haine curate. Pe de altă oarte, lipsa de respect se va întoarce asupra practicantului ei.

O formă de complezență practicată de unii vârstnici este simularea senilității. Respectivii le fac astfel plăcere celor mai tineri.

Pare evident faptul că nomofobia și alte dependențe înrudite cu ea au efecte anafrodiziace.

La antipodul nrcisistului s-ar afla omul religios tradițional, dar și cel cu mult respect pentru realitatea obiectivă, adică pentru ce nu este el însuși. Din a doua categorie fac parte și eu.

9. 1.

Literatura despre narcisism este întinsă. Mă documentez.

Indiferența senină față de lume, trăită de narcisistul evoluat.

Nimeni nu este scutit de ironia soartei. Zilele trecute mă miram cum de nu m-a lovit încă vreo răceală în această iarnă. Azi, se pare că a început așa ceva. Să vedem ce amploare va avea.

Azi nu m-am uitat deloc la televizor. Am ascultat muzică ușoară și teatru la radio. Întotdeauna am susținut că este mult mai ușor să te lași de ceva decât să te apuci de ceva. Poate că asta este valabil doar pentru oamenii conștiincioși.

10. 1.

Pe vremuri, un amic, maestru de șah, mi-a dat formula succesului în jocul respectiv. ”Trebuie să freci poziția.” Așa a zis. Gripa mea sau ce-o fi respectă această regulă. Nici nu se agravează, nici nu trece.

Ura filială este un loc comun în filmele americane recente. Se pare că anumiți oameni cumsecade se molipsesc de această meteahnă derizorie.

Înlocuirea simpatiei pentru cineva prin antipatie, în conștiința cuiva, aduce, se pare, un surplus de energie, este înviorătoare. Iată de ce mă bucur pentru o amică de-a mea. Poate că acest mic drog benefic o va ajuta în lupta vieții.

Nu m-aș mira să aflu într-o zi că oamenii supărăcioși sunt astenici de felul lor!

12. 1.

Într-un articol din ”National Geographic” se arată că răufăcătorii (în sens larg) au o modificare vizibilă a creierului. Un fapt în favoarea lui Nietzsche și a ideii că democrația este un lux. Imensul aparat juridic presupus de democrație va deveni prea scump pentru societate.

”…disponibilitatea extremă a adulților de a face aproape orice la comanda unei autorități.” (Milgram, apud N. G.) Am scris de mai multe ori  despre vocația sumisiunii și incapacitatea de a gestiona corect propria libertate.

13. 1.

Pentru mine, a atinge limitele situației înseamnă să ajungi în momentul când nu mai are rost să consumi energie pentru a atinge un scop oarecare. Fiecare obiectiv merită un anumit efort, nu mai mult.

Ura pare a fi mai înviorătoare decât iubirea.

Cred că am mai amintit de problema dialogurilor din sefeuri. Cu excepții necunoscute de mine, personaje trăitoare peste mii de ani, în medii totalmente stranii, vorbesc ca vecinii mei de scară. Mi se va spune că este o convenție. Da, desigur. Pe de altă parte, o asemenea rezolvare este mult prea comodă și are rost doar în parodii, în texte voit comice. Inventivitatea este la fel de scăzută și în ceea ce privește psihologia personajelor. De regulă, se apelează la locuri comune, arhicunoscute. Este un joc literar cu miză foarte mică, un fel de poker pe bețe de chibrit.

Comentatorul de sefeuri renunță o dată pentru totdeauna la criteriul valorii estetice.

Dacă în lumea de mâine afectivitatea va dispărea, delincvența va crește mult. Asta fiindcă nu va mai exista empatie.

Nichita Stănescu a făcut unele reverențe în fața regimului comunist. În acest context, el ar fi spus că dacă te decizi să mănânci căcat, atunci optează pentru o balegă mare. Este exprimată ideea că lingușirea trebuie să fie deplină.

A venit gerul, în sfârșit. Mă deranjează, dar îl suport cu deferența datorată lucrurilor reale. Va dura doar câteva zile.

16. 1,

Strania comoditate oferită de relațiile cu mincinoșii. Am mai scris despre ea. Mai întâi, este greu, dar apoi devine aproape plăcut! Un viciu bizar tinde să îl ia în stăpânire pe omul de cuvânt.

Public eseuri în reviste obscure, accesibile online. Mă interesează doar ca textele să fie bine scrise și să exprime ce am în cap.

Simpatiile, iar în cazurile fericite, iubirile, ar trebui să fie definitive, ne varietur. Spre regret, nu se întâmplă așa. Oamenii se supără foarte ușor. Una-două, ”li se pune pata”.

Gimnastica mea merge destul de bine.

Inaptitudinea unora de a nutri respect pentru semenii lor derivă poate din lipsa sentimentului religios și, în mod sigur, a empatiei.

Boala declanșată de social media: prezenteismul.

Amatorismul definitoriu al sefiștilor ar fi dublu: în privința culturii științifico-tehnice și în cea a literaturii. Jurnalism? Dialogurile anacronice ar fi un simptom al amatorismului.

Din articolul apărut în ”National Geographic” (ianuarie 2018) rezultă că binele social decurge din afectivitatea oamenilor. În mod rațional, omul nu se decide pentru bine, ci pentru rău! Urâtă ipoteză.

21. 1.

A venit o iarnă destul de aspră.

Marele mister rămâne starea de spirit a omului rău.

Cele referitoare la empatie, amintite mai sus, sunt un elogiu indirect adus moralei  creștine. Empatia ar fi mai eficientă decât raționamentul referitor la avantajele colaborării cinstite.

26. 1.

Prolixitatea poate fi monstruoasă. Mă străduiesc să citesc o carte cu această meteahnă. Lipsa de respect pentru literatura de ficțiune poate duce la așa ceva. Este de fapt vorba despre o desconsiderare activă, despre bătaie de joc.

Criticul literar (om cu o meserie aflată în curs de dispariție) nu se indignează atunci când dă peste texte supraomenesc de prolixe. El chiar le admiră, dincolo de eșecul lor estetic, ca performanțe fizice.

28. 1.

Mizeria jurnalisticii începe atunci când se încearcă depășirea informării nude  și se emit comentarii, de natură să arate că persoana respectivă este un intelectual cu opinii pertinente. 

Incest psihic! Iată o expresie foarte sugestivă. Desemnează relațiile prea strânse între părinți și copii.

Un personaj de roman le compătimește pe femeile devenite mame prin cezariană: ”Acestea ilustreză cel mai deplin ideea de frigiditate. Pe de altă oarte, mamele cu nașteri naturale sunt cele mai non-frigide dintre toate.” Dumnezeu să mă ierte, dar sunt silit să confirm. Scenariștii de film americani au o părere similară. Cele mai căutate sunt mamele, în plăsmuririle lor.

Practicarea minciunii grăbește desensibilizarea și scade disponibilitatea pentru empatie.

5. 2.

Citesc un articol despre gaslighting, o formă de agresiune psihică practicată de narcisiști. Ceva din această manifestare este sugerată de expresia ”sfărâmător de inimi”, azi demodată. Respectivii urmau rețeta lui Don Juan. Probabil că oameni din respectiva caegorie existâ în orice epocă.

Ceva desuet se află totuși în asemenea agresiuni. Omul de azi este mai pregătit să întâmpine minciuna cotidiană și este mai puțin vulnerabil. În relațiile sexuale sportive, dezamăgirile de tip gaslighting nu mai sunt probabile. Treptat, ele sunt exilate în filmele romantice.

7. 2.

Tatuajele – automutilare fizică, vorbitul compulsiv la telefon – mutilare psihică. Se observă lesne aerul de inși subtil torturați al celor dependenți de telefoanele mobile. Numai plăcut nu poate fi neîntreruptul lor efort.

Se pare că respectul de sine se învață, este dobândit în mod rațional. Înseamnă că este fundamental diferit față de iubire.

Mănânc carne, imediat joc șah mai bine. Proteinele ajută creierul. Marii campioni de șah, se știe, sunt carnivori.

Am nelămuriri în legătură cu personalitatea narcisică. În descrierile ei apar niște contradicții. Se spune, de exemplu, că respectivii sunt oameni de succes, dar în același timp nu au încredere în ei înșiși. Cum vine asta? Mă voi documenta.

11. 2.

Stima de sine ar fi echivalentul rațional al cenesteziei.

Cu pașii lini și implacabili ai unui asasin de profesie, luna februarie se îndreaptă spre sfârșitul ei.

Publicarea unui text este azi o performanță derizorie. O consecință a acestui fapt este dizolvarea ideii de competență scripturală. Știi să scrii? Dacă da, ești un autor omologat. Profesia de scriitor devine dubioasă, mai degrabă infamantă, cum era cea de poet damnat, cândva.

Mă documentez despre stima de sine, Referirile sunt nenumărate. Ele derivă, probabil, din idealul contemporan al comodități, inclusiv al celei emoționale.

În ceea ce mă privește, stima de sine s-a alimentat, se pare, din cultivarea corectitudinii și a respectului pentru profesia mea și pentru realitatea obiectivă.

New Age – inversare a creștinismului. ”Iubește-te pe tine însuți!” contra ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”

19. 2.

Am intrat azi în zodia Peștilor. Cum am stabilit, trecerea rapidă a timpului nu este o problemă.

Cunosc o țigancă dependentă de inhalarea vaporilor de prenadez. Și-a părăsit copiii, pentru a trăi în acest fel. Arată rău de tot și nu-i prevăd o viață lungă. Este parcă un personaj din ”A Scanner Darkly”, romanul lui Philip K. Dick. Celor din categoria ei li se spunea aurolaci, pe la noi. Azi, acest termen pare a fi ieșit din uz. ”Drogul săracilor” nu este socotit unul dur. Cui toate acestea, dă dependențe ireversibile, s-ar zice. Acești oameni cu instinctul de conservare suspendat sunt stupefianți.

Eseul meu despre narcisism nu prea progresează și fiindcă este vorba despre un concept à tiroirs. Diferiți autori îi atribuie înțelesuri felurite. Când înseamnă prea multe, un cuvânt începe să se rarefieze. Nu am decât să inventariez diferitele accepții.

Există o fidelitate psihică a prostituatei. Pe vremuri, exista expresia ”amant de inimă”. Femeia îl iubea sincer pe respectivul, dar în același timp savura și plăcerile obținute cu alții. Este asta promiscuitate și abjecție? Sau animalele poliandre îl includ și pe om?

21. 2.

Citesc ”Anatomia distructivității umane”, de Erich Fromm. Originalul a apărut în 1973. Îmi place împărțirea oamenilor în funcție de preferința lor pentru viu (viață) sau inanimat (moarte). În mod intuitiv, eu am văzut lucrurile cam în același fel. Este o simplificare, dar una atrăgătoare.

Am găsit și cartea lui Fromm unde lansează formula ”narcisism malign”. Este ”The Heart of Man” (1964).

Enumerând entitățile vii, Fromm menționează și ideile. O metaforă frumoasă, atât.

În ”Anatomia…”, Fromm explică neajunsurile firii umane prin prezența narcisismului. Alte defecte: necrofilia și simbioza incestuoasă. La Hitler, narcisismul este prezent în forma sa malignă, paroxistică. Rămâne totuși neclar dacă este o boală psihică sau una datorată societășii umane, sistemului. Marxistul din Fromm înclină către a doua variantă.

Va veni o perioadă de timp cu geruri mari. Iarna își va lua astfel revanșa, la spartul târgului.

23. 2.

”Optimismul esre forma alienată de credință, pesimismul este forma alienată a disperării.” (Fromm, ”Anatomia…”, p. 631) O formulare destul de enigmatică.

Când nu mai are nimic de pierdut, omul devine periculos. Este și cazul celor ajunși la limita de jos a decăderii fizice și morale. Noroc că, de regulă, respectivilor le cam lipsește energia.

25. 2.

Gândindu-mă la femeia dependentă de prenadez, constat că în cazul ei se potrivește observația lui Fromm: ”Pulsiunea de moarte poate fi, de fapt, observată fie întoarsă împotriva celorlalți, în exterior, fie spre interior, împotriva noastră înșine, și adesea îmbinată cu pulsiunea sexuală, precum și perversiunile sadice și masochiste.” (”Sufletul omului”, trad rom. 2017, p. 55.)

26. 2.

Fromm are câteva intuiții aparent corecte sau măcar seducătoare. El pune preferința publicului pentru știri despre crime și dezastre, pe seama necrofiliei.

S-a lăsat un ger dur. Dacă centrala mea termică se strică tocmai acum, m-am ars, în sensul că am înghețat.

În ciuda vremii, gimnastica mea merge mulțumitor. Pe balcon, acolo unde ies pentru a trage de extensoare, ”îmi îngheață coaiele” (expresie populară).

”Omul nobil este omul distrat”, spune Mihai Ralea. Plebeul este concentrat, nu scapă ocazii, este limitat doar de nivelul inteligenței sale. Înseamnă că victimele drogurilor, cu instinctul de conservare suspendat, au o oarecare noblețe. La fel, sinucigașii.

Treptat, îmi lămuresc conceptul de narcisism.

Sefiștii trăiesc în raiul sau în iadul amatorismului? Mai degrabă în primul. Dovada ar fi veselia lor persistentă.

4. 3. A venit și luna lui martie, fără nicio întârziere.

În privința eseului despre narcisism, parcurg o etapă de sterilitate, mascată în dorința de aprofundare a documentării. Precum cel descris, pare-mi-se, de George Călinescu, acumulez cărți citite și fișe judicios alcătuite.

Opinia lui E. Fromm despre iubire mi-ar fi fost de folos atunci când am pregătit ediția a doua a ”Curtezanei…”. Respectivul neagă valoarea iubirii pasiune și se declară adeptul ”iubirii productive”, cugetate, eminamente izvorâtă din rațiune. El contestă caracterul de preferință subiectivă al iubirii. Pe calea indicată de el se ajunge undeva, dar în nici un caz la trăirea sentimentului de preaplin. În opinia mea, acest sentiment este premiul cel mare al existenței umane.

Abisul insondabil al prostiei omenești.

”Va fi liniște va fi seară.” Frumosul vers al lui Virgil Mazilescu. Sunt de acord, dar liniștea să nu fie mormântală.

6. 3.

Textele de mai jos au fost scrise cândva în jurul anului 1970. Câteva au apărut în niște reviste literare, în epocă. Le reproduc aici, ”pentru orice eventualitate”. Unele îmi plac.

Oraşul

Femeile de pe străzi au devenit abstracte,

numai eu mai sunt real

în oraşul cu prăvălii

şi reclame sclipitoare.

O bandă luminoasă se învârteşte în jurul meu;

într-un cerc întunecos se rotesc trecătorii.

Numai eu am rămas real,

în centrul unor tăcute abstracţiuni.

Madrigal

Decât melancolia,

doar tu eşti mai frumoasă.

Iedul

Iedul s-a oprit brusc

şi m-a privit.

Săltând prin lumina verde

a câmpiei,

se lovise de umbra mea.

Interlocutorul

Ar fi putut să se salveze prin tăcere,

dar el vorbea tot mai mult,

devorându-se.

Mereu alunecând

Sunt prins în alunecarea acesta,

forme colţuroase şi imobile mă sângeră.

Cred că aş putea să mă apuc

de oricare dintre ele.

Sunt sigur chiar, mereu alunecând,

că pot să mă opresc

la cea dintâi dorinţă de oprire.

Eu voi tăcea

Ea va găsi ce să zică;

ea ştie să vorbească despre orice.

Dar mie îmi tremură

cuvintele pe buze, anevoios.

Eu voi tăcea, alunecând

înecat,

printre frumoase bule de aer,

tot mai adânc,

Poem

Existenţe cu vocaţia

de a intra în rezonanţă.

Pahare fine de cristal, înalte, suple, elegante, care încep să vibreze,

cuprinse de o misterioasă

şi de nimeni ştiută plăcere.

Pahare frumoase, devenite banale

de îndată ce tenorul a tăcut.

Autostop

I. Iată. Vehement el face

semnul opririi

maşinilor ce trec.

II. Nu mai zâmbeşte,

nedumerit e semnul.

III. Acum pleacă încet, pe jos;

cu stânga mai schiţează,

în treacăt,

semnul.

O fată îşi sărută păpuşa

Pe fată o cuprinsese disperarea şi, pradă ei, îşi săruta păpuşa din ce în ce mai pătimaş.

Uimită,

privind ţintă în spaţiu,

cu ochi albaştri, neverosimili,

îngheţaţi de o uluire imensă,

păpuşa suferea sărutările

cu impasibilitate.

Atunci

Am fi putut să tăcem atunci.

Dar tu şopteai tot timpul:

 „Spune ceva, te rog, spune ceva, orice!”

Şi eu am început să vorbesc

din ce în ce mai convingător,

ucigându-te cu perfidul stilet

al cuvintelor.

Statuie

Îmi scapi,

lunecând spre o noapte străină;

statuie netedă,

transformată-n nisip

de atingerea mea.

Arc

Îl ţin ascuns la spate

şi-l strâng cu degete-ghiare.

Ar izbi,

m-ar ucide pe loc,

dacă o singură clipă

din mâini  l-aş lăsa.

Cumplita elice

Elicea, cumplita elice

împinge absurdul obiect plutitor,

ce ia apă din clipa lansării,

împinge imposibilul vas,

pe care logica nu-l încape

 şi care trebuia

să se scufunde de mult.

Trezirea Gudrunei

Îmi amintesc:

am adormit în iatacul meu

din palat.

Dar acum unde mă aflu?

Omul acesta ciudat

loveşte cu degetele

într-un lucru nemaivăzut.

Scoate un răpăit

de grindină dintr-un

lucru negru,

lovindu-l fără încetare

cu degetele. Ce face?

Ce s-a întâmplat cu mine? În ce lume neînţeleasă m-am trezit?

Şi hainele de pe mine,

nemaivăzute…

Gândurile mele încâlcite… Este un vis! Trezeşte-mă, Doamne!

Nu mă lăsa să mor în vis!

Pensionarii

Aceşti pensionari

seamănă cu un pâlc de elevi

din primele clase.

Complotează, zâmbind nevinovat,

par a pune la cale o şotie.

Din când în când, învăţătorul

îl pedepseşte pe câte unul.

Atunci o spaimă trece

prin ochii lor,

dar numai pentru o clipă.

Câini de oraş

Sunt graşi, amărâţii!

Se descurcă, profită de

mila fricoasă a orăşenilor ;

 nu mâncarea este problema lor.

Dorm mult sau doar dormitează,

încovrigaţi, cu boturile şi cozile

vârâte în blănile flocoase.

Fluier scurt, când trec pe lângă

vreunul dintre ei.

Îşi ridică încet capul: în ochii lui

scârba de viaţă se însoţeşte cu

vagi urme de politeţe câinească.

 Zic: cuţu, cuţu! Obţin o privire

apatică şi numai uneori

un slab zvâcnet al cozii.

În schimb, fraţii lor, numiţii

câini de salon, cum se mai

dau în spectacol!

Cât de isteric

îi mai iubesc pe ţinătorii lor de curea!

Atunci când se întâlnesc cu ceilalţi,

spălaţii, spilcuiţii, realizaţii se grăbesc, demenţial, să miroasă.

Dar lumpenii, adormiţii, flocoşii, neurastenicii,

blazaţii bat în retragere.

Cu cozile între picioare,

dispar printre blocuri.

Fuga

Uneori, în copilărie, începeam să alerg

din ce în ce mai repede

pe panta unui deal, în jos.

De la un timp voiam să mă opresc,

dar nu se mai putea.

Mă cuprindea o frică nouă, dar fugeam,

mai iute, tot mai iute,

sughiţând de râs şi de groază.

Mâinile studentei

Simţeam că îmi transmit

un mesaj important,

de care depindea poate chiar

rămânerea mea în viaţă.

Dar eu nu cunoşteam limbajul lor

şi le priveam cu ochi injectaţi

de dorinţa vană a descifrării.

Să spui

Să spui am pierdut.

Să te simţi dintr-o dată uşurat, cuprins de o ciudată veselie.

Să te caute femei frivole

şi prieteni rataţi.

Să bârfeşti, să zici că unii sunt hoţi

şi şmecheri.

Să nu mai ridici ochii

pe stradă,

la blondele înalte şi superbe.

Să si trăsăturile feţei muiate, blânde.

Şi o iubită să te mângâie tandru,

cu distilat dispreţ.

Marele animal

Aud uneori clefăiturile marelui animal. Acolo, în mlaştina mişcătoare din nesfârşita sa gură totul se află; şi noi, pierduţi, dizolvaţi, instabili, dispărând.

Nu ştiu cum arată, nu ştiu dacă are solzi sau blană. Îi aud doar ca prin vis pocnetul de tunet îndepărtat al măselelor, clefăitul, sorbiturile de vulcan.

Ceva s-a petrecut

Într-o seară, după o criză de furie senilă, petrecută între betoanele camerei tale, recunoşti, cu groază şi umilinţă, că în suflet ţi-a mai rămas doar dorinţă de supravieţuire. Recunoşti că tot restul nu sunt decât jocuri strategice, tricuri de om civilizat, salvare, disperată sau metodică a aparenţelor.

Marele oraş

Privesc pe dinăuntru maşina de trăit. Mă mişc printre măruntaiele ei şi simt tot mai clar că doar o ciudată întâmplare m-a adus aici, în locul unde perechile se strâng de parcă ar urma să moară a doua zi şi unde, s-ar zice, toţi se bucură ca de-o minune de faptul că mai sunt în viaţă.

Să mă contaminez de frenezia lor obosită aş vrea; să mă asemăn cu fiinţele elegante şi dezinvolte de pe bulevarde, să devin unul dintre oamenii grăbiţi, care pun în mişcare atât de conştiincios maşina de trăit.

 

Parc în noiembrie

Am trecut ieri prin parcul

în care m-am plimbat cu tine.

Lacul era acoperit de nemişcată ceaţă.

O pură, cristalină, dumnezeiască melancolie încremenea copacii,

amintindu-mi de trecuta mea iubire.

Acum sunt liber

Acum sunt liber să-mi trec cum vreau nopţile, lângă orice femeie.

Într-o dimineaţă ţi-am văzut pe stradă privirile reci, aţintite în gol.

Am păşit mai departe cu genunchii slăbiţi, horcăind sub apăsarea libertăţii.

Să ne privim

Să ne privim în ochi,

simţind cum iubirea

cade încet asupra noastră

ca o răcoare divină.

Vis

Un vis îmi rescrie treptat trecutul.

Îl urmăresc.

La fel de încet precum se ridică un cadavru din ape, încep să înţeleg.

Deodată cu iubirea frumos şi bine ar fi fost

să mi se termine şi viaţa.

Epitaf

N-a fost decât

un joc neglijent şi sterp,

o lungă nepăsare politicoasă.

Post festum, îi dedic ”Vis” frumoasei V., personajul meu ieșit din mit și reîntors acolo.

După acest interludiu liric,  va reîncepe proza. Voi anunța că semnele de primăvară sunt vizibile.

8. 3.

Burnout – sindromul epuizării profesionale. Este trăit de mulți medici români, aflăm de la TV.

În America, personalitățile narcisiste ar fi căutate, se spune. Respectivii ar promite să fie niște buni corporatiști. Să deducem de aici că narcisismul presupune o inteligență relativ mare? Așa ceva pare plauzibil, deși la prima vedere este pe dos. O antinomie în plus.

De fiecare dată când fac curățenie în bucătărie, le invidiez pe bacterii, aceste organisme cu o vitalitate aproape infinită. Ele vor dispărea ultimele, atunci când va fi să fie încheierea.

Anumiți actori nu apar decât în filme proaste. Foarte curios! Când îi vezi în distribuție, știi că va urma ceva mediocru, comercial.

12. 3.

De la TV aflăm câți oameni au mai murit de gripă. Este clar că știrile proaste cresc audiența. Necrofilie? Poate că această meteahnă ține de natura uma, cum spune Freud. Se știe, înmormântările sunt afrodiziace. O povestire de d*Annunzio o confirmă într-un mod memorabil.

Stoicismul sefiștilor este fără margini. Poate este chiar demn de respect.

Chinul șahistului aflat în căutarea celei mai bune mutări seamănă cu acela al autorului de literatură (de ficțiune). În ambele cazuri, fericiți sunt cei genialoizi, intuitivii capabili să nimerească din prima încercare varianta optimă. Fericiți sunt și producătorii de partide pierdute și de cărți proaste. Ei se află în treabă, iar asta îi mulțumește pe deplin.

”Mami, ne dai ceva bun?” Această replică dintr-un clip promoțional, repetată până la nevrozarea privitorilor, îi transformă pe doi îngeri de copii în niște sadici. Totuși, îi vom suporta și simpatiza în continuare.

15. 8.

Niște clipuri de celebrare a zilei naționale fac apologia abundenței de alimente din hipermarketuri. Da, dar astea s-au plătit cu identitatea națională și cu emigrația forței de muncă din România.

Un filmuleț despre un bătrân și avut tată. Rudele sale nu-l mai vizitează de Crăciun. El își înscenează moartea și-i cheamăl la înmormântare pe ocupații descendenți. Îi așteaptă cu o masă întinsă, într-o cameră uriașă, mobilată elegant. Se pare că banii nu sunt o problemă în respectiva familie. Vin toți. Asta îmi amintește că sentimentele sunt un lux interzis oamenilor săraci.

Contează textura zilelor, calitatea ”țesăturii”. La omul sărac, aceasta este aspră, neprietenoasă.

19. 3.

”Perversă, iarna…”. Iată titlul unei poezii nescrise. Frigul s-a întors și va rămâne cel puțin o săptămână.

Există și critică populară, nu numai literatură populară. Cu mijloace intelectuale naive, ea iese la iveală rapid, fără fasoane.  De fapt, în cazul ei este vorba despre niște texte brutal-promoționale.

De ce se spune că narcisicul are o stimă de sine scăzută? Din cauza nemulțumirii sale cronice. Niici un succes nu-l mulțumește pe deplin.

22. 3.

Cea mai memorabilă idee aflată în cursul documentării despre narcisism: desensibilizarea produce delincvenți pe viață. Deci nu inteligența duce la corectitudine, ci empatia. Un moralist ar fi foarte trist la o asemenea veste. (Cred că am mai scris despre asta. Voi verifica.) Oricum, se pare că apostolul Pavel are dreptate cu privire la necesitatea iubirii în raporturile dintre oameni. Sau măcar a unui dram de simpatie, adaug.

25. 3.

Se pare că mi-a fost dat să citesc multă literatură proastă. Apelez la simțul umorului, pentru a nu începe să bănuiesc o ironie a soartei.

Eseul despre narcisism se dezvoltă. Combinat cu inteligența, narcisismul poate forma niște competitori redutabili, cred.

Este încă iarnă. Se pare că doar în luna iunie va fi o vreme potrivită cu tradiția. Până atunci, răcoare. Asta, în condițiile încălzirii globale.

Exhibițiile cu telefonul în public sunt un tatuaj cinetic.

29. 3.

”Estragon: Deocamdată, să-ncercăm să discutăm, fără să ne exaltăm, fiindcă nu suntem în stare să tăcem.” (Samuel Beckett, În așteptarea lui Godot.)

Are dreptate, este mai greu să-ți ții gura. Într-un film cu un naufragiat, cel rămas singur vorbește tot timpul cu un interlocutor imaginar. Cum se poartă sihaștrii? Sunt în stare să tacă? Nu știm. Oricum, spectacolul stradal al vorbitorilor la telefon are ceva înfricoșător, sugerează disperarea mascată în veselie automată, mecanică.

De ce posturile de televiziune o numesc pe prințesa Margareta, Majestatea Sa? Explicația cea mai blândă este ignoranța.

Niște analize medicale mi-au ieșit destul de bine. S-ar spune că sunt un norocos. Vom vedea.

30. 3.

Nu m-am lămurit cu narcisismul. Îmi extind documentarea. Întrebarea este dacă n. este și o caracteristică a omului de azi sau doar o dereglare psihică. Părerea mea este că exprimă o etapă de scepticism față de promisiunile diferitelor religii cu privire la colaborarea dintre oameni. Câștigă teren așa-zisa colaborare conflictuală?

1. 4.

Minciunile de pe Internet sunt la fel de multe precum cele din comunicarea tradițională. Cât la sută reprezintă ele? Și ce semnificație au? Nu știu dacă voi reuși să scriu un text pe aeastă temă. Impresia mea este că oamenii se nutresc din propriile minciuni, se conectează la o misterioasă sursă de energie. Probabil că angrenajul social n-ar funcționa fără minciuni.

Citesc ”Facebook. Fabrica de narcisism” (2015) de Teodor Baconschi. Autorul, un poliglot cultivat, extrem de volubil, produce o jurnalistică agreabilă. Nu știm însă ce înțelege prin narcisiam. Face însă referire la scăderea stimei de sine prin FB. De asemenea, FB naște invidie și resentiment, aflăm. Aș fi preferat să aibă o atitudine de sociolog și nu una de moralist. Adică să judece în diferențe și nu în superiorități/inferiorități. Textul este prolix, la drept vorbind. Diluează în stil jurnalistic, dar dovedește și o certă îndemânare în folosirea aluziilor culturale. O carte scrisă în două săptămâni, fușerită cu abilitate.

5. 4.

Din ”Fericirea paradoxală” (2006, trad. rom. 2007) de Gilles Lipovetsky, aflu că plăcerea nu derivă din confort. Un argument în favoarea țiganilor cocălari, personajele mele. Aceștia par realmente veseli. Ideea de mai sus se bazează pe faptul că elementele confortului sunt exterioare persoanei. Totuși, gândindu-ne la cenestezie, sentimentul de confort poate proveni și din interior.

S-ar zice că primăvara a venit. Un succes al celor încă în viață.

Tema cărții amintite mai sus este neliniștea adusă de confort. Este o teză destul de hazardată, dar sustenabilă. Dacă înlocuim neliniștea cu nemulțumirea de sine, obținem formula psihică a narcisismului.

Laitmotivul serialului de comedie ”Las Fierbinți” este hoția la români. Odios! Respectivii se aliniază la moda autodenigrării.

În cartea lui Gilles Lipovetsky se vorbește pe larg despre invidie. Se consideră că aceasta este în scădere, în lumea de azi. Autorul nu leagă însă acest fenomen de mărirea narcisismului, deși ar exista argumente în acest sens.

7. 4.

”500 zile cu Summer” (2009) – un film despre interșanjabilitatea partenerilor sexuali. Treptat, mă conving că nrcisistul este de fapt un adaptat la viața de azi. Rezultă că omul cel mai util în angrenajul social este narcisistul corect. El privește lumea cu indiferență, dar respectă regulile conviețuirii civilizate.

N-am mai jucat șah de vreo zece zile. Asta înseamnă că am aruncat lest, sperând că balonul meu eseistic se va înălța.

Întâmpin curioasa tentație de a-i legitima pe narcisiști și de a le pleda cauza. De a practica astfel un antimoralism. Argumentul principal: cine nu comite vreo faptă pedepsită de codul penal este OK.

Despre narcisiști s-au făcut destule afirmații contradictorii. De exemplu, presupusa dorință a acestora de a avea copii. Este logic, vor să-și prelungească propria persoană, dar este și destul de neverosimil, dacă ținem cont de faptul că respectiva acțiune presupune o renunțare soică la confort.

8. 4.

Paștele a venit implacabil, nu s-a lăsat așteptat.

Una dintre cele mai veci amintiri ale mele se referă la o dimineață de Paște. În apartamentul din blocul aflat pe strada Valeriu Braniște 56, în București, am în față o cafea cu lapte și înmoi în ea cozonac. Gustos mai poate să fie! Am vreo trei ani, așa aș spune. Lângă mine se află tata. Mama, înfloritoare și neobosită, se bucură de bucuria mea.

Noica ar fi putut să includă narcisismul printre maladiile spiritului, într-atât acesta pare a ține de condiția umană.

Documentându-mă despre ”rudele” tulburării de personalitate narcisiste, constat că personajele male par a suferi de tulburarea antisocială. Mint, nu le pasă de ceilalți, dar nici de ei înșiși, sunt impulsivi, nu respectă normale sociale, nu sunt în stare să muncească. Ce interesant!

10. 4.

În anumite zile trebuie să-mi resuscitez vocația stoică, altfel nu pot să pun în mișcare mașinăria de supraviețuit.

În proporție de 90%, m-am lămurit ce este narcisismul, azi. Aștept o carte și apoi voi rezolva textul. Una dintre ipotezele susținute de anumite interpretări este sursa narcisistă a carismei.

Într/o comedie, personajului Moarte i se spune ”domnișoară”.

Cum am mai spus-o, renunțarea la incriminarea moralistă a narcisismului indică și o estompare a forței de convingere a moralei creștine.

Am aflat că anumiți psihiatri au pledat pentru scoaterea narcisismului din categoria tulburărilor de personalitate. Deocamdată, n-au avut succes. Respectivii au invocat faptul că narcisiștii fac față, chiar cu brio, în contextul social.

Se pare că mulți oameni angrenați în viața literară consideră că textele scrise de ei sunt un adjuvant în lupta pentru succesul în branșă (și în viață). Într-o vreme, am căzut și eu în această ”erezie”. Îmi place să cred că am depășit-o, de vreo douăzeci de ani încoace. Adică n-am mai simulat că fac literatură, ci m–am străduit, în limitele posibilităților mele, să produc texte cât mai bine scrise și mai autentice, fără fușereli.

Căldură ca în luna iunie. Gimnastica mea merge binișor.Numai să dureze.

15. 4.

Probabil că tendința umanității este tot spre imperii, în ciuda idealurilor de democrație. Este însă vorba despre forme de aservire mult mai inaparente decât cele tradiționale. În cele din urmă, va fi un singur imperiu, iar etniile vor rezista ca amintiri genetice și în înscenări folclorice. Fiecare individ va fi pe cont propriu. Iată de ce narcisismul este ceva foarte actual.

Documentarele despre animalele sălbatice sunt uimitoare. Este un spectacol al devorării. Cred că acest spectacol se păstrează și la oameni, în alte forme.

Minciunile scrise de un critic literar se justifică prin indiferența imensă a tuturor față de textele scrise de alții. Asta dincolo de toate ipocriziile cunoscute. Omului îi pasă de ce scrie el însuși, atât. În acest context, criticul se decide să îi facă o plăcere autorului de texte proaste. Laudele sale sunt o picătură de apă căzută pe plita încinsă a indiferenței, durează o clipă. Ce trist! Cu toate acestea, în literatura română există reputații consolidate, clădite pe laude conjuncturale, nejustificate estetic.

Multă lume suferă de depresie, unii din această categorie se sinucid. Poate mă înșel, atunci când cred că această suferință este un moft. Da, mă înșel și declar că îi respect pe cei atinși de ea.

20. 4.

Ioghinii contemplă câte o plantă, aprofundându-i amănuntele. Este de înțeles, în modestia lor minunată, plantele sunt perfecte. Nemișcarea le dă o calitate în plius, străină animalelor.

La TV, oameni cu obezitate morbidă, din America. Uimitoare chestie! Se tratează și slăbesc, unii dintre ei. Ceva nu este în ordine cu civilizația occidentală.

Vine o vreme când insul constată că teatrul absurdului este realist. Sentimentul absurdității lumii este real și nu apare, cred, doar la alienatul mintal.

22. 4.

Suportarea unei nașteri prin cezariană îi aduce mamei o anumită castrare psihică. Într-un mod enigmatic, libidoul respectivei scade în mod semnificativ. Inhibițiile ei nu dispar, precum în cazul femeii cu naștere naturală. Afirmațiile de mai sus se bazează pe observații empirice, este drept.

Un documentar probabil englez despre oamenii asistați social. O duc bine acești inși incapabili de muncă din motive subiective. Ei sunt sănătoși, dar n-au chemare pentru muncă, probabil nici vreo calificare. Statul îi întreține și încearcă să-i reeduce. Există o armată de asistenți sociali, precum și școli speciale pentru adolescentele gravide.

26. 4.

Pare evident ce se întâmplă. România ca țară se dizolvă, dar anumiți români o duc bine. Și ceea ce s-a numit poporul român se rarefiază, devine ceva de domeniul istoriei. Patriotismul devine ceva desuet, chiar descalificant. În toate coloniile au existat băștinași de succes. Cei mai eficienți s-au dizolvat în categoria stăpânilor, a colonialiștilor. Starea de spirit a colonizaților de succes rămâne o enigmă. Poate că respectivii sunt narcisiști. Sau simt ”satisfacția” berbecului mâncat de un leu falnic. Măcar nu mă mănâncă o hienă, își zice berbecul. Un narcisist pur sânge spune însă: Ubi bene, ibi patria.

29. 4.

Amintirea relației cu V. este psihotropul meu personal. Mă ajută să trec peste momentele psihice mai dificile. Am fost foarte norocos, atunci când am întâlnit-o. Post festum, am fost pentru ea doar un pervers narcisist (termen folosit de Geneviève Schmit). Ea n-a avut energia să admită că a fost ceva foarte reușit.

Povestea aceasta cu narcisismul devine tot mai ciudată pentru mine, pe măsură ce mă documentez. Un exemplu este uimitoarea teză că dorința unui bărbat de a face ca o femeie să se simtă cât mai bine este un semn de narcisism. Respectivul dorește aservirea psihică a femeii. Greu de acceptat.

Filmul Gaslight (1944), în regia lui  George Cukor, ar avea un personaj narcisist. Respectivul este însă un delincvent. Or, narsisistul standard nu încalcă legea penală. Personajul interpretat de Charles Boyer este interesant pentru modul cum aplică metoda ”una caldă, una rece”. Pentru rolul victimei, Ingrid Bergman a primit premiul Oscar.

3. 5.

Citesc cu plăcere ”Dandysmul. O istorie” (2004) de Adriana Babeți. Autoarea realizează ceva bun, dar nu rezistă lăcomiei de pagini. Vrea o carte cât mai groasă cu putință și dă citate mult prea lungi, fără măsură. Păcat. În plus, își pune numele pe copertă, deși textul scris de ea este mai scurt  decât citatele și antologia. Nu este corect.

Discuțiile despre hegemonia germano/franceză în UE ne amntesc adevărul elementar că democrația este o utopie. Falimentul doctrinei respective este vizibil în relațiile dintre state și în lupta împotriva delincvenței. Drepturile omului rău duc în ridicol ideea de justiție.

Scenariul colonizării României este sprijinit și de micul scandal al standardelor duble ale alimentelor. Discriminarea de tip ”bon pour l’Orient” s-a mutat pe rafturile hipermarket-urilor. Cu toate acestea, indigenii din colonizata Românie de azi par foarte veseli. Este însă o veselie destul de amară. Foarte mulți dintre ei trăiesc în sărăcie. Acestora, cu siguranță, nu le pasă ce ingrediente conține salamul.

7. 5.

Există o asemămare interesantă între personalitatea narcisistului și cea a batjocoritorului. Ar fi explicabilă prin lipsa comună a empatiei. Pe de altă parte, cred că narcisistul tipic își ignoră semenii, dacă nu-i poate folosi, este indiferent. Batjocoritorul este ”pornit” împotriva celorlalți.

Poate că Dumnezeu mă va ajuta și voi reuși să închei cartea de eseuri.

Condiția de fan ar fi situată la antipodul celei de narcisist. ”Sperând să nu am o personalitate narcisistă, declar că nu sunt fanul nimănui și nici nu am veleități de vedetă.” Sunt cuvintele unui personaj de roman. Conchid că fanul este un om cumsecade. Cine îl disprețuiește este un arogant.

În populațiile cu mentalitate tribală, femeia se exprimă și se realizează, în primul rând, prin nașteri reușite.

Actul de a scrie literatură este terapeutic. (Psihiatrii s-au îmbogățit în urma unor convorbiri.) Poate că la fel sunt și convorbirile interminabile la telefon. Iată de ce nu mă grăbesc să-i deplâng pe cei dependenți de telefonul mobil. Ei se fortifică psihic.

Ar fi interesant un volum de ”Memorii SF”, o carte probabil vandabilă.

Revenirea periodică a tendințelor imperiale este dovedită în ultimii ani. În forme noi, dar incontestabile. Dacă nu sunt atenți, românii pot deveni o simplă etnie,  cu rol decorativ într-o organizație suprastatală. Alții vor decide pentru ei. Vor atinge, în schimb, un nivel de trai ridicat.

Preferința pentru convorbirea telefonică, în dauna dialogului nemijlocit, ar avea o explicație mai ascunsă. Când vorbește la telefon, omul se aude pe el însuși mai bine, nu mai este distras de prezența corporală a interlocutorului. Ar fi vorba despre un fel de narcisism.

11. 5.

Eseul despre narcisism se dezvoltă, nu știu cât de reușit va fi. Fac tot ce pot, am această scuză.

”Capitalul simbolic”, teoretizat de Pierre Bourdieu. Un dandiy pare a deține așa ceva. Opera lui este el însuși. El este o vedetă a vremii respective.

13. 5.

”Potrivirea dintre viața exterioară și avere creează siguranța de sine.” (Balzac, Tratat de viață elegantă.) O regulă corectă, Balzac era un bun psiholog. Narcisistul arde de dorința de a părea cineva demn de admirație.

Pentru omul consumului, ideea de țară nu mai înseamnă aproape nimic.

Ideea imperială n-a dispărut, ba chiar înflorește, în dauna ideii naționale. În eclipsă pare a fi și preferința emoțională pentru propria etnie.

Când nu mai are loc de întors, adică este într-o stuație fără ieșire, omul este cuprins de un calm curios. Presupun că așa ceva trăiesc și muribunzii.

16. 5.

Actualmente, Sfântul Graal este pentru mine intensificarea maximă a performanței intelectuale. Am uneori impresia că o ating, dar s-ar putea să fie doar o iluzie.

Autorul cu exprimări obscure are o gândire confuză. Adică nu pricepe nici el pe deplin ce spune. Este ca și cum s-ar exprima într-o limbă străină, învățată din cărți.

17. 5.

Urletele tenismenelor în timpul jocului sunt nespus de dizgrațioase. În ziua de azi se produce o reciclare a femeilor. Ele devin tot mai egale cu bărbații. Musulmanii se feresc de asta și astfel devin eficienți în acțiunea de fagocitare a Europei. Totuși, revin, unele țipete feminine de pe terenurile de tenis sunt plăcute la auz. Urâte sunt doar cele ce exprimă forța animalică, fără feminitate.

Serialul de comedie ”Las Fierbinți” încearcă să obțină haz din prezentarea unor inși de o foarte proastă calitate umană. Urât! O autodenigrare sistematică a felului de-a fi al românilor. O batjocură metodică la adresa românilor, ca etnie. Alte popoare fac haz de niște inși suciți, nu se ele însele, ca grup social distinct.

20. 5.

Ar fi tentant un text despre idolatria comodă probată de nunta regală. Poporenii admirativi cu sinceritate se află la antipodul omului resentimental, descris de Max Scheler. În fața acestor zeități laice, occidentalul de azi este admirativ, dar relaxat și vesel, spre deosebire de adoratorul unor zeități tradiționale, pietrificat de respect.

Înmulțite în mod nesăbuit, show-urile și reclamele referitoare la alimente sunt, la drept vorbind, o bătaie de joc la adresa românilor de azi, tot mai mult transformați în locuitori ai unei colonii. Aveți mâncare din belșug, nu vă mai trebuie și țară, li se sugerează acestora. În mod lamentabil, numărul supraponderalilor de la noi a crescut, în ultimii ani. Despre înmulțirea săracilor nu se vorbește la TV. Nu dă bine.

În lupta pentru păstrarea unui psihic acceptabil, omul bătrân se salvează prin nepăsare.

”Imitația este cea mai sinceră formă de măgulire.”  Panseu dintr-un film comercial american, probabil corect.

25. 5.

Este narcisismul noul ”mal du siècle”? Răspunsul corect îl poate da un sociolog, nu un moralist. Abandonarea altruismului și a empatiei trebuie privită ca o schimbare climatică, nu ca o deraiere morală.

Ca un invadator nemilos, luna iunie se apropie în mod implacabil. Pentru a suporta regimul de ocupație, cei invadați au nevoie de trăiri intense și, eventual, de filozofări potrivite, axate pe ideea de căcat că renunțarea este frumoasă, umană, distinsă.

”Marile dureri sunt mute.” Seneca ar fi spus-o.

Femeile urâte sunt cel mai greu accesibile. Un fapt evident, nu ușor de explicat. De asemenea, acestea sunt cele mai fidele soții. Tinerii cu elanuri de seducători nu știu că așa stau lucrurile. Ei nu îndrăznesc să solicite femei frumoase. ”Atacă” femei urâțele și sunt refuzați. Respectivii trebuie să învețe și  că femeile foarte prietenoase nu marșează atât de ușor pe cât s-ar putea crede. Ba chiar au o plăcere în a-l lua pe nu în brațe.

Personajele din ”Las Fierbinți” sunt de două feluri: delincvenți și proști. Episodic, apar înși din categoria naivilor.

29. 5.

Preferința mea pentru judecarea lucrurilor omenești în diferențe și nu în superiorități/inferiorități vine poate din textele lui Nietzsche. În doctrina respectivă există situația contrară: superioritățile sunt zdrobitoare.

Un propagandist creștin ortodox spune că televizorul este unealta diavolului. Nu știu dacă este așa; în schimb, sunt sigur că această sculă perturbă activitatea intelectuală.

A putea sau a nu putea să închei cum se cuvine eseul despre narcisism, realizând un amestec decent de atitudine academică și jurnalism. Am îndreptățirea să apelez la un asemenea hibrid, fiindcă nu mă adresez psihologilor și nici sociologilor. Ideea că narcisistul practică o religie implicită nu are o destinație certă.

Am aruncat lest. Nu mai joc șah și nu mă mai uit la TV. Să vedem dacă asta mă va ajuta la scris.

Înainte de 1989 apărea și literatură proastă în România, dar acum apar și niște cărți inimaginabil de proaste, dincolo de orice închipuire, gunoaie în toată regula.

A scrie literatură nemaipomenit de proastă este probabil un act terapeutic, pentru autori. Aceștia își rezolvă astfel niscaiva frustrări intelectuale. Biata literatură de ficțiune! Rău a mai ajuns!

31. 5.

În eseul despre narcisism am și o mică pledoarie în favoarea respectivului tip uman. Ca și diavolul, narcisistul este rău, dar face uneori bine. Exemplul caraghios, dar găsit într-un text de specialitate, se referă la grija maniacală a narcisistului față de orgasmele partenerei sale. El se poartă așa, fiindcă vrea să pară un bărbat adevărat, ni se spune, dar femeia se simte bine, adaug. Unde este problema?

”Doar mizerie, spune un personaj, în rest totul este perfect.”

Sentimentul național poate fi legat de cel religios. Amândouă cer o opțiune emoțională, în afara logicii.

6. 6.

O discuție despre sentimentul național la românii de azi. Societatea bazată pe consum și abundență este cea mai puțin fiabilă. Cea săracă durează cel mai mult. Modelul american nu poate fi durabil. Semne se văd, deja.  Criminalitate crescută, obezitate indecentă, narcisism dezgustător. Prefer austeritatea. Probabil am ”sechele marxiste”, dar sărăcia mi se pare mai umană decât bogăția.

Mizeria programelor TV sunt repetările, am mai spus-o. Realitatea este irepetabilă, un motiv al splendorii ei.

7. 6.

Mă gândeam că discuția despre narcisism va încheia volumul meu. A apărut însă ideea că sentimentul național ar putea fi o formă de religiozitate populară. Tema este dificilă, dar abordabilă. De pe acum, constat că superioritatea intrinsecă a patriotismului nu poate fi demonstrată în societatea de consum. Patriotismul pare a fi util doar în societățile sărace. Cu toate acestea, țările bogate de azi nu dau nici-un semn de dezagregare, dimpotrivă. Ideile lui Nietzsche par actuale. Herrenvõlker? Dezgustăror, dar plauzibil. Popoarelor nonpatriotice le rămân salvările individuale, plătite cu desnaționalizarea și cu anumite dezagremente psihice, dispărute după o generație.

Fiind vorba de mulți bani, urletele jucătoarelor de tenis sunt scuzabile. Ele rămân însă dizgrațioase, întristătoare. Mă repet, constatând acest fapt.

De ce repetarea maniacală a unor reclame la TV îmi displace atât de mult? Fiindcă mă simt agresat, transformat într-o victimă. Omul de azi, aparent liber, este de fapt un vânat.

Am avut un breakdown șahistic, dar mi-am revenit. (Scumpa mea V. a foloisit acest cuvânt pretențios pe vremuri, referindu-se la ă cădere psiohică a ei. Sper că actualmente toate îi merg din plin.)

10. 5.

Simona Halep a câștigat turnelul de tenis de la Roland Garros. Amatorii de tenis și nu numai ei pot trăi un puseu de patriotism. Sau mai degrabă unul de mândrie națioală. Nu sunt același lucru. Mândria națională aduce o euforie fără urmări, de scurtă durată. Patriotismul ar fi ceva structural, persistent. Un patriot s-ar înrola, pentru a-și apăra țara, un admirator al tenismenei, nu. Precizez că nu pledez pentru nici una dintre cele două atitudini.

Viața de intelectual a jurnalistului are totuși o componentă mizerabilă. Este suficient să amintesc cuvântul ”incredibil”, transformat de jurnaliști în deviză a breslei lor.

Idolii religiilor populare de azi sunt în mod necesar oameni bogați.

11. 6.

După ce am constatat asemănările dintre batjocoritor și narcisist, am început să recitesc capitolul despre acatholie (refuzul generalului), din minunata carte a lui Noica, ”Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan” (1978). Narcisismul pare a fi mai mult decât o tulburare psihică a unor indivizi. Pare mai degrabă o emanație a epocii și a spiritului anglo-saxon.

În cartea lui Noica, precum și în cele ale altor filozofi autentici, impresionează, în primul rând, proprietatea desăvârșită a cuvintelor folosite. Nu există ambiguități și alunecări involuntare de sens. Dacă aș fi citit această carte atunci când a apărut, probabil că altfel mi-aș fi conceput munca intelectuală, iar idealul preciziei și al nonprolixității mi s-at fi impus mai devreme.

15. 6.

Un cunoscut al meu se prezintă pe Facebook. Este la spital, cu niște electrozi pe piept, aparent având probleme cardiace. El încalcă principiul lui Gracián: ”Nu-ți descoperi degetul bolnav.” Acest exhibiționism mi se pare de prost gust, dar opinia mea nu contează. Dacă omul își arată osânza, înseamnă că are spectatorii lui.

Peste o săptămână, ziua va începe să scadă! Asta este adevărata problemă.

Dalai Lama spune într-un interviu că omul credincios este omul bun cu semenii săi. Întrebarea este dacă omul înfometat poate fi bun. Nu cumva practicarea legii morale este un lux?

17. 6.

Minciunile din reclame ar trebui să fie interpretate de sociologi, dincolo de dorința elementară de a vinde cu orice preț.

Am încheiat eseul despre narcisism. Poate că nu e prea grozav, dar atât am fost în stare să fac. Acum voi trece la adnotări.

Dacă spunerea adevărului este un lux, rezultă că adoptarea minciunii este o tehnică de supraviețuire. Lumea animalelor confirmă.

Relativ neclară îmi este satisfacția mincinoșilor și a trișorilor. Sunt ei niște resentimentali și astfel se răzbună? Sau resimt satisfacția unor învingători? La șah, în definitiv,  îl ”minți” pe adversar în privința intențiilor tale. Probabil că filozofia dreptului lămurește dilema. Diversele societăți (culturi) au metode de ținere în frâu a trișeriei.

21. 6.

Solstițiul de vară a venit. Când ți-e lumea mai dragă, lucrurile încep să o ia la vale. Iată de ce omul trebuie să trăiască din plin ”clipa cea repede”.

28. 6.

Acum lucrez în calitate de ghost writer. Cum respect realitatea obiectivă, nu consider că este o muncă umilioare.

Zile răcoroase. Anunțata caniculă pare ceva de domeniul utopiei.

Fac gimnastică zilnic, dar este vorba de un program redus. Bun și ăsta!

CM de fotbal oferă idei pentru un eseu despre sentimentul patriotic. Unii spectatori sunt atât de ambalați!

30. 6.

În discuția despre sentimentul național, se ivește un concept fascinant: ”coada de topor”. Acesta îl denumește pe trădătorul propriei etnii, dar și pe cel al unei entități statale sau tribale din care face parte. Respectivului îi lipsește cu desăvârșire sentimentul național (o formă de empatie). O varietate specială de trădător.

Fotbaliștii sunt numiți  ”eroii planetei”. Ei satisfac nevoia de război (conflict) a omului.

Lucrurile evoluează de la ordine spre dezordine, spun legile fizicii. Pare corect și în privința omului, ca individ sau ca grup. Dictaturile ar dori să restabilescă ordinea, o utopie.

1. 7.

Fizica teoretică spune că prezentul, trecutul și viitorul sunt simultane. Simțul comun nu înțelege cum, dar matermatica are argumente. Mi-am amintit această idee azi, mâncând niște caise cu gustul celor din grădina Mamei Sida, bunica mea dinspre tată. Cine îmi dovedește că acel cais cu fructe aromate este iremediabil dispărut în trecut?

Conceptele de milă și de deșertăciune se datorează creștinismului, cred. Aș fi curios să aflu dacă mai există în alte arii culturale. La o primă vedere, s-ar spune că nu.

Aceste concepte sunt abisal de interesante pentru psihologie. Un exemplu: filantropia televizată din zilele noastre. Altul: atenția maniacală acordată oamenilor cu handicap.

Respectivele acțiuni sunt bune și frumoase, nici vorbă, dar au un aer de ipocrizie, gândindu-ne la faptul că învățământul și asistența medicală de stat sunt la pământ în România de azi.

Cât privește deșertăciunea, ar putea fi vorba despre antistoicismul propovăduit astăzi de ”apostolii” comodității și ai preocupării obsesive pentru propria prosperitate.

7. 7.

Iluzia că îi pasă cuiva de tine cu adevărat este importantă. În asența ei, omul este pândit de depresie.

Psihologia omului supus. Japonezii sunt cei mai civilizați, s-ar spune. Ei sunt ecologiști, disciplinați, politicoși și modești. De ce? Poate pentru că au un stăpân nemilos: natura (vitregă în țara lor). Ei se supun și nu pot fi decât modești. Politic, ei trăiesc în democrație, dar existențial sunt supușii unei dictaturi.

Cred că societățile unde huzurul este scopul vieții nu sunt OK. Produc infracționalitate și tot felul de epave umane.

Simpatia celor mai tineri pentru cei foarte bătrâni se explică prin încetarea resentimentului. Bătrânii sunt socotiți niște morți virtuali, cu o pondere cvasinulă în lupta vieții. Un caz special este ura filială. Unii continuă să-și urască bătrânii părinți, nu-i iartă niciodată. Prescrierea (în sens juridic) uzuală nu intervine.

9. 7.

Edgar Allan Poe (autorul unor proze minunate) nu respecta șahul. Eu am o altă opinie despre acest joc. Îl consider o expresie a productivității intelectuale (cf. Dr. Tarrasch). În plus, are și virtutea psihotropă de a mă ajuta să depășesc anumite momente de nesiguranță. Câte o dimineață mohorâtă, metaforă a renunțării, mi se transformă în ceva plăcut, după o partidă de șah (de preferință câștigată…).

Munca intelectuală à contre-coeur (se scrie și fără cratimă) este normală la un ghost writer. Omul se obișnuiește cu ea, fiindcă nu are încotro.

Încrederea în cineva nu trebuie să fie deplină, excesiv de colorată emoțional. Este bine să fie cugetată. Doar Dumnezeu merită credit deplin.

Înstrăinarea unui obiect artistic aduce o tristețe specială, asemănătoare cu despărțirea de o femeie iubită.

11. 7.

CM de fotbal este și un fenomen ce ține de geopolitică. Marile echipe nu mai sunt provenite dintr-o etnie, ci sunt formate din oameni de diverse origini etnice și culturale. Franța se îndreaptă spre titlu, dar în echipa ei sunt doar câțiva francezi. Cei naturalizați sunt probabil foarte patrioți, ca orice neofit, dar pasiunea lor pentru Franța este bizară.

În acest proces de amestecare, exprimat și de fotbal, unele etnii sunt ”mai egale” decât altele.

În legătură cu această osmoză etnică, mă întreb dacă oamenii dintr-o etnie fagocitată simt tristețe sau doar indiferență. Se pare că civilizații sunt mai ușor de asimilat. Mai rezistenți sunt cei cu mentalități de tip tribal, precum țiganii de la noi. Până și ei însă cedează teren. Puțini dintre ei își mai vorbesc limba. Oricum, limba engleză pare a ilustra legenda Turnului Babel cu semnul schimbat.

13. 7.

Croația, probabil cea mai monoetnică formație, s-a calificat în finala CM de fotbal. A învins echipa cosmopolită, multicoloră, a Angliei, în semifinală. Coeziunea afectivă  de tip tribal a dat roade. A fost ca într-n război medieval, unde o armată de poporeni învinge una de mercenari. Să vedem dacă scenariul se va repeta și cu echipa Franței (în ea, etnicii francezi sunt niște păsări rare).

Nu se pune în discuție superioritatea sau inferioritatea lumii vechi, unde etniile erau distincte. Ne întrebăm doar cât de repede vor dispărea etniile, în sensul tradițional al noțiunii.

Am discutat într-un eseu despre ura filială. Nu-mi mai amintesc dacă am menționat adevărul evident că acela care își urăște unul sau ambii părinți (biologici) se urăște și pe sine însuși.

14. 7.

Șoferii de taxi sunt niște filozofi. Unul dintre ei a fost de acord cu mine, atunci când a venit vorba despre femei. A acceptat ideea că bărbații le iubesc pe curve și nu pe fecioare. N-am mai avut timp să-i comunic teoria lui Girard despre dorința triunghiulară. Iubim femei alese de alții, spune René Girard.

Vara trece, iar canicula anunțată nu mai vine.

17. 7.

Luna iulie se dizolvă fără probleme, inclusiv pentru un ghost writer.

Întrebarea este ce legătură cu patriotismul are delirul fanilor de la CM de fotbal. Deocamdată nu găsesc o idee mai bună decât aceea că fotbalul ar fi un surogat de război, un război castrat, fără victime umane. Păcat că Nietzsche nu se poate pronunța în această privință. Și în antichitatea greco-latină, binecunoscută de el, existau asemenea înfruntări, dar parcă azi este ceva în mod esențial diferit.

20. 7.

Am mai scris despre ura filială, aeastă fascinantă atitudine din categoria resentimentului. Practicanții și practicantele ei ar trebui să-l citească pe Nietzsche și să afle că resentimentul ese morala sclavilor. Ar trebui să înțeleagă și că ura filială implică o anumită incapacitate structurală de a respecta pe cineva. Apropo, teoria lui Fromm despre iubirea de sine – condiție a iubirii pentru alții – ar suna mai bine dacă ar fi vorba de respect. Ura filială implică lipsă de respect. Ergo: cine o practică nu are respect de sine (self-esteem) și este narcisist.

De vreo lună de zile, în Brașov plouă zilnic. Un Minulescu ar putea scrie o altă ”Acuarelă”, agravată.

Când am scris despre sefist, am neglijat două aspecte esențiale: amatorismul și puerilitatea (prezentă in ciuda inteligenței). Sefeurile au cea neserios, în cele mai multe cazuri. Arta combinatorie a sefistului pare a favoriza un mod a

à la légère de a privi lumea și poziția omului în lume. Apare divertismentul pur, cel furnizat de artistul de circ.

22. 7.

Sunt martorul aventurilor conujugale ale unui cuplu discordant pe mai multe planuri. Amândoi par a suferi de tulburare bipolară. Periodic, ei se despart și apoi se împacă, pentru a se separa din nou. Se supără cu precizie de ceasornic. Nevasta vine să-i ghicesc în cărți: când bărbatul ei o va rechema? Cărțile confirmă ciudata pendulare. Realitatea este nemăsurat mai interesantă decât literatura de ficțiune.

Ecologiștii sunt ipocriți sau doar lipsiți de simțul realității? Ei nu constată că planeta este suprapopulată de oameni, iar această situație nu poate fi gestionată de nimeni.

Nenumăratele rase umanoide din Univers, din filmele SF, par a fi niște extrapolări ale diversității animaliere pe pe Terra.

24. 7.

Numeroase filme TV arată cum ființele  din lumea de azi (oameni și animale) devin tot mai tolerante și mai prietenoase unele cu altele. Se anticipează astfel o lume paradiziacă a viitorului, unde toate ființele vor fi hiperempatice (mai puțin prădătorii; aceștia le vor spune însă victimelor lor, înainte de a le ucide, că nu este nimic personal). O lume a păcii are nevoie de multă empatie (în stil creștin) și nu de inteligență crescută. Empatia ține de afectivitate, iar lumea de azi presupune tocmai o atenuare a afectivității. Atunci? Se poate anula agresivitatea prin decizie rațională? Să sperăm că da.

Cunosc persoane neparoliste din principiu. De exemplu, atunci când  îți dai întâlnire cu una dintre ele, poți să fii absolut sigur că nu va veni. Asemenea purtări mă încântă, fără glumă. Le consider niște jocuri de spirit nonverbale.

29. 7.

În discuția despre identitatea națională și etnică, ar trebui invocată ideea imperială. Întotdeauna, niște entități mici s-au luptat păentru a nu fi înglobate în imperii. Unele au reușit, altele, nu. Astăzi, e drept, mișcările centripete nu mai sunt purtate cu arma. Ba chiar dimpotrivă, imperialii sunt cei mai democrați cu putință.

Ideea că unii au vocații de stăpâni, iar alții, de slugi este tentantă, dat nu știu cât de corectă.

31. 7.

Recitesc ”Despre îngeri” de Andrei Pleșu. Caut legătura dintre sentimentul religios și cel națuinal. Se pare că disprețul pentru biserică este corelat cu indiferența față de ideea de identiate națională, Ambele opțiuni sunt, nici vorbă, neargumentabile logic. Totuși, au avantaje psihologice, s-ar spune.

Toamna nu mai este o abstracțiune, ceva îndepărtat. Începem să ne obișnuim cu ideea că va să vină destul de curând.

Râsul omului incapabil să priceapă o situație oarecare. L-am văzut pe fețele unor spectatori, martori la un număr de magie, de levitație.

”Mama problemelor” este suprapopularea. ”Tatăl problemelor”, schimbările climatice. Un cuplu diabolic.

Condiția dubioasă a jurnaluli intim este asigurată de o ambiguitate fără leac. Omul scrie pentru sine însuși, dar și pentru alții. Jurnalul ”pur” ar fi cel distrus de autor în fiecare seară.

3. 8.

Depresivii de toate nuanțele au la dispoziție un leac infailibil: documentarele științifice, pe teme de astronomie și geologie. Privindu-le, respectivii ar putea să se dezbare de ideea prostească sau doar naivă că sunt buricul pământului. Pe de altă parte, suspecta mea seninătate poate că nu este decât un simptom al senectuții, o expresie a anestezierii psihice.

Sentimentul național pare să fi fost exilat în spectacolul sportiv. Competitorii îl folosesc ca stimulent. ei au sentimentul că reprezintă un grup social și nu doar pe ei înșiși, se simt niște eroi. Sociologia fotbalului de azi arată ce va fi pe plan global. Printre altele, lichefierea ideii de națiune. În acest context, ar trebui lămurită pasiunea fanilor. Probabil că este o manifestare histrionică.

5. 8.

Deși era un om cultivat, tatăl meu avea un mod rezervat de a conversa. Nu făcea pe deșteptul. Printre altele, nu prea îmi dădea sfaturi. Totuși, a produs câteva. ”Nu te ruga la sfântul care nu te ajută!” mi-a spus. Ulterior am făcut din sfatul lui o regulă de viață. Indiferent ce întreprindere merită un efort adecvat. Când  consider că nu mai este cazul să insist, uit respectivul demers și-mi văd de treabă.

Este posibil ca acest sfat să mai fie menționat în acest jurnal, îmceput în 1972.

După un ocol de circa o lună de zile, în calitate de ghost writer, revin la eseurile din ciclul ”Mitologia cotidianului”. Încerc să scriu niște completăări la texte de acum zece ani.

În ”Despre îngeri”, descopăr că până și un am atât de inteligent ca autorul poate să cadă în păcatul trufiei. El nu reușește să rămână senin (precum Noica, de exemplu) și drept urmare eșuează uneori în polemici jurnaliere. Cartea este totuși încântătoare, desigur. Ifosele autorului pot fi trecute cu vederea.

La cele știute despre gerontofilie, adaug o ipoteză. Atracția respectivă s-ar datora și faptului că moartea (altcuiva) este afrodiziacă. Cum bătrânețea este anunțul unei apropiate morți, ipoteza pare logică.

O prostituată poate deține ”castitatea sufletului”. Ideea apare în numeroase ficțiuni literare și filme. D., prietena mea din tinerețe, îmi povestea despre o fată de vârsta ei, poreclită Frau. Aceasta era fecioară, dar își bătea joc de bărbați în moduri perverse. Ea nu deținea ”castitatea sufletului”, era diabolic de rea.

13. 8.

Pe canalul ”National Geografic”, multe documentare despre al doilea război mondial. Dacă Hitler n-ar fi dat peste o altă dictatură în URSS, poate că n-ar fi pierdut războiul. Dictaturile sunt mai eficiente, s-ar zice, deși avem exemplul contrar: Italia lui Mussolini, cu o prestație lamentabilă în război.

Idolatrizarea performanțelor din sport conține dubla admirație pentru performanța fizică și cea financiară. Se adaugă ideea că respectivii reprezintă țări anumite și declanșează trăiri patriotice. Cu cât țara este mai mică, cu atât spectatorii sunt mai pasionați.

16. 8.

În timp ce schimb mușamaua de pe masa din bucătărie, admir din nou vitalitatea bacteriilor. Ele au cele mai bune șanse de a lupta cu moartea. M-am mai referit la bacterii, probabil că am mai menționat ideea elementară că sistemele simple sunt mai vitale decât cele complicate. Poate că această regulă este valabilă și în geopolitică. Națiuni supertehnologizate pot dovedi o ciudată devitalizare, o poftă implicită de dispariție.

”Tace și face”. Această zicală sugerează că vorbitorii maniacali la telefon sunt pândiți de ratare sau măcar de ineficiență.

20. 8.

Fascinanta psihologie a omului mincinos, dar și aceea a  celui mințit. Unii ajung să creadă propriile minciuni, asta se știe. După Leonhard, practicarea minciunii ar ține de firea demonstrativă.

Am dat azi peste un fragment din dialogul purtat pe messenger cu V., în 2009. O palidă tulburare m-a vizitat și n-am reușit să citesc. Au fost discuții nesfârșite, având darul de a mă lecui de așa ceva pe viață.

În lumea de azi, respectul pare mai important decât iubirea. Întrebarea este dacă respectul pentru alții poate fi trăit de um om lipsit de empatie și implicit de iubire.

În orice evoluție ecumenică vor fi câștigători și perdanți, în cele din urmă. Cel puțin, așa a fost până acum în istoria umanității.

Filmele documentare despre animalele sălbatice sunt minunate. Îmi place în mod special lipsa de fasoane a necuvântătoarelor. Ele trăiesc, pur și simplu.

23. 8.

Creștinismul propune mila, islamul – corectitudinea. Se va vedea câtă energie au cele două devize.

Comportamentul bazat pe bunăvoință și încredere, derivat în mod cert din doctrina creștină, este astăzi promovat într-un mod aproape obsesiv. Corespunde el însă naturii umane? Când urmăresc ce se petrece în Univers și în lumea reală de pe Terra, parcă aș spune că buna înțelegere ese o utopie. Moralmente debilitații occidentali chiar cred că un asemenea ideal poate fi atins?

O amică a mea ilustrează forma absolută a impulsivității. Ea este o persoană inteligentă, iar combinația respectivă este fascinantă.

În materie de performanțe utopice, doctrina bazată pe political correctness rivalizează cu marxismul.

Un amic al meu, ajuns prin politică la o siuație socială foarte bună, a început să aibă niște  ifose de Coana Chirița. Asta îmi amintește de tipologia parvenitului. Boierul își tratează subalternii cu respect, ciocoiul îi disprețuiește, îi umilește și își bate joc de ei.

Situația din fotbal exprimă in nuce evoluția geopolitică. Echipele bogate cumpără jucători din indiferent ce țară. Unii dintre cei cumpărați capătă cetățenie, sunt naturalizați fără probleme. Cumpără jucători și echipele din țări mai sărace, dar jucători de mâna a doua. Asta arată că statele naționale devin niște entități mai degrabă simbolice, în lumea de azi. Un malițios ar putea spune că jucătorii de culoare din echipele europene sunt niște ediții mult îmbunătățite ale sclavilor africani de acum două sute de ani. Respectivii joacă pentru țările lor la CM, din patru în patru ani, precum și în campionatele continentale. Aceste evenimente au însă aerul unor aranjamente artificiale. De altfel, în echipele naționale financiar puternice se înmulțesc jucătorii naturalizați.

”A pierdut lupta cu timpul.” O expresie reușită, dintr-un documentar despre Grecia.

Preferința pentru SF și cea pentru benzile desenate par a veni dintr-o pasiune pentru limba engleză, respectiv pentru franceză. Iar denigrarea culturii românești și a felului de a fi al românilor le aparține unor inși cu studii universitare altele decât filologie română. Subsemnatul, cu încercările lui de sefist, este o rara avis și o excepție. 

În perrioadele când nu joc șah, mă simt ca un elev intrat în vacanță.

Românii au două sisteme ortografice. Am găsut o carte, apărută în 2014, unde prefața este scrisă cu î, iar textul cu â! Nu cred că mai există așa ceva în altă parte.

Dintr-un roman scris de un autor cinic: ”Pe unii îi ajuți cel mai bine trăgându-le câte un glonț în capete.” Sună rău, dar unii sunt cu adevărat incorigibili.

31. 8.

Niște inși fericiți sunt foiletoniștii, comentatorii cu preferință pentru stilul colocvial. Aceștia scriu ce le trece prin minte, ca și cum ar discuta cu niște amici, la o bere. Din această familie a fericiților sunt blogerii, dar și autorii de texte apărute în rețelele sociale.

Repetarea unor faze pe canalele de sport aduce la fel de multă îndobitocire ca și repetarea reclamelor.

Omul resentimentului, memorabilul personaj al lui Max Scheler, nu este în stare să fie indiferent,  este pătimaș în prostie. Anumiți oameni incorecți nu merită decât indiferență, nici milă, nici ură.

De câteva ori am cunoscut oameni extrem de generoși. De fiecare dată, la un moment dat, respectivii au ”întors foaia”, n-au mai vrut să aibă relații cu mine. Eu m-am purtat corect cu ei, dar se pare că un soi de recipient psihic s-a umplut în conștiințele lor și a dat pe afară. Poate de vină a fost și incapacitatea mea de a fi servil sau/și umil. Asta-i viața. Printr-o coincidență nu tocmai surprinzătoare respectivele persoane erau născute în zodia Leului, fiind deci teoretic generoși, în mod structural.

3. 9.

Încerc să schimb realitatea, dar dacă nu reușesc, o respect, nu-i port pică.

Digeră eșecul, elimină ce rămâne din el, apoi uită-l!

Epidemia de pestă porcină africană din România are ceva apocaliptic. Sefist improvizat, omul se întreabă, cu un frison, ce s-ar întâmpla dacă virusul respectiv ar suferi o mutație și i-ar afecta pe oameni.

Cineva este norocos, dacă își dă seama în ce acțiuni merită să consume energie.

49 de milioane de americani suferă de foame, aflu de la TV. În schimb, au libertate.

Farmecul animalității.

Un amic, altfel om cumsecade, îmi dovedește că expresia furor senilis surprinde o realitate psihologică. Omul a devenit nu doar furios (în reprize scurte), dar și supărăcios.

Când m-am înscris la filologie, n-am știut că scriitorii o duc mai bine după ce mor.

15. 9.

Vârstnicii au a se teme de adevărurile statistice. Oamenii îi tratează în funcție de acestea. Indiferent de starea lor reală, sunt considerați niște bolnavi fizic și niște inși cu probleme de intelecție.

Ideea de a edita ”Mitologia cotidianului” împreună cu ”Jurnal 2012 – 2022” mi se pare tot mai rezonabilă. Întrebarea este cine va plăti editarea. În mod sigur, nu voi fi eu acela.

Omul creștin, cu valori supreme străine de lumea materială, poate cădea mai ușor în indiferență ecologică. El este milos față de semenul său, dar nu și față de mediu. Alte religii par a fi mai favorabile pentru o atitudine ecologică. Un exemplu: vocația ecologică a japonezilor. Probabil că un specialist în etică creștină mă va contrazice. Totuși, idealul huzurului și comodității a înflorit pe teren creștin.

De când m-am decis să includ aceste însemnări  într-un volum, am ezitări atunci când sunt tentat să includ informații despre vreme și despre gimnastica mea zilnică.

Mi-am amintit azi o zicere: ””Cea mai rezistentă uniune este aceea dintre un bătrân bogat și o tânără frigidă.” Argumente psihologice ar exista.

Dacă aș fi psihiatru sau lifecoach, le-aș recomanda celor atinși de depresie, melancolicilor, nostalgicilor, resentimentalilor, descumpăniților, precum și celor dezamăgiți în amor, un remediu excelent: filmele despre univers. Dacă nu cumva sunt scrântiți rău de tot, vor trăi o oarecare înseninare.

19. 9.

Nu știu dacă îmi voi lămuri vreodată natura plăcerii trăite de mincinos și de înșelător, adică de practicantul bătăii de joc. Poate că tot în teologie s-ar găsi ceva în acest sens. Expresia ”satisfacție diabolică” este grăitoare. Există și calea psihologică. Practicarea bătăii de joc este resimțită ca o armă în lupta vieții. Ea oferă satisfacții de moral.

24. 9.

Toamna, cu modul ei discret amenințător, este mai perversă decât iarna. Aceasta din urmă este rea în mod fățiș.

26. 9.

În mod cert, am moștenit ceva din stoicismul natural al părinților mei. Știu să rabd și să nu mă cred buricul pământului. Sunt un domn stoic, din Brașov, România. Se cuvine să mă întreb ce stare psihică au persoanele înclinate să spună adevărul. Sunt respectivii doar niște prostuți, niște naivi? Oricum, înclin să cred că mincinoșii trăiesc într-un fel de iad psihic. (Este o ipoteză naivă?) Ei sfârșesc prin a-și crede propriile minciuni, dar se pare că nu reușesc să se convingă pe deplin în această privință.

Dacă viața a apucat cuțitul de mâner, tu nu-l apuca de tăiș.

3. 10.

A murit Aznavour. Adesea fluier în surdină La Bohème. Îl omagiez astfel pe acest mare artist. Tristețea din cântecele lui este ușoară, elegantă, niciodată ajunsă la dramatism, convenabilă.

5. 10.

Dispută între UE și Ungaria, pe tema migranților. Un ”comentariu” al realității, pe marginea lecturilor mele actuale, referitoare la națiune și naționalism. S-ar spune că UE reia vechea politică imperială și dorește să dizolve de facto națiunile ei constitutive. Dar nu pe toate, firește, doar pe cele mici. Imperiile au un ”nucleu dur”, considerat infailibil. Anumite populații se vor dilua sau chiar vor dispărea, în timp.

Autorul citit de mine în aceste zile sugerează că națiunea și mentalitatea corelativă acesteia sunt învechite; deci viitorul va fi tot al imperiilor. Poate că noile imperii vor fi mai viabile, în primul rând datorită tehnologiei. Această alternare de mișcări centripete și centrifuge pare a ține de natura umanității. 

Apre regret, anumite afirmații se repetă în acest jurnal. N-am de gând să le retușez. Eventualii cititori mă vor scuza sau nu.

Statul național este și un suport psihologic pentru mulți. Unii, în schimb, n-au nevoie de respectivul sentiment al apartenenței. Se simt bine oriunde ar trăi, cu condiția să aibă confortul asigurat.

BOR face mari eforturi în legătură cu schimbarea constituției și implicit în favoarea statului național, fiindcă își simte poziția periclitată, într-o Europă imperială.

7. 10.

Joc uneori șah cu persoane străine de logica acestui joc, ”afoni”. Respectivii joacă doar pentru a se afla în treabă și fac parte dintr-o categorie fascinantă pentru mine.

Toamna blândă a acestui an amenință să dureze la nesfârșit.

Mi-a apărut un roman cu multe pagini. O reeditare. Editorul, un om neverosimil de amabil, aproape un sfânt rătăcit în lumea laicilor. Titlul unei părți este ”Zeul apatiei”, potrivit în chip de comentariu la neprezentarea românilor la referendumul referitor la definiția familiei. Suntem apatici? Într-un articol de ziar, se consideră că românii sunt superstițioși, nu religioși. Din acest motiv, nu s-au dus să voteze.

Pot să candidez pentru Guinness World Records, în două privințe. Am primit de două ori premiul Opera Omnia, iar pe o carte apărută recent figurez și cu pseudonim și cu numele adevărat.

Urmăresc niște documentare despre inși suferinzi de obezitate morbidă. Evident, din USA. Cum poate fi decretată cea mai bună dintre lumi o alcătuire socială unde sunt atât de mulți supraponderali și obezi?  La acești  obezi – pe care îi respect – este vorba despre o spiritualizare de nivel zero.

Un fel straniu de ratare apare la oamenii pasionați de o limbă străină, fără cariere de profesori. Ei aprofundează limbile respective ”pe gratis” și neglijează lupta pentru succesul real.

15. 10.

Într-o viață suficient de lungă, omul ”o ieftinește” tot mai mult. Până la urmă, se mulțumește cu faptul de a fi (încă) lucid. Mama îmi povestea despre o bătrână din satul ei, paralizată. Aceasta stătea pe spate, în pat. Un gafeur a întrebat-o: ”Lele Cutare, nu te-ai plictisit de viața asta, pe care o duci?” ”Nu, a răspuns femeia, mă uit în grindă [adică în tavan] și-mi place ce văd.” Femeia savura bucuria de-a fi vie. O înțeleg foarte bine.

În legătură cu referirile lui Lucian Boia la felul de a fi al românilor, este utilă împărțirea oamenilor în virtuali procurori sau avocați. Se pare că neutralitatea absolută nu este accesibilă minții umane, deși toți declarî că o dețin. Discuțiile despre ”altfelul” românilor ilustrează această ipoteză.

Mi-ar plăcea să citesc o ”Istorie a ipocriziei”.

Necrofilia (descrisă de Erich Fromm) se regăsește la bătrâni, într-o formă benignă, desigur.  Aceștia frecventează înmormântările și nu ocolesc filmele cu subiecte catastrofice. Se deprind astfel cu ideea de moarte.

16. 10.

Societatea de consum este potrivnică patriotismului tradițional. Patriotul clasic este un ins relativ ascetic, asemănător cu un credincios. Consumatorul, în schimb, nu are treabă cu lumea cealaltă și nici cu viitorul unei abstracțiuni, țara sa. El vrea să mănânce bine și să se distreze cât mai mult, pe cont propriu.

Lumea ca tribunal. Cum am mai spus, unii au vocație de procurori, alții, de avocați. Cine este judecătorul? Poate opinia publică. În acest ”tribunal”, nu se discută doar despre delincvenți sau împricinați, mecanismul cunoscut apare însă în jocul opiniilor despre semeni. ”Judecătorii” ar fi cei mai performanți, în materie de înfrângere a propriei subiectivități.

22. 10.

Idealul principal al occidentalilor este eliminarea suferinței. Întrebarea este ce oameni vor apărea pe termen lung în umbra acestui ideal. Opinia mea este că suferința este un ingredient necesar în formarea personalității umane. (O componentă masochistă?)

Fotbalul devine tot mai  mult un sport de contact. Jucătorii se lovesc în mod sistematic. Cel mai semnificativ este procedeul călcării violente a adversarului pe laba piciorului; a apărut, se pare, după ce loviturile cu cotul în figură sau în gât au fost sancționate cu oarecare asprime.

Dintr-un jurnal intim: ”Femeia este frumoasă atunci când te face potent.” Rezon.

Textele de pe Facebook – o promovare fără sfârșit a suficienței. Totuși, pentru calitatea lor de a fi reale, se cuvine să fie respectate.

Am recitit ce scriam în 1999, în ideea editării unei părți din jurnalul meu intim. În ceea ce mă privește, zodiacul japonez, kigaku, a nimerit-o. După 60 de ani, în mod curios, am început să o duc mai bine. Am și scris mai profesional, s-ar spune.

Un cunoscut al meu a ajuns să câștige mai mulți bani decât a sperat vreodată și a început să se manifeste ca un dictator, adică impulsiv și capricios. Să fie sănătos! Sunt mărunțișuri, oricum. În esență, el este probabil un om cumsecade. 

27. 10.

Spectatorii din amfiteatrele antice aveau motive să fie pasionați. Eroii lor puteau muri. Spectatorii de azi, în schimb, nu prea au de ce să se dea de ceasul morții. Chiar dacă pierd, sportivii lor preferați rămân niște oameni bogați.

Șahul te învață să înduri.

Ideea că denigrarea românilor de către ei înșiși  este forma maximă a bătăii de joc.

Bdj este lipsă de respect exprimată în forme frapante, evidente. Ironia este lipsă de respect apărută în forme oblice, aluzive, niciodată în fapte nonverbale.

28. 10.

Nu merge alăturarea eseurilor cu jurnalul. În schimb, s-ar potrivi mai bine editarea unor recenzii publicate în ultimii zece ani . Ar apărea astfel o carte de dimensiuni mici.

Dacă nu mi-ar fi teamă că-l mânii pe Dumnezeu, aș spune că am o idee de roman. Personajelșe sunt reprezentative pentru diferitele zodii. În pragul morții, respectivii își rememorează evenimentele nodale din existențele lor.

Probabil că orice încălcare a legii morale este resimțită de răufăcători drept o victorie personală.

”Monumentul speciilor dispărute”. Există așa ceva, se pare. ”Marea extincție” a  avut loc acum 250 milioane de ani.

Blândețe de muribund. Sugestia este că bunătatea nu ține de natura umană, ci doar de legea morală.

Ardoare de slugă devotată. Altă expresie. Pare indiscutabil că unii oameni au vocația de a-i sluji pe alții.

10. 11.

Un film documentar despre poluarea planetei ne amintește că filozofia occidentală a libertății fără margini pentru individ nu este neapărat cea mai bună. Democrația ar putea fi o utopie. Ar fi trist. Este posibil ca dezvoltarea tehnologică să nu fie suficient de rapidă pentru a salva planeta de prostie și suprapopulare. 

Ceea ce-l tâmpește pe spectatorul TV sunt repetările. Este un atac psihologic; nu știu ce efecte are pe termen lung

15. 11.

Asemănarea dintre un condamnat la moarte din America secolului trecut și un ins liber ajuns la o anumită vârstă. Amândoi știu că se poate întâmpla oricând chestia aceea neplăcută.

M-am pomenit azi fluierând tema din ”Serenada melancolică” de Ceaikovski. Apoi am ascultat toată compoziția. Frumos! Spre regret, nici măcar un puseu de melancolie nu-mi mai pot permite. Trebuie bani pentru un asemenea lux, în sensul că nu trebuie să fii angajat în câștigarea lor trudnică.

Zilele acestea încep munca la o nouă ”mezalianță” literară. Să vedem dacă ”mansarda” mea este încă destul de luminată pentru a reuși un text decent.  

Se pare că iarna va veni, în cele din urmă. În alianță cu centrala mea termică, o voi întâmpina cu mult calm.

În lumea de azi, condiția e sclav este ușor de suportat. Există numeroase compensații menite să-i dea sclavului un psinic acceptabil.

S-au ivit unele probleme de sănătate. Sunt ele reversibile (trecătoare)? Voi afla destul de repede. Oricum ar fi, nu am de gând să-mi schimb modul de viață.

O reflecție de cititor merită să fie repetată. Cuvântul ”ridicol” trebuie trecut în categoria arhaismelor.

19. 11.

A venit iarna, într-un mod foarte explicit. Dacă n-aș avea căldură, nu știu dacă aș mai rezista.

Cum este mai bine? Să trăiești într-o colonie, ca indigen cu anumite libertăți? Sau într-o țară de sine stătătoare, cum eram în timpul lui Ceaușescu? Răspunsul va apărea doar în viitor. De pe acum se poate spune că omul dorește, de regulă, doar independență materială. El are o ciudată condiție de sclav sugestionat că este un om liber.

Societatea de consum golește de conținut ideea de patriotism. Patriotul autentic este un ascet, într-o oarecare măsură. Consumatorul, în schimb, nu este dispus la sacrificii cu rezultate impalpabile.

29. 11.

Problema occidentalilor este că nu suportă disconfortul.

Niște filmulețe de pe net sugerează că oamenii din rasa caucaziană nu se vor liniști decât atunci când se vor transforma în mulatri. Procesul este în curs.

3. 12.

Scriu la un text de critică literară. Am impresia că merge bine.

Am înrerupt pregătirea fizică de vreo zece zile, din motive de sănătate. Sper să o reiau relativ curând.

Oamenii obișnuiți cred că bogăția este o chestiune de cantitate. Pentru o judecată corectă în această privință, ei ar avea nevoie de acces în universul produselor de lux, lucru imposibil. Trăirile legate de practicara luxului autentic sunt speciale și s-ar putea să inducă o senzație de plenitudine.

Un ”trend”: lui Moș Crăciun i se spune Moșu‛.

Citat dintr-un roman: ”Între potența fizică și cea intelectuală, o aleg pe a doua, zise el.” Nu știu ce să spun.

Mitul originar al sefeului (SF= literatură),  minciuna acestuia, îl pot atrage pe omul  cu un caracter mai slab, doritor de succes ușor obținut.

5. 12.

Panem et circenses. O expresie valabilă și astăzi, la noi. Mâncarea și divertismentul. Televiziunile comerciale (și toate par a fi așa) prezintă emisiuni culinare și nenumărate spectacole menite să ajute la deconectarea spectatorilor. Deconectare, de la ce? Evident, de la viața reală.

Șahul este un joc frumos, nici vorbă, dar consumă multă energie. Iată de ce jucătorii mediocri, dar ambițioși pot să-și rateze viețile, din cauza lui. Cei lipsiți de un talent evident ar trebui să renunțe la performanță și să joace din când în când, ca amatori. Am cunoscut șahiști ajunși, la maturitatea biologică, pradă unui eșec social evident. În București, am cunoscut câțiva maeștri care trăiau în mizerie, erau aproape niște boschetari. Ei își consumaseră toată energia perfecționându-și  jocul. Era cât pe ce să pățesc și au așa ceva. Am reușit totuși să scriu niște cărți și să trec drept un ins cu o oarecare carieră literară.

De ce nu râde niciodată cel mai bogat om din România? Friindcă nu are nevoie de așa ceva. Nu trebuie să se distanțeze de el însuși, pentru a-și compensa frustrările.

8. 12.

Revoluționarul (rebelul) trebuie să se oprească din lupta sa la un moment dat. Dacă n-o face și devine revoluționar de profesie, înseamnă că este cam prostuț de felul lui.

De trei zile am reluat pregătirea fizică. Merge bine. Mușchii au memorie, se spune.

Când m-am înscris la Filologie, n-qm știut că scopul suprem al scriitorilor este să ajungă în istoriile literare. Ei își consumă viețile nutrind acest vis. Ce ieftin! Ce înălțător!?

Uimitoare filme documentare despre suferinzi de obezitate morbidă. Suferința psihică se exprimă în forme vizibile, fizice. Respectivii suferă de o atrofiere a voinței.

10. 12.

Un pattern din filmele americane: suferințele psihice ale asasinilor și marilor tâlhari. Ni se sugerează că trebuie să le plângem de milă. De regulă, ideea este că viața i-a făcut atât de răi, ei nu sunt de fapt vinovați. O manifestare a discriminării pozitive, aplicate în mod automat oricărei minorități.

În promovarea ideii de fericire obținută prin mâncare, a mai apărut un element. Se spune că mărirea colesterolului nu are legătură cu mâncarea. Omul poate să mănânce ce vrea el.

Prin sistemul ei imunitar, moștenit de mine, mama mea mă sprijină în continuare.

Se pare că pe prietena lui Dillinger o chema Anna și nu Anne Sage. Este o femeie din Lunga, am mai amintit de ea.

În lupta dusă de occidentali împotriva criminalilor și hoților, favorizați sunt cei din urmă.  Poliția joacă cinstit, cei răi trișează.

18. 12.

Filmele documentare pe teme de geologie sunt la fel de terapeutice pentru depresivi precum cele despre univers. Revelația faptului că omul este o ființă profund efemeră are darul de a calma și de a stimula o atitudine rezonabilă față de lume.

Cheia pentru SF nu este generarea senzației de sublim, cum spunea Cornel Robu, ci amatorismul esențial al celor implicați în sistem. Însuși C. R., un om capabil de noblețe a spiritului, ilustrează perfect amatorismul și lipsa de seriozitate.

Decât cu prostul la câștig, mai bine cu deșteptul la pierdere. Poate că așa este, dar ce te faci atunci când dai peste unul deștept și rău? Ești terminat. În schimb, loviturile date de un prost sunt stereotipe și poți învăța cum să te ferești de ele. (Există și ideea că prostia este insondabilă, ce-i drept…)

Anul 2018 mi-a păstrat două surprize urâte și mi le-a dat doar în aceste zile. Nu intru în amănunte.

Am recitit câteva paragrafe din ”Visul lui Stephen King” (2002), reeditată anul acesta împreună cu ”Zeul apatiei” (1998), sub titlul ”București, 2058”. Reeditarea nu se vinde deloc, dar mie îmi place textul. Cred că cititorii interesați de o astfel de literatură o consideră din principiu ”expirată”, din cauza vârstei mele înaintate. Asta-i situația.

În serialele TV apar în mod sistematic mici conflicte false între personajele pozitive.

22. 12.

La TV, paroxismul discuțiilor despre mâncare. Lucrurile se întâmplă ca și cum o forță atotputernică le-ar fi ordonat oamenilor să fie fericiți prin mâncare. (Nu critic nimic, nu sunt un moralist. Doar constat.) Acest cult al mâncării ține probabil de refluxul creștinismului.

Numerologia spune că am mult sânge rece. Așa o fi, nene. Adevărul este că nu poți juca șah, dacă te panichezi ușor.

Într-un serial cu întâmplări plasate în 1895, tribulațiile amoroase se petrec fără ca protagoniștii să fi avut relații intime. Chiar așa să fi fost?

25. 12.

Neputință chemată să poată. Sunt obligat să repet această zicere, în legătură cu mica mea întreprindere de istorie literară. Am probleme, dar sper să le depășesc cumva. Răceala ”încheiată” zilele acestea m-a slăbit. Mă tratez cu vitamine și ascultând Mozart. Încă o dată, mă crucesc în fața faptului că acest artist are detractori organizați, pare-se, într-un club. Se poate așa ceva? Cred că respectivii sunt niște atei militanți. Atitudinea negatoare le este specifică.

26. 12.

Bătaia de joc poate fi înțeleasă mai greu, dacă este legată de o atitudine ironico-umoristică. Ea se poate produce în condiții de maximă seriozitate și este în esență un efect al lipsei de respect. De asemenea, esențială este înțelegerea faptului că motorul bdj este minciuna, ca formă activă a lipsei de respect.

În acest context, îmi declar din nou uimirea în fața mincinoșilor patologici (mult mai numeroși decât s-ar crede). Nu reușesc cu nici un chip să-mi imaginez ce stare dominantă de spirit au aceștia. Scriu cele de mai sus, amintindu-mi de un director de editură de pe vremuri. Acesta era un mincinos notoriu. Trăiește încă, are 87 de ani. Propriile minciuni nu i-au dăunat.

Curioasa senzație avută atunci când scriu un text encomiastic, destinat unui singur cititor-plătitor. (Înțelegeți ce vreți din această afirmație.)

2019

1. 1.

S-a putut să ajung aici, deci. Mă felicit.

Pe canalul TLC sunt prezentate în mod sistematic cupluri interrasiale. Excelent! Se anticipează un viitor relativ apropiat. Eu vin cu o zicală. Un strop de smântână nu se vede într-un butoi cu catran. Reciproca nu este valabilă.

13. 1.

Lucrez din greu la un text și n-am mai avut chef și energie să scriu aici. O fac azi, pentru a aminti că nefericirea este molipsitoare. Poate că sunt un ins curajos în materie de relații umane, dar trebuie să țin cont de această zicală corectă. Un mit personal poate ține locul unei relații efective, constat, în acest context.

A venit o iarnă țeapănă. Fac deocamdată o gimnastică ”prescurtată”, dar am în vedere să-mi reiau treptat programul obișnuit.

Se pare că în sefeul românesc nu există clasicizare. După o anumită vârstă, autorii sunt considerați , în mod tacit, expirați. Cărțile lor sunt reeditate, dar nu mai au cititori. 

”Peste un milion de ani” – serial de popularizare științifică. Un delir al cuvintelor.

18. 1.

Am încheiat textul meu de istorie literară. Un test dificil. Am apelat la vocația mea de ”filozof” stoic.

Acum voi trece la o altă lucrare. Voi stiliza un roman. Va fi mai simplu, de data aceasta.

Realitatea este minunat de imprevizibilă. Am citit multă literatură rău scrisă la viața mea, dar numai acum îmi este dat s-o citesc pe cea mai rău scrisă dintre toate. Cu greu găsești câte o frază pasabilă.

Problema mea este dacă voi reuși să fac față efortului fizic. Vom vedea. Mă pricep la stilizat. Pe vremuri, la ”Luceafărul”, rescriam numeroase texte rău scrise, de regulă adeziuni la politica partidului.

21. 1.

Urmează o afirmație enigmatică. Îmi iau vacanță.

Voi lucra, în schimb, la ”mântuirea” nefericitului text amintit anterior.

22. 1.

Mă simt bine în vacanță.

Munca de rescriere a unei cărți este urâtă de tot, dar devine mai simplă pe măsură ce descoperi niște șabloane de gândire ale autorului respectiv. Este ca și cum ai juca mai multe partide de șah cu același jucător. Totuși, treaba este dificilă și îmi va lua vreo două luni de zile.

Fac gimnastică din nou.

O ciudățenie este faptul că anumiți oameni (probabil doritori de notorietate) se apucă de literatură  și în același timp  disprețuiesc, în secret, meseria de scriitor. Sunt aproape sigur că asemenea oameni există în realitate.

25. 1.

Literatura cu desăvârșire proastă are un prestigiu misterios. Probabil că este vorba doar de ceva derivat din respectul cititorului pentru limbajul cuvintelor. Este ca și când un material de bună calitate este obligat de un croitor prost să ia o formă grotescă.

Întrebarea este dacă instituțiile occidentale vor rezista asaltului permanent al etniilor exotice. Primejdia pare a fi extinderea incontrolabilă a criminalității și a delincvenței majore.

Lucrând la un text aflat la un nivel de realizare numit mizeria literaturii, admir din nou conceptul biblic de deșertăciune. N-are cine să mă aprecieze, dar în materie de stoicism aș merita o notă mare. Principala mea performanță nu este rescrierea cărții, ci conservarea unei atitudini de non-dispreț față de autor. Oricum, în această poveste jegoasă, ideea strategică este că în lumea reală nu trebuie rostite prea multe adevăruri.

Dacă questo sfortunato își bate joc de literatură în acest hal, de ce aș respecta eu textul lui într-un mod atât de riguros? Îl voi pedepsi doar lăsând mostre de umor involuntar, nu mai mult.

3. 2.

Veselia amatorului. Cred că am mai scris despre ea. Profesionistul pare a fi iremediabil un ins serios, chiar dacă mai afișează veselia cerută de modă.

Am renunțat cu totul la șah de vreo două săptămâni. Este un joc ”consumptiv”, dar bun, zice-se, ca tratament profilactic pentru maladia Alzheimer. Poate că și munca mea ”intelectuală” din aceste săptămâni  are un oarecare efect similar, deși am îndoieli în această privință. Aș zice, mai degrabă, că îl tâmpește pe om.

”Omul, sinteză a Naturii, face multe lucruri, cu focul care arde în inima lui.

El acumulează Puterea, urmăreşte Gloria,

creează Frumuseţea, se devotează Ştiinţei. Şi nu-şi dă seama, de multe ori, că sub atâtea forme diferite, cea care îl însufleţeşte este mereu aceeaşi pasiune, –

epurată, transformată, dar vie -, atracţia Femininului.”  (Pierre Teilhard de Chardin, Eternul Feminin)

13. 2.

O mică teorie. Femeia frigidă ar fi rea în sufletul ei. A avea un orgasm înseamnă să dai ceva de la tine, să te descoperi, să ieși din defensivă. Respectiva rămâne ca un arici contractat, incapabilă să se destindă.

Am ajuns la jumătatea mizerabilei mele acțiuni de tip literar. Dacă Dumnezeu mă ajută, peste vreo lună de zile voi încheia.

Iarna are o mică revoltă, dar se pare că vremea bună va reveni repede.

Actele filantropice nu măresc în mod necesar binele din lume. Omul resentimental își urăște binefăcătorul. Se pare că are o neputință structurală de a trăi recunoștința.  Să sperăm că resentimentalii sunt o minoritate și că recunoștința nu le este rezervată doar câinilor.

16. 2.

S-a spus că marile dureri sunt mute. Cred că și marile iubiri sunt așa, în sensul că nu au nevoie de de cuvinte, de verbalizări.

După cum se vede ”cu ochiul liber”, anul în curs n-are de gând să-și încetinească alunecarea în neant. În curând, a șasea parte din el va fi trecut.

Sunt cam la jumătatea muncii mele de rescriere a unui text ”literar”. Să fim îngăduitori, tovarăși! Universul se va lărgi în continuare, oricum.

Anumite persoane adulte cunoscute de mine trăiesc ca și cum bacteriile și virușii n-ar exista. Ca niște oameni din evul mediu. Sunt expuși la boli somatice, dar se presupune că au o bună stare de spirit. Nevrozele le sunt rezervate celor îngrijorați și precauți.

Rețelele sociale sunt dovada că autopromovarea a căpătat dimensiuni planetare.

21. 2.

Înflorirea homosexualității în cultura occidentală de azi semnifică declinul creștinismului, dar și transformarea dorinței de confort în religie laică dominantă. Homosexualitatea pare a fi cea mai comodă rezolvare a impulsului sexual, cu evitarea autoerotismului.

Zilele de cvasiprimăvară vor fi urmate de o revenire a ierni, se spune.

În curând, voi rezolva 75% din refistolarea cărții amintite. O muncă urâtă, dar admisibilă, după ce omul îi înțelege resorturile. După ce rezolv în totalitate acest text trist, mă voi ocupa de ”Mitologia cotidianului”. Desigur, dacă voi fi în continuare relativ sănătos, așa cum sunt acum.

Pe scara mea de bloc, unde sunt 20 de apartamente, în ultimele 2-3 luni au murit 5 persoane. Trebuie mult noroc, pentru a supraviețui.

27. 2.

A trecut mai bine de o lună de când n-am mai jucat șah. Doar așa am reușit să lucrez la rescrierea textului amintit. Dacă voi mai accepta asemenea lucrări în viitor, voi sonda cu mai multă atenție textul, în prealabil.

Gimnastica mea zilnică respectă un program redus. Am nevoie de energie pentru altceva.

Un film de popularizare științifică despre efectul de turmă. Conformarea aduce satisfacții. Am scris despre asta, folosind expresia ”deliciile conformării”.

Adagio de Albinoni poate fi ascultat pe Internet. Mulți au făcut semnul like, dar destul de mulți au făcut semnul respingerii. Cum este posibil așa ceva? Conchid că frumosul nu are o existență obiectivă.

Revin. Conformarea este un feomen fascinant. Probabil că este o sursă sigură de confort psihic.

1. 3.

Activitatea mea actuală este totuși un fel de aventură intelectuală derizorie, dar reală. Am parte de un text scris fără a avea cunoștințe elementare ținând de respectiva îndeletnicire. Este vorba despre mizeria literaturii, despre subsolul imund ale acesteia. Țin totuși să precizez că nu îl critic pe insul respectiv. Fără să știe, el prctică bătaia de joc, lipsa activă de respect. După cum am mai spus, el îi disprețuiește pe autorii de literatură calificați.

Constat din nou că practicarea jocului de șah presupune un mare consum de energie. Probabil că decizia de a deveni un profesionist al acestui joc, luată de mine în anii ’70, mi-a modificat traiectoria socială în mod semnificativ.

Mulți autori au scris despre abisala, insondabila prostie omenească. Nu pot adăuga decât că spectacolul acesteia aduce o perplexitate de un fel special, absolută, ba chiar admirația cuvenită fenomenelor indescriptibile.

De mulți ani asist la încercările unor teoreticieni de a extrage semnificații estetice din literatura populară. Respectivii (inclusiv subsemnatul) încearcă ”să facă din căcat, bici”. Această zicală românească explică perfect situația. Când literatura populară va fi perfect legitimată, iar arta de non-consum va diapărea, zicala își va pierde ineresul, în respectivul context.

Omul trăiește anumite experiențe ”la spartul târgului”. Ei bine, declar că textul rescris de mine în aceste zile este cea mai proastă literatură de ficțiune citită de mine vreodată.

”…fantasticul se întemeiază, deloc paradoxal, pe verosimilitatea detaliilor.” (Ioan Stanomir, Camera obscură, 2014, p. 60.) Este o idee elementară, prezentă în estetică de sute de ani. O notez fiindcă m-am referit la ea de mai multe ori, în decursul anilor.

6. 3.

Se pare că va apărea din nou ”Curtezana onestă și astrologul”. Ar fi pentru prima oară când un text al meu apare în ediția a treia. Ar trebui să i-o trimit lui V., cea căzută iremediabil în trecut.

Cum am mai spus, dacă un autor reușește să ajungă la senectute, va primi niște dovezi de consacrare, chiar dacă este de o statură literară relativ mică, precum subsemnatul.

Primăvara este tot mai aproape. În câteva zile voi încheia munca urâtă de rescriere și îmi voi relua viața de dinainte. Poate că mă voi reapuca de șah. De asemenea, am de gând să depășesc programul actual de pregătire fizică. Adică să adaug niscaiva exerciții. Acum sunt la nivelul unui program de înviorare matinală. Bun și ăsta, mă grăbesc să adaug.

O autoare de literatură populară spunea că nu scrie ce ar dori, ci răspunde unor așteptări ale cititorilor. Interesant, aproape aforistic. Este sugerată diferența esențială dintre literatura mare și cea populară. Dacă aș scrie ce cred și ce simt, spunea autoarea respectivă, ar ieși la iveală un jurnal intim, citit doar de mine însămi. Lucrurile sunt mai complexe. Și în literatura mare apar nuște șabloane, dar există și autenticitate. În cea populară nu există autenticitate aproape deloc.

10. 3.

Astăzi am terminat munca de rescriere. Pe viitor, trebuie să mă gândesc de două ori înainte de a accepta așa ceva. Au fost aproapre două luni de muncă asemănătoare aceleia a unui vidanjor.

În continuare, mă voi ocupa de eseuri și de ”restaurarea” programului de pregătire fizică.

Raportul dintre respect și batjocură este definitoriu pentru personalitatea cuiva. Absența totală a respectului apare la delincvenți. Absența absolută a batjocurii se întâlnește la sfinți, presupun.

Unul dintre cele mai frecvente clișee din ficțiunile literare comerciale este cel al soției de om înstărit (bogat) îndrăgostite de un artist, de preferință pictor. Soții deștepți închid ochii la asemenea deraieri și le recunosc artiștilor superioritatea în materie de inventivitate sexuală.

Rescrierea literaturii scrise de altcineva! Urâtă îndeletnicire, nene!

12. 3.

Știu că sună relativ ridicol, dar mă gândesc la un roman. Ar urma să realizez un text unde compromisurile cu clișeele genului ar fi reduse la minimum. Se va vedea cât de realist este acest proiect. Conceptul central ar fi bătaia de joc.

Poate că ar trebui să recitesc un roman de Proust, ca antrenament.

Repet o idee. Formula epocii contemporane este o cursă cu doi participanți: tehnologia și consumerismul. Dacă prima nu se dezvoltă suficient de repede pentru a permite un control global, consumerismul și nevoia de confort personal vor sufoca planeta.

14. 3.

În încercarea de a soluționa antinomia națiune – globalizare este de folos psihologia lingvistică. Poate că unele limbi predispun mai mult decât altele la emoția persistentă necesară unei opțiuni naționale.

Un film despre imperiul Inca. Era bazat pe o ierarhie strictă, dar și pe bunăvoința arătată supușilor. Conchistadorii au venit cu o altă manieră de a stăpâni, lipsită de bunăvoință. S-au comportat ca niște zei mânioși. Modelul Inca pare a fi urmat de stăpânitorii occidentali de azi.

Românilor, printre alții, le rămâne consolarea de a avea niște stăpâni binevoitori.

Serialul ”Viața la 300 kilograme” este insultător pentru cei săraci. Uitându-te la episoadele lui, simți nevoia să te convertești la marxism.

19. 3.

”Vocația sumisiunii”. Iată titlul unui eseu posibil. Ar fi urmărită legătura dintre vocația imitării și cea pentru supunere. Se pare că analiza va ajunge în mod necesar la dilema capitalism – comunism.

Traducerea în limba română a documentarelor de televiziune este adesea foarte slabă. Cultura umanistă a traducătorilor este la pământ.

”Prostul moare de grija altuia.” Adică este prea empatic, inteligența lui nu reușește să-i tempereze afectivitatea.

21. 3.

Voi completa volumul de eseuri cu un capitol format din frgmente extrase din jurnalul meu intim. Voi apela la texte lipsite de accente confesive și intimiste.

”Forrest Gump”, un film de artă. Tot ce poate fi mai deosebit de un sefeu. Căutătorii de alimente prin gunoaie au ceva din niște medici legiști. Ei înțeleg orașul căutând prin resturile abandonate ale acestuia.

Scriind, Proust realizează un perpetuum mobile. Textul pare interminabil.

28. 3.

Am citit, într-un roman de Marin Preda, pare-mi-se, că unii evrei din Germania nazistă nu emigrau în alte țări fiindcă locuiau la etaj și le era frică să nu-și strice pianele atunci când le coborau pe scări. O anecdotă cu justificări psihologice. Eu ezit să mă mut la azil fiindcă nu știu ce să fac cu cărțile.

Temă de roman. Naratorul o plătește pe o prostituată pentru ca aceasta să-i povestească viața ei și nu pentru a se culca cu el.

6. 4.

A apărut ”Curtezana…”, ediția a treia. Bătaia de joc, formă activă a lipsei de respect, sporește răul din lume. Cel batjocorit simte nevoia să răspundă cu aceeași monedă.

Consumul de cultură populară este confortabil. Cititorii (spectatorii) știu la ce să se aștepte, în ciuda aparenței de imprevizibilitate. 

”Un sat din Franța”, serial la Epic Drama. Unii au vocația colaborării cu ocupanții țării lor. Alții sunt patrioți. Mutatis mutandis, tipologia aceasta este valabilă și astăzi.

De ce uniformele militare sunt afrodiziace? Pentru că moartea este afrodiziacă.

9. 4.

Cea mai fructuoasă întâlnire între culturi are loc în pat.

La ediția a treia, amintită mai sus, editorul a schimbat titlul, fără să mă întrebe! O mostră de bătaie de joc. Această ediția are anumite modificări. Am scos unele exprimări prea realiste din scenele cu acte sexuale. Oamenii sunt pudibonzi. Nu  vor ca realitatea să intre în literatură prea adânc.

12. 4.

Popoarele înfrânte le furnizează învingătorilor neveste și țiitoare. În serialul amintit, relațiile dintre germani și francezii învinși confirmă. Nu există nici un caz de cuplu format dintr-un francez și o germană. Varianta inversă, în schimb, este bogat ilustrată.

În România de azi, lucrurile stau la fel. Cu mici excepții, româncele intră în cupluri mixte. Interesantă este poziționarea țiganilor, acești cuceritori din interior. Își iau neveste dintre românce, dar situația inversă apare mult mai rar.

Cele mai multe reclame de la TV sunt în legătură cu mâncarea. Umilitor. Le dăm țara altora, dar avem diferite alimente, în schimb. 

20. 4.

Recentul serial ”Muschetarii” modifică total romanul lui Dumas. Asta este soarta literaturii populare. Nimeni nu și-ar fi permis să modiice un roman de Tolstoi.

26. 4.

Sărbătorile ca damnare. Pare să fie așa, atunci când contempli modul febril de a cumpăra alimente, ca și cum ar urma apocalipsa. Iată în ce s-s transformat austeritatea alimentară a primilor creștini. Un simptom al societății de consum. Un uriaș mecanism promoțional îi hipnotizează pe oameni și îi îndeamnă să cumpere alimente.

O interesantă ilustrare a conceptului de batjocură. Dl. Constantin Pavel, editor, mi- a tipărit ediția a treia a ”Curtezanei…” . El a operat două mofificări majore, fără să mă întrebe. A schimbat titlul! A adăugat o inscripție cu ”+18”, indicând că este vorba despre pornografie interzisă minorilor, deși realitarea romanului este cu totul alta! Mi-a transformat astfel romanul într-un maldăr de pagini interesante doar pentru cititorii rudimentari. În plus, acest editor nu mi-a trimis în prealabil un contract de editare. Toate acestea sunt semne ale unei active lipse de respect și țin de bătaia de joc.

29. 4.

Ideea de a scrie despre respect (un succedaneu ”sintetic” al iubirii) pare atrăgătoare.  Se poate argumenta, de pildă, teza că în sentimentul religios respectul joacă (sau sfârșește prin a juca) un rol mai important decât iubirea. La fel par a se petrece lucrurile între oameni. Iubirea pasiune nu mai poate fi susținută de la un moment dat, datorită unei scăderi inerente a energiei vitale și apare astfel iubirea rezonabilă, teoretizată de Erich Fromm, foarte asemnăntoare cu respectul.

Lumea occidentală de azi este un rai al handicapaților de tot felul. Este bine, dacă uităm de ipocrizia aferentă. Sute de milioane de oameni suferă de foame și de boli endemice în Africa, de exemplu. Zeci de milioane de occidentali trăiesc sub pragul sărăciei. 

În improbabila mea carte despre bătaia de joc, ar veni vorba și despre bdj binevoitoare. Aceaasta este o manifestare paradoxală a omului lipsit  de respect, dar capabil de empatie, adică ”bun la suflet”.

7. 5.

Iarna are o recidivă. N-am nimic de zis. Oricum, este de presupus că în iunie nu va mai ninge.

O expresie folosită de Erich Fromm în legătură cu sadicul. Respectivul are un ”sentiment de impotență vitală”.

10. 5.

Apropo de ”discursul suveranist” al PSD, comentat caustic în media, aș avea de propus o imagine. Cum este mai bine? Să locuiești în calitate de chiriaș într-o casă minunată sau să fii proprietarul unei case mai puțin reușite sub raportul confortului? Casa este România de azi. Rezultă că ”suveranisnul” este de preferat? Nu neapărat. Ambele variante sunt argumentabile.  Cândva, se vorbea despre mândria de a fi cetățean al Romei imperiale. În alți termeni, ceva similar poate exista și astăzi. 

Discriminarea pozitivă a persoanelor cu dizabilități este foarte umană, dar nu mai puțin bizară, atunci când atinge paroxismul. S-ar zice că lumea occidentală face un efort neîntrerupt de adaptare la nevoile acestor oameni. Este bine.

14. 5.

Cred că am găsit, în fine, semnificația automutilărilor estetice (decorative). Piercing -ul și tatuajul ar exprima preferința cvasireligioasă pentru artificial, pentru cyborg.

Un film la BBC Earth despre rolul social al minciunii. Acest rol, conchid cercetătorii, este pozitiv. O concluzie derivată, cred, din idealul de comoditate al occidentalilor de azi. Cât timp îi ajută pe oameni să se simtă confortabil, minciunile sunt OK. Devin criticabile doar atunci când ascund escrocherii și infidelități, ni se spune. O copncluzie la mintea cocoșului, prea simplistă. Teoria rămâne totuși fascinantă. Să nu uităm expresia ”prost de bun”. Ea poate fi modificată în mod justificat prin ”prost de sincer”.

16. 5.

Unei prietene, îi voi spune ce-a zis Zaharia Stancu: ”Jurnalistica este bună, cu condiția să te retragi la timp din ea.” Tot astfel, voi adăuga, stau lucrurile și cu meseria de prostituată.

Libertatea este bună în doze potrivite. În exces, devine toxică.

În lumea occidentală de azi, vinovăția indidului are o mie de scuze. De vină sunt alții. Segregarea pozitivă a vinovatului este evidentă.

24. 5.

Creștinismul a încercat să demonstreze că binele este mai contagios decât răul. S-ar zice că n-a reușit, iar răul se diseminează mult mai ușor.

Cine se uită prea mult la televizor devine un spectator inert, fără interes pentru realitatea nemijlocit cunoscută de el însuși.

6. 6.

Democrație sau regim autoritar? Ambele sunt argumentabile. Care dintre acestea două are cele mai mari șanse de a salva planeta de poluare? Așa trebuie soluționată dilema.

Pe instructivul canal TV numit TLC sunt prezentate neutru  familii poligame, fără vreo ezitare. Un alt semn de abandonare treptată a principiilor creștine. 

Cum relaționează între ei doi mincinoși patologici? Fiecare dintre ei știe că celălalt minte. Probabil că așa se petrec lucrurile și între sociopați. Fiecare este în mod definitiv pe cont propriu. Valorile legate de empatie lipsesc, la fel ca și cele legate de respect. De iubire, nici nu mai este cazul să amintim.

Strania lume interioară a dependenților. Nu reușesc să mi-o imaginez.

13. 6.

În culturile unde sportul este important, se dă o mare atenție valorilor ținând de performanța fizică. ”Zeitățile” respective sunt niște atleți, nu niște sfinți.

Prostituatele dezvoltă calitatea de a se abține de la orgasm. Îl păstrează pentru amanții lor de inimă. Aceasta este o subtilitate mai puțin cunoscută de ”marele public”.

Revenind la sport, trebuie menționată și dezvoltarea unei preferințe complementare pentru umor. S-ar zice că dezvoltarea și cultul fiziculuinu pot avea succes fără un proeminent simț al umorului. Acesta din urmă ține de inteligență. dar nu și de spirit. Oamenii spiritualizați nu sunt puși pe glume.

Numitorul comun ar fi setea de performanță a omului de azi. Sportul – performanță fizică, umorul – performanță intelectuală. Stima de sine (self-esteem) este indicele (ne)mulțumirii față de popriile realizări. La narcisisti, este scăzută, respectivii nu reușesc să se ”sature” cu propriile succese.

22. 6. 

Dorințele ți se îndeplinesc, atunci când renunți la ele. O teorie dubioasă, dar justificată de mai multe episoade din viața mea. Poate că ar trebui să citesc mai multe despre doctrina budistă.

Jucând șah pe net, am întâlnit inși  foarte avizi de victorie, deși nu câștigau bani sau glorie. Cred că erau narcisiști, bieții de ei.

Referitor la Gogol, Lucian Raicu scrie despre ”forța care animă din interior platitudinea”. Este forța imanentă a limbii respective, credem noi. 

1. 7.

O replică din instructivul documentar ”Viața la 300 kg.”: ”Vreau să fie sănătoasă, dar mai mult vreau să fie fericită.” Așa spune partenerul unei femei elefantine. Acest mod de a vedea lucrurile justifică toate viciile și dependențele. Intensitatea bate durata.

”Vasta indiferență a lumii”. O formulare a lui René Girard. Face cât o carte întreagă. 

Rolul mâncării este tot mai important pentru occidentalii de azi. Actul de a mânca este forma cea mai directă de consum. Poate că este vorba și despre o reacție la invazia tehnologiei în viața cotidiană. Să nu uităm nici de legătura dintre frică și mâncat excesiv. Bulimicii au probleme psihice derivate dintr-o frică fundamentală, s-ar zice. Adică din frica de moarte.

3. 7.

Kafka a avut poate intuiția că sistemul juridic este un model al societății omenești. Ar exista doar trei categorii de oameni, psihic vorbind: judecători, procurori și avocați. Sunt doar trei feluri de a-i privi pe ceilalți. Felul rațional, felul pedepsitor/răuvoitor și cel iertător/binevoitor.

5. 7.

Decizia de a renunța la ceva poate să apară brusc, ”din senin”. Cea de a te apuca de ceva presupune un timp mai lung , ca și cum ar fi vorba despre o adunare a forțelor. de o concentrare a propriei energii. Am mai scris, cred, că este mult mai ușor să renunți decât să inițiezi.

O necunoscută scrie în mod copios pe net despre ”Zeul apatiei” . Declară că mi-a citit și jurnalul. Îmi place acest schimb de idei între persoane care nu se cunosc. Nu-i știu nici măcar numele. Să trăiești, cucoană!

7. 7.

De câteva ori în viață, am avut parte de ceva special. Mi-am dat seama că o persoană oarecare, socotită până atunci neutră sau chiar iubitoare față de mine, nu poate, de fapt, să mă sufere. În aceste ocazii, s-au produs niște răbufniri de resentiment, ca niște seisme iscate din senin.

Toate trec, toate se șterg. / Dă-i ’nainte, Goldenberg!

Acesta ar fi comentariul meu la cele de mai sus.

”O altfel de nuntă”. Astfel traduc sperioșii români ”My Big Fat Gypsy Wedding”. Despre țiganii din America de azi. În mod fascinant, aceștia practică de asemenea bătaia de joc. Este atitudinea lor față de viață, forma lor de adaptare. Întreg comportamentul lor se bazează pe bătaia de joc, adică pe lipsa activă de respect. Sunt albi la piele, dar mentalitatea lor bazată pe bdj pare indestructibilă.

Revenind la resentiment, poate că voi încerca un eseu pe această temă. M-ar interesa trăirile resentimentalului. Românii spun despre un asemenea om că ”și-a sărat inima”. Interesant! Înseamnă că trăirea resentimentului este savuroasă? Iubirea este cumva potrivnică naturii umane? În opinia mea, indiferența amabilă a omului corect este cea mai cinstită.

12. 7.

Apocalipsa  ideii de iubire, ruinarea deplină a acestei idei vin atunci când oamenii își spun în chip de salut că se iubesc, de o sută de ori pe zi. Cuvântul iubire nu mai are nici un conținut, devine de fapt o bătaie de joc.

Energia întunecată (dark energy) – un concept fascinant. Este o forță repulsivă, un invers al gravitației.

Relația dintre porumbeii urbani și turturele. Păsările din amberle specii sunt pașnice și naive. Cu toate acestea, turturelele au dispărut aproape cu totul din orașe. În schimb, porumbeii prosperă. La fel va fi și cu europenii cei civilizați și ”grațioși”. Migranții îi vor elimina, pe căi  mai ales demografice,

14. 7.

Iubirea, ca și gravitația, nu poate fi explicată și nici conceptualizată. În schimb, respectul este ceva pe deplin inteligibil.

17. 7.

Resentimentul este ”morala sclavilor”, după Nietzsche. Pare plauzibil. În orice caz, trăirea cronică a lui interzice accesul la bucurie, îl otrăvește pe om.

Schopenhauer ar fi spus sau sugerat că femeile sunt sau mame sau curve, în sufletele lor. Eu propun o împărțire în funcție de reacția la ”propuneri indecente”. Unele se consideră flatate, altele, ofensate.

18, 7.

Practicarea bătăii de joc pare a fi o componentă importantă a naturii umane.

O caracteristică a prozei proaste sunt conflictele false. Spre regretul meu, unele persoane din viața reală declanșează asemenea conflicte. În cazurile respective, nu cred că este vorba neapărat de resentimente incurabile, ci de ”ambalări” prostești. La mânie, respectivii deformează lucrurile și apoi nu mai au energia de a restabili adevărul. Realitatea imită literatura proastă.

21. 7.

Cineva a prognozat că peste o mie de ani oamenii vor vorbi o singură limbă. Plauzibil. Diversitatea este bună și interesantă, dar consumă multă energie. Se va dovedi că folosirea mai muiltor limbaje naturale este un lux. Simplificarea respectivă ar economisi enorm de mulți bani. Ar fi o lume plictisitoare, dar ar apărea cu siguranță alte surse de divertisment. Evident, marile puteri vor lupta pentru impunerea propriilor limbi. Engleza pare să fi câștigat deja partida, dar surprizele se pot ivi.

Vara pare definitiv stăpână pe situație. Din păcateaea se scurge repede în neant.

Ceva realmente straniu este stabilirea unor pescăruși într-un oraș de munte. Ubi bene, ibi patria.

Cum bătaia de joc se întoarce asupra practicantului ei, respectivul capătă o resursă neașteptată în lupta lui cu o eventuală depresie. El reușește să se distanțeze de el însuși! Deci bdj nu este doar un cusur imoral, ci și o strategie de supraviețuiore. Țiganii de la noi (unii dintre ei, evident) o duc rău sub raport material, dar capătă un psihic acceptabil, prin practicarea bdj.

Proust scrie despre ”o răutate născută din lenevie”. Sclavul nu mai are energie pentru a fi rău, adaug.

22. 7.

Expresia ”sinucidere etnică” explică perfect ce se întâmplă în Europa și în România. Cu deosebirea că la noi există și primejdii în privința statalității.

În serialul ”Las Fierbinți” există doar două categorii de personaje nonepisodice: infractori și oligofreni.

Ura filială fără motive penale devine inestetică, atunci când se prelungește prea mult și devine resentiment iremediabil.

Când cineva se poartă cu tine excesiv de bine, trebuie să te aștepți la ceva neplăcut din partea lui. Excepție face propria ta mamă. Probabil că și sfinții fac excepție, dar n-am cunoscut personal  nici un sfânt până azi. Proust se referă la ”fața fără blândețe, fața antipatică și sublimă a adevăratei bunătățși de suflet”. Avea dreptate, cei excesiv de amabili sunt de fapt, în cel mai bun caz, indiferenți față de tine. Menționez că bunătatea naturală este cel mai greu se simulat, pe termen lung. Este greu să te faci că ești bun la suflet, cum ar spune românul.

28. 7.

Un documentar despre prevenirea sinuciderilor în USA.  Cauzele principale ale sinuciderilor ar fi sărăcia, infracționalitatea și șomajul. Demersul pare artificial și ilustrează preocuparea occidentalilor pentru individ și dezinteresul relativ pentru colectivitate. El ține, pe de altă parte, de atenția obsesivă  acordată oamenilor handicapați (în sens larg), dar nu și celor normali. Ce-i drept, normalitatea nu poate fi stabilită științific, ci doar printr-un abuz oarecare.

Se pare că ura filială este mai comodă decât iubirea filială. Doar așa se explică de ce mulți occidentali de azi o aleg pe prima. Ura promite să devină antipatie și apoi indiferență. Optim, pentru doritorul de comoditate.

31. 7.

Marc Angenot: Les idéologies du ressentiment (1996). Ideea cărții este că perdanții de tot felul în lupta vieții se află în situațiile respective numai din vina lor înșile și nu trebuie să le poarte pică victorioșilor. Esența filozofiei politice de dreapta.

Marele mister rămâne satisfacția celor răi, natura acesteia. Expresia ”satisfacție diabolică” spune ceva, dar nu dă explicații psihologice.  Să fie vorba despre necrofilia propusă de Fromm? Un campion mondial de șah spunea că îi place să câștige fiindcă astfel reușește să zdrobească psihicul adversarului învins. El nu era probabil un om rău de felul lui, dar avea trăirile unui om rău, presupun. Granița dintre victorie cinstită în lupta vieții și act de răutate este dificil de stabilit.

Frumosul cântec ”Andante, andante” (Abba) pare a sugera stilul lesbienelor, bazat pe tandrețe.

5. 8.

Ideea extravagantă că binele ar fi o valoare feminină, iar răul. una masculină. Pentru funcționarea lumii, ambele sunt necesare.

Am reînceput să ascult Mozart, în timp ce lucrez. Pe vremuri, la București, această muzică, ascultată la un casetofon, m-a ajutat să trec peste niște episoade de depresie.

9. 8.

Alături de distihul cu Goldenberg, ar trebui să-mi repet mai des ideea că realitatea obiectivă este perfectă. N-am nimic să-i reproșez nimănui. Nici măcar mie însumi.

Nu judec în vinovății, ci în alegeri. Nu stabilesc vinovăția morală a cuiva, constat că a făcut o anumită alegere și mă adaptez la aceasta.

S-ar spune că americanii nu admit să sufere și fac din acest refuz o filozofie de viață. De aici, numeroasele lor probleme psihice. Psihiatrii lor sunt foarte solicitați.

Un fim despre oamenii cu sindrom ADHD. Nesăbuiți de felul lor, aceștia au totuși și un rol pozitiv: le arată celorlalți până unde se pot aventura fără riscuri.

Cred că femeile cu multe relații sexuale și devenite soții teoretic fidele sunt predispuse să devină rele în sufletele lor. Iată de ce sistemul american mi se pare dubios. Pe de altă parte, este de presupus că o mamă cu numeroase relații anterioare este mai utilă familiei sale, mai adaptată la lumea reală de azi. Din aceeași discuție face parte și fisurarea ideii de familie tradițională, precum și numeroasele divorțuri. (Ideea cu răutatea, emisă mai sus, este doar rodul unor observații empirice, nu are justificări sociologice și psihologice autorizate.) 

18. 8.

Planeta ar avea nevoie de un dictator ecologist. Acesta, cu mijloacele lui SF, ar sacrifica anumite părți, dar ar salva ansamblul.

Între high culture și pop culture se păstrează de obicei un armistițiu. Uneori, la noi, reprezentanții pop culture practică totuși bătaia de joc. Într-un clip publicitar, o secvență grotescă se petrece pe muzica unei arii de Puccini, din Gianni Schichi. Mi se va spune că autorii clipului au simțul umorului. Eu cred că este doar lipsă de respect.

31. 8.

De ce românii de azi se poartă atât de rău  cu mediul natural? Poate că au adoptat postura unei slugi rele. Simt că țara nu mai este a lor și își bat joc de ea. Va mai trece o vreme până când vor deveni niște colonizați civilizați.

4. 9.

O discuție despre repect ar fi utilă, ca ecou al celei despre bătaia de joc. Cele două atitudini sunt polii comportamentului social al omului.

Cred că ura filială și cea fraternă sunt specifice unei culturi unde individul este obișnuit să se considere perfect și să caute vinovății doar la cei din jurul lui. Intră în discuție și misterioasa calitate a sentimentului de ură. Cei stăpâniți de el se sint tonifiați, pare-se.

Dictatura este rațională, democrația este sentimentală. Un paradox greu de digerat. Evident, lucrurile par a sta exact invers. Noua întrebare este însă în ce măsură democrația poate salva planeta de la poluare, în sens larg. Consumerismul, o evidentă emanația a democrației, distruge planeta. 

10. 9.

”Dacă asta-i situația, mă instalez în ea”, zice un personaj din proiectul meu literar.

A venit toamna, cu îndemnurile ei la renunțare. Să fie sănătoasă, îi urăm noi. Adică să fie lungă și frumos colorată. Este reală? Da. O respectăm. 

Anumite lucruri, dar și relații umane, nu merită să fie reparate. Le arunci și îți  vezi de treabă.

Cine dorește să înțeleagă USA de azi și probabil lumea de mâine nu are decât să urmărească TLC, canal TV axat pe producții de tip reality show. Esența pare a fi dispariția sentimentului de datorie morală și axarea existențelor pe căutarea confortului material și emoțional.

Uitându-te la reclamele de la TV, regreți că nu ești un retardat și nu poți să exclami, fericit: Ce simple sunt toate în această lume

Nu poți să pierzi ceea ce n-ai avut. O mică afirmație paradoxală de pe net. Mi-a fost de mare folos. M-a ajutat să înțeleg o situație penibilă, ivită în relația mea cu o persoană aparent binevoitoare.

22. 9.

Am citit că privitul la TV mărește riscul de a dezvolta maladia Alzheimer. Cititul. în schimb, micșorează acest risc. Ar trebui considerat și faptul că privitorul la TV citește subtitrările. Orișicât…

Probabil că exagerarea ține de natura umană. Intoleranța ajunge la lagărele de exterminare, iar toleranța la o lume unde stăpâni sunt infractorii, iar oamenii obișnuiți susțin un sistem juridic enorm. Duse la extrem, intoleranța și toleranța sunt la fel de nocive.

Iubirea ca paroxism al sumisiunii. O idee plauzibilă. Merită să fie dezvoltată. Câtă nevoie de iubire, atâta nevoie de stăpân. 

What Dreams May Come (1998). Acest film arată că americanii au rezolvat și problema confortului după propria moarte.

Societatea de consum a avut și are un asemenea succces și fiindcă actul de a cumpăra este euforizant.

29. 9.

Grafologia va deveni o știință fără obiect, presupun. Semnătura olografă va fi probabil ultimul obiect de studiu al grafologilor. În rest, aceștia se vor ocupa de grafiile celor vechi.

Condiția de marginal este stabilită de ceilalți. Cel în cauză începe să simtă presiunea desconsiderării implcite conținute de o asemenea încadrare. Un marginal este adolescentul (nci copil, nici adult), dar și bătrânul (nici tocmai viu, nici mort). Interesantă este retragerea rudelor din preajma bătrânilor. De ce se produce? Fiindcă respectivii, fricoși de felul lor, simt că bătrânețea, această promisiune de deces apropiat, este molipsitoare! Ciudățenii minore.

4. 10.

În agreabilul serial polițist ”Endeavour”, muzica este semnată de Barrington Pheloung, dar este formată mai ales din fragmente clasice și preclasice. Nu-l vom critica pe respectivul, fiindcă a murit în vara acestui an.

Uimitoarea nevoie de cuvinte a americanilor de azi; încerc s-o înțeleg, privind documentarele TV de la TLC. Oamenii respectivi par frustrați. Oare din lipsa succesului financiar dorit? Se echilibrează psihic prin conversații? Să fie un fel de psihoterapie?

Cu riscul de a mă repeta, voi afirma că și în cea mai umilă prostituată eternul feminin este intact. 

”Fragmente despre respect” – iată un posibil titlu pentru textul amintit mai sus. Ar fi mai ușor de scris, în această formă.

Ipooteza că privitul la TV inhibă funcțiile cognitive ale creierului pare sustenabilă.

11. 10.

Spre regretul meu, conflictele false, ivite între personajele pozitive, fac parte din rețeta serialelor polițiste. Scuza autorilor este că și în viața reală asemenea conflicte  se ivesc adesea.

Am citit numeroase referiri la respect. Se spune în ce constă respectul, dar nu și cum se explică absența lui. Lipsiți de respect ar fi:  infractorii, unii psihopați, imorali, amoralii, dar și cei răi prin natura lor. Am scris despre cei răi de felul lor și am constatat că explicația religioasă este singura posibilă. Analiza psihologică este relativ neputincioasă, în privința lor. Să spui că răii fără motiv sunt posedați de diavol este totuși o explicație destul de naivă.

Respectul impus de o superioritate evidentă este diferit față de cel spontan, având cauze obscure. 

16. 10.

Un personaj ar urma să spună că relația dintre un bărbat și o femeie începe printr-un act sexual și nu culminează, cândva, prin acesta. Cu modestie, îmi amintesc că, aproape fără excepții, m-am înțeles bine cu femeile lipsite de inhibiții și de prudențe prelungite. De regulă, femeia care ”se lasă greu” nu este OK. Desigur, este posibil să fiu subiectiv, opinia mea datorându-se faptului că acord o mare importanță simțului tactil.

Un roman cu personaje reprezentative pentru profilurile canonice ale zodiilor. D. B., amica mea supărată din Londra, mi-a spus mai an că așa ceva a apărut deja. Cum n-am văzut cartea respectivă, nu pot fi criticat.

În mod experimental, nu mă mai uit la TV, dar ascult ce se spune la radio. Mă simt ca și cum aș fi intrat într-o vacanță. Radioul nu este agresiv, nu dorește să te acapareze.

După ce am început să iau Supradyn, un conglomerat de vitamine și oligominerale, coeficientul meu șahistic (online) a crescut cu peste 100 de unități. Omul nu trebuie să fie fudul. O nouă confirmare a acestui precept.

”Sângele apă nu se face. ” O vorbă românească fără sens pentru cei cu mentalitatea occidentală de azi. Pentru respectivii, contează doar să nu iasă din zona lor de confort. Comfortable, uncomfortable – cuvinte-cheie pentru cei cu mentalitatea de mai sus.

Gigantismul duce la dispariție, spun specialiștii în evoluția speciilor. Poate că regula este valabilă și în materie de geopolitică.

Concentrarea urmată de risipire și apoi de altă concentrare este principala lege în geopolitică. Imperiu urmat de state naționale și apoi din nou imperiu. În cazul românilor, respectiva lege pare aplicabilă. Până acum o sută de ani s-au căznit să se adune. Azi se petrece o vizibilă mișcare de dezagregare. Să fie sinuciderea lentă a unei etnii? Să fie ceva ce ține de destin? Sau însuși conceptul de etnie a devenit desuet, omul de azi fiind preocupat de destinul individului și nemaifiind capabil de investiții emoționale de altă natură. Fără componenta ei emoțională, ideea de națiune de curăță de orice nuanță etnică. Întrebarea este dacă statalitatea României de azi va rămâne intactă sau se va petrece ceva asemănător scenariului din ”Zeul apatiei”, romanul meu. Este de presupus, mai degrabă, că statele naționale se vor păstra, dar vor fi ca niște cochilii lipsite de conținut viu. Imperiile actuale nu mai au nevoie de acaparări teritoriale, stăpânesc în alte feluri.

3. 11.

Un confrate din Brașov a scris un text de recomandare pentru coperta a patra a volumului meu de eseuri. Este un text defavorabil! Astfel am trăit încă o întâmplare bizară a carierei mele de autor.

Formulările cu pricina nu m-au indispus chiar deloc. M-au ajutat, în schimb. să înțeleg actuala denigrare a propriei etnii, practicată de mulți români. Am înțeles că deazicerea de propria etnie vrea să însemne că respectivul optează pentru poziția de cetățean al planetei (sau al Europei) și consideră că a fi român este ceva depășit și chiar infamant. Mecanismul psihic pare a fi acela al unei abjurări, al unei apostazii.

Patriotismul este, la drept vorbind, la fel de irațional precum o credință religioasă. Abandonarea lui înseamnă, pentru cel în cauză, o eliberare de prejudecăți, o declarație narcisiacă de independență. Celor agasați de propria etnie nu li se poate reproșa nimic, prin urmare. Nu cumva pot fi analizați printr-o extrapolare a ideii de trădare?  Nu, câtă vreme nu suntem în război, iar procesul de fagocitare al unor etnii de către altele ține de logica istoriei. Imperiile din trecut au fost făcute întotdeauna părin forța armelor. Excepția sunt imperiile religioase, deși și acestea au inclus violențe. Acum funcționează calea consumerismului, pașnică prin excelență.

O statistică recentă arată că islamismul este religia învingătoare în actualitate, iar creștinismul pierde teren.

Globalizarea pașnică este o soluție minunată, dar nu se știe cât de realistă. Presupune un salt important în materie de mentatalitate. Omul tolerant trebuie să fie foarte inteligent și cultivat (sau anesteziat de propria lăcomie, cultivată de societatea de consum). Este necesară considerarea fără sarcasme a alternativelor, ca atunci când se discută despre credința religioasă și atitudinea atee. Amândouă sunt argumentabile.

Două ziceri ale unui personaj. Prima mai apare o dată în acest jurnal. 1. Poate sunt mort, dar disperat în mod sigur nu sunt. 2. Pot să mor, dar nu pot să renunț.

Teoria epidemică a criminalității se bazază pe vocația imitativă a omului. Micile delicte generează delicte mari, iar dezordinea duce la infracționalitate.

10. 11.

Criticii literari sunt de două feluri, în opinia mea. Unii sunt preocupați de propriile convingeri, cea mai importantă dintre acestea fiind cea referitoare la propria inteligență. Ceilalți sunt interesați de adevărurile autorilor comentați. Primii trec într-un balon pe deasupra operei, ceilalți merg pe jos prin operă.

În filmele americane recente, ura filială este un loc comun aproape indispensabil. Foarte ciudat! Cum am mai scris, se pare că ura este mai comodă și mai energizantă decât respectul.

Vând cărți, iar pe cele nevandabile le arunc la gunoi. Încerc o curioasă senzație de death before death. ”Apogeul” va fi atins atunci când îmi voi arunca propriile mele ”opere”. Acesta este cursul normal al lucrurilor, atunci când omul nu se crede buricul pământului. În legătură cu lichidarea micii mele biblioteci (pe cea mare am prăpădit-o la București, pe când locuiam pe Știrbei Vodă, dar o duceam rău cu banii), am ascultat ”Addio del passato”, cu Anna Netrebko – o voce de-o perfecțiune aproape inumană.

”Am văzut colonizați fericiți” – titlu de roman.

Ironia este ca o răceală, bătaia de joc, ca o gripă. Este o mare deosebire între ele în materie de virulență. Într-un vehicul de transport în comun, am auzit ce spunea un individ între două vârste, băut. ”Tâțele femeilor au un mare dușman: gravitația.” Nu pot să-l contrazic. Evident, mai potrivit ar fi fost să spună ”sânii”.

În legătură cu alegerile prezidențiale din România, propun două idei. Mai întâi, o zicală românească. ”Decât cu prostul la câștig, mai bine cu deșteptul la pierdere.” Apoi, o cugetare apocrifă: ”Dacă n-am reușit să fim stăpâni, măcar să fim niște slugi cu un nivel de trai relativ ridicat, imune la umilințe bine rafinate.”

O nouă serie de întâmplări, după cele atât de urâte, intervenite cu mai bine de patru luni în urmă, mă obligă să-mi amintesc deviza supraviețuitorului. Oricât de rea ar fi conjunctura, n-ai decât să te adaptezi sau să crăpi. Mai elegant spus, se cere să te instalezi în noua situație, să te acomodezi, chiar dacă ești în căcat până la gât.

Cu riscul de a mă repeta, voi observa că aruncarea la gunoi a unor cărți cândva îndrăgite amnintește de practica numită potlach, descrisă pe larg de Huizinga în ”Homo ludens”. Omul renunță de bună voie la ceea ce ține foarte mult. Respectivii o fac dintr-un fel de trufie demonstrativă. Eu, pur și simplu, mă pregătesc de mutare. (Cred că am mai scris despre potlach, în legătură cu arderea fotografiilor de familie.)

24. 11.

Citesc un studiu despre etnocentrism versus globalizare (”Globalizare și etnocentrism” de Dumitru Zaiț). Ideea atrăgătoare pentru mine este că globalizarea este o formă de etnocentrism. Așa pare a fi. Acum se încearcă o americanizare. Globalizarea nu este ceva nou, mai degrabă fiind vorba despre încercări de tip imperial. Am zis bine în mica mea carte încă needitată. Cineva este leul, altcineva, berbecul. Globalizarea ideală ar putea fi înfăptuită doar de bunul Dumnezeu sau de niște extraterești absolut imparțiali. Altă idee valabilă din studiul menționat. Cei supuși globalizării poartă dispute între ei. La fel ca în lumea slugilor unui vechi nobil (sau într-o corporație de azi), cineva ajunge majordom, alții nu ajung.

26. 11.

Citesc o carte despre protocronism. Autoarea nu intuiește că patriotul are o structură psihologică asemănătoare cu aceea a unui om credincios. Iată de ce demontarea patriotismului cu argumente raționale nu duce nicăieri. Omul credincios nu este un filozof și nici un sociolog. El crede, pur și simplu. Teza antiprotocronistă este că doar individul trebuie protejat în lumea de azi. Nici un grup uman nu este îndreptățit să pretindă o preferință în calitatea lui de grup. În practica politică și economică, lucrurile nu stau așa, firește. Cu toate acestea, unii afirmă că patriotismul (adică preferința pentru o anumită etnie) este demodat.

Lumea de azi este formată din indivizi cu interese schimbătoare, extraetnice. Teoretic, orice segregare a unei categorii umane este exclusă. Political correctness se bazează pe ideea că umanitatea este alcătuită din indivizi absolut egali între ei.

Colonizarea de catifea. Titlul de eseu. Societatea de consum permite așa ceva, prin abundență alimentară și divertisment (”Panem et circenses!”).

10. 12.

Mă străduiesc să scriu ”Rondelul centralei termice”, în urma unui cvasipariu pus cu un amic. Cu această ocazie, am citit ”Rondelul sfintei adultere” de Leonid Dimov. Un text splendid.

Rondelul centralei termice

Înfrigurat, pândit-am doritul timp,

Și am văzut cum măruntaiele-ți avide

S-au transformat în cuib de-aspide,

Fierbinte ca divina Venus, în Olimp.

 

Am priceput după un lung răstimp

Că-l vrei pe cineva mic doar la stat.

Înfrigurat, pândit-am doritul timp,

Când termostatul te-ar fi antamat.

 

Dar vremea s-a tot perindat

Iar tu, centrală termică ciudată

Rămas-ai tot imaculată

Și neatinsă de-al tău termostat.

 

Înfrigurat, pândit-am doritul timp.

11. 12.

Documentarele despre viața mamiferelor au ajustări de regie, dar sunt realiste. Față de aceste făpturi, omul are în plus arta, tehnologia și ipocrizia.

O reclamă la TV, unde este parodiată aria ”Casta Diva”, din ”Norma”. Bătaia de joc este cea mai ieftină exprimare a inteligenței.

”Este mai dulce să dai, decât să primești.” (Confucius) Cerșetorii intuiesc acest adevăr.

”My Big Fat American Gypsy Wedding”. Am mai scris despre acest reality show – serial. Îmi ilustrează conceptul de țigănie. La românii de azi s-a produs o oarecare contaminare, dar nu neapărat genetică, ci în materie de mentalitate. Țiganii din America de azi au gene inclusiv irlandeze, dar asta nu contează. În viața lor de grup, bătaia de joc este esențială. Explicația ar putea fi lipsa unui stat național. Pentru a rezista, membrii unui stat național au nevoie de oarecare seriozitate.

Ideea că omenirea va regresa la un sclavagism ultratehnologizat. Această soluție va contracara infracționalitatea.

”A murit bunătatea din sufletul ei.” O replică din serialul ”Endeavour”, corectă psihologic. În cazul studiat de mine, poate că mai potrivit ar fi să spun: ”A renăscut răutatea din sufletul ei.”

30. 12.

În lumea occidentală de azi, împărțitea oamenilor în stăpâni și slugi este atât de fardată, încât aproape nu mai poate fi recunoscută. Consumerismul și mass media au grijă de asta. Numeroșii oameni săraci au, în schimb, șansa de a întâlni vreun filantrop și își procură telefoane mobile (rolul euforizant al acestora este imens).

În ceea ce-i privește pe români, aceștia au șansa unor salvări individuale, nu mai mult. Cei rămași în teritoriile vechiului lor stat național speră să fie tratați cu blândețe, democratic, de colonizatorii lor.

Este posibil, pe de altă parte, ca eu să nu înțeleg corect situația României de azi. Oricum, este naiv să credem că această țară este acoperită de favoruri de către occidentali pe gratis. Totul se plătește. România (mai) are resurse naturale. De la acestea trebuie să plece analiza. De reflectat și la diluarea actuală a ideii de etnie și a celei de stat național.

2020

3. 1.

Civilizația risipei ne-a atins și pe noi. Unii români par a fi obsedați de mâncare și cumpără mult mai mult decât au nevoie. Mass media se referă obsesiv la mâncare, în timp ce mulți oameni fac foame sau mănâncă alimente găsite la gunoi.

Occidentalii nu mai știu ce este austeritatea autoimpusă, spre deosebire de asiatici și poate chiar de mahomedani. Nu am statistici, dar aș paria că obezitatea se află la ea acasă în America de Nord și în Europa. Evident, nu sistemul politico- social este de vină.

19. 1.

Dacă patriotismul/naționalismul au dus la formarea statului național, înseamnă că antinaționalismul va duce la dispariția acestui stat. Este rău, este bine? Poate că la mine este vorba despre o mentalitate depășită. Cum în lumea de azi lucrurile merg repede, ne vom lămuri relativ curând.

Strategia corectă este să nu aștepți nimic cu tot dinadinsul.

Un cusur al acestui jurnal sunt repetările. Sunt resemnat, în această privință.

20. 1.

TLC este un canal TV fenomenal de interesant, cum am mai spus-o. Documentare despre oamenii din America de azi. Unii își caută parteneri de viață pe tot globul. Practic, îi cumpără. Globalizarea, atât de discutată, este americanizare. Bine? Rău? Nu știu.

Fericirea este o marfă disponibilă. Iată ideea americană. Am cunoscut-o fără intermediari. N-o înțeleg, dar o respect, fiindcă este reală.

Dacă se tot repetă că românii au multe defecte, se va ajunge la concluzia că nu se mai pot autoguverna, au nevoie de o administrație alogenă, iar suveranitatea nu este pentru ei.

Autostrada Pitești – Sibiu nu poate fi finanțată din cauza unei insecte. Habitatul acestei insecte ar fi periclitat. Curios lucru,  ar fi prima autostradă între Muntenia și Transilvania. În 2002, în timpul vizitei în România a lui George W. Bush, am văzut cum Colin Powell, secretar de stat al SUA, l-a bătut pe umăr pe Ion Iliescu, șef de stat. O metaforă a parteneriatului strategic dintre SUA și România.

”Cu ușurare, cu umilință, cu groază” (Borges) mi-am dat seama azi că tocmai am traversat un puseu de furor senilis.

Il salto mortale este să consideri că americanizarea lumii este o fatalitate și să te adaptezi.

23. 1.

Dacă voi scrie un nou roman, va fi un soi de jurnal intim. Este evident că nimeni nu va deschide o carte cu un autor atât de vârstnic. Proiectul este însă înviorător, energizant. În acest fel, voi avea încă un scop important, alături de cel administrativ. Poate că mai realist ar fi să-mi scriu memoriile.

Analogia dintre anii ′50 și actualitate. Atunci îi ”adoram” pe ruși, azi ne extaziem în fața stăpânilor de la Apus. În ambele epoci, patriotismul era pentru români ceva deplasat. Bine că azi, dacă nu-ți place Occidentul, nu vine Securitatea să te salte 

Un amic, om destul de inteligent, de altfel, spune că englezii sunt niște proști, fiindcă părăsesc UE.  Mai degrabă el nu este prea deștept, atunci când se grăbește cu o astfel de concluzie. UE pare o tentativă imperială intens fardată. Războiul continuă și în timp de pace. Englezii par a fi simțit așa ceva.

”Sunt destul de deștept pentru a-mi da seama că sunt prost.” O zicere apocrifă, îndreptățită.

Încerc să înțeleg situația actuală a României, depășindu-mi înclinația senilă spre arțag și spre contestare neargumentată. Se pare că diferitelor etnii li se asigură independență culturală, dar nu și politică. Există o preocupare pentru individ. Egalitatea șanselor și asistența acordată perdanților de diferite feluri. Ciudat este că dizolvarea unor valori semnificative până mai ieri se produce în feluri nedureroase și neofensatoare. Cred că oferirea unor mijloace de obținere a confortului (fie acesta și simbolic față de cel real, al oamenilor bogați) este cea mai rafinată cale de a domina. Cei instalați în confort sunt anesteziați și implicit devitalizați. Iată de ce cred că Occidentul va pierde partida peste nu prea multă vreme.

26. 1.

Mass media reușește să ne sugereze că epidemia de gripă pornită din China este începutul sfârșitului. În asemenea ocazii, ne amintim că microorganismele sunt stăpânii reali ai planetei, nu oamenii.

”Hienele prosperă în vremuri de haos.” O frază despre animale împuținate drastic în ultimii ani, precum leii.

Oamnii bogați sunt nespus de sensibili. Una-două, le dau lacrimile, de mila altora. Cei săraci, în schimb, sunt cam insensibili. Asta înseamnă că empatia este un lux?

31. 1.

Într-un articol difuzat de Google, ni se explică de ce națioanalismul/patriotismul unor români de azi este toxic. Fiindcă antieuropeiștii uită că în România domnește corupția și doar Europa va reuși s-o stârpească. Ni se sugerează că românii nu sunt în stare să se autoguverneze.

Am făcut o mică anchetă sociologică și mi-am întrebat cunoscuții  ce părere au despre o eventuală autonomie a Transilvaniei. Unii au spus că nu i-ar deranja. În general, mi-am dat seama că sentimentul patriotic tradițional este ceva de domeniul trecutului, la români. Stranie evoluție!

Diverse comentarii online întăresc impresia că în Europa de azi contează, în aparență, doar bunăstarea individului. Cineva se întreabă ce legături civice mai au cu România românii aflați de ani întregi în alte țări. Ce semnificație au voturile acestora? Probabil că dilema ar putea fi soluționată referindu-ne la bunuri aflate cândva în proprietatea statului român. Analogia cea mai potrivită este cea cu o ocupație. Cuceritorii nu mai folosesc forța armelor, ci capitalismul economic. În plus, ei sunt fenomenal de egalitarieni și de corecți. Printr-o scamatorie genială, ocupații nu mai simt nicio durere morală, totul li se pare OK. Țara este a cuceritorilor, dar ocupații se simt excelent! În istorie există precedente, situații când civilizația a venit de la centru către periferii. Ar fi o ipocrizie să spunem că de data aceasta nu este vorba despre ideea imperială. Oricum, indignarea unora pare deplasată. La fel, entuziasmul altora.

2. 2.

Încerc să înțeleg cultura nord-americană de azi, privind filme la TV. Se pare că ura le este rezervată propriilor părinți, de preferință tatălui. În rest, se aplică political correctness. Sunt clișee comerciale, dar se pare că au și ceva realist. Am simțit-o pe pielea mea. Singura ură categorială, ca să zic așa, le este rezervată propriilor părinți! Nu am încă o explicație pentru acest straniu aspect psihosocial. Să fie vorba despre un simptom al dezagregării ideii de familie? Sau să fie doar dorința de confort cu orice preț? Între nenumărate categorii de oameni diferite față de aceea a subiectului, privite cu toleranță și indiferență, propriilor părinți le este rezervată ura.

”Să nu faci din nimic o povară.”Așa spune un personaj dintr-un film bunicel (”Puternicii”, 1998). Este deviza idealului de comoditate.

Până la urmă, discuția ajunge la democrație, ca alternativă optimă. Întrebarea este dacă exportul de democrație derivă sau nu din ideea imperială. Pare a fi vorba despre un paradox, cunoscut fiind faptul că trecutele tentative imperiale au aparținut unor dictaturi.

Societatea de consum este un magician de geniu. Stăpânul de sclavi a devenit, prin metamorfoze succesive, angajator, iar sclavul, angajat. Între angajator și corporatistul de rând există o camaraderie, se folosesc prenumele, în semn de amiciție etc. Poate că sunt sub influcnța unor idei marxiste, atunci când mă refer la ipocrizia acestui egalitarism.

Pateticul obicei al medicilor din spitale de a purta un stetoscop la vedere, pentru a nu fi confundați cu cadrele medii. Este o emblemă împrumutată din Occident.

6. 2.

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, scrie despre textele lui L. B., denigratorul de serviciu al românilor. L. B. susține că românii ”n-au știut” că sunt români, iar construcția lor națională a fost de fapt un construct artificial, imaginat de o elită. Drept urmare, România poate fi dezmembrată sau destatalizată fără remușcări. rgumentele lui I. A. Pop împotriva acestor idei sunt convingătoare, dar nu le convin europeiștilor de toate nuanțele.

Curios este că, după cum am mai scris în acest jurnal, desnaționalizarea nu ”doare”, iar destui etnici români de azi n-ar suferi după o eventuală dezmembrare sau după o destatalizare.  De ce? Fiindcă patriotismul este o religie populară, iar narcisismul tot mai detectabil la omul contemporan este incompatibil cu sumisiunea presupusă de orice religie.

Am avut un vis agreabil, pornot de la interesul meu pentru jocul de șah. Apăreau, ”în carne și oase”, câțiva jucători celebri din anii ′70. Amuzant. Respectivii au murit, dar partidele lor, nu.

8. 2.

Tăcerea este bună și pentru că include posibilitatea de a emite câteva vorbe binevoitoare. Gracián spunea că limba este un animal sălbatic. Acesta trebuie ținut în cușcă; eliberat, poate să facă victime.

Am trecut de primul sfert al perioadei dintre solstiții, iar ziua s-a lungit în mod vizibil. Antipatica iarnă se duce, nu înainte de a mai realiza niște înzăpeziri.

Iubirea slugii pentru stăpânul său este posibilă? Da, spune istoria. Da, spune psihologia. Astfel ajungem din nou la Nietzsche și la ideea lui despre predestinarea în materie de stăpâni și sclavi. Geniul epocii actuale se exprimă și prin escamotarea desăvârșită a respectivei relații. Omul viitorului va fi un sclav supracompensat. El nu va mai avea nicio problemă cu starea sa socială reală. 

Dacă nu e una, e alta. Această modestă zicală se potrivește foarte bine în ceea ce le privește pe bacterii, dar și pe viruși. Aceste mici organisme ne trasează destinele, la drept vorbind.

Ideea strategică este înlocuirea identității românești cu identitatea europeană. În principiu, nimic rău în această scamatorie. Dezavantajele sunt subiective.

Ideologii democrației fără margini spun că vocația omului este libertatea. Poate că au dreptate, dar ce ne facem cu vocația pentru slugărnicie, manifestată de părinți și de bunici? Deducem de aici că în viitor familia tradițională va dispărea, iar copiii vor fi crescuți de profesioniști în materie. Sau oamenii vor trăi contradicția de a fi sclavi în familie, dar stăpâni în societate? Ce-i drept, iubirea obsecvioasă pentru propriii copii nu se prea observă la oamenii bogați.

17. 2.

Micile conflicte interetnice din România s-au estompat, de când s-a accentuat colonizarea de catifea a țării.

Cu cât omul trăiește mai comod, cu atât este mai înclinat să facă mofturi. Poate că sunt naiv, dar cred că doar în austeritate se păstrează scânteia divină din om. Nu însă și în sărăcia lucie, mediu propice pentru înflorirea abjecției.

Patriotismul ar fi o formă de solidaritate afectivă, nemotivată rațional, între membrii unei etnii, dar și între locuitorii unui anumit teritoriu, asimilați de etnia respectivă.

Pe blocul de patru etaje, vizibil de la fereastra mea, crește un brad. Zilele trecute, când a fost un vânt foarte puternic, m-am temut că se va rupe. A rezistat și are parte de admirația mea. Mă simt solidar cu el. Nu mă mir că yoghinii recomandă contemplarea prelungită a unor plante. Poate că acestea ilustrează cel mai bine ideea de perfecțiune.

Ne transformăm într-un popor de consumatori.

Ideea este că românul nu se mai simte solidar cu etnia sa. Astfel se explică totul. Valorile statului național nu mai există. Aeastă schimbare de mentalitate va fi urmată de schimbări geopolitice. Așa este logic să fie.

26. 2.

Cum am mai spus, democrația este sentimentală, dictatura, rațională. Dacă la noi era dictatură, după primele cazuri de infectare din Italia, granițele ar fi fost închise. În schimb, în democrația de la noi se iau tot felul de măsuri în stare doar să încetinească instalarea epidemiei. Asta nu înseamnă, firește, că sunt adeptul dictaturii. Realitatea trebuie respectată, oricare ar fi aceasta.

Autorii de literatură (de ficțiune) fără studii filologice sunt discriminați pozitiv, în ziua de azi.

În instructivul serial polițist ”Murdoch Mysteries”, avem o situație tipică pentru relațiile dintre o colonie și statul suzeran. În esență, este vorba despre o suveranitate limitată. La începutul secolului trecut, canadienii erau fericiți în postura de colonizați, așa rezultă. Așa a și fost în realitate, probabil.

Fără ură, fără resentiment, fără iubire exprimată în formule hollywoodiene. Cu indiferență amabilă. Iată formula mea de viață, actualmente. Îmi văd de treburi și atât. 

Am cunoscut semidocți cunoscători relativ buni ai limbii engleze. O categorie interesantă.

5. 3.

Sunt la o cumpănă, cum vine vorba românului. Dacă începe scenariul cel mai puțin bun, lucrurile se vor simplifica mult. Oricum, până mă voi lămuri, urmez planul deja stabilit. Spre marele meu noroc, nu mă consider buricul pământului. Sunt un ins oarecare.

Amatorism plus puerilitate – ingrediente psihologice ale autorului de sefeuri și texte fantasy.

Văd zilnic cum un bărbt din blocul de vizavi iese în balcon ca să fumeze. O face de zeci de ori pe zi. Are copil mic și îl menajează. Balconul nu este închis, dar omul nu se teme de frig. L-am poreclit Damnatul. Ulterior, după ce am văzut-o pe subțirica lui nevestică, precum și pe copilul lor, de vreo trei sau patru anișori, vioi și probabil reușit, vizibil uneori în compania unui caniș, i-am schimbat porecla în Fericitul.

10. 3.

China gestionează mai bine epidemia, fiindcă cei de acolo nu sunt obsedați de libertatea individului. În asemenea situații, dictaturile (fie ele și de catifea) sunt mai eficiente. Occidentalii, în schimb, se poticnesc într-o sută și una de prudențe și ezitări. Ce-i drept, intră în discuție și faptul că înclinația spre disciplină este o caracteristică a chinezilor.

Coronavirusul optează pentru o soluție fascistă: lichidează bătrânii. 

14. 3.

Acum se va vedea dacă norocul meu s-a terminat sau nu.

Acest jurnal nu este intimist. Afirm, în mod excepțional, că în anumite situații nu este bine să ai multă imaginație.

 

17. 3.

Săptămâni ciudate, când literatura a devenit ceva și mai neînsemnat. Așa o fi poate în timp de război. O altă ciudățenie este și constatarea că omul se obișnuiește cu orice.

În serialele americane de comedie, se fac tot timpul aluzii la actul sexual. În al nostru ”Las Fierbinți”, la furtișaguri.

În fața virusului, prostul este prea curajos, deșteptul, prea fricos.

 

20. 3.

Pandemia arată și latura lamentabilă a societății de consum. Este posibil ca peste nu prea multă vreme autarhia din vremea lui Ceaușescu să ni se pară un rai pierdut.

Se spune despre câte un bărbat tocmai decedat: ”I-a plăcut viața!” La ce se referă vorbitorul? La faptul că dispărutului i-au plăcut femeile.

 

26. 3.

O prietenă din Italia mi-a spus la telefon că prezice o epocă de colaborare și de estompare a lăcomiei umane, în viitorul apropiat. Prognoza a produs-o în calitate de ghicitoare profesionistă.

În aceste săptămâni, revăd la nesfârșit (riscând abrutizarea) episoade din serialul ”Murdoch Mysteries”. Ei bine, cel referitor la o falsă călătorie în timp îmi place și-l consider, prin finalul său, un film clasic. La balul polițiștilor, din 31 decembrie 1899, participă cele trei cupluri, de această dată absolut fericite, dincolo de micile lor conflicte (de regulă neverosimile). William și  Julia întâmpină noul an sărutându-se pasionat. Se dansează pe muzică de Mozart. Un happy end de-a dreptul terapeutic. La granița dintre 1999 și 2000, eram în spitalul județean din Brașov, după o fibrilație. Erau vreo trei sau patru oameni în tot salonul (unde erau vreo 20 de paturi). Am privit pe geam focurile de artificii. 

29. 2.

Consum și divertisment – aceasta este formula de viață a occidentalului. Pentru aceste mize, el muncește din greu. Pandemia modifică drastic această schemă. Oamenii trăiesc un război, unde atacatorul este cu totul ieșit din comun. Cum după războaie se constituie sau se dezmembrează imperii, ne putem și acum aștepta la așa ceva. Posibilă poate fi, de exemplu, fragmentarea UE. Nu este exclusă nici rarefierea puterii cvasiimperiale a USA.

Raționamentul unui psihanalist. Un copil este bătut rău pe când avea vreo cinci ani. În subconștientul lui se dezvoltă agresivitatea. De aici, pasiunea lui pentru șah, un joc capabil să canalizeze agresivitatea. Peste ani, în perioadele când joacă șah, are niște vise unde agresează fizic alți oameni (bărbați). Visele se soldează cu atacuri de panică, declanșând tahicardii. Acestea din urmă se somatizează, iar omul devine un cardiac. Pare logic.

 

1. 4.

Un personaj din ”Murdoch Mysteries” încarnează în chip remarcabil o categorie de femei existentă în realitate. Este Julia (Hélène Joy). Ea le reprezintă pe cochete, femei specializate în refuzul pervers al acuplării, dar și în acceptarea aparent entuziastă a tuturor preliminariilor care preced actul sexual la oamenii civilizați. Apreciez în mod special modul ei de a vorbi, ca și cum ar fi o femeie extrem de senzuală. Bărbații trebuie să se ferească din principiu de femeile care vorbesc așa. În treacăt fie spus, dacă bărbatul reușește totuși, printr-o minune, să se culce cu una dintre aceste femei, va constata că respectiva este  (semi) frigidă. 

În mod tradițional, apocalipsa se petrece rapid. Uite că există și o apocalipsă lentă, poate chiar mai diabolică.

Pandemia este analoagă, până la amănunte, unei invazii de origine extraterestră.

 

4. 4.

O varietate a relației universal umane stăpân – slugă este cea dintre vedetă și fan. Se pare că avem în ea o altă dovadă a faptului că egalitatea perfectă între oameni este o utopie. Cei mai mulți socotesc că împărțirea semenilor lor în vedete și fani (și, desigur, în stăpâni și slugi) este ceva de la sine înțeles. Fapt este că perechea vedetă – fan se regăsește în cele mai diverse relații, de la cele amoroase, la cele (implicite) din rețelele sociale. Cine refuză ambele posturi riscă să-și piardă relațiile.

Ideea este veche. Iată Kophtisches Lied, poezia lui Goethe:

Geh! Gehorche meinen Winken,
Nutze deine jungen Tage,
Lerne zeitig klüger sein!
Auf des Glückes großer Waage
Steht die Zunge selten ein.
Du mußt steigen oder sinken,
Du mußt herrschen und gewinnen
Oder dienen und verlieren,
Leiden oder triumphieren,
Amboß oder Hammer sein.

Iată o traducere, inclusă în Baltasar Gracián, Aforisme (Oracolul manual al înțelepciunii în viață), în românește după traducerea germană făcută de Arthur Schopenhauer, de Sandi Constantinescu (1944)

Așa! Ascultă sfaturile mele, / Și folosește anii tinereții, / Învață-te din timp să fii-nțelept; / La marea cumpănă a fericirii / Arare limba se oprește-n loc; / Va trebui să urci sau să cobori, / Să stăpânești pe unii, să câștigi / Sau să robești la alții și să pierzi, / Să suferi poate, sau să izbândești, / Să fii o nicovală sau ciocanul.

 

6. 4.

Virtutea principală a samuraiului este răbdarea. Nu numai a lui.

Toate se banalizează. Inclusiv morțile altora. În timpul războaielor, acest fenomen este probabil evident. Zece morți impresionează mult, dar două sute, mai puțin. Un paradox explicabil psihologic.

 

9. 4.

Instalat în izolare, bărbatul constată cât de importantă este atingerea femeii. În definitiv, actul sexual este o atingere aprofundată.

Citesc o carte foarte bine scrisă, de Mircea Mihăieș. Este vorba despre un personaj de benzi desenate, Corto Maltese. Este un caz tipic de punere între paranteze a realității estetice a operei, pe primul loc trecând fantasmele intelectuale ale comentatorului. Aflăm cât de citit și inteligent este eseistul, dar adevărul despre desene și text ne este ascuns.

În fața blocului meu sunt niște zarzări înfloriți. Nu le pasă de viruși.

 

14. 4.

Am început să scriu ”Memoriile unui sefist” (titlu provizoriu). Treaba merge și înțeleg de ce un psiholog spunea că omul recurge in extremis la acest tip de muncă intelectuală.

Repetându-mă, afirm că o recluziune pe timp de iarnă ar fi fost o nenorocire.

În aceste săptămâni, văd și revăd diverse episoade din seriale, cele mai multe cu temă polițistă. Personajul central este de fapt cadavrul, nu anchetatorul. Publicul este necrofil, undoubtedly. Evident este și faptul că în cultura populară americană și a altor țări de limbă engleză, ura (antipatia) filială este un ingredient pururi prezent.

 

18. 4.

Scrierea memoriilor este de-a dreptul terapeutică. Bunul Dumnezeu mi-a trimis ideea să le încep. Adevărul este că relația mea cu literatura s-a bazat pe respect, nu pe iubire. Nu mă voi sili să spun asta în memorii. Evident, nu pentru că i-ar păsa cuiva, ci doar din corectitudine.

Pe cât de bine merge treaba la memorii, dacă nu mă strânge Dumnezeu pe neașteptate din această lume, voi încheia în vreo trei luni. Voi considera că sunt la închisoare. Practica judiciară din România a dovedit că niște condamnați semidocți pot deveni autori prolifici. Față de un erudit, eu sunt un semidoct, în definitiv.

22. 4.

Am avut o recidivă șahistă. După o întrerupere de vreo lună și jumătate, am început din nou să joc online. Spre regret, am constatat că prtidele rapide sunt prea solicitante.

25. 4.

Ieri am fost silit să ies din casă, după vreo cinci săptămâni de izolare. M-am gândit că am avut mult noroc la viața mea și s-ar putea ca acesta să se fi terminat. Vom vedea.

Este o vreme potrivită pentru filozofare. Mizele obișnuite au dispărut. Cum am mai spus, este război. Dacă n-a murit încă, omul este obligat să devină mai înțelept.

26. 4.

În izolare, omului îi sunt rezervate mici revelații psihologice. Una dintre ele mi se pare în mod special încurajatoare. Ei bine, dragi tovarăși și pretini, dacă o femeie aflată în jurul vârstei de cincizeci se comportă cu tine în mod nestăpânit, chiar ofensator, nu te grăbi să te superi pe ea. Înainte să treci la represalii, gândește-te că ar putea fi vorba despre niște tulburări cauzate de climacteriu. Înțelept este deci să aștepți ca aceste manifestări să treacă de la sine. În ceea ce mă privește, am atribuit niște manifestări de acest gen unei tulburări bipolare. Este posibil să mă fi înșelat.

Adevărul supără pe om. O zicală corectă. Cu minciuni, în schimb, îți faci prieteni. Asta-i viața. ”Fă-te că nu bagi de seamă!” mă sfătuiește Gracián. Are dreptate.

Nu prea am date despre satisfacția trăită de mincinos. O pacientă citată de M. Scott Peck spune că se simte puternică atunci când  îi încurcă pe oameni cu minciunile ei. Expresia ”satisfacție diabolică” sugerează că este mai mult decât atât. Am mai scris despre asta, dar  repetările fac parte din structura acestui jurnal și sunt la fel de scuzabile precum acelea dintr-o simfonie.

Dintre alternativele de normalitate încurajate de political correctness, pe placul meu este doar gerontofilia.

5. 5.

Între timp a venit și luna lui mai, în modul nemilos rezervat celor ca mine. Nu am decât să rezist sau să crăp. Este foarte simplu.

Poate repetându-mă, amintesc una dintre puținele povețe primite de la tatăl meu. ”Să nu te rogi la sfântul care nu te ajută!” Să te rogi, deci, dar numai până vezi ce are de gând. Nu știu dacă este recomandabil să procedezi așa cu sfinții, dar cu oamenii sigur este. Genul acesta de abandon nu este bun, în schimb, atunci când este vorba despre acțiuni care țin exclusiv de subiect. Tocmai am scris în ”Amintirile unui sefist” despre chinurile îndurate de mine în legătură cu obținerea titlului de doctor în filologie. Puteam să renunț de o sută de ori, dar ar fi fost o acțiune de prost gust, constat azi.

10. 5.

Pandemia accentuează structura de junglă a lumii de azi. Omul, până mai ieri prădătorul suprem, a devenit vânat. El înțelege pe pielea lui ce va să zică viața în permanentă alertă. Este o situație cum nu se poate mai contrariantă pentru occidentalul iubitor de comoditate cu orice preț. Leii sunt învinși de hiene.

14. 5.

Înclinam să spun că trecerea ireal de rapidă a timpului este cel mai ciudat aspect al existenței mele actuale. Pandemia este însă mult mai ciudată, mai neverosimilă. Oricum, văd că norocul nu mi s-a terminat, deocamdată. Poate voi mai prinde o porție de normalitate.

”Memoriile unui sefist” par a se scrie singure. Etalez niște amintiri plăcute. Le-am uitat pe cele urâte.

Experimentez trăirile deținutului. Acesta nu se simte prea rău, se obișnuiește. Un argument în plus în favoarea tezei că democrația este o utopie. Asta fiindcă infractorii ajung să stăpânească lumea. Interesantă este și dependența instalată după o vreme petrecută în izolare. Omului începe să-i fie teamă să iasă din bârlogul său! Orice se poate transforma într-un viciu. Pe de altă parte, voi ajunge în situația de a-mi risca sănătatea prin anumite acțiuni. Mă voi lăsa în seama norocului.

22. 5.

Cei din grupul amenințat de virus au nevoie de un noroc cronic, întins pe o mare durată.  Nu este ca un câștig la loterie. Trebuie să ai noroc iar și iar, luni în șir, poate ani. Așa ceva este improbabil pentru cine locuiește într-un oraș mare și într-o lume unde oamenii circulă permanent.

În 1905, în Anglia s-a promulgat o lege restrictivă cu privire la imigranți. Erau respinși săracii, bolnavii și bătrânii.

24. 5.

Pandemia s-a banalizat, intră în rutina cotidiană. În emisiunile de știri, noutățile despre ea sunt date la urmă. Din rațiuni economice, nu se mai poate face caz de molimă. Dacă nu se face producție și comerț, nu se mai pot plăti impozite, iar statul se duce de râpă. Vom coabita cu virusul. Va face parte din familie, ca un animal de companie.

39. 5.

În documentarele engleze, China apare tot mai des. Aspecte geografice, istorice, etnografice, nimic despre regimul politic. America parcă n-ar mai exista. La TVR1 și 2 – posturile publice, teoretic noncomerciale, nu se dau seriale americane, dar este vizibil unul chinez. Unii români au început să-și trimită copiii la studii în China. Simptome ale apropiatei modificări în ierarhia mondială.

Omul din categoria mea de vârstă  trebuie să se deprindă cu ideea molipsirii accidentale cu virusul, la fel cum s-a obișnuit cu ideea de moarte subită. În final, este chemat să uite de virusul Covid 19, să trăiască de parcă  acesta ar fi rezervat doar altora.

Câtă dependență, atât sentiment al propriei damnări.

Pandemia arată cât de important este divertismentul pentru omul occidental de azi.

2. 6.

Ca și cum ar fi fost apăsat un comutator undeva, mass media de la noi a schimbat tonul. Virusul este prezentat ca un tigru castrat și miniaturizat; a devenit o pisică. I-a scăzut virulența în mod evident. De la TV mai aflăm că dorința cea mai aprigă a citadinilor este să meargă la cafenea.

5. 6.

Virusul are o revenire dezgustătoare.  Să vedem ce va fi. Oricum, pot spune că m-am adaptat la noua situație, Am nevoie doar de noroc.

Un ”istoric” român prognozează autonomizarea Transilvaniei. Jigodie până la capăt.

Am întrerupt participarea la partide de șah. Am aruncat lest, pentru a avea mai multă energie. Rezultatele se văd. ”Elaborarea” mea memorialistică se dezvoltă în ritm alert.

Folosesc o formulă juridică și zic. Astăzi îți trebuie noroc în formă continuată. Doar astfel nu pățești ponosul.

11. 6.

Virusul este rău, ploaia de zvonuri este rea. Omul obișnuit se află la mijloc și îi cere bunului Dumnezeu să-i mai dea puțin noroc.

Textul amintit anterior se amplifică. Cu el, îmi îndeplinesc dorința cronică de a scrie în nume propriu, nu prin intermediul unor personaje.

Dacă atinge o vârstă mai înaintată, omul devine un virtual autor SF. El încere să gândească romane de tipul what if ale propriei sale vieți.

Scriitorul mediocru este nefericit fiindcă nu are succes și este obsedat de vânzarea cărților sale.  Cel bun este obsedat de perfecțiunea textelor scrise de el.

15. 6.

Noua normalitate este formula la modă. Sună mai bine decât noua ordine mondială. Oamenii sunt mamifere și cultura lor include apropierea și atingerea. Acum trebuie inventată o cultură a distanțării. Simțul tactil, elogiat de mine, va deveni ceva neimportant, dispensabil în relațiile dintre oameni.

21. 6.

A venit și vara astronomică, fără greș. Zilele au început să se micșoreze și bne apropiem lent de iarnă. Este bine, n-an nicio plângere de făcut.

Memoriile mele au ajuns la jumătate. Este un text bun, în opinia mea. Va avea un motto din Confucius. Am urmat respectivul precept, înainte de a-l cunoaște.

Pandemia aduce în actualitate naționalismul. Diversele state încearcă să depășească criza pe cont propriu. Se va aplica principiul ”Decât să moară mama, mai bine să moară mă-ta.”

30. 6.

Uitându-mă la televizor și constatând la nesfârșit că industria media este controlată de o anume entitate, mă gândesc că victima poate trăi o anumită admirație pentru învingătorul ei. Poate că unor etnii le este dat să dispară, cum s-a mai întâmplat în istorie.

”Yanxi, palatul suspinelor” este un serial chinez din 2018. Acțiunea se petrece în secolul al XVIII-lea. Spre deosebire de filmele occidentale similare, unde personajele sunt niște oameni agitați, aici lucrurile se petrec lent, ceremomios. Frumusețile feminine sunt ireal de fine. Sexualitatea lor este bine ascunsă. Par a fi doar spirit.

Animalele mari sunt mai predispuse la dispariție decât cele mici. Regula pare valabilă și în legătură cu statele. Imperiile sunt mai amenințate. Ele se fragmentează, pentru ca apoi să se reconstituie în alte forme. România de azi, după un vis de independență destul de lung, este din nou pe cale de a fi înglobată într-un imperiu.

Virusul începe să fie conceput ca un nume al morții, devine deci ceva abstract. Vom trăi ca niște cetățeni ai unui oraș bombardat din când în când. Omul poate s-o mierlească oricând, dar poate și să scape, dacă are noroc.

Percepută ca o activitate cvasireligioasă, practicarea literaturii este simultan ceva vital și ceva neînsemnat.

4. 7.

Se discută despre libertatea indivizilor bolnavi de nu sta în spital și de a nu se autoizola. Așa a decis Curtea Constituțională. Supraviețuirea se joacă la o ruletă rusească. Acum se va vedea cât noroc au românii. Vom trăi noua normalitate, o situație stranie, absolut originală.

Cu ocazia pandemiei îmi verific ipoteza că omul nu are, de fapt, vocația libertății. Sau, poate mai exact spus, atunci când obține liberatea, nu știe că facă cu ea.

Pentru ca omului să-i pese de ceilalți, trebuie să fie capabil de respect. În caz contrar, este un practicant al bătăii de joc. Dacă îi infectezi pe alții din nesimțire sau din neglijență, înseamnă că îți bați joc de ei.

Vom vedea până unde se va ajunge cu politica de favorizarte a individului în dauna grupului. Aceasta este esența corectitudinii politice.

Mă întreb cum ar fi dacă turismul ar deveni imposibil. Este una dintre preocupările esențiale ale oamenilor cât de cât avuți.

10. 7.

Frumusețea vieții constă constă și în ciudățeniile ei. Un exemplu. De când stau aproape tot timpul acasă, sunt văzut/urmărit de niște oameni din blocul apropiat. Astfel, sunt un personaj de reality show. Seara nu mai sunt vizibil din cauza draperiilor și, culmea!, parcă regret anonimatul meu total. Ecce homo!

Conflictele neverosimile mișună prin serialele polițiste. Este vorba despre conflictele secundare, nu de cele dintre detectiv și ucigași. 14. 7. Nu vreau să-l mânii pe Dumnezeu, dar am o idee de roman. Cel de Sus nu mă va considera, sper, un ins trufaș. Am început să schițez ”schema”. Realitatea preponderent imagistică și verbală, adică mediată, a zilelor noastre, va juca rolul esențial. Premeditarea unui roman a fost întotdeauna plăcută, pentru mine. Ideal este ca aceasta să aibă loc în timp ce lucrez la o saltă carte! (Un mic paradox.) Dacă reușesc, voi concura la titlul de cel mai bătrân autor de roman în întregime original.

Fără tehnologie, omul nu poate vedea de două ori aceeași scenă. Asta fiindcă totul se schimbă, evoluează. La televizor, în schimb, vezi o reclamă de o sută de ori. Nu știu ce spune psihologia despre asta.

18. 7.

La noi, virusul își ia avânt fiindcă oamenii au făcut din turism un scop în viață. Nu pot sta acasă. Sunt de înțeles, desigur, mai ales cei de la bloc. Scene din bisericile neoprotestante americane. Oamenii cântă și dansează de parcă s-ar fi scrântit la cap. Ce reculegere, ce concentrare!? Nici vorbă de așa ceva.

27. 7.

Pandemie. Evenimentele lasă impresia că încercările guvernelor de a raționaliza reacțiile oamenilor la contaminare sunt de fapt lipsite de eficiență practică. Ele au însă darul de a-i liniști pe oameni. Cred că pandemia își urmează nestingherită drumul ei.

Șahul nu mai este un model al lumii de azi. Tablele îi iau locul. Dai un zar rău, ai mierlit-o.

31. 7.

”Vasta indiferență a lumii.” Expresia lui René Girard face cât zece cărți despre condiția umană. Ne iluzionăm că îi pasă cuiva de noi, dar este o iluzie vitale. Am progresat cu memoriile. În ultimul capitol, am de gând să scriu despre felul cum pandemia modifică relațiile dintre oameni.

Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea ca dorința să ți se împlinească. Vorba aceasta devine patetică, atunci când omul își dorește ca timpul să treacă mai repede.

”Moartea statistică” – titlu de povestire.

Dacă lucrurile vor continua să evolueze în rău, se va dovedi că bârfitorii românilor au dreptate, în unele privințe. Oricum, această pasiune narcisiacă pentru divertisment cu orice preț pare de proastă calitate.

Ideea de a scrie un remake după ”Sfera”. S-ar repeta episodul în noile condiții. Atrăgător.

Psihologia scepticilor în legătură cu virusul este cea a unor inși aflați sub ocupație străină. Ei se întreabă dacă nu cumva ocupanții nu au intenții bune.

Cu cât are mai mulți bani, cu atât omul suportă mai greu restricțiile impuse de pandemie. Asta dacă nu cumva are o insulă privată.

4. 8.

Un nou caiet, o nouă distracție.

Deocamdată rezist și nu mă contaminez. Nici cu psihicul nu stau rău. Să vedem dacă acest armistițiu cu decăderea va dura. Mă susține practicarea literaturii. Proiectul de roman are efecte psihotrope. Pozitive. Nici practicarea jocului de șah nu este rea. Scrierea literaturii este reconfortantă și pentru că textele rezultate au întotdeauna ceva surprinzător, scris parcă de altcineva.

Între timp, luna august avansează implacabil. În curând, va fi toamnă. Prima toamnă sub dictatura virusului. Deocamdată este caniculă. (Constat că tocmai am scris niște cumplite banalități. Unii autori fericiți scriu rafturi întregi de banalități și se simt bine.)

8. 8.

Narcisismul pre a fi boala românilor de azi. Se duc buluc la mare și apoi aduc de acolo virusul în locurile unce trăiesc. Pe de altă parte, din turism, statul capătă impozitele necesare supraviețuirii sale. Cred că oamenii veseli de la mare au pus virusul în categoria altor riscuri. Îmbolnăvirea este ca un infarct, posibil, dar nu și probabil.

10. 8.

Va apărea o nouă ediție a romanului ”Sfera”. Prima a fost în 1973. Voi scrie un text pentru coperta a patra. 

13. 8.

Nu-i da, Doamne, omului atât cât poate răbda. O zicală de mare actualitate.

Sper să închei memoriile în curând. Vor apărea împreună cu niște eseuri scrise recent, plănuiesc.

Literatura proastă m-a fascinat întotdeauna, nu știu exact de ce.

Dim martie, nu mai joc la Loteria Română. Nu mai vreau să câștig bani. În schimb, joc la Loteria Covid 19 și mă rog la Dumnezeu să nu pierd.

O prelungită implicare a norocului în viața cotidiană îi dă epocii actuale o notă suprarealistă. Ideea că trăim o pcdeapsă se bazează pe faptul că virusul lovește în doi piloni principali ai societății de consum: adorarea confortului precum și a  divertismentului (altul decât cel online), precum și explozia turismului, devenit o preocupare obsesivă a omului de azi. În turism și, în general vorbind, în divertisment (altul decât cel mediat).

15. 8.

Prezumția de nevinovăție – baza sistemului juridic democratic. Prezumția de vinovăție, baza celui din dictaturi. În primul caz, scapă mulți vinovați, în al doilea, sunt pedepsiți mulți nevinovați.

20. 8.

Cultul mâncării, evident în lumea de azi, este periclitat de pandemie. O pericol interesant pentru societatea de consum. În romanul meu, aflat deocamdată în stadiul de proiect, se profilează o lume a stoicilor. Industria ospitalității este în primejdie. Oamenii bine plătiți nu mai au un scop în viață. Ce vor face în timpul lor liber? Se vor refugia în familii tradiționale?

Femeile din serialele de televiziune asiatice (China, Coreea de Sud) au o finețe greu de găsit în țările occidentale. Este o frumusețe străină de animalitate. Senzualitatea  lor este vag sugerată.

Sefeul se interesează de cosmos, literatura, de om.

”Nu plânge fiindcă s-au dus zilele luminoase. Zâmbește fiindcă au existat.” (Confucius) Așa și fac, atunci când îmi amintesc de frumoasa V. Relația cu ea a fost climaxul vieții mele. Au urmat niște” bătălii de ariergardă”, purtate într-un context social ciudat,  câștigate de mine.

24. 8.

Unele episoade din serialele polițiste sunt dezgustător de neverosimile. Așa sunt, de fapt, cam toate.  Iată de ce condiția telespecttorului respectiv este destul de derizorie, deși scuzabilă. Fuga din realitate rămâne iremediabil ieftină.

La TV sunt arătate anumite pregătiri pentru Crăciun. Încetarea pandemiei nu intră în discuție.

28. 8.

Ipoteza că oamenii răi sunt mai vitali decât cei buni poate fi argumentată. Probabil că spun asta sub influența unor lecturi din Nietzsche.

Infracționalitatea ar semnifica dorința de întoarcere la legile junglei. Cultul vedetei explică de ce oamenii vor să fie cunoscuți și postează panseuri și fotografii pe rețelele sociale. Respectivii vor să devină niște vedete.

Când locuiești într-un mare oraș, ai nevoie de turism. Omul de la țară, cel tradițional,. nu știe ce este aceea turism. Asta nu fiindcă ar suferi de vreo inferioritate. Pur și simplu, nu acuză nici un pic de dromomanie.

8. 9.

Riscul reintră triumfal în viețile cotidiene ale oamenilor de azi. Convingerea că propria persoană este în afara pericolelor letale trebuie uitată. SE cuvine a fi adoptat un soi de fatalism oriental.

12. 9.

Recitesc ”Sfera”, în vederea unui eventual remake. Autopastișarea nu este interzisă, presupun.

Cineva îți arată că nu te respectă. Este cazul să-l respecți în continuare, în mod unilateral?

Oamenii de rând dau atâta atenție restaurantelor și turismului fiindcă le place să fie serviți și să uite pe moment de devărata lor condiție socială. Ecouri vagi ale saturnaliilor.

18. 9.

Zilele se micșorează. Soarele răsare la ora 7. Peste șase luni, zilele vor fi la fel de lungi. Sper că și atunci voi fi în măsură să scriu în acest jurnal.

În proiectatul meu roman pot să ”strecor”și un personaj foarte bătrân. Întrebat ce strategie de viață are, acesta spune: ”Mă străduiesc să apuc primăvara.”

Într-o știre, aflăm că un matematician născut în România, trăitor în Austria, a fost premiat. Conceptul de etnie va dispărea, cred. Nu va mai fi folosit.

21. 9.

Documentându-mă în legătură cu ipotezele referitoare la epoca post covid, m-am convins că ideea de globalizare este actuala paradigmă geopolitică. Nu mai este loc pentru legarea statalității de o etnie oarecare. Apartenența etnică a devenit ceva neglijabil, chiar desuet. Totuși, printre ipotezele referitoare la epoca post covid, apare și resurecția ideii naționale.

27. 9.

În absența unui vaccin, oamenii vor fi obligați să-și schimbe total modul de viață. Această idee am auzit-o de la o specialistă apărută într-un documentar TV. În respectiva variantă, orașele s-ar depopula, industria ospitalității și turismul ar decădea. Setea de deplasare a omului s-ar estompa. În esență, globalizarea s-ar muta online.

Am idei pentru un SF eseistic. Această formulare pare a conține  o contradicție în termeni, fiindcă sefeurile pretind întâmplări senzaționale. Justificarea ar fi faptul că în lumea de azi problemele strict personale contează mai puțin. La fel se întâmplă în timp de război.

Bucuria demențială a fanilor este misterioasă. Explicația ei ar fi identificarea subiectivă cu niște oameni de succes, vedetele.

4. 10.

Am scris primele cuvinte ale romanului. S-ar putea să dau curs tentației de a a nu da nicio (sau nici o) atenție șabloanelor SF. Cititorii de gen așteaptă întâmplări senzaționale. Mi-e teamă că vor fi dezamăgiți.

În mod curios, după ce am scris începutul, îndoielile cu privire la actualele mele performanțe cognitive au dispărut. Am nevoie doar ca bunul Dumnezeu să mă mai păsuiască o vreme, să nu mă strângă încă. Ar urma să fie romanul unui autor de sefeuri.

12. 10.

O formulare luată din prezentarea unii film românesc: ”Dragostea de țară devine dragostea pentru om.” Lapidar, aproape genial se simplu. În feluri mai puțin pregnante, am exprimat de mai multe ori această idee. Este un fel de panteism, mutat în relațiile dintre oameni. În acest fel, cine a renunțat la țara lui obține nu numai un nivel superior de trai, dar și o stare de spirit excelentă. 

15. 10.

Opiniile celor antimască de protecție sunt interesante. Ei susțin imunizarea naturală. Așa ceva s-a practicat în Suedia. Nu știu cu cât succes. Oricum, se pare că toți ne vom infecta până la urmă. Monstrorum artifex (Plinius, Naturalis Historiae, XXVIII, 2) este autorul unor scene înfricoșătoare, cu monștri, inclusiv umani.

24. 10.

Trăirile legate de supărări și de împăcări consumă multă energie psihică. Iată de ce este preferabilă indiferența amabilă. M-am mai referit la aest aspect.

Prin 1980, o doctoriță între două vârste, specialistă în balneaologie, mi-a spus că am starea somatică (și implicit intelectuală) a unui om de 80 de ani. Ca să vezi! Nu mi-a picat bine, dar m-am resemnat. După vreun an, doctorița respectivă a făcut un infarct de miocard și a murit. Ironia soartei.

26. 10.

După ce un om socotit prieten al meu îmi face o mică porcărie, obțin o stare de spirit nu prea reușită. Iată de ce trebuie cultivată indiferența amabilă, amintită anterior. Ideea strategică (mă repet): nu poți să pierzi ce nu ai avut.

Romanul, ca specie, îngăduie multe posibilități, dar autorul nu poate depăși niște limite în materie de originalitate, dacă nu vrea să fie citit doar de niște studioși masochiști. În acest sens, constat că nu prea mă pot dispensa de mai multe personaje și de conflicte.

S-au dat premii pentru cei mai îndârjiți detractori ai lui Eminescu. Pare de necrezut, dar este real. Tendința suicidară a românilor, ca etnie și implicit ca națiune, pare evidentă.

29. 10.

Fac o pauză în materie de privit la televizor și ascult Radio România Actualități. Un post de radio interesant. Muzica dintre diferitele rubrici este exclusiv de tip pop-rock. Mă hazardez să spun că această muzică are anumite merite melodice, dar este de regulă cacofonică și indică o pierdere a religiozității. Frumosul din muzica clasică sugerează divinitatea. De altfel, toate religiile apelează la muzică. Ce-i drept, anumite secte neoprotestante din SUA recurg la rock and roll, cu rezultate ciudate la vedere. 

Am sărit de la serialele polițiste de la TV, la lecturi din Borges. Acest autor a divinizat literatura. Există autori situați la cealaltă extremă; aceștia, în secret, disprețuiesc literatura, deși o practică. Eu nu pot spune că divinizez literatura, dar în mod sigur o respect. 

1. 11.

Covid 19 – boală degenerativă a umanității?

Narcisiștii fac lieratură proastă. De ce? Orgolioși fiind, nu acceptă că ar putea greși și dau drumul la tot felul de platitudini împănate cu mostre de umor involuntar. Nonnarcisiștii sunt mai umili și trudesc pe text. Ei au dubii cu privire la performanțele lor literare.

Cheia filmelor comerciale  americane de ficțiune (inclusiv a serialelor) sunt conflictele false.

Pledoariile în favoarea homosexualității au sens, fiindcă respectivele persoane nu procreează. Astfel se militează indirect împotriva suprapopulării planetei.  În timpul câtorva generații, genul acesta de  demersuri va duce inclusiv la diluarea rasei caucaziene și în cele din urmă la dispariția ei.

Pandemia îl obligă pe fricos să-și depășească firea. De altfel, între tipurile de personalitate  stabilite de eneagramă, există unul caracterizat prin capacitatea respectivului ins de a se transforma din fricos, în curajos.

5. 11.

Istoria pare să se fi accelerat. Este ca un război cu invadatori originali. Aceștia au atacat mai întâi fără grabă, iar apoi au îmceput să se comporte ca și cum și-ar fi pierdut răbdarea.

Ideea urâtă a momentului este că vaccinul nu este prea eficient, fiindcă virusul suferă neîncetat mutații. Atunci? Scapă cine poate. Analogia cea mai simplă este aceea cu un război sau mai degrabă cu o invazie extraterestră.

Posturile TV comerciale exultă. Audiența crește și încasările din reclame, de asemenea. Scăderea consumului și a producției vor duce însă la scăderea prețurilor pentru activitățile promoționale. Societatea de consum se clatină, la fel și modul de viață american. Destule automatisme ale lumii occidentale continuă din inerție. Vor dispărea destul de repede, dacă virusul nu se va volatiliza prin vreun miracol. Unii văd lucrurile taman invers. Cred că pandemia va trece relativ repede și se vor schimba doar oportunitățile de afaceri.

8. 11.

”Cultura anulării” și  mișcarea woke. De această orientare intelectuală ține și campania de denigrare a lui Eminescu, de la noi. Cine se abate de la corectitudinea politică este combătut. Se practică anularea retrospectivă. Unii cer, de pildă, ”anularea” lui Beethoven și  a muzicii acestuia! De ce? Fiindcă proclamă supremația albă. Avem astfel și un covid ideologic.

10. 11.

În curând se va vedea ce categorie socială va fi sacrificată. Primii vor fi probabil bătrânii.

Analogia cu războiul nu este prea reușită. Asta fiindcă în război cei mai mulți morți sunt oameni tineri,

”Fă-mă să simt ceva, orice!” Replică remarcabilă dintr-un serial polițist.

15. 11.

Îmbunătățirea condiției de sclav – iată  esența evoluției pe Terra, în ceea ce îi privește pe oameni. Se adaugă rafinarea metodelor de stimulare a muncii eficiente. (Cam așa ar spune un cititor al lui Nietzsche.)

Problema unor prostituate este că simt plăcere atunci când își servesc clienții. Acestea nu trebuie să zăbovească prea mult în meserie. Profesionista ideală este frigidă, dar desigur capabilă să simuleze plăcerea.

18. 11.

Logistica presupusă de vaccinarea anticovid pare inaccesibilă țărilor sărace, inclusiv celor sărăcite, de felul României.

Titlu de povestire: ”Moartea statistică”.

Declarațiile automate de dragoste din filmele americane  sunt echivalentul masturbării reciproce. Oamenii spun tot timpul ”te iubesc” și-și asigură reciproc confortul psihic.

S-ar spune că Terra devine o planetă a oamenilor bolnavi. Indfustria tratamentelor medicale și cea a medicamentelor devin cele mai importante. Lozinca ”Totul pentru front!”, lansată în timp de război, reapare într-o altă formă.

”Americanii nu au inhibiții.” O afirmație dintr-un film englez.

28. 11.

Cuceritorii invocă o ideologie și o  superioritate: rasa, civilizația, etnia. Ce ideologie are actualul globalism? Este vorba tot despre o superioritate, dar una extrem de rafinată. Observatorul trebuie să înțeleagă ce se află sub drepturile individului, sub cultul acestor drepturi.

Dacă minte, un om obișnuit ajuns la bătrânețe dovedește că este un prost. Excepție fac minciunile vitale și cele spuse femeilor, pentru a le determina să ”cedeze”.

Sindromul renegatului. Iată titlul potrivit pentru un text despre jena de a fi român. Mi l-a inspirat un domn din Canada. El a scris despre o carte a mea, dar s-a jenat să menționeze numele autorului în text. L-a amintit doar în note.

”Primul lucru pe care îl înveți în meseria de prostituată este să-ți ții gura.” O replică din serialul polițist ”Endeavour”. Afirmația este corectă. Când începe să se confeseze, o prostituată își contrazice condiția. 

29. 11.

Cum, pare-mi-se, am mai spus, oamenii se vor obișnui cu ideea morții venite din senin, precum în al doilea război mondial. Cade bomba peste casa ta sau nu? Se consolidează un sentiment de provizorat mult mai intens decât cel inerent condiției umane.

8. 12.

Am recurs la formula roman à tiroirs. Pare cea mai nimerită pentru un text preponderent eseistic. Fragmentele epice vor fi un fel de parabole scrise de un nonmoralist, mai degrabă de un reporter deghizat. Epoca actuală nu este a indivizilor, ci a colectivităților și a mentalităților,  Î

În filmul SF ”Ea” (2013), un om se îndrăgostește de o inteligență artificială, acorporală. Nu mă mir că în țările occidentale de azi, psihiatrii s-au îmbogățit.

După pandemie va urma o molimă de depresii, ni se spune.

15. 12.

Pe un român globalist, dispariția pădurilor din România îl afectează la fel de mult precum defrișarea oricărei alte păduri de pe glob.  Asta presupune renunțarea la preferințe subiective. În acest caz, mă întreb, de ce omul ar mai avea o preferință subiectivă pentru membrii familiei sale? Este clar, familia tradițională va dispărea , iar copiii vor fi crescuți de stat.

19. 12.

Astăzi, un card abia atins de mine a descris o curbă prin aer și a căzut după o mobilă dificil de mișcat din loc. Mi-am amintit expresia die Tücke des Objekts. Obiectele lasă uneori impresia că își bat joc de oameni, cu viclenie. 

Se spune ”anerican de origine română”, dar ”evreu american”. Se sugerează două viitoruri diferite.

Fiecare țigaretă fumată este o cărămidă în zidul ratării.

Printre cele zece porunci biblice, interdicția de a minți figurează cu referire la mărturia mincinoasă. Poate că orice minciună este o mărturie mincinoasă.