Furia zilelor

Jurnal adnotat (1972 – 2012)

 

I

2012

1. 2. Aş fi putut să subintitulez această carte “roman cu personaje reale”, asumându-mi o contradicţie   în termeni. Argumentul principal ar fi fost  faptul că, în jurnal, mulţi oameni nu sunt doar menţionaţi, ci şi analizaţi psihologic.

Un alt argument pentru plasarea jurnalului în sfera ficţiunii sunt multele proiecte literare ivite în text. Dacă admitem că acestea fac parte dintr-o categorie literară de sine stătătoare, încă neomologată academic, vom conchide că jurnalul tinde să iasă din sfera documentului.

Textul conţine destul de multe expresii în limbi străine. Am considerat că traducerea lor ar fi diminuat savoarea alăturărilor. Atunci când nu le cunosc, cititorii le vor deduce sensurile din context. Iar atunci când aşa ceva nu va fi posibil, vor binevoi să le traducă.

La textul iniţial, realizat între 1972 şi 2012, am adăugat adnotări, scrise exclusiv în 2012. Acestea apar cu caractere distincte şi sunt jalonate cu semnul #.

 

*

 

1972

7. 4. Nu se mai poate, trebuie să încep un jurnal aproape zilnic. Scopul lui ar fi să nu mai fac literatură şi totuşi să scriu. Un  fel de terapeutică, în genul homeopatiei.

Oamenii mari scriu în însemnările lor zilnice cu cine au luat masa sau cum a fost recepţia unde au participat. Nu ştiu de ce o fac. Eu, în schimb,  constat, cu o satisfacţie de natură neclară, că aceste rânduri nu sunt produse pentru a fi tipărite. Asta în ciuda faptului că orice text se poate transforma în literatură. Uite, chiar acum îmi trece prin minte că aceste însemnări pot deveni începutul unui roman scris la persoana întâi.

Se pare că jurnalul intim axat pe autoanalize şi pe filozofări mai mult sau mai puţin reuşite, o specie literară în cele din urmă,  este practicat de  neprofesionişti şi de veleitari. Profesioniştii nu-şi consumă gloanţele în vânt, ei trec autoanalizele în texte publicabile. Vorbesc foarte mult, în schimb, cu omologii lor.

Satisfacţia adusă de conversaţie este greu de explicat. Mulţi scriitori importanţi au fost nişte vorbitori foarte buni. Caragiale, de exemplu. Poate că în cazul lor apare şi plăcerea perversă a nimicirii unei literaturi potenţiale. Vorbind, distrugi ceea ce spui. Este un spectacol neronian.

Iar acum mă voi culca, celibatar confuz, aflat într-o jenantă ambiguitate filozofică. Sinistră creatură mai pot să fiu! În fiecare clipă îmi trece prin minte cum aceste însemnări pot fi folosite în romanul început în urmă cu vreo trei ani. Singurul lucru bun al său este titlul: „După-amiaza unui celibatar”. De ce nu, în definitiv?

Ce frumoasă activitate! Să scrii un jurnal intim unde nu se vorbeşte despre femei, deşi, în mod evident, numai despre acestea ai dori să relatezi!

Asemenea însemnări au, pe de altă parte, un aer de sterilitate. Sunt sunt de fapt publicabile? Există expresia: „Pe tot ce punea mâna se transforma în literatură.” Am o părere prea bună despre mine? Poate.

Oricum, dacă nu putem ieşi din literatură, atunci cel puţin să intrăm mai adânc în ea!

Iată o abundenţă a semnelor de exclamare. Asa înseamnă că am un zăcământ de exclamaţii nefolosit.

Voi consemna un eveniment ciudat, chit că am terminat de scris pentru astăzi. Mai bine nu. Să-l lăsăm să se piardă,  neconsemnat.

 

9. 4. Este greu să realizezi însemnări zilnice, precum Maiorescu.

Un literat preocupat de succes (înţeles astăzi exclusiv prin câştiguri băneşti) este un hibrid între supleţea strategică necesară în viaţa cotidiană şi rigiditatea unui iubitor fără condiţii al frumosului.

Am primit de la profesorul Ciopraga o scrisoare binevoitoare şi două formulare. Completarea acestora este necesară pentru înscrierea la doctorat. Voi alege pentru examene critica literară românească între cele două războaie mondiale şi literatura contemporană (în privinţa acesteia din urmă,  lucrurile sunt mult mai simple). Al treilea domeniu va fi estetica. Trebuie să fac trei referate. Primul ar putea fi „Marin Preda şi critica” sau, spre a fi în spiritul noneseistic al bătrânului profesor, „Critica despre Marin Preda”. Acesta ar putea să apară mai întâi într-o revistă „serioasă”, fiind lung. Un altul ar putea fi despre „Ideea de ficţiune în critica şi estetica românească”. Al treilea: „Conceptele criticii române interbelice”. Examenele: literatura română după 1944, octombrie 1972; estetică, martie 1973; conceptele criticii române interbelice, octombrie 1973.

Este vorba, apoi, despre un plan detaliat al tezei de doctorat. Trebuie trimis acum. A premedita o lucrare până în cele mai mici amănunte, presupune o concepţie descriptivistă, noneseistică. Eseistul ştie doar de unde pleacă, dar nu şi unde ajunge. Cercetătorul „ştiinţific”, invers. El le ştie pe toate de la bun început. Iată un lucru trist, la fel ca şi altele asemenea, ţinând tot de convenţii. Am însă o vârstă convenţională. Să fiu deci convenţional.

O interpretare neaşteptat de profundă îmi furnizează D. Cu o bună intuiţie, zice că înjurătura de mamă ar fi un ritual de anulare, un blestem. Foarte exact spus. A-l băga pe cineva în mă-sa înseamnă a-l desfiinţa, a-l anula, a rosti o incantaţie magică. Omul este făcut, pe planul limbajului, fictiv. Devenită azi un clişeu banal, înjurătura era la la origine ceva foarte grav.

 

10. 4. Am terminat planul detaliat al tezei de doctorat. Ştiu ei, bătrânii, ce ştiu!  Redactând dificilul plan, mi-au apărut în minte o serie de idei viabile. Printre acestea, punerea întregii opera a lui P. sub semnul luptei dintre tată şi fiu, precum în acel vechi monument literar german. Acesta ar fi stratul cel mai adânc al operei.

Am reluat gimnastica şi fac eforturi de-a o continua.

Înţelepciune indiană: oricine este genial între 4 şi 6 dimineaţa. Bioritmologia spune, în schimb, că între aceste ore slăbiciunea fizică este extremă. Se produc cele mai multe decese din cauze naturale.

Ceva despre M. Fără punere în scenă, după toate regulile, nimic nu reuşeşte între oameni. Nu-i vorbă, relaţia cu ea mi se pare nepotrivită. Nu ştiu de ce perseverez.

Sunt pe drumul cel bun în lucrarea de licenţă despre orbi (scrisă pentru bani).

De citit N. Mărgineanu, “Psihologie şi literatură”, cu bune sugestii pentru lucrarea mea despre M. P.

În acest jurnal, scriu un roman, la persoana întâi? Sau distrug o literatură potenţială?

“Tandra indiferenţă a lumii.” (Camus)

Prea multe acţiuni dezagreabile.

Într-o relaţie amoroasă,  unul dintre parteneri, femeia sau bărbatul, trebuie să fie curvă, adică să-i facă pe placul celuilalt, pentru a-l păstra.

Senzaţia de surpare foarte rapidă a vremii dispare când scriu ceva pasionant. În schimb, textele scrise fără plăcere îmi aduc un oarecare succes.

 

16. 4. Este dubios sa ţii un jurnal intim.

Autorii fără vocaţie literară sunt dezinvolţi, convinşi că literatura este doar o chestiune de rutină. Sunt joviali, grafomani, relaxaţi. La fel sunt jurnaliştii, cred.

Cărţile proaste sunt rude pretenţioase ale comentariilor jurnalistice.

Ştirile nude nu pot fi proaste, ca literatură.

Orice cuplu parcurge o “grădină a potecilor bifurcate”. În orice moment se poate destrăma sau poate rezista.

 

26. 4. Adesea forţa reală dă greş acolo unde abilitatea reuşeşte.

Unii învaţă  tandreţea precum o limbă străină.

Să nu aştept nimic cu tot dinadinsul. Oricum va veni.

Surparea sinistră a zilelor.

Ciopraga este de acord cu toate propunerile mele. Scrie şi el o carte despre Preda.

 

5. 5. Este curios cum îmi reuşesc toate planurile pe linie profesională. Am aflat că am fost primit membru definitiv în Uniunea Scriitorilor. Chestie neaşteptată de mine şi cu atât mai puţin de alţii. Recomandarea lui P., ea a făcut totul, după câte se pare. Bine zicea astrologul, trebuie să am mai mult curaj.

 

7. 5. Constat la mine, dacă este să fiu perfect sincer, o neglijenţă funciară. Aceasta pare a fi trăsătura profundă a modului meu de-a fi.

Viciosul nu poate fi decât neglijent, finisarea nu-l interesează. Doreşte să-şi atingă rapid  ţelul.

Savoarea acţiunilor dubioase!

Să fi diplomat, să spui ce trebuie când trebuie.

Nu daruri, atenţii! Numai un om superior apreciază cum se cuvine un dar mare. Unul mărunt te va urî, deoarece  va crede că aştepţi o recompensă.

Din partea mea se cere o mai mare eleganţă. Aceasta ar putea contracara negijenţa.

 

8. 5. Am primit premiul Asociaţiei Braşov a Scriitorilor pentru “Incursiuni…” (7000 lei), datorită unui incredibil joc al hazardului. Acest premiu m-a înviorat în mod considerabil. În fine, o bucăţică mai nutritivă după şirul nesfârşit de ciupeli meschine.

La Bucureşti, am avut câteva sclipiri de diplomat. De fapt, eu însumi mi-am dat premiul. Simt, spre regret, cum mă îndepărtez de literatură şi mă angrenez într-o cursă pentru bani.

29. 5. Nu se produc evenimente deosebite. Sau poate m-am blazat într-atât încât nu le mai recepţionez.

Este curios cum Braşovul mă îmbolnăveşte, literalmente.

Într-un anumit fel, pot să mă consider lămurit în aceea ce priveşte cariera literară în România. Am publicat cărţi, am luat premii, am intrat în U. S., ca membru definitiv. După aceasta nu mai poate să urmeze decât rutină. Fără viaţă personală, fără acel necesar instinct al punerii în scenă, navighez în derivă. Tot ce pot face efectiv este să încerc transplantarea mea la Bucureşti. Şi asta nu pentru că aici n-ar fi bine. Dimpotrivă, o sinecură ca aceasta de aici nu prea pot spera să găsesc. Dar simt o nemaipomenită nevoie de schimbare. Devorantă. În acest scop îmi fac haine şi abonament la tren. Până una-alta, trebuie să predau două cărţi încă în vara aceasta. Cea cu sfera şi o altă culegere de articole critice.

Se pare că D. a avut dreptate când a spus că sunt damnat să nu mă pot limita. Alţii se instalează  solid în literatură, precum nişte melci în cochiliile lor. Asta ar trebui să fac şi eu, dar nu reuşesc. Alte instanţe iau decizii pentru mine. Poate că e mai bine aşa. În orice caz, e de arătat că literatura nu este o prea mare scofală.

 

31. 5. Azi e finala între Ajax şi Internazionale. Constat că mă simt perfect în afara literaturii. De vreo câteva zile nu mai lucrez aproape nimic şi mă simt incontestabil mai bine. Timpul trece în toate cazurile. Se pare că Braşovul îmi este totalmente nefavorabil sub raportul climei. Să mă mut deci la Bucureşti. În rest, nimic deosebit. Poate doar faptul că D. este de o mare francheţe în a-mi arăta că nu reprezint cine ştie ce pentru ea. Probabil că este un soi de tactică puerilă. Întotdeauna exagerăm, când vrem să minţim pe cineva. N-o mai cultiv. Mă complac în singurătate, în mod lesnicios. După treizeci de ani,  vorba poetului, te trezeşti instalat comod, placid, răcit aproape cu totul, într-un tren. Acesta te duce undeva sau mai degrabă te poartă pe un traseu circular. Ce să zic? Sunt mai tot timpul bolnav; când prind o zi sau câteva ore mai bune, mă bucur foarte tare, ca un dobitoc. Probabil că sănătoşii sunt fericiţi de-a dreptul.

M., completamente cretină, dar  de luat în considerare pentru tocmai această calitate, L., fiinţă francă, dar parcă asexuată. Acum voi vedea ce se poate face cu A., ingineră, intelect mediu, doritoare de aranjamente avantajoase, cu bazin superb. Problema principală rămâne totuşi faptul că sunt un om bolnav. Să fie al dracului de Braşov!

 

2. 6. Iată şi luna iunie, venită fără greş, fără ezitare. Continuu să nu fac nimic şi mă simt din ce în ce mai bine. Spre regret, s-a ivit din nou lucrarea cu orbii, pentru nişte retuşuri. În rest, nimic în afară de boală. O neputinţă aproape cronică de a mă lansa în eforturi prelungite.

 

8. 6. Limfocite 44%. Un medic zice că e benignă chestia. Articole de complezenţă, două cronici, interviuri. Problerma nr. 1, cea medicală. Nr. 2, dinţii. Plus cele două volume.

După o perioadă de febrilitate (datorată probabil premiului primit) urmează căderea în extrema cealaltă. Sunt cuprins de un calm laborios. De ce să mă grăbesc?  Într-adevăr, de ce? Voi scrie  scrisori cumpănite şi texte înţelepte. Sper să regăsesc plăcerea de a migăli pe text, aproape  pierdută, de când cu frenezia asta publicistică.

L. C. zice că sunt în planul ferm. La fel spune doamna P.

Mi-a apărut un articol trunchiat şi cu numele pocit în „Scânteia tineretului”. Chiar şi aşa, faptul este pozitiv. Am expediat întrebările pentru interviuri.

 

14. 6. Peste puţin timp, voi avea 33 ani. OK, deocamdată. Cheltuiesc bani mulţi, cu o mare dezinvoltură. Mă felicit pentru această calitate.

O femeie măritată, A., 23 ani, şi-a înşelat amantul cu mine. Femeie frumoasă, dar trăită prost şi deci obişnuită cu umilinţele.

În rest, merge bine. Îi fac curte lui D., o fată atât de frumoasă!, cu o convingere suspectă.

Femeile nu mai vor, de la o vârstă în sus, decât avantaje materiale. Acest fapt nu este nici trist şi nici vesel.

Debuşeu literar, mai ales pentru produse de serie. O alunecare spre o postură de tip deştept, o pierdere treptată  a şanselor unor scrieri de mare ţinută intelectuală. Ce să fac, voi fi eventual un bătrân cult, dar fără idei.

Se apropie scadenţa luptelor cu P. Sunt calm şi cumpătat, pregătindu-mă să o primesc pe I. la redacţie, cu mama ei furioasă şi vindicativă.

15.  6. Am fost propus pentru o călătorie în Ungaria, de către U.S. Joc poker tot timpul. Voi apărea la televiziune.

 

17. 6. Vara sunt parcă alt om. Am mai multă energie.

Cartea lui C. este perfectă în prostia ei. Reprezintă însă o epocă literară, cu toate servituţile ei. Se ştie dinainte ce se poate întâmpla. O voi avea în vedere pentru eseul despre literatura proastă.

Una dintre caracteristicile autorului de literatură proastă este neîncrederea în personajele sale; din acest motiv, le exagerează, socotind că doar în acest fel vor ajunge în atenţia cititorului.

18. 6. Românii, damnaţi să improvizeze la nesfârşit, să nu fie  profesionişti în nimic.

Pronosticul lui D. (coleg de facultate) în legătură cu damnarea mea de-a nu mă putea opri la nimic se adevereşte pe zi ce trece. În materie de literatură, este predominantă nemulţumirea faţă de tot (cunoştinţele mele, cuprinsul cărţilor, puterea de a le parcurge). Totuşi pot spune că mă interesează ideea de literatură. Când nici asta nu mă va mai interesa, voi putea să-mi scriu memoriile, fiindcă relaţile mele cu literatura vor fi încheiate.

În rest, femei, jocuri de cărţi, vederea acţiunilor altora la televizor, blazare etc.

20. 6. “Corn de vânătoare” de Al. Ivasiuc. Autorul este livresc într-un mod abil. Clişeele sunt mascate bine sub o horbotă analitică, ideile sunt clasice. Asemănare de spirit cu poezia lui Doinaş. A doua povestire literaturizează ideea că tăcerea este superioară discursului. Prima este un soi de eseu despre politică. Şi a doua poate fi citită în această cheie. Un personaj ucide pentru a sluji un scop politic, al doilea vorbeşte în acelaşi scop. Ambii au revelaţia ţesăturii urâte de sub faţa frumoasă a covorului. O obsesie a autorului: forţa  dominatoare a bărbatului. Toate personajele masculine sunt urmărite de ea, ca şi în celelelate cărţi ale lui Ivasiuc. Eseuri despre politică, ca ocupaţie legitimă a maturităţii.

 

25. 6. O motiv de enervare fără nume pluteşte în atmosferă.

O povestire de Borges este tradusă, probabil din franceză, în Ateneu: “Văduva Ching – pirata”. Eterna temă a victoriei cuvintelor (ficţiunilor) asupra realităţii nonlingvistice. Parabola este foarte subtilă. Două flote aflate în conflict aşteaptă timp îndelungat. De pe vasele împăratului se îndreptă către vasele piratei un stol de alcătuiri din trestie şi hârtie. Pe acestea este scrisă fabula dragonului. Acesta a iertat vulpea, în ciuda răutăţilor acesteia. Până la urmă, văduva Ching, pirata, este înfrântă de aceste răvaşe zburătoare ce poartă “fabula înceată şi confuză cu un dragon care – dintotdeuna – cică proteguise o vulpe, cu toată nerecunoştinţa şi desele-i fărădelegi”. Văduva se predă, zicând: “Vulpea […] caută scutul dragonului”.

 

29. 6. Iau lecţii de franceză vorbită de la dr. S., pensionar. El ar fi trăit pe vremuri la Paris. Astăzi a apărut şi soţia lui. Ea a jucat în mod excesiv rolul femeii de lume.

Am făcut înregistrarea pentru televiziune, vorbind liber despre „Efemeride” de Paul Anghel.

 

30. 6. D. mi-a scris o scrisoare, greşindu-mi numele de familie. Asta dovedeşte cât de lipsiţi de energie sunt oamenii de la o vârstă în sus. A te interesa în mod real, adânc, de cineva implică un efort destul de mare. Superficialitatea ar fi deci un mod de autoapărare folosit de oamenii slabi.

Chiar viaţa mea tinde să-mi probeze intuiţia că lumea alunecă încet, dar decis spre ficţiune, alterând contactul nemijlocit cu realitatea.

Vârsta aduce, la femei mai repede, probabil, un fel de disperare, o neputinţă de supravieţuire în singurătate, un răspuns flatat şi încântat la orice ofertă sexuală. Este de fapt condiţia femeii uşoare, neprofesioniste. Dacă eu n-aş avea preocupări literare, probabil că la fel m-aş  comporta.

Ar trebui ca fiecare zi să fie un etalon de reuşită  şi nu o  succesiune gâfâită de căutări ale unor succese uşoare şi găunoase.

Omul matur alege lumea sau, mai precis, lumea îl alege pe el. El nu mai poate opta. Prins într-o ţesătură de necesităţi ce devine tot mai deasă cu trecerea timpului, el devine o crisalidă afectiv inertă. Oamenii tineri nu se simt bine coabitând cu lumea, ci cu un alt om, de sex opus (de preferinţă). Cel matur se simte bine în lume, pe stradă, la film, la restaurant, în acele locuri unde este absorbit, depersonalizat.

Ar trebui să fac tot timpul ceea ce realmente doresc. Asta e.

 

1. 7. O prietenie mincinoasă şi superficială ne leagă. Blazaţi într-ascuns, ne dăm mâna cu gândul aiurea, ne împreunăm fără convingere, nu ne despărţim niciodată definitiv. Aceasta este atitudinea cerută de lume. În interiorul acestor reguli, eşti lăsat în pace să faci ce vrei. Fără efuziuni, fără iubire, într-o defensivă obosită şi devitalizată, salvând aparenţele din când în când. Întâlnirea lui M. (curvar, om de nimic) cu o curvă (fiinţă probabil strângătoare, dar şi mai probabil dezorientată nedorind decât un orgasm sau măcar un contact uman) este exemplară. Ei schiţează gesturile prieteniei, le mimează şi apoi se despart, pentru a se uita unul pe celălalt după câţiva paşi. Să urmez exemplul acestui mare om lipsit de  amintiri; pentru el lumea are în fiecare clipă o nouă şi inedită configuraţie.

 

# Acest amic al meu a decăzut rău de tot, în anii următori. A devenit un homeless şi murit la 62 de ani, ucis în bătaie de tovarăşii lui de pahar, oameni din aceeaşi categorie cu el. El este autorul unei fruste vorbe de spirit. Citez: “Ce este iubirea? Un maţ băgat în alt maţ.” #

 

Eşecurile mă înviorează mai mult decât succesele. Semn rău?

Luptă pentru supravieţuire şi nu pentru succes progresiv realizat.

 

3. 7. Relaţia mea cu D. Ea nu poate refuza. Acesta este cusurul ei. Drept urmare, trăieşte cu mai mulţi bărbaţi, fără să fie o curvă. Îmi iese de la inimă, dar mă simt legat de ea printr-o prietenie derivată din intuirea unei damnări comune.

Se dovedeşte că doar femeile uşoare mă interesează şi îmi pun probleme. Celelalte sunt banale şi mă plictisesc.

 

# Această domnişoară destul de frumoasă, în vârstă de circa 28 de ani, cu prenume luat parcă dintr-o cronică vikingă, era elegantă şi manierată. Lucra la un ziar, ca secretară a unui şef sau ca redactor. Când îi observai stilul de mare doamnă, n-ai fi zis că este atât de accesibilă. Dumnezeu să mă ierte, dar îmi amintesc cel mai bine faptul că avea moliciunea unei femei la patruzeci şi cinci de ani. Din motive necunoscute, carnea ei tindea să devină flască, mult mai repede decât ar fi fost normal. M-am străduit s-o “servesc” (expresia amicului meu M., amintit mai sus) cât mai bine, dar nu prea am micşorat entropia universală prin acuplările noastre, nu multe la număr. #

 

12. 7. Mă aflu la Sinaia, unde lucrez la “Sfera”. Constat că atunci când îţi foloseşti intens intelectul îmbătrâneşti parcă văzând cu ochii.

Când scrii roman, nu mai simţi nevoia să ţii un jurnal.

Lumea este etern disponibilă,  omul, nu, spre regret.

Un titlu de eseu: “Refugiul în clişeu”. Când scrie, rosteşte sau trăieşte un clişeu, omul are o curioasă senzaţia de uşurare.

 

15. 7. D. n-a venit la Sinaia, la mine. N-am ce să fac. Trebuie să mă mulez după lume, să iau din fiecare situaţie doar ce poate da, nu mai mult. A face lucrul cerut de moment. Ce greu este!

 

17. 7. Reîntors seara de la Braşov, după o cursă furibundă. A ieşit P. de la închisoare. Mi-a scris o epistolă rezonabilă. Reîncep acţiunea “Sfera”.

22. 7. Subiecte de articole. Este de preferat literatura genială, dar şi cea genial de proastă. Ambele au structuri acuzate şi sunt echilibrate. În ambele cazuri autorii sunt foarte siguri de ei. Primul datorită geniului său, al doilea prin convingerea sa de om prost că totul este simplu şi rezolvabil. Clişeele seamănă între ele prin însăşi calitatea lor de a fi clişee.

Cultura criticului. Totul din ceva, ceva din tot. Bătrânul profesor cerea obiectivitate, în interviul luat de mine. Ce fel de obiectivitate? Aceea a unui numărător al boabelor de nisip?

Plouă grozav de tare. Mi-am amintit de tatăl meu şi l-am pomenit în romanul despre sferă. De pe acum ştiu să mor, dar nu înainte de a acţiona. Dacă nu pierdeam o groază de bani la pokerul mecanic, aş fi dus-o foarte bine aici. Ploaia zilnică îmi prieşte, după cum şi singurătatea.

Alături stă un tip la cincizeci de ani, probabil homosexual. Asta mai lipsea. Îmi face curte cu discreţie. O s-o chem pe D., pentru a-l demobiliza.

Lucrez şi la romanul poliţist comis într-o primă formă de S. Textul acestuia pare scris de un robot programat sumar pentru realizarea unui roman poliţist.

Seara. E curios cum atunci când nu discut cu nimeni simt nevoia să scriu mai mult în acest jurnal. Explicaţia ar fi acumularea unui val de cuvinte. Acesta trebuie să se reverse undeva.

 

25. 7. Am pierdut 300 lei la pokerul mecanic. M-am întors la Braşov.

 

30. 7. Dureri de cap în urma unor partide de şah. D. (alta decât cea amintită mai sus), misterioasă, nu vine când o chem.

Împănez “Sfera” cu noi episoade.

Telefoane A. şi M. Ce bine este să ai 33 de ani! Nu-ţi pasă.

 

31. 7. D. m-a ameninţat la telefon că vine, dar n-a venit.

Scriu la “Sfera”, descoperindu-mi tot mai mult un gust pentru proză. Sunt infernal de obosit.

R. a spus că vine poimâine, pentru a profita de mine. Mai că-mi vine să scriu: “De n-ar veni!”

“Scrinul negru” nu este un roman clasic eşuat, ci altceva, cartea unui narator  dedat la  savurarea clişeului literar. Acesta   se distrează cu prefabricate  scoase din literatură. Romanele lui Călinescu nu sunt eşuat realiste.

 

7. 8. Sunt la Neptun, unde deja am fost respins de o româncă urâtă, dar cu corp frumos.

 

10. 8. La Constanţa am găsit-o pe M., cunoscută la Sinaia. Mă va vizita.

În autobuz, am discutat cu o pereche de francezi volubili, cu concepţii de viaţă foarte nete (colţişorul cald). Am cunoscut o studentă în anul al II-lea la Pediatrie în Bucureşti, cu aer de şoricel patetic şi ochi albaştri.

Mă gândesc adesea la I., această mică ghinionistă.

 

30. 8. Nimic de spus, totul de făcut. Cu o menţiune. Atunci când eşti sănătos.

Am mai luat un premiu literar! Al C. C. al U. T. C., pentru ”Vocile vikingilor”. Un nou concurs de împrejurări mi-a adus circa 8.300 lei. În schimb, sunt bolnav şi inimaginabil de blazat.

Am dat un examen pentru doctorat (formalitate) şi mi-au respins un referat (era realmente prost).

Am constatat că oamenii doresc să pară foarte ocupaţi. În realitate, nu fac cine ştie ce scofală. Se simulează mult.

Azi, un bărbat prost îmbrăcat îşi cumpăra un ceas scump. Se plasa la un nivel de trai fictiv.

Să mă însor, pentru a intra în jocul de-a aranjatul problemelor şi de-a cumpărarea unor haine de piele?

1973

 

1. 1. Un revelion banal.

Literatura nu poate fi făcută fără o angrenare totală. Este o  fiară acaparatoare.

 

14. 1. Îmi fac diverse haine. Trăiesc cu o furie ciudată şi o grabă inexplicabilă. În acelaşi timp, am dorinţa de a lucra cât mai meticulos.

Seara, simptomele de nevroză se estompează şi chiar dispar

Vărul meu A. îmi spune o frumoasă parafrază, găsită de o femeie: „Ce-a fost n-a fost!” Este ilustrată ideea că trecutul nu există. Implicit, este negată posibilitatea literaturii de a exista.

22. 1. Am o grozavă sete de a acţiona. Când apăs acceleratorul până la refuz, sunt vesel, sociabil, afabil, fac concesii. Deci cu motorul în plin, aceasta ar fi regula. A funcţiona câţiva ani în regim de suprasolicitare pare a fi una dintre condiţiile unui succes minim, elementar. Pentru asta, trebuie însă sănătate.

9. 2. Element nou: necesitatea de a restructura volumul de la Editura Eminescu. Se vor adăuga 80 de pagini. Aceasta împinge în viitor toate celelalte operaţiuni literare.

Împăcare cu A., fiinţă preţioasă, la fel de indecisă ca şi acum câţiva ani.

18. 3. Trebuie să recunosc, nu sunt prea grozav. Doar acum, când banii s-au dus, am reînceput să acţionez la cote înalte.

Am predat volumul la „Eminescu”. Nu se ştie ce o să iasă.

„Sfera” mi-a fost restituită pentru a doua oară. Va trebui s-o refac sau s-o dau la altă editură.

Banii, iată ce este necesar pentru a putea naviga decent prin viaţă.

Am telefon. Toate se aranjează, dacă dăm tinereţea în schimb.

M-a vizitat S., vărul meu de-al doilea de la Comloş. Acum termină o facultate tehnică, cheleşte, are vreo 4-5 dioptrii, 25 de ani. Este intimidat şi vag dispreţuitor în legătură cu ciudata mea profesie. Pare liniştit, fără prea mari elanuri mondene şi moderne. A fost un student slab şi acum se cam miră cum de termină totuşi facultatea. El nu ştie că aşa trebuie să fie. Uica M., bunicul lui, 83, bea răchie şi fumează „Mărăşeşti” în continuare. Nana L., 79, bunica lui, este sănătoasă. Sora lui, D., face călătorii în străinătate şi se perfecţionează în ale stomatologiei. Este avantajată de celibatul ei.

 

19. 3. Se pare că sunt un gaffeur înnăscut şi tot ce pot face este pe calea forţei şi nu pe cea a supleţei. N. este supărat pe mine. Acum şi T. s-a şifonat. Trebuie să repar aceste relaţii.

Doar să sfărâm totul în calea mea, nimic altceva. Morala ar fi următoarea. Să fim furibunzi, dar să tăcem dracului din gură!

Publicistica este dărâmătoare. Dacă omul nu este atent, în scurt timp se face ţăndări.

D. (2) mă sperie prin inteligenţa consumată în acţiunea de a mă lua de bărbat. Sau poate mă înşel, poate este doar inteligenţă, pur şi simplu.

Există o plăcere a muncii intelectuale, pierdută de publicistul furibund. A nu avea tot timpul câte un articol de predat este plăcut. Dar Arghezi? Poţi face şi una şi alta doar dacă te scufunzi, efectiv, în literatură.

 

28. 3. Este important să nu te grăbeşti. Cred că savurarea senzaţiei de negrabă este una dintre plăcerile maturităţii. A-ţi câştiga posibilitatea de a nu te grăbi este o mare realizare. De precizat că o astfel de stare implică o constantă luciditate, fără  paroxisme. Pe de altă parte, a fi un jurnalist cumpătat, laborios şi calm este o contradicţie în termeni.

Azi, mergând pe stradă, m-am gândit că grăbiţii realizează un avans artificial, iar cei lenţi au doar în aparenţă un handicap.

2. 4. Orice zi este ceva foarte fragil. Se poate strica nespus de repede. Dacă nu eşti atent, se duce în neant, jalnic de rapid şi de steril.

Este greu să fii în acelaşi timp critic literar şi om monden.

11. 4. Crosurile mele matinale continuă.

Constat (redactând, cu fişe, un referat pentru doctorat) că este o plăcere să lucrezi încet, fără să fii gonit din urmă de biciul stupid al jurnalisticii.

Prietenele mele au început să-mi ceară bani sau intervenţii. D. mi-a pretins „bani de buzunar”. E. mi-a solicitat, cu tandreţe, 200 lei. Mi se par cereri rezonabile, având în vedere faptul că nu le pot oferi timpul meu, fiind ocupat. Neavând timp, trebuie să am bani. Aceasta pare a fi logica situaţiei.

E. declară că nu o prea interesează ce face cu mine în pat. În acelaşi timp, îmi cere bani. Poate că mai logic ar fi să intre în rolul femeii îndrăgostite sau, cel puţin, ataşate. Ei bine, nu. Atitudinea ei dominantă este blazarea.

 

12. 4. „Cunoaşte-ţi defectul principal!”, spune Gracián. La mine, acesta ar fi o scăzută capacitate de concentrare. Am tot timpul tentaţia de a întrerupe munca.  De aici, un randament scăzut.

17. 4. E. mi-a dat telefon, în fine. Femeile rămân sentimentale (sau fac carieră).

Am încheiat referatul despre variantele în proza lui Marin Preda. Unul dintre cele mai bune lucruri scrise de mine în ultima vreme.

Încep refacerea „Sferei”. Învăţ pentru examenul de estetică. Crosurile mele continuă.

M-am întâlnit pe stradă cu M., mai lividă decât oricând.

 

18. 4. Recitesc „Sfera”. Ciudat de consecventă ambiguitate, de tip kafkian. Nu pot publica romanul unui sentiment. Trebuie să-i scot pe oameni de sub autoritatea ficţiunii (asta ar fi parabola din roman). Forţa centripetă a sferei trebuie deci temperată prin elemente centrifuge. Sfera să fie un obiect (fiinţă?) de provenienţă extraterestră. Nu poate să comunice cu oamenii, dar reuşeşte să-i uimească.

9. 5. Am refăcut şi am predat „Sfera” (130 pagini). Am luat de la „Eminescu” eseurile, ca nedemne să apară. Propunere pentru o carte de sinteză: „Tipuri umane şi conflicte în proza de azi”.

De reţinut imaginea auditivă a papagalului dintr-un plop de lângă blocul meu. El striga în mod repetat „ta-ta”, la ora 6 dimineaţa.

 

12. 5. De primit bani de la: „Orizont”, „Astra”, „Tribuna”, „Drum nou”.

Texte vor apărea în: „Luceafărul”, „Tomis”, „Orizont”, „Viaţa românească”, „Scânteia”.

Am certe afinităţi cu gândirea lui Lukács, dar mai ales cu aceea a lui Goldmann.

26. 5. Nota 7 la examenul din cadrul doctoratului (de trecere). Ironia celor de la catedră. Mi s-a respins din nou referatul. Urmează să fac ceva zdrobitor sau să mă retrag.

Ion Hobana, referat pozitiv pentru „Sfera”. De la Editura Eminescu, nici-o veste.

 

2. 6. Am fost la Bucureşti, la o şedinţă de birou a Uniunii Scriitorilor (în locul lui Dan Tărchilă). Lucruri neinteresante. U. S. se dovedeşte a fi, în mare, o organizaţie a impostorilor. Tagma unde am nimerit nu este de invidiat, dar poate aduce bani.

Am lucrat la romanul scris în colaborare cu S.

Am cunoscut o altă D., fiinţă rurală, blondă, maternă, ardeleancă, studentă la Bucureşti.

Crosurile mele matinale au devenit ceva uzual.

 

8. 7. Diferite maladii uşoare.

D. sprintează către mine. Probabil „mi-a pus gând rău” (în sens matrimonial).

Lucrez de o vreme şi cu haltere.

Refuz oferte de colaborări ocazionale.

Am fost la Cluj, după D. (blonda din tren). Fiinţă insignifiantă, vizitată de un ins insignifiant, subsemnatul.

A te însura: a-ţi asigura spatele şi a renunţa să mai dai lupta.

La Cluj oamenii păreau mai relaxaţi decât cei de la Bucureşti. Ardelenii beneficiază de viaţă!

13. 7. Voi pleca la Bucureşti poimâine. Nevroză accentuată. Spre seară îmi este mai bine.

Cartea despre proză mi se clarifică în minte. Ar fi vorba mai ales despre evoluţia ideii de literatură.

20. 8. Am stat la Bucureşti vreo două săptămâni. Voi merge în Polonia şi apoi în Ungaria. ”Sfera”, aceptată la Direcţia Presei. Culturism. Muşchi.

D. atacă frontal.

La „Junimea”, o culegere de articole. Depinde de I. D. Bălan. Contract pentru „Ideal şi operă”. Monografia Zaharia Stancu, la Editura Albatros, în planul propus. L., recidivă violentă.

„Balaban şi statuia”, la două edituri, cu promisiuni vagi. „Dispariţia unui contabil”, la pagina 60.

 

24. 8. „Dispariţia…”, la pagina 85.

În U. S. A., un om aflat în pană de maşină, pe o şosea din deşert, a făcut semne o zi şi o noapte maşinilor. N-a oprit nici una. Atunci s-a împuşcat.

Crosuri zilnice.

 

1. 9. Terminat „Dispariţia…” (circa 150 pagini). Discuţii cu S., pentru un nou proiect de roman poliţist.

D., în stil conjugal, vine zilnic la mine, procurându-mi bucurii intense. Ori autenticitate, ori artă perfectă (ceea ce este acelaşi lucru).

Încep indispoziţiile mele de iarnă. Prostatită, colită, probleme dentare, nevroză, palpitaţii. Iată un bilanţ promiţător.

Înapoi nu se poate da, pentru simplul motiv că acolo este haosul, neantul. În schimb, înainte sunt toate posibilităţile.

La 23 august m-a vizitat nea Grigore, parcă îmbătrânit şi secat de puteri. Se pare că energia ţine de o anumită vocaţie. O ai sau n-o ai. El îşi leagă viaţa, în sens rău, de cea nevestei sale, dintr-un masochism moral (sau aşa ceva).

D. spune că oamenii greşesc atunci când cred că anumite scopuri pot fi atinse prin mijloace simple.

 

17. 9. Am fost în Polonia (întâlnire între autorii SF din ţările socialiste). N-am fost prea impresionat.

Înainte de plecare, D. Iubirea tinde să treacă pe un plan secundar, în ziua de azi. Prea multe relaţii, prea multe ocazii, prea multe presiuni şi atacuri asupra insului. În felul acesta, singura iubire posibilă este una de curvă. Cineva îl place pe altcineva, fără ca acest fapt să excludă acuplările cu alte persoane. Am trăit aşa ceva.

20. 9. Se pare că toate marile mele iubiri îmi dau, la un moment dat, câte o blenoragie. Dacă acest pronostic se va confirma, înseamnă că viaţa prezintă simetrii.

Scrisoare de mulţumire de la Ciopraga, în urma unei cronici scrise de mine.

Volumul de la „Junimea”, inclus în plan. Se pare, în urma telefonului dat de I. D. B.

Toate se aranjează, în mod straniu.

Doamna Ureche, mari obiecţii la romanul scris de mine în colaborare cu S. Îl trimit la „Dacia”.

7. 10. După o vizită de o săptămână în Ungaria. În cele din urmă, marile probleme omul le rezolvă luptând cu el însuşi.

Cererea de amânare a examenului de doctorat, aprobată.

Relaţia cu D. intră pe un făgaş bine trasat.

 

9. 10. M-am angrenat într-o serie de acţiuni ţinând de publicistică (interviuri, anchete etc.) Vor aduce bani, dar mănâncă timp.

Orice lucru început trebuie dus la capăt, chiar dacă una dintre marile plăceri ale vieţii pare a fi lăsarea lucrurilor în paragină, doar pe jumătate realizate.

12. 10. A sosit contractul de la „Albatros”, pentru monografia Zaharia Stancu (6 coli). Aspect pozitiv.

Am scris o cronică la V. Râpeanu. Acum scriu una la Nicolae Dragoş.

Este într-adevăr curios cum tentaţia literaturii şi criticii proaste devine tot mai puternică pe măsură ce trece timpul.

A telefonat Rodica C. (destinul Rodicilor este ca prin măritiş noul lor nume să fie cacofonic). Interesant de urmărit în atitudinea ei de cercetătoare în domeniul cartofului este felul  cum îi priveşte pe cei din categoria mea. Un fel de hibrid bizar între condescendenţă şi admiraţie.

Am amânat interviul cu Ion Hobana. Chestiunea este deosebit de incomodă.

Lungimea însemnărilor de azi se datorează silei de a mă apropia de nefericita recenzie la N. Dragoş.

 

14. 10. Am terminat cronica la N. D. Am scris una  similară la C. Sturzu (la fel de valoros).

16. 10. Am fost furios, văzând cum Irina Petrescu, într-un film românesc, vorbeşte exact ca D., atunci când este în postura de îndrăgostită. Ar trebui să mă consolez cu faptul că există un ritual al munciunii în această lume şi nu trebuie să ceri mai mult decât de la tine însuţi.

 

23. 10. Am fost la Bucureşti, cu corectura. Am primit amănunte despre dicţionarul unde ar urma că colaborez. Am revenit împreună cu D., un înger.

Va urma o pauză, fiindcă sunt dărâmat.

19. 11. Nea Grigore mi-a scris că oamenii nu se tem de moarte, ci de faptul că nu vor lăsa ceva în urmă.

A apărut „Sfera”. D. spune că are coperta prea colorată, pentru a fi şi bună. Excelentă remarcă!

M-am înscris la un cerc de karate. Concurs tenis de masă. Sănătate medie. Reparaţii dentare. Lipsă palton.

20. 11. Sufăr de gelozie retrospectivă. Singura soluţie ar fi să recurg la alte femei. Mă simt bine doar când D. este aici.

Am avut o discuţie despre acele respectivele vechi evenimente cu G. B. Vorbele se rostogolesc, accentele de sinceritate se succed, reuşite de glasuri catifelate. Bărbaţii nu pot trăi singuri. Cine vrea certitudini este un om slab. Trebuie să trăim cu tot sexul opus, să nu ne oprim la o singură persoană.

Mincinoşii subtili spun extrem de multe adevăruri. Ei mint numai pe o porţiune îngustă. Copeşit de adevăruri, omul nu mai poate discerne.

Povestea mea cu D. Iniţial, ea n-a avut deloc sentimentul unei iubiri. A făcut sex cu mine în mod sportiv. Apoi eu i-am dat un semnal că mă aflu într-o situaţie specială, fiind animat de acel dramatism specific numit iubire. Ea a reacţionat cu multă spontaneitate. Apoi lucrurile s-au petrecut precum într-o avalanşă, începută printr-un bulgăre de zăpadă, aruncat în joacă de un copil. Acum am ajuns într-o situaţie ciudată. Un neintelectual ar rezolva într-un fel totul. Eu, căcăcios, mă complac în această stare greu de suportat.

D. vine la ora unu, zburând ca orice înger. Această ştire m-a calmat cu totul. Ce pot să fac!? Iată ce: mă rad, procur cafea, încep să scriu, pentru a câştiga un ban.

 

1974

 

2. 1. Intelectualul este o persoană fără trecut şi fără viitor (ca reprezentant al unei categorii).

În perioada scursă de când n-am mai scris în jurnal, am publicat nu ştiu câte articole, interviuri şi anchete. Am militat pe la diverse edituri, în favoarea manuscriselor mele. Am fost declarat suspect de limfocitoză malignă.

3. 1. În ceea ce priveşte relaţiile umane (de orice fel). Unul dintre parteneri trebuie să fie cel înşelat. Situaţia aceasta poate fi depăşită doar printr-o formă de fanatism (una dintre acestea este iubirea). Unor fanatici nu li se va părea niciodată că au dat prea mult.

16. 1. Promisiune nouă de la Grecea. Ăsta minte de îngheaţă apele.

De la o vârstă, lucrurile se schimbă. Omul nu mai vrea să învingă, ci doar să supravieţuiască.

Hans Baldung Grien (1484/1485 – 1545), „Plângerea Mariei”, pânză aflată în Muzeul din Budapesta. M-a impresiont foarte.

17. 1. „Nu văzuse micul oval care se termina într-o bărbie ascuţită şi expresia pătimaşă de dezamăgire […] El nu văzuse că timp de trei ani ochii ei îl pândiseră aproape cu o disperare calculată, asemănătoare cu aceea a unui jucător hărţuit. Şi apoi într-o seară o văzu, se uită la ea. Fata îi vorbi brusc şi cu brutalitate de căsătorie. Fără nici un preambul sau vreo prevenire.” (Fulkner, „Lumina de august”.)

În această carte, F. arată că singurul act cât de cât important este naşterea. Aşa şi este, cred. După ce a născut, femeia nu mai are nevoie de bărbat. El poate să moară, cu condiţia să-i lase femeii mijloace de trai. Tot ce nu ţine de aceasta, inclusiv caritatea, este teatru şi simulare. Nu există iubiri în sine. Oamenii se preferă sau cred că se preferă doar pentru ca femeile să poată naşte. F. zice că rolul bărbaţilor este de-a dreptul penibil şi că ei n-ar trebui să se implice prea mult în dragoste, pentru că femeile, oricum, n-au nevoie de ei decât în circumstanţele de mai sus. Femeile, zice F., sunt ca nişte păienjeniţe. După actul sexual, îşi devorează partenerii. După naştere, femeia are o seninătate în veci intangibilă pentru un bărbat. Soţul devine un fel de câine credincios şi este suportat cu îngăduinţă doar pentru serviciile aduse. Aşa ceva se deduce din cartea lui F., de unde mai rezultă că, atunci când face din relaţiile cu femeile o problemă existenţială de prim ordin, bărbatul nu dovedeşte decât că este un dobitoc. Bărbatul nu este sortit să se dizolve în probleme de alcov (domeniu unde, oricum, femeia este infinit mai abilă). El este menit acţiunii. În lupta încheiată prin procreere, bărbatul nu are nici-o şansă de victorie. Drept urmare, nu trebuie să intre în această luptă.

De ce să fii umilit după ce, în fine, femeia a reuşit să te determine s-o fecundezi? Este  umilinţa suferită de o slugă. Dacă nu cumva este bogat, bărbatul devine efectiv sluga soţiei sale. El este un învins şi poate să moară.

Adaug pentru D., cititoarea acestui jurnal. Poate că umilinţa de-a deveni slugă ascunde cea mai mare bucurie. Poate că oprimatul domn Raluca, vecinul meu de perete, este fericit, animat de bucurie creştină, are trăirile unui cal bătrân. Bătut pe crupă de stăpânul său, calul nechează uşor, tremurat. Poate, într-adevăr, toţi nefericiţii din lume suspină pentru că nu sunt slugile nimănui.

Am obţinut a doua notă pentru categoria I la şah.

18. 1. Doamna Raluca strigă demenţial. Acesta este un semn de fericire. Lumii întregi i se semnalează că femeia trăieşte foarte ancorată în prezent. Amabil şi perfect este doar insul cu prezentul anulat, în numele unui viitor nebulos. Femeia perfectă trăieşte secvenţial, ca şi cum n-ar exista viitor. De aici şi satisfacţia sumară oferită de provizorat. Certându-se cu soţul el, femeia optează vehement pentru el. Orice amabilitate ar fi o trădare. Paradoxuri de înţeles.

Toate duc la concluzia că femeia contemporană trebuie să fie curvă, spre a fi valoroasă pentru un bărbat. Viaţa de azi nu poate fi dusă în regim de sinceritate. Doar minţindu-l, poţi să-i arăţi o preferinţă convingătoare cuiva. Femeia de azi nu mai este convinsă că trebuie să stea o viaţă lângă acelaşi bărbat. Suportă o asemnea situaţie doar în regim de minciună. Acesta ar fi unul dintre efectele virilizării suportate de femeie. Adică femeia stă lângă cineva doar dacă are un teritoriu personal, secret. Acest teritoriu se reclamă, în mod ciudat, chiar din temeiul asocierii celor doi: viaţa sexuală.

I-am dat telefon lui D., la cămin. N-am găsit-o.

Sunt bolnav. Am şi oarecare febră. Lucrez la capitolul despre proza lui Zaharia Stancu. Am emis o teză pornită din structuralism: omul este vorbit de o structură aflată în exteriorul său.

Resimt un calm nemaipomenit, specific perioadelor când sunt bolnav.

Voi merge acum pentru a juca ultima partidă din acest concurs.

 

19. 1. Am pierdut partida (din plictiseală). Nu m-am calificat în sferturile de finală. Faptul este mai degrabă pozitiv, fiindcă obţin în felul acesta timp în plus.

23. 1. Există totuşi o şansă de a juca în sferturi. Un meci de baraj cu insul de pe locul al doilea, au fiind clasat al treilea.

Telefon de la secretara lui Zaharia Stancu, cu substrat de urgentare.

Am întrebat-o pe mama dacă am voie să-mi fie dor de D. Mi-a răspuns printr-un râs nemaipomenit, amestec de tandreţe, compasiune şi încă ceva, expresia unui secret cunoscut numai de femei. Apoi a zis, cu faţa luminată de un zâmbet ciudat: „Eşti ca tată-to’!”

Am primit o scrisoare afectuoasă de la unchiul Aurel.

324 lei de la ziarul german. Record absolut în materie de publicaţii locale (cu excepţia „Astrei”).

De alături se aud gungurelile sfâşietoare ale domnului Raluca. Se joacă cu fetiţa. Omul mă pune pe gânduri şi nu-mi stârneşte chiar deloc râsul.

Endocrinologul spune că am sindrom hipoanabolic.

D. a declarat că are o criză de vertij moral.

 

28. 1. Telefon de urgentare, referitor la monografia Zaharia Stancu, de la editură.

Începe meciul meu de baraj.

Îmi expiră concediul medical, dar încep altul.

I-am scris, cu scuze şi cereri de amânare, lui Z. Stancu.

 

31. 1. Sunt ca într-un fel de transă. Cred că nevroza mea a depăşit toate limitele. Lucrez doar în virtutea inerţiei.

Dentistul meu a făcut un aforism: „Sunt de acord să beau cafeaua, dar nu sunt de acord să beau zaţul!” Asta cam aşa este, orice s-ar zice. De altfel, o spune şi Gracián: „Niciodată până la drojdia lucrurilor!”

Probabil că mâine voi pierde o nouă partidă, dacă azi lucrez atât de mult. Mă întorc şi zic că hoitul trebuie să sufere sau să moară.

1. 2. Recenzie defavorabilă la „Sfera”, în „România literară”.

Am pierdut partida de şah. M-a apucat brusc o plictiseală în legătură cu acest joc.

Mi-e dor de D. Ar fi bine dacă ar veni mâine, la ora promisă. Este uşor de trăit, dacă ai câteva puncte de reper sigure.

18. 2. Lucrez „spasmodic” la cartea despre Z. S.

Se apropie examenul  de doctorat. Dacă nu-l iau, înseamnă că am trăit până acum după un plan greşit, ţintind pururi prea jos. Mă gândesc că ar fi chiar mai bine dacă aş pica.

Literatura bună nu poate fi făcută decât prin renunţarea la trăire.

 

21. 2. Copilul de jos cântă groaznic, ca un animal dotat, prin transplant, cu un creier uman.

De la Editura Militară: „Balaban…” ar fi în planul pe 1975.

Aranjat colaborare la „Luceafărul”.

În „Viaţa românească”, ceva ambiguu despre „Sfera”. Morala: nu este bine să fii prea sincer în literatură, dacă nu vrei să ai doar glorie postumă.

S., colaboratorul meu, un bonom cu nervii tari.

Trebuie să trec la o producţie publicistică extrem de intensă.

Examenul de doctorat în 8 martie.

D., un înger. Se relaxează din ce în ce mai mult.

Ciudata senzaţie că singurul lucru necesar este să nu mor şi să păşesc, ca într-un somn, într-un interminabil exerciţiu de voinţă. Nu este nimic de făcut, în afară de a păşi înainte, din ce în ce mai abrutizat şi mai incapabil de ezitări.

 

25. 2. Într-un fel sau altul, trebuie să mă maturizez, adică să-mi dizolv sensibilitatea într-o luptă cu societatea, dusă zi de zi, cu o disperare calculată.

N-ar mai trebui să fac atâta caz pe teme profesionale. Lucrurile sunt simple: a câştiga sau a pierde. Singura defecţiune este că nu avem cum să stabilim cine a pierdut şi cine a câştigat.

Fie şi fals, râsul lui D. mă face fericit.

26. 2. Nu este uşor.

Doamna Raluca îl înjură pe soţu’: „Tu-ţi dumnezeu’ mă-tii!” Iată ce va să zică mariajul! El nu se supără, ci mormăie ceva, sfios. Ar trebui să fie impotent. A făcut-o totuşi pe fetiţa Raluca!? Atunci cum dracu’ devine treaba? Nu mă duce capu’, să n-am parte! Io zic că doamna e d-alea nesăţioase! He, he! Ştiu io cum e cu astea! Tu-le muma’n… mă-nţelegi! Astea te omoară, dom’le, te omoară! N-am păr în cap de câte ori… He, he! N-am păr în cap, ascultă ici, ce-ţi spui io! Iar zbiară, o auzi? Îl beleşte! Îl mănâncă fript, să n-am parte! Auzi? Fii atent! M-am prins! O are mică, dom’le, este? Ce al’ceva, dom’le? O are mică, dă-l în pizda mă-sii, o are prea mică! Îl bag în pizda mă-sii! De ce s-a însurat, dacă, mă-nţelegi, ie prea mic? De ce? Ai? Are tot dreptu’, femeia! Este? Să n-am parte! A? Ce zici? Nenorocitu’! (Fragment apocrif.)

Ciudăţenia este că reuşesc să lucrez 8 ore pe zi (efectiv!). Nu-mi amintesc să mai fi reuşit aşa ceva vreodată. Decât poate când m-am pregătit pentru intrarea la facultate.

I-am luat lui D. un mărţişor: cap de motan, gold.

 

28. 2. Am căutat-o la telefon pe D. O voce blazată mi-a spus că tocmai cu provincia nu se admit convorbiri.

Tot timpul trebuie să înţelegi că şi altcineva are personalitatea şi drepturile lui. Pericolul este ca totul să se transforme într-o societate pe acţiuni, unde membrii sunt nişte neajutoraţi şi nişte căcăcioşi.

12. 3. Mă simt foarte rău. Lucrez la monografia Z. S. cu eforturi lamentabile. Am promis la editură că predau obiectul într-o săptămână.

Am luat ultimul examen la doctorat, răspunzând surprinzător de bine.

Mâine se împlinesc 9 ani de la debutul meu publicistic în ziarul „Drum nou” din Braşov. Ar trebui să nu mă felicit. N-am făcut aproape nimic în aceşti ani. Poate că D. (ea este incapabilă de gafe) are dreptate, atunci când spune că ar fi un semn de maturizare lentă, deci de viaţă lungă.

14. 3. Aştept un telefon de la D. Mă simt mai bine. Regret că i-am scris lui D. că sunt bolnav.

După cum merge cartea despre Z. S., s-ar zice că mă îndrept spre o concluzie unică, bazată pe ansamblul scrierilor.

D. mi-a dat telefon că vine. Imediat după aflarea acestei veşti, am început să redactez direct la maşină, fără nici o eroare! Finis vitae sed non amoris.

19. 3. Un jurnal precum cel de faţă nu este făcut pentru a acumula mărturisiri integrale. Este mai dergabă un fel de literatură la prima redactare. O acoperire a nevoii de ficţiune.

Ieri am discutat interminabil cu abulicul nea Grigore. N-am scris nici un rând. Azi voi încerca să recuperez.

 

21. 3. D. mi-a trimis o poezie.

„Eu – iederă, tu – trunchi

Cine pe cine sprijină? În spaţiul

dintre noi, o pasăre

îşi stinge aripile de foc

în două inimi.

Eu – iederă, tu – trunchi.

În jurul unei trestii, viaţa,

Dansând, îşi îmblânzeşte zeul.”

Operă de seducţie.

21. 4. Lucrurile se petrec precum într-un meci de box. Dacă adversarul a acumulat multe puncte, mai poţi spera doar într-o lovitură decisivă.

Ideea unui roman comercial despre un tenisman român celebru. Patriotism, dar şi o poveste de iubire, descrieri de locuri exotice. Hoteluri de lux şi alte himere pentru românul de rând.

 

4. 5. Scriu la lumina a 5 lumânări!

Probabil că n-am instinct de conservare. Asta ar explica totul,  ciudatele renunţări, perseverarea în acţiuni catastrofale, neputinţa de a spune nu.

Revista „Astra” s-ar transforma, ştire neoficială, în publicaţie trimestrială. Este problematic dacă voi mai rămâne angajatul ei. Peste o lună se împlinesc 8 ani de când a apărut ultima ei ediţie.

Am venit în Braşov, dacă bine îmi amintesc, în septembrie 1965. Aproape 9 ani, deci! Inadmisibil de mult. În aceşti ani am făcut, de fapt, numai acţiuni profesionale dezagreabile. Am ezitat să trec la acţiuni mari, păstrându-mă într-o perpetuă, nesfârşită espectativă.

Lumânările încep să fumege.

În horoscopul meu scrie: „Fereşte-te de prietenia cu femeile!” Poate este justificat acest fapt, cunoscând faptul că am înclinarea de a asista curios la propria-mi sfâşiere.

Iubirea este un lucru primejdios. Este o devorare reciprocă. O căsătorie din dragoste este cel mai periculos lucru. Doar două inteligenţe nemaipomenite s-ar putea salva într-o asemenea căsătorie.

26. 5. D., 23 de ani, zilele trecute.

Voce telefonică îmi spune că o să lucrez la revista „Luceafărul”. Există o forţă capabilă să mă disloce din această garsonieră-criptă? Cine ştie?

Cartea despre Z. S., la editură.

Am pregătit referatul pentru doctorat. 64 de pagini!

„Astra”, trimestrială. Aşteptăm cu toţii noi abrevieri ale personalului redacţional.

Vremea miracolelor a trecut. Îmi rămâne o lungă luptă de ariergardă, nimic altceva.

Analize hepatice, proaste.

 

27. 5. Am jucat tenis de masă. Nu mi-a apărut nemaipomenita epuizare.

Încep lucrul la teza de licenţă, scrisă în calitate de negru.

Sfaturile dactilografiate, mie lăsate de D., sunt absolut corecte.

Sper să reuşesc să nu dau telefon la D. în această seară. Să fim bărbaţi adevăraţi! Da!

Au fost difuzate la radio opiniile mele despre Nichita Stănescu.

28. 5. Discuţie cu Z. S. Ştiri pozitive. Probabil că şi în această împrejurare comit eroarea mea obişnuită, aceea de a considera că nu mi se cuvine prea mult. În realitate, postul ţintit de mine reprezintă un succes de stimă, nu mai mult.

Beau kefir şi ceai de anghinare, cu gust ciudat.

Senzaţia neplăcută că sunt vânat de destin.

 

6. 6. Promisiuni de la N. Dragoş şi Z. Stancu. Dificultăţi din toate direcţiile.

14. 6. Am încheiat teza de licenţă scrisă pentru D.

Cartea a venit de la Direcţia Presei. 50% reprezintă 6.600 lei bruto. Infim.

N. Dragoş, amânare sine die.

Joi, nouă tentativă de susţinere a unui referat la doctorat.

Excursie cu D. pe Piatra Mare. D. a urcat cu bravură.

Z. S., noi promisiuni de intervenţie.

15. 6. Cred că D. are dreptate. Sunt un nemernic, am ucis ceva în ea. Oricum însă acel ceva ar fi fost ucis de împrejurări.

Senzaţia că pentru a face pe cineva fericit trebuie să te sinucizi.

Prima duminică petrecută fără D., din octombrie 1973. Voi lucra, gândindu-mă cum este să faci copii cu o femeie demnă de respectul tău. Celibatul este un viciu, fără îndoială. Ce nu este viciu? Nu se ştie. Dacă fac rapid ceea ce D. aşteaptă de la mine (căsătorie) mă handicapez în tentativa de a mă muta la Bucureşti. Dacă aş fi mare, le-aş face pe toate: mutare, căsătorie, operaţie, consultaţii, scriere a unor cărţi, facere a unor copii, yoga, învăţare de limbi străine, viaţă demnă.

Este groaznic cum îmi place să scriu în singurătate, cu pixul meu Parker. Iartă-mă, D.! Mi-ar plăcea totuşi să te văd cu burta la gură.

 

16. 6. D. se decide să fie rezonabilă.

Azi am fost productiv: articol pentru „Luceafărul” (magistral); recenzie de două file pentru „Astra” (la o carte minunat de proastă); modificarea (amputarea) articolului despre Z. Stancu, tot pentru „A”.

24. 6. Nu există situaţie fără ieşire.

Ideea de a da examen de admitere (la fără frecvenţă) la drept, în vederea unei recalificări.

1. 12. Intuiţia că a scrie literatură presupune o nevroză specială, iar  frecventarea peste anumite limite a limbajului aduce cu necesitate acest fel de nevroză. Dovada se află şi în romanele lui Marin Preda. Personajele fac literatură orală şi se simt mai bine când discută decât când acţionează. Megalomania tipică a lui Niculae Moromete. El s-ar simţi perfect doar în compania unei gheişe (fiinţă frumoasă, îngrijită, posesoare de cultură literară şi artistică, capabilă doar de gafe premeditate; o prostituată de  mare lux, din specia celor axate pe scriitori de succes).

Faptul că există femei specializate într-o anumită categorie profesională de bărbaţi este fascinant şi dovedeşte că relaţiile dintre sexe se organizează  ori pe criterii materiale, ori în funcţie de discursul caracteristic. Cu alte cuvinte, amanţii simt nevoia să converseze, fac chiar din conversaţia specializată o parte importantă a convieţuirii lor.

 

2. 12. O nevroză sau ceea ce am eu acum este ceva total. O scoatere înspăimântătoare din circulaţie. Mă simt extrem de bătrân şi doar ultimele resurse ale orgoliului mă mai ţin pe poziţie. Încep să cred că voi sfârşi rău şi am un destin potrivnic.

Am crezut cândva că oricâtă suferinţă aş îndura nu va fi destulă pentru a mă face să spun că sufăr. Acum sunt constrâns la aşa ceva. Mi-e greu să trăiesc. Ieri am avut o zi înfiorătore. Am mâncat doar biscuiţi cu apă. Duminicile petrecute în această locuinţă din Berceni au fost, toate, la fel de sinistre.

Am uitat să scriu că între timp m-am mutat la Bucureşti.

 

6. 12. Ieri a murit Zaharia Stancu. Am fost foarte afectat.

N-aş fi crezut vreodată că o nevroză poate ajunge atât de departe. În acest timp, D. îmi face diferite reproşuri, simţind parcă marea mea vulnerabilitate şi ciugulindu-mă, precum fac puii de găină cu cel mai necăjit dintre ei. Acum este momentul adevărului  în ceea ce priveşte vitalitatea mea.

25. 12. Una dintre perioadele cele mai grele din viaţa mea. Am înaintat actele pentru a mă căsători cu D., constrâns de ea. Pare de necrezut, dar aşa este. Am plâns, m-am lamentat, precum o femeie teatrală. Acum ar urma să aibă loc cununia civilă, luni, 30 decembrie. Maică-mea, consternată. Părinţii ei, cuprinşi deodată de o bizară cruzime. D., fericită, dar necrezând în posibilitatea respectivei acţiuni. Pare că nu poate să digere în mod satisfăcător această bucată. Nu pare a-şi da seama de disproporţia lucrurilor.

Teoretic, ar putea fi excelent. Cine ştie însă ce va fi după căderea măştilor? Nimeni. Nu este exclus să ne înţelegem. Ea are o infirmitate, dar este o femeie frumoasă. Poate are un suflet excepţional, nobil. În asemenea cazuri apare însă, de obicei, o bizară ingratitudine, ură faţă de binefăcătorul tău.

După povestea cu P., ar urma una similară. Alt dezastru.

Revenind, cred că D. nu poate decât să mă urască, după consumarea ceremoniei. Totul este puţin cam monstruos. Eu sunt marele vinovat. Am crezut că voi putea face abstracţie la infinit de infirmitatea ei. Am reuşit câţiva ani, dar apoi simţul meu estetic a luat conducerea. De fapt, mă scoate din sărite şchiopătatul ei, nimic mai mult, dar nici mai puţin.

Ar mai fi nişte aspecte. Ea este un conchistador feminin. După nuntă îmi va vedea toate defectele: anii, podurile dentare, veniturile mici, lipsa de mondenitate şi cine mai ştie ce încă. Mă va mâna de la spate. Eu voi încerca să câştig mai mulţi bani. Totul până când îmi va spune în faţă că merita ceva mai bun.

Poate că sunt cinic şi toate acestea sunt jigniri aduse unei iubiri reale. Dacă este aşa, îmi cer, umil, iertare.

Nu-i exclus să fiu eu un laş penibil. În acest caz, singura mea eroare a fost bunătatea.

Par a exista doar două variante de viaţă: singurătatea şi bunătatea.

1975

 

5. 1. Ruptură brutală. Sunt singur. D. n-avea nevoie de mine ca persoană fizică, ci ca sprijin social. Îşi va găsi ea aşa ceva în alt fel. Eu sunt prea bătrân şi mi-e prea puţin frică de moarte. Verişoara mea, O., reproşuri amare la telefon.

În horoscopul meu: şanse în a doua parte a vieţii. De ce n-aş face şi eu, la un moment dat, ce-mi place să fac!?

Ciudat este că D. nu-mi displace. M-am ataşat chiar de ea. Dar acest joc al ei la va banque nu este pe gustul meu. Şi apoi, prea multă vorbărie de pomană.

 

12. 1. D. m-a căutat luni şi apoi m-a rugat să vin la Braşov, marţi. Fără preget, cum sunt, m-am dus şi am stat vreo trei ore. M-a implorat să-mi fie milă de ea, să nu o las. O clipă, m-am gândit din nou la un mariaj-donaţie. Mi-am dat apoi seama că este imposibil. Şchiopătatul ei mă scoate din minţi.

În zilele următoare, debusolat, am fumat, am jucat cărţi, am băut. Un vis rău, interminabil.

Printr-o întâmplare, l-am cunoscut pe un prieten din Braşov, al lui D. Mi-a spus că eu trebuie să mă însor cu ea, că el aşa ştie, ea se va mărita cu unul de la „Astra”. Mâine îi voi trimite lui D. lucrurile ei aflate încă la mine, prin poştă.

Câtă tragedie falsă, inutilă! Şi totul, din pricina unor cuvinte de tandreţe, sincere. Se pare că D. este un mic monstru de orgoliu şi de spirit dominator. Negativismul meu este însă nesfârşit.

O., verişoara mea primară, mi-a trimis o scrisoare, pledând patetic în favoarea lui D. Ea fiind stăpână asupra soţului său, nu pricepe că pentru sclavaj este nevoie de o anumită vocaţie a sumisiunii.

După decizia de despărţire, nevroza mi-a trecut în bună măsură.

În ultima vreme dau o atenţie foarte mare problemelor legate de D., tratând ce ţine de profesie cu o neglijenţă dispreţuitoare. Mă voi întoarce la profesie. Prioritare sunt cele două referate pentru doctorat. Ar trebui să abandonez şi şahul. Este foarte obositor şi nu te relaxează, cel puţin la nivelul jucat de mine.

Se apropie procesul de paternitate cu P. Fetiţa I. este frumoasă şi cuminte.

Mi-e greu să recunosc că, la 36 de ani, mintea unui bărbat este alunecată  pe panta ramolismentului. La mine, aşa se pare că este.

Este necesară o organizare a refuzurilor de tot felul. Nu se poate ca partida să fie deja terminată, fără ştirea mea, iar eu să fiu în afara ei, spectator jalnic la jocuri străine. Nu admit aşa ceva.

 

14. 1. O retrospectivă sumară a activităţii mele mă duce la concluzii ciudate: totul după ureche; lecturi puţine; mult timp consumat în activităţi lăturalnice; un fel de scârbă funciară în legătură cu profesia aleasă.

O sugestie din „Literar şi social” (volum coordonat de Robert Escarpit). De ce existenţele unor scriitori au ceva jenant, un fel de neputinţă a atingerii unor nivele convingătoare ale succesului? Fiindcă ambiguitatea profesiei (antagonism între servitute şi spontaneitate) are un rol şocant, dezechilibrant. Trauma apărută în legătură cu profesia (generată de prostituarea parţială) modifică psihicul. Ideal ar fi să manevrezi în această profesie fără să fii atins de respectivul morb. Este ceea ce visez şi poate voi realiza.

În acest zile încep să scriu „Ideal şi operă”. Ezit în legătură cu Păunescu (o carte despre el). Este urât de toţi şi probabil nu este decât un golem lipsit de fineţea de a-şi plăti cum se cuvine slugile. Compromisurile trebuie să fie de mare anvergură sau să nu fie.

Vorbesc prea mult. La redacţie s-a aflat că sunt inteligent. Asta este ceva rău. Obţinerea  buletinului de Bucureşti: stagnare şi promisuni vagi.

18. 1. Procesul, amânat. Nu mai fumez şi sper să beau mai puţine cafele.

Mama – în simplitatea ei aparentă – ştie absolut tot ce este important. Mi-a spus următoarea teorie: ori te însori cu o fată provenită din oameni simpli, de la ţară, ori iei o fată din înalta societate; tot ce e intermediar nu este bun! Este perfect adevărat.

Problema mea este următoarea: a câştiga sau a nu câştiga bani mulţi. Nu există om valoros cu bani puţini. Am o profesie proastă. Ea favorizează de minune ratarea. A scrie 20 de pagini pe zi. Asta ar însemna prolificitate. Mi s-a spus că Petru Dumitriu scria 40 de pagini pe zi! Trebuie însă o grozavă condiţie fizică, pentru aşa ceva.

Discuţie cu Păunescu, umanizat brusc de o amigdalită. În definitiv, chestia ar putea fi reluată.

Din Escarpit, despre modestia funciară a scriitorilor. Nu este bună.

19. 1. Azi am febră, tuse. În locuinţă este o mare mizerie. Aseară am reuşit totuşi să scriu o recenzie.

Frica de singurătate ar apărea doar de la o anumită vârstă. Încerc această trăire doar atunci când sunt handicapat fizic, ca acum, de boală.

În mod cert, căsătoriile trebuie făcute foarte devreme sau foarte târziu, arunci când cei doi şi-au digerat toate iluzile şi când nu mai trăiesc altceva decât lupta pentru întârzierea disoluţiei finale. Îmi aduc aminte de unul căsătorit la 60 de ani. Ramolit.

Celibatul presupune o tehnică specială. Cei căsătoriţi au şanse mai bune de realizare profesională, statistic. Ei au spatele acoperit. Celibatarii sunt tot timpul în arenă, fără să aibă unde se duce spre a-şi obloji rănile. Balsamul turnat de femeie pe rănile bărbatului este efectiv doar la oameni săraci. La cei bogaţi ajutorul ţine de menajarea vanităţii.

Ar trebui să-mi dau măsura. După 40 de ani nu te mai ia nimeni în serios.

Omul cu un plafon asumat o duce bine. Eu nu am aşa ceva şi îmi consum viaţa în acţiuni de pregătire a unor mari lovituri.

Cum o fi fost în realitate cu D.? Faptul că s-a lăudat în stânga şi în dreapta că se va mărita cu mine doveşte mai degrabă inocenţă decât lipsă de măsură. Ea are o anumită nobleţe. Poate din pricina ei lucrează pe faţă, în forţă. Faptul că a dat prematur de ştire înseamnă însă şi o lipsă de încredere în propriile şanse. Sau tocmai o mare încredere? Ea trăieşte o dramă. O femeie cu un caracter de conducător, de o deosebită frumuseţe, să fie obligată la un handicap fizic. De aici apare un anumit dezechilibru. Este firesc pentru ea să spere că mariajul este un panaceu, material şi mai ales psihic. Eram eu oare în stare să preiau angoasele ei? Acest refuz este  unul dintre puţinele mele acte decisive de până acum. Nici un om nu suportă să fie indispensabil. Lansarea publică a ştirilor despre căsătorie, amestecul părinţilor ei, darurile arătau nesiguranţa ei, atingând uneori graniţele demenţei.

Iată de zice Periandros din Corint, fiul lui Kyselos, unul dintre cei şapte înţelepţi: „Foloseşte-te de legi vechi şi de bucate proaspete!” Legea veche este, în acest caz: „Fereşte-te de omul însemnat!”

Să ducă întotdeauna iubirea spre un ţinut atât de jalnic? Ar fi foarte trist. Amintirile mele sunt covârşitoare. M-a iubit, îmi place să cred asta. Totul se poate truca însă. Şi apoi, în cazul de faţă conta nu atât iubirea, ci posibilitatea de a convieţui. Ca un idiot, spun. Dacă D. m-ar fi minţit mai bine, totul s-ar fi aranjat după cum ar fi vrut ea.

Cel mai mult m-a impresionat comportamentul părinţilor ei în ziua când am produs cererea formală în căsătorie. Erau, amândoi, îndepărtaţi şi răi, scârbiţi parcă de nu se ştie ce. Poate din pricina sărăciei şi a bătrâneţii mele. Poate pentru că teatrul jucat atâta vreme îi storsese de puteri şi doar simpla vedere a mea le dădea o senzaţie neplăcută. Eu eram relaxat. D. părea un şofer atent la drumul din faţă, conversând fără să-şi ia ochii de la fâşia şoselei. Pot zice că dacă D. nu m-ar fi dus acasă la ea şi nu mi-ar fi dat anumite obiecte (peste o anumită limită) ar fi câştigat această partidă (fără miză, de fapt, eu fiind, încep să mă convingde asta, un neisprăvit). Părinţii, fratele şi bunica m-au enervat, mi-au adus tot timpul aminte că la vârsta mea ţăranii au copii mari şi se pregătesc să aibă şi nepoţi. Am fost neplăcut surprins de aerul meschin al întregii întâmplări, n-am putut să recunosc că doar atât mi se cuvine. D., în sine, nu mă enerva, îmi plăcea, după cum îmi place, spre regret, inclusiv în momentul de faţă.

Printre multe lucruri ciudate, figurează şi căsătoria. D. este orgolioasă şi dominatoare. Ea ar fi luptat să mă modifice. În ce direcţie? Ea nu şi-a dat seama că eu nu pot acepta presiuni atât de făţişe, dacă nu dintr-un spirit de independenţă, atunci din convigerea că o căsătorie nu trebuie să aibă loc sub semnul explicit al înfrângerii bărbatului. Că aşa ceva nu se poate accepta, mai ales atunci când bărbatul este mai bătrân cu 12 ani.

Acum, despre ultimul episod, cel al implorării. Am amintit mai sus de el. Scenă de coşmar. Restaurantul gării din Braşov, noi bând pepsi şi o cafea imposibilă. D. plângând şi repetând că mă roagă s-o ajut, aducând vorba despre o posibilă sinucidere, spunându-mi că îi este greu din toate punctele de vedere. Apoi, într-o cofetărie, cu alte cafele. Eu, meditând cu glas tare, spunând că în definitiv de ce să nu mă însor, dacă cineva doreşte atât de tare acest lucru. D., transfigurată, căpătând dintr-o dată o figură destinsă, perfect calmă. Ce înseamnă asta?

Mă gândesc că în cadrul căsătoriei toate femile joacă acelaşi rol.

Interesantă, atitudinea mamei mele. Nu prea veselă în legătură cu despărţirea.

Ca să fiu sincer, nici-o femeie nu a pătruns mai adâns în mine ca această D. Acum îi face curte un viitor general de miliţie!

Mi-am cumpărat, în schimb, o apă de colonie Arden.

20. 1. Mulţi din „branşa” literaturii sunt obsedaţi de autorealizare, spre deosebire de alţi oameni, mulţumiţi cu existenţe obişnuite. Ratarea este mult mai previzibilă în acest domeniu, am mai spus-o. Asta fiindcă omul este  şef şi executant, simultan. Uneori îşi dă seama prea târziu de acest aspect important. Cele mai multe eşecuri vin, presupun, dintr-o moliciune a şefului interior. În cazul meu cam aşa stau lucrurile. Bun executant, prost conducător.

 

25. 1 Sunt bolnav, destul de grav. Se pare că în anotimpul rece trebuie să stau mai mult deoparte, aşteptând vara, pentru a mai lucra câte ceva.

Nu prea am bani. Mi s-a propus să mă transfer la „Contemporanul”, intrând, cum s-ar spune, în „partidul de guvernământ literar”.

29. 1. Intervenţii pentru obţinerea buletinului de identitate de Capitală. Promisiuni noi.

Mi-a trecut gripa sau ce-o fi fost. Mi-am recăpătat obişnuitele dureri de cap.

1. 2. Azi am lucrat vreo opt ore la cartea despre proză. Aşa ar fi trebuit să lucrez de vreo 10 ani încoace! Am luat însă meclofenoxat. Cartea va conţine un atac făţiş la ideea de autonomie a literaturii, a esteticului.

Mai mult calm!

 

9. 2. Deşi sunt bolnav (acel rău din ultimii ani, fără nume), am reuşit să lucrez la reportajul despre Drăgan. Această stare rea, de mare slăbiciune, îmi dă o îndârjire de drogat. Umblu sfârşit prin casă şi atunci când încep să bat la maşină simt că fiecare lovitură dată clapelor (cu dificultate) este un scuipat pe faţa unui destinu lipsit de bunăvoinţă. (Urâtă exprimare.)

Ieri am cunoscut o fată, D. O., medic stomatolog. Am văzut-o rugându-se la biserică, m-a impresionat. Mi-a spus că făcea (în biserică) psihoterapie pentru a suporta mai bine vicisitudinle serviciului ei. Nu e de crezut. I-o fi fost jenă fiindcă a fost surprinsă într-o postură de bigotă.

16. 2. Se pare că a venit, în sfârşit, iarna. Stau într-o absolută solitudine. Dacă nu m-ar fi apucat o recidivă şahistică, probabil că aş scrie foarte mult. Chiar şi în aceste condiţii, scriu destul. Nici nu fac altceva. Şah, lecturi şi scris.

Sper că „Ideal…” se va lega bine până la urmă.

Problema vieţii mele mi se pare aproape rezolvată. Mă voi apropia asimptotic de idealul unei vieţi duble: executant (ajutat cândva, nu prea peste mult timp, de scule umane, în sens bun) şi senior, capabil să-şi deguste cu eleganţă propria existenţă.

Mă pândeşte o febrilitate de rău augur. Mai mult calm!

20. 2. Sunt din nou bolnav (gripă sau aşa ceva); mă simt destul de rău.

Nu fac progrese în acţiunea buletin. Trebuie totuşi să-mi duc mai departe munca la carte. Alfel voi înnebuni din lipsă de premise.

Am citit într-o sociologie a aspiraţiilor despre existenţa unui „comportament de preocupare”. Este caracteristic celor cu venituri sub nivelul minim admisibil. Cred că mă pândeşte şi pe mine. Acest comportament seamănă cu gradul extrem de mediere analizat de Girard. În aceea ce mă priveşte, trebuie să trăiesc ca şi cum nu m-aş afla în plin provizorat şi aş avea spatele asigurat.

Sunt la capătul răbdării în problema buletinului şi simt că mă paşte primejdia vreunei acţiuni nesăbuite.

Nu ştiu încă rezulttul procesului.

A trăi din scris este ceva deosebit de dificil. Nu este de mirare că aici, în această profesie, există numeroşi indivizi foarte săraci, amărâţi.

A murit Nicolae Baltag, tânărul serafic, autor al unor recenzii la cărţi de proză. Când s-a îmbolnăvit el, mi s-a dat mie rubrica respectivă. La redacţie, toţi erau consternaţi şi cuprinşi de o moliciune specifică unor asemenea situaţii. Mi s-a dat să scriu un cuvânt de rămas bun din partea redacţiei. L-am scris.

S-au redeschis dezbaterile în procesul meu.

Colaborez la televiziune şi la „Contemporanul”. Invitaţie de colaborare la Editura Minerva.

26. 2. O fugă aproape dementă pentru îndeplinirea diferitelor angajamente publicistice. Nu mă mai simt prea rău.

 

4. 3. M-au dat totuşi la televiziune. Arătam (nemachiat) semnificativ: un tip de 35-40 de ani, cu o faţă de posedat, având ca ultimă resursă dispreţul pentru situaţiile unde a nimerit; un aer de spiritualizare aproape neliniştitor, bolnăvicios; bună calitate a discursului.

 

16. 3. Probabil voi pierde procesul.

Sunt bolnav. Am tot felul de suferinţe. Sunt tot timpul la un pas de o completă neputinţă fizică şi intelectuală. Fac mari eforturi pentru a mă păstra la suprafaţă. Nu ştiu cât timp o să mai reuşesc.

M-am înscris la optimile de finală ale campionatului naţional. Am câştigat primele două partide. În cea de a doua am jucat de parcă a doua zi ar fi urmat să fiu executat, dacă nu câştig.

23. 3. M-a căutat D., tulburându-mă. A venit aici, în această cocioabă modestă. A râs în stil de curvă, a fumat, a cam şarjat. Suntem biete fiinţe trecătoare şi slabe. Avem totuşi dreptul de a juca şah şi de a face ce vrem noi. Acum mă încearcă o disperare nemaipomenită. Sper să-mi treacă repede.

În probleme buletinului de identitate, nici un progres. Voi încerca acum manevra cu interviurile. Apoi pe aceea cu transferul condiţionat.

Probabil că toată povestea este deosebit de simplă. În principiu, tot printr-o femeie se poate rezolva.

Revelaţia că lumea este de o indiferenţă absolută şi curge la fel de implacabil, indiferent de zvârcolirile cuiva. În aceste condiţii nu mai poate fi vorba despre scrupule morale. Pe de altă parte există o regulă: dacă nu ai stofă de câştigător, degeaba lepezi scrupulele şi, în general, degeaba te zbaţi.

Să vedem, jocul nu s-a terminat.

 

10. 4. N-am reuşit să mă clasez pe primele două locuri, calificante.

Posibilitatea unei monografii Eugen Jebeleanu.

 

17. 4. Gripă violentă de vreo patru zile. Am continuat să joc şah, într-un fel de transă a tenacităţii. M-am calificat în semifinala campionatului Capitalei.

Mă simt destul de rău. În locuinţă e o murdărie sinistră. Eu însumi sunt  un fel de hangar părăsit şi mobilat cu obiecte nefolositoare, toate abstracte.

 

26. 4. Concluzia lui Girard este foarte profundă. Salvarea, spune el, vine de la scrierea romanului. Adică de la refuzul realităţii, de îndată ce omul nu mai este tânăr, de la plasarea în trecut. Manevra aceasta este însă foarte dificilă. Omul este obligat să trăiască şi în prezentul pragmatic şi în trecutul ideal.

 

27. 4. Să-ţi dai seama, încetul cu încetul: duci o existenţă de sacrificat, înteaga energie ţi-o consumi în direcţii sterile, o superficialitate tragică planează asupra existenţei tale cotidiene, devii serios doar atunci când este vorba de fum, de satisfaceri ale vanităţii.

Am făcut curăţenie. De trei zile nu mai beau cafele. În felul acesta, nu mai am nici un viciu.

Lucrez la cartea despre proză, regretând că este o nouă improvizaţie. Oricum, de data aceasta am anumite scuze, deşi scuze n-avem, de fapt, niciodată.

Probabil că tot un roman va trebui să scriu, pentru a mă mântui.

Fapt curios, cartea despre proză devine altceva decât vreau eu, pe măsură ce se constituie.

Vine sărbătoarea de 1 Mai. Mă voi duce la Braşov, cu maşina de scris după mine.

Studiul şahistic mă împiedică să lucrez, generându-mi o nevroză specială. Va trebui să mă limitez la o oră, seara, înainte de culcare.

Ar trebui să fiu mai calm şi să înţeleg că pentru succesul dorit este necesară o asceză dificilă.

Şi cartea aceasta despre proză este tot o improvizaţie.

A scrie pentru a obţine în felul acesta un mod de viaţă sau pentru a câştiga bani? În actuala etapă, eu n-ar fi trebuit să abordez o temă atât de pretenţioasă, ci să scriu ceva mai uşor (spre a folosi o expresie a mamei mele).

Probleme mea este să obţin o psihologie mai elastică. Mi-ar fi de folos nişte muzică.

În ultima vreme am dus în permanenţă lipsă de bani şi de stabilitate socială. Din aceste motive am amânat redactarea marilor lucrări.

6. 5. Timpul trece repede. Nici un progres cu buletinul. Se relevă tot mai clar faptul că a fi scriitor este mai degrabă dezonorant. Condiţia saltimbancului străbate pe sub tot felul de metamorfoze.

La Braşov, fără muncă intelectuală, m-am simţit destul de bine.

A mă instala în situaţia de provizorat – aceasta pare a fi singura soluţie în situaţia dată.

Am citit pe sărite „Şocul viitorului”. Câteva idei preţioase.

31. 5. Sărăcia este ceva rău.

Munca literară are în ea ceva inuman, periculos.

 

17. 6. Dintr-o scrisoare a lui nea Grigore K.: „Toată viaţa am fost un om serios cu prea mult simţ al umorului.”

21. 6. Tirania structurii mele psihice. În tentativa de a scrie cartea de reportaje cu Adrian Păunescu m-am lovit de un orgolios. Spre deosebire de mine, el are şi putere. El este posesorul unui nemărginit tupeu, iar eu nu sunt în măsură să adopt tonul umilului. Acum mă voi duce la Constanţa, pentru a-l contacta, dar nu garantez că voi merge până la capăt.

Ar  trebui să fac exerciţii de umilinţă. Am mai făcut, dar nu m-au schimbat deloc.

În viaţa cotidiană, individul trebuie să fie eficient, indiferent de dispoziţia sa psihică.

8. 7. Între timp am împlinit 36 de ani. O vârstă ciudată, mi-e greu s-o descriu. Pare un apogeu instabil, suspect.

Am fost la Constanţa, unde n-am făcut aproape nimic. Eram foarte bolnav, iar P. era foarte gras şi spontan. El face ce-i place, eu fac ce nu-mi place. Este o deosebire.

Nu mai colaborez la „Luceafărul” aproape deloc. În curând nu voi mai avea din ce să trăiesc. Jumătatea mea de normă se duce alte lucruri.

 

# Când scriam cele de mai sus, locuiam pe Bulevardul Metalurgiei, în Berceni, într-un apartament sordid, cu linoleum, la etajul opt, mobilat cu câteva obiecte mizere. Dormeam pe o sofa desfundată, cu denivelări catastrofale, menite să-mi amintească şi noaptea că n-am buletin de Bucureşti şi drept urmare nu pot face schimb de locuinţă cu Braşovul. În „camera de zi” aveam o măsuţă aflată pe punctul de a se nărui şi un scaun asemenea. În bucătărioară exista cel mai murdar reşou de aragaz văzut de mine vreodată. Slinul de pe el era acumulat în decenii. Apartamentul aparţinea unei femei cumsecade, doamna Gheorghiţa, iubita amicului meu Victor Zednic, de la Editura Tineretului. Ea locuia în blocul Casata, la Victor. Mă lăsaseră să stau în Berceni pe gratis, cu generozitate. Bietul Victor a murit la cutremur, în 1977. Doamna Gheorghiţa a scăpat, fiindcă  în seara respectivă era în Berceni.

Din leafa mea (jumătate de normă) mi se reţinea pensia alimentară şi rata la apartamentul mamei mele. Rămâneau 18 lei lunar. De cele mai multe ori, nu mă duceam să-i ridic. Trăiam doar din colaborări. Mai obţineam şi câte un împrumut de la Fondul Literar. Situaţia aceasta a durat mai mulţi ani. Este poate indecent s-o spun, dar aveam zile când mâncam doar ceai şi biscuiţi.

Într-un mod probabil curios, pentru retrodisidenţii de azi, atât de numeroşi, nu mă consideram o victimă a sistemului. Nici o clipă nu–mi trecea prin minte ideea că politica marilor oraşe închise este absurdă şi discriminatorie. Nu mă consideram un nedreptăţit. Fără să fiu vreun adept al comunismului, dar nici un adversar al lui, căutam defecţiunile doar în mine însumi şi nu în lumea din jurul meu. Zicerea lui Leibniz despre cea mai bună dintre lumile posibile îmi plăcea foarte mult. Nu mă interesa sistemul politic din ţară, în acei ani, ci limitele rezistenţei mele fizice şi psihice. Eram absorbit de căutarea unor căi de rezolvare practică. În acest sens, eram dispus să fac nişte aranjamente literare imorale. Din moment ce erau singurele mijloace de succes? Ce naiba era să fac!? Să stau la Braşov şi să primesc ordinele  tovarăşului N., marele estetician, dar şi şef comunist? (Este de prisos să spun că acest N. a devenit ulterior un distins disident anticomunist.)  Iar apoi să stau în mizeria din Berceni, forever?

Drept urmare, îi rog pe moraliştii literari să mă scutească de comentariile lor. #

 

Lucrez la „Ideal şi operă”. Teoria mea silueşte realitatea literară. Nici nu s-ar putea să fie altfel. Mi-e imposibil să mă gudur metaforic în preajma operelor, sacrificându-mă. Aşa că prefer să le sacrific pe ele.

Reconciliere cu D. Ea este inteligentă, dar are în cap şi germenii demenţei.

Constat că scrisul mă calmează. Asta este pozitiv. Este tot ce pot să fac pentru a traversa cât de cât onorabil o dificilă perioadă de viaţă.

Nici-un progres cu buletinul.

O individă m-a cerut de bărbat, motivând că pasiunile nu au vreo legătură cu lupta pentru succes social. Fiecare dintre noi doi ar urma să-şi păstreze legăturile de dinaintea contractului.

Simt că dinspre scris îmi va veni mântuirea. Să scriu, deci, chiar dacă în aceste zile sunt mari inundaţii în ţară şi sunt trist pentru ghinionul românilor.

Astăzi s-a împlinit un an de la angajarea mea la revista „Luceafărul”! Cel mai sinistru an din viaţa mea de până acum.

24. 7. Am avut câteva zile bune. Este efectul diverselor activităţi extraintelectuale. Cred că pot să fac ceva cu viaţa mea, deşi la serviciu comit în continuare gafe.

Mă aflu într-o mare jenă financiară, dar această situaţie îmi dă o stare de calm.

2. 8. Contract pentru o carte SF. Am predat „Ideal…”. Am pierdut o partidă în şapte mutări. În acea zi eram complet epuizat.

Ideea că un om poate lupta de la egal la egal cu propria lui slăbiciune şi chiar să câştige.

La serviciu, linişte şi pace. Lucrurile par intrate într-o rutină nesfârşită. Destinul trebuie să lucreze undeva în subteran, pe tăcute.

D. pleacă la mare, spre a se odihni şi a se distra puţin. Eu nu simt nevoia să mă deconectez. Şahul îmi dă psihologia unuia aflat permanent în priză.

O melodie populară îmi vine de undeva de la un apartament situat mai jos decât al meu. Un fel de schelălăit.

Din „O mie şi una de nopţi”. Ce trebuie ascuns cu cea mai mare grijă? Sărăcia! Fiindcă nu le provoacă celorlalţi decât sentimente negative. De fapt, se ştie despre ea că este indecentă.

Fenomenală potrivire a simptomelor nevrozei isterice cu felul de a fi al lui D. (cf. „Nevrozele” de E. Pamfil şi D. Ogodescu). Eu aş fi psihasten.

6. 8. N-ar trebui să privesc cu prea multă seriozitate şahul. Eu joc cu nişte practicieni şi le opun tot felul de scheme teoretice. Pregătirea teoretică cere mult timp.

Am început să lucrez la „Călătoria”, scriu cu o mare uşurinţă, fenomenală. Dacă se întâmpla să fiu prozator, aş fi fost prolific.

 

11. 8. Joc foarte rău şi acuz o totală epuizare nervoasă. Se pare că şahul este incompatibil cu sistemul meu psihic. Mă oboseşte, ceva de speriat. Poate că şi pasiunea  pentru şah ţine tot de seria nepotrivirilor tragice din viaţa mea.

Pare clar că va trebui să renunţ la şah. Nu este bine să-ţi întrebuinţezi tenacitatea pentru a te distruge. Şahul este viclean, tinde să înlocuiască tot ce nu este el însuşi. Este, de fapt, echivalentul unui viciu. Nu pot ignora la nesfârşit faptul că am o constituţie fizică deosebit de slabă şi doar un spirit diabolic mă ţine pe picioare, în toate privinţele. O mai amuzantă potrivire nici că se putea.

 

2. 10. După un concediu la Braşov.

Ştiri bune de pe la edituri.

Despre relaţia reuşită-nereuşită. Până la urmă, fiecare om îşi construieşte o filozofie de viaţă, pentru uz propriu. Învingătorul va spune că victoria este bună, înfrântul, că eşecul este bun.

Citesc cărţi proaste, pentru a le recenza (pâinea zilnică) şi constat cât de neclare sunt noţiuni ca egoism şi altruism.

Există un destin în fiecare, o vocaţie, poate. Unul ia mierea din floare, altul, veninul din rădăcină. Cât priveşte intrarea indivizilor în diferitele jocuri sociale, lucrurile sunt neclare. Doar reproducerea speciei este ceva lipsit de dubii.

Contactul cu vorbele este un adevărat balsam, pentru mine. Poate din acest motiv nu reuşesc să progresez la şah. Greşesc, atunci când nu-mi folosesc înclinarea pentru folosirea cuvintelor atât cât ar trebui.

5. 10. Greul apare când omul trebuie să pună osul. Este o chestiune de maturitate. Bine zice Gracián, doar la o anumită vârstă poţi să te transformi integral în muncă, cu un randament destul de ridicat.

Scriu la „Călătoria”, un text SF pornit de la schema din „Odiseea”. Călătoria devine cosmică. Simt o „sufocare”. Poate că n-am vocaţie pentru scrieri de mare anvergură, dar orice se poate învăţa pe lumea aceasta.

Rău este că nu reuşesc să respect programul făcut: 5 file pe zi. Pare uşor, dar practic este foarte greu. Mai ales că am de reparat şi nişte texte mai vechi. Este mai greu să dregi ceva stricat decât să faci din nou. A repara, ceva inuman, menit să dizolve prezentul.

Nu mai studiez şah. Doar, doar…

„Ideal şi operă” ar fi plecat la Direcţia Presei. Sub oportunismul acestei cărţi se află, îmi dau seama de asta tot mai clar, adevărata mea opinie despre literatură.

Veste de la Cluj: acceptarea celor două romane poliţiste. Propunere la Editura Univers, pentru traducerea cărţii lui Kagarliţki.

Fără studii şahiste, simt cum mi se eliberează o parte destul de mare a intelectului.

Viaţa mea nu poate fi normală, deşi principiile ei sunt cele ale normalităţii. Am un mare defect, printre altele: timiditatea.

Ador miorlăitul, dar îl detest pe cotoi.

22. 10. Necesitatea spiritelor ajutătoare, amintită de Gracián. A ţine o evidenţă a posibilităţilor din acest domeniu (pe baza testelor astro-grafologice). Femei, de preferinţă. Am nevoie de colaborări loiale. Găsirea unor forme de cointeresare, în afara sexualităţii. Cadru material (casă cu telefon, haine). Găsirea unor spirite înclinate prin structură spre loialitate. Sistem de atenţii. Sociabilitate mărită. Refuzul colaborărilor nesemnificative.

Ar trebui ca eu să aleg împrejurările, nu ele pe mine.

16. 11. „Ideal…” a căzut. Combat pentru înlocuirea lui cu o culegere de eseuri.

Azi este meciul cu Spania.

Multă lume se arată interesată să mă cunoască. Sociabilitatea răsare din mine într-un mod surprinzător. Îmi dau seama că relaţiile sunt cea mai importantă  condiţie a succesului. În Bucureşti, se poate ajunge oriunde prin intermediul lor. Cultivarea lor îmi dă, în plus, un sentiment al propriei realizări şi, în mod curios, chef de lucru. Am un fizic agreat de femei, asta contează. Nu mă transform într-un gigolo, dar…

Teoria sociologică asupra literaturii ar trebui să fie  coerentă şi însoţită de analize. „Ideal…” a căzut nu findcă era proastă, ci fiindcă nu s-a concentrat asupra realizărilor, a fost prea speculativă.

Din calendarul thebaic, pentru mine: mari planuri eşuate!

19. 11. Ceva important îmi scapă. Nu mai pot rezista prea mult în situaţia de faţă, în regim de pură improvizaţie. A munci pe brânci  este o soluţie, dar astfel rişti să pierzi din vedere ansamblul. Eu lupt pentru obţinerea strictului necesar, în definitiv. Până când? Până la succes, mi se va spune. Deocamdată mai am energie, dar am nevoie de un artificiu, pentru a ridica lucrurile la un alt nivel.

Voi spune deci, împreună cu Gracián: am un stomac bun pentru bucăţi mari şi voi acţiona în consecinţă, reparând o deficienţă a vieţii mele actuale şi anume disproporţia dintre apetit şi mijloacele concrete de satisfacere a acestuia.

23. 11. S-a dezlănţuit o iarnă fără echivoc. Lupt în continuare, dar probabil că forţa nu este arma cea mai bună. Este însă singura disponibilă pentru mine.

Damnarea mea are un mecanism foarte simplu. Ori de câte ori am bani (indiferent ce sumă), trec la cheltuirea lor rapidă. De aici, improvizaţia perpetuă. Dorind să scriu lucruri mai serioase, mă lovesc de lipsa de bani. Aici este de luptat. Ar trebui să fac un mare afiş, să-mi amintească tot timp că nu trebuie să scot banii din buzunar prea uşor.

25. 11. O cădere psihică foarte rea, cum n-am mai avut din iarna trecută, pe când mă luptam cu D. Mă încearcă o gripă, asta ar fi explicaţia. Polii personalităţii mele sunt atât de îndepărtaţi unul de celălalt, încât mă pasc primejdii psihice. Am luat, după multă vreme, diazepam, pentru calmare.

Am predat culegerea de eseuri, menită să înlocuiască „Ideal…”.

Etapa actuală din viaţa mea seamănă cu finalul unei partide de şah.  Virtualul perdant mai aşteaptă un miracol. Oricum, loc de retragere nu mai există. Decât în moarte, loc neinteresant.

Un şir de magnifice noroace, de potriveli ale întâmplărilor ar putea să mă scoată oarecum din căcat. Să lupt pentru aşa ceva este imposibil, este o chestiune de destin.

Uneori am impresia că sunt privit ca un învingăror. Cine mai ştie?!

20. 12. Din „Jurnal” de Octav Şuluţiu: un dans tot mai rapid al proiectelor; aceasta pare a fi o stare patologică a imaginaţiei.

Discursul lui Thomas Mann despre poporul german. Tentaţia culturii este poate cea mai durabilă. Mai tare decât ea ea este cea a organizării unei existenţe în chip de capodoperă. Nu există reţete. Şansele sunt de 50%.

 

22. 12. Se spune că omul este ceea ce pare. Nu este chiar aşa. Eu par un oportunist, preocupat să obţină ceea ce doreşte. Există o mască. De existenţa ei nu mi-am dat seama multă vreme.

Dificultatea este decalajul dintre dorinţa unei acţionări perfecte şi mijloacele (de mai multe categorii) foarte reduse. Mai este şi disponibilitatea mea pentru lucruri joase, chiar josnice, de regulă în materie de relaţii umane.

Este curios cât de punţini bani se pot obţine prin muncă. Nu m-aş mira ca romanul poliţist să-mi aducă destul de mulţi bani; asta pentru că am muncit puţin la el.

Omul se cufundă în scris şi citit şi trăieşte în felul acesta. În caz contrar, totul devine ceva foarte încâlcit şi obositor. Eugen Barbu ar fi o excepţie. El a intrat în literatură şi are bani. El este un ascet ambiţios. El simulează că este în literatură (chiar şi în faţa lui însuşi) voind, de fapt, puterea. Ce fel de putere? Numai dracul ştie. El este cel mai puţin literat dintre scriitorii de la noi. La el totul este voinţă de a se construi pe sine însuşi ca mit. Mit, în ochii cui? În nici un caz al oamenilor de profesie.

Ideea de a schimba teza de doctorat într-una despre Zaharia Stancu. Un fel de cedare, un fel de suspin neputincios, oarecum bătrânesc.

23. 12. Lucrurile pot fi simplificate. Ca în operaţiile aritmetice cu fracţii. Ceea ce pare la început o himeră supraetajată se transformă repede într-un banal ½. Împărţirea existenţei în capitole puţine şi net departajate (cu toate riscurile, evident). A lucra foarte mult, capitolul cel mai important.

Promisiuni de la Cluj, pentru „Moartea unui contabil”.

Ideea de a nu mai da drumul din mână unor texte imperfecte ca scriitură.

 

28. 12. A treia recidivă (violentă) a gripei mele.

Marin Preda ar fi câştigat, în 1975, 980.000 lei.

O existenţă poate fi mobilată foarte uşor, dacă omul se decide pentru singurătate. Totul devine extrem de simplu. Opţiunea aceasta este însă cel mai greu de realizat dintre toate. Anumite spirite superioare recurg la o pendulare între sigurătate şi fraternitate, simţind că opţiunile excesive nu duc la nimic bun. Poate că una dintre cele două ipostaze este întotdeauna falsă, jucată.

Nevroza mea se naşte probabil din extrapolarea neputinţei verbale în domeniul realităţii nonverbale. De fapt, este mult mai uşor să trăieşti decât să scrii. Şi nu invers, cum s-ar putea crede.

1976

 

9. 1. Se pare că am în mine o componentă capabilă să împiedice prăbuşirea ansamblului. În prezent, toate îmi merg deosebit de prost, dar ceva mă împiedică să cad prea jos. Întrebarea este cât voi mai putea să rezist. Un avantaj este că oamenii din jurul meu nu-şi dau seama de realitate, înşelaţi de veselia mea trucată.

Scrisoare de la Iosif Constantin Drăgan.

Lupta trimiterii lui D. în Rusia, prin Kagarliţki, pentru tratament, pare fără de sfârşit. Hotărât lucru, caritatea ce depăşeşte un anumit punct este imorală. Probabil că oamenii de tipul meu, plini de tenacitate când este să se distrugă pe ei înşişi, sunt folositori societăţii.

O concluzie importantă pentru viitor. Structura mea psihică schizoidă se manifestă şi prin tendinţa de a distruge lucrurile construite de mine anterior. Caracteristic este că totdeauna după ce am făcut o boacănă sunt animat de intenţii pozitive, imediat puse în practică.

Schema distrugerii realizărilor anterioare apare, de exemplu, în modul prostesc cum cheltuiesc, ca şi cum această acţiune nesăbuită se dovedeşte capabilă să mă propulseze spre o nouă acţiune. Câştig alţi bani şi ciclul se repetă. De aici şi absenţa unui sistem de viaţă. Singura regulă este pendularea între pozitiv şi negativ. În acest fel nu există însă o evoluţie, ci o bătaie neliniştitoare a pasului pe loc.

Am o mare capacitate de ratare.

 

13. 1. Peste circa o lună de zile ar urma să-mi susţin ultimele două referate la doctorat. Ar fi cazul ca destinul să fie îngăduitor.

Majoritatea oamenilor caută „să-şi asigure spatele”, dar de cele mai multe ori este o asigurare derizorie, fricoasă.

16. 1. Pregătesc ultimele două referate. Este plăcut să citeşti!

Am pierdut prima partidă din concurs, la un jucător modest.

Probabil că plăcerea „oamenilor problematici” de a descoperi în literatură eroi problematici este cheia lecturii şi a preferinţei pentru „literatura mare”. Raportul poate fi urmărit din ambele sale sensuri. Cititorul are o structură nativă de inadaptabil, literatura i-o potenţează şi i-o transformă într-o formă de viaţă.

Referitor la propria mea slăbiciune. Sunt mofturi. Tatăl meu le-ar fi numit tot aşa. Spre regret, în jumătate din timpul meu   sunt dominat de un psihic prost. Atunci apare o slăbiciune mai tare decât mine. Dacă îmi gospodăresc bine jumătatea pozitivă, pot ieşi lucruri bune.

21. 1. Am urnit primul referat, trecându-l de punctul mort. Adevărul este că în „Ideal…” nu am înţeles lucrurile corect.

Publicistica este un mare pericol. Îţi simplifică modul de a gândi şi îţi inculcă anumite locuri comune. Ulterior, ai probleme în a renunţa la acestea.

În esenţă, „Ideal…” nu este greşit. Nucleul său teoretic este valid. Realizarea este însă la un nivel inacceptabil. Oricum, faptul de a-mi cunoaşte defectul (inferioritatea execuţiei faţă de concepţie) este pozitiv.

Lipsă cronică de bani. Am ajuns să trăiesc din mici împrumuturi făcute pe la cunoscuţi. Nu-mi dau seama unde pot să ducă toate acestea. Dacă în situaţia de faţă aş fi cu zece ani mai bătrân, ar trebui să mă sinucid. Aşa, având anumite resurse psihice, aştept în continuare un zâmbet binevoitor al destinului. Duc o existenţă absolut improvizată.

Viaţa este o partidă de şah cu un adversar genial şi diabolic. Acest adversar nu poate să piardă, dar, sadic de felul lui, te lasă să te învingi singur, oferindu-ţi posibilitatea să te gândeşti îndelung, să alegi cel mai bun plan. Deznodământul partidei poate fi amânat doar prin copii, se pare.

24. 1. Să cauţi sfinţenia şi seninătatea, fiindcă nu ai suficiente resurse pentru o viaţă păcătoasă!

Am făcut rost de bani şi m-am surprins gândindu-mă să ofer o masă la patru persoane! Boală curată. Nebunie manifestată prin lipsa oricărui simţ al realităţii.

Mă lupt cu tentaţia de a fuma. Lamentabil.

Mă doare stomacul sau fierea.

Lucrul la referat merge nespus de încet. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că pot fi atât de greu de cap!

26. 1. În fine, am reuşit să depăşesc dificultăţile. Osatura teoretică poate fi considerată validă. Am trăit chinurile trecerii de la un sistem de gândire superficial, la altul, mai profund. Lucrul bine făcut aduce satisfacţie şi o bună stare de spirit. (Nu mă feresc de această banalitate.)

Jac şah. Este curios să constat că este dificil să joci cu adversari slabi. Extremele se ating. Şi cei buni şi cei slabi fac mutări surprinzătoare.

 

8. 2. Am expediat cele două referate şi peste patru zile ar urma să le susţin.

Stare de slăbiciune. De la ficat?

Va apărea romanul poliţist la Cluj, plătit probabil foarte prost.

Simt că se apropie clipa când voi depune armele. Bucureştiul îmi va da lovitura de graţie? Singurul meu aliat pe lumea aceasta este mama.

Ideea că nevroza specifică a scriitorilor ar transpune pe planul realităţii unor existenţe modelele psihice ale unor personaje literare. Nevroza aceasta ar fi transmisibilă, contagioasă.

Văd aici, la Biblioteca Academiei, figuri profund scârbite de activitatea intelectuală. Aceştia să fie „oamenii problematici” al lui Lukács? Cei din jurul meu par afectaţi de lipsa propriei lor valori şi nu de la conştiinţa că lumea este inautentică. În ce măsură refuză ei lumea „neautentică”, „cantitativă” şi în ce măsură nu sunt în stare, în mod obiectiv, să se integreze în ea? Acesta este punctul unde îi suspectez pe literaţi. Prin urmare, convingător este cel bogat, capabil să întoarcă spatele lumii reale, precum Buddha, trecând în spaţiul cuvintelor şi imaginilor.

15. 2. Am susţinut, la Iaşi, cele două referate. Au fost acceptate. Mulţi dintre cei de faţă păreau miraţi de faptul că nu sunt un cretin de jurnalist. Ar urma acum să scriu teza şi să o supun referenţilor.

Omul tinde uneori să-şi transforme eşecul într-o formă de viaţă.

Sentimentul propriei maturităţi este plăcut. Are dreptate Shakespeare, când spune că maturitatea este totul.

17. 2. Am cunoscut o fată stranie, numai elan şi furie. Ea pare a fi un caz rar de senzualitate furibundă, convertită în muncă intelectuală. Acest transfer are însă loc atât de violent, încât totul iese şifonat, mototolit. Tribulaţiile ei sunt foarte departe de mine. Ca şi tinereţea, de altfel.

Fumatul îmi scade potenţialul fizic. Cum eu devin rezonabil doar în situaţii când sunt, într-un fel sau altul, handicapat fizic, anumite performanţe pozitive devin posibile. Când mă aflu în plină formă fizică, matematic, fac câte o trăznaie!

21. 2. Nu mai fumez de vreo cinci zile. Simt cum îmi revine luciditatea, dar şi o stare specifică de nervozitate.

 

1. 3. O gripă a durat vreo opt zile. Azi ar fi prima zi de relativă sănătate.

Se pare că primăvara a venit.

Diferite propuneri de pe la edituri. Boala şi slăbiciunea mă înpiedică să le onorez. În anotimpul călduros ar urma să mai fac câte ceva.

Relaţia cu fata de 21 de ani nu poate duce la nimic bun, dar este savuroasă.

Iată proiectele mele editoriale (nehimerice): prefaţă la M. Codreanu, antologie Labiş, „Patria…”, „Călătoria”, antologie de texte L. Fulga, traducere Kagarliţki.

Asemenea texte ar putea să apară. Cine să le scrie? Probabil eu, cu concedii, encephabol şi alte chestii ajutătoare. Deviza mea este: trei luni fără răceli!

Cartotecă pentru relaţii!

7. 3. Azi se împlinesc două săptămâni  de la începutul gripei mele. Duminica trecută părea că s-a sfârşit, dar era doar o impresie greşită.

Încep, bolnav, un nou concurs de şah.

Când nu fumez şi nu sunt bolnav intru într-o stare net potrivnică scrisului.

 

9. 3. La trei săptămâni de la lăsarea de fumat, mi s-a schimbat din nou grafia, revenind la forma verticală, neînclinată, exprimând abordarea raţională a vieţii.

 

25. 3. Probabil că sunt un ratat, din punctul de vedere al normalităţii (singurul îndreptăţit).

Promisiuni de la Cluj, pentru carte. Diverse articole apărute prin reviste mă ajută să-mi duc zilele. Nici un progres în problema buletinului de identitate. În curând va trebui să mut de aici, din Berceni.

 

27. 3. Revenire implacabilă a răcelii, gripei (sau ce-o fi chestia asta neplăcută). Joc din ce în ce mai prost în concursul de şah. Să rezist, iată tot ce-mi pot propune.

Promisiuni (minciuni) de la Virgil Teodorescu, preşedintele U. S., referitoare la buletinul meu de Bucureşti. M-am făcut că-l cred. Evident, nu va mişca nici-un deget în favoarea mea.

A reteza tot ce ţine de capriciu. Adică a nu face nimic pe gratis.

 

4. 4. Zile atât de frumoase, încât nu mai este nimic de scris.

Totuşi: ideea că sunt dominat de timiditate şi îmi lipseşte  îndrăzneala.

16. 4. N-am mai scris nimic, fiindcă am fost sănătos! Cât de simple sunt toate!

Cantitatea de capricii satisfăcute din viaţa mea este foarte mare, de neconceput pentru un om obişnuit. Îmi permit multe acte de lux (şah, lecturi nepotrivite, relaţii nerecomandabile, vestimentaţie neadecvată la situaţia mea, comportament la fel de nepotrivit). Abandonând toate acestea, renunţ la mine însumi.

Necesitatea ascezei pentru succes. Altfel nu se poate.

Oricum ar fi, destinul se împlineşte peste voinţa noastră.

19. 4. Mai am anumite şanse de calificare în concursul de şah.

Citesc „La dépression masquée”. Constat că sufăr de aşa ceva. Singura soluţie este oricum „a da înainte”. Ce altceva?

Studiul despre M. Codreanu este atât de dificil încât, pentru simetrie, editura nu-l va accepta sau va interveni ceva neprevăzut. Amintesc aici o regulă: cu cât mai multă muncă intelectuală, cu atât mai puţini bani în schimbul ei.

Se spune că celibatarii devin ridicoli de la anumită vârstă. Toţi devenim ridicoli, în absenţa tinereţii şi a singurului ei substitut, bogăţia. Restul sunt speculaţii vane de moralist.

7. 5. Nici un progres cu buletinul. Nici un progres cu nimic.

 

16. 5. Am răsfoit „Psihopatologia actelor cotidiene” de Freud. Azi, ideile par locuri comune. Interesantă este o posibilă explicaţie a ratării. Se pare că există o vocaţie autentică pentru ratare, scrisă undeva în creierul unora!

În rest, nimic deosebit. Vagi şanse pentru buletin şi schimb de locuinţă. Trebuie să refac „Dispariţia…”. Mă aşteaptă şi alte acţiuni meschine, de acest fel.

M-am apucat iarăşi de fumat, sperând să-mi atenuez lipsa chefului de scris!

19. 5. Un soi de demenţă pluteşte în aer. S-a sinucis un cunoscut de-al meu, din Braşov. George Boitor (circa 42 de ani), poet fără studii, nu lipsit de talent. Îmi amintesc, acum, pe figura lui era un semn rău, poate prevestitor: avea uneori un zâmbet de câine bătut, prea umil, de om dispus să sufere, considerând că suferinţa i se cuvine.

Îmi este tot mai greu să rezist în Bucureşti. Ultimul refugiu: munca disperată. Somnifere etc.

 

27. 5. Nici un progres administrativ.

Ar trebui să folosesc mai bine timpul petrecut la serviciu. Să nu mă las contaminat de frenezia obosită a colegilor mei. După-amiezile sunt deja obosit şi nu mai dau un randament bun.

 

28. 5. Trebuie să întrerup această cursă. Să las timpul să decidă cum este mai bine. Fără stimulente, somnifere, aspirine etc. Dacă o ţin aşa, în câţiv ani ajung o epavă. Voi renunţa la onorarea unor comenzi. Am nevoie de un concediu. Nu mă mai simt în stare să accelerez.

Salvarea îmi vine de la rarele clipe când judec sănătos. Zilele acestea am avut o asemenea perioadă. Lupta pentru productivitate este o prostie, câtă vreme nu o porţi folosindu-te în mod rezonabil de forţele tale. Stimulentele sunt nişte tâmpenii.

Pare destul de clar, pe de altă parte, că o viaţă nu poate fi umplută numai cu literatură. Probabil aici se vede lipsa de vocaţie, dar şi inocenţa de a crede că şi alţii fac aşa. În realitate, literaţii vor cu totul altceva, literatura scriind-o, parcă, în treacăt.

29. 5. Am reuşit să-i trimit mamei 500 de lei, spre a merge la Amara, la băi! În afară de alte 200, sunt singurii bani trimişi în cei doi ani de când sunt la Bucureşti! Ce-i drept, îi plătesc ratele la apartament. Frumos este că cei 500 au fost bani câştigaţi la poker! În ultima lună am trăit din asemenea venituri! Paradoxurile se succed.

Eşec parţial cu buletinul. Nu are cine să mă primească în spaţiu.

Am o anumită seninătate. Ea mă ajută să scriu texte critice pasabile. După apariţia acestora, voi avea în continuare din ce să trăiesc.

Provizoratul s-a transformat aproape pe deplin în formă de viaţă. S-a îndeplinit stfel una dintre aspiraţiile mele secrete, de om baroc (manierist).

Alaltăieri am scris o poezie. O reproduc. Se numeşte „Marele oraş”.

Privesc pe dinăntru

marea maşină de trăit.

Mă mişc printre măruntaiele ei

şi simt tot mai clar

că doar o ciudată întâmplare

m-a adus aici,

în locul unde perechile

se strâng, de parcă ar urma

să moară a doua zi

şi unde, s-ar zice,

toţi se    bucură,

ca de-o minune,

de faptul că mai sunt

în viaţă.

Să mă contaminez

de frenezia lor obosită, aş vrea;

să semăn cu fiinţele

elegante şi dezinvolte

de pe bulevarde;

să semăn cu oamenii grăbiţi;

să pun şi eu în mişcare,

atât de conştiincios,

maşina de trăit.

O să încerc s-o public. Mi se pare reuşită.

Textul despre M. Codreanu – acceptat cu elogii de către editură. A fost apreciat drept „serios”!

31. 5. Se dovedeşte, o dată mai mult, că o viaţă nesigură din punct de vedere material este o bună premisă pentru actul de a scrie literatură. O bună premisă este, de asemenea, o absolută independenţă materială. Extremele se ating. Rea pentru literat pare a fi doar starea de veleitar al unor câştiguri materiale, unită cu o lipsă de seninătate.

Calmul meu fenomenal (aceste caiete nu-l exprimă, dar el există) ar trebui să-mi încurajeze speranţa într-o viaţă lungă.

Ar trebui să scriu ceva pornind de la S. P., fiinţă foarte interesantă, adevărat personaj de roman. Viaţa ei de căutare în forţă a fericirii şi de ajungere la obligativitatea unor acţiuni dezagreabile este fascinantă. Problema este cât timp va mai reuşi ea să menţină acest ritm obositor. Femei ca ea nu pot trăi decât în Bucureşti.

Este evident că şahul de performanţă este potrivnic muncii literare.

 

2. 6. Poate să fie o coincidenţă, dar de când fumez din nou am un psihic foarte bun. Singura defecţiune este absenţa acelui Sitzfleisch, amintit de tatăl meu. În această direcţie, am de luptat.

Progrese cu prefaţa despre Labiş. O minciună nu poate fi descrisă decât prin alte minciuni.

9. 6. Din păcate, nu am o părere prea bună despre literatură.

Promisiuni cu buletinul. Peste o lună se împlinesc doi ani de când am (re)venit în Bucureşti. Singura mea realizare este că am devenit mai înţelept şi mai bătrân.

 

# Spun că am revenit, fiindcă primii nouă ani de viaţă mi i-am petrecut la Bucureşti, pe strada Valeriu Branişte nr. 56, unde se afla Căminul Băncii Româneşti, câteva blocuri străine de meschinăria stilului socialist. Maică-mea m-a născut, este adevărat, la Vâlcele, judeţul Covasna, satul ei natal, dar apoi, peste vreo două luni, s-a întors în Bucureşti, la casa ei. Aduc această precizare şi pentru a justifica oarecum faptul că modul meu literar sugerează  orice, numai soliditate şi seriozitate ardelenească, nu. #

 

Procesul de dizolvare a literaturii în retorică pare ireversibil.

Ce înseamnă să fii un om realizat? Probabil, să ai sentimentul respectiv. Nu-l voi avea niciodată, asta este sigur.

La literaţii din jurul meu (cei cu vocaţie) se manifestă o stranie dispariţie a instinctului de conservare.

10. 6. Îmi dau seama cât de absurdă este existenţa mea actuală

Azi m-am întâlnit cu G. G. – fată de vreo 30 de ani, specialistă în limbi moarte, fiinţă ciudată. Îmi aminteşte de Gabi, nefericita ingineră chimistă, iubită de mine pe când eram student. Şi G. G. pare a mă privi fără nici un pic de feminitate, fascinându-mă. Ea mi s-a plâns de demagogia generalizată la noi. Vrea să emigreze în U. S. A., unde are o soră. Va reuşi, probabil. Faţă de această fată atât de abstrasă, mă simt grosolan şi prost, cu viaţa stricată de multe întâmplări stupide.

Viaţa este totuşi ceva natural, animalic. Cultura nu e decât o pregătire pentru moarte. Sub acest raport, mă pot considera un om cult.

Demersuri cu buletinul. Mă simt primejduit.

12. 6. Rezultatele testului de abandonare a fumatului. A treia zi au apărut vechile semne: lipsa oricărui apetit pentru muncă; tremur al membrelor şi al „fiinţei” (simptom clasic de nevroză); sentimentul acut al existenţei fără sens. Acest drog îţi oferă posibilitatea de a executa acţiuni dezagreabile. Vezi preferinţa prostituatelor pentru el.

Trebuie să scriu în două zile trei texte relativ lungi. Fumez din nou, pentru a putea face faţă.

Ceea ce parcurg eu aici, la Bucureşti, este un lung coşmar.

Probabil că de fapt nu iubesc literatura şi nici critica literară.

Acum mă voi apuca de „Prolegomene la o estetică a SF”! Coarda se mai poate întinde, constat. Până când?

14. 6. Am predat prefaţa la Labiş şi articolul pentru „L”. Am scris de asemenea cuvântarea pentru Congresul de la Poznań. Am avut două zile urâte, ca pe vremuri, în sesiune. Mă voi muta, probabil, la Mogoşoaia, unde este foarte frumos.

Impresia că pierd partida din pricina inteligenţei mele vicioase.

18. 6. O răceală cumplită, picată din senin. M-am simţit foarte rău. Nici azi nu mi-e prea bine. Am urmat o mai veche filieră: policlinică, interne, radiologie, reţetă de antibiotice, întoarcere acasă fără alt medicament decât unul împotriva tusei, aşteptare. Medicii par totalmente abrutizaţi.

Cu ocazia răcelii m-am lăsat automat, a douăzecea oară, de fumat. A nu se relua acest viciu păgubos. Alături de avantaje, el îmi atenuează simţul realităţii.

Felicitări pentru „Prolegomene la o estetică a SF-ului”.

Posibilitatea de a reface „Ideal şi operă” conform ideilor din referatul pentru doctorat.

Recitesc însemnări de acum un an. Afirmam că nu mai pot rezista într-un regim de provizorat. Uite că pot! Omul se adaptează la orice.

S-ar zice că destinul mă obligă să fac literatură, oferindu-mi sărăcia necesară, precum şi lipsa de viaţă particulară.

 

# Abandonările şi reluările fumatului indicau o absenţă a instinctului de conservare. Se ştia şi atunci că lăsarea bruscă de fumat provoacă un şoc metabolic, potenţial periculos pentru sănătate. De exemplu, o boală malignă aflată în stare latentă poate izbucni în urma acestui şoc. Indicat este să te laşi treptat, cum a făcut un amic al meu, scriitor. El a urmat un grafic şi a tot împuţinat ţigările fumate, vreme de vreo două luni. S-a întâmplat însă că el a murit, iar eu, un diletant nenorocit în ale lăsării de fumat, reuşesc să scriu rândurile de faţă. Dacă ar exista o instanţă capabilă să proclame bizareria vieţii, m-aş prezenta acolo, în calitate de martor. Da, domnilor, este bizară! Aşa aş declara. #

 

19. 6. Discuţie interesantă cu A. D. M. Ştie multe lucruri, dar nu are o deplină siguranţă de sine. Poate mă înşel, în această ultimă privinţă.

Spune că un romancier trebuie să le ştie pe toate. Este adevărat, dar mai trebuie ceva. Să vedem romanul lui. O să apară în curând, zice-se.

Mi-a mai spus că simte venind dinspre mine un flux iritant, datorat unei hiperactivităţi tiroidiene. Aşa o fi.

20. 6. Scriu foarte des în jurnal, în ultimele zile. Poate fiindcă sunt bolnav.

Lucrurile sunt simple. Totul se reduce la forţa de a voi.

Paradoxurile sunt frumoase. Un exemplu. „Când doreşti ceva cu pasiune, eşti constrâns să te îndepărtezi de acel ceva.” Pare o afirmaţie absurdă, dar nu este aşa. Referitor la situaţia mea actuală. Vreau „să trăiesc”, dar concretizarea acestei dorinţe mă obligă să trăiesc tot mai puţin şi, în schimb, să scriu tot mai mult. Îndeplinirea dorinţei se realizează prin îndepărtarea asimptotică de obiectul respectivei dorinţe.

Întrevăd cum voi trăi, dacă nu mor din vreun accident: scriind tot mai mult.

Posibilitatea de a-ţi influnţa psihologia prin grafie, prin modul cum scrii de mână. Perimaţii caligrafi aveau, se pare, o excelentă stare de spirit!

Să lucrez pe brânci la toate angajamentele în materie de critică, pentru ca apoi să să scriu romane. Ca şi cum aş vrea să divorţez, pentru a-mi lua o nevastă mai tânără.

Nu ne trebuie prea mult pentru a parcurge onorabil această viaţă. Doar o imensă tenacitate. Dacă nu posezi aşa ceva, trebuie să ai destin.

Scriam cu vreo două luni în urmă despre o fată interesantă. Am întâlnit-o ieri. Se mărită cu un italian, îndeplinind astfel dezideratul maxim al generaţiei sale. Mă bucur pentru ea.

23. 6. O lectură pe sărite din jurnalul lui Camil Petrescu. Confirmarea ipotezei cu privire la sindromul nevrotic al autorilor de literatură.

Am încheiat modificările la „Dispariţia unui contabil”.

Îmi amintesc un precept al lui Gracián: „Fugi de îndeletnicirile care nu se bucură de stimă.” Încălcarea sistematică a acestei reguli m-a adus, matematic, la foarte reaua situaţie socială (şi chiar personală) unde mă aflu. Ce poţi face însă atunci când ai o adevărată vocaţie pentru asemenea lucruri?

Acum, pe lângă articole ocazionale, voi trece la scrierea cărţii intitulate „Patria şi cuvântul poetic”.

 

25. 6. Fumatul rămâne un lucru ciudat.

Pentru prima oară mi s-au acordat de la Fondul Literar doar 400 lei. Aşa începe decăderea. Ar trebui să nu mai cer, dar voi cere.

O activitate publicistică frenetică îmi ajunge pentru a mânca. Pare ca în ecuaţiile lui Markov, unde orice termeni introduci, rezultatele sunt aceleaşi. (Nu cred că această afirmaţie este matematic corectă. Dar…) În orice caz, pare destul de clar că nu există cale de întoarcere.

Există două variante clare:

– a activa extraordinar de insistent, scriind zilnic, ca un artizan cu normă

– a obţine printr-un miracol un serviciu mai bine remunerat.

După câte ştiu eu despre destinul meu, cam prima variantă pare aplicabilă. Asta cere însă condiţii de sănătate bune. Este tocmai ce îmi lipseşte.

O scufundare totală în literatură sau, ştiu eu?, în moarte. Sau fugă în străinătate.

Întrezăresc totuşi o posibilitate: a obţine o locuinţă şi o sumă oarecare de bani, pentru a putea să renunţ la publicistică un timp şi să scriu doar cărţi.

Am obţinut cu împrumut o carte de hatha yoga. Primele recomandări ale acestui sistem le-am practicat şi eu, destul de corect. Va trebui să reiau exerciţiile şi respiraţiile, fiindcă simt că mă scufund tot mai adânc într-un fel de viaţă aducător de uzură.

Mi s-a propus spre însurătoare o doctoriţă de 34 de ani, cu casă şi toate avantajele materiale, fireşte urâţică. N-am văzut-o încă. Oricum, ceva trebuie să fac. Chiar şi asta. Îmbătrânind, facem tot mai multe concesii, cheltuindu-ne toate rezervele de orgoliu. Astfel, murim aproape vindecaţi de orgoliu.

Mâine voi încerca o călătorie absurdă, în vechiul meu stil, spre locul unde îşi petrece concediul doctoriţa respectivă. Genul de acesta de aventură m-a tentat întotdeauna. O fugă de mine însumi.

Este straniu modul cum îşi rostuiesc vieţile literaţii fără bani (deci rataţi, în concepţia mea). Sunt organizaţi într-un fel de grupe de întrajutorare (sexuală, bănească, psihologică etc.) şi par a se simţi bine aşa. În mod curios, simt cum alunec treptat spre acest mod de viaţă.

O însurătoare de afaceri ar fi un pot foarte mare. Ar întoarce definitiv jocul în favoarea mea. În plus, ar însemna o primă ieşire din virtualitatea unde am trăit întotdeauna.

28. 6. După o călătorie la Braşov. Lucrurile par a sta pe loc.

Nu sunt dubii: a câştiga sau a pierde.

Olimpia, verişoară a mea: „Asupra neamului nostru apasă un destin al nerealizării pe plan personal.” Basme.

Pentru întâia oară în viaţa mea vreau să mă las de fumat şi nu pot! Este un semn de bătrâneţe.

În tren, o fată de o frumuseţe perfectă, de mare rasă.

Cum trebuie lucrat: ca un funcţionar, 8 ore pe zi.

Marii oameni nu scriu jurnale, ci memorii, la bătrâneţe.

A întoarce partida, nimic nu poate fi mai frumos.

Vărul Adrian: invitaţie la Iara (Valea Ierii). Pare destul de derutat. Să merg acolo şi apoi să scriu un roman cu muncitori forestieri.

Ori 8 ore pe zi de muncă, ori pierderea inexorabilă a partidei. Eu m-am eschivat de când mă ştiu de la muncă. A fi nevoit să-ţi schimbi stilul de viaţă la 37 de ani! A fi constrâns la aceasta!

29. 6. Frecvenţa însemnărilor în acest jurnal – direct proporţională cu amplitudinea dezechilibrului nevrotic.

Dacă inteligenţa cuiva poate constata absenţa propriei creativităţi.

Pot spune cu precizie defectul meu principal: concretizarea defectuoasă a unor planuri bune. Bun strateg, slab tactician.

 

2. 7. Opera marilor scriitori rămâne printr-o calitate dominantă, extraestetică. Despre Shakespeare şi Dostoievski se spune că sunt mari cunoscători ai sufletului omenesc; Faulkner – moralist; Eminescu – etalon al geniului naţional. Observaţia lui Lotman: realismul este culmea poeziei. Lukács: realitatea fuge; a descoperi fuga arhetipurilor înseamnă geniu.

Ciudată rămâne relaţia literaţilor cu clişeele de gândire – aspect tulburător, ce pune sub semnul întrebării toată această activitate. Aici trebuie căutată una dintre sursele nevrozei specifice a literaţilor.  Oricât de stereotipă, activitatea practică este permanent nouă pentru spirit. Oricât de schimbătoare, activitatea intelectuală este permanent veche.

 

3. 7. Chris Evert câştigă la Wimbledon. Deşi căutăm în sport simboluri filozofice, se pare că această activitate nu este interpretabilă decât ca mod intensificat al luptei pentru existenţă. Jocurile sunt echivalente între ele. O partidă de poker echivalează cu una de tenis. Mai interesantă decât psihologia jucătorului ( o cunosc foarte bine) pare a fi aceea a spectatorului, fiinţă ce tinde să împrumute trăirile altora, contaminându-se de sucesul acestora. În mod curios, dar explicabil, oamenii de litere (şi eu) ţin cu the outsiders, dovedind că au vocaţia eşecului.

Progrese cu romanul poliţist. Se pare că militarii s-au decis să-l avizeze favorabil.

Mici dificultăţi cu prefaţa despre Labiş. Probabil că va apărea.

Poate cineva, la 37 de ani, să întrerupă brusc o viaţă bazată pe improvizaţie, înlocuind-o cu una cugetată? În ceea ce mă priveşte, probabil că nu. Dacă există o cale, aceasta este oportunismul total, dar ingenios. În interiorul acestui oportunism este loc şi pentru originalitate şi pentru tot ce vrei.

Pe de altă parte, sunt fascinat de inutilitatea inteligenţei, în obţinerea succesului.

Vară deplină; n-am bani de concediu. Un om mare ar lucra pe brânci 9 luni, dar 3 luni s-ar odihni. Cât de îndepărtată îmi apare posibilitatea unei vieţi normale!

Să mă apuc de cartea despre poezia patriotică şi să o fac cât mai voluminoasă. Dacă produc şi acum o broşură, înseamnă că sunt literalmente cretin.

Agravarea jocului social, cu trecerea prin diferite vârste. Cu cât îmbătrâneşti, ambianţa socială este mai neîndurătoare.

Postura mea de outsider mă obligă tot timpul să-mi suprasolicit posibilităţile.

Vis divin: a întoarce partida şi apoi a muri. Iată totul.

Năstase pierde în trei seturi finala de la Wimbledon.

4. 7. În aceste zile, când intuiesc modul de viaţă al bucureştenilor, ar trebui să scriu un fragment de roman.

Improvizaţie perpetuă; fantastică lipsă de profesionalism; muncă pe furate; odihnă, idem; totul în trecere, în fugă; veselie autoimpusă. Un robot vesel. Acesta este bucureşteanul.

Practicând vicii, te trezeşti în mijlocul oamenilor, adoptat de ei.

Dacă îmi voi relua traiul ponderat, voi pierde senzaţia de contopire. Autodistructivii se simt bine împreună. Conservativii sunt repudiaţi.

Am fost la Snagov, cu un prieten, familia acestuia şi o doamnă divorţată cu copilul, oameni de vârsta mea. Din nou intuirea unui mod e viaţă: arta de a se limita la ce este dat şi de a exploata la maximum o situaţie concretă. Instinctul gregar nu este o explicaţie suficientă. Tentaţia (sau obligaţia autoimpusă) de-a te afla  cât mai mult permanenţă în compania altor oameni. Imposibilitatea de a rămâne singur este bună sau rea?

Acest mod de petrece a timpului liber mă uluieşte. O fugă perpetuă de la întâlnirea cu sine însuşi. Plasmă de trupuri în costume de baie. Lacul  primeşte totul. Pescari de circumstanţă, avizi să mai acumuleze ceva înainte de plecare. Oameni cu maşini. Inşi îmbătrâniţi comportându-se tinereşte. Eu, abstras, meditând la un mare roman, dar nefiind cu nimic superior celor din jurul meu.

5. 7. Să depăşesc dificultatea acestui moment şi apoi să devin un producător de texte publicabile.

N-am bani pentru concediu, pentru pantofi, pijama, geamantan (în vederea plecării în Polonia), costum. Ar trebui să fac un memoriu la şeful statului. Am un salariu de măturător (1200 lei lunar). Jumătate de normă, cum am mai spus.

Există şi soluţia renunţării la orice cheltuială inutilă. În acest sens, ar trebui să fumez „Mărăşeşti” în loc de „Kent”, după cum face un coleg de redacţie. El are, în schimb, un frumos apartament. Eu cheltuiesc peste posibilităţi.

Texte care ar urma să-mi fie publicate până la sfârşitul anului: prefaţa Labiş (5000), prefaţa Codreanu (2000), „Dispariţia unui contabil” (11.000). După reţinerile de la Fondul Literar, aş lua în mână vreo 10.000 lei. Toate acestea sunt însă incerte.

O explicaţie a ratării unor literaţi. În profesia lor nu au şefi; trebuie să-şi dea singuri ordine şi nu sunt în stare să le îndeplinească.

 

6. 7. Încerc (!) să nu mai fumez. Fumatul are inconveniente mai îndepărtate şi avantaje imediate. Când nu fumez, suport mai greu dificultăţile şi mintea îmi merge mai rău. În vederea unei curse mai lungi, este de preferat abstinenţa.

Călduri caniculare aici, la Bucureşti. Ieri la prânz au fost 33º.

Slabe perspective de petrecere normală a unui concediu. Ideea de-a sta  întreg concediul la Braşov, pentru a lucra la „Patria şi cuvântul poetic”.

 

7. 7. N-am reuşit (!) să nu mai fumez. Asta este ceva ciudat.

A fuma – a recurge la un soi de vrăjitorie drăcească.

Internare în spital. Nu am pijama!

A rezista – este tot ce poate spune mintea mea obosită. Sper să nu fac vreo boală foarte grea.

Drumul în Polonia, problematic datorită lipsei de bani.

Greu de întrezărit vreo ieşire din această damnare.

Neavând buletin de Bucureşti, nu am contract de muncă pe durată nedeterminată. În consecinţă, pot lua concediu doar în luna decembrie.  Eventualitatea unui concediu obţinut pe cale amiabilă.

Mi se conturează destul de clar, pentru următorii 2-3 ani, o viaţă foarte dificilă.

Mâine se împlinesc doi ani de la angajarea mea la revista „Luceafărul”. N-am prea progresat în această perioadă.

10. 7. Am citit o carte (de Cesare Lombroso) despre geniu,  privit mai mult medical. Naivităţi adorabile.

Se încheie o etapă. Săptămâna viitoare trebuie să mă mut de aici, din Berceni. Nu ştiu încă unde.

Am un trabuc „Los statos”!

Totdeauna când se sfârşeşte o perioadă de viaţă, suntem tentaţi s-o găsim distinctă şi descriptibilă în mod raţional. Lucrurile sunt însă departe de-a fi aşa.

Încep manevra de schimbare de facto, fără acte, a locuinţei din Braşov cu doamna Dan, o femeie cumsecade. Eventuală mutare la Mogoşoaia.

A dedica noua mea carte doamnei M. Ea m-a găzduit ultimii doi ani, în locuinţa unde scriu aceste rânduri, aproape pe gratis (am plătit doar întreţinerea).

Cred că pentru oamenii ca mine întâmplarea decide totul. Eu nu fac decât să operez o vagă selecţie între întâmplările intervenite.

Greşeala mea a fost că am plătit întotdeauna  nişte preţuri extrem de mari pentru tot de am obţinut.

Modul de viaţă al bucureştenilor: o învingere zilnică, prin acţionare oportună, a sentimentului că trăiesc o tragedie.

13. 7. Pentru D. B., actul sexual este ceva pasionant, dar nu important. Aşa trebuie să fie, aşa şi este pentru omul matur. La 22 de ani, ea este cel puţin la fel de adultă ca mine, la 37. Ce este important, în acest caz? Pentru ea, însăşi mecanica furibundă a unei existenţe. Eu am intuit această opţiune, dar ştiu cum arată şi celălalt versant: solitudine, orgoliu, scrupule de tot felul.

Ea este o piesă perfecţionată, inteligentă. Serveşte bine într-un angrenaj complicat, dar absurd în esenţa lui. Mi-a spus: A lua de la fiecare, doar ce poate da. Aş putea s-o completez: A trăi cu întreaga lume, nemaiştiind că există şi alegeri, opţiuni.

Elasticităţii ei nemaipomenite, eu îi pot opune duritatea (ca formă de viaţă), refuzul de a lua forma lumii.

Bucureştiul te obligă să îi iei forma sau te loveşte dureros.

O ciudăţenie (explicabilă totuşi oarecum): de când fumez, am devenit mult mai relaxat, iar postura mea socială s-a ameliorat parcă. Pe de altă parte, modul meu de a scrie s-a schimbat, a devenit mai frenetic, mai instinctual. Sunt nevoit să recunosc că gândesc parcă mai repede şi mai profund. Sunt datele unei ameliorări a personalităţii în sensul  eficienţei cerute de Capitală. Fumatul simplifică şi raporturile cu oamenii. Când nu fumam, eram privit ca un tip sumbru, periculos chiar, un ins capabil de surprize  urâte.

Poate ar trebui să vorbesc despre o vocaţie a viciului. Se pare că am aşa ceva. În orice caz, aici în Bucureşti starea normală apare ca patologică şi invers. Totul are însă structura unui joc cu reguli precise; a refuza să le aplici presupune retragerea din joc, eşecul.

În „stare de virtute”, gândesc logic, oarecum trudnic; ca vicios, intuiesc rapid totul, scriu ca într-un fel de transă; este parcă o stare mai apropiată de structura mea psihică (rezultată dintr-o canină voluptate a eşecului combinată cu o apetenţă leonină pentru dominare).

Seara. Niciodată nu mi-a fost  atât de greu să trăiesc. Este o perioadă extrem de dificilă, cum nu bănuiam că poate să existe. Am, cu siguranţă, o nevroză. Să lucrez, să scriu tot timpul; nu văd altă posibilitate de salvare.

Îmi voi lua concediu, neapărat, fiindcă altfel se va auzi un trosnet în capul meu. Aş avea nevoie de sfatul cuiva avizat. Acest cineva nu  există.

Să rezist sau să crăp!

14. 7. Totul pare a fi socotit derizoriu, aici în Bucureşti. Importantă este doar goană şi  salvarea aprenţelor.

Azi am simţit că nici fumatul nu mă mai ajută; îmi revine starea de nervozitate excesivă.

Promisiuni în legătură cu „Dispariţia…”.

Criză de colită. Acumulez în mod bizar datele unei existenţe tragice.

Nu sunt în stare să-i dau telefon lui D. B. Dacă ea – o fată extraordinar de inteligentă – nu mă va opri la timp, mă voi trezi într-o mare iubire.

15. 7. D. (3) îmi povesteşte despre relaţia ei cu un fiu de ministru; nu reuşeşte să o întrerupă; eu ar urma s-o salvez… Este o fată inteligentă, dar atinsă de un tremur existenţial cumplit. O electrocutează contactul cu bogăţia şi cu puterea. Ea este tentată să părăsească rolul de tolerat într-o elită, pentru a încerca să intre în tagma (lamentabilă) a scriitorilor, a artiştilor.

E o poveste de roman, aproape incredibilă în literaritatea ei. O cred, fiindcă nu mai am timp să mă îndoiesc.

D. (3) este născută în zodia Peştilor, zisă infernul zodiacal, vorbeşte extrem de mult şi pare intrată într-o nevroză caracteristică pentru inşii incapabili să „digere” o anumită situaţie.

Azi trebuie să duci totul la perfecţiune; chiar şi arta de a te negocia. În ceea ce mă priveşte, sunt prea scufundat în activitatea mea pentru a mai avea timpul să premeditez o existenţă rezonabilă.

Să o ajut, deci, pe D. doar dacă  se dovedeşte a fi un om şi un partener favorabil. Nu mai sunt apt pentru drame şi mă simt în stare să iau de nevastă o femeie ştearsă, umilă, o femeie-decor (cum nu este D.).

Una peste alta, acest „final de partidă”, jucat de mine, mă înviorează.

Voi merge cu D. într-o  excursie pe munte. Să vedem ce reacţii va avea această mică detracată.

20. 7. După o excursie cu pericole în Munţii Făgăraş, cu D. Privelişti magnifice. D. este poate o mitomană.

Excursia (foarte dură pentru mine, un estropiat de Capitală în devenire) m-a înviorat bine de tot. Trebuie să mai fac şi altele, neapărat.

Dificultăţi cu schimbul de locuinţă.

Numai contactul cu efortul fizic sau filozofarea cea mai înaltă redau bunul simţ.

În mintea mea, D. se precizează tot mai clar. Nonşalanţă, spontaneitate, incapacitate de efort susţinut, ciclotimie, poftă pentru viciu, neputinţă de a gândi ideea de asceză – toate acestea schiţează un tip uman destul de bine conturat. Ar fi, cred, o mare greşeală din partea mea să încerc s-o modific în vreun fel pe această fată. Să nu trec deci la acţiuni adolescentine, să am grijă de viaţa mea, să nu o fac pe caritabilul cretin. Să pricep că nimeni nu poate fi ajutat împotriva destinului său.

D. foloseşte rinofug (un vasoconstrictiv al vaselor din mucoasa nazală), pentru a se droga! Atunci când nu are acest nenorocit preparat (costă 5,10 lei sticluţa) se simte foarte rău. Senzaţii dezagreabile, congestie a regiunii nazale şi a sinusurilor maxilare, nervozitate, nu mai poate să respire ca lumea! Îţi stă mintea în loc!

D. vrea să scrie un roman, de natură să o tragă din viaţa dezordonată spre o formă mai liniştită de contact cu sine. Nu cred că va scrie mai mult de cinci pagini. Ea nu ştie că apetitul existenţial, ca să zic aşa, a dus-o la un grad avansat de uzură psihică. Este însă tânără şi are resurse de regenerare. Ea are probabil şi anumite vicii legate de sexualitate; nu este chiar atât de dezinteresată precum pare; tinde, s-ar spune, să trişeze.

Consemnez o poezie scrisă apropo de D. – un document al strării mele de nevroză. Se numeşte „Tu vei trece”:  Tu vei trece doar, / ai şi trecut. / Te ţin de mână şi simt / că în orice clipă, / chiar acum, / te poţi risipi într-un fum. / Eşti din altă sferă, / nu pot să te ating; / între noi stă imposibilul. / Prin el te văd, / dispărând în depărtare, / ca o voce a nimănui, / pe care o auzi într-un telefon, / tot mai slab, / tot mai imperceptibil. / Să-mi uit emoţia degradantă, / să trec dincolo de clipa aceasta, / aş vrea. / Să ucid prezentul tremurător, / să alunec mai repede / spre bătrâneţe / şi spre moarte.

Comentariile par de prisos.

 

# Cu această D. B. am trăit un episod foarte curios, poate revelator pentru felul meu adânc de-a fi. Am mers împreună cu ea la Sinaia şi ne-am cazat într-una dintre vilele administrate de Uniunea Scriitorilor, pe Cumpătul.  Într-o cameră destul de mică, dar dotată cu un pat larg, mai mult decât încăpător pentru două persoane. Eu eram foarte îndrăgostit de ea şi mă manifestam ca atare, fiind foarte departe de postura recomandată de Nietzsche.  „Dacă te apropii de o femeie, nu uita biciul”, spune acesta. Sau ceva în acest gen. Eu, dimpotrivă, eram numai emoţie şi ezitare. Facându-i declaraţii, mi-au apărut chiar lacrimi în ochi. Îmi amintesc foarte bine acest amănunt.

Ea s-a dovedit totuşi sensibilă la acest mod de abordare, probă că abrutizarea adusă de luxură n-o afectase pe deplin. Am ajuns s-o facem, cum s-ar spune astăzi. Deşi eram foarte emoţionat sau poate tocmai din acest motiv, am avut o prestaţie deloc serafică. Stilul respectiv se numeşte ciobănesc şi presupune lovituri violente în colul uterin. Doar femeile zdravene şi cu mult apetit preferă aşa ceva. Una mai şubredă te opreşte imediat. Nu era cazul. Anumite semne arătau că D. preferă acest stil şi anume cu asupra de măsură. După o vreme, din gura ei a început să iasă un vaiet, de fapt urletui unui câine pe cale de-a se transforma în lup, printr-o transmutaţie magică. Eu mi-am continuat loviturile. Când urletul ei a devenit extrem de puternic, am comis una dintre greşelile vieţii mele. Diavolul mi-a întunecat minţile şi am crezut că îi provoc dureri. De asemenea, m-am temut că vecinii de cameră vor auzi, iar cota mea literară va scădea. Idiot patentat! Am ieşit. S-a dus dracului totul. Orgasmul ei cotropitor a rămas în domeniul virtualului.

În perioada următoare am mai făcut-o de câteva ori, dar fără feeling. Marea ocazie fusese ratată. #

 

24. 7. O mică teorie despre relaţia dintre iubire şi actul sexual. S-ar zice că într-o iubire încape un anumit număr de acte sexuale. Când acesta este atins, iubirea este terminată.  Cei tineri îşi consumă furibund iubirile, cei maturi le economisesc, parcă. Există deci o tehnică a păstrării şi întreţinerii iubirii. A-ţi menaja iubita, a o „lăsa”  chiar să se culce şi cu alţii înseamnă a dori să o iubeşti cât mai mult timp.

Fenomenala complicaţie a relaţiilor umane aici, în Bucureşti. Oamenii sunt nişte peşti prinşi într-un năvod, fără cale de scăpare. Este aproape absurd să încerci scrierea unui roman, dacă nu cunoşti un mare oraş.

Să nu mor înainte de a reuşi să-mi stârpesc propensiunea către excese.

Remember calendarul thebaic, în ceea ce mă priveşte!

Constrânşi să jucăm  „poziţii” neclare, spre deosebire de şah, unde simplificarea este posibilă. Poate că şi în viaţă se poate aşa ceva.

Să fii ceva şi să pari altceva, o regulă de fier. Actorii de cinema foarte bărbătoşi sunt poate în realitate nişte hepatici, puşi la regim. Campionul virtuţii trebuie să fie un vicios şi viceversa.

A te transforma în activitate, iată întregul secret. În ceea ce mă priveşte, lucrul acesta este posibil, datorită înclinaţiei mele spre excese. Selecţia este însă greu de realizat.

 

27. 7. Aseară, la Mogoşoaia, Marin Preda, beat, mi-a spus „păgubosule” şi apoi m-a înjurat urât. El îi înjură pe toţi. M-am gândit să renunţ la teza de doctorat despre acest autor. Nu-mi pot permite însă să fac asemenea risipe. În glasul lui M. P. era un soi de milă. Nici măcar nu mă lua în considerare. Să vedem cum se vor sfârşi lucrurile şi atunci vom râde.

Cine ar citi aceste rânduri ar diagnostica, poate: ratare, nevroză, eşec. Nu este chiar aşa, dar nici mult nu mai este până la acest stadiu. Singura mea posibilitate este să muncesc pe brânci, fără a mă droga în vreun fel.

Orice s-ar spune,  cariera de literat este interesantă; eşecul sau succesul sunt mai evidente decât în alte domenii de activitate.

Nu sunt în stare să spun nu. De aici mi se va trage eşecul. Oprirea, pentru numele lui Dumnezeu!

29. 7. Să nu mai particip la episoade întâmplătoare, cum ar fi: partide de poker (deşi nu pierd, în general); femei; publicistică la întâmplare; schimbări de program în urma unor impulsuri de moment; cheltuirea întâmplătoare a unor sume de bani.

Există şi scuze: regimul meu de viaţă improvizat; sărăcia; celibatul;  nevroza.

Cine se scuză se acuză.

Pare destul de clar că trebuie să scriu cărţi, publicând articole doar atunci când nu se poate refuza (adică la „Luceafărul” sau unde este prezumat un plus de prestigiu). Am căpătat o gândire fragmentaristă, din cauza nenumăratelor articole scrise.

Apariţia „Dispariţiei…” ar însemna ceva. Îmi este greu să-mi închipui ce voi face dacă nu va apărea.

Am adus un pisoi cam famelic, pentru a-i da ceva de mâncare. Se comportă strălucit. Mănâncă şi apoi se culcă. În mod intermediar, îmi arătă simpatie. Are o atitudine consecventă, spre deosebire de mine. Eu  pendulez între marea tărie şi marea slăbiciune.

Această nenorocită manie a teoretizării propriei existenţe! A o practica înseamnă, de fapt, a construi în permamenţă proiecţii fictive, variante păguboase la viaţa  reală.

Viktor Korcinoi ar fi cerut azil politic într-o ţară din vest. Înseamnă că şi după 40 de ani omul continuă să fie puternic şi să trăiască din plin. Nu este exclus ca la meciul Karpov – Korcinoi ceva să nu fi fost în regulă.

Probabil pomâine mă voi duce la Costineşti, la D., aflată în tabăra studenţească de acolo. Iniţial m-am gândit să nu mă duc, dar nu se poate lupta împotriva destinului meu de om fără preget în faţa unor solicitări.

Mania confesivă – semn cert de nevroză.

1. 8. Am fost la D. Este bizar de imatură. Iar eu, cumplit de matur. Mi se confirmă ideea că maturitatea este starea optimă (la bărbaţi, cel puţin).

Fenomenalul spectacol al litoralului; oameni marionetizaţi, dar fericiţi poate tocmai din această cauză. Orice act autentic este (pare) imposibil, acolo. Toţi joacă roluri bine trasate şi grozav de puţine la număr.

D. este la ora actuală aproape o marionetă neputincioasă; fumează; se droghează cu rinofug; are o scolioză şi o apropiată spondiloză cervicală; tonus muscular extrem de scăzut, inacceptabil la o fată de vârsta ei; foloseşte zilnic medicamente pentru dureri de cap; stare evidentă de psihastenie; abulie; variabilitate rapidă a deciziilor; ciclotimie; lipsă de concentrare; preferinţă pentru „uitarea de sine”.

În aceste condiţii, scrierea unei cărţi pare problematică. În mod previzibil, ea urmează să se detracheze tot mai mult, trăind la întâmplare, urmând ca într-un viitor oarecare să se lovească „de viaţă” şi să corecteze ce se mai poate corecta. Rolul meu: bărbatul puternic, menit să protejeze şi să ajute. Dificil, în situaţia dată. Ar fi de preferat ca ea să se maturizeze.

Călătoria mea la Costineşti – o mare deşertăciune. Adevărul este că nu mai am disponibilitate pentru acţiuni formale. Nu sunt dezamăgit, dar observ că marea bătălie se dă în singurătate. D. nu s-a gândit nici o clipă serios la mine. Ea doar a încercat, în trecere, fără prea mare convingere, să profite de oportunităţile situaţiei. Nu sunt un Des Grieux.

Este ciudat cum, ori de câte ori încerci să aprofundezi un om, dai de steril. A fost una dintre greşelile mele: am ieşit prea des din jocul de aparenţe presupus de viaţa cotidiană.

4. 8. În câteva zile, mă mut de aici, din Berceni, într-o locuinţă situată lângă Operetă, dar fără încălzire centrală. Lemne. Are electricitate şi telefon.

Peripeţiile „Dispariţiei…” continuă. Cartea s-a pierdut pe drumul de la Centrala Editorială la Direcţia Presei!

Trei realităţi ale vieţii mele: improvizaţie accelerată pe ultima porţiune a unei acţiuni; corectare perpetuă a unor efecte ale superficialităţii; damnare de a obţine lucruri prea scump plătite.

Să nu mai fumez. De mâine. Este ceea ce înainte mi se părea o joacă.

 

7. 8. O nesfârşită improvizaţie – aceasta este marca existenţei mele.

Dificultăţi de tot felul în legătură cu plecarea în Polonia, cu mutatul, cu lipsa de bani.

Încerc şi reuşesc să nu mai fumez şi să nu mai beau cafele. Am nevoie de toţi banii şi de toate facultăţile mele mintale pentru a putea face faţă unei situaţii bizar de proaste.

Cu adevărat, nu-mi mai pot permite nici cea mai mică greşeală. Este o tristă necesitate.

Atenţie la calendarul thebaic: mari proiecte eşuate.

 

10. 8. M-am mutat pe lângă Operetă. Este o casă acceptabilă, dar mizeră în esenţa ei. Ce poţi să faci!? Aproape nimic. Stau printre grămezi de lucruri nearanjate (ale mele). Acestea tind să se contopească cu ale proprietarei (nenumărate). Ea s-a mutat în garsoniera mea de la Braşov, fără acte.

Cinismul şi oportunismul oamenilor în vârstă sunt triste necesităţi şi nu defecte de caracter.

13. 8. Pare destul de bine aici, în locuinţa doamnei D. Viaţa raţională e bună, dar într-un fel ciudat: e bună în sine, dar nu prea poate fi transformată în altceva (în succes, de pildă). Oricum, mă simt mai bine în starea de om fără vicii.

Toamna se anunţă, am făcut prima laringită.

Viaţa este destul de tristă, dar omul luptă până la capăt, deşi ştie că va pierde partida.

A noua zi de la abandonarea fumatului şi a cafelelor. Am din ce în ce mai puţine tentaţii. În mod curios, abandonarea acestor excitante mă plasează într-o stare de fiinţă aproape asexuată.

Voi pleca deci în Polonia, ca şi acum trei ani, bolnav. Este o simetrie ce dovedeşte cât de simple ne sunt de fapt existenţele.

D. vrea să stea aici în absenţa mea şi să-şi înceapă romanul. N-ar fi exclus să reuşească.

25. 8. Reîntoarcerea din Polonia. Întâmplări interesante. Revelatoare lipsă de dezinvoltură din partea mea; explicaţia ei este şirul cronic de eşecuri suportat de mine în ultimii doi ani.

Pista SF pare deosebit de mănoasă. Ar trebui să perseverez în această direcţie. Astăzi se cere să acţionezi cu o eficienţă aproape incredibil de ridicată, dar să ai şi destin favorabil. A alege planuri grandioase şi a le realiza repede. În ceea ce mă priveşte, se pare că soluţia spiritelor ajutătoare este singura bună, eu fiind un prost executant.

În Polonia, am citit (rău), un referat în limba franceză. L-am publicat apoi într-o revistă locală, unde lumea m-a privit ca pe un mare autor. Textul va apărea probabil şi în Bulgaria.

Un caiet de relaţii (spirite ajutătoare). Chiar azi îl voi face. Traducători, stilizatori, dactilografă, documentarişti. Aparent himeric, planul folosirii unor oameni  în nişte scopuri exacte este realizabil de îndată ce voi dispune de câteva mii de lei. În acest caiet vor figura şi persoane necesare pentru publicarea unor texte. Importantă, în ceea ce priveşte spiritele ajutătoare, este respingerea persoanelor nepotrivite (incapabile de efort, trădătoare, prea interesate, mincinoase etc.). Dacă înainte de congresul de la Poznań aş fi investit câteva mii de lei pentru traducerile necesare, multe texte ar fi apărut în ţările Europei, aducând importante avantaje.

 

27. 8. Este foarte probabil că nevroza mea se află într-un stadiu foarte avansat. Nu cred că are rost să mă duc la vreun medic, cel puţin deocamdată. În orice caz, sunt dominat de o senzaţie vertiginoasă.

Mâine vine mama. Poate că prezenţa ei va avea un efect bun asupra mea.

Întâlnire cu M., iubita mea de acum 11 ani. Acum îmi apare îndepărtată, protejată de un remarcabil calm, dezvoltând o inteligenţă vădită; are 30 de ani şi priveşte cu înduioşat dispreţ elanurile mele confesive.

În Polonia am reluat fumatul, cu tot cortegiul lui de determinări psihice stingheritoare.

Să rezist în continuare, altceva nu văd. Să capăt un statut distinct în proprii mei ochi – iată lucrul cel mai greu la ora actuală.

Nevroza se manifestă, după câte am impresia, prin marea instabilitate a deciziilor în corelarea acestora cu concretizarea lor.

30. 8. Un vis ce mi se pare aproape imposibil de realizat: a avea o locuinţă, un birou pentru scris, venituri normale şi certe. Deocamdată provizoratul continuă să fie marca existenţei mele.

Reconciliere cu L., fiinţă fără vocaţie de curvă; ea practică o sănătoasă profitare de ocaziile ce se ivesc.

Revenită din voiaj, D. mi-a telefonat imperativ, chemându-mă, parcă, la apel. Discuţii despre spiritism.

Apariţiile prefeţei despre Labiş şi a „Dispariţiei…” – iminente.

Dacă cineva va citi acest jurnal cândva în viitor, va spune: iată un scriitor damnat, lovit de  vicisitudinile vremii sale! Acel cineva nu o să ştie că, de fapt, eu însumi n-am fost în stare să-mi salvez viaţa.

4. 9. Iată şi toamna – anotimp superb în Bucureşti.

Nouă tentativă de abandonare a fumatului. Este aproape penibil pentru mine să constat că nu mai am forţa de altădată. Fumatul, această chestiune absolut neînsemnată, îmi pune probleme!

În aceste zile mă apuc de cartea despre poezie, refuzând orice altă muncă literară. Sper să iasă destul de bine. Să mă feresc de capcana unde am căzut de atâtea ori până acum: o carte prea mică.

Conflicte inexplicabile la redacţie.

Nu ştiu cum o să scriu cartea despre poezia patriotică. Mă simt ca şi cum mi-ar fi căzut o cărămidă în cap.

Lămurirea relaţiei cu D. este după cum mi-am închipuit: puţin îi pasă de mine. Nu pot decât să aplic proverbul: nu te rogi la sfântul incapabil să te ajute.

5. 9. Trist este că suntem obligaţi, de la un moment dat, să facem aproape numai lucruri dezagreabile.

Se pare că de această dată lăsarea de fumat îmi va reuşi. Azi este a şasea zi. Dorm interminabil şi parcă ceva începe să mi se mişte în creier.

Lecturi din „Poezie şi profunzime” de Jean-Pierre Richard. Lucruri frumoase, nici vorbă, dar sunt ele oare revelatoare pentru natura umană? Aceşti poeţi bolnavi sunt oare mai reprezentativi pentru umanitate decât ceilalţi oameni? Întrebări  caracteristice pentru  modul cum, în ultimul timp, tind să înlocuiesc esteticul prin sociologic.

Ca şi literatura, critica este foarte rar bună, revelatoare. Numai că, fenomen greu sesizabil, astăzi critica proastă, plată, neadevărată mai bine zis, trece (este acceptată) la fel de uşor precum în trecut trecea literatura proastă. E mai simplu să fii critic prost decât autor de ficţiune prost. Este mai uşor să pari critic decât să pari autor de ficţiune.

Citesc mult prea puţin; compensaţia se află în capacitatea de sistematizare.

 

25. 9. Un citat din „Moştenitorii focului” de Herbert Zand: „Manfred era un teoretician aproape genial, cu o tentă de dispreţ faţă de practică, neaşteptat de rezistent, ce nu cruţa nici un efort cât timp era în defensivă, dar atunci când trebuia să iasă din apărare, devenea nesigur, pierdea măsura, venea cu planuri gigantice, gândite până la ultimul amănunt, care însă nu întâmpinau decât neîncredere şi refuz.”

 

26. 9. Din 11 septembrie, curentul electric este întrerupt în casa unde locuiesc. Aseară am jucat o partidă de poker la lumina lumânărilor. N-am pierdut. Adversarii mei au fost nişte intelectuali fricoşi, incapabili să rişte.

Mă voi interna, se pare, în spital. Probleme renale.

Lectură din „Idele lui Martie” de Thornton Wilder, un frumos eseu scris sub formă epistolară. Are înţelepciune. Am avut impresia naivă că aşa ceva aş fi putut scrie şi eu…

Este inadmisibil să ai atâtea idei şi proiecte, să le detaliezi prietenilor cu atâta coerenţă şi să scrii texte atât de insignifiante.

Totul pare a dovedi că mă aflu pe calea unei ratări clasice. Să mai fie cu putinţă o oprire şi  începerea unei existenţe raţionalizate? Ştie doar destinul (adică înlănţuirea de întâmplări din viitorul apropiat).

Zilele petrecute în spital ar trebui să însemne începutul acestui viitor. Apoi, să merg la sanatoriul de nevroze (sau cum îi zice).

Cei din jur mă privesc deja ca pe un perdant, bun de ironizat în în legătură cu vârsta şi sărăcia. Poate că se grăbesc cu aceste ironii.

 

11. 10. Reaprinderea luminii electrice.

Am stat cinci zile în spital. Apoi, o săptămână la Braşov (tenis de masă şi plimbări).

A treia tentativă de lăsare a fumatului!

Încurcături interminabile cu drepturile de autor. Coşmarul trebuie întrerupt, cu orice preţ.

Constatarea că lectura intensă mă ajută să mă menţin la un grad acceptabil de rezonabilitate, ferindu-mă de salturile morbide.

Conformarea la regulile acceptate ale succesului, evitarea manevrelor inutile sau cu scurgeri de energie.

13. 10. Nenumărate dificultăţi provocate de vecinii doamnei D. N-am nici un ban. Abandonarea fumatului aduce o creştere a bunului simţ.

Să dau un anunţ pentru schimb de locuinţă. Să reîncep lupta pentru buletin de Bucureşti. Cu mult calm, să manevrez în continuare. Ce altceva?

Câteva spicuiri dintr-un zodiac, referitoare la mine: egoism, dorinţă de a primi tot şi de a da puţin, nemulţumire cronică în dragoste, reuşite intelectuale nerăsplătite pe măsură, spirit de analiză, meserie fără legături cu gusturile sale, scrupulozitate, conştiinciozitate. „Are deseori plictiseli. Le doreşte, le atrage, le cheamă, le gustă cu deliciu. Dificultăţile sunt domeniul lui, le găseşte sublimul. Puteţi conta orbeşte pe el. Păstrează credinţa şi speranţa, mistic.” Nu e rău zis!

14. 10. În cele din urmă, totul se reduce la a putea sau a nu putea scrie.

După o altă carte de astrologie ar rezulta că perturbările  personalităţii mele  provin din ascendentul în Leu. Planul cu împărţirea anului în două părţi distincte se potriveşte cu această contradicţie. Mai întâi, muncă solitară şi asceză  pentru succes, apoi o lungă vacanţă mondenă.

 

# De fapt, ascendentul meu este în Scorpion. Sau, dacă vrem ceva mai „onorabil”, în Balanţă. #

 

A zecea zi de la lăsarea de fumat. Primele două tentative au eşuat tocmai în a zecea zi! Curios!

D. B., mai îndepărtată de mine decât oricând.

 

16. 10. Tentativa lăsării de fumat pare să fi reuşit. Fac gimnastică şi mă simt din ce în ce mai bine. Voi începe zilele acestea tratamentul pentru nevroză.

Zodia mea, Racul, predispune la efort solitar şi laborios, plus nesociabilitate. Leul din ascendent aduce histrionism, superficialitate, dorinţă de a obţine succese fără muncă, doar prin şarmul inexplicabil al nativilor influenţaţi de acest semn. Fumând, întăresc ascendentul. Viaţa ponderată (de Rac) pare însă mai propice scopurilor mele literare.

 

17. 10. Am câştigat din nou la poker. Faptul că am jucat atât de mult în compania unor profesionişti îmi foloseşte acum, când adversarii mei sunt nişte literaţi prudenţi.

Dacă în loc de jurnalul miorlăitor-confesiv aş fi scris un roman, acum ar fi fost gata! Oricum, multe panseuri din cele cinci caiete pot fi folosite într-un viitor roman.

26. 10. Lichidarea intempestivă a locuinţei unde am stat mai bine de  două luni. Am dus toate lucrurile la Braşov. În câteva zile, garsonierea mea va fi eliberată şi gata să-mi primescă eventuala retragere din Bucureşti.

Deocamdată stau la casa de creaţie de la Mogoşoaia (25 lei pe zi). Aici este suficient de agreabil. Mi-a reuşit abandonarea fumatului, azi se împlinesc trei săptămâni. Fac regulat gimnastică. O nouă repriză începe.

De pe geamul camerei văd copaci atinşi de toamnă. Se aud păsări.

Criză de colită. Un bărbat adevărat n-are ceva sau, cel puţin n-o recunoaşte.

Tot secretul este să mă feresc de partea femeiască.

Echilibristică pecuniară. Doar manevrând cu mare atenţie, voi reuşi să rezist.

Poker câştigător, în compania unor oameni de artă beţi. Apoi, întâlnire cu o carte îngrijorător, inimaginabil de proastă. Cei care i-au dat drumul nu pot fi decât nişte trădători (faţă de cine!?) sau nişte persoane de o enormă prostie. Când încurajează asemenea tipărituri, oficialităţile sunt de neînţeles. Nimănui nu poate să-i folosească aşa ceva. Pentru prima dată, mă simt cu adevărat indignat.

Trebuie să comit compromisul de a scrie despre această carte o recenzie „echilibrată”. O voi trata drept o carte pentru copii. Ar trebui să mă indignez, dar n-am stofă de martir.

În mod curios, banii câştigaţi din poker îi voi folosi pentru a cumpăra medicamente împotriva neurasteniei. Mă cam paşte aşa ceva, în ciuda grafiei mele de om stăpân pe nervii săi.

Se anunţă o perioadă bună, aici la Mogoşoaia, unde oamenii vin să creeze, dar pică în nişte crunte beţii şi cheamă femei pierdute, în vederea unor orgii, pare-se, colective.

Promisiunile în legătură cu banii (avansul) pentru „Dispariţia…” datează de la sfârşitul lunii august. Să mai zici că ardelenii sunt oameni serioşi!

Este ciudat modul lesnicios de trai al literaţilor de la Bucureşti. Sunt nişte adevăraţi sinecurişti. Practic, ei pot obţine foarte mulţi bani. În schmb, alunecă la fel de uşor în detracare. Beau, fumează, preacurvesc, sunt nişte disperaţi. Pe mine, sărăcia mă menţine pur.

29. 10. Să nu mă las intimidat. Să joc mai departe, orice s-ar întâmpla.

Recenzia amintită va apărea în proximul număr din „Luceafărul”.

Oricum, mama este singura persoană cu milă pentru mine. Ea  ascultă cu relativă atenţie plângerile mele. Pentru ceilalţi nu valorez cine ştie ce.

Studii de chiromanţie şi de astrologie.

Nu mai beau cafele. O luptă interminabilă cu mine însumi.

Este de neînţeles (în afara interpretărilor astrologice) cum  am reuşit să manevrez atât de prosteşte în existenţa mea de până acum.

M-am mutat în camera cu numărul 25. În sinea mea nu sunt superstiţios, dar nu îmi prea plăcea că în fosta cameră se spânzurase nevasta lui Nicolae Breban. Din noua cameră văd o cruce, chiar două.

5. 11. Doamna D. nu mai vrea să plece din locuinţa mea din Braşov! Demersuri pe la Miliţie.

 

# Această femeie avea geniul murăturilor şi al dulceţurilor. Al conservelor, în general. Ea însăşi, era o femeie la vreo 45 de ani, destul de bine conservată, dispusă să furnizeze la o adică şi servicii sexuale. Cu asemenea atuuri, şi-a găsit un aliat în persoana sectoristului, miliţianul răsăunzător de strada mea din Braşov. Acesta avea protectorii lui. Atunci când m-am dus la Miliţie, s-o reclam pe cea înţepenită ilegal în garsoniera mea, am fost tratat foarte rău şi sfătuit să locuiesc la maică-mea! Respectivii m-au luat cu „bă”! Scriitor!?  „Luceafărul”!? „Astra”!?  Nimicuri. M-au tratat ca pe unul tocmai ieşit de la pârnaie. Am avut noroc cu faptul că maică-mea o cunoştea pe nevasta unui şef de la Miliţie. Am ajuns la acesta. El m-a sfătuit, neoficial, s-o dau afară pe doamna Dan. Am făcut aşa, iar sectoristul n-a îndrăznit să intervină! #

 

Depresie psihică urâtă de tot. Azi era cât pe ce să mă reapuc de fumat. Ar fi fost absolut lamentabil.

Studiile de astrologie nu sunt rele. De exemplu, despre cei din categoria mea se spune că au drept singur atu inteligenţa. Aşa pare a fi. Tot ce fac cu ajutorul acestei facultăţi iese bine. Tot ce ţine de şarm, destin, sănătate iese prost. În consecinţă, trebuie să mizez totul pe această facultate predominantă şi să mă salvez prin ea.

În orice caz, pot spune că niciodată n-am fost mai încurcat decât acum.

Va trebui să mă tratez, în cele din urmă, de această veziculită sau ce dracul o mai fi. Să scriu 20 de pagini pe zi. Aceasta ar rezolva toate problemele.

Azi am scris, extrem de uşor, vreo 8 pagini din bizara carte despre Drăgan. Iese extrem de bine. Un asemenea text despre Eugen Barbu ar însemna o mare lovitură. Încerc să concretizez mai vechea mea idee despre critica-roman.

Promisiunea de bani de la Editura Dacia – minciună. Nu mai trebuie să contez pe „Dispariţia…”. Este amânată pentru anul viitor, mi se spune, dar cine ştie cum o fi adevărul. Ar trebui să mă duc acolo şi le dau băieţilor bani lichizi. Nu am însă aşa ceva, din păcate.

Gimnastica agravează, se pare, veziculita, dar n-am ce să fac. Trupul să reacţioneze, să dovedească vitalitate.

10. 11. Am nişte idei în legătură cu poezia patriotică.

Stau la Mogoşoaia în continuare. Iau medicamente, pentru a trece de pasa depresivă. Citesc. În curând voi redacta câteva memorii către oficialităţi.

Posibilă salvare prin munca literară. O întrevăd.

Cinci săptămâni de la abandonarea fumatului. Nu mai am aproape nici-o tentaţie de a-l relua.

Duminică ar urma să merg la Braşov, pentru a o scoate cu forţa din casă pe doamna respectivă.

Din horoscop rezultă că defectul meu principal este versatilitatea. Poate că da.

13. 11. Nu fumez.

Activitatea criticii nu ajută la perfecţionarea literaturii (argumentul istoric). Leo Spitzer către Franco Fostini: dacă nu se admite că literatura este „una cosa disinteressata”, nu există critică estetică, ci doar ideologică.

Critica estetică este deci echivalentă, în esenţa ei, literaturii propriu-zise; doar fiind ideologică se poate emancipa şi căpăta un statut distinct. La noi, în actualitate, cei mai apreciaţi critici fac un soi de literatură, adevărurile despre literatură neavând căutare. Aparenţa unei critici emancipate este dată de emiterea unor judecăţi de valoare false. Se spun aceleaşi fraze despre diferite cărţi.

O carte SF. O albină îşi spune opiniile cu privire la evoluţia speciei sale.

Înmulţirea vertiginoasă a proiectelor este semn de nevroză.

 

14. 11. Mâine vine un tip din R. D. G. Voi pierde un timp cu el, făcând eforturi de a mă exprima cât de cât în germană. Apoi voi merge la Cluj, pentru a lămuri  lucrurile cu editura. Textul cărţii mele despre poezia patriotică  se dezvoltă bine, ca efect al unei schelării teoretice clare.

România-Franţa 15-12! La rugby.

Nervii tind tot timpul să mă lase. Lupt cu ei, cu şanse schimbătoare.

Cât de uşor este să zici: Este o nevroză. Mai greu este să te afli în mijlocul acestei nevroze.

 

22. 11. Am plecat de la Mogoşoaia. Casa respectivă a intrat în renovare. Nu mai am nici un obiect la Bucureşti. În felul acesta, m-am întors la situaţia de acum trei ani! Este de necrezut.

Sunt la Braşov, în vechea mea garsonieră, poluată de obiectele doamnei D. Sunt în concediu de odihnă.

Într-adevăr meseria de a trăi nu este uşoară. Chiar dacă voi pierde partida, nu se va putea spune că nu am luptat.

Cartea de la „Dacia” va apărea probabil încă în acest an. Am văzut corectura. Nu este prea proastă, cartea.

Să lucrez la cartea despre poezie. Să îmi înving nenumăratele impulsuri prosteşti, capabile să mă demobilizeze în permanenţă.

Mai mult de o lună şi jumătate de la abandonarea fumatului. Nu mai am aproape nici-o tentaţie.

Lupte cu doamna D. Ea vrea să-mi ia casa. Am rearanjat locuinţa. Totul este ca acum trei ani (exceptând lipsa braşovencei D. şi a serviciului în Braşov).

Publicând cartea despre poezie, s-ar aranja multe. I-aş putea-o dedica lui N. Dragoş. Ar fi o surpriză interesantă. O lovitură tactică bună, contrazicând modul meu de acţionare pe ocolite.

Caracteristicile diferitelor zodii pot constitui punctele de plecare pentru personajele unui roman. Sunt adevărate fişe caracterologice.

Bizară revenire a situaţiilor. În urmă cu trei ani scriam, aflat sub presiune, cartea de compromis despre Zaharia Stancu!

Mă aflu, se pare, sub damnarea de a scrie şi de a face doar lucruri derizorii.

1976

 

27. 11. Plătindu-i 500 lei, am reuşit s-o elimin pe doamna D.! Scenă finală lamentabilă. Ura împotriva intelectualilor nu este o vorbă goală. Încercări de intimidare la Miliţie!

A scrie o povestire SF, pornind de la ideea că  orice text scris este matematic previzibil, ca posibilitate statistică.

30. 11. Ameninţări rămase fără urmări din partea reprezentanţilor doamnei D.

Critica literară se interesează de literatură mai ales atunci când aceasta este reprezentativă pentru umanitate. Diferitele speculaţii asupra limbajului poetic sunt justificate de faptul că limbajul este o formă esenţială de manifestare umană. Adevărurile despre limbaj sosesc însă mult prea în urma practicii.

Misiunea erudiţilor. Asimilarea informaţiilor dintr-un anumit domeniu este o chestiune de timp. După acumulare urmează nişte speculaţii noi, bizar de simple. A scrie o carte de erudiţie  pare ciudat de uşor pentru cineva dispus să citească în linişte şi să-şi facă fişe. „Contribuţiile” sunt infinitezimale. Avantajul este că nici un foiletonist nu îndrăzneşte să te atace.

Iată, de pildă, cartea lui Aurel Sasu, „Retorica literară românească”. Este o înlănţuire de fişe, punctată de insolenţe puerile la adresa unor mari cercetători. Am auzit că a fost primită favorabil. Modelul pare a fi o carte a lui Marian Popa, unde există o simplă transcriere de fişe, o performanţă pur fizică.

Nu mă mir, prin urmare, că o serie de reprezentanţi ai poporului inteligent s-au refugiat în istoria literară. Este un tărâm călduţ, unde cu încetul, urmărind gândurile altora, te obişnuieşti cu lipsa ta de originalitate. A face publicistică este un soi de sacrificiu.

În aceste zile, regăsesc plăcerea resimţită în adolescenţă, citind reviste vechi, la Comloş. Această plăcere am mai avut-o cu vreo patru ani în urmă, când am stat un concediu întreg la Bucureşti, în locuinţa lui Victor Zednic, aflat cu iubita lui în locuinţa mea din Braşov. Atunci am citit Dostoievski şi presă literară românească din perioada proletcultului. Este o şmecherie: după câteva zile de lecturi intense, intri într-o stare psihică favorabilă, de calm laborios. Te simţi în stare să scrii texte valabile.

Scrisul şi cântatul la pian se aseamănă între ele. Trebuie să-i asculţi pe alţii cântând şi să exersezi (precum copilul din acest bloc; el scârţâie cu aplomb, la vioară, câteva ore pe zi, obligându-mă să mă arăt îngăduitor, în mine însumi; amândoi suntem nişte diletanţi…).

Interesantă este şi senzaţia de fragilitate fizică, adusă de insistenţa în munca intelectuală. Un erudit se simte probabil aproape imaterial, ca un suflu.

3. 12. Lecturi destul de intense, din cărţi de referinţă, despre retorică. Lucruri interesante, dar cât de deşarte, în cele din urmă. Erudiţia îi dă omului o seninătate destul de tristă.

În noaptea trecută, o cumplită migrenă, semn că trebuie să contez pe o putere de muncă mai degrabă mică.

Astăzi, două luni de la abandonarea fumatului. Ar mai fi 7.

Cartea lui Curtius, fantastică, acaparatoare. Dintr-o asemenea carte, un critic ar trebui să citească un număr de pagini în fiecare zi. După o asemenea lectură este greu să mai scrii articole stupide.

 

5. 12. Conspectez cartea lui Aurel Sasu, amintită într-o însemnare anterioară. Este de o incoerenţă absolut fascinantă. Autorul nu cunoaşte bine sensul termenilor folosiţi, gândirea lui este tulbure, contradictorie, aproape imposibil de urmărit în incoerenţa ei. Am de gând să scriu un articol polemic despre această carte. Întrebarea este cine mi-l va publica. Lectura înaintează nemaipomenit de greu. Pur şi simplu, este aproape imposibil să pricepi ce vrea să spună acest om cumsecade.

Cât de limpede se exprimă adevăraţii erudiţi! Este o delectare să le citeşti textele. În plus, lectura lor îţi inculcă o anumită seninătate.

D., fata interesantă din Bucureşti, s-a apucat de studiul limbii sanscrite şi se pare că face progrese! Ideea exprimată de această fată prin modul ei de a se comporta este că în lumea de azi dragostea (fizică şi spirituală) este un lucru secundar; importantă pare a fi realizarea strict individuală; relaţiile  semenii sunt reduse la o camaraderie loială, dar de suprafaţă.

8. 12. Câteva observaţii ale mamei mele (69 ani) în legătură cu activitatea mea profesională: cărţi neînsemnate; publicistică futilă; lipsă de convingere în practicarea profesiei; un declin intervenit după câteva succese de acum 4-5 ani.

Sunt idei foarte corecte, adevărate.

Mi se încheie concediul peste câteva zile. Lucrurile s-au petrecut ca întotdeauna: timp pierdut în lupta contra versatilităţii psihice; câteva lecturi interesante, dar mult prea îndepărtate de obiectivele mele apropiate.

În mod matematic, mă trezesc în întreprinderi păguboase (de cele mai diferite naturi). Astfel, aproape o săptămână, am studiat o carte stupidă, în vederea unui eventual pamflet (cine ştie dacă o să-l mai scriu). În schimb, n-am făcut nimic pentru cartea mea (vitală). Un destin sucit, de om capabil să-şi pună tot timpul beţe în roate.

După un telefon dat doamnei M., persoană cerebrală, în stare să sufere doar când îi este lezat orgoliul, am scris un text bun, primul din acest concediu!

Idei pentru un eventual comentariu despre sf:

– analogie cu logica trivalentă a lui Łukasievicz; această logică introduce o propoziţie a probabilităţii, depăşind astfel principiului terţiului exclus; analogia are în vedere lectura SF;

– ameţeala intelectuală în faţa paradoxurilor SF ar fi echivalentă celei stârnite de paradoxurile logico-matematice; în ambele cazuri există un indemonstrabil;

– în A. Dumitriu, consideraţii în legătură cu relativitatea logicilor modale şi polivalente;

– daca această emoţie – vertij este echivalentă cu cea estetică;

– asemănarea cu discursul obscur al unui sofist;

– un specific mecanism de echilibrare a posibilului (acesta trebuie ferit de transformarea în parodie sau în alte forme degenerate).

La două luni de la abandonarea fumatului, grafia mi-a revenit la verticală!

9. 12. Alte idei în legătură cu genul SF. Descrierea lui prin analogie cu paradoxul lui Russel (de revăzut cartea lui Imre Toth). Precum şi Anton Dumitriu, „Paradoxele logice” (1944), „Soluţia paradoxelor” (1965). Pentru sofişti, conceptul nu desemnează o realitate, reprezentând doar un cuvânt. De văzut definiţia dată de Hegel conceptului (se pare că are un anumit statut de concreteţe).

Am scris o recenzie de aproape trei file. Cu ideile din ea, cineva ar alcătui o carte.

11. 12. Nu mi-am făcut niciodată iluzii în privinţa oamenilor. Din acest motiv, nu mă mir când le întrevăd lipsa de generozitate.

Mi s-a încheiat concediul. Ca de obicei, am făcut cu totul altceva decât mi-am propus. În schimb, m-am îngrăşat cu cel puţin 5 kg. Abandonarea fumatului pare aproape perfect consolidată.

Îmbătrânind, observ tot mai clar mecanismele sociale. Lipsă de milă; omul trebuie să se apere şi să se ajute singur. Totul este privit prin prisma unui târg posibil. Oamenii sunt binevoitori faţă de tinereţe, fiindcă aceasta le promite ceva (fie şi simbolic).

La Bucureşti, trebuie să arunc pe masă ultimele atuuri: căsătorie, muncă la chit sau dublu, minciuni chiar. În orice caz, în comportamentul meu nu trebuie să se vadă că mă aflu într-o situaţie disperată. Nici nu se vede de altfel; mă ajută calmul meu nemaipomenit.

Acum, când am aproape un fel de burtică, îmi imaginez cum este să fii cu adevărat un om care trăieşte din scris. Să stai la masă zilnic, să scrii calm, citeţ, fără să te grăbeşti, folosind fişele, cu ore fixe şi cu o simili-secretară. Cu demagogie prin şedinţe şi cultivare a unor oameni de decizie. Cu scrisori dictate şi cărţi de vizită trimise oportun diferitelor persoane necesare, având  aproximativ gradul tău social. Cu concedii în locuri unde poţi fi văzut. În fine, cu o nevastă reprezentativă şi copii „delicioşi”, făcuţi la bătrâneţe şi întreţinându-ţi iluzia că eşti încă tânăr. Să intri, adică, adânc în mecanismele deşertăciunii şi ale compromisului. Să scrii tot timpul şi să nu devii un detracat.

Ce plăcut şi ce uşor este să scrii proză! Criticii sunt nişte damnaţi. Foarte plăcut este şi să citeşti proză, foarte bună sau foarte proastă.

17. 12. Am inaugurat un nou stil de viaţă, cel mai bizar dintre toate. Stau la Bucureşti doar patru zile pe săptămână. Dorm la hotel. Weekend-ul mi-l petrec la Braşov, în garsonieră!

Am dormit, pentru început, la Hotelul Astoria de lângă Gara de Nord, dând pentru primele două nopţi  câte 35 de lei, iar pentru a treia, 42. Eram destul de bolnav, cu febră. Erau camere cu televizoare şi telefoane, cu două paturi. Am nimerit, în mod firesc, alături de fiinţe grase, mâncăi şi beţivi. Toţi sforăiau cumplit. Am suportat totul, gândindu-mă că nu pot depune armele.

Bine că m-am lăsat de fumat. Am astfel un plus de energie.

În a doua zi am nimerit  cu un tânăr care avea un picior de lemn (din şold, săracul). Era rău îmbrăcat, dar fuma Kent şi avea un casetofon. M-am dus la recepţie şi am cerut o altă cameră. Mi s-a dat.

Nu am bani, de data aceasta, este chiar groasă. Dacă nu procur câteva sute nu voi avea de unde să plătesc hotelul şi trenul.

Pare clar că dacă nu voi fi în stare să scriu şi să public ceea ce scriu, va trebui să mă sinucid sau să mă transfer îndărăt în Braşov, ca profesor. Pentru tipii ca mine, aflaţi pe cont propriu, viaţa din scris este nemaipomenit de dură.

Am început tratamentul pentru colibaciloză (au auzit că este relativ incurabilă, dar nu prea gravă). Am dat ultimii bani pe medicamente.

Însemnările acestea aparţin parcă unui scriitor damnat dintre cele două războaie mondiale! Ce chestie, domnilor, ce chestie!

Mama mea este înţeleaptă. Ea şi-a dat seama că pentru mine nu mai există decât o singură cale de salvare: a intra pe calea normalităţii (în sensul de oportunism onest şi serios). Fără a mai face nici-o eroare.

 

18. 12. O frenezie îi ia în stăpânire pe publicişti şi nu-i mai lasă decât în urma unei cure de dezintoxicare. Este o aţâţare tradusă în folosirea nesăbuită, dar spirituală, a locurilor comune. Publiciştii exagerează în plus sau în minus, nu-şi mai urmează propria gândire, par conduşi de o sursă exterioară de energie.

Îmi pare tot mai greu de înţeles cum într-un singur om poate să se afle un superficial şi un profund. Acordul pare posibil doar atunci când respectivul publică texte aflate într-o certă corespondenţă cu lucrările sale de mari dimensiuni. În acest sens, articolele pot juca rolul unor clarificări personale ale unor concepte şi idei.

Ceva esenţial îmi scapă. Probabil că n-am suficientă personalitate, poate că n-am caracter. Nu este exclus chiar să nu fiu cine ştie ce inteligent.

Sunt cam bolnav. De data aceasta, ştiu destul de precis de ce sufăr.

O schemă de tragedie. Un om se distruge doar pentru că refuzul său de a accepta locurile comune din gândire se transferă şi în viaţa lui; fără locuri comune în comportamentul social, omul este un damnat şi se îndreaptă spre dezastru.

25. 12. Citesc „Punct contrapunct” de Aldous Huxley. Am încercat s-o mai citesc cândva, dar m-a plictisit. Acum îmi place. Ideea că gândirea unor intelectuali are un unic mecanism, incapabil să producă noutăţi. N-o fi aşa. În orice caz, nu pot accepta ideea că literatura nu înseamnă nimic, deşi poate că o dispreţuiesc, în adevăr, în adânc. Acest dispreţ poate fi însă doar reflexul unui suflet meschin sau al ignoranţei.

Plăcută este dezinvoltura autorului. Relaxarea lui. Cu seninătate, spune ce ştie despre diferite lucruri. Inteligenţele din carte sunt trase pe un singur tipar, sunt reductibile la una singură (a autorului). Un soi de sterilitate plăcută este elementul lor comun.

Mi-ar plăcea să scriu un roman. Aş avea oare că să spun? Sincer vorbind, nu-mi dau seama dacă sunt un dobitoc sau un om inteligent.

Citat din Huxley: „Înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale – viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filozofiei, esteticii, criticii – constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţii realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frământatelor clipe ale vieţii.” Căutarea adevărului, spune el apoi, este mult mai uşoară decât a învăţa să trăieşti integral.  Bine zis, dar rău continuat. Ştia totuşi destul de multe în 1928.

De fapt căutarea adevărului ar fi simplă şi puerilă,  dacă nu ar avea structura unei prăbuşiri perpetue a unui edificiu mereu reconstruit. Azi, ideea lui Huxley pare aproape pe deplin un clişeu sceptic de gândire. S-a „dovedit” în atâtea feluri că aşa-zisa complexitate a realităţii este un simplu mit (influenţa ei asupra oamenilor este absentă; suferă pentru complexitatea lumii doar scriitorii; şi nici măcar ei).

Huxley: „Iar practic, încercarea de a deveni mai mult decât uman înseamnă a deveni mai puţin uman.”

Printre altele, din această carte rezultă că inteligenţa este un fel de blestem. Cine este prea inteligent va fi pedepsit de către destin. Va scăpa doar acela care nu se va lăsa atras de prăpastia cuvintelor bine aranjate şi va trăi prin intuiţii şi prin simţuri.

Aceasta este totuşi o afirmaţie cam goală pe dinăuntru. Cel puţin, pentru oamenii săraci.

Ideea mare, ce mi-a apărut şi mie adesea (poate că pluteşte prin atmosfera culturii) este că performanţă importantă este să faci din propria existenţă o operă de artă.

Aceşti englezi liniştiţi. Vieţile lor par interminabile fiindcă sunt duse într-un calm huzur. Săracul se simte contaminat irezistibil de o frenezie nesănătoasă. Are un „comportament de preocupare” (cf. „Sociologia aspiraţiilor”).

Cu calm şi dacă destinul permite, pot face câteva lucruri în această viaţă.

                          II

1977

 

3. 1. Revelion petrecut în compania unui cuplu de veri şi a lui A., doctoriţă nefericită datorită unui divorţ, fiinţă bună la suflet şi având un dar de a apuca partea rea a lucrurilor.

Am terminat tratamentul pentru colibaciloză (17 zile). Simptomele au dispărut aproape în întregime.

În mod absurd tind să cad într-una dintre deciziile caracteristice pentru întreaga mea existenţă de până acum: a nega o întregă perioadă de viaţă, revenind la punctul ei de plecare. Vreau tot mai sincer să revin la Braşov. Să abandonez lupta de uzură din Bucureşti şi să mă livrez unei vieţi confortabile, de om în stare să îmbătrânească înconjurat de comodităţi.

Pare destul de clar că în angrenajul personalităţii mele este absentă o rotiţă indispensabilă în lupta pentru succes. Nu-mi lipsesc mijloacele, ci apetitul pentru succes! Iată ce înseamnă să ai o vocaţie de om mediocru! Nu zice rău horoscopul.

Dacă vreau să fiu cinstit, trebuie să recunosc că sunt tentat de tot felul de acţiuni dezavantajoase. Le selecţionez cu grijă, s-ar zice.

Trebuie, se pare, să mă obişnuiesc pe deplin cu ideea că iarna sunt bolnav şi trebuie totuşi  să lucrez.

Incredibila mea sărăcie ar trebui să ducă la marea literatură. Nu se întâmplă aşa, fiindcă nu reuşesc să mă cantonez într-o situaţie anumită.

6. 1. Abstinenţa sexuală este de fapt ultima carte aflată la dispoziţia mea în lupta pentru obţinerea unei stări propice scrisului. M-am reapucat de gimnastică.

În legătură cu „Relaţia social-autonom în artă” de Grigore Smeu. Spune pe ocolite că opera are un autor colectiv. Antinomia social-artistic pare absolut ireductibilă.

A apărut cartea lui Labiş, cu prefaţa mea. Este un text bun. Aflu, o dată mai mult, că inteligenţa speculativă n-are nici-o legătură cu succesul. Ba chiar îl periclitează.

 

9. 1. Există o anumită tensiune între oamenii cu studii de niveluri diferite. Oricât de inteligenţi ar fi ei (sau de devotaţi), această tensiune nu poate fi niciodată învinsă pe deplin. Este probabil tot un efect al sărăciei (de clarificat). Studiile ar reprezenta un anumit grad social. Egalitatea nu poate fi deplină.

Revelaţia că aproape toate cunoştinţele mele sunt fiinţe mediocre. Conform dictonului, ar trebui să mă asemăn cu ele.

11. 1. Este evident că apariţia „Dispariţiei…” va însemna o salvare temporară. Fără o anumită sumă de bani, nu mai pot rezista în Bucureşti.

Refac „Balaban şi statuia”, nefericitul roman poliţist scris în colaborare cu S. Poate va apărea şi el cândva.

Dacă voi reuşi să confecţionez cartea despre poezia patriotică, lucrurile ar urma să se înscrie pe o curbă mai suportabilă.

Cât de greu se scoate o carte! Este un nemaipomenit chin. Dacă nu cumva mă înşel, acest roman de la „Dacia” a fost scris acum cinci ani! De atunci mă tot lupt să-l tipăresc! Şi ce bani puţini se ia pe aşa ceva!

În definitiv, orice profesie are salahorii ei. Unul cară cărămizi cu roaba, dar se cheamă că este tot  constructor!

16. 1. Mă aflu la Braşov, în concediu fără plată, pentru două săptămâni. Am refăcut în procent de 90% „Balaban şi statuia”. Acum se leagă destul de bine. S., binevoitor, va face ce mai este de făcut. Am scris introducerea la „Patria…”. Pare a merge destul de bine.

Colibaciloza pare a-mi fi trecut cu totul.

Am uitat femeile şi ele m-au uitat pe mine. Nu este rău. Dracul lucrează însă. A apărut o doamnă cu suferinţe psihice. Din fericire, ea nu vrea decât amor platonic.

Mai am încă un an la dispoziţie pentru predarea tezei de doctorat.

Partide de şah şi de ping-pong cu L. E. Omul acesta mă urăşte sau mai degrabă îmi urăşte aparenţa socială. La jocuri, vrea să restabilească o egalitate. Nu-şi dă seama că el trăieşte mai bine decât mine.

20. 1. Pentru oamenii slabi decid întâmplările.

Am primit un ordin de concentrare pentru 31 ianuarie; 30 de zile. Nu mai încerc nici-o manevră de evitare. În definitiv, este o soluţie pentru criza mea financiară.

Îmi este foarte greu să scriu. Nu este exclus să n-am nici cea mai mică vocaţie pentru ceea ce fac.

Domnul L. E. a avut ieri o ieşire foarte urâtă în legătură cu eşecurile sale de la şah. El nu mă simpatizează, mă cultivă din snobism. Dacă aş fi respectat regula elementară de-a ocoli oamenii inferiori, mi-aş fi salvat viaţa. Relaţiile cu aceşti oameni sunt însă comode, nu pun probleme.

Am redactat şi am trimis primul memoriu, în legătură cu stabilirea în Bucureşti.

 

24. 1. Scrierea cărţii despre poezie merge nespus de încet. Se pare că am devenit cam greu de cap. Adevărul este că în momentul de faţă n-am nici-un chef de critică literară, cel puţin de ipostazele joase ale acesteia. Pe de altă parte, realizez că munca zilnică duce la rezultate bune. Tot revăzându-ţi textele, le aduci în cele din urmă la un nivel acceptabil. Cât de jalnică este această muncă rutinieră, lipsită de orice pasiune!

Explicaţii ale inapetenţei mele pentru munca literară:

– nevroză astenică;

– vocaţie genuină pentru ratare;

– lipsă de orice vocaţie pentru literatură.

Un mic resort se mai află însă încordat în conştiinţa mea. El mă împinge încă înainte, împedicându-mă să depun armele.

 

26. 1. A apărut „Dispariţia unui contabil”! Este o cărţulie spirituală. La Cluja am întâlnit oameni calmi şi binevoitori. Nu vor muri de infarct.

Acum, cartea despre poezia patriotică, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

27. 1. Ceva neplăcut: concentrarea a fost revocată.

Mâine merg la Bucureşti, pentru a lua 1000 lei (ce-a mai rămas din postfaţa la poezile lui Labiş). Urmează o nouă rundă de lipsuri financiare. Spre sfârşitul lui februaria ar urma să iau banii pentru „Dispariţia…”, obţinând o  relaxare de câteva luni.

Ideea „viaţa nu iartă” are un corelativ: literatura nu iartă.

Proiect. Un roman masiv despre viaţa unui tenisman român. Prototip: Ion Ţiriac. Eu însă mă ocup de critică.

30. 1. Poimâine mi se termină concediul fără plată.

Trebuie să faci literatură (indiferent de genul ei) ca şi cum ai fi angajat undeva, cu leafă şi condică de prezenţă. Nu se poate merge pe improvizaţii sau pe perioade de „inspiraţie”. Trebuie lucrat tot timpul, cu calm şi seninătate.

Am o datorie de 27.000 lei la Fondul Literar. Nu o să mai fac împrumuturi. Este ceva urât şi degradant. În plus, îţi creează o psihologie de om dependent.

Mi s-a spus că există şanse pentru buletin de Bucureşti. Acum, după aproape trei ani, aproape că mi-a dispărut cheful de stat în Bucureşti şi de făcut carieră. Sunt aproape edificat asupra vocaţiei şi destinului meu: om leneş, făcut pentru savurarea îndoielnică a unor situaţii destul de joase. Dacă se dovedeşte că am o maladie hepatică, am un nou argument pentru o existenţă placidă, de plan secund.

Sunt gras! Nu am mai fost atât de gras din 1964, când am ieşit cu burtă şi 78 de chile de la convocarea militară de trei luni.

Timpul trece repede pentru cei ezitanţi. Şi nu numai pentru ei. Sunt multe de făcut, dar omul nu mai este dispus să pună osul pentru lucruri nerentabile (în sens nemijlocit). Omul îmbătrânit capătă o viclenie a nonefortului. Fără s-o ştie, el se află, mult mai devreme decât s-ar părea, angajat într-o bătălie de ariergardă. El se retrage simulând: vitalitatea, jovialitatea, inteligenţa, apetitul existenţial şi altele de acest gen. Această luptă în retragere are însă ceva demn şi patetic. Exemplu: rezistenţa lui Zaharia Stancu, până la ultima picătură de energie. În Bucureşti, această luptă până la capăt este primul cuvânt de ordine printre cei cu oarecare succes social.

21. 1. O carte despre locurile comune! Calea ar fi cea a retoricii.

Ieri am scris un eseu destul de reuşit despre literatura proastă. Este un exemplu al modului meu digresiv (digresiunile frecvente –semn de psihastenie).

Până la urmă o să păţesc ca Octav Şuluţiu: singurul lucru valabil rămas de la mine va fi un jurnal foarte sincer, rod al unei confesivităţi morbide.

Lucrez, în mod vădit, mult mai greu decât în urmă cu vreo câţiva ani. În schimb, am devenit mai greoi şi mai stabil. Revin de mai multe ori asupra unui text şi până la urmă el devine destul de bun.

Probabil că romanul proiectat va fi, dacă destinul va permite, unul autobiografic, cu un personaj principal lansând lungi monologuri confesive.

5. 2. Noul meu stil de viaţă se consolidează. Vinerea sosesc la Braşov; de aici plec marţea. Trei nopţi pe săptămână dorm la hotel. Un provizorat destul de bun, dar obositor foarte.

M-am înscris la un mic concurs de şah. Am câştigat primele două partide. Actualmente ştiu destul de multe despre acest joc. Ar trebui să obţin, în fine categoria I. Să devin, adică, пeрвoрaзриaдник.

A te sprijini pe timp, iată cam tot de mi-a rămas.

Neplăcerile materiale îmi ascut, într-un mod vădit, facultăţile intelectuale.

6. 2. Munca este un excelent mijloc de a face abstracţie de prezent. În mod curios, are un efect echivalent celui al diverselor vicii.

Fiind tot timpul ocupat, omul nu mai are timp să fie nefericit. Această afirmaţie nu este o butadă. În ceea ce mă priveşte, este evident că îmi recapăt bunul simţ doar în situaţiile extrem de dificile. Când mă aflu într-o postură bună, tind s-o distrug. Iată, de pildă, cum evoluez în concursurile de şah. Debutez întotdeauna excelent, câştigând câteva partide în şir. Apoi, undeva în subconştient, mă plictisesc şi încep să fac gafe stupide. După ce şansele de clasare pe primele locuri au dispărut, încep din nou să joc bine.

M-am întâlnit pe stradă cu  Mircea Ciobanu. Mi-a spus că ar fi ceva şanse cu volumul de la „Cartea Românească”. Probabil minte, incitându-mă să scriu despre noua lui carte. Enervarea lui subită, ivită atunci când i-am comunicat această impresie a mea, este o bună dovadă în acest sens.

Literaţii mint tot timpul. Nu are nici un rost să-i iei în seamă.

13. 2. Am fost în audienţă la tov. Chiţimia (de la comitetul Municipal P. C. R.). Mi-a spus că bine făceam dacă rămâneam la Braşov. Sunt de părerea lui.

Am mai câştigat două partide în concursul de şah.

Banii pentru „Dispariţia…” (roman apărut) îi voi lua cândva în viitor; deocamdată nu sunt fonduri.

Şanse pentru găsirea unei gazde. Invitaţie de colaborare la „Secolul XX”.

Pentru omul sărac, timpul trece foarte repede. Absorbit de probleme minore, el nu mai are vreme de nimic gratuit. Or, tocmai gratuităţile întârzie trecerea timpului.

Şedinţă de partid cu scriitorii din Capitală. Un nemaipomenit bâlci. Aceşti oameni par a fi nevrozaţi, dacă nu chiar psihopaţi. Lamentabil spectacol! Lamentabilă tagmă!

La Bucureşti, am dormit din nou la Hotelul Victoria, plasat strategic, lângă clubul de şah  şi restaurantul lacto-vegetarian.

Previziune astrologică bună pentru anul în curs. Lumea de azi este însă prea complicată pentru ca omul să mai aibă un destin în sensul vechi al noţiunii.

14. 2. Nişte frâne foarte tari din mine mă împiedică să respect regulile succesului. Îmi place prea tare şi prea irezistibil să fac ceea ce-mi vine să fac într-o clipă oarecare. De aici, capriciile chinuitoare, potrivnice unor lucrări de mare anvergură.

Ştiind că aşa stau lucrurile, sunt obligat să recurg la o complicată strategie de combatere a propriei male inconsecvenţe! Este o luptă destul de chinuitoare. Şansele intelectului în faţa temperamentului (sau caracterului, eventual) sunt inegale.

Pentru ca să pot într-adevăr lucra din plin, ar trebui o întreagă regie savantă, imposibil de realizat în condiţiile de sărăcie.

Îmi cer scuze, după cum se vede, faţă de mine însumi. Oricum ar fi, este neînchipuit câtă oroare am faţă de executarea unor operaţii de rutină, presupunând doar răbdare.

În horoscop scrie că introspecţia este dăunătoare. Cred şi eu că este! Ce pot face însă dacă am picat în acest inocent viciu al autoanalizei?!

La şedinţa de partid, Eugen Barbu a declarat că lucrează 8 ore pe zi. Aşa este foarte simplu.

Să transformi o neplăcere în plăcere, pe calea obişnuinţei – iată singura posibilitate. Obsesia eficienţei literare a ajuns la mine la proporţii îngrijorătoare.

Mâine voi pleca la Bucureşti cu 70 lei doar. Nu ştiu cum mă voi descurca.

20. 2. Din nou, la Braşov. Lucrurile nu merg prea rău.

Am câştigat şi a cincea partidă la concurs.

Demersuri firave pentru buletin. Cele patru zile când stau la Bucureşti sunt chinuitoare. Mă călesc.

Mi-au apărut două articole. La ora actuală am bani pentru o rezistenţă de circa 3 săptămâni.

Ultimatum de la editură în legătură cu cartea despre poezie. Nu ştiu ce o să iasă.

Am fost la redacţia revistei „Săptămâna”. Siniştri tipi! Erau cu toţii nemaipomenit de veseli; o veselie cam strepezită. I-am dat lui D. M. un articol polemic. Pentru acest text mi-am consumat intreg concediul de odihnă de anul trecut! În mod normal, ar trebui să nu apară.

Mi se pare evident că publicistica este o ciudată stupiditate.

Dr. S., psihiatru, mi-a dat telefon cu o voce de stăpân. Mi-a spus să îi corectez cartea pentru o nouă ediţie. Aş putea să-i fac o surpriză bună, cerându-i 500 lei înainte. Mai bine însă să mă fac că nu bag de seamă tonul lui şi apoi îi cer un concediu medical.

 

 

 

# Alt compromis, va spune vreun convertit la disidenţă  anticomunistă rentabilă, post-revoluţionară, din categoria celor foarte bine aranjaţi material în timpul lui Ceauşescu. Acest ins mai descurcăreţ decât mine va fi strâmbat din nas şi atunci când, în câteva însemnări anterioare din prezentul jurnal, am relatat despre nişte comentarii complezente, menite să-mi asigure sprijinul unor oameni influenţi şi lipsiţi de  talent literar. N-am nici cea mai mică intenţie de-a mă disculpa. Voi aduce doar nişte precizări ce ţin de sociologia succesului antum în şi prin literatură. În acest domeniu,  indiferent de epocă, nu poţi reuşi, dacă un grup de interese nu te sprijină.

În Bucureştiul acelor ani existau două asemenea structuri. Prima,  legată de Uniunea Scriitorilor, încerca să păstreze o   anumită autonomie faţă de oficialităţi. Poate că respectivii  erau şi anticomunişti, în discuţile lor private. Public, nu contestau însă hegemonia partidului unic. Nici n-ar fi putut s-o facă, din moment ce statul comunist îi stipendia. În esenţă, ei preferau virtuţile estetice ale literaturii şi le detestau pe cele  retorice, utilizabile în scopuri propagandistice.  Cei din respectivul grup erau oameni cu un nivel de trai mai mult decât decent. Regimul comunist era desigur detestabil, dar le permisese să-şi organizeze vieţile în moduri agreabile.

În jurul nucleului dur de la Uniunea Scriitorilor, format din seniori, existau o seamă de vasali (clienţi). Aceştia reproduceau, în mic, comportamentul public al seniorilor.

Destul de vaga rezistenţă anticomunistă a grupului de la  Uniunea Scriitorilor ar fi putut fi anulată de oficialităţi în mod prozaic, prin tăierea stipendiilor. Se pare însă că strategii regimului comunist au considerat că o luptă de opinii şi de atitudini este o bună recomandare, în faţa Occidentului. Cum pe plan politic nu exista, practic, Opoziţie, s-a considerat că respectivul grup de scriitori poate juca, fără riscuri majore pentru Putere, acest rol.

Al doilea grup de interese, era format din scriitori dispuşi să sprijine în mod public politica oficială. În redacţia revistei „Luceafărul” am avut ocazia să urmăresc modul de-a gândi şi de-a acţiona al acestor oameni. De regulă, ei nu aveau un talent literar ieşit din comun şi nici o complicaţie intelectuală situată peste medie. Intervenţiile lor publice, axate pe declaraţii proceauşiste, erau simple sub raportul retoricii. Nici nu s-ar fi putut altfel. Cui erau adresate aceste adeziuni? Problematicilor cititori de literatură angajată, dar mai ales activiştilor de partid interesaţi de propaganda prin literatură. În schimbul dovezilor lor de angajare politică, respectivii autori obţineau o formă de viaţă mai mult decât acceptabilă sub raport material. Dintre ei se recrutau şefii literari. Şi aceştia aveau sateliţii lor umani, de regulă fiinţe fără talent literar, străine de cultul frumosului. Cei mai primitivi din această ultimă categorie erau autorii de poezii patriotice stângace, matematic publicate şi plătite.

Când am ajuns în Bucureşti, impulsul meu natural a fost să mă îndrept spre tabăra celor de la Uniunea Scriitorilor. Începuse să-mi placă literatura, ce-i drept, într-un mod contradictoriu. Textele oportune, mincinoase în esenţă, mă indispuneau. Am observat repede însă că la masa scriitorilor autentici locurile erau ocupate. Degeaba aş fi dovedit că am gust literar şi aş fi căutat doar adevărul estetic. Aveam deja o vârstă. Într-o redacţie de felul „României literare”, unde aveau sinecuri cei din tabăra Uniunii Scriitorilor, nu puteam spera să mai intru. De altfel, intrarea în redacţia „Luceafărului” a fost o mare performanţă. Fără sprijinul lui Zaharia Stancu, n-aş fi reuşit aşa ceva nici în trei vieţi.

O vorbă despre această reuşită. Am scris o monografie oportunistă despre Zaharia Stancu. Aparent, un act imoral. Scrii o carte despre un şef literar şi el te aduce la Bucureşti. S-a întâmplat însă ca această carte să fie cea mai reuşită dintre cărţile mele de critică, citată cu respect de comentatorii ulteriori.

Epoca pretindea o asemenea echilibristică.

Nimerit la „Luceafărul”, n-am avut de ales. Spre deosebire de scriitorii bucureşteni din generaţia mea, aproape fără excepţie cu un standing material mulţumitor, eu eram aproape un homeless. Trăiam din scris, nu aveam unde să dorm, eram destul de bolnav.

O ultimă precizare. La „Luceafărul” am avut ocazia să devin un protocronist în toată regula. Cu o asemenea opţiune netă, probabil că mi-aş fi rezolvat mai repede problemele materiale. Am ezitat, rămânând undeva între postura iubitorului necondiţionat de literatură şi insul decis să se descurce prin literatură.

Pe scurt spus, compromisurile, câte au fost, au fost obligatorii. #

26. 2. Iarăşi, la Braşov. Vine o primăvară precoce, fără stil.

Revelaţia că a dori să treci  de locurile comune înseamnă cea mai crâncenă nebunie, cea mai periculoasă.

Am predat tov. Chiţimia (secretar cu propaganda, comitetul municipal P. C. R. Bucureşti) o cerere, plus două hârtii ce dovedesc motivele şederii mele în Bucureşti. N-ar fi rău să se aranjeze, deşi, dacă este să fiu sincer, nu aranjarea mă interesază de fapt pe mine, om atins de un morb greu de definit.

Viaţa literară, ce domeniu murdar! Totul are reguli precise (putere sau aservire); nu se caută adevărul.  Există doar două posibilităţi: 1. să fii mare şi 2. să îi lauzi pe cei mari. În această situaţie, rolul criticii este de două ori lamentabil.

A scrie o critică literară adevărată nu are decât un folos spiritual, fiind o formă de asceză. Contextul este cel sugerat în  dictonul lui Talleyrand, cel despre cuvântul dat omului pentru a  ascunde adevărul.

Oricum ar fi, trebuie să merg  înainte.

A şasea partidă, remiză. Eram foarte bolnav, era cât pe ce să pierd.

„Dispariţia…” a dispărut din librării. Ar fi fost încadrată cu circa 18.000 lei. Asta ar însemna vreo 7 sau 8.000 de lei în mână. Şi tot pe atât pentru Fondul Literar. Banii ar urma să-i iau prin aprilie. Nu este rău.

Nu ştiu dacă starea mea de spirit actuală este rodul tăriei sau al prostraţiei.

 

28. 2. Scriu la cartea despre poezia patriotică. Penibile opinteli. Pare să iasă. Neapariţia în acest an ar fi o catastrofă financiară pentru mine.

S-a reîntors iarna. Ninge feeric.

7. 3. Ora 21,23, 4 martie – iată ora şi data cutremurului. Lucru cumplit, pedeapsă. Oamenii au de ce se gândi la deplina lor fragilitate. Morţi, pagube uriaşe. Totul se întâmplă ca în povestirile sumbre.

Jucam şah în sala de pe Lipscani. Eram foarte concentrat, încercând să-mi înving slăbiciunea şi oboseala. Mai întâi, geamurile au zăngănit uşor. Apoi, mai tare, cu furie. Toţi s-au bulucit spre ieşire. Cu destulă greutate, mi-am dat seama că trebuie să-i urmez. Am ieşit, cred, ultimul. Sala de şah este aşezată în fundul unei curţi interioare, pavată cu pietre destul de inegale (în plin centrul Bucureştiului abundă construcţiile vechi). Din această curte, pentru a ieşi în stradă, se parcurge un coridor lung de vreo 12-15 metri şi lat de vreo 3. Cândva a fost la modă construirea unor asemenea case. Şi casa veche de pe strada Vânători nr. 8, unde am locuit câteva luni, a fost construită tot după acest tipic. Deasupra acestui coridor sunt încă încăperi de locuit.

Am alergat nu prea repede, încheind grupul tăcut al şahiştilor. N-am avut nici-o clipă tendinţa de a-i depăşi pe ceilalţi. Spre regret, nu m-a încercat o frică animalică, viscerală, probabil proaspătă.

Când am ajuns în mijlocul micii curţi interioare, s-au stins luminile şi mi se pare că am auzit un uruit sinistru. Tot când eram acolo, cred că am simţit zguduirile solului.

Parcurgerea gangului mi s-a părut interminabilă. Am alergat în tăcere, stăpânit. În jurul meu am auzit paşii şi gâfâitul celorlalţi, în întunericul deplin. Am ajuns apoi în stradă şi am fugit înspre răspântia din faţa magazinului „Victoria”. Am auzit ţipete de femei. Peisajul, sinistru. Masele mari ale clădirilor  se vedeau slab, la început, apoi din ce în ce mai bine. Lumina o lună rece, plină. După puţin timp au început să treacă maşini cu farurile aprinse, clacsonând tare, mişunând ca nişte gândaci îngroziţi.

Au început să vină ştirile. S-a prăbuşit o aripă a hotelului „Victoria”. Înăuntru, două fete rămase în viaţă. Se încearcă salvarea lor. Câţiva îndrăzneţi s-au aventurat pe dărâmături şi încearcă să le salveze. S-a prăbuşit un bloc pe strada Brezoianu. În jurul lui domneşte tăcerea.

Femeile erau îngrozite. Intuiau  că se întâmplase ceva mult mai grav decât ceea ce vedeam noi acolo, în jurul nostru. Bărbaţii păreau calmi.

Am stat lângă câţiva înşi scăpaţi din hotelul cu aripa dărâmată. Povesteau cum au reuşit să scape, cum din tavane s-au desprins mari bucăţi de tencuială şi au căzut în jurul lor, ca nişte proiectile. Păreau calmi. Nu erau din Bucureşti; casele lor erau undeva departe, teoretic, în afară de orice primejdie. Locuitorii din clădirile apropiate erau însă îngroziţi.

După vreo zece minute de la seism m-am întors în sala unde jucasem şah şi bâjbâind pe întuneric mi-am găsit servieta şi haina de blană. În servietă aveam manuscrisul cărţii despre poezie, iar haina era unul dintre puţinele mele lucruri bune. Nu puteam cu nici un chip să renunţ la ea. În sală nu mai era nimeni. Scaunele şi mesele erau răsturnate.

M-am îmbrăcat şi am ieşit înapoi în stradă. Maşinile continuau să treacă în mare viteză, clacsonând nebuneşte. Oamenii comentau zvonurile, tot mai numeroase, aduse de trecători. Vorbeau în şoaptă, de parcă o ceaţă le-ar fi atenunat vocile.

Am stat, dintr-o dată istovit, răzimat de grilajul unei  biserici din faţa hotelului „Victoria”, un timp destul de lung. N-aveam unde să mă duc. Nu se putea telefona. Într-un târziu, am luat-o în jos, pe Calea Victoriei. Mă simţeam, de-abia atunci, îngrozit. Mă înfricoşau clădirile înalte. Treceam pe lângă ele, ocolind cărămizile şi bucăţile de tencuială căzute. Unde erau câmpiile străbătute cândva? Oraşul mă strivea. Mă străduiam să-mi depăşesc frica. Am ajuns la capătul Căii Victoriei. Oamenii stăteau în grupuri. Femei ţineau în braţe copii adormiţi. Se discuta despre situaţia diferitelor cartiere. Au început să treacă autobuze arhipline. O femeie plângea şi căuta un mijloc să meargă acasă. Avea acolo o fetiţă de opt luni.

Apoi am plecat încet spre Gara de Nord, pe linia autobuzului 32. Palatul Telefoanelor, cu ferestre sparte şi mari perdele întunecate fluturând sinistru, cu crăpături vizibile, cu sfărâmături pe trotuarele învecinate, înconjurat de militari. Era abandonat, după cum aveam să aflu mai târziu.

Am ajuns la Gara de Nord spre miezul nopţii. Nu ardea nici un bec. O locomotivă cu farurile aprinse arunca o lumină piezişă. Nu circula nici un tren. Se zvonea că s-au produs deraieri. M-am plimbat îndelung. În cele din urmă, dărâmat de o cumplită oboseală, m-am dus în una dintre sălile de aşteptare, ticsită de lume. Am găsit un loc lângă un perete. M-am aşezat pe servietă, pe jos şi am încercat să adorm. N-am reuşit. Am aşteptat venirea dimineţii. Pe la trei şi jumătatre s-au aprins luminile. S-ar fi zis că nu cutremurul a fost principala nenorocire, ci întreruperea curentului electric. Aşa şi este. Omul nu suferă atât pentru noul ce vine, cât pentru vechiul ce se termină.

M-am ridicat şi am reînceput să mă plimb. Pe la şapte am plecat cu un autobuz spre Centru. Am coborât la „Cireşica” şi am urcat apoi pe 6 Martie spre Universitate. Era frig. Oamenii stăteau la cozi, pentru a lua pâine. Altercaţia dintre un bătrân agitat, cu aspect semitic, şi o femeie de joasă condiţie. Aceasta râdea, din prostie, nu din răutate, povestindu-şi sperietura. Era o rară ocazie pentru ea de a fi ascultată de oameni de altă condiţie socială decât a ei.

Blocul de pe Brezoianu, o grămadă de moloz. Străzile, acoperite de un praf albicios, sinistru, sugerând efectele unei explozii atomice. Lângă Universitate, o cornişă căzută şi spartă. Lângă ea, o mare pată de sânge. Blocul „Dunărea”, de lângă Universitate, dărâmat indecent şi sinistru, ca un oblon căzut, pentru a arăta vieţile unor oameni. Partea dinspre bulevard alunecase, descoperind interioarele unor încăperi: frigidere, fotolii, dormeze. Plus un ocean de ţesături, de toate felurile. Acestea fluturau într-un mod înfricoşător. Pe la etajul cinci sau şase se vedeau picioarele unui cadavru, precum cele ale unui manechin. Ostaşi tineri începuseră să degajeze dărâmăturile. Lucrau foarte încet, pentru a nu-i periclita  pe eventualii supravieţuitori. Apoi, pe bulevardul Magheru, alte blocuri dărâmate. Am îngheţat, văzând că blocul „Casata”, al prietenului meu Victor Zednic, nu mai exista.

Bulevardul avea un aer straniu. Prin praful alb-cenuşiu, pe partea carosabilă, mii de oameni. Totul amintea de perindarea prin faţa catafalcului unui mare om, de un ultim adio, simbolic şi zadarnic. Se iviseră buldozere, macarale, grupuri autogene. Se lucra cu precauţie.

Treceam pe lângă blocuri rămase în picioare, dar crăpate,  nişte fantome, aşteptând un mic impuls pentru a se destrăma. Oamenii le părăsiseră.

Vitrinele erau sparte la toate magazinele. Hoţii dăduseră, cu siguranţă, mari lovituri în noaptea tocmai trecută.

M-am îndepărtat încet spre Băneasa, pentru a găsi   un mijoc de plecare spre Braşov. Pe strada Roma o femeie a acostat doi bărbaţi (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând. Cu faţa urâţită de riduri, le-a spus că nu mai poate intra în casă, de frică. Stătuse toată noaptea afară.

În mod curios, doar centrul fusese afectat. Dincolo de Piaţa Romană nu se mai vedeau decât stricăciuni neînsemnate.

După vreo trei ore de încercări, o maşină m-a luat şi m-a dus până la Braşov. Mama mă aştepta plângând, disperată, cum nu o mai văzusem de la moartea tatei.

Acum mi-am revenit. În primele 24 de ore însă nu m-am simţit deloc în apele mele.

Evenimentele de acest fel aduc aminte ce fiinţă fragilă este omul. Cu atât mai mult în marile oraşe, unde moartea n-are loc, este  eludată, pentru a nu perturba maşina de trăit.

Vor fi schimbări, cu siguranţă. Unii vor da mari lovituri financiare (nu ştiu în ce fel). Pentru viitoarele blocurile din Centru, ridicate în locul celor dărâmate, se vor da mari bătălii. Unii vor rămâne pentru totdeauna dezechilibraţi psihic.

Aud că o serie de persoane au fost salvate de sub dărâmături. Asta este ceva miraculos.

Presa are o pâine de mâncat. O mare de cuvinte se va revărsa. Pentru un timp, literatura va da îndărăt din faţa evenimentului real. Nu va dura mult însă. Omul de azi nu este făcut pentru relatări ale unor întâmplări reale. El doreşte ficţiuni. Adevărul sfârşeşte prin a-l plictisi – acesta este cuvântul. De altfel, întreaga noastră civilizaţie este construită pe ascunderea adevărului, pe fardarea lui printr-o serie de ficţiuni.

Mă gândesc că n-ar fi fost prea rău dacă muream. S-ar fi rezolvat toate într-un chip strălucit.

Cât de himerică este idea unei vieţi raţionale! Cât de aleatorie este existenţa! Eternă, penibilă improvizaţie. Cine nu se poate instala în această  nesiguranţă şi lipsă de soliditate este pierdut. Eu premeditez o salvare, dar nu cred că există un loc al salvării.

Acum, oamenii sunt sensibilizaţi, patetici, umani. Mecanismele uitării s-au pus însă în funcţiune. Toţi vor ca lucrurile să intre în normal. Altfel nu se poate. Civiliaţia noastră doreşte evenimente transformate în simboluri.

Se spune că ar fi murit doi scriitori.

Câteva idei:

– literatura nu are legătură cu realitatea nonverbală în sensul atribuit de regulă;

– realismul este o vorbă goală;

– literatura capătă sens doar când este gândită ca strategie specifică de supravieţuire a unui grup social distinct;

– cândva, nişte oameni au trişat pentru prima oară societatea, simulând nebunia divină; societatea i-a crezut aleşi şi i-a întreţinut; azi nu este altfel;

– două motive pentru scrierea literaturii; a. salvarea socială, amintită mai sus şi b. salvarea psihică; omul nevrozat se refugiază într-o activitate menită să transforme eşecul său într-un succes suspect;

– aceşti oameni ai cuvântului simt că vieţile lor au o defecţiune cronică; poate din acest motiv, se comportă ca nişte smintiţi.

După cutremur, cererea mea pentru buletin de Bucureşti devine de-a dreptul ridicolă.

14. 3. Am reînceput să fumez, în speranţa că voi lucra mai bine.

Cuvântul este: lamentabil. Scriu fără cea mai mică plăcere; este un adevărat chin. Ce porcărie! Sper să nu mă scrântesc.

Cutremurul a devenit deja trecut. Morţii au fost îngropaţi. Cei vii îşi reiau goana lor demenţială către viitor, sacrificându-şi cu blazare prezentul.

 

17. 3. Muncă bizar de spornică la cartea despre poezia patriotică. Progrese nemaipomenite.

Totul devine uşor şi simplu, când renunţi. După decizia de a scrie o nouă porcărie, lucrul la carte merge şnur.

N-am bani. Arunc în luptă ultimele rezerve psihice. Nu este prea plăcută chestia asta cu scrisul sub presiune. Ori n-ai bani şi scrii pentru tine, ori câştigi ceva bani şi eşti dominat de silă. Să-i dau înainte. Să văd ce iese.

Banii pe roman îi voi lua, s-a spus, în 13 aprilie. Până atunci nu prea ştiu cum o să mă descurc. Calm, bătrâne!

Să scriu un roman. Mi-e cam frică să mă apuc. Dacă şi treaba asta mi se va părea la fel de găunoasă? N-ar fi prea plăcut.

Filozofarea este inhibitivă. Constat că între a „filozofa” o carte şi a o scrie este o mare distanţă.

A continua, cu orice preţ!

 

25. 3. Cartea mea „nu mai este o problemă”. E pe terminate.

De fapt nu ştiu ce vreau. Nu prea vreau viaţă, nu prea vreau literatură. Nu este exclus să trăiesc până la sfârşit în această pendulare rea.

La Bucureşti nu e frumos. Capitala arată ca o iubită cu dantura pierdută într-un oribil accident. O iubeşti în continuare, dar ceva nu mai este în regulă.

Romanele poliţiste sunt dispreţuite de scriitori fiindcă prezintă oameni în acţiuni materiale. Or, pentru scriitori importante sunt doar amănuntele nevrozei lor caracteristice.

31. 3. Am încheiat cartea. S-a petrecut ca întotdeauna: mai scurt decât ar fi fost necesar. O nouă ocazie pierdută. Şi 300 de pagini ar fi fost acceptate. În această privinţă, aproape nimic de făcut.

Va fi o nouă cărticică. Nu este prea proastă.

Lipsesc mult de la redacţie; nimeni nu pare a băga de seamă. Aflat pe linie moartă, aşa mă consideră aceşti băieţi simpatici. Pentru ei, a fi prezent în presă este un lucru esenţial.

Promisiune vagă de la C. R. pentru un volum de eseuri.

Ar urma acum cartea despre Ceauşescu. Îl admir. Să discut la Editura Politică despre dimensiuni şi şanse de publicare. De aici, un mare concediu, de aici, punerea pe tapet a problemei celor (doar) 3 zile de serviciu pe săptămână. Apoi, teza de doctorat şi încheierea carierei mele de critic.

 

2. 4. Sunt bolnav, dar punctul culminant al bolii pare să fi trecut.

Citesc „Jurnalul” lui Stendhal. Sunt din ce în ce mai nelămurit în legătură cu literatura. Ce este cu această frenezie autoinvestigatoare, ce-i cu vorbăria asta inteligentă? Mă simt atras, dar sunt nemulţumit.

Lipsesc mult de la serviciu, Sper să nu mă dea afară.

În orice caz, lecturile de literatură nu-l duc prea departe pe romancier.

Dacă aş fi sănătos încă vreo 20 de ani, aş putea să scriu nişte romane, cred. Pentru asta trebuie mai întâi să ajung la capătul lepădării mele de literatură.

Am un dar de a nu fi eficient. Acum, cele trei exemplare ale manuscrisului se află la Bucureşti, în sertarul descuiat al biroului meu. Dacă ar dispărea, totul ar deveni o amintire. Nu am nici o ciornă, nimic. Cartea a fost scrisă direct la maşină, în trei exemplare. Dacă ar dispărea, aş fi considerat nebun, la editură.

Ciudata mea dorinţă de a mă salva – o dovadă că am sentimentul unei bătălii de ariergardă. Ceva similar, la poker. Doar când sunt perdant, mi se ascut facultăţile.

Ar fi bine dacă m-aş decide să rămân celibatar.

3. 4. Lectura, pe sărite, a romanului „Toţi oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir. Adâncă e doar ideea unui nemuritor constrâns să trăiască printre muritori. Altfel, lucrurile sunt stereotipe. Se confirmă ideea că prozele fantastice nu rezistă la prea multe pagini. Totuşi, câteodată este dezvăluit un abis.

Boala îmi trece, mă apucă iarăşi scârba de a merge la Bucureşti. Nu înţeleg de ce nu mă dau afară de la revistă. Aproape că mi-ar face un bine. Ei se comportă aşa din laşitate sau din pură comoditate.

Timpul se scurge vertiginos pe lângă mine. Mă simt ca un bolovan insensibil.

Toate cuvintele nu pot să prindă nimic din ceea ce se petrece cu mine. Oricum, singura scăpare pare a fi agăţarea nevolnică de câte un mic plan lucrativ.

De n-aş fi atât de şubred fizic, m-aş apuca de o altă muncă.

Ciudate lucruri. Să mă apuc să adun din nou, cu răbdare, cioburile existenţei mele, să le lipesc încet unul de altul, să-mi consum astfel timpul. Să încerc să nu înnebunesc de tot; să mă droghez cu cafea şi ceai; să scriu romane poliţiste parodice; să iau un diazepam. Să mor, luptând cu mine însumi.

 

5. 4. Am predat cartea (circa 170 de pagini); nu este rea; anumite pasaje sunt chiar sclipitoare.

Boala, pe trecute. A venit căldura. Circulă zvonuri dintre cele mai absurde. În 13 iau banii (circa 8000 lei) şi mă pot considera relansat.

Am cunoscut în tren o ţesătoare (18 ani). Era de o întristătoare previzibilitate. Necunoscând plăcerile gratuităţii, ea se prezenta ca o fiinţă psihologic unicelulară. Inteligenţa ei înseamna viclenie.

Nu se ştie ce va decide C. R. în legătiră cu cartea mea.

A merge înainte. Nu există drum de întoarcere.

6. 4. A scrie o carte despre scriitori priviţi ca personaje literare. Asta ar însemna să scrii memorii. Ar fi o destrăbălare caracterologică foarte plăcută.

În cele din urmă, toate cărţile cuiva sunt reductibile la formula unei personalităţi. Mulţi critici observă asta, dar nu intră în amănunte.

Ar trebui să existe o corepondenţă între scrierile cuiva  şi evoluţia lui ca individ concret.

O carte de memorii – o puternică tentaţie pentru mine. Experienţa nemijlocită n-ar mai presupune medieri romaneşti. S-ar putea numi eventual „Drum spre literatură”. Ar fi o carte de senectute. Fără fişe, fără bibliotecă. Fără să înjur sau să laud, mântuit pe deplin de stupida idee că a scrie critică literară înseamnă a zice că o carte este bună sau proastă. Un roman-critică. M-aş răfui în mod decisiv cu literatura – această entitate bâzâitoare, neluată niciodată în serios de oamenii cu bun simţ. Mai bine „Drum spre cuvinte”.

7. 4. Am citit, cam pe sărite, „Un pod prea îndepărtat” de Cornelius Ryan. Pe lângă război, orice acţiune umană este ridicolă. Umanitatea şi-a căutat periodic războaiele poate fiindcă simţea nevoia unor experienţe totale.

Reiese că marile bătălii sunt decise în bună măsură de întâmplare. Doar când nu lupţi pentru un scop individual, poţi fi măreţ. A fi măreţ în sens estetic este posibil însă şi altfel.

Aceste cărţi de nonficţiune eclipsează în mod ideal literatura de ficţiune. O clipă, literatura pare compromisă; această clipă durează cât timp eşti impresionat de teribilele întâmplări; apoi totul reintră în normal.

A sta în fiecare dimineaţă la un birou curat, într-o încăpere curată, în costum, cu cravată, cu o cămaşă curată, proaspăt ras, după o bună gimnastică şi după un bun mic dejun; a lucra metodic, fără melancolia unei alte îndeletniciri, cu o seninătate esenţială, fără a cugeta dacă ceea ce faci este sau nu important. Să trăiesc astfel un an şi apoi poate să mă ia şi dracul.

Ieri am auzit în autobuz o frântură de discuţie. Ştie ce vrea, zicea o voce de femeie. Tonul era de mare respect.

Câtă filozofare, atâta lipsă de bani!

Lipsesc masiv de la serviciu. Nimeni nu pare a băga de seamă. Lupta pentru existenţă în domeniul literaturii este inedită şi interesantă.

 

10. 4. „Roşu şi negru” mă impresionează la fel de puternic ca altădată. Se îmbină lecţia de strategie cu recunoaşterea unui destin imbatabil.

Ce simplu este să nu foloseşti cuvintele pentru a-ţi etala ideile originale! Pe de altă parte, cât de caricaturale sunt vremurile de azi! Decăderea este fabuloasă, monstruoasă! Demnitatea şi orgoliul sunt atât de incompatibile cu situaţia mea! Ce rămâne? Cu sinceritate, nu-mi dau seama. Munca? Inconştienţa? Doar munca, cred. La ora actuală este singura acţiune capabilă să mă calmeze şi să mă ajute să suport trecerea zilelor.

Este ceva în neregulă cu literatura. Literatul se autodescrie sau câştigă bani din scris? Pe vremuri, scriitorii erau sincer dispreţuiţi. Azi ei sunt acceptaţi, poate doar fiindcă lucrurile sunt falsificate, în spatele lor nefiind decât slăbiciune.

Posibilă invazie a literaturii în realitate.

Crenţa mea de energie nu poate fi suplinită decât printr-o minuţioasă regie a fiecărei zile.

Căutând o copie, am revăzut o serie de dosare mai vechi. Am scris şi am publicat enorm. Un tip mai abil ar fi făcut din toate acestea cel puţin cinci volume de critică.

Există şi elemente suficiente pentru un roman. În plus, poezii. Mie îmi plac. Există şi o amuzantă poveste pentru copii.

16. 4. Sunt silit să-mi recunosc destinul de om mediocru. Doar o minune m-ar putea salva de asta.

Luni voi pleca la Cluj, pentru a le da o masă celor de la editură.

Am luat banii pe carte: 7.250 lei. După o luptă de aproape patru ani.

A da bătaie în continuare, în speranţa că nervii nu îmi vor ceda.

Am găsit o gazdă. Necesitatea revenirii la publicistică. Voi începe acum teza de doctorat. Noi priomisiuni pentru buletin de Bucureşti.

Renunţarea la marele proiect (cartea despre Ceauşescu) îmi dă o stare plăcută, ce decurge din laşitatea mea esenţială.

 

# Nici-o clipă nu m-am gândit, în aprilie 1977, că a scrie despre dictator este ceva infamant. Am renunţat, din pricina unei  frici fără obiect precis. Cu toate acestea, dacă n-aş fi obţinut în cele din urmă nenorocitul buletin de Capitală, aş fi scris cartea respectivă, à contrecoeur. Trăiam în nişte condiţii inimaginabil de proaste, iar Cioran o spusese, în 1932: „Celui care trăieşte în mizerie îi este permis totul”. Eram dispus să renunţ la Bucureşti, dar doar după epuizarea tuturor posibilităţilor. #

19. 4. Am fost la Cluj, am prezidat o masă destul de reuşită. Mi s-a spus, cam cu jumătate de gură, că ar fi cazul să mai dau o carte. Voi trimite „Balaban şi statuia”. Este, evident, cam prea subţire.

În situaţia actuală, singura posibilitate ar fi să devin un autor de romane groase. Primul dintre ele ar putea să apară, în cel mai fericit caz, doar în 1979. Ar urma deci încă doi ani de improvizaţii penibile. Dumnezeu, cu mila…

Fără leafă, a scrie critică este o desăvârşită nebunie.

„Uniunea Scriitorilor” – o organizaţie a rataţilor.

 

# Dar şi una a inşilor foarte bine aranjaţi în sens material. Dintre aceştia, cei mai abili erau cei  aflaţi cu curul în două luntre, ca să zic aşa. Erau membri în Comitetul Central al  P. C. R. şi în acelaşi timp treceau şi drept nişte cârtitori la adresa dictaturii! Criticau sistemul din interior, cum ar veni! Pentru mine, prototipul celor din această categorie este Octavian Paler, un demnitar comunist în toată regula transformat, după decembrie 1989, în cel mai feroce disident retroactiv. #

22. 4. Ca şi la poker, atunci când pierd, îmi pierd şi umorul.

Mâine, şedinţa Asociaţiei Scriitorilor din Braşov. Vorbărie stearpă. Ar fi trebuie să ştiu mai demult că ea reprezintă esenţa activităţii de scriitor. Faţă de 1972 (an de apogeu al carierei mele) acum mă aflu într-o situaţie net inferioară.

23. 4. Nu m-am dus la şedinţă, fiindcă nu am hainele potrivite. Nu am venituri, acesta este adevărul. Fără garsoniera din Braşov, unde scriu aceste cuvinte, aş fi la nivelul cel mai de jos.

Exemplul strălucit al lui Radu Tudoran, autor de groase romane populare. Unul dintre ultimii seniori autentici.

Eu am, din păcate, „crampa” adusă de refuzul locurilor comune. De aici, o idee: dacă literatura este nefericirea virţii, atunci critica este nefericirea literaturii. Criticul ar fi deci un nefericit cu darul de a observa locurile comune şi cu revelaţia că nu există literatură în afara locurilor comune.

Cred că este plăcut să citeşti romane şi lucrări despre diferite domenii ale vieţii umane şi apoi, din când în când, să scrii şi tu câte un roman.

Sistemul de pendulare între Bucureşti şi Braşov (falimentar) exprimă structura mea psihică.

 

# Această navetă era posibilă numai fiindcă drumul cu trenul era relativ ieftin. Astăzi, aşa ceva ar fi de neconceput. #

 

29. 4. Miercuri am fost la Bucureşti, dar a trebuie să mă întorc seara, fiindcă amicul meu T. nu a fost de găsit la telefon şi astfel n-am avut unde să dorm. A doua zi am plecat din nou la Bucureşti, după ce în prealabil am vorbit cu el, de la Braşov. Mi-a promis că-mi lasă cheia, dar n-a făcut-o! Am venit din nou la Braşov! Am ajuns la 1 noaptea şi scriu aceste însemnări. Mâine îmi apar două anunţuri în „România liberă”, dar telefonul este cel de la T.!

Se pare că acest T. mă urăşte pentru profesia mea! Ori este nebun. Răutatea lui inutilă, caracteristică. Vocea lui miloagă de la telefon. De la o vârstă, lucrurile devin foarte serioase. Toţi capătă tendinţa de a lovi sau de a se supune. Când intuiesc slăbiciunea cuiva, tind să-l împingă şi mai jos.

 

2. 5. Au apărut anunţurile. Am diferite adrese.

Încerc să nu mai fumez şi să nu mai beau cafele. Mă simt de parcă în capul meu ar fi aer. În nici-un caz nu mai poate fi vorba de muncă intelectuală deocamdată.

Lipsesc masiv de la serviciu. Nimeni nu zice nimic. Telefon de la editură, pentru completare. Colaboratorul meu a dispărut, lăsându-mă cu banii respectivi. Dacă apare cu paginile scrise, mă voi trezi dintr-o dată fără un ban! Fac aceste afirmaţii la 20 de zile de la încasarea celor şapte mii pentru „Dispariţia unui contabil”!

Le-am vorbit celor de la U. S. despre proiectul abandonat şi reluat. Cartea despre  Ceauşescu. Stupefacţie. Pentru un concediu de trei luni şi un ajutor de 15.000 lei, aş putea face treaba.

Nevroză ar trebui să fie această „complicată modalitate de a fi un om slab”, ilustrată de mine.

7. 5. Tatonări pentru instalarea la o gazdă şi schimb de locuinţă.

La redacţie, am parvenit la situaţia de a fi socotit o cantitate neglijabilă. Asta nu este rău. Nu dai afară pe un om ajuns atât de jos. Partida nu este însă jucată.

Fumez din nou.

În Bucureşti, oamenii îşi joacă atât de bine rolurile, încât nu se miră niciodată, orice ar vedea. Au orgoliul de a trăi în Capitală! Asta le este suficient. În mod obiectiv sunt, cei mai mulţi dintre ei, nişte lemuri.

Discuţie cu o oficialitate despre „Balaban şi statuia”, roman poliţist scris în colaborare cu S. Trebuie să fac nişte modificări.

 

8. 5. Azi, meciul cu Iugoslavia.

Lecturi din „Fire şi noduri” de Mircea Maliţa. Consideraţii înţelepte, dar parcă mai mult un soi de autoterapie, ţintind  obţinerea unui sentiment de grandoare. Se potriveşte expresia „baie de cultură” (în cazul de faţă, cultură preponderent istorică). Autorul este subtil, inteligent, dar cartea pare a fi scoasă din fişe făcute de alţii. Lectura este oricum reconfortantă, ca o audiţie de muzică preclasică. Ideile sunt puţine şi cunoscute. Unele  obervaţii aforistice par totuşi originale, mai ales prin exprimarea unei  stări euforice interesante. „Istoricii construiesc tot atâtea ipoteze pentru trecut câte elaborează economiştii pentru viitor.” „Să fie rotund ca o bilă de fildeş, din care împrejurările vitrege să muşte neputincioase.”

Această lectură vine la o zi după o discuţie cu cel mai interesant om din redacţie, M. El pare evreu, dar nu ştiu dacă şi este. Scrie proză (romane eseistice) şi nenumărate articole. I-am spus că pentru a face cu succes  literatură trebuie să-ţi conservi o anumită inocenţă. Marea cultură tinde  să anihileze  această calitate şi s-o transforme în orgoliu (în sentimentul de a face parte dintr-o elită). Se pare că doar sentimentul rezistent al originalităţii proprii duce la literatură. Este necesară o umilinţă. Aceasta dispare pe parcursul contopirii cu cultura, dar se află poate dincolo de toate lecturile. Colegul meu de redacţie dispreţuieşte literatura şi stă în mijlocul literaţilor dintr-o neputinţă secretă sau dintr-o dorinţă prozaică de a câştiga bani. El spunea că Tolstoi nu avea sentimentul că scrie literatură.

16. 5. Nouă tentativă de abandonare a fumatului. Ultima îmtrerupere a durat mai bine de 5 luni.

Am stârnit antipatie la redacţie din următoarele motive: nu am devenit umil, în ciuda situaţiei mele materiale precare; sunt celibatar; mă caută femei la telefon.

Efectele nu sunt doar morale. Nu mai reuşesc să public în „Luceafărul”. Un text bun aşteaptă 3 luni ca să apară. Mi se publică, în schimb, textele „angajate”, compromiţătoare în ochii breslei.

O nouă perspectivă a unui schimb de locuinţă, de facto. Fără acte.

19. 5. Mi-am luat concediu medical până la 1 iunie. Vreau să mă duc la vărul Dan. Nu am bani.

Progrese editoriale cu cartea despre poezia patriotică.

N-am găsit gazdă. Nici n-aş fi avut cu ce s-o plătesc, de altfel.

Memoriu către tov. Chiţimia. Mi-a promis ajutorul.

La redacţie, oamenii devin binevoitori doar când te văd tot timpul prin birouri. Pentru ei, prezenţa fizică înseamnă devotament faţă de conducerea redacţiei.

28. 5. Am fost la vărul Dan. Locuri foarte frumoase, cu oameni inocenţi. Am început un reportaj.

Ideea că succesul literar se produce după legi cunoscute. Retragerea din arenă nu este cea mai bună strategie.

Peste câteva zile voi fi nou în Bucureşti, fără nici-un ban în buzunar. Singura soluţie: să dorm la redacţie.

Într-o călătorie ca asta, omul vede multe lucruri demne de a intra într-un roman. Vărul Dan mi-a povestit o întâmplare autentică, „scrisă” parcă de Hemingway. Iat-o.

Doi tineri circulă pe litoral cu un Fiat 850 Sport. Ei văd două femei foarte frumoase (de circa 35 şi 25 de ani). Le acostează. În ziua următoare merg împreună cu ele la 2 Mai şi fac nudism. Conversează banal. Nici un avans clar nu este făcut. Femeile declară că sunt măritate şi le propun celor doi să nu-şi spună numele şi să nu schimbe adrese sau numere de telefon. Să elimine, adică, viitorul. Vor sta cu ei, numai dacă ei nu vor avea nici-o pretenţie. Ei promit solemn. Se ung reciproc pe spate cu creme protectoare, fac baie. Ziua trece frumos, nimic deosebit nu se întâmplă. Seara, cei doi observă că au lăsat deschis un geam al maşinii. Deşi înăntru se află lucruri costisitoare, nimic nu a dispărut. Este un noroc, desigur, dar şi un fel de semn al destinului. Cele două femei sunt conduse în mod corect până în apropiere de vila unde locuiesc împreună cu soţii lor. Cei doi încep să-şi ia rămas bun. După mici ezitări, ele îi întreabă ce vor face în ziua următoare. Ei le privesc în ochi cu o inocenţă suspectă: „Nu facem nimic. Noi plecăm la Braşov.” „Când plecaţi?” „În seara aceasta. Acum. Trebuie să fim acolo mâine dimineaţă. Amândoi.” Femeile sunt uluite, consternate. Propunerea lor de a nu schimba identificări devine, retroactiv, meschină. O mică nostalgie pluteşte o clipă în atmosferă şi apoi dispare, dusă de briză.

Povestea este frumoasă, fiindcă surprinde efemeritatea emoţiilor.

Stendhal: pentru a reuşi în literatură, trebuie să faci neapărat parte dintr-o gaşcă.

31. 5. Mâine plec la Bucureşti. Sunt obligat să fac nişte cacealmale mari. Sentimentale şi sociale.

Mecanismele lumii literare. Să faci parte dintr-o gaşcă. Să-i  lauzi cât mai deşănţat pe cei din acelaşi grup cu tine. Să lupţi pe rupte pentru publicitate. Să lucrezi.

Abandonarea fumatului: 15 mai.  Fac zilnic gimnastică.

Stilul meu de a face teorie literară acolo unde se cere o retorică publicistică elementară nu este bun. Nu trebuie să gândeşti, ci să spui lucruri cunoscute deja.

Din „Viaţa ca o pradă” de Marin Preda, înţeleg că succesul literar se atinge printr-un soi de tehnică-artă, fără prea multe legături cu inteligenţa şi cu talentul; nu contează textele scrise, ci contextul apariţiei lor; un context favorabil declanşează un impuls iniţial; la noi, un asemenea impuls este de ajuns pentru o carieră.

Ciudată înlănţuire. Nu mai public în „Luceafărul” (nu mai reuşesc). Drept urmare, nu mai public nici în alte reviste. Consecinţa: nu mi se mi acordă la Fondul Literar decât împrumuturi derizorii!

18. 6. Deşi scriu înclinat spre dreapta, n-am reluat fumatul. Ba chiar mai mult: de aproape două săptămâni nu mai beau deloc cafele şi mă trezesc la 5 dimineaţa. Gimnastică. Prostata mă supără foarte puţin.

Am dormit la redacţie vreo 6 nopţi! Pe o canapea prea scurtă pentru a-mi încăpea şi picioarele! În mod ciudat, am dormit foarte bine şi m-am trezit odihnit.

Cartea despre poezie o să apară curând. Mi-am reluat activitatea publicistică. Am predat deja vreo zece articole. Publicistica este singura soluţie în situaţia mea actuală.

Mi-am găsit gazdă. 550 lei pe lună. Este bună.

Promisiuni pentru buletin. Poate că acel Barabaş nu vrea decât nişte ţigări străine.

Singura mea dificultate psihică: trecerea peste momentele când mi se anunţă  un eşec parţial. Trebuie să merg mai departe.

Zvonuri despre reduceri de posturi.

Un tânăr critic scrie o carte despre discursurile şefului.

 

25. 6. Fac publicistică pe rupte. Reiau legături învechite, trec prin mici umilinţe (deşi în Bucureşti nu este deloc ruşinos să vrei bani). Lucrurile par a se urni. La „L” sunt din nou privit cu oarecare îngăduinţă; am publicat vreo trei articole şi mi s-a promis o rubrică. Gimnastică, fără fumat.

Cei din jurul meu simt că sunt din nou puternic şi mă respectă. Devin amicali, nenorociţii!

Lecturi din „Bunavestire” de N. Breban. Carte ciudată, puternică. Un roman = o viaţă. O mare tentaţie pentru mine.

2. 7. Continuu cursa pentru publicistică. Programul cazon îmi reuşeşte. Sunt destul de productiv, dar nu am cadrul necesar pentru un profesionist. Mi-au apărut câteva articole din acest adevărat val de maculatură recent lansat.

Desfiinţarea Direcţiei Presei şi Tipăriturilor. Cine ştie ce se va mai ivi.

Uneori este mai bine să ai dificultăţi. Din lipsa acestora răsar marile necazuri. Probabil că ar trebui să scriu două texte publicabile pe zi.

Am păţit însă ceva. După o zi întreagă la redacţie şi scrierea a două articole, m-a apucat o durere de cap cumplită. Noaptea la ora 1 am mers în oraş pentru a-mi cumpăra aspirină.

 

9. 7. Între timp am împlinit 38 de ani. Acum câţiva ani obişnuiam să pun un semn de exclamare după număr. N-o mai fac. Am în minte doar dorinţa câinească de supravieţuire.

Îmi apar tot felul de texte, nu prea rele. La redacţie, încerc din răsputeri să mă fac util. Probleme buletinului – situaţie staţionară. Ieri s-au împlinit 3 ani de la transferarea mea în Capitală.

Încerc să reiau studiul limbii engleze. Cât de înrăit sunt la ora actuală, s-ar putea să mă ţin.

Programul de austeritate continuă. Scriu circa un text publicabil pe zi. A continua. Doar un joc în forţă de vreo doi ani mă poate aduce la liman. Am avut nevoie de aproape trei ani pentru ca să-mi adun forţele şi să lucrez în condiţii grele. Am în mod net sentimentul că joc ultima carte împotriva ratării sociale şi psihice. Oricum ar fi, este greu de închipuit o personalitate mai negativistă în esenţa ei decât a mea.

Ideea că toate ficţiunile sunt parodii ale realităţilor. Conceptele, la fel. Se pare că asta este ideea lui Lovejoy (literatura este o filozofie degradată).

10. 7. Lucrurile sunt simple, când omul este în stare să dorească. Important este ca în locul unor deprinderi rele să pună unele bune.

Gimnastica zilnică are şi rolul unui exerciţiu spiritual.

A scrie un articol pe zi este ceva iniţial himeric, pentru ca după un timp să devină perfect realizabil şi rezonabil. Tot astfel stau lucrurile cu scrierea unui anumit număr de pagini pe zi. Succesul este rodul unei tehnici, al unui demers ca oricare altul. Problema este să ai dorinţa lui. Nu este exclus ca oamenii rataţi să nu aibă poftă de succes şi nu să le lipsească mijloacele. Această lipsă a apetitului pentru succes este subiectul romanului „Îngerul de gips” de N. Breban.

Este adevărat, sunt zile când îndeplinirea programului pare imposibilă; aceste zile sunt însă rodul unor greşeli. De aici, necesitatea de a evita complicaţile perturbatoare.

Mi s-a spus că Saul Bellow îşi planifică pe cel puţin un an înainte ce va face.  Ce fericire! Sper să nu dispar înainte de a ajunge şi eu la această supremă etapă.

16. 7. A trăi riguros înseamnă a trăi singur  sau a le acorda celorlalţi roluri de unelte, de accesorii necesare.

Întâlniri cu vechea E., femeie extrem de frumoasă, dar roasă de un secret morb al insuccesului. Ea pare irezistibil atrasă spre ratare. Este gata la orice, este dincolo de orice moralitate, dar ceva nu merge. Ea are 29 de ani şi dă examen la facultate, fără frecvenţă. Probabil nu va reuşi.

Ciudata rezonanţă a lumii faţă de forţa sau slăbiciunea din oameni (reale, nu jucate). Când mă simt tare, când sunt tare, cei din jurul meu acţionează în consecinţă. La fel, când sunt slab.

Programul meu de redresare economică merge bine. În ultimele patru zile am fost cam bolnav şi nu am lucrat. De ieri sunt însă din nou sănătos.

Pentru mine, ultimul neajuns sunt femeile. A face abstracţie de ele: ultimul pas, cel mai greu.

În condiţiile unei activităţi publicistice întinse este greu să scrii cărţi. Poate doar în condiţiile unei planificări minuţioase.

Revin la E. Este fascinantă această femeie, prin atracţia ei formidabilă pentru eşec.

Peste zece ani voi fi „bogat” sau ridicol.

Idea simplă şi genială de a scrie o carte de eseuri despre scriitorii maghiari din România, folosind traducerile publicate la Editura Kriterion. Publicând în prealabil textele în revistele româneşti şi eventual în revistele de limbă maghiară. Ar fi cartea pentru 1978. Ce treabă curată, simplă şi raţională! Lucrând pe tăcute, respectând regula de a fi primul în felul dat, recomandată de Gracián. Ar fi însă o carte ocazională, la fel cu toate cele publicate de mine până acum.

 

23. 7. Altercaţii pe la serviciu. Toţi sunt convinşi că eu sunt o lichea veselă. Ce eroare cumplită! Eu sunt mai degrabă un depresiv decis să salveze aparenţele. Dacă aş avea succes, atitudinea lor s-ar schimba.

Este necesar: să nu mai joc şah în redacţie; să nu mai fac glume; să iau cuvântul în fiecare şedinţă; să recenzez fiecare număr din revistă şi o dată pe lună să vorbesc despre asta în şedinţă.

La orizont, posibilitatea traducerii după Kagarliţki.

La ora actuală, problema numărul unu este teza de doctorat.

Continuu cursa pentru publicistică. Ritmul este mai scăzut, dar oricum considerabil.

În viaţa personală s-ar recomanda: o vestimentaţie mai sobră; eliminarea femeilor; o atitudine mai constant echilibrată (cel mai greu de realizat pentru mine).

Ideea unui volum de proză SF. O acţiune perfect realizabilă.

30. 7. Mă ţin în continuare bine. La redacţie, lucrurile s-au aranjat, public în toate numerele. Dorinţa mea sinceră de a câştiga bani este privită cu bunăvoinţă. Am numeroase colaborări prin alte periodice. Oamenii mă publică. Textele mele lustruite şi nu prea prosteşti îi satisfac.

Ceva curios. Scrisul zilnic mi-a ascuţit acea parte a minţii unde sunt depozitate locurile comune. Scriu direct la maşină, cu minime modificări ulterioare.

De vreo zece zile, am început să studiez engleza, o oră pe zi. Nu merge prea rău. Erodarea creierului meu pare încă minimă.

Am reuşit performanţa de a-i da mamei mele 1000 lei, pentru a merge la băi!

Cartea despre poezie ar fi plecat la tipar. Este însă vorba doar despre vreo 10.000 lei. Îmi va folosi mai mult în chip de carte de vizită pe la diferiţi oameni importanţi, unde voi cere buletin.

1. 8. Luni dimineaţa. Mă pregătesc să plec la gară. Naveta mi s-a normalizat oarecum, dar cât de dificilă este toată treaba! Am fost silit să-mi amputez viaţa personală. Este un soi de penitenţă, fără îndoială. Nu ştiu pentru ce vină plătesc.

Oricum ar fi, să dau înainte, deşi nişte discrete semne de epuizare nervoasă mă încearcă. Să vedem ce iese.

M-am apucat de teza de doctorat. În mod normal, o voi termina în această vară.

Publicistica este ultima şi singura soluţie, deocamdată. În absenţa ei, mor, în modul cel mai simplu, de foame. Cum am mai scris, din jumătatea mea de normă iau 18 lei în mână pe lună. Nici nu mă duc să-i ridic. Banii se duc la pensia alimentară şi la rata pentru apartamentul mamei mele. Ca urmare a publicisticii, scriu din ce în ce mai uşor. Bine este că, spre deosebire de alţi publicişti (pentru ei, combinarea locurilor comune a devenit ceva neconştientizat), pentru mine funcţionează un fel de reflexivitate selectivă. Dedublare?

Săptămâna viitoare ar urma să am trei emisiuni la radio (în 8 zile!). Aspect pozitiv.

Predarea tezei de doctorat ar relansa oarecum treburile.

14. 8. Mi-am pierdut stiloul şi nu cumpătul. Pe stradă, unde îl şi găsisem  în urmă cu vreo doi ani. Acum scriu din nou cu pastă. Spusesem despre ea să nu este practică, strică scrisul etc. Aşa este omul.

Buletinul – staţionar.

Cartea despre poezia patriotică va apărea în curând. În septembrie voi încasa, se pare, nişte bani. În total, vor fi vreo 12.000 lei. Fără comentarii.

Dacă devii combativ, apărând punctele oficiale de vedere, te repudiază „obştea”, fără ca oficialităţile să dea în vreun fel semn că apreciază activitatea ta.     Rezultă că optim este să faci jocul opoziţionist al „obştei”. Respectivii îşi fac un punct de onoare în a se opune politizării literaturii. Sub forma demagogiei zgomotoase se află însă tot neadaptarea şi neputinţa.

Dezgustat de contemplarea membrilor bucureşteni ai „obştei”.

Mâine, trei luni de la ultima abandonare a fumatului şi mai mult de două fără cafele. Tot 3 luni de gimnastică, cu efecte discrete, dar certe.

Mi-am cumărat pantofi de sport. Săptămâna viitoare reîncep crosurile.

Cu dinţii reparaţi, cu doctoratul luat, cu o prostată îngăduitoate, pot să mă apuc de proză.

23. 8. Sunt în concediu fără plată. Încerc să lucrez la teza de doctorat.

Criză prelungită de „neputinţă creatoare”. Mă simt exact ca în martie, când trebuia să scriu cartea despre poezia patriotică. Acum ar urma să reiau fumatul şi cafelele. Nu va fi aşa.

Duc o viaţă ciudat de proastă.

Concediul a trecut de jumătatea lui şi n-am făcut nimic, în afară de câteva partide (tenis de masă).

Tentaţia tot mai acută de a pleca la Bucureşti. Unde însă? La dracul, poate.

Senzaţia netă de consumare stearpă.

Din toate acestea deduc că doar în condiţii proaste pot lucra. Acesta o fi masochismul caracteristic psihastenilor.

 

27. 8. Am demarat totuşi. Am ajuns la pagina 20.

O ipoteză. Ironia mea referitoare la literaţi semnifică neputinţa de a mă adapta la regulile din lumea lor. Ironia nu înseamnă superioritate, ci inferioritate, eşec. Un rege n-are cum să fie ironic. Deci ironicul este (sau se crede) superior moral; el este (în mod cert) inferior în plan pragmatic. Toţi bârfitorii acuză eşecuri.

Problema este în ce proporţie practică aceeaşi persoană bârfa ironică şi acţionarea robust pragmatică. Când bârfa predomină, este eşec. Idealul este o acţionare pură, fără nici-o imixtiune ironic-moralistă. Aşa ceva este însă dificil de realizat.

Între scriitori bârfa joacă un rol important.

3. 9. Am ajuns la pagina 42, merge bine, deşi mi-e teamă că stilul meu prea eseistic îi va supăra pe universitari.

În cele din urmă, autorul de critică literară încearcă o practică spirituală. Cât de greu este să te uiţi tot timpul în cărţile altora! Să fii în permanenţă atent la adevăr! Să nu fi subiectiv! Să ştii că nimeni nu-ţi va citi cartea!

Critica duce cu necesitate la ascetism. Este un soi de religie bizară sau ceva pe acolo. Oricum, senzaţia înfrângerii de sine are anumite părţi pozitive.

De vreo două săptâmâni am început să fac crosuri pe câmpia nu prea îndepărtată de sinistrul meu bloc. Poimâine mă duc la Bucureşti. Va trebui să practic şi acolo aceste crosuri, menite să-mi amelioreze cenestezia.

Practic, singurul viciu încă prezent la mine sunt femeile. Dintr-un noroc, în această perioadă ele m-au cam părăsit. Purificat, pot să fac liniştit critică literară şi chiar să am idei interesante.

11. 9. Din nou la Braşov, pentru a-mi lua nişte lucruri.

Problema „Moromeţilor”. Dacă e tragicomedie, interesantă este atitudinea ironică a autorului. Nucleul tezei mele: omologia de mentalitate ţăran – scriitor.

 

15. 10. S-au mai întâmplat câteva lucruri.

Am participat la două concursuri de şah. Le-am ratat pe amândouă.

Miu Dobrescu, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, mi-a dat recomandare pentru buletin.

Teza este la pagina 75.

Trist este că deşi am aruncat aproape tot lestul, balonul nu prea vrea să se înalţe.

Lupt de la egal la egal cu o nevroză bine instalată.

16. 10. În legătură cu „Călătoria”. Pasajele scrise în stil jurnalistic trebuie eliminate. Stilul mi-e mai contaminat decât credeam de multele articole scrise. O mie? Două mii?

Am luat pentru „Patria…” 4.200 lei. Mai am la CEC 2000 lei! La redacţie au început să-mi dea din nou de scris. Mi-au mai apărut pe ici pe colo câteva articole. Pot rezista onorabil  până la Anul Nou.

Citind şpaltul la „Patria…”, mi-am dat seama cât de obosit sau incapabil sunt. Este o carte de-abia la linia de plutire. Încep să cred că sunt un damnat.

Am cerut de la Fondul Literar 2000 lei. Mi s-au dat 700. Mi-am permis luxul de a rupe hârtia respectivă. Simt că nu mai pot recurge la această instituţie.

Pot renunţa la femei. Deşi nu am intrat în amănunte în aceste caiete, afirm asta. Dacă sângele este trimis la creier prin muncă intensă, merge.

28. 10. Mă aflu mai aproape ca niciodată de obţinerea buletinului. Promisiuni de la Macovescu şi de la Primăria Municipiului.

Intru din nou în criză financiară.

Cartea despre M. Preda devine treptat mai mare şi mai nefavorabilă.

Venirile la Braşov mă deprimă. Ele simbolizează eşecul. Bucureştiul este anestezic, uiţi de necazuri.

Am fost azi la Tulcea, într-un juriu-fantomă al unui concurs de poezie. Ai personalitate, pierzi partida, nu ai, eşti asigurat.

De mai bine de o lună nu mai joc şah în redacţie.

 

18. 11. Am reluat fumatul, după 6 luni fără zece zile. Lucrez la marele proiect, ca niciodată neîncrezător în posibilităţile mele.

La redacţie, ostilitate. Acum sunt la Braşov.

Bine a zis astrologul Avi Ţicău: să mă feresc de femei. Dintre toate, E. este cea mai bună, pentru nonintelectualitatea ei.

La Bucureşti, tratative nesfârşite cu buletinul. Pentru mine, această probleme este de multă vreme depăşită (psihologic).

Sunt în măsură să scriu o sociologie a intelectualităţii româneşti de azi. Scriitorii o reprezintă în mod parodic.

Cartea la pagina 41.

 

20. 11. Mâine voi discuta cu I. L., fostul meu şef. Să vedem ce zice despre proiectul meu de a scrie despre Ceauşescu.

Este plăcut să fumezi, să mănânci, să dormi.

Eşecul meu în literatură vine de la refuzul locurilor comune şi de la o silă de amănunte. Cu câte idei originale am risipit prin articole puteam să devin mare.

 

25. 11. Sunt la pagina 60. Este greu de înţeles stilul meu de muncă. Probabil este ceva tipic pentru psihstenie: imposibilitatea concentrării asupra unei ativităţi pozitive. Aprinderea ţigărilor semnifică tocmai această realitate. Fiecare ţigară este de fapt o întrerupere a activităţii respective. Mă scol de la masă de zeci de ori, dau telefoane, beau apă, mănânc, deschid câte o carte etc. O luptă chinuitoare cu propriul negativism. Textele mele reflectă lupta dintre inteligenţă şi o fundamentală superficialitate.

Reconfortantă lectură a volumului „Omagiu”. Toţi au scris acolo.

„Bunavestire” – roman despre degradarea umană. S-ar zice că totul devine parodie, bâlci, caricatură. Nu cred că poate fi aşa. Undeva valorile se păstrează, se transformă, nu doar prin acest proces de alterare. Copiii gândesc desigur altfel.

Marea literatură nu poate fi decât expresia eşecului personal. Eşecul este individual, ca şi moartea, succesul este impersonal, colectiv.

 

28. 11. Circa 70 de pagini din cartea despre Ceauşescu. Este iarnă de-a binelea.

Şubrezenia morală a intelectualului. Dacă eu, atât de ignorant, sunt slab, cum sunt cei cu adevărat cultivaţi?

Din garsoniera de sub a mea se aude o muzică infernală, când tare, când deloc. Este normal să fie aşa. Eu am învăţat însă că împrejurările grele sunt pentru oamenii tari. Cântaţi, băieţi! Mai tare, dacă se poate!

E. a dispărut din nou.

8. 12. 110 pagini scrise.

E. s-a întors la fostul ei soţ, pentru a-i deveni sclavă fără pretenţii.

10. 12. Am terminat cartea. După dactilografiere, va avea circa 130 de pagini. Este o forţare a destinului meu.

Eroarea mea strategică de până acum: am refuzat să mă asociez; am fost doar pe cont propriu.

 

23. 12. A apărut „Patria…”. Comentarii (verbale) laudative.

Am primit aprobarea pentru stabilirea în Capitală, după ce i-am spus lui Macovescu de cartea despre şeful statului. După 3 ani şi 6 luni.

26. 12. Sunt bolnav de gripă, la Braşov. Obositoare este, în primul rând, stereotipia existenţei mele. Vechile împrejurări se succed în mod matematic.

Mâine mă duc la Bucureşti, urmând să mă întorc cât de repede posibil aici, pentru a boli în continuare. Mâine, cu acest guturai fulminant, nu poate fi vorba despre audienţe.

Condiţia scriitorului: precară, penibilă. Din cauze exterioare? Eu  sunt gata să notific: am dat greş fiindcă sunt meschin şi mediocru.

Am citit azi-noapte o culegere de articole dintre 1939-1945. Este absolut straniu cum scriitorii au spus aceleaşi lucruri şi atunci. Nu este exclus să am o infirmitate intelectuală şi să nu pricep specificul esteticului. Pe de altă parte, arta mare este impersonală, dincolo de autor şi comentator. Este inexplicabilă. Toate consecinţele ei ţin de sociologie.

„Obştea” practică un parazitism sublim. Caracteristici:

– necesitatea vitală de a lăuda, a afirma, a consacra, a apăra de denigratori, a-şi asuma; mecanismul seamănă cu acela al instalării dictaturilor;

– nu sunt lăudaţi doar oamenii, ci în primul rând ideea de literatură detaşată de tot ce nu este ea însăşi; această autonomie a esteticului este strategia principală de supravieţuire a „obştei”;

– caracterul conservativ al U. S.; această instituţie dictează opinia literară din ţară, printr-un mecanism de avantaje materiale şi simbolice (a deveni membru al U. S., a obţine împrumuturi fără dobândă pe termen nelimitat, a publica la Editura C. R., a obţine documentări şi loc la casele de odihnă;
– caracterul caricatural al instituţiei este dat de preeminenţa unui grup privilegiat, adevăratul  beneficiar.

U. S. realizează caricatura unei organizaţii de tip dictatorial, cu măştile cerute de epocă. Ea exprimă şi specificul psiho-social al autorilor de literatură: masochism, laşitate, apolitism, ignoranţă.

1978

 

14. 1. Cartea despre şeful, eşec total. Poate fi reluată cu noi idei.

Deşi am aprobarea pentru buletin, nu am încă actul respectiv. Aceasta fiindcă domnul cu  contractul de închiriere nu are autorizaţia de constuire a casei unde stă de peste 20 de ani. Umblă acum după o copie, dar totul durează.

Am schimbat gazdele. Mai întâi, la o doamnă de 70 de ani (îmi făcea curte!), apoi  la un domn, aprent OK.

Nu am bani şi mă încăpăţânez să nu împrumut de la Fondul Literar.

Promisiuni vagi de mărire a lefii. Mutarea mea la Bucureşti – plătită prea scump.

Ideea unui amic. Eşecul (ratarea) cuiva intervine doar atunci când persoana respectivă reuneşte într-un singur desen (coerent, unitar) toate eşecurile sale parţiale, găsindu-le un numitor comun: existenţa sa. Deci, conchide amicul, doar o persoană cu forţă de sinteză, cu viziunea ansamblului, poate să rateze. Aş adăuga că ratarea (eşecul unei existenţe în ansamblul său) apare atunci când conştiinţa respectivului este dominată de ideea unui destin potrivnic. Ideea este inserabilă în teoria nevrozelor; ruminaţia poate duce tocmai la această totalizare subiectivă a eşecurilor parţiale.

Cred că bătrâneţea este dominată de ideea de supravieţuire. În tinereţe, domină ideea de trăire.

27. 1. Revin, în chip de metronom, la Braşov. Acum militez pentru stabilirea în Braşov a unui pensionar din Bucureşti, Alexandru Bădulescu, fost prim solist al Operetei din Bucureşti! O mică fostă celebritate. În locuinţa lui, pe strada Brezoianu, ar urma să mă mut eu. Literatura este acum pe un plan îndepărtat. Sunt victima birocraţiei.

Cartea despre poezie nu are absolut nici un ecou. S-ar zice că toată lumea ştie că sunt într-o situaţie disperată şi, în virtutea bunei zicători, caută să mă înfunde şi mai mult.

Se pare că plecarea la Bucureşti nu mi se cuvenea.

19. 2. Nu este exclus ca tocmai acest jurnal să fie cel mai bun text al meu.

Am obţinut buletinul, după 3 ani şi 8 luni! Cei din viitor vor avea de ce să râdă de noi! Nu reuşesc schimbul de locuinţă, deoarece pensionarii din altă parte nu au voie să se stabilească în Braşov! Audienţe infructuoase, memorii, noi audienţe în pespectivă.

Critica de stânga, practicată de mine până acum, m-a adus în pragul falimentului. Deduc de aici că în nici o epocă nu este bine să fii de stânga!

Din 31 ianuarie n-am fumat şi n-am băut cafea. Pare de necrezut cât sunt de slab.

Lucrez la „Călătoria”. Textul iniţial era slab, pur jurnalistic. Îl refac şi iese ceva lustruit, destul de neconvingător.

Etapa mea actuală. Eşecuri. Marea literatură m-ar salva, dar nu am bani pentru acest lux.

Ciudata prosperitate fizică a bărbaţilor cu neveste frigide. Am observat-o de mai multe ori. O explicaţie: aceste femei se simt vinovate şi caută să salveze aparenţele printr-o comportare  ireproşabilă. Alta: aceste femei sunt comode pentru partenerii lor. Nu poate fi vorba de pasiune, ci doar despre igienă. Asemenea cupluri arată ciudat. Bărbatul, bine hrănit, gras adeseori, cu ochii lucioşi. Femeia, slabă, palidă, plină de o solicitudine obosită. Dacă un cuplu înseamnă luptă, este evident cine a câştigat şi cine a pierdut.

27. 2. Sunt din nou la Braşov, pentru audienţe.

Am început să scriu articole.

Ideea de a scrie un memoriu la secretarul cu propaganda, unde să arăt că mă aflu într-o situaţie grea datorită faptului că am făcut critică de stânga. Să relev caracterul exterior al unor angajări politice  (în fapt, se urmăresc banii şi poziţiile).

Promisiuni pentru schimbul de locuinţă.

Ascult muzica făcută de cei din garsoniera de sub mine. Băieţii au nervii tari. Nici eu nu-i am prea slabi. Probabil că explicaţia este acea paradoxală preferinţă pentru plictiseli, indicată în horoscopul meu. Totuşi este imposibil ca undeva să nu se contabilizeze acest cortegiu enorm de tracasări. Probabil în ficat.

Mâine, o lună fără ţigări şi cafea. Este mai bine aşa.

Vin săptămânal la Braşov şi mă lupt cu administraţia. Mi se pare evident că există destin sau ceva asemănător. Mie îmi este dat să obţin ceea ce doresc, dar foarte târziu, cu eforturi indecent de mari. Nu este rău nici aşa, îmi spun.

5. 3. Am revenit la Braşov, pentru schimbul de locuinţă. Uneori am impresia că trăiesc un vis rău.

Am citit o carte despre deţinuţii de la Auschwitz. M-a frapat faptul că viaţa de lagăr este un model al vieţii duse de mine. În lagăr, oamenii se împart în salvaţi şi condamnaţi. Regula numărul unu este următoarea: dă celui avut şi ia de la cel sărac.

A fost adoptat un decret cu privire la stabilirea în alte localităţi. Sunt curios ce a mai apărut. Numai să nu se răzgândească partenerul meu de schimb. Fiecare revenire în garsoniera de la Braşov este o mare suferinţă pentru mine.

La redacţie sufăr anumite umilinţe. Oamenii simt că sunt slab şi lovesc.

Este clar că sunt parazitat de anumite defecte: femei, lene, inconsecvenţă, timiditate. Practicarea acestor defecte este însă savuroasă.

 

10. 3. La Braşov, din nou, ca într-o damnare. Se spune că s-ar fi aranjat totul, aici. Cred că jocul mai poate fi întors, iar umilinţele de la redacţie vor înceta. M-ar tenta să cer un serviciu la „Flacăra”. Este posibilă şi o tentativă de aliniere la gaşca de la U. S.

 

18. 3. Aflat la Braşov, ras proaspăt şi parfumat, pentru a da impresia de prosperitate. Combat în vederea schimbului de locuinţă.

Se va scrie despre cartea mea.

La redacţie, cruntă antipatie. Ar fi amuzat să-i recucereasc pe aceşti depresivi. N-ar fi prea greu.

Cu intermitenţe, dar în mod regulat, mă apucă o stare depresivă (sau mai degrabă una negativistă). Abia în ultimii doi-trei ani am învăţat cum să o depăşesc. Pe vremuri, când apărea, mă aruncam cu capul înainte şi făceam câte o trăznaie. Acum ştiu că trebuie să aştept până trece.

O astfel de stare am în această dimneaţă. Îmi vine să fumez, să joc cărţi, să caut femei pierdute, să renunţ la Bucureşti şi la schimbul de locuinţă, să mă mistui în beţii joase, să renunţ la orice plan pozitiv. Şahul este, cred, cea mai inocentă cale de canalizare a acestei stări negative.

Ideea unei cărţi intitulate „Expresivitate şi elocinţă în literatura română”. Aş putea s-o scriu într-un an. Nu ştiu dacă voi avea timp pentru aşa ceva.

25. 3. Schimbul de locuinţă, situaţie staţionară.

A apărut în „Scânteia” un articol mare şi ultraelogios despre cartea mea. Fondul Literar mi-a acordat întreaga sumă cerută! Zâmbete binevoitoare la redacţie. Asta-i viaţa.

 

26. 3. Lupta pentru schimbul de locuinţă este meschină, mediocră. În ultimul timp am înţeles însă că dorinţa de supravieţuire naşte în oameni energii grozave. În această dorinţă nu mai este loc pentru cuvinte. Ce contează cum pare a fi, cum ar putea fi descrisă existenţa mea? Ce contează ce cred unii, cum par eu, ce spun alţii despre mine? În afară de supravieţuire, totul este fum.

La Bucureşti, lucrez la „Ulise” (nou titlu pentru „Călătoria”). Nu este prea grozavă. Sunt aproape convins că genul SF nu permite marea literatură. Oricum ar fi, această carte va fi mai bună decât celelalte două.

A apărut şi în „Luceafărul” un articol elogios despre cartea mea.

Defectul strategiei mele actuale: vorbesc prea mult.

 

2. 4. Au fost semnate nişte hârtii. S-a aprobat schimbul, dar nu şi stabilirea domnului Bădulescu în Braşov!

Dureri de prostată. E. m-a părăsit. Este o femeie excelentă.

8. 4. Am înaintat, la Bucureşti, actele pentru schimb de locuinţă, cu o recomandare semnată de George Macovescu. Săptămâna viitoare, audienţă la cel răspunzător de o eventuală aprobare.

Succesul este un joc, asta este evident. Este şi miza, dar şi drumul către miză.

Eliminarea greşelilor, dar tocmai ele au savoare!

Cât priveşte premoniţia unui viitor mediocru, o neg, scuip pe ea. Nu o accept. Atât timp cât mă voi afla în mişcare, ca acum, voi fi în drum, fără ca prezentul să se poată agăţa de mine.

Toate ar trebui să se rezolve în trecere, din mers. În realitate trebuie însă lupte dure, îndelungate. În cele din urmă, aceste lupte devin chiar conţinutul existenţei. Dincolo de ele nu se mai întrevede nimic, NU MAI ESTE  nimic.

Multe acţiuni literare am început. Mi-ar trebui doi sau chiar trei ani pentru a concretiza totul. O colecţie grozavă de virtualităţi – iată ce a fost munca mea literară.

9. 4. Impresia neplăcută că zilele trec în zadar, deşi, dacă mă gândesc bine, plăcerile senzuale sunt bunuri câştigate, victorii subiective, dar incontestabile.

Până la urmă voi fi silit să pun osul la bătaie. Chiar şi aşa, cu această strategie ocolită, ajung însă unde trebuie. Trecutul a devenit un grajd al lui Augias al propiectelor nerealizate, deşi bine pornite şi realizabile. Un imens gunoi al proiectelor învechite, dar încă pozitive, bănoase, inteligente – iată trecutul meu.

Versatilitatea se autoanulează într-un târziu, prin ajungerea la punctul de plecare (cu condiţia să nu fie infinită, patologică). Pendulara mea este limitată, coerentă, aş zice. Revenind periodic, pot îndeplini toate proiectele. În acest fel pot afirma că dacă nu mor, nu înnebunesc şi nu se face război, le voi îndeplini pe toate: schimb locuinţă, carte SF, teză doctorat, căsătorie.

Evident, un om cu destin mare le face pe toate acestea în trecere, fără aproape să bage de seamă. Eu însă nu prea am noroc. Pentru mine sunt mize mari.

Cât timp urmăresc nişte planuri în mod autentic ale mele şi nu împrumutate, totul este în ordine.

Rău în toată povestea asta este că nu prea am timp pentru literatură. O fac pururi în trecere, pe apucate. Aşa mi-o fi dat, îmi zic.

Nu fumez de prin ianuarie. Fac yoga de peste două luni. Nu mă simt rău (cu excepţia prostatei; ea îmi pdepseşte excesele tinereţii).

Am recitit pe sărite primele şase caiete ale acestor însemnări. Cumplite lucruri! Sunt un damnat, dar tenacitatea mă va scoate în cele din urmă undeva.

 

16 4. Am obţinut aprobarea de la Bucureşti. Aş putea să mă mut oricând la d. Bădulescu.

Sunt răcit, afară plouă. Nu simt nostalgie, ci plictiseală.

Garsoniera şi destinul din Bucureşti sunt, fără îndoială, mediocre. Pentru un literat este însă ceva. Oricum ar fi, nu mi-am mai dorit de multă vreme ceva cu atâta ardoare precum doresc acel spaţiu meschin.

Sunt aproape amuţit. Ce mai pot să însemne cuvintele? Aproape nimic.

27. 4. Mutarea nu este posibilă, fiindcă d. Bădulescu nu are aprobare de stabilire în Braşov. În ultimele zile am luptat pentru obţinerea hârtiei de la preşedintele Consiliului Popular Judeţean Braşov, (doar el poate aproba). Am fost la Bucureşti, la un tip mare (şeful de cabinet al lui Ceauşescu). Am văzut un birou ca-n filme. Mi-a promis că mă ajută. Promisiuni am şi de la ministrul culturii, Miu Dobrescu. Şeful de cabinet al acestuia m-a certat foarte tare pentru că am adus vorba în faţa ministrului de doleanţele mele meschine. Ar fi trebuit, mi-a spus, să-i dau doar cartea, după cum am declarat iniţial că intenţionez. Şi aşa mai departe.

30. 4. D. Bădulescu ar putea să se mute în Braşov, dar nu poate să-şi facă buletin. El ar putea să stea însă cu vize de flotant, mult şi bine. În viitor, cândva, ar putea să-şi facă buletin.

D. Bădulescu urmează să vină la Braşov, pentru a discuta cu o persoană cu muncă de răspundere; această persoană urmează să-l lămurească asupra absenţei oricărei primejdii legate de mutarea sa de facto în Braşov.

A apărut între timp perspectiva unui nou schimb (Drumul Taberei, pe la „Favorit”). Nu este prea rău, dar nu mai este cremă, ci o chestie obişnuită.

Literatura presupune o mare, totală îmblânzire a personalităţii. Proza, cel puţin. O dresare. Poate din acest motiv literaţii buni devin aproape incapabili de autoapărare, de parcă le-ar fi dispărut instinctul de conservare. Acţionarea practică, cotidiană, este discontinuă, cumva instinctivă, chiar reconfortantă. Scrisul are însă ceva străin, inuman. Deprinderea lui presupune o îndelungată acţiune de disciplinare.

Fiind bolnav, nu este exclus ca toate dificultăţile observate să fie nişte impresii subiective, nefondate.

Avantajul vârstei de mijloc: o blazare, de neimaginat pentru oamenii tineri. S-ar zice că doar propria moarte ar mai putea să te impresioneze profund. În rest, retorică. Cu atât mai puternică, cu cât este mai mincinoasă.

Să sper în revenirea cărţilor bune, ca la poker. Să aştept vara, căldurile. Să ies din depresie, să nu fumez, să fac yoga. Să-mi păstrez cumpătul, aşteptând un echilibru. Să am, ăsta este lucrul cu adevărat important, puţin noroc, în ciuda zodiei mele nu prea reuşite. Cu un cuvânt: să joc strâns.

Volumul de povestiri SF aflat „în pregătire” este, cred, mult mai bun decât precedentele. În „Vocile…” şi „Sfera” eu mă mai legănam în iluzia că sunt genial şi că pe tot ce pun mâna iese perfect de bine, de la bun început. Nu este aşa. Aceste noi texte sunt lucrate şi răslucrate. Sunt bune. Celor inedite le-am adăugat câteva rescrise, din „Vocile…”. În 1970, acestea din urmă erau lamentabil scrise.

 

1. 5. Lucrurile sunt simple. A voi, a putea. Dacă eşti în stare să lucrezi cinci ore pe zi şi nu mori câţiva ani, devii scriitor.

Ideea unei povestiri, „Autostop”. Unul ia o maşină spre Bucureşti. Pe şoseaua liberă, pustie, maşina începe să ia treptat înălţime ca un avion aflat în cursul decolării. Autostopistul se aruncă afară, disperat. Maşina se înalţă şi dispare în depărtare.

În legătură cu damnarea scriitorilor. În această profesie, neputinţa şi ratarea sunt evidente, violente. În alte profesii sunt misterios escamotate. Mai este şi faptul că această profesie se practică în solitudine. Este necesar să fii în stare să stai singur şi să lucrezi. O disciplină stabilită de tine însuţi. Scriitorul este damnat doar dacă nu lucrează. Dacă lucrează, este mântuit.

 

3. 5. Mă pregătesc să plec la şosea, pentru autostop. Am început povestirea amintită. Mă amuză.

„Lupte” cu d. Bădulescu. Mi se cuvine garsoniera din Drumul Taberei, probabil. Pe Brezoianu este prea bine pentru mine, un ins atât de mototolit socialmente.

6. 5. Revenit Braşov. Manevra Bădulescu, probabil un eşec. Mă cam lasă psihicul, ceva rău.

Lucrat volum de proză. Nu sunt lucruri rele, dar au totuşi un aer de improvizaţie.

Sosit recomandarea Miu Dobrescu, fapt pozitiv. Lupta se poate relua.

D. (cea din Braşov), operaţie la picior. Fiinţă eroică, prin darul refulării. Ea poate face orice, prin voinţă. Defecţiune: nu are trecut.

Fiecare existenţă duce oare către un scop? Se acumulează coerent o sumedenie de amănunte sau totul este o aiureală întâmplătoare?

8. 5. Citesc romanul „Revelionul” de Paul Georgescu, pentru a scrie o recenzie. Literatură ingenioasă, rece, zăngănitoare. Presa o laudă în mod ditirambic.

Încep să înţeleg anumite lucruri, dar încet, prea încet. Poate că scrierea unui roman m-ar ajuta să mă lămuresc. Începutul acestui roman nu mai este atât de departe.

La sfârşitul lui mai cred că voi putea preda cartea de proză. Două luni, apoi, pentru teza de doctorat. Spre toamnă, m-aş putea apuca.

Mâine, probabilă audienţă decisivă în problema schimbului de locuinţă. Voi renunţa probabil la lupta ridicolă, jenantă pentru stabilirea lui Bădulescu în Braşov.

Oare eu să nu pot scrie altfel decât acest Georgescu, ins inteligent, sec, fără simţuri, numai ironie şi dispreţ? Cred că ironia este un semn de inferioritate.

Din Genette: să taci şi să scrii. Bună afirmaţie. Cam ăsta va fi viitorul meu, singura alternativă acceptabilă. Vorbitul înseamnă neputinţă, dar scrisul? Răscumpărare?

13. 5. Înapoi la Braşov, iată textul condamnării mele. Am revenit pentru noi audienţe. Bădulescu începe să marşeze şi la un mic compromis; dacă primul secretar, personal, îi spune să vină aici şi să facă schimb de locuinţă, va face (şi fără buletin). Eu voi încerca să mediez această stranie întrevedere.

Dl. Bădulescu a făcut un memoriu sus, scriind lucruri sentimentale, subiectiv adevărate. Era cât pe ce să renunţ şi să încep acţiunea cu schimbul în Drumul Taberei.

 

14. 5. Este plăcut să scrii proză. Critica este un soi de damnare, unde omul se trezeşte pe nesimţite.

Mâine voi încerca audienţa. M-am tuns scurt, pentru a arăta sobru.

Un calm mă bântuie, o împăcare. Ideea unui roman, iată ce mă obsedează. Mă doare gâtul, a luat locul prostatei. Sunt tot timpul răguşit. Nu fumez de la sfîrşitul lui ianuarie. Beau cafele, dar nu multe. Fac yoga de mai bine de trei luni, cu anumite rezultate.

Idealul unei vieţi ordonate. Este oare posibil aşa ceva? Nu întrevăd ceva în acest gen în viitorul apropiat, pentru mine.

21. 5. Citesc Radu Petrescu, „Ocheanul întors”; despre formarea unui scriitor. Cred că astfel de cărţi nu-i pot interesa decât pe scriitori. Mai cred că acest tip de literatură  este o formă complicată a neputinţei. Poate mă înşel.

O idee mai veche. Literatura este omologată drept „mare” doar atunci când se referă tot la literatură; mai precis, la un anume tip uman, al literatului (potenţial). De aici, concluzia că literatura nu are nici o legătură cu realitatea nonverbală. Tot ce nu este literatură îi este străin.

Scriitorul ar fi prins fără putinţă de scăpare într-o nevroză; avută anterior de toţi confraţii lui. Această nevroză deformează lumea obiectivă, o face identică pentru toate generaţiile,  indiferent de epocă. Emoţia corespunzătoare ei ar fi cea a apartenenţei la o elită. Ideea acestei identităţi devine o strategie de supravieţuire.

Promisiuni pentru locuinţă, la Bucureşti (fără schimb). Eşti însurat? m-a întrebat omul cu muncă de răspundere. Nu, am zis. Atunci îţi vom da o garsonieră.

Critica, un lucru fără sens, totuşi atrăgător.

Eşecul meu de la Bucureşti vine şi din faptul că am acţionat întotdeauna negând implicit ideea de elită a scriitorilor.

28. 5. Drumuri la Sinaia şi Predeal, în vederea unui schimb triplu de locuinţă. Cineva din Predeal să vină în locul meu, iar tenorul să meargă la Predeal! Zero realizări.

Depus cerere pentru locuinţă în Bucureşti. Nu există rezolvare pentru Bădulescu.

O strategie a succesului literar: apăsare permanentă pe ideea de elită a scriitorilor; construirea (repetarea) datelor sumare ale unui mit al scriitorului de geniu (admiraţia fără margini faţă de anumiţi autori; cultivarea conceptelor iraţionale de talent, autenticitate); comportamentul social adecvat (ilustrat în mod strălucit de A. E. Baconscky; din poet proletcultist, acesta a devenit un fel de Valéry al României în nu mai mult de zece ani); el a oficiat, n-a glumit; şi-a contruit propriul mit; a exclude toate manifestările publice de natură politică; apărarea tacită şi explicită a ideii de literatură pură, fără scopuri în afară de cel estetic.

Eficienţa poate fi obţinută prin drogare sau prin organizare minuţioasă.

4. 6. Afacerea Bădulescu – eşec total.

Urmează schimbul cu d. Meleacă, om cu familie. Aici nu ar mai fi dificultăţi. Cum am mai spus, garsoniera este în Drumul Taberei, la 50 de metri în linie dreaptă de locuinţa amicei L. C. Ea m-a dat afară din casă după ce am refuzat s-o iau de nevastă! Asta este ironia soartei.

Posibilitatea obţinerii cândva a unei garsoniere în sectorul I.

Mă voi muta, o existenţă meschină se profilează la orizont. Nu e rău, ce pot să zic altceva!? Voi lucra, celibatar vesel, plin de aplomb.

Azi, în tren, am cunoscut o fată. 18 ani, 1,90 înălţime, baschetbalistă în lotul naţional! Ştia ce vrea: comoditate şi lipsa oricăror complicaţii. Avea dreptate.

Lectura unei cărţi despre Pontormo şi manierism. Decurge că eu sunt un manierist sadea. De aici, curajul de a porni de la o povestire de Borges în scrierea unui roman poliţist de 140 de pagini, în completarea celui de la Cluj. De acolo, promisiuni; este însă necesar ca manuscrisul să aibă cel puţin 300 de pagini.

Voi face literatură. Voi fi un manierist obsedat de altceva decât are, decât ştie, decât poate. ¡Adelante, muchachos!

Când miza este mică, omul devine brusc vesel, capătă umor. Râsul lui este autentic. Cei importanţi sau bogaţi râd strepezit, fiidcă au ce pierde.

 

# M-am canonit îngrozitor de mult cu stabilirea domnului Bădulescu la Braşov. Acesta, un om simpatic (dacă mai trăieşte, trebuie să aibă vreo 96 de ani), era dispus să facă nişte călătorii la Braşov, dar de fapt nu prea voia să se mute la poalele Tâmpei. L-am dus şi în vizită la maică-mea. Am discutat şi despre o posibilă căsătorie între ei doi, pentru obţinerea buletinului de Braşov! A fost o nebunie întreagă.

Ceea ce mi se pare acum uimitor este că n-am fost nici-o clipă indignat de aspectul politic al chestiunii. Nu m-am revoltat, în sinea mea, împotriva unei măsuri administrative absurde. Am privit totul ca pe o înfruntare sportivă. #

15. 6. Revenit la Braşov, pentru schimbul de locuinţă. De data aceasta se va face.

Recenzie-pamflet împotriva cărţii mele, în „Steaua”. Nu se înşală prea mult. Până acum am scris proză şi critică în treacăt. Catastrofală s-a dovedit includerea politicii în literatură. Orice act politic în literatură duce la ură de breaslă.

În viaţă şi în literatură există locuri comune. Scriitorii „autentici” le detestă, mai întâi, pe cele din viaţă şi apoi pe cele din literatură. Acesta este mecanismul alienării lor. Enervarea faţă de ideile retoricii şi faţă de cele ale angajării politice de aici provine.

Locurile comune din viaţă sunt necesare, cele din literatură sunt dăunătoare. De aici o posibilă fractură a personalităţii.

Succesul unui critic este cu atât mai mare cu cât respectivul este mai consecvent în sprijinirea ideii de literatură autotelică. Repetă această teză cinci ani, vei deveni un critic de succes.

Exclus nu este ca eu să nu pricep natura mistică a esteticului, să am stofă de sociolog al literaturii.

Prosteasca mea suferinţă la contactul cu locurile comune! De la mine s-a aşteptat ceva lustruit, perfect banal, dar bine scris.

2. 7. Am făcut schimb de locuinţă. Acum mă aflu în Drumul Taberei, într-o garsonieră aproape identică celei de la Braşov. Bizar de linlştită aşezare; pe geam văd copaci şi cruci de cimitir; un întins câmp verde; se aud păsări cântând; noaptea, greieri.

Mi-am făcut damblaua, sunt la Bucureşti. Acum să vedem cum stăm cu literatura şi cu viaţa.

Mâine plec la mare, la nea Grigore. Nu ştiu cât voi sta acolo.

Mi s-a dublat leafa, adică nu mai am o jumătate de normă. În patru ani de luptă am obţinut ceea ce i se cuvine unui tânăr de 25 de ani, absolvent de facultate.

Dacă mă mutam la dl. Bădulescu nu era, de fapt, mai bine în sens material. Aş fi avut însă impresia că aflu undeva în elita confuză, îndoielnică a Centrului. Destinul pare a-mi spune aşa: Fă literatură, pentru altceva nu eşti bun, dar fă-o în mod strălucit. Voi încerca.

Ideea unei cărţi de critică unde să cultiv un gen nou: proiectul critic. Singura posibilitate (pentru mine) de a depăşi nesuferita finisare, antipatica explicare. Iată genul potrivit pentru mine. Gândirea mea lasă rapid în urmă lucruri elucidate (pentru mine), dar neexplicate pentru alţii. Ar fi fragmente, disociaţii de idei. O ciudăţenie.

Mulţi buni finisatori suferă de lipsa ideilor, eu sufăr de neputinţa finisării. Victor Eftimiu: „Doar rataţii au idei.” Explicaţia este că non-ratarea presupune execuţie, practică socială. Ideile sunt teorie.

Cartea SF intitulată „Povestiri” este aproape gata. Sunt dactilografiate (de mine) în 3 exemplare, circa 180 de pagini, în formă finală. Urmează teza de doctorat.

Referitor la ideea de elită a scriitorilor. Aici, la Bucureşti, eu am greşit, atătând că admit o elită a inteligenţei şi nu una a talentului. Or, scriitorii sunt persoane nu neapărat foarte inteligente.

O însemnare descoperită într-un carnet vechi. Trebuie să vorbeşti tot timpul, pentru a întreţine o legătură cu o femeie. Ce poate fi mai dureros? Veşnicele discordii, plutind în apele iubirii, precum nişte animale minuscule, infinit de multe.

Lucrurile (ideile, faptele) le parvin majorităţii oamenilor în forme atât de bizar denaturate încât adevărul nu se mai deosebeşte de ficţiune. Afectiv, omul nu are o înclinare spre adevăr. Doar raţional, vag, el doreşte să-l afle.

Ideea ciudată a publicării acestui jurnal.

Bucureşti – o şcoală a umilinţei. Azi, apariţia doamnei L. H., „doar pentru cinci minute”, pentru a mă anunţa că este prin apropiere, la un iubit al său. Toate acestea după ce eu îi sugerasem să mă ia de bărbat. Fiinţă rasată, extrem de decorativă, puternic rujată, părul, fireşte, vopsit blond. O persoană firavă, poate cu o sensibilitate hepatică. Dispreţuindu-mă în mod făţiş, ca o contesă aflată accidental în casa unui birjar. Deşi este profesoară, dispreţuieşte scriitorii!

Nu este rea, umilinţa, te căleşte. Spre reget simt însă că nu mai pot rezista unei înrăiri. Simt că pune stăpânire pe mine.

Straniul dispreţ arătat de ea celui capabil de francheţe, celui ieşit din spatele blazării urbane, recomandabile. A urmărit cu interes înfricoşat furia mea tăcută. Nici unul dintre noi nu era un prost. Măcar atât.

Episod consumat, nimic mai mult.

10. 7. Am venit de la mare. Am stat o săptămână. Întâmplări ciudate. O tensiune a domnit. Am fost, pe nedrept,  considerat un participant la un posibil triunghi adulterin.

19. 7. Am stat 8 zile la Braşov. Acum sunt la Bucureşti, pentru a lua leafa. Ar urma să plec pentru câteva zile la vărul D. sau la Sighetu Marmaţiei, la E., fiinţă frumoasă şi invulnerabilă în prostia ei.

Mici scene meschine. Ori eu nu sunt pentru literatură, ori ea nu este pentru mine. Mi-ar plăcea eventual să scriu, dar să nu fiu obligat a trăi printre literaţi. De fapt, nici nu fac parte – psihologic şi faptic – dintre ei, deşi trăiesc din bani daţi de „obşte”. Sunt plătit cu 2500 lei pe lună fără să fac absolut nimic!

Scena cu L. H., de reluat într-o povestire fantastică. Revelaţia povestitorului că frumoasa femeie este un android.

21. 7. O ciudăţenie. Am exact simptomele psihice acuzate pe când locuiam în Berceni. Două explica posibile: 1. Îmi face rău singurătatea sau 2. Asta-i grav, nu mă simt bine în situaţii definite, favorabile. Urmează acum, dacă generalizez (cum nu este bine să fac), să distrug, într-un fel sau altul ce am realizat.

Plăcerea de a constata că nu sunt un literat, că nu mă interesează doar literatura. Niciodată nu m-am simţit un literat. Mi-a plăcut să cred că-mi place doar să gândesc.

Ironia pare a însemna o dispreţuire a vieţii, o preferare a literaturii.

27. 7. Greşeala mea ar fi faptul că privesc literatura ca pe o activitate practică  şi nu ca pe o compensare a eşecului existenţial. Eu nu recunosc (încă) acest eşec. Când o voi face, voi avea premisele de a deveni cu adevărat scriitor. Probabil nimeni nu reuşeşte pe deplin această substituire.

 

28. 7. Exerciţiile yoga mi-au făcut mult bine. Zilele acestea se vor împlini 6 luni de când le-am reînceput. Acum voi adăuga ceva pentru combaterea hipotensiunii.

Mai am de scris doar vreo zece pagini la volumul de povestiri. Este, fără îndoială, cel mai bun lucru scris de mine până acum.

În literatura şi în viaţă, calea pentru mine este munca îndârjită.

Singura acţiune improbabilă mi se pare a fi însurătoarea.

31. 7. Obsesia mea autentică fiind propria eficacitate, nu-mi rămâne decât să fac planificări zilnice. Sunt bruiat nu atât de propria versatilitate, cât de sărăcie.

Adevăratul meu duşman: improvizaţia.

Zilele acestea îmi voi cumpăra un televizor şi un frigider! Spre o normalitate tardivă, iată deviza.

1. 8. În aer se simte toamna. Lumina soarelui s-a schimbat, bate în gălbui.

Există o „meserie de a trăi”. Pentru unii oameni este foarte grea; probabil n-au talent, „n-au mână”, cum spun meseriaşii. Eu am fost unul dintre aceştia. Acum, prin reconstituiri conceptuale, am priceput ce ar fi trebuit să intuiesc cu 20 de ani în urmă, când m-am dus la Filologie. Scriitorii nu pot supravieţui pe cont propriu, au nevoie de protecţia umilitoare a breslei. Ei sunt obligaţi să se „revanşeze” prin cultivarea unui mit al breslei.

6. 8. Practicile yoga dau sănătate somatică, dar modifică şi psihicul. Doi cunoscuţi ai mei, practicanţi de multă vreme, sunt modificaţi în nişte feluri nu tocmai plăcute. Unul este de-a binelea sărit, iar celălalt şi-a pierdut sociabilitatea europeană, are ceva de reptilă jucând un rol printre mamifere.

Yoga şi literatura. Defectul (de principiu) al acestor practici este că-i arage atenţia omului asupra lui însuşi într-o măsură mult mai mare decât ar cere-o vremurile actuale. Este un tratament pentru lecuirea de dorinţa eficacităţii sociale.

Am reluat crosurile, cu timiditate.

Reîntâlnire cu C. B., persoană damnată. Stă într-o altă mansardă, parcă şi mai sordidă. Ai zice că le caută cu lumânarea. Teoretic, ar trebui s-o evit, practic, o caut.

Avantajul unui program. Spune „nu” în locul tău.

I-am scris unchiului Aurel, propunându-i pace. Are 67 de ani!

 

7. 8. Familia = maşină de supravieţuit.

Intelectualii cu alergie la locurile comune se dezumanizează, încep să creadă că viaţa este derizorie. Înţelepciunea (renunţarea la lupta vieţii) înseamnă o acceptare a locurilor comune. Apare clară deosebirea dintre literatură şi viaţă. Prima este dărâmată de locurile comune, a doua a doua este distrusă de absenţa lor.

 

10. 8. Sunt pe punctul de a începe ceva primejdios (o iubire). Cred că vârsta mea mă va salva.

Mi-am aranjat locuinţa aproape perfect, din punctul meu de vedere. Acum voi începe să scriu adaosul, de 135 pagini, la romanul poliţist.

Cer câţiva ani de sănătate.

Am răsfoit cartea de aforisme a lui Victor Eftimiu. Şi ăsta era obsedat de eficienţa socială. Înţelegea multe lucruri. Ştia ce înseamnă a putea şi a nu putea, de exemplu. După câte am auzit, era o adevărată maşină de scris. Cei de la ziarul din Târgu Jiu mi-au spus, când am fost pe acolo acum câţiva ani, că îi bombarda cu texte! Scria zilnic texte publicistice şi le trimitea fără să se mai intereseze de ele, indiferent de soartea precedentului; trimitea acelaşi text la mai multe publicaţii! Nu-i păsa.

Seara de azi ar trebui să fie cea mai frumoasă din ultimii patru ani.

Este necesar să nu ţin cont de obştea scriitorilor, să nu mă confund psihologic cu ea.

11. 8. Cumplit de inferior trebuie să fi fost eu din născare, din moment ce atâţia ani de trudă m-au perfecţionat atât de puţin.

Valéry se scula de dimineaţă şi scria ce îi trecea prin minte.

Problema mea este o dualitate chinuitoare. Dacă nu voi muri prea repede, voi fi un bătrân fericit, eliberat de povara senzualităţii.

Avantajul camerei (garsonierei) mele este că dimineaţa se vede soarele răsărind, imens, roşu.

 

16. 8. Scriu la prelungirea romanului poliţist (comis pe vremuri în colaborare cu S.). Este uşor să scrii proză convenţională. Cuvintele se scurg unul după celălalt. Poţi spune tot de îţi trece prin minte. Critica este o damnare, un fel de gimnastică îngrozitoare a minţii.

Am predat la editură vomului de povestiri SF, lucrul cel mai bun scris de mine până acum. Nu mai figurează în planul pentru anul viitor. Nu-mi bat capul. Îi dau înainte şi întrevăd plăcerea de a scrie un roman.

Din idila amintită acum câteva zile nu s-a ales nimic. Nu merit eu o asemenea femeie extraordinară. Am universul meu meschin. Mutat pe Brezoianu, ce mai m-ar fi iubit! Asta este situaţia.

 

18. 8. Ea, într-adevăr, nu poate iubi un bărbat într-o garsonieră din Drumul Taberei. O cunosc foarte bine.

Scrierea prozei devine mai spornică după circa două ore. De aici, necesitatea de a lucra cel puţin patru ore, în continuare.

Critică voi scrie doar ocazional.

Problemele se vor ivi de la anul viitor, când leafa mi se va înjumătăţi din nou.

Acum urmează 23 August, nişte zile când nu voi mai avea unde să mănânc.

A intra în cursa vanităţii – o alternativă. A intra însă până la ultima fibră a fiinţei, altfel este un joc periculos şi zadarnic. Una dintre lecţiile învăţate la Bucureşti.

23. 8. Azi am eşuat lamentabil. N-am reuşit să lucrez nimic. Totul a pornit de la întâmplare de ieri: la redacţie mi s-a semi-refuzat un articol. N-am reuşit să-mi revin. Fiind atât de vulnerabil, ar trebui să mă feresc. Fericirea înseamnă însă eşec. Parcă aşa am citit.

Fragilitatea grozavă a psihicului meu, dar şi tenacitatea, urâtă, căznită. 7 luni de la abandonarea fumatului; 3 luni fără cafele; 7 luni de yoga; circa 2 săptămâni de crosuri matinale.

Nu pot să realizez şederea la masă câteva ore, consecutiv. Asta se arată mai presus de puterile mele actuale.

Ar trebui să ştiu cu exactitate cine sunt. Dacă amân însă această întâlnire cu mine însumi fiindcă sunt un om inferior, cu chemări joase, fără energie şi fără personalitate?  Înseamnă că motorul meu este vanitatea. Să fi făcut totul din vanitate? Ar fi destul de trist. Facultatea, scrisul, celibatul? Să mi se fi potrivit, cum întrevăd uneori, o umilă meserie manuală şi o femeie modestă, fără ifose? Păşesc cu mari eforturi pe drumul actual, îmi sacrific viaţa, efectiv. Sunt multe zile când scriu câteva pagini proaste, cu eforturi penibile, pândind fiecre moment favorabil.

Unde va duce perseverarea în acestă direcţie? Drum de întoarcere nu se zăreşte. Salvarea ar fi în umilinţă sau, cine ştie?, în scrierea unui roman, cum zice Girard.

 

34. 8. Tentativă, ieri, de „autodepăşire”. Eşuată. După o zi întreagă de penibile tribulaţii, am scris doar şapte file. Curios este faptul că nu scrisul îmi este greu, ci decizia de a scrie.

Începutul primului meu roman ar suna cam aşa: „Cuvintele sunt cioburi de sentimente.” Cam emfatic.

Jocul meu este periculos. Eliminând tot balastul, voi vedea ceea ce de fapt refuz să văd.

Voi părăsi critica. Voi scrie proză, reportaje, articole de simplă retorică publicistică. Critica este un chin, cel puţin aşa cum o văd eu. În definitiv, am publicat trei cărţi de critică şi probabil voi mai publica două, din inerţie.

Într-un fel, sunt calm. Dacă acum nu reuşesc, nu voi mai avea când să reuşesc.

25. 8. Rezultă că fiecare zi este o luptă. Poate fi câştigată sau pierdută. Îmi amintesc de cartea lui N. „De-ai putea să nu câştigi”. Sau ceva în acest gen.

Marea mea scuză este sărăcia. Se pot face totuşi anumite lucruri. De pildă, raţionalizările şi organizarea fiecărei zile.

Crosurile este posibil să-mi facă rău. Le voi continua încă vreo lună şi apoi, eventual, voi renunţa.

Este o fracţie uriaşă, ulterior mult simplificată. Ori scriu 10 file pe zi timp de un an, ori pierd partida.

29. 8. Căsătoriile între oameni foarte tineri – element de strategie socială. Act de comoditate şi modalitate de supravieţuire.

Până la urmă voi fi constrâns să recunosc că la Bucureşti aproape totul este lux. Gratuităţile sunt pedepsite imediat. Greşelile sunt interzise. Cee ce fac eu la redacţie ese un lux primejdios.

31. 8. Citesc o carte de chiromanţie. Nu le zice rău.

M. U., şeful meu, are o inaptitudine fundamentală pentru munca intelectuală; de aici, drama lui. El trebuie să duce o luptă grea cu sine însuşi. Cât îl va ţine orgoliul?

 

3. 9. Formidabilă, cartea de chiromanţie! Am găsit confirmarea câtorva defecte ale mele: lipsă de vitalitate, contrazisă cu încăpăţânare; susceptibilitate şi timiditate – dezastruoase pe plan social; înclinare erotică, aflată în contradicţie cu vitalitatea scăzută; gust pentru luptă şi lipsă de obiectivitate; lipsă relativă de înzestrare artistică, unită cu  inteligenţă retorică.

Lucrurile nu sunt într-o situaţie disperată, dar nici bune. Am mai spus-o: trebuie aruncat tot balastul.

Schema concretă ar fi următoarea: evitare a situaţiilor dătătoare de şocuri emoţionale (umilinţe, solicitări, dispute, probleme cu femei) şi acţionare solitară, susţinută.

Am tradus cartea de chiromanţie, scriind direct la maşină, circa 18 pagini pe zi. A fost o mică performanţă.

În profesia mea, inerţia este foarte mare.

Am folosit cartea de chiromanţie ca pe un element folositor în strategia mea de supravieţuire. Calităţile mele, conform ei: inteligenţă, elocvenţă, forţă intelectuală. Defecte: susceptibilitate, carenţă de vitalitate, o oarecare lipsă a nobleţei de spirit, erotism jos(nic), lipsă de obiectivitate. S-ar cere eliminarea erotismului, a consumurilor parazitare de energie, cultivarea inteligenţei şi a unui anumit simţ comercial. Căsătoria cu o femeie mult mai tânără ar fi contraindicată.

5. 9. Întreruperile în scrierea  unei cărţi de proză sunt dăunătoare. Reintrarea în atmosferă se face chinuitor de greu. Pentru mine, cel puţin. Acum, plătesc capriciul de a fi tradus cartea de chiromanţie.

Am recitit „Scrinul negru”. Slabă carte, domnule! Cu multe pasaje total improvizate. Sau nu slabă, dar cumva joasă, emfatică, zadarnică. Tot ce are este ironia şi un fel de umor dubios, de intelectual.

Defectul meu: neputinţa de a mă converti la religia artei. Este o religie, este o sectă. Cu reguli destul de clare, nerespectate de mine.

6. 9. Imensa majoritate a operelor de artă scrisă sunt pur retorice. Ele emoţionează, apelând la sentimente şi folosesc aceleaşi trucuri retorice de când lumea. Respectă nişte reţete. Operele de artă vizuală acuză mai puţin aşa ceva. Aceste banalităţi mi-au fost sugerate de către un corect film francez.

Am vorbit azi la telefon cu unchiul Aurel. Părea înstrăinat, incapabil de emoţii. Parcă vorbea de dincolo, d’outre-tombe. M-a încercat o scurtă panică, un fel de rapidă răceală pe spate. Moartea apare tot timpul, mi-am zis. Aşa este corect, aşa este bine.

Bucureştiul este bun, pentru că nu ai timp să te gândeşti la moarte şi nici chiar să mori.

Am încercat să-i telefonez Dorei, verişoara mea din Timişoara, dentistă. Mai bine că n-am găsit-o. Cine ştie ce-i mai spuneam despre unchiul Aurel.

Efectul fără greş al hainelor elegante, încercat în redacţie. Succesul nu poate fi obţinut fără a folosi retorica succesului.

Posibilitatea unei combinaţii comerciale. Ar participa C. B., fiinţă damnată, dar veselă şi S., seputuagenar viclean, aflat pe drumul senilizării.

 

7. 9. Întâlnire cu Irinel Bugariu, fiica unchiului Aurel, fratele tatălui meu. 23 de ani, foarte bolnavă de diabet, ameninţată cu orbirea. Paralizată de timiditate, părând, din acest motiv, blazată. Fiinţă tragică, ascunsă sub aparenţa unei fiice grăsuţe de burghezi.

Nu suntem prea grozavi, noi oamenii.

11. 9. Mi-am cumpărat frigider şi radio. Ascult „Europa Liberă”; mi se cuvine, cred, să ştiu anumite lucruri despre lumea de azi. Frigiderul este stricat; probabil fiindcă nu i-am dat ciubuc vânzătorului.

Sunt cam bolnv (uretrită, recidivată a treizecea oară; colecistită şi cine mai ştie ce încă). În plus, prostatita. Emisari ai neantului, în corpul meu.

Merg astăzi la dentist, sperând să nu mă contaminez de vreo hepatită; îmi voi face analizele; voi umbla îngrijit îmbrăcat; voi zâmbi cu dezinvoltură; voi lucra la romanul poliţist; voi mai scrie câte un articol; voi asculta „Europa Liberă”; voi citi „Scânteia”.

Într-un cuvânt, refuz invazia tragicului în existenţa mea. Va fi o trecere bruscă în moarte; nu accept o etapă de tranziţie umilitoare. Asta-i tot.

Scriu acest cuvinte mari, deşi sunt bolnav şi n-am nici-un ban.

16. 9. Proverb american. Succesul se obţine perseverând în ceea ce nu-ţi place.

Mie mi-ar plăcea să fac doar lucruri josnice: să umblu după femei, să fiu elegant, să joc poker, să mănânc bine, să fumez ţigări bune. Nu fac nimic din cele de mai sus, consumându-mi viaţa într-o asceză prelungită. Doar cu femeile mă mai scap.

Îmi amintesc prin ce crize psihice am trecut în urmă cu vreo 2-3 ani, pe când locuiam în Berceni. Aveam o silă fenomenală faţă de munca intelectuală. Reuşeam să lucrez doar cu formidabile eforturi de voinţă.

Am sentimente analoage în ultimele zile, după terminarea relativă a bolii. Singurul antidot cunoscut: scularea de dimineaţă, gimnastica. Mai ales prima.

Cumplita experienţă erotică păţită în compania doamnei L. H., prototipul personajului meu din „O amintire”. Modul aproape nebunesc al acestei doamne de aproape 30 de ai. Totala ei lipsă de bun simţ, jalnica ei megalomanie, imposibilitatea ei de a intui existenţa unor puncte de vedere diferite de ale ei. Greu de imaginat o persoană mai patetic inadaptată. M-a certat fără întrerupere, mi-a contrazis toate afirmaţiile. A avut o mimică îngrozitoare. Hărţuită de ceva greu de suportat până şi de ea însăşi. Darămite de alţii!? Un cuplu format din asemenea oameni este o infern. Cei doi sunt în stare să se tachineze, să se ironizeze, să se certe toată viaţa. Fantastica ei frigiditate: agresivă, teatrală până la grotesc, tragicomică. Frigiditatea ei ar fi sursa unei lipse totale a instinctului feminin. De aici ar decurge inadecvarea totală a comportamentului ei ca femeie.

Atât de fragile îmi sunt programele! Le ştirbesc şi apoi le anihilează cele mai mici defecţiuni. Le reiau; nu am făcut altceva în ultimii 20 de ani.

 

19. 9. Aduc perfecţionări în modul meu de viaţă. Totul merge prea repede, din lipsă de bani; nu există răgaz. Dacă aş fi silit să întrerup această cursă, n-aş mai garanta pentru mine. Este, desigur, o damnare, dar n-am altceva la dispoziţie.

Acum lucrurile sunt aproape puse la punct, în „gospodăria” mea. Trebuie să mă pregătesc pentru anul viitor, când, se spune, nu voi mai avea leafă întreagă.

Căsătoria pare definitiv compromisă.

23. 9. Am aflat de la televiziune: mai sunt 100 de zile din acest an.

Întrebare. O versatilitate înnăscută poate fi contracarată de o gândire unitară? Doar sub forma unui plan unitar. Omul şi-l asumă ca şi cum i-ar fi impus din exterior.

Probleme numărul unu rămâne eliminarea accidentelor, acasă şi la redacţie. Umorile mele schimbătoare trebuie învinse.

25. 9. Se înmulţesc caietele mele de însemnări.

Nimic special de semnalat. Diverse boli, nici una ameninţătoare. Încăpăţânarea mea de a afla cine sunt în realitate. Luptă împotriva hiperdisponibilităţii şi condiţiei de damnat.

Vizite pe la medici fără profesionalitate. Caut whiskey pentru medici şi dentişti. Ţigări pentru alţii. Întreruperi ale muncii la romanul poliţist.

A nu mai adopta nici un proiect înaintea finisării lucrărilor începute.

Timpul scurt petrecut la redacţie mă deprimă în mod sensibil. Trebuie să lupt împotriva acestei senzaţii foarte dezagreable.

 

27. 9. „Zilele îi erau un fulgerător mâine.” Citat aproximativ din „Jean-Cristophe” de Romain Rolland. Cam aşa trăiesc eu. Nu este rău.

Analizele au ieşit relativ bine.

La romanul poliţist n-ar trebui să scriu cu întreruperi, fiindcă ies din atmosferă. Lucrând întins, l-aş putea încheia într-o săptămână.

Am cumpărat o sticlă de whiskey (Teachers), 371 lei, pentru doamna de la editură. Cum va fi? Penibil refuz sau mondenă acceptare? Dacă îl refuză, îl dau dentistului!

Romanul poliţist ar putea să apară în 1980.

28. 9. Scena predării sticlei a reuşit perfect.

Structura romanelor poliţiste are o legătură cu realitatea socială. Iată cum. Sistemul de declaraţii din romanul poliţist are ceva analog cu informarea reciprocă a  oamenii reali cu privire la alţii. Deci A discută cu B despre C. C, despre D, cu A. Schema este a  unui poligon străbătut de toate liniile posibile. Nu adevărul este miza, ci pedepsirea, înfundarea cuiva. Nu sunt discuţii morale, ci practice. Şi în realitate aşa se petrec lucrurile. În cele din urmă, dintre intercontactele umane cineva iese rău, este eliminat social sau doar moral. Problema autodenunţării. În romanul poliţist există o omologie între situaţia victimei şi a ucigaşului; soarta amândurora ese pecetluită. De aici, un anumit tragism. Se manifestă şi un destin. Nu este deci numai un joc intelectual pur.

Se pare că autorul trebuie să fie degajat cu totul de scopul lucrativ al textului său. Să fie pasionat, cum spune Girard.

Curios este cum „obiectul” scris de tine îţi devine străin atunci când l-ai terminat şi de două ori străin când a fost tipărit.

A scrie literatură: a trece un eşec în cuvinte, a scrie un eşec.

 

29. 9. Fac un nou pas în înţelegerea tagmei unde am nimerit.

Oamenii aceştia au o religie; mulţi dintre ei o ascund sub diferite măşti (ignoranţă, viciu, josnicie, cinism). Sunt (par a fi) doiminaţi de ideal. Aflu că inteligenţa pură, fără talent, poate duce doar la realizări artizanale, nu artistice. Ea nu ajunge, uneori poate fi chiar dăunătoare. Trebuie credinţă, respect aproape mistic pentru profesie. Această credinţă este marea şi adevărata temă a literaturii, singura ei temă. Mi-au trebuie ani ca să înţeleg acest aspect. În mod curios, scriitorii nu pot scrie decât despre scriitori. Asta explică multe dintre lucrurile mult timp de neînţeles pentru mine: elogiile fără reţinere, dispreţul pentru adevăr, sentimentul de castă. De aici, neputinţa literaturii cu personaje nonscriitori sau fără mentalitate de scriitori. Romanul muncitoresc şi cel ţărănesc sunt greu (imposibil) de scris, fiindcă aceste categorii nu cunosc eşecul conştientizat. Acesta le este rezervat intelectualilor. Simptome: interesul criticii pentru personajele intelectuali, neinteresul pentru personaje din alte categorii, când acestea nu sunt pitoreşti sau travestit intelectuale.

Strategie de supravieţuire practică, dar şi religie, modalitate existenţială.

„Ion” al lui Rebreanu a fost receptat fiindcă eşecul personajului este omolog celui al unui intelectual, este artistic, „frumos”.

Pe de altă parte, orice poveste este bazată pe un eşec, fiindcă toţi oamenii sunt muritori. Cărţile proaste sau mediocre relatează succese.

Nu reuşesc să redevin tăcut şi rezervat la redacţie. Este probabil efectul unei contagiuni. Tragedia comică a acestor oameni. Ce se află în spatele superficialităţii lor? Poate totuşi eu sunt cel inferior, iar ei sunt măreţi prin iubire faţă de literatură şi faţă de scriitori.

Progresez relativ bine la romanul poliţist, deşi nu prea pot rămâne mult timp la masă. Interesant de aflat dacă atunci când voi scrie ceva ce mă va interesa în mod special voi avea alte reacţii.

Un bun roman poliţist este totuşi greu de scris. Cea mai dificilă este punerea la punct a schemei.

2. 10. L. H., doamna devenită personaj de povestire („O amintire”) se arată a fi o persoană ieşită din comun. Stilul ei jignitor, seniorial mă supără doar fiindcă am fost obişnuit cu persoane docile. Ea a scris un text despre mine, unde arată o pătrundere remarcabilă. Totul pare a fi rodul purei intuiţii. Ar putea face literatură cu uşurinţă. Nu are creier de pasăre, cum am crezut la început. Zice despre mine că nu sunt autentic, plus alte defecte, cum ar fi avariţia, vulgaritatea. Nu se înşală prea mult.

Simt că este periculoasă. Fiinţele nobile, mai ales cele  detracate, au simţit întotdeauna o atracţie pentru cele vulgare, în sensul că au dorit să le devoreze.

Ideea comică: să devin un campion al nobleţei scrisului şi a scriitorului.

În mod evident, am greşit, abordând meseria de scriitor ca un mijloc şi prea puţin ca un scop. Pe viitor voi ascunde cu grijă această abordare. S-a terminat cu textele scrise în forţă, pe indiferent ce temă.

 

3. 10. Voi continua ceea ce mi-am propus. Ce s-ar întâmpla dacă m-aş resemna, cum îmi spunea o prietenă că va face? Ar fi ceva interesant. Ar urma să fac lucrurile cele mai comode. Ce-ar ieşi? S-ar putea să ajung la aşa ceva, dar doar dacă nu mă vor ţine balamalele. Voi continua planul strategic, cu orice riscuri.

Întâlniri cu L. H. Mă scoate din sărite, dar este foarte frumoasă.

 

# M-am ferit să scriu, cu amănunte tehnice, despre „amorurile” mele. Astăzi, cu o concupiscenţă fantasmatică recent dobândită, mi se pare potrivit s-o fac. Voi scrie, aşadar, câteva cuvinte despre comportamentul în pat al doamnei L. H.

Sexologia contemporană spune că nu există femei frigide, ci doar bărbaţi nepricepuţi. Probabil că este aşa. Cum viaţa sexuală activă a unei femei este însă destul de scurtă, se întâmplă ca bărbatul priceput să nu apară niciodată. Sper că în cazul doamnei în speţă, a apărut. În orice caz, acela n-am fost eu. Deşi ne-am canonit până când  s-a luminat de ziuă, n-am „rezolvat” nimic, în ce o privea. Am reuşit să obţin din partea ei doar o expresie cu un potenţial comic doar ulterior descoperit de mine: „Nu, nu şi nu!” Astfel s-au încheiat repetatele mele strădanii.

Cine ştie ce proceduri necunosute de mine o fi preferat frumoasa profesoară… Oricum, astăzi sunt în măsură să declar că acele eşecuri m-au indispus mult. Pentru cazul că interesează pe cineva, pot mărturisi că în acei ani se petrecea o transformare în atitudinea mea sexuală. Dacă până atunci căutasem, în chip prozaic, propria satisfacţie, începeam să mă transform într-un fel de gigolo amator. Mă interesa tot mai mult să le ofer satisfacţii partenerelor. #

4. 10. Parcă boala (probabil eterna mea faringită) stă pe loc.

Conspectez textul scris de L. H., amintit mai sus. Este un text plin de flaterii abil mascate sub jigniri (metodă optimă de a-l flata pe un ins mai elaborat). Iată ce-mi atribuie doamna L.H.:

– „vulgaritatea numită de el francheţe”;

– „groaza şi furia îl stăpânesc în faţa oricărui lucru autentic, simplu şi necontorsionat”;

– „posesiunea, pentru el: o treabă de circumstanţă; se vrea pasionat, senzual şi brutal”;

– „este avar”;

– „este o victimă perfectă; produs inevitabil al factorilor exteriori spiritualităţii sale”;

– „să nu ne îndoim de inteligenţa lui; singura sa armă reală”;

– „dacă n-ar fi inteligenţa şi forţa lui animalică, ar fi de-a dreptul banal.” (Dar ce alteva ar mai putea fi!? Eventual nobleţe…);

– „vulnerabilitate congenitală”;

– „vulgaritatea lui naturală, singura ce nu poate fi ascunsă de nimic”;

– „bravada socială este la el o artă”;

– „neliniştea şi neîncrederea în forţele proprii – singurele sentimente exprimate de el în mod autentic”.

Le zice destul de bine, frumoasa profesoară, născută în Balanţă.

În urmă cu 15 ani, prietena mea R. C., aflată actualmente în Bundesrepublik Deutschland, mi-a jucat pentru prima oară scena vindecării de frigiditate. Adică: manipulată greşit de un bărbat (doar unul, evident), ea nu a ştiut ce înseamnmă un orgasm; după o perioadă de stat împreună cu mine, a aflat; de aici, logic, sunt bărbatul vieţii ei, este necesar s-o iau de nevastă. Pot să pariez că această manevră elementară o va executa şi L. H., fiinţă plină de inteligenţă, de altfel.

Rezolvarea firilor contradictorii o constituie existenţa eroică! Să renunţi la o jumătate dintre propensiunile tale; aceasta înseamnă eroism, nici vorbă. Ori Rac, în mâlurile societăţii, ori Leu, luptând cu disperare.

7. 10. Azi plec la Braşov, unde voi încheia o relaţie din categoria celei amintite mai sus. Greşelile trecutului îmi amintesc tot timpul că viaţa este ireversibilă.

De câteva zile mă roade o exasperare fără obiect precis. Romanul poliţist, la pagina 268.

Când sunt în faţa unei decizii mai importante, simt că mă apucă o ameţeală. Cu toate acesta, trebuie mers înainte, până la capăt.

Anul trecut, pe vremea asta, mă reapucam de fumat şi de cafele pentru a reuşi să stau mai mult timp la masă. Nu voi repeta această eroare.

Ţine-ţi firea, amărâtule! îmi zic. Nu te lăsa influenţat de orice întâmplare minoră, urmează-ţi planul!

Oricum o sucesc, rezultă să necazurile importante vin de la femei. Aici este damnarea mea, dacă poate fi vorba despre aşa ceva. Iată cazul recent al doamnei L. B. Divorţată de două ori, doreşte să se mărite a treia oară. Şi-a ascuns ghiarele, în acest scop.

9.  10. Ar rezulta că inapetenţa mea grozavă pentru muncă ar rezulta din relaţia cu L. H. Aceasta mi-ar greva subconştientul. Noroc că ştiu să lucrez şi când nu pot. Trupul nu se lasă însă trişat. După  o relativ scurtă perioadă de vreme mă apucă durerea de cap.

Proiectul unui roman. Prototipul personajului principal să fie Vicenţiu Bugariu, în chip de alter ego al meu. Acest V. B. a murit la 24 de ani, în 1932. A fost ziarist în Timişoara, a scris şi tipărit câteva cărţi de istorie. Mi-ar plăcea să-i colorez tragedia cu sentimentele mele. Documentarea ar fi o activitate foarte plăcută. I-am scris unchiului Aurel. Pare interesat. El ar putea să-mi dea o sumedenie de date. Proiectul poate fi realizat doar în condiţiile unor venituri certe. Cine ştie când îi va veni rândul, dacă îi va veni vreodată…

11. 10. Discuţie despre Rudolf Steiner – teozof şi strateg al spiritualizării – cu un domn din cartierul meu. Idei frumoase, chiar fascinante.

Defecţiune în relaţia cu L. H. Sunt silit să n-o mai cultiv, dacă doresc să nu-mi dau peste cap planul de acţiune. Este o persoană interesantă, nici vorbă, dar spre deosebire de ea, eu nu mai trăiesc literatura, ci o scriu.

Târâş-grăpiş, romanul poliţist se apropie de sfârşit. Completarea nu este prea proastă. Unele pasaje sunt chiar spirituale. Va fi prima mea carte de 300 de pagini!

12. 10. De aproape două săptămâni, am mari dureri la călcâiul piciorului stâng! Merg cu dificultate.

Voi renunţa la traducerea din limba rusă. Cred că nu mai este cazul să mă încăpăţânez atât de tare. Nu ştiu ce voi face cu autoarea traducerii brute. O voi plăti, ce altceva?

Colegii de redacţie mă privesc cu suspiciune, fiindcă nu sunt „perdantul”, dar nici câştigătorul net. Asta este buba: nici umil (vulpe), nici zdrobitor (leu).

Stătea singur şi îşi rumega nehotărârea.

16. 10. Mă dor călcâiele. Fiecare pas, un chin, îmi aduce aminte că am stofă de damnat.

Pare clar că principalele neajunsuri îmi vin de la femei. A doua chestiune: o lăcomie de alimente, penibilă. Mă tot ridic de la masă, unde lucrez, pentru a mânca! Asta-i culmea!

Mi s-a aprobat telefon. Probabil că este mâna doamnei Laura, soţia inginerului, fost chiriaş al mamei mele. Va trebui să-i duc o cutie de ciocolată şi flori, în valoare de o sută de lei.

Când, eventual, cineva din viitor va citi aceste rânduri, va zice că am fost un mare meschin, un penibil egoist meschin. Aşa pare a fi, într-adevăr. Va însemna însă că acest cineva nu ştie ce înseamnă să fii strâns în chingile de oţel ale sărăciei şi, în acelaşi timp, să simţi că nu eşti făcut pentru sărăcie.

Pentru viitorul roman, câteva observaţii: retorica generalizată la toate domeniile umane; invazia ficţiunii în realitatea sensibilă; cultivarea locurilor comune sau moartea socială.

Nu mă pot decide  să rămân celibatar; de aici, un sentiment de confuzie, capabil să mă bruieze.

Spre ce tind? Lupta neîncetată cu mine însumi  mă împinge extrem de încet spre unele realizări; acestea sunt plătite însă foarte scump, cu însăşi viaţa mea.

Prietenul meu (fost) din Iaşi nu mi-a răspuns la scrisoare. M-a repudiat şi ăsta, crezându-mă foarte important.

 

17. 10. Călcâiul – ceva foarte sensibil.

Dificultăţi la editură. Romanul poliţist la pagina 283. Nu mai este mult.

Mă documentez în materie de astrologie. Este de fapt mai mult o artă decât o ştiinţă. Un roman astrologic, cu personaje tipice pentru anumite zodii, ar fi interesant.

Seara. Acţionez, nici vorbă, dar există undeva o defecţiune. Ceea ce fac acum, cu disperarea celui cu corăbiile arse, trebuia să fac acum 15 ani. Bineînţeles, asta nu înseamnă nimic. Problema este a o ţine tare un timp relativ îndelungat, în ciuda balamalelor slăbite.

Korcinoi pierde cu 6-5! Ar fi fost prea frumos să câştige.

La ora actuală, lipsa mea de viaţă personală devine tot mai greu de suportat.

Probabil că fără pile viaţa este destul de grea.

21. 10. Vârsta mea actuală: rece, raţională, de apogeu. Această perioadă se va se va încheia nu peste multă vreme şi atunci va începe bâlciul vanităţii.

În legătură cu planurile mele. Lucrurile se petrec cam aşa. A. Premeditarea unui plan grandios, în toate amănuntele. B. Aplicarea lui. C. Constatarea că planul îmi depăşeşte posibilităţile fizice şi sociale. D. Reduc proiectul la vreo 30-40% din cuantumul său iniţial. E. Merg astfel mai departe, cu anumite realizări.

Ce să-i faci? Asta este. Nici forţarea nu este bună. Sunt obligat să mă sprijin pe timp. El este aliatul meu, încă fidel.

În fond, zilele sunt destul de încăpătoare. Se pot băga multe în fiecare dintre ele.

Dorinţa vertiginoasă de a fi altul. Tentaţia înnăscută de a imagina întâmplări unde să particip ca personaj literar, fictiv.

Fantastica reducţie a epocii actuale. Poate că întotdeauna a fost aşa, pentru omul sărac.

23. 10. Domnul G., om cumsecade, sfătuitorul meu în materie de astrologie, îşi ascunde câţiva ani din vârstă. Poate fiindcă are o nevastă mai tânără şi un băiat făcut târziu. Iată ce mă aşteaptă!

Aşa ceva este tipic pentru Bucureşti. Aici, oamenii sunt angrenaţi într-un complicat şi în acelaşi timp pueril joc al vanităţii. Poate că toate actele de vanitate ţintesc de fapt succesul autentic, palpabil, pe nişte căi prea subtile pentru mine. Aş zice şi că luptele pentru succese de vanitate, unele dintre ele incredibil de derizorii, ascund o frică şi sunt necunoscute de provinciali. Astfel se explică şi umorul bucureştenilor (asociat cu blazarea), în mod vădit, o mască subţire a angoasei.

Remarcabil este faptul că la mulţi dintre ei, masca devine a doua natură. Blazarea, umorul, inteligenţa (asemănătoare cu viclenia elementară) anuleză angoasa, o înlocuiesc. Apar astfel fiinţe parcă multiplicate după un prototip anumit. Persoane simpatice, nici vorbă, adaptate pentru contextul respectiv, dar relativ simple. Ciar şi atunci când se cultivă cu ardoare, aceşti oameni rămân simplificaţi, le lipseşte ceva, întocmai unor animale perfecţionate, aflate pe drumul degenerării.

27. 10. Am fost la Braşov, pentru o şedinţă a Asociaţiei Scriitorilor. Deplină monotonie, generatoare de blazare.

Aflu că volumul meu de povestiri le-a plăcut celor de la „Albatros”. Ar urma să apară anul viitor.

Sunt necesare însemnări despre critica de autoritate; pierderea relativă a notelor individuale; critica devine o acţiune colectivă. De schiţat o strategie a autorităţii în critica de azi. Alternativa propagandă – susţinere a esteticului. Probleme de ton, apariţii în adunările „obştei”, moralitate aparentă, stil etc.

De fapt, volumul de povestiri ar urma să apară în 1980. la această veste, m-a apucat o furie, manifestată, la mine, prin durere de cap şi dorinţă sexuală.

Am trimis la Cluj completarea la romanul poliţist. Încep munca la teza de doctorat.

Proiect pentru ediţia a II-a din „Patria şi cuvântul poetic”. Din 5.800 exemplare s-au vândut circa 4000!

1. 11. Mă dor călcâiele într-un mod îngrozitor. Merg pe stradă clătinându-mă şi şchiopătând penibil. Asta de vreo lună de tratament! Să mai spună cineva că nu sunt damnat.

Este realmente rău că nu fac parte din nici-o gaşcă literară.

Am o oarecare depresie psihică. Eşecurile îmi fac rău, le suport greu. (Spun banalităţi.)

Două mari probleme am actualmente: căsătoria şi incapacitatea de a lucra în mod susţinut.

Câtă neputinţă exprimă însemnările mele! De spaimă!

În fond, totul s-ar rezuma la a sta pe scaun şi a lucra 6 ore pe zi, nu mai mult. Pentru mine asta este ceva cumplit de greu. În plus, ar trebui câteva ore de lectură zilnic, cumpărări periodice de cărţi, scrisori, telefoane, relaţii întreţinute. N-am suficientă energie, ce mai!

Seara. De ce este necesar ca un critic să fie moral, să aibă caracter? Pentru ca ideea de literatură să străbată nealterată prin epoci; scriitorul să rămână scriitor, iar literatura, literatură. Substrat sociologic: pentru a supravieţui social, scriitorii au nevoie de păstrarea ideii că literatura este net despărţită de alte forme de întrebuinţare a cuvântului (retorice). Când literatura intră în devălmăşie cu diverse forme ale retoricii, scriitorii nu se mai justifică social, sunt periclitaţi. „Literatura este doar literatură.” Iată locul comun fundamental al criticii româneşti. În străinătate nu este aşa. La noi trebuie să fii „moral”, adică să repeţi la nesfârşit: X este scriitor autentic, Y nu este scriitor autentic. Să exerciţi adică o continuă luptă de păstrare a purităţii în breaslă. Asta seamănă a religie, chiar este o religie. Nu adevărul interesează, ci dogma autenticităţii.

Nu este bine să denigrezi miturile constituite, trebuie să crezi în ele. Iată cazul  cărţii „Între Aristarc şi bietul Ioanide” de Ileana Vrancea. Ceastă carte este repudiată  automat de toţi criticii afirmaţi. Analogie perfectă cu politica. Scriitorii se poartă ca şi cum ar face parte dintr-un partid. Singura şansă este să intri în acest partid. Este o clară lipsă de democraţie. Din partidul unic fac parte şi unii dispăruţi. A-i atinge înseamnă să denigrezi partidul.

Pare evident că în critica scrisă şi vorbită adevărurile nu sunt neapărat necesare. Se cer expresii ale alinierii. Analogie cu sistemul nostru politic. În politică apar însă în ultimul timp nişte semne de democratizare.

3. 11. „Obştea” îi repudiază în principiu pe cei independenţi, liberi de ajutorul ei. Cazul lui Eugen Barbu, de exemplu. Cei „afiliaţi” la U. S. au mari datorii la Fondul Literar, au nevoie de recenzii favorabile, sunt umani, prietenoşi. Succesul în cadrul U. S. presupune ca individul să dovedească în cât mai multe feluri dependenţa sa de obşte, de banii ei, de oamenii ei, de restaurantul şi revistele ei.

Aşa stând lucrurile, cazul meu este destul de ciudat; sunt şi nu sunt în obşte.

Lucrez la teza de doctorat. Modific destule exprimări, căutând să obţin o scriitură mai puţin plată.

Mă dor groaznic călcâiele, merg foarte încet, cu eforturi penibile.

Marţi voi fi la Braşov, la procesul pentru majorarea pensiei alimentare.

6. 11. Am început un alt tratament pentru călcâie.

Realizez cât de rău mă simt la redacţie. Este un adevărat chin, generat probabil de o megalomanie neconştientizată.

Cartea despre G. Călinescu, amintită de mine zilele trecute. Un discurs cu argumente morale. G. C. este condamnat pentru că i-a denigrat pe Maiorescu, Iorga şi Lovinescu, ridicându-se pe sine în slăvi. Nimeni nu face altfel la noi. Privită ca o cale spre succesul social, critica nu mai are ce să facă cu adevărurile. Într-un discurs retoric, adevărul este egal cu minciuna. Defectul criticii noastre actuale acesta şi este: înlocuirea prea accentuată a esteticii cu retorica.

Să scap cumva de senzaţia dezagreabilă lăsată de vizitele mele la redacţie şi la U. S. Ea provine, evident, de la constatarea că sunt un autor de mâna a treia, că nimeni nu-mi dă nici-o atenţie. Doar în muncă pot găsi antidotul, trebuie să merg mai departe.

8. 11. Sunt silit să recunosc anumite realităţi. Nu-mi place ceea ce fac, încerc să scriu pentru că sunt ambiţios, din vanitate. Nu poate fi vorba despre o pasiune, deşi mi-a plăcut cândva să citesc.

În domeniul unde am nimerit nu prea se poate trişa, în sensul că nu te poţi înşela pe tine însuţi. Nu cred că voi mai rezista mult în climatul actual al nemulţumirii de sine.

Problema însurătorii mă bruiază în permanenţă, ca o durere de dinţi.

Probabil, sunt criticul cu cele mai puţine lecturi din România. Tot timpul se iveşte ceva de natură să mă împiedice să citesc.

Să fie oare posibil să scrii şi în acelaşi timp să duci o viaţă dezordonată de celibatar? Dacă scrii beletristică, da. Critica presupune asceză, viaţă burgheză. De fapt, o asceză în raport cu neprevăzutul. Amoruri burgheze cu nevasta şi cu amanta ai voie să faci. Nu-ţi poţi însă permite să agăţi o femeie pe stradă.

10. 11. Am fost la proces. Nimic deosebit. Probabil că pensia alimentară  nu se va majora, din cauza micilor mele venituri.

Am citit o carte de interviuri, despre muncă, tenacitate şi altele de acest fel. Am reţinut un singur lucru. Se pare că există o bucurie specifică, adusă de o intensă muncă intelectuală. Eu am resimţit-o de câteva ori. Aici întrevăd o salvare pentru mine.

La Braşov, am aflat că una dintre fetele avute de mine în vedere se va mărita. Am anunţat-o că şi eu am căutat-o pentru acelaşi lucru. A fost un act de masochism din partea mea.

Călcâiele mă dor la fel de tare ca la început.

11. 11. Mi s-a instalat telefon. O mare realizare! Jenantă, această constatare.

Nu înţeleg viaţa literară, în ciuda eforturilor făcute. Se pare că există o religie a esteticului. Trebuie să aderi la ea. Eu nu pot să adopt modul mistic al colegilor mei. Încerc să raţionez.

Mă înteresează adevărul în sens filozofic, nu în sens moral. Or, în discuţiile despre literatură de la noi se gravitează la nesfârşit în jurul unor noţiuni ale moralei (caracter, credinţă în „idee”). Dacă abjuri această religie, eşti un om mort, repudiat pentru totdeauna sau pentru o lungă perioadă de timp de către „obşte”.

Poate un om fără credinţă în această religie să facă literatură mare? Este cazul meu.

Se pare că orice religie fortifică, mai întâi prin întreţinerea unui sentiment de solidaritate. Îmi povestea cineva despre o pocăită. Ea suportă mari dureri cu seninătate, afirmând: „Credincioşi din toată lumea se roagă pentru mine”.

Colegii mei îşi asumă un destin comun, se confundă cu soarta literaturii române. Asta îi înalţă sufleteşte, nici vorbă. Îi ajută şi să scrie mai bine? Iată marea întrebare.

Scriitorii par nişte damnaţi. Nu pot supravieţui decât în grup.

Am încheiat cartea semnată de Ileana Vrancea. Nu sunt bun de critic, sunt amoral şi nu am religia breslei.

13. 11. Actul de a face politică (de a rosti discursuri coerente în favoarea sau împotriva unei organizaţii politice) are doi poli. Mai întâi, discursurile celor aflaţi la putere sau cu şanse reale de a ajunge acolo. Apoi, discursurile de adeziune ale unor persoane fără şanse de a ajunge la putere. Acestea din urmă mi se par un  semn net de ratare în profesie. Se întâmplă uneori ca o persoană să parcurgă întreg drumul dintre un pol şi celălalt.

În urmă cu 30 de ani, literatura de la noi construia o mitologie politică. Apoi, s-a emancipat şi a început să înlocuiască mitologia politică prin una a scriitorului şi a actului de a scrie (a artistului şi a artei, în general). Partidul vrea ca literatura să facă din nou mitologie politică (la fel ca presa şi televiziunea).

15. 11. O idee a pasionatei L. C. Ea se mărită, după ce în prealabil a fost refuzată de mine. Pentru a avea mare succes literar antum, zice ea, trebuie să fii iubit de literaţi şi, chiar mai important, să-i iubeşti şi tu pe ei. Nu este  deci vorba numai despre o aliniere retorică, ţinând de politica literară, la breaslă, ci şi de înregimentare mistică, precum cea sectanţilor (aceştia îşi idolatrizează „fraţii”). Pentru succes, trebuie să scrii despre scriitori, dar nu oricum, ci cu iubire, cu idolatrie chiar.

Am început din nou să joc şah în concursuri. Este un joc frumos şi foarte obositor.

 

16. 11. 0-1 cu Spania. Spaniolii jucau mult mai bine. Fotbalul este războiul modern. Şi aici există naţiuni predestinate a fi învinse.

Are dreptate Mircea, prietenul meu. Trebuie să publici tot timpul articole, dacă nu ai o mare platformă.

Defectul meu este că nu pot să pricep literatura ca pe un lucru în sine. Tot timpul fac legături cu exteriorul ei, cu realităţi de alte naturi. Explicaţie este probabil un pragmatism fundamental. Nici să vreau, n-aş putea să scap de el.

20. 11. Începutul unei recenzii abandonate: „Probabil s-a scris sau se va scrie în curând o retorică a motivelor şi a conflictelor din science fiction, gen comentat  de critică mai ales prin frazele concesive şi dezangajante ale unui avocat din oficiu, apărător al unei cauze pierdute. O asemenea retorică ar trebui să înceapă printr-o serie de disociaţii de idei referitoare la un manierism fundamental, ignorat de denigratori, dar şi de apărătorii binevoitori şi neavizaţi. În zadar se vor scrie comentarii defensive, dacă nu se va recunoaşte că n-are rost să căutăm în SF obiectivitate realistă sau analiză psihologică.”

21. 11. Scriind o recenzie la o carte SF mi-am clarificat în bună măsură statutul acestui gen dificil, capabil să strângă în jurul lui, în mod miraculos, pe toţi rataţii literaturii. Genul ar presupune: manierism; necesitatea unei mari ingeniozităţi; cultură livrescă specifică; spirit sofistic; sentimentul contradictoriu al locurilor comune ce trebuie depăşite; inteligenţă; un anumit mod intelectual cu gust pentru  paradoxuri.

Plăcerea evidentă de a scrie de mână, cu tocul. Am scris ani în şir la maşină; este ceva vag dezumanizator. Eficient, dar nu şi plăcut. Şi gândirea este alta. Scriind la maşină, locurile comune nu-ţi mai par ceva dezagreabil, le foloseşti fără reţinere, bucurându-te că umpli pagina. Când scrii de mână, este cu totul altceva. Cauţi să-ţi exprimi gândirea reală şi să obţii mai multă expresivitate. Scrisul de mână este şi o practică spirituală. Te disciplinează, tinde să-ţi modifice felul de-a fi.

 

22. 11. Fără o anumită religie a breslei nu poţi să scrii bine! Doar o psihologie de convertit asigură tensiunea capabilă să promită realizarea unui text deosebit. Respectiva structură psihică include şi  conştiinţa unei damnări colective a componenţilor breslei.

24. 11. De prin august, am un program de viaţă auster, devenit rutină: deşteptarea la ora 5 dimineaţa, gimnastică etc. Efectele asupra psihicului meu greu încercat sunt evidente. În definitiv, şi celibatarii pot duce o viaţă demnă.

Progrese mici la teza de doctorat. Probabil că se va ivi o nouă sursă de bruiere: versiunea amplificată a cărţii despre poezia politică.

Adaug că nu beau cafea din 16 mai, nu fumez din 29 ianuarie, nu consum zahăr, ci polen şi miere! Am o înfăţişare de om sănătos, o rea carte de vizită în breaslă, unde este bine să fii palid şi să fumezi ţigară de la ţigară.

 

25. 11. Am ajuns cu teza într-un punct dificil: interferenţa viziunii ţărăneşti asupra lumii cu aceea a literaţilor. Trebuie să argumentez că această ipoteză este interesantă pentru istoria literară. Lucru dificil.

Fără programul cazon de viaţă probabil că m-aş scrânti din cauza singurătăţii.

Se cere o strategie de reconciliere cu colegii de redacţie. Am mai făcut aşa ceva pe când eram student.

 

1. 12. Literatura mare vorbeşte despre eşecuri; cea mică nu există decât ca retorică. Inteligenţa vrea succesul şi are probleme când este să conceapă istorii ale unor eşecuri. Prin urmare nu prea poate genera mare literatură. Altă facultate ar duce la marea literatură.

Senzaţia atroce a unui prezent ultrafriabil, pulverizat înainte de a se constitui. Viitorul invadează, absoarbe, distruge.

 

5. 12. Sunt oarecum bolnav.

De câte ori mă las ghidat de impulsuri, iese rău. Instinctul mă duce la pierzanie, matematic. Trebuie să raţionez asupra fiecărui pas, ceea ce este chinuitor, epuizant. Doar aşa fac mici progrese.

Anul nou se apropie furibund, fără nici o perspectivă specială.

Mici progrese cu învăţarea astrologiei. Este ceva frumos şi zadarnic.

În jurul vârstei de patruzeci, un bărbat se găseşte, realmente, faţă în faţă cu el însuşi. Iluziile sunt moarte, luciditatea maximă, forţele în scădere, dar nu absente, lumea, feroce de indiferentă. Problema numărul unu: supravieţuirea.

10. 12. Munca intelectuală are în ea ceva tranchilizant.

Adevărul este că m-am trezit, după o lungă perioadă de aprigă inconştienţă, prins într-o cursă, altfel nu pot să-i zic. O celulă cu gratii de oţel. Acest sentiment este poate efectul trecerii timpului şi nu al profesiei. Fiecare om de vârsta mea poate că simte la fel. Zâmbeşte cât de convingător poate, ascunzându-şi nesiguranţa.

Dacă tagma scriitorilor este formată din indivizi nesiguri pe ei înşişi, atunci se explică de ce s-a format o mentalitate atât de distinctă.

Am, literalmente, o obsesie a tagmei unde am nimerit. Probabil, sentimentul  persistent că esenţialul îmi scapă vine din neputinţa mea de a crede (în sens religios) în dogmele sacre ale scrisului literar. Aici (şi oriunde), luciditatea este sursă de nefericire şi de eşec. Pentru a fi bine primit, trebuie să crezi orbeşte şi să te aliniezi. Vei primi o bună recompensă. Sau, dacă nu, să ai tu însuţi un partid personal. Eu îl am, dar sunt singurul său membru.

 

11. 12. Întâlnire cu C. P., fata cunoscută în urmă cu vrea 15 ani la Rupea, pe când era o jună de 16 ani. Fenomenal farmec dezvoltă! Este un farmec pur, nu incită spre sexualitate. Este o femeie superioară, dintr-o specie nu prea des întâlnită în viaţa mea. Ceva cu totul atrăgător.

O idee stranie, găsită în nişte conspecte de astrologie. A te autoexploata! Autoexploatarea ca formă de nefericire, de eşec existenţial, adaug eu. În societatea de consum, autoexploatarea pare a fi ceva cu totul obişnuit. Ea pare a fi cu atât mai mare cu cât mai mare este vanitatea. Natura ei ar ţine de falsificarea muncii, de transformarea ei într-un soi de viciu.

„La poalele vulcanului” de Malcolm Lowry. Am citit-o zilele acestea, m-a impresionat foarte mult. Va să zică, mi-am spus, nu sunt cu totul blazat. Am scris un comentariu de două file, foarte bun. În mod normal, ar trebui să nu apară. Nu mi-ar părea rău. Asemenea texte îmi redau încrederea în mine însumi. Ar fi sinistru să persist în ale scrisului fără să fiu un bun profesionist. Veleitarismul este ceva îngrozitor, ca o moarte.

Ar trebui să iniţiez un club al celor născuţi în zodia Racului.

13. 12. Probabil că am greşit întotdeauna, cultivând femeile. Ce-ar fi trebuit să fac? Să mă înalţ spiritual. În acest caz n-aş fi putut însă să scriu romane. Aş fi juisat tot timpul, în spirit. Cum e, aşa e bine, zicea maica. Aşa o fi.

Referitor la autoexploatare. Munca este umană doar cât timp îţi face plăcere, te pasionează. Cazul publiciştilor. Ei scriu cu vădită scârbă despre tot felul de prostii. Pe de altă parte, proverbul american: A reuşi presupune a persevera în ceea ce nu îţi place. Pentru succes, trebuie deci să te falsifici, mai rău, să te furi pe tine însuţi. Ideea cu munca cinstită cade. Furt este şi autoexploatarea. Furi sau crăpi este deci un principiu universal. Se aplică şi oamenilor axaţi, aparent,  pe muncă cinstită.

Nu este prea marxistă teoria asta. Deci punându-i pe oameni să muncească din greu, „pentru binele lor”, îi obişnuieşti să se fure şi să fure, îi dedai la un viciu. Pentru a te autoexploata şi pentru a fura efectiv nu trebuie să ai două mentalităţi diferite. Asta ar explica multe, de pildă, cum se face că un om munceşte din greu, ar trebui să fie înnobilat de munca sa, dar fură senin, fără să clipească. Hoţul nu mai este un leneş, societatea modernă l-a învăţat să fie extrem de lucrativ.

 

15. 12. Sunt în măsură să produc un aforism. A fi un bun istoric literar înseamnă a şti să faci o fişă bună.

Trag acum ponoasele muncii anarhice din ultimii ani. Cârpesc, improvizez bibliografia pentru teza de doctorat. Oricum, este înfiorător să faci o bibliografie. Este o caznă dezumanizantă. Sunt însă dispus să rezist până la capăt.

Articolul bun despre care aminteam, evident, nu a apărut. Scriindu-l, cu mari opinteli, mi-am dat seama că gândirea se formează pe măsură ce înşiri cuvintele. Scriind, eşti mai deştept decât vorbind. Sau nu, nu mai deştept, ci mai expresiv, mai convingător.

În finalul textului respectiv am găsit o idee interesantă. Consulul (din „Under the Volcano”) nu este mai autentic, mai uman decât un om de rând, sclav al locurilor comune, ci mai expresiv. Aşa îmi pot explica multe lucruri. Scriitorii şi personajele lor nu sunt mai umani, mai morali adică, ci mai expresivi. Este cu totul altceva. Pot astfel să denunţ micul neadevăr  central al religiei de breaslă a scriitorilor, constând în afirmaţia că scriitorul este cel mai uman dintre oameni.

 

19. 12. Un critic literar trebuie să citescă tot timpul, un prozator trebuie să trăiască fără încetare…

Doamna L. H., prototipul unuia dintre personajele mele, are faţă de mine sentimente foarte rele. Îi dau telefon, zice că tocmai pleacă de acasă; îmi cere din nou numărul de telefon, spunând că l-a rătăcit; zice că-mi va telefona, dar n-o face. Azi i-am dat un număr inventat. Orgoliul acestei femei este formidabil.

Reproşuri de la D. D., veche prietenă din Braşov, mutată între timp la Bucureşti în legătură cu atitudinea mea de tată denaturat. Are perfectă dreptate. Fără să vrea (sau cu bună ştiinţă) a crescut brusc în ochii mei.

 

21. 12. Probabil că, într-adevăr, este fericit omul axat timp îndelungat pe aceeaşi activitate. În psihologia lui, contradicţiile se tocesc şi apoi dispar. De aici, zic eu, seninătatea unor bătrâni, dar şi a unor oameni maturi, împăcaţi  cu ideea că activitatea lor nu trebuie schimbată.

Discuţii cu doamna C. D. Ea  vrea să ia totul, fără să dea nimic în schimb.

Ideea centrală a tezei mele este extrem de abstractă. Trebuie să spun ideile pe înţelesul tuturor, să le diluez. Aşa se face. Nu discut cu nişte filozofi, ci cu nişte foarte vanitoşi universitari şi publicişti. Ei sunt obsedaţi doar de strategia succesului literar. Ei, poate că exagerez!

În urmă cu opt (!) ani, când m-am apucat de doctorat, am început să lucrez anarhic la bibliografie, fără plan. Acum repar. Mi se confirmă faptul că atunci când fac ceva în mod spontan, nu iese bun. Doar gândind îndelung, reuşesc. Instinctul mă îndrumă fără greş spre eşec.

23. 12. B. C. S. îmi este mult mai utilă decât emfatica Bibliotecă a Academiei.

O viaţă este cu atât mai reuşită cu cât subiectul poate mai des spune: “Sunt mulţumit de mine însumi.” De aici, fericirea inconştienţilor, a nebunilor, a paranoicilor, în special. Şi a săracilor cu duhul.

24. 12. Cuvântul Crăciun nu mai înseamnă azi pentru mine decât vagi amintiri. Cafea cu lapte şi cozonac, într-o dimineaţă luminoasă; apoi, o plimbare cu tata, în timp ce acasă mama pregăteşte, în secret, pomul; un ţigaret frumos, scos de tata din buzunar.

Se dărăpănează lucrurile. Fără ritualuri, ne dezumanizăm.

Lupte reînnoite cu L. H. Nu este proastă chiar deloc, dar, ce păcat!, are sufletul pervertit.

Deziluzie la B. C. S., unde zeci de bibliotecare vorbesc tare şi râd în hohote, dispreţuind pe faţă munca intelectuală.

Doamna C. D. nu ştie să investească, pentru a câştiga. Având o casă mare şi bine situată, ar putea să câştige mulţi literaţi meschini, prin mici petreceri cu băuturi ieftine, urmate de petreceri cu băuturi scumpe, pentru tipii mai bătrâni, decidenţii.

Critica literară, aşa cum se face la noi, este o bâiguială retorică; nu o interesează adevărul.

Din „Structurile antropologice ale imaginarului” de Gilbert Durand: „Memoria e realmente de domenul fantasticului, deoarece orânduieşte estetic amintirea.” Aminteşte şi de „minciuna vitală”, superioară adevărului mortal.

Mă gândesc la „Intrusul” şi-mi dau seama că nu ştiu prea bine ce înseamnă tragic. Din „Radicalitate şi valoare” de Al. Ivasiuc am aflat că tragici sunt oamenii care merg până la capăt pe un principiu sau pe o idee, eludând realitatea, făcând abstracţie de ea. Rezultă că tragicul este întotdeauna generat de subiect, nu de împrejurările obiective. Ideea este ilustrată de grecii antici prin declanşarea tragediei de către hybris. În „Dicţionarul de estetică” scrie: „Categorie estetică, care desemnează pieirea unor valori umane ce nu şi-au epuizat încă resursele potenţiale. Pieirea valorilor e întovărăşită totuşi de certitudinea unui ideal.” În „Intrusul” nu există tragedie, ci doar un accident. Pe marginea acestuia, autorul înfiripă o serie de panseuri (unele interesante, altele, mai puţin).

Încheierea serialului „Linia maritimă Onedin”, urmată de un interviu cu actorul din rolul principal. Oamenii nu se pot lipsi de zei. Azi îi caută printre figurile de la televiziune. Sunt nişte zei degradaţi, dar multe femei, presupun, ar fi onorate să facă prunci cu ei, ca în mitologie. De altfel, într-o povestire SF se spune că se va ajunge ca sămânţa unui mare şi iubit actor să fecundeze, în mod artificial, multe femei. În definitiv, multe femei se gândesc în timpul acuplării cu soţii lor, la alţi bărbaţi. Ciudat şi cumplit pare a fi să ai acest sistem de adoraţie.

28. 12. „Obştea” este un organism cu reguli proprii. Selectează individualităţi valoroase, dar esenţial subordonate. Are, de fapt, structura unui partid politic, cu sloganuri, lupte pentru putere. Are mitologia şi tabu-urile ei. Prima explicaţie: presiunea socială şi ideologică. Ideologia ei seamănă foarte mult cu o religie.

Ieri m-am întâlnit pe stradă cu I. O. Redactor şef la o revistă, şef la nu mai ştiu ce organism al obştei, om la vreo cincizeci de ani. Ce rău arăta! Avea faţa unui intoxicat tabagic, dantura ruinată şi nereparată, mâinile tremurătoare. Ce-l roade, domnule? Mister. Poate nerealizarea în profesie. Probleme sexuale? Cumva practică şi el autodistrugerea fizică, pentru spiritualizare?

Doar zilele acestea mi-am dat seama cu claritate de ce beau artiştii, de ce atentează la propriul lor ficat. Este o strategie de spiritualizare. Stând o viaţă în cârciumă, cineva poate fi superior unui om de bibliotecă! Fiindcă este mai spiritualizat şi, implicit, mai aproape de propriul său nucleu existenţial, autentic, inedit. Ciudate lucruri!

Deci acuzatorii vieţilor artificiale să mai stea pe gânduri, înainte de a ridica piatra.

Această variantă de spiritualizare nu funcţionează în cazul celor preocupaţi de concepte. Este şi cazul meu. Când intru în caruselul respectiv, gândesc foarte rău, iar intuiţiile îmi sunt sărace şi nesemnificative.

 

29. 12. Realizez cu mare întârziere câteva idei simple, elementare. Îmi place să cred că este un semn de viaţă lungă.

Destinul meu nu este legat de organismele sociale. Sunt un liber profesionist al gândirii. U. S. şi revista sunt lucruri secundare, ţinând de administrativ; tot de se întâmplă aici nu trebuie să mă afecteze prea tare.

Mulţi oameni gândesc foarte bine şi doar citind cărţi bune poţi să-ţi delimitezi propria gândire. Azi citesc un eseu de Edgar Papu, scris pe gustul meu, exact, neprecipitat, străveziu. Mi-am amintit de apropierea dintre  „Moromeţii” şi „Ghepardul”. Cu precizarea că Moromete este un bufon, un rege, cu sceptru şi coroană, cu inteligenţă, dar o caricatură.

 

1979

 

3. 1. Reîntors de la Braşov, unde am citit cărţi de C. Noica. Faţă de amărâtele texte speculative citite de nevoie, acestea sunt ca nişte fiinţe vii pe lângă nişte fantome.

Un titlul de eseu: „Destinul ghepardesc al lui Moromete”.

Am de luptat cu un viciu la fel de perfid ca fumatul: vorbitul, sporovăiala spirituală şi uneori interesantă. Indicat este să spui numai vorbe convenţionale, păstrându-ţi cuvintele pentru ceea ce scrii. Este mai greu decât s-ar crede. Logoreea ar fi un simptom de nevroză.

În 1953 – 1954, povestea un om azi în autobuz, zăpada era înaltă până la cablurile unde se conectează captatoarele troleibuzelor. Se circula prin tuneluri. Povestitorul a făcut de la Griviţa până în Piaţa Unirii mai bine de şapte ore. Oamenii erau aprovizionaţi cu alimente de vânătorii de munte, pe schiuri. A durat vreo două luni, până în aprilie.

Alături de vorbărie, o structură de viciu are şi comunicarea prin telefon, pur accidentală,  cu diverse persoane. Aceasta este o vorbărie ce ţine de sociabilitatea bucureşteană. A treia problemă este televizorul. Mă livrează mitologiei de doi bani a serialelor.

Coloratura naţională a umorului.

 

6. 1. Din „L’humour” de Robert Escarpit, unde este citat Joseph Moreau: „Ironia socratică se deschide asupra unor concepţii religioase ale omului: aceasta este ceea ce o justifică şi o salvează. Fără aceasta, fără această exigenţă a convertirii şi această deschidere spre divin, ironia nu poate fi decât un cusur al spiritului, în mod particular detestabil. Doar misticul are dreptul de a fi ironic; trebuie să crezi în ceva, să ai o credinţă în ceea ce depăşeşte omul pentru a fi autorizat să persiflezi conduita şi opiniile comune ale oamenilor.”

În fapt, ironiştii sunt nişte nefericiţi, ca şi umoriştii. Despre aceştia din urmă,  Escarpit spune  că sfârşesc, de cele mai multe ori, rău, în sminteală sau în sinucidere.

Ironia este rudă cu trufia, cea pedepsită de zei. Ea denotă o lipsă de umilinţă! Orgoliu. Pe de altă parte, un om credincios (nu neapărat în sens religios) şi în acelaşi timp ironic pare de neconceput. Ironici sunt superficialii şi nefericiţii.

7. 1. Munca intelectuală mă calmează în chip miraculos.

Teza de doctorat este ceva dificil. Eu am tendinţa instinctivă spre soluţii de minimă rezistenţă. Spontaneitatea este duşmanul meu numărul unu.

Observ cât de înrădăcinate sunt în mintea mea ticurile verbale de publicist. Peste câţiva ani probabil că nu le-aş mai fi observat, ar fi devenit o a doua natură.

Nu ficţiunile ar trebui să ne pună pe gânduri în legătură cu viaţa proprie, ci realitatea.

14. 1. Am început să citesc (pentru prima oară)  ”Confesiunile”  lui Rousseau (Rac). Fenomenal text. Pare a fi una dintre cărţile fundamantale.

Un proiect : o culegere de eseuri despre cărţi scrise de ”Raci”.

Ar trebui să trăiesc o sută de ani pentru a mă apropia cât de cât de îndeplinirea planurilor mele. Până la urmă, o să scriu un dicţionar al propriilor proiecte literare şi mă voi linişti.

Mi s-au format reflexe de publicist, alergător gâfâit pe distanţe scurte.

18. 1. În istoria unei literaturi există preeminenţe succesive ale expresivităţii şi elocinţei. Cu cât atmosfera socială este mai agitată, cu atât cuvântului i se cere să fie mai elocvent. Cu cât este mai multe stabilitate, cu atât creşte rolul expresivităţii, al gratuităţii. O istorie a elocinţei literare româneşti ar fi interesantă, dar i-ar plictisi pe literaţi, spirite neinteresate în mod special de  adevăr, ci de propoziţiile dogmei lor. Propoziţia esenţială (pivot) este o tautologie: literatura nu este decât literatură. Repetând în fel şi chip această tautologie, Nicolae Manolescu a ajuns criticul numărul unu.

 

# S-a dovedit totuşi că este cel mai bun din generaţia sa. #

20. 1. “Confesiuni”. Un destin se împlineşte din elemente subiective.

Probabil că cel mai bine mi s-ar potrivi o carte de memorii, dar şi o culegere de proiecte literare, unde să însumez sutele de idei abandonate în decursul timpului. Un eseu despre “Frumos şi interesant”. Altul despre “Tautologia lui Manolescu”.

Cartea despre Marin Preda poate deveni bună, dacă nu îi dau drumul din mână prea repede.

Adaug că nu pot improviza bine, cum am crezut. Vai, mie! Trebuie să migălesc mult timp, refuzând prima pornire. Rezultă că jurnalistica spontană nu prea este de mine. Am risipit tot felul de idei valabile prin sute de articole, pierdute prin ziare şi reviste.

Câtă oroare de locuri comune, atâta nefericire. Omenii cu simţul umorului, prin permanenta lor delimitare de locurile comune, ajung la nefericire.

21. 1. Ralea: asceza pentru succes. Nu puţini literaţii mor fără să afle că că nu poţi trăi şi scrie în acelaşi timp. Adică într-o unitate de timp dată (zi, săptămână, lună, după putere). Trebuie viaţă dublă, cu lungi perioade de ieşire din societate, totală, netrucată. Cu cât omul este mai slab, cu atât perioada de retragere este mai scurtă.

S-a terminat serialul „Rich Man, Poor Man”. În fine, au murit toţi. O mitologie degradată. Ar trebui să scriu un eseu despre chestia asta, dar unde să-l public? La noi nu poţi să fii deştept decât în domeniul unde lumea ştie că eşti.

Ca şi la şah, dacă vrei să scrii bine critică literară, trebuie să gândeşti tot timpul, ceea ce este foarte obositor.

Scriitorii ar fi un grup de sacrificaţi. Ei suferă pentru ca doar câţiva dintre ei să ajungă la succes.

 

29. 1. Că zilele trec în chip de străfulgerări confuze nu este o noutate. Probabil rămâne doar literatura – o formă de spiritualizare.

Orice activitate se poate transforma în viciu. Punctul de transformare nu-l vede oricine. Ia doi iubiţi, pune-i să se împreuneze tot timpul pe durate a trei zile; se vor urî.

Azi se împlineşte un an de când nu mai fumez. Este mai bine, dar nu mai vesel.

31. 1. Progrese microscopice la teză. Se pare că 15 ani am scris prost! Am şi un soi de lentoare a gândirii, ca şi cum aş fi greu de cap.

Îmi las barbă şi mă tund scurt.

Atât de rar ni se întâmplă să fim lucizi! Dacă n-aş fi atent, ar trece repede încă o serie de ani şi aş muri, în continuare incert, improvizator, cultivator straniu de relaţii catastrofale pentru mine. Un resort mic, uitat undeva în conştiinţa mea, mă ajută însă să îmi ofer scurte perioade de lucididitate. Cu ajutorul acestora mă salvez de la disoluţie. Fără această mică bucată de oţel, acum aş fi fost mort sau chiar mai rău, la închisoare.

Defectul meu principal este subiectivitatea.

Eşti matur atunci când nu mai vrei cu nici un chip să fii altă persoană.

Te poţi nărăvi şi în bine, nu numai în rău.

5. 2. O ciudăţenie; este mai uşor să te culci cu o femeie tocmai cunoscută decât cu una cucerită  cândva şi apoi pierdută din vedere. O explicaţie este faptul că 50% din cedarea unei femei decurge din curiozitate. După prima apropiere intimă, piezi dintr-o dată jumătate din atuurile avute în faţa ei! Chestia asta am citit-o în Dale Carnegie şi mi se pare corectă.

Mi-a apărut în “Luceafărul” primul fragment din teza de doctorat. Sper să fie de bun augur.

Ieri şi azi am lucrat, brusc, la o povestire SF. Merge extrem de uşor. Îmi iese un stil ironic, amărui, colocvial, de o falsă veselie.

 

8. 2. Publicistica este un soi de nisip mişcător. Tinde să te înghită. Nu este rău totuşi ca lumea să ştie că exişti (lumea fiind editurile, în principal).

Să coabitezi decent cu vorbele, să nu le ceri prea mult. Să accepţi locurile comune ca şi cum ai accepta că aleasa ta a mai avut mulţi bărbaţi înainte de a te fi cunoscut. Şi vei supravieţui.

Barba creşte.

Un roman al mediocrităţii, iată ce mă simt în stare să scriu.

Cât adevăr istoric, atâta perisabilitate (în literatură).

Iubirea este cel mai mare dintre locurile comune. În cazul ei, limbajul pare în mod special incompatibil cu trăirea.

22. 2. Publicistica nu este bună, dar îţi dă un soi de ascuţime dubioasă a minţii. Scriind articole, ţi se mai întâmplă şi să-ţi mai clarifici câte o idee.

„Suferinţa urmaşilor” de Ion Lăncrănjan mă impresionează, poate tocmai prin stângăcia ei. În litratură, ori forţă, ori artă. Când sunt amândouă, poate apărea geniul.

Eugen Barbu a plagiat sau nu? Jenantă mai este uneori tagma aceasta!

Simţind confuz că partida este pierdută  şi că totul nu este decât o bătălie de ariergardă, eroică şi penibilă.

S-a spus că popoarele fericite n-au istorie. Adaug că oamenii fericiţi nu numai că nu scriu literatură, dar nici nu sunt interesanţi ca eventuale personaje literare.

Bucureşti: un haos de virtualităţi.

Idealul de cuplu: nimeni nu cere de la celălalt ceea ce acela nu poate da.

 

2. 3. M-am angajat la sfârşitul lui ianuarie să nu mai scriu nici un text de publicistică şi să duc o viaţă privată extrem de sobră. Am făcut pe dos. Nu pot garanta pentru mine însumi, în anumite privinţe.

Practicarea publicisticii inculcă febrilitatea familiară  improvizatorilor. În schimb, munca la cărţi este calmantă şi are darul de a însenina.

În mine, un amestec de forţă reală şi slăbiciune lamentabilă.

 

13. 3. Am scris o proză pentru o femeie. Un dar neobişnuit, nu prea prost alcătuit.

Am fost la nunta vărului A., inginerul. Femei ce păreau a mă agrea. Nunta a fost la Braşov. M-am întors a doua zi, lucrurile şi-au reluat cursul. Vremea trece. Este aproape sigur că sunt un ins mediocru.

Un roman. Un om exasperat de ineficienţa economică a românilor face o călătorie prin ţară, în chip de misionar. Le cere oamenilor să se comporte ca nişte nemţi. Un mare truc retoric.

Nu-i înţeleg pe scriitori, realmente. Înseamnă că nu sunt unul dintre ei. Cuvântul „realmente” este frumos, sună bine, a l’italiano.

 

14. 3. O lună fără femei = terminarea tezei de doctorat.

A face critică literară = o ţicneală sau o perversitate.

Transformat în cuvinte.

În mod ciudat, detest tot mai mult critica literară comisă anterior de mine.

 

17. 3. Ideea unei piese de teatru. Un individ singur dă un anunţ la mica publicitate, oferind o cameră de închiriat. De fapt, doreşte să se însoare. Discuţii telefonice cu femei de toată mâna. Nu cunosc însă tehnicile scriptice respective.

Structura echivalentă a practicării diferitelor vicii. A te lăsa de fumat – a te lăsa de femei. A avea o singură amantă – a fuma pipă.

Îmi intru în mână doar după vreo două ore de lectură sau de scris. De obicei, tocmai atunci abandonez. Asta-i viaţa.

Este suficient să închizi telefonul şi să rezişti tentaţiei de a-l deschide pentru a rămâne perfect singur în Bucureşti. Mulţi vor să fugă la munte sau nu mai ştiu unde, pentru ca „să creeze”; manevra salvatoare este lângă ei.

Este necesară combaterea unei stări de surescitare, tipică pentru bucureşteni.

Barba mea este mare, este barbă. Am început să mă plictisesc de ea.

Se pare că însemnările mele, începute în 1972 exprimă realmente modul meu de a fi şi de a gândi. Ele sunt primul meu roman.

 

22. 3. Mi-au apărut tot soiul de articole, în diferite locuri, lăsându-mă la fel de contrariat ca şi înainte.

Două stări de spirit distincte. 1. Febrilitatea publicistului. Acesta ucide zilele, ofensându-le în prealabil prin superficialitate. 2. Calmul romancierului; acesta locuieşte în Bucureşti dintr-o pură întâmplare. Între aceste două posturi pendulez eu.

Doamna L. H. a ajuns în străinătate. Deci din acest motiv  mă dispreţuia atât de tare.

Aforism: sunt de acord să mor, dar nu sunt de acord să decad.

Lupt cu o stare de febrilitate psihică. Am tot timpul tendinţa de a accelera.

 

25. 3. Fragilitatea psihică a celor ieşiţi din rutina omologată în viaţa cotidiană (scriitorii plus oamenii cu un prea mare simţ al umorului).

În urmă cu ani, un profesionist al scrisului mi-a spus: „Este bine că ştii să scrii lung.” O filozofie, în câteva vorbe.

O carte numită „Critică naivă”, străină de cutumele profesiei.

Televizorul te sustrage de la lectură. Este mult mai agresiv decât cartea. Imaginea atacă, cuvântul scris este blând.

 

30. 3. Bine, să zicem că sunt un scriitor ratat. Nu am talent, am scris doar prostii etc. Ce-ar trebui să fac? Am 40 de ani. Să intru în învăţământ? Nu mi se potriveşte. Să mă recalific? În România, pare a fi prea târziu. Să mă sinucid? Nu este de mine o asemenea manevră teatrală. O altă soluţie ar fi tăcerea. Să nu mai public nimic. Ani în şir, trăind din împrumuturi. Nici aşa. Ar rămâne lunga tentativă: romane, un roman. Cu acceptarea sărăciei pentru câţiva ani buni. Intrând dubios în bătrâneţe.

„Arta” de a scrie recenzii fără să citeşti cărţile respective. Ar trebui s-o învăţ.

Variantă: întoarcerea la Braşov şi cedarea partidei.

Ce mai rămâne din conştiinţa scriitorului, dacă se scoate orgoliul şi dorinţa de succes? Rămâne mult sau puţin?

3. 4. O carte SF despre Lionardo da Vinci – extraterestru. Mi se pare că aşa ceva există deja. Un om le ştie pe toate in abstracto, dar n-are mijloace şi nici oameni capabili să-l ajute.

O disociere dubioasă între orgoliu şi vanitate. Orgoliul – voinţa şi satisfacţia de a fi tu însuţi. Vanitatea – vis de a părea altceva decât eşti (de a-ţi părea chiar şi ţie însuţi aşa).

 

11. 4. L. C.: literatura este performanţa cuvintelor

Individul se justifică doar dacă are o anumită formă de viaţă, constant ilustrată şi necontrazisă.

L. U. seamănă ciudat de mult cu C. B.; amândouă sunt literate, trăiesc cu literaţi, citesc literatură, fac abstracţie de viaţa reală. În plus, sunt frenetice.

14. 4. Întâlnire cu un fost coleg de facultate (C. G.); despre el am auzit că este cam nebun. După terminarea facultăţii, el a bântuit ani în şir prin Bucureşti, prestând munci manuale sau doar făcând boemă, beţii, discuţii sterile cu literaţi sterili etc. Acum câţiva ani l-am întâlnit pe stradă; părea cu totul dus, divaga, avea nişte priviri dilatate de om pornit la vale. A făcut câţiva ani de teologie; am auzit că ar fi fost dat afară din pricina stării lui mintale. Ieri părea aproape normal. Neobişnuită a fost doar exaltarea. Mi-a ţinut un discurs despre realizarea de sine a individului. N-a vorbit rău. Zicea că trebuie să mă ridic în picioare, să renunţ la toate compromisurile şi la toate abilităţile sociale; să muncesc pe rupte. Era elocvent, n-am ce zice. El însuşi este un autor nepublicat. Are o carte la editură; o altă carte terminată, acasă. Avea patos. Oamenii de succes n-au însă patos pe stradă, pe gratis; la ei totul se produce doar când trebuie, când este util. Amicul meu este învăţător suplinitor.

 

15. 4. Am o maladie tinerească.

Vizită la M. N. B., medic, om din categoria socială a privilegiaţilor. Tatăl lui este un profesor universitar de urologie, geniul prostatelor. Totul aranjat, totul reuşit au în curs de reuşire. Rafinamentul lui de om străin de umilinţă şi de eşec. Destinul lui cunoscut (succes pe toate planurile). Pentru el, moartea este doar un accident posibil. Dispreţul lui de om avut faţă de aparenţe; se îmbracă destul de neglijent, dar întotdeauna cu cravată; nu dă prea multă atenţie propriei sănătăţi; acţionează tot timpul în diverse direcţii (din toate aceste direcţii vin bani). Refuză orice lucru derizoriu (asta doar presupun). Îi dispreţuieşte pe scriitori, pe drept; asta fiindcă mai toţi scriitorii români actuali sunt de extracţii umile, sunt neamuri proaste. Înainte vreme şi aristocraţii se mai apucau câteodată de literatura; azi elita face orice altceva, dar nu această meserie modestă.

În Bucureşti trebuie să fii de mare anvergură sau să nu fi deloc. Aici, ratarea şi succesul sunt mari.

19. 4. În ceea ce scriu, nu pot face o deosebire între personaje literare şi oameni reali; ar trebui să pricep că literatura este un joc de convenţii, iar sintagma “realitatea artei” este o plezanterie; de aici şi tendinţa mea de a-i considera pe scriitori personaje de roman. Nu ştiu apoi că literatura trebuie considerată o religie şi nu un organism real.

A face critică tradiţională – a fi în interiorul literaturii. A face critică sociologică – a te situa la rece, fără iubire, în afara literaturii. Înseamnă că obiectiv nu poate fi decât criticul rău, fără vocaţie; vocaţia ar fi deci certificată de subictivitatea ascunsă sub vorbe mari.

Am primit destule lecţii de umilinţă în viaţa mea, dar nu le-am înţeles încă.

 

22. 4. Interesul nemaipomenit de mare dovedit de autorii fără har faţă de comentarile critice scrise despre cărţile lor. Unul dintre aceştia a decupat din publicaţii tot ce s-a scris despre bietele lui cărţi. Astfel luptă el pentru succes.

Succesul poate fi şi forţat, poate, nu apare doar în mod natural. Există mai multe căi. Posteritatea este altceva, dar pentru individ ea este o pură abstracţiune. Autorul fără talent este obsedat de prezent.

Afirmaţia – critică estetică. Negaţia – critică sociologică.

27. 4. Ratare – darul de a-ţi repeta greşelile.

Scriam foarte rău în urmă cu zece ani. Aveam idei, dar stilul era redundant şi inform. Între timp m-am mai perfecţionat, dar nu mai am idei.

Poate că modul meu nebulos de a gândi este tocmai cel potrivit pentru un autor de romane. Întrebarea este dacă am o filozofie proprie. Va apărea doar la scrierea romanului? Rămâne de văzut.

 

3. 5. Lecturi din cărţile lui Mircea Ciobanu, fostul meu coleg de la Iaşi. Scrie romane-obiect, nu lipsite de o decadentă eleganţă.

A citi şi a scrie doar romane şi texte critice despre romane. În câţiva ani aş deveni un specialist.

Când omul ajunge la o anumită vârstă, sărăcia lui începe să fie considerată efectul unui viciu.

Am o îngrozitoare stare de nervozitate. Mă apucă mai totdeauna când mă reîntorc în Bucureşti după o absenţă mai lungă.

 

6. 5. În disperare de cauză, am început să mă scol la ora 4 dimineaţa, doar-doar voi reuşi să lucrez mai bine. Să vedem ce iese. În mod cert, refuz tragedia, refuz să fiu un personaj tragic.

Am mai spus, mi se pare: Uniunea Scriitorilor nu este nici pe departe acelaşi lucru cu literatura.

 

8. 5. Pregătesc în continuare volumul pentru C. R. Prost mai scriu, domnule! Doar de vreun an-doi am început să-mi dau seama de asta.

Iubirea este o desprindere de carne. Este calea de spiritualizare aflată la îndemâna oricui. Este vorba însă doar de  iubirea cu  tentă mistică. Curios este cum  aceasta se înrudeşte cu asceza, se confundă oarecum cu ea.

 

10. 5. Închei revizuirea volumului pentru C. R. Nu este prea rău. În orice caz, nu mai are penibila amprentă de diletantism din “Incursiuni…” La ora actuală am o oarecare profesionalitate.

 

# În această carte am scăpat o colosală inexactitate, semn de incultură. Chiar în subtitlu! Am scris “eseuri şi disociaţii”! Corect ar fi fost “eseuri şi disociaţii de idei”. O recenzentă a semnalat această eroare jalnică. Parcă am văzut-o aievea cum se îngrăşa de satisfacţie, scriind respectivele cuvinte. De la această păţanie am căpătat obiceiul de a mă uita în mod maniacal prin dicţionare, atunci când scriu şi am cea mai vagă îndoială asupra unui cuvânt sau unei expresii. #

 

Îi înţeleg pe cei dedaţi la  droguri. Numai că eu nu sunt bun pentru vicii; sunt prea laş pentru aşa ceva. Am avut totuşi destule perioade de plină bălăcire în vicii. Atunci am fost vesel, ratarea s-a produs pe nesimţite, în mod agreabil.

O sintagmă frumoasă: armonioasa eroare.

13. 5. O ciudată emoţie tulbure m-a încercat de fiecare dată când am urmărit începutul episoadelor dintr-un serial pentru copii: „Insula misterioasă a căpitanului Nemo”. Motivul a fost muzica (nu cunosc autorul ei), indescriptibilă. Apoi desenele. Par luate din ediţia princeps. Cine o fi ilustrat-o? Gustave Doré? Probabil că totul nu este decât reînnoirea emoţiei avute  cu vreo treizeci de ani în urmă, când soţia unchiului Aurel mi-a dăruit câteva cărţi de Jules Verne, ilustrate în acelaşi stil, dacă nu cumva de aceeaşi mână.

Scriind la teză, constat că sunt îngrozitor de subiectiv. În plus, văd actul de a scrie proză ca o formă de fericire.

Curios lucru, dar de abia în ultima vreme am început să-mi dau seama ce înseamnă critică literară.

Dacă nobleţea simulată este la fel de valoroasă precum cea autentică.

La redacţie se petrec anumite seisme. Bieţii scriitori! Împărţiţi în facţiuni, luptă între ei  pentru putere redacţională.

Scriu cu o cerneală la fel de spălăcită precum fineţea.

Mă repet, spunând că publicistica ese o formă de nefericire. Literatura poate fi o formă de viaţă, publicistica, mai puţin. Ea este, în schimb, o certă formă de damnare.

23. 5. Este cam grea, profesia mea. N-ai voie să te opreşti. Tot înainte, până te ia dracul.

Problema este dacă nu cumva n-am nimic comun cu literatura, inteligenţa mea fiind generală, speculativă, jalnică de fapt, întrucât nu are un câmp predilect de activitate.

O replică: „De ce trebuie să ucidem fiecare zi ca pe o gânganie insignifiantă?”

Văd ratarea ca pe o sacrificare josnică a fiecărei zile. Doamne, ziua ar trebui să fie o operă de artă!

 

26. 5. Citesc „Memorii politice” de Martha Bibescu. Pare clară sursa unui anumit tip de superioritate: bogăţia. Poţi să fii sigur de tine însuţi doar dacă ai certa conştiinţă a propriei tale superiorităţi, într-un anumit domeniu.

Viaţa acestei nobile şi inteligente doamne are o bizară monotonie în spiritul ei. Un paradox.

De câte ori am câte un mic succes în profesia mea, mă apucă un sentiment foarte neplăcut, aproape o depresie. Asta pentru că îmi dau seama cât de departe sunt de adevărata superioritate.

M-am văzut la televiziune. Un tip bizar. Nu zâmbeşte deloc, dar are spirit.

În ultimele săptămâni am mari dureri de cap, la propriu.

Revin. Există diverse surse ale siguranţei de sine: bogăţia, descendenţa, paranoia, prostia (ce conţine incapacitatea comparaţiilor şi a judecăţilor de valoare), orgoliul (o rudă modestă a paranoiei).

Este plăcut să scrii. Este zadarnic să vorbeşti, dacă vorbele tale nu sunt urmate de fapte ale altora. Altfel spus, politicianul să vorbească, scriitorul să scrie.

Filmul „Dantelăreasa”, soi subtil de „Love Story”, mai conform cu spiritul epocii noastre, când moartea fizică nu mai este deosebit de semnificativă. O iubire între un student la litere (circa 24 de ani) şi o tânără (18 ani), fără preocupări intelectuale. Ea nu are cuvinte, dar este autentică; el vorbeşte frumos, dar n-are vitalitatea de a opta şi de a se opri. El o părăseşte; ea nu zice nimic, dar înnebuneşte; o nebunie blândă, ca o interiorizare accentuată. O prietenă îmi spunea: A înnebunit, fiindcă nu a vorbit.

Structura tragică pare clară. Iubirile cele mai mari şi deci cele mai expresive se petrec pe un fond de incompatibilitate şi se sfârşesc prin moartea a cel puţin unuia dintre parteneri. Subtilitatea este, aici, moartea psihică. Fata moare ca un câine abandonat de stăpân. Să se mai spună că nu este cuvântul un factor de alienare.

Cât priveşte lupta mea pentru literatură, este mai tenebroasă şi mai murdară decât oricând. Sper să mă ţină în continuare nervii.

 

27. 5. Din nou, despre memoriile Marthei Bibescu. Un stil al eleganţei. De pildă, cel de al doilea război mondial se transformă într-o suită de cuvinte de spirit spuse de diverşi oameni importanţi precum şi de autoare. Lipseşte patetismul, sentimentele sunt ascunse cu grijă (sau poate nu există), se caută cu disperare vorba de spirit. O blazare, efect al dorinţei de rafinare, de estetizare a tuturor gesturilor sociale. Autenticitatea, cu totul interzisă, lăsată plebeilor. Există un canon al mondenităţii; el trebuie respectat. În primul rând, de la sine înţeleasă, averea. Apoi limbile străine, ştiinţa conversaţiei. Propria personalitate trebuie să se manifeste doar prin câte o vorbă de spirit. Nu e mult, nu e nici puţin. O formă de viaţă agreabilă.

În Bucureştiul de azi, unii  caută să trăiască aşa. Nu prea au bani şi aproape că fac abstracţie de aceştia. Trufia lor este alimentată de nu ştiu ce baterie elitistă. Într-un cerc format din asemenea oameni, cineva realmente inteligent, etalat ca atare, devine repede indecent. Este necesar să fii blazat şi să propui, din când în când, câte o vorbă de spirit. În plus, să cunoşti persoane sus-puse, să le aminteşti tot timpul numele (de preferinţă cel de botez).

Există un cod elitar. La scriitori este la fel. Trebuie să le spui la cei proeminenţi pe numele mic etc.

28. 5. „Schiţele” desenate de mine în acest caiet au fost făcute de mine cu ani în urmă, pe când eram la spital în Iaşi, cu o boală imaginară.

Critica literară trebuie să fie un discurs despre natura umană. Criticul trebuie să ştie multe nu doar despre literatură, ci şi despre om. El trebuie să fie totuşi un scriitor.

Formulare din Escarpit, formidabilă: umorul este politeţea disperării. (Formularea aceasta este atribuită mai multor autori.) Toată cartea acestuia despre umor este plină de formulări  extraordinar de pregnante. Asta este critica şi nu platitudinile lustruite publicate din greu la noi.

Sociologie literară. Cum se formează opinia critică? 1. Vocile „autorizate”. 2. Multiplicarea opiniilor „autorizate”; pierderea surselor acestora. 3. Apariţia locurilor comune. 4. Folclorizarea acestora.

 

30. 5. Dispreţ sau iubire, iată singurele forme de relaţie între scriitori. Indiferenţa? Dispreţul seamănă cu invidia, iar dragostea, cu mila.

Nouă tentativă de asceză. Ar urma ca o lună să lucrez fără întrerupere la teza de doctorat (fără telefoane date sau primite; fără televizor, radio etc.). În pauze, ar urma să fac plimbări solitare, de lămurire a ideilor.

Cred că lenea este o formă se spiritualizare (una dintre ele). Activitatea eficientă ar fi o formă de alienare.

3. 6. Alaltăieri trebuia să fie o mare şedinţă, unde urma să-mi testez apetitul real pentru suces.

S-a amânat. Mulţi n-au venit, s-au recuzat, din prudenţă, din partizanat sau din cine mai ştie ce cauză. Lucrurile vor rămâne cum au fost.

Programul meu merge bine. Doar că am început (după un an încheiat) să beau cafele şi ceaiuri chinezeşti.

Munca intelectuală este (poate fi) extrem de plăcută. Este însă necesar să o faci cu o oarecare continuitate, nu pe furate. În acest caz, ea îţi dă satisfacţii şi are rezultate ce pot fi considerate bune. De altfel, aceasta pare a fi singura mea şansă: scufundarea în literatură.

Lucrând din greu acasă, statul la redacţie nu mi se va mai părea un supliciu al inactivităţii. Voi învinge astfel stresul de nesolicitare.

Am ştiut de mult că numai aşa se poate lucra cu spor. Adică stând ore în şir la masă şi intrând în atmosferă. O zi cum este  cea de azi mă face să sper că nu este totul pierdut. Nu trebuie să mă pierd în consideraţii de sociologie a literaturii şi a literaţilor români de azi; trebuie să lucrez din plin; aceasta este soluţia. În acest ritm pot termina teza de doctorat destul de repede. Lucrul pe apucate este un adevărat supliciu, o nebunie curată.

4. 6. Insomniile au avantajele lor. Azi noapte mi-a apărut în minte ideea simplă şi perfect realizabilă a unor articole (tip rubrică) despre personajele prozei româneşti şi universale. Texte de 2-3 file, scrise frumos, care ar putea forma, în cele din urmă, un volum. Titlu provizoriu: „101 personaje”. Sau chiar „Dicţionar de personaje”, cu indicarea filiaţiilor etc. O serie de asemenea texte sunt gata scrise, în volumul aflat la C. R. Ar trebui doar să le decupez şi să le adaptez la noua situaţie. Iată o bună preocupare pentru orele sterpe de la redacţie.

Pe de altă parte, o întrebare: în ce măsură trebuie să-mi pese mie de propria cotă (standing) de la U. S.? Uneori îmi pasă destul de mult, ştiind că acolo se decide succesul literar al oricui. Alteori nu-mi pasă deloc. Atitudinea potrivită ar trebui să fie la mijloc; mie nu-mi reuşeşte însă aşa ceva. Dacă stau deoparte, pierd următoarele: nu sunt trimis în străinătate, nu găsesc loc la casele de odihnă, public mai greu, iau bani mai puţini, în ultimă instanţă. Retorica ce trebuie folosită acolo este însă epuizantă pentru mine. Mai bine stau acasă şi merg în continuare pe cont propriu, în chip de bun profesionist al scrisului. În acest caz, de ce am mai venit în Bucureşti? 1. A fost o greşeală. 2. A fost o mutare bună, fiindcă  mi-a revelat nivelul real al scrisului meu, „punându-mă la ambiţie”.

În fond, nu trebuie decât să iau cuvântul la şedinţe. Cel mai greu lucru, fiindcă îmi dau seama că până acum am tipărit lucruri nu tocmai bune. Este tendinţa mea instinctivă, păguboasă, de a nu trişa.

 

5. 6. Ideea unui coleg de redacţie, autor al unor cărţi de proză (Gh. Suciu). Să ne imaginăm, zice el, că fiecare roman este reprezentat printr-o „figură” arhitectonică. Cutare, printr-o catedrală, cutare, printr-un templu. Sau un sat dezlânat şi inexpresiv. Este frumoasă ideea, dar marile opere nu se lasă transpuse în nimic altceva, făcând disperarea criticii.

Capodoperele sunt extraliterare, s-a spus. Aici este subînţeleasă ideea că literatura este totuşi o retorică formalizabilă, cu reguli descriptibile.

 

6. 6. O femeie de proastă calitate, atrăgătoare ca o haină ingenios croită dintr-o stofă ordinară.

Se pare că expresivitatea este invers proporţională cu moralitatea.

Adevărul este că doar în ultimul an am intuit conţinutul conceptului de expresivitate. El se află legat de specifica religie a frumosului. Neclar spus.

7. 6. Scriu cu pixul Parker. Rezerva, adusă din străinătate, m-a costat 53 de lei!

Marea nefericire a autorilor  de  literatură este să nu înţeleagă că scrisul literar este mai întâi scop şi mai apoi, eventual, mijloc. Dacă scrii tot timpul neglijent, înseamnă: 1. eşti un dobitoc, nu reuşeşti să-ţi dai seama de realitate. 2. eşti un damnat, vei termina în nevroză.

Pe de altă parte, mulţi scriu rău, nu sunt dobitoci şi nu par deloc a suferi. Pe ăştia nu-i prea înţeleg. Ba da, ia să vedem. Cred că au o mentalitate preintelectuală, bazată pe un bine ascuns dispreţ pentru munca lor.

În ceea ce mă priveşte, cred că în profesia aceasta, ca în oricare, trebuie atins în mod net un anumit nivel de profesionalitate. Abia după aceea se poate discuta. Acest nivel este încă neatins de mulţi practicanţi ai scrisului de la noi.

Cum se mai leagă lucrurile între ele! Povestirile lui Rudyard Kipling, idile sau parabole despre marile vicii, mi-au amintit de odihnitoarea, nobila muzică preclasică, făcută spre a fi auzită de urechi ilustre sau aparţinând unor oameni bogaţi şi distinşi. Ştiau englezii să trăiască; totul venea din bogăţie. Arta de a trăi are însă mai multe variante şi mai multe coduri. Poate fi ea practicată în sărăcie? Se pare că da. Omul trebuie să nu fie vicios şi să găsească plăcere în îndeplinirea datoriei. Ce înseamnă datorie? Darul de a face bine lucruri nevătămătoare pentru ceilalţi. Cartea lui Kipling are rolul unei bune cafele după  masă. Ea nu tulbură, nu îndeamnă la revoltă, aduce o emoţie calmă, calculată exact cât să nu  afecteze digestia.

Pixul meu scrie excepţional de bine.

Mi se confirmă că textele scrise sau rescrise de mine în ultima vreme sunt mai bune. Asta înseamnă că am atins un nivel aceptabil de profesionalitate. Mai înseamnă că am îmbătrânit şi am devenit apt pentru literatură.

Idealul: să scrii literatură, dar să nu trăieşti din literatură. De neatins.

Un defect poate  deveni avantajos prin folosirea părţilor lui bune. Dacă m-ar vedea cineva cum sar de la una la alta când scriu, şi-ar face o impresie foarte nefavorabilă. Doar aşa dau însă randament. Insistenţa mă oboseşte foarte rău. Probabil că această rea deprindere vine din lunga mea activitate de publicist, chemat să se cupleze brusc la tot felul de teme lipsite de interes pentru el.

Să spunem că literaţii fac din cuvinte, din rostirea şi scrierea acestora, o terapeutică aplicată zilnic? Este posibil, fiindcă adesea, când scriu, am o senzaţie de eliberare, agreabilă.

8. 6. Însemnarea de ieri este atât de lungă, datorită purei plăceri de a scrie cu pastă Parker! Ca să vezi!

O istorie a modului cum a evoluat vocea naratorului în literatura română. Când s-o scriu?

Progrese microscopice la teza de doctorat.

O existenţe unde literatura nu este o sursă de venituri nu este total utopică. Posibilitatea nu iese total din discuţie.  Despre aşa ceva nu se cuvine însă să scriu în aceste însemnări de literat păgubos.

Oricum ar fi, perspectiva de a împuşca francul şi după 40 de ani nu este dintre cele mai agreabile. Trebuie făcut ceva.

 

9. 6. Există o tristeţe a profesionistului sau mai degrabă o lipsă de umor (necesară) a acestuia. Privit astfel, umorul se arată ca un simptom al diletantismului. Apoi, profesioniştii, indiferent de domeniul unde activează, nu prea au prieteni (pot avea însă prietenii înalte, adică nu nişte alianţe defensive, intervenite între persoane cu sentimentul comun că au pierdut partida), ei stau într-o oarecare singurătate. Neclar formulat.

Probabil că toate ipostazele umane sunt parcurse de individ pe parcursul unei existenţe de durată normală.

Ar trebui să mă gândesc mai mult la disociaţia profesionism, dilentantism. Oricum ar fi, diletantul pare întotdeauna mai uman, mai apropiat. O definiţie a profesionistului: component al unei elite. Nu se cunoaşte nici-o elită formată din diletanţi. Aşa este mai bine zis.

Iată că fiecărui om îi este deschisă calea spre o elită.

Discuţia poate include şi noţiunea de succes.

10. 6. Pe plan psihic, snobismul se arată a fi o boală. Presupun că snobii sunt nişte masochişti.

Azi mi-am amintit de doamna C. D. Ce trăiri are, domnule, încercând să atingă nivelul optim al aparenţelor salvate! Vibrează toată de dorinţa de a părea o doamnă, o scriitoare nobilă. Cât priveşte soţul ei, acesta este şi mai şi. L-am văzut la un meci de fotbal. S-a plimbat tot timpul prin faţa tribunei, oprindu-se ba ici, ba colo, spre a fi văzut de toată lumea. Avea pe figură masca maximei blazări. Era îmbrăcat într-un costum blue jeans. Toată fiinţa lui striga (suferind implicit de incertitudine): Iată-mă, sunt prezent, la datorie, sunt de-al vostru, ratificaţi-mă!

Ciudată mai este viaţa! Acest om este medic stomatolog şi are câţi bani doreşte. De ce nu se-astâmpără? Este o întrebre fără răspuns, ivită în toate epocile, rezistentă. Totuşi, în timpurile rapide de azi, snobismul pare a fi din ce în ce mai dificil de practicat.

Există un snobism al conformării.

 

11. 6. Duc, aici la Bucureşti, o viaţă de tip libertate supravegheată. Refuzând plăcerile vulgare, mă trezesc brusc obligat la o existenţă ascetică. Nu este prea rău, este ca şi cum aş avea de îndeplinit o condamnare.

Capitolul despre „Moromeţii II” este cel mai slab dintre toate. Şi cartea este slabă. Iată o scuză serioasă.

Cu romanul nu poţi să te joci. Ori eşti un „demiurg” autentic şi domini textul, ori eşti un om obişnuit şi gâfâi penibil, punând în fiecare roman exact tot ce ştii şi poţi.

 

15.6. Uneori înclin să cred că mă voi ţicni, că mă vor lăsa nervii. Dacă n-aş munci, ar fi cumplit de rău. Inactivitatea este ceva neomenesc, pentru omul sărac.

Mari călduri în Bucureşti. Lucrarea mea a ajuns la pagina 108. Nu este prea rea. Ar trebui să fie strălucită, adică mincinoasă. Nici afirmarea unor adevăruri nu este însă o acţiune de lepădat.

17. 6. A scrie pe îndelete o carte de critică. Frumoasă ocupaţie! Ultima ei dificultate este să învingi tentaţia de a-ţi încălca propria gândire, în scopul de-a epata.

Am o idee suficientă pentru o carte. Iat-o. Marin Preda a intuit un tip uman foarte răspândit la noi (şi în alte părţi, desigur) şi l-a pus în tot felul de situaţii. De aici, unitatea literaturii lui. Din acest tip face parte, în primul rând, el însuşi. S-a potrivit ca acest tip uman să fie reprezentativ pentru ţărănimea crepusculară din Muntenia. S-a mai potrivit ca el să coincidă cu scriitorimea de la noi (la fel de crepusculară, faţă de transformarea literaturii în retorică-publicistică). De aici, valoarea în sine, de aici, succesul. În plus, relaţia tată-fiu, ce respectă schema generală, particularizând-o.

Omul politic seamănă cu un profet, cere respectarea unor dogme indemonstrabile. Şi nu cu un filozof. Masele îi repudiază pe filozofi, au nevoie de dogme şi de mituri.

Poate cineva să facă abstracţie de propria lui viaţă personală?

Pierderea încrederii în tine însuţi: supremul rău.

Trebuie cu orice preţ să mă menţin departe de o anumită disperare. Aceasta apare atunci  când socotesc marile avantaje ale unor specialişti în politică literară. Ei nu-mi sunt superiori profesional, dar…

25. 6. Am fost la Cluj. Cartea mea nu e în plan. Nici cea de la „Albatros” nu este în plan. Rămâne cea de la C. R. Foarte bine.

Nu prea ies pasienţele. Greşeala mea, mi s-a spus, ar fi  că m-am declarat critic de stânga!

Modul meu de a fi rămâne, în chip fatal, dezastruos. Nu prea am ce face în această direcţie.

Nu accept ideea de eşec generalizat; ea se târăşte însă spre mine fără încetare.

 

21. 7. M-am întors de la Braşov, după trei săptămâni. Am crezut că voi putea lucra la teză. M-am înşelat, o dată în plus. Am scris circa o filă (mediocră).

Mi-am ras barba. Mă împovăra. Oamenii mă simpatizează din nou. Presupun asta.

Mă simt azvârlit tot mai departe de literatură. Cu eforturi, caut să n-o părăsesc în mod ireversibil, ca un cosmonaut aruncat în spaţiu.

O vorbă citită recent. Orice succes este un eşec ratat.

După ce voi scrie un roman, voi conchide asupra relaţiilor mele cu literatura.

Nu pot să scriu. Mă simt lamentabil. Nu ştiu ce să fac. Mă învinge o nervozitate nemaipomenită.

Să merg mai mult pe jos?  Să nu mai beau ceaiuri şi cafele? Să fac respiraţii yoga mai multe? Simt că turbez de neputinţă. Este cel mai neplăcut sentiment. Existenţa mea va deveni brusc absurdă, dacă nu mai reuşesc să scriu.

25. 7. Răul parcă începe să se retragă. Pot să respir. A venit şi D. – punct pozitiv.

Am văzut un film idilic, cu bărbaţi violenţi şi femei masochiste. Sat irlandez, toată lumea se cunoaşte, veselie, happy end, oameni avuţi, coincidenţe fericite. În această lume nu încap săracii. Asta dacă nu cumva săracii sunt o invenţie a marxistilor, în realitate săraci fiind numai vicioşii, leneşii, în general oamenii rataţi.

 

27. 7. La televiziune, trei bărbaţi  tineri, cu plete şi bărbi, cântând cu voci subţiri o melodie tristă, dar zâmbind. Păreau nişte homosexuali  deplângându-şi (savurându-şi?) condiţia. Cămăşi sclipitoare.

Apoi, muzică din Mali, la radio. Ritmul formidabil; de la ei au învăţat albii. Negrii dansau cu mişcări naturale, nu gimnastice, şi păreau în extaz.

Bombardament de informaţii asupra mea. Îl suport, oarecum îndobitocit.

Ceva nou să vină!

31. 7. Nu este miraculos faptul că unii publică un număr  foarte mare de pagini. Ei fac din scris o îndeletnicire profesională, practicată cu tenacitate burgheză, la aceleaşi ore, în ambianţe favorabile. Soţii silenţioase le aduc cafele şi sandvişuri, numai atunci când trebuie. Este o chestiune de rezistenţă psihică. Cât ar părea de curios, este mai uşor să scrii mult decât să scrii puţin.

La redacţie este o pace ciudată. O adunătură de pensionari. Cu toate că primesc bani fără să facă nimic, ei se plâng tot timpul.

Există câteva expresii doar pe jumătate înţelese de mine. „A fi scriitor”, „a avea inspiraţie” (asta este aproape de înţeles), „a fi veleitar”. Şi altele.

Viaţa colegilor mei este uimitor de avantajoasă pe plan exterior, dar un infern pe plan psihic. Îi chinuieşte pe toţi obsesia succesului. Cel mai impresionant este în acest sens D. T. Dorinţa lui neputincioasă de succes este uriaşă. Va face carieră? Ar însemna să-şi încalce zodia. Aceasta indică apetenţă instinctivă pentru eşec.

După ce termin teza şi toate celelalte grozăvii legate de doctorat, mă apuc de dctilografierea selectivă a acestui jurnal. În el mişună platitudinile, dar se află şi unele lucruri pasabile.

1. 8. Pentru a scrie bine, trebuie, se pare, să crezi că literatura este lucrul cel mai important din lume. Unele cazuri contrazic însă această aserţiune.

În sprijinul suspiciunii mele faţă de literatură am un singur argument: marile scrieri nu au nimic cu literatura, sunt hiperliterare, sunt obiecte autonome. Nu pot fi înseriate şi, în consecinţă, nici discutate în funcţie de nişte principii prestabilite.

Nu mai ştiu dacă am notat că am trecut pragul celor 40 de ani. Da, am reuşit. Acum nu mai am ocazia de a muri tânăr.

Am pierdut la poker nişte bani. Am jucat cu vechi amici din Braşov; erau încărunţiţi, erodaţi de vreme; nu păreau a avea nimic din blândeţea mea bizară. Nu voiau decât să-mi ia banii. Au şi reuşit, în bună măsură.

Textele mele de critică au un soi de uscăciune. Cred că proza scrisă  în ultima vreme (aflată la editură, cu şanse reduse de apariţie) este lucrul cel mai bun reuşit de mine până acum. Bună va fi şi teza de doctorat, dacă voi avea energia s-o închei.

Azi la prânz au fost 32 de grade. Oamenii, pe stradă, îşi deschideau şi îşi închideau gurile, în stilul peştilor. De parcă aerul fierbinte ar fi devenit lichid.

Întrebarea este dacă modestia mea încăpăţânată poate fi subiect de literatură. În definitiv, nu toţi putem fi sublimi, geniali, senzaţionali. Unii sunt modeşti.

Să citesc în continuare cărţile patetice ale lui O. Paler. Le-ar fi stat mai bine dacă ar fi apărut înainte de cel de al doilea război mondial. Astăzi, conceptele de adevăr, de iubire, de prudenţă au ceva găunos. Sau nu, mai bine inutil. Mă refer desigur la problemele individului şi la raporturile acestuia cu respectivele concepte. Nu prea mai este loc pentru adevărul individului, necesităţile colectivităţilor au înlocuit adevărurile indivizilor. Această înlocuire nu mi se pare deloc imorală. În literatură, pateticele dileme ale lui O. P. sunt ameninţate de ridicol. Oricum, par false.

În „Galaxia Gutemberg” se spune că tiparul duce la un fel de dezumanizare. Dar scrisul de mână? Dar actul de a face literatură? Înclin să cred că acestea două din urmă sunt, din contră, umanizatoare.

Pare evident că scrisul zilnic este o cale de mântuire. Dar, păcat!, în solitudine.

Notez deosebirea propusă  acum vreo trei ani de D. B. Între actul sexual  ce ţine de sport şi cel cu feeling. Formidabilă împărţire! Cel de tip sport, fără ritualuri, practicat din pură spontaneitate animalică este o formă inferioară şi nesemnificativă de apropiere umană. Cel cu feeling este mult mai greu de realizat, presupune empatie, noroc şi poate chiar o bunăvoinţă a destinului.

 

2. 8. Ieri mi-am dat seama că de aici înainte trebuie să fac câte un plan pentru fiecare text şi de abia apoi să mă apuc să-l scriu! Este un semn de slăbiciune, dar, în definitiv, am fost tare destulă vreme. Pe de altă parte, a scrie după un plan este un semn de profesionalitate. Gândirea unui plan este o acţiune destul de inedită pentru mine, specialistul în  am imprivizaţii frenetice.

Problema este cine câştigă lupta de fiecare zi.

6. 8. Întâlnire cu M. În jurul lui apar oameni roşi de slăbiciuni. Este totuşi un diavol de provincie, de mâna a doua.

Azi m-am trezit din somn cu senzaţii neplăcute. Mi-au trecut după yoga (fac de 18 luni). Am şi eu colacii mei de salvare.

Comportamentul cotidian al autorilor de literatură nu are nici o legătură cu profesia lor.

O definiţie a literaturii mari: eşec bine poetizat.

Dintre nenumăratele mele proiecte. O carte despre moralişti, despre cât mai mulţi dintre ei. Iar apoi – mi-e şi frică să scriu – să învăţ limba latină, pentru a-i citi pe înţelepţii romani în original.

Dacă un metodolog al muncii literare mi-ar vedea modul discontinuu de a lucra, s-ar lua cu mâinile de cap. Sar de la una la alta, fără nici-o metodă. Ciudăţenia este că acesta este un mod de a mă odihni. Singura explicaţie ar fi carenţa de energie.

Bine zicea cineva, publicistica este un viciu. Dar ca orice viciu, îţi aduce relaţii utile. Fără acestea,  este greu să te descurci. Cu cât scrii platitudini mai evidente, cu atât lumea te priveşte cu mai multă simpatie.

 

7. 8. Când Napoleon voia să numească un nou general, îl întreba: „Eşti norocos?”.

Antipatia unui coleg de redacţie faţă de mine se bazează pe trei elemente: a. Nu am vicii evidente (nu beau şi nu fumez). b. Spun cuvinte de spirit şi etalez o bună cenestezie. c. Stau deoparte şi, se presupune, nu sunt solidar cu ceilalţi.

Aforism: deşteptul cedează, iar prostul câştigă.

Dintr-o carte frumos intitulată „Meditaţii despre viaţa demnă” de Tadeusz Kotarbiński, o parabolă despre lupta emasculată. Dacă fierbi o anumită ciupercă otrăvitoare, devine comestibilă. Purificată de elementele toxice, lupta dintre oameni devine colaborare negativă. Deci luptă emasculată = colaborare negativă. Să mai spui că paradoxul nu este folosit de filosofi. Îmi amintesc de expresia „relaţie de nedeterminare”.

Pornind de la D., reapărută din trecut precum o corabie de mult scufundată, aruncată pe ţărm de o furtună arbitrară. Arăţi afecţiune, stârneşti suspiciune; arăţi indiferenţă, readuci calmul şi senzaţia de comoditate. Cred că mulţi oameni de azi nu pot suporta ideea de a fi aleşi cu tot dinadinsul (de a fi iubiţi, cu alte cuvinte).

Tot din cartea amintită mai sus. „Dacă nu poţi ceea ce doreşti, atunci doreşte ceea ce poţi.” Acest polonez le zice bine: „Dragostea reprezintă două suflete într-un trup, prietenia – un suflet în două trupuri.”

Alta: Fortiter in re, suaviter in modo. Decis în execuţie, suav în procedură.

12. 8. Unul dintre cei mai  prolifici autori de texte critice de la noi mi-a spus cu vreo zece ani în urmă: „Văd că ştii să scrii lung. Foarte bine! Aşa trebuie.” Formidabil! El însuşi nu face altfel, ajungând astfel să publice un raft de cărţi.

Am mai spus-o. Industrie sau eşec material. A transforma activitatea literară într-una industrială. Pentru asta este însă nevoie să fii căsătorit. Sau, dacă nu, să ai nişte nervi de cosmonaut. Ar presupune scrierea zilnică a unui număr mulţumitor de pagini.

Într-o singură viaţă încape o activitate ingenioasă de ziarist şi o muncă „simţită”, profundă, de scriitor? Echivalentul ar fi prostituarea şi iubirea. Mai întâi, ca profesionistă, înveţi bine un comportament anumit, fiind în stare să-l aplici de cât mai multe ori posibil, apoi, cu aproape aceleaşi mişcări şi vorbe, faci amor de plăcere cu un iubit! Iată o performanţă reuşită de ambele sexe destul de bine.

Problema adevărului în literatură. Îmi analizez propriile trăiri. Scriu cu plăcere doar atunci când etalez „adevărul” meu. Am însă o plăcere de profesionist, atunci când aduc bine din condei un text fără legătură cu mine.

Ce ascunde expresia „literatura ca formă de viaţă”? Un  punct de plecare, un principiu, sau un punct terminus, o tristă necesitate, unde anumiţi nefericiţi nimeresc la un moment dat? În cazul meu, s-ar potrivi mai bine ultima posibilitate.

 

13. 8. Alăturarea lucrurilor. La radio, „Deşteaptă-te, române!” Imediat apoi, din cimitirul aflat nu departe de blocul unde locuiesc, o muzică de înmormântare, alămuri zgomotoase. Totul, în timp ce eu corectez un text suficient de flatant. Ăsta este suprarealism pe faţă.

 

14. 8. Am cumpărat de la bătrânul anticar (uşor escroc) apărut periodic la redacţie,  o carte de astrologie cabalistică (editată, se pare, înainte de 1900). E mai amuzantă decât celelalte, deoarece pleacă de la premise întru totul fanteziste, renunţând la orice salvare a aparenţelor în direcţia „ştiinţei”.

Se pare că scrisul la maşină, fiind mai rapid şi, cumva, mai nemijlocit, este mai legat de modul oral de exprimare. Am scris câteva texte la maşină, fără mari premeditări, lăsând cuvintele să se aştearnă aşa cum îmi veneau pentru prima oară în minte; rezultatele au fost peste aşteptări; s-a întâmplat aşa şi cu texte de critică; idei foarte atrăgătoare s-au ivit brusc.

 

15. 8. Recidivele în rău, dar şi în bine, trăite adesea de mine, sunt ceva ciudat.

Câte file am publicat în cinsprezece ani? Circa 8000. Cât mi s-a plătit? Circa 350.000 lei! De necrezut! Unde-s banii? Răspuns: I-am tocat fără patimă, dar  cu părtinire. Dacă nu-i tocam, astăzi aş fi fost alt om. Aşa, cheltuindu-i, am fost un om fără suferinţe, m-am „prezervat” bine.

 

17. 8. Voi mai aştepta mult pentru a afla, în fine, dacă sunt sau nu capabil de ceva cu adevărat semnificativ?

 

20. 8. Nu mai beau cafele de vreo cinci zile. Cu asemenea  triumfuri mă laud!

Pe de altă parte, publicistica nu este ceva prea rău. Te ţine încordat, conectat. Nu mai rămâne decât de demonstrat că se poate face jurnalistică zilnică şi, în acelaşi timp, se poate scrie bine la lucrările mari. Până acum n-am reuşit să realizez această demonstraţie. Să nu disperăm însă.

Ideea măreaţă spusă de D. Fiecare zi este un naufragiu. Salvăm din ea ce putem. Ea privea din unghiul eficienţei, eu am generalizat. Unul salvează un rând bine scris, altul, o senzaţie plăcută, altul, o facere de bine, cineva, un gând bine construit.

Cafeaua îţi strică psihicul nu prin faptul că este un excitant, ci pentru că îţi inculcă sentimentul că eşti dependent.

Aproape totul este o problemă de organizare.

 

24. 8. Am citit că perfecţiunea (sau ceva asemănător cu ea) începe de la lupta cu tine însuţi. Aşa este, admit, dar când se ivesc roadele? În ceea ce mă priveşte, ele „întârzie să apară” (expresie şablon din presă).

Ieri am fost în oraş, pentru „a pipăi” atmosfera. Era frumos, doar câţiva oameni păreau consternaţi pentru că trebuie să aştepte două-trei-patru ore pe şosea. În rest, păreau veseli. În definitiv, nici n-aveau motive să fie necăjiţi; urmau trei zile libere. Mi-am dat seama că defilarea este o mare lecţie de conectare, de cuplare la interesele unanime, de scoatere din lupta surdă pentru supravieţuire individuală. E de crezut că mulţi dintre trecătorii prin faţa tribunei au simţit că nu mai este suficientă lupta pe cont propriu.

 

# Mi se va spune că ar fi trebuit să scriu despre exsperarea oamenilor, despre anticomunismul lor tot mai apăsat. N-am văzut nimic în acest sens. Ce pot să fac!? #

Scenă comică. Un halterofil în chiloţi, masiv, centură lată de piele, trecând mândru cu o geantă diplomat, neagră, în mâna dreaptă. Parcă îl văd (în roşu era îmbrăcat). Lumea râdea în urma lui. Mai ales femeile. Acestea nu îi agreează pe halterofili. Tradiţia spune că nu sunt prea potenţi.

În dimineaţa asta am intuit că munca literară poate fi o formă de viaţă. Rea, bună, nu pot să mă pronunţ.

Scrind în fiecare zi un articol publicabil (şi bun, din punctul meu de vedere) îmi pot vertebra existenţa socială şi particulară.

 

25. 8. Am avut adineaori următoarea viziune. O femeie într-o casă incendiată, retrăgându-se încet tot mai înăuntru, spre moarte; de afară îi face semne disperate şi o strigă un bărbat. Acesta o iubeşte, dar este prea laş pentru a intra după ea; ea ar mai putea să iasă, preferă însă să moară, regretând că l-a ales cândva pe  agitatul de afară; ea are privirile fixe, pe buze îi flutură urma unui zâmbet; dispare încet în fum, cad grinzi, sar scântei, totul se sfârşeşte.

Literatura este ceva frumos. Critica este ceva cumplit. Ies eu din ea, dar treptat.

Ieri şi azi am scris patru articole.

 

26. 8. Este suficient să nu fiu atent o singură clipă, pentru ca ziua să-mi scape din mâini şi să galopeze furibund către noapte; eu rămân în urmă, nemaifăcând decât lucruri fără însemnătate. Acum, la ora 19,30, încerc să mai salvez câte ceva, deşi sunt obosit.

27. 8. Sunt în măsură să întocmesc un decalog al scriitorului român. Printre reguli ar figura  şi una destul de neşteptată, Mi se pare că a pomenit-o cine te-ai fi aşteptat mai puţin: Sadoveanu. Iat-o: să citeşti de câte ori ai prilejul, eventual zilnic, dicţionarul explicativ al limbii folosite în scrisul rău. O altă regulă: atunci când nu te simţi capabil să scrii, apucă-te şi copiază  pagini întregi din scriitorul tău preferat. Adaug: lăsând orgoliul la o parte, cu umilinţa unui rentier al clişeelor de limbaj, descoperite de alţii. Eu aş copia din Borges. Acest  autor dispreţuieşte literatura, dar iubeşte gândirea.

De vreun an încoace am început să mă gândesc la aceste însemnări ca la un roman în curs de formare. În definitiv, de ce nu? Fiind un tip confesiv, scriu un roman cu un singur personaj, cunoscut din ce în ce mai bine.

Să lucrez dimineaţa (patru zile pe săptămână) la teza de doctorat; în rest, să-mi văd de publicistică.

Cu o uimitor de mare întârziere, aflu că textele de critică  trebuie revăzute de multe ori. Iar eu am publicat multe sute de texte scrise la prima mână!

Beau cafea surogat (3 lei vreo 200 de grame) şi citesc „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow. Foarte frumos, deşi are ceva căznit, scremut. Este din genul de text unde autorul spune tot de ştie. Una dintre cărţile scrise „uşor”, fără mari premeditări în ceea ce priveşte construcţia şi alternanţa episoadelor. Este scris la persoana întâi – o facilitate. Naratorul se află tot timpul în scenă, el îşi aminteşte tot felul de întâmplări; în plus,  trece şi prin evenimente obiective, nu prea multe, dar bine prinse. Frumoasă şi cam amorfă carte. Dar poate că tocmai confuzia unde plutesc ideile şi semnificaţiile este lucrul cu adevărat impresionant.

O lecţie despre cum se scrie un roman. Romanul este ceva mare, foarte cuprinzător. În el intră foarte multe lucruri. Este o mare tentaţie pentru mine. Aş putea sporovăi la nesfârşit, fără să mai am nevoie de ascultători.

Proiectul cel mai la îndemână. Extinderea povestirii „Noapte bună, Sophie”; un roman despre ficţiune, despre pătrunderea în ficţiune. Eventual să nu mai fie o femeie personajul central, ci un bărbat.

 

1. 9. Iată şi toamna, implacabil venită.

Am observat că în romanele de succes nu lipsesc următoarele ingrediente: bogăţie (adică oameni bogaţi, de preferinţă bărbaţi), femei frumoase, iubiri terminate rău. Schema cea mai rezistentă pare a fi: un bărbat bogat sau de succes (artistic) are un amor pentru o femeie săracă şi extrem de frumoasă. Bogăţia bărbatului poate fi şi tinereţea sa. Cuplul este împiedicat să se constituie de diverse oprelişti sociale sau generate de destin. În absenţa tuturor acestor ingrediente, romanul nu poate avea decât succes de critică. În fond, este firesc. Femeia este miza, succesul e jocul. Iată „Darul lui Humboldt”. O intrigă amoroasă destul de comună este împănată cu filozofări diverse. În absenţa relaţiei amoroase între parteneri incompatibili (aşa ceva apare aproape cu necesitate în mai toate iubirile livreşti), totul s-ar prăbuşi în plictiseală şi prolixitate. De fapt, iubirea romanescă are întotdeauna structura unui eşec. Dacă iubiţii sunt fericiţi până la adânci bătrâneţe, nu intră în literatură.

În ultimele săptămâni, am repetat greşeala de a mă îndepărta (practic şi psihologic) de munca la teza de doctorat. Acum o văd ca pe ceva străin. Trebuie s-o reiau din pură încăpăţânare.

Îmi dau seama că versatilitatea mea fundamentală  trebuia folosită. Aş fi fost un bun ziarist şi, probabil, un bun poet. Se ştie însă omului îi este dat să lucreze tot timpul împotriva firii sale.

La telefon, unchiul A. a fost de-a dreptul ostil cu mine. Irinel nu va mai vedea decât cu un singur ochi. Uica A. a comentat această nenorocire în felul următor: „Ce penibil!” Orgoliul lui este nejustificat şi frizează demenţa.

Mama, cu tristeţe în glas, mi-a dat telefon. Rezultă că nu îi ajung banii.

 

6. 9. Proiectul cu un articol pe zi plus munca la teză s-a dovedit prea optimist. Neputând să-l îndeplinesc, mă aţin totuşi în urma lui, mârâind de neputinţă, dar făcând câte ceva (chiar multe, ar zice fiinţele inactive).

Marea idee: nu sunt de acord să renunţ.

Eu tind spre un sistem de viaţă cu totul coerent, fără accidente. Este foarte greu şi din cauza unor frecvente defecţiuni în compartimentul serviciilor publice.

8. 9. Ideea că un om poate fi bogat doar atunci când are şi timp, nu numai bani.

Circulă tot felul de vorbe despre noi beţe în roate băgate scriitorilor. Desfiinţări ale unor  reviste, posturi, drepturi de autor. Chiar U. S. este sub semnul întrebării. În acest timp, eu trebuie să simulez seninătatea şi să scriu înainte, despre tot felul de lucruri. Din fericire m-am obişnuit foarte bine cu situaţia de etern provizorat, bucurându-mă în special atunci când, dimineţile, constat că sunt în viaţă. Este o meserie ciudată; s-ar zice că societatea te tachinează tot timpul pentru ca tu să nu te moleşeşti şi să-ţi ascuţi mintea. Placiditatea certitudinii nu poate da naştere la literatură.

Ideea „mare”, vânturată mai nou, este că profesia de scriitor nu are motivaţie în actualitate. Oamenii trebuie să muncească, scriind doar în timpul liber. Asta nu este rău, ci doar imposibil. Este o utopie de tip chinezesc, nu prea se potriveşte spiritului european. În Asia, conceptul de literatură are alt conţinut. Acolo, se pare, locurile comune nu sunt ceva rău, ci bun, optim chiar. Un roman de tip publicistic, brutal lozincard, se poate scrie în timpul liber.

Dacă mă gândesc bine, aceste recidive proletcultiste semnifică eşecul civilizaţiei româneşti; ea nu a reuşit cu nici un chip să înţeleagă ideea simplă că arta este un lux necesar. Societăţile serioase îşi tolerează artiştii, nu-i asasinează moral.

 

9. 9. Bernard-Henry Lévy, „Testamentul lui Dumnezeu”. Statul nu trebuie „să secrete idealuri”, fiindcă se ajunge astfel la totalitarism. Autogestiunea duce la poliţism. Lévy nu zice mase, ci doar plebe, în mod dispreţuitor. Plebea este totalitarismul de jos în sus, în Cetate. Fascismul şi comunismul s-au justifidat prin instinctele joase ale maselor. Hitlerismul s-a născut roşu şi la stânga. Plebea, „aluat negativ al istoriei”, este totalitară prin esenţa ei. L. îi iubeşte pe cei curaţi şi simpli. Individul – „epavă splendidă şi inutilă”. Totalitarismul – efect al păgânismului. Hitlerismul şi comunismul sunt păgânism în acţiune. Ele sunt de fapt religii păgâne. Monroe a asemănat comunismul cu islamismul (sunt la fel de totalitare). Grecii – platitudine ontologică. Pariul etic (mod de a înfrunta totalitarismul) înseamnă dorinţa de a gândi a individului aşezat în absolut. Individul se confruntă în primul rând cu sine însuşi. Disidenţă: vizuină de subiectivitate, ceafă ţeapănă, retragere în sine pentru a căuta izvorul rezistenţei; „haiduci ai singurătăţii”. Totalitarismul este o maşină de război împotriva memoriei (maşină de război împotriva istoriei). Solitudinea orgolioasă, împotriva miturilor secretate de colectivităţi. Este de ajuns să se adune doi înşi pentru a servi puterea.

De fapt, zic eu, este poezie pură încercarea de salvare a personalităţii tradiţionale; astăzi este nevoie de o dizolvare a personalităţilor în plasma intereselor comune.

 

12. 9. Banii uşor câştigaţi, uşor sunt cheltuiţi. Improvizaţia facilă (în orice domeniu) duce la o psihologie de om uşuratic. În schimb, cine câştigă banii cu greu, capătă o concentrare asemănătoare cu seriozitatea. Acesta devine judicios. Iată un caz de aplicare a legii compensaţiei. În plus, de notat insatisfacţia de fond (ca un bâzâit de ţânţar, slab, dar persistent) audibil în conştiinţa celui cu bani uşor câştigaţi. Facilitatea câştigului duce şi la o dezorganizare a existenţei.

 

13. 9. Episod interesant, ieri. Pe la redacţie vine destul de des o fiinţă feminină de vreo treizeci de ani, destul de ştearsă. Ceva în atitudinea ei rezervată (priviri aruncate în lături, paşi calculaţi, intrări teatral-lente, gesturi supravegheate) m-a intrigat. Ieri am întrebat-o de ce este stingherită, adăugând că este o atitudine non-tupeu, cu rele consecinţe sociale. A părut că nu înţelege despre ceea ce vorbesc. După ce a plecat, mi-am dat seama de adevăr: este mironosiţă, vrea să  atragă atenţia asupra ei; probabil că in particular este libertină (ca să nu zic  târfă); seriozitatea şi reticenţa sunt simulate.

Pe de altă parte, nu-i vorbă, mi s-a întâmplat de multe ori să mă înşel în estimări de acest fel.

Aseară, film semi-melodramatic. Un fiu nu mai vrea să-şi revadă bătrâna mamă (ţărancă cu bun simţ). Fiul, gangster dezumanizat, zice: „Bătrânica din Père-Ailloux? Credeam c-a murit de mult!”

 

14. 9. Zice o prietenă: „Nu există morală în lume, fiindcă nu există sens”. Ar trebui reformulat, prin înlocuirea cuvântului sens prin consens.

 

15. 9. Ideea este să continuu. Poate l-am mai scris, aforismul lui nenea Ghiţă: „Toate trec, toate se şterg, dă-i ’nainte Goldenberg!” Iată tot de poate fi spus.

Frumoasa mea proză „Noapte bună, Sophie” va apărea peste vreo patru luni în revista Vatra.

În definitiv, de ce n-aş pierde vreo câteva nopţi cu teza de doctorat? Destul am dormit câte 8 ore şi mai bine pe noapte. Trebuie să trec la desţelenire, nu mai merge cu puţinul. Se cere un tatament şoc. Aşa este şi modern.

Posibilă replică de roman. Un bărbat o cere pe o fată de nevastă vorbindu-i cam aşa: Uite, cutare. Femeile se împart în două categorii, în curve ordinare şi în curve extraordinare. Consider că tu eşti din a doua categorie. În consecinţă, îţi cer mâna. Este genul de cerere formulată pentru a obţine un refuz. Poate că o femeie de spirit ar aprecia totuşi francheţea cinică a acestor cuvinte.

Cu scrisul este ceva ciudat. În definitiv, ce scriu şi ce public eu sunt lucruri extrem de banale, pură jurnalistică, parţial salvată de un anumit lustru al frazelor, adus de  marea rutină. Atunci de ce mă canonesc atât de mult? De ce fac, în mine însumi, atâta caz în legătură cu neputinţa de-a scrie? De neînţeles. „Celebra” mea teză de doctorat ar putea fi gata în câteva săptămâni, fără atâtea fasoane şi oftaturi de neputinţă. Dar, evident, proiectul este întotdeauna uşor de făcut.

Cred că în mine există o profundă neîncredere în literatură. O profundă inaderenţă la ea. Chiar un dispreţ. Lenea ar fi doar un reflex al acestei atitudini negative faţă de profesie. Poate că până la urmă, ca într-o căsnicie, o să ajung, dacă nu s-o iubesc, măcar s-o respect. Mă refer la literatură.

În definitiv, de ce n-aş crede în zicătoarea „Viaţa începe la patruzeci de ani”? În această seară (e doar 22,45) îmi dau seama cu câtă fantastică uşurinţă aş putea scrie un roman. Trebuie să fie realmente o fericire să scrii un roman; şi nu o muncă de îngrozitoare migălire pe manuscris. Te pomeneşti că René Girard avea dreptate când zicea că doar un roman te poate vindeca de boala ontologică.

Când scriu direct la maşină textele de proză ies mai bine, mai convingător.

 

16. 9. Ieri am discutat o oră la telefon cu D. B., fiinţa frenetică cunoscută acum vreo trei ani. Cred că boala ei este un snobism acut, violent, cumplit. Nu se poate deloc decide să fie ea însăşi. Gustă din toate, cu o repeziciune infernală. În glasul ei am decelat un anumit (fugitiv) respect pentru modul meu de a rămâne acelaşi tot timpul. Am mai înţeles din tonul ei că sunt într-o pasă bună. Femeile simt întotdeauna asta.

20. 9. O justificare a literaturii proaste: are umor involuntar. Practicanţii lecturii naive nu-şi dau seama că este proastă, cei avizaţi îi gustă umorul fără voie. Decurge de aici că orice text scris este literatură, deoarece se prevalează de nişte arhetipuri misterioase. Oricât de degradate ar apărea, acestea sunt binevenite.

 

22. 9. Defectul meu ar fi aplicarea prea brutală a unui ideal de eficienţă socială, de succes. Marii strategi ascund bine de tot ideea de succes propriu sub diferite văluri.

Am început să fac investigaţii pentru prostată. Sper să nu fie ceva rău.

Fiecare zi este o luptă, o partidă pierdută sau câştigată, nu doar sub raportul eficienţei, ci şi sub cel al stilului. Din însumarea acestor mii de episoade îţi iese existenţa.

Actul de a supravieţui nu este lipsit de cruzime.

 

24. 9. După o şedinţă de opt ore. Scriitorii par nişte copii, dar nu sunt. Pe dedesubtul şotiilor lor circulă obiective sociale foarte precise.

 

27. 9. Dintr-un film, aflu că publicistica poate deveni un viciu. Vrei să scrii despre toate. Cam aşa este.

Într-un articol apărut într-un cotidian, am formulat un frumos aforism: literatura este iubirea pentru literatură. Sugerează că literatura nu are o existenţă obiectivă.

Mama: telefon reprobativ. Îi voi trimite nişte bani.

Există viciul de a promite. Şi cel de a nu putea refuza. Interesant este cazul doamnei S. P. Ea le are pe amândouă, unite cu o mică energie.

Pe unii nu se poate conta. Ei îţi devin cei mai simpatici. Nu ai ce să le reproşezi. Este cazul doamnei de mai sus. Paroliştii sunt (devin) cumva suspecţi. Nu sunt simpatizaţi, se crede că sunt interesaţi, li se cere tot mai mult etc. Consecvenţa, ca şi moralitatea au ceva sumbru, plictisitor, monoton. În schimb, lichelismul este întotdeauna strălucitor, „briliant”, are valoare estetică, este expresiv. Decurge că oamenii cu simţ estetic îi simpatizează pe indivizii expresivi, dincolo de moralitatea lor.

Bine ar fi ca anarhica mea acumulare de informaţii din diverse domenii să ducă la nişte romane reuşite.

 

28. 9. Unii scriitori de la noi zic că nu fac partizanat politic, deoarece asta ar fi un semn de abdicare de la demnitatea profesiei. În schimb ei fac un atroce partizanat în favoarea grupului social al scriitorilor. Pentru a fi un mare scriitor este însă necesar să nu ţii cu nimeni în mod special, să fii, pe cât se poate, un demiurg lipsit de sentimente, de preferinţe. Un mare scriitor, zic eu, preferă întreaga lume.

Mă sâcâie sentimentul unei excesiv de rapide treceri a timpului. Zilele au devenit prea scurte, s-au transfomat în monedă măruntă.

Să termin teza de doctorat şi să ies tiptil din critica literară.

O ciudăţenie: pe măsură ce trece timpul, caietele mele de însemnări sunt umplute tot mai repede. Cel de faţă se va sfârşi în circa două luni de zile. Ce înseamnă asta? Că năvălesc cuvintele din mine? Că stau rău cu nervii şi am nevoie de această confesiune-defulare?  Că am apetit pentru proză? Poate este doar o exasperare, adusă de mica mea eficienţă.

 

29. 9. Sistemele tradiţionale de convieţuire presupun indivizi tari; cele moderne, stârpituri adaptate. Cei vechi, presupun, nu aveau simţul umorului prea dezvoltat. Credeau în unicitatea situaţiilor.

Dacă admitem că orice formă de viaţă este admisibilă (cu excepţia celor acuzat antisociale), atunci dispreţul unor grupuri sociale faţă de altele nu are nici-o justificare; nu există forme de viaţă superioare şi inferioare. Acestor forme li se cer doar două calităţi. Să fie coerente şi să nu fie antisociale.

30. 9. Nu e rău să scrii bine, dar acest lucru nu înseamnă cine ştie ce. Trebuie să ai suces. Cineva care scrie bine şi nu are succes este privit cu mai multă compătimire decât un veleitar.

„Convieţuirea” spirituală a scriitorilor ar fi justificată de faptul că operele literare au o paternitate incertă. Fiecare autor pune în cărţile sale ceva din ceea ce a citit în cărţile altor autori şi din ceea ce a auzit de la autorii  cunoscuţi personal. Originalitatea este deci favorizată de viaţa retrasă, fără prea dese contacte cu lumea scriitorilor. Deşi, fără îndoială, o personalitate puternică rămâne ca atare, indiferent de context. Leul  mănâncă o sută de berbeci, dar nu rămâne mai puţin leu din această pricină.

Un confrate mi-a spus: Nu pot scrie concomitent la cărţi şi la texte scurte, fiindcă ideile trec din unele în altele. Cu atât mai bine, am replicat.

Şi stai acasă tot timpul, scriind? Nu te plictiseşti? Nu, am răspuns. Aceasta este forma mea de viaţă.

 

3. 10. Dintr-o revistă sovietică de şah: „Orele merg, zilele fug, anii zboară”. Cu cât suntem mai aproape de prezent, cu atât scurgerea timpului ne apare mai imperceptibilă.

Gracián: „Fugi de îndeletnicirile care nu se bucură de consideraţie.”

 

4. 10. Ideea uneri culegeri de publicistică politică, „Confesiuni politice”.

Am un şoarece în casă. Din când în când, îi aud fâşâitul şi ronţăitul.

A persevera în ceea ce nu-ţi place duce la succes.

 

5. 10. Şoarecele m-a dezamăgit. Şi-a făcut nevoile într-un loc dintre cele mai nepotrivite.

Arta tipic bucureşteană de a te pronunţa despre probleme cu totul străine de competenţele tale.

 

7. 10. Azi m-am trezit cu febră. Cred m-am intoxicat ieri, pe când îl pulverizam pe bietul şoarece cu spray-ul pentru gândaci. Am stat minute în şir într-un nor de otravă.

Citesc, cu greutate şi blazare, nebuneasca scriere a lui C. I. Nu voi spune „zădărnicie”, fiindcă orice efort lung şi cumplit merită respect, indiferent de rezultatele lui.

Cazul lui C. I. Mă atrage, fiindcă reprezintă o extremă a luptei pentru succes literar.

Ceea ce mă nelinişteşte oarecum nu este faptul că într-o duminică, azi, nu mă caută nimeni, ci acela că marea mea solitudine nu mă deranjează absolut deloc.

Parcă zicea cineva că oamenii simpli meditează (filozofează) doar atunci când sunt bolnavi. Aşa mi se întâmplă şi mie. Doar atunci folosesc cuvintele cu seriozitate deplină, fără micul meu dispreţ secret pentru literatură.

Pe de altă parte, dacă înglobăm totul într-o luptă pentru supravieţuire şi pentru succes social, orice îmbinare de cuvinte este un discurs ce urmăreşte recunoaşterea socială a vorbitorului.

Doamna de ieri, de la televiziune. Femeie la vreo 45 – 50 de ani, vioaie şi bine păstrată, prof. univ. la Politehnică. Cum se mai pronunţa în legătură cu absolut toate lucrurile! Ce replică avea! Cum nu spunea, de fapt, decât nişte banalităţi de toată lumea cunoscute! Cu fiecare clişeu rostit, prosperitatea ei psihică se înteţea. Pare corectă definiţia nefericirii, propusă de mine. Am conceput-o ca pe o stare invers proporţională cu cantitatea de locuri comune folosite. Deci fericirea decurge din banalitate.

8. 10. A doua noapte foarte rea, cu febră şi mari frisoane.

Aseară, un film francez despre conflictul dintre generaţii. Se pare că, într-adevăr, libertatea nu se prea poate folosi la nimic. Personaj de 50 de ani (Lino Ventura) – tatăl. Fiică de 19. Mama fiicei reapare după 10 ani de absenţă spre a îmbătrâni alături de soţul său. Impresie netă de lume unde totul se face în trecere – un fel de a trăi publicistic, adică din impulsuri scurte şi superficiale, de la o clipă la alta, fără nici-o  aprofundare. E plăcut, pe de altă parte. Aşa pare a fi.

În acelaşi film sugestia modului nonraţional (emoţional) de a fi al femeilor. Deciziile lor sunt ciudate, de neînţeles. Există şi o metaforă. De zece ani, femeia stă cu un englez. Acesta preferă un  vin vechi. Ea nu apreciază aşa ceva, se simte fericită când bea un vin obişnuit, cu soţul ei regăsit.

Sfârşitul literaturii ar deriva din faptul că experienţele individuale au devenit lipsite de interes în ziua de azi.

Întotdeauna, alături de textele reale, puse pe hârtie, în conştiinţă îmi apar umbrele unor texte mult mai frumoase…

Vechea şi persistenta tentaţie pentru trăirea unor existenţe străine.

Dacă bătrâneţea este mai reuşită în doi. Probabil că da, femeile fiind nişte virtuale surori de caritate.

11. 10. Stările de negativitate, îmi spune o prietenă, trebuie să le consumi simulând acţiuni pozitive; mai devreme sau mai târziu, ele se încheie. Unii scriitori, atunci când nu au chef de scris, copiază texte din autorii lor preferaţi.

Despre diferenţele dintre profesioniştii şi diletanţii vieţii. Unii oameni trăiesc „de performanţă”, alţii sunt amatori, se distrează. Ca în sport. Cum este mai bine? Depinde de gustul omului. Se pare însă că reprezentanţii celor două categorii trebuie să trăiască în „ligi” separate, ei nu au ce sport practica împreună.

 

12. 10. O cumplită oboseală mă sfărâmă. Este ceva de groază.

Când nu fac nici un fel de gimnastică, simt cum bunul simţ mă părăseşte.

În condiţii de nevroză astenică sistemul meu de viaţă se prăbuşeşte; nu pot exista în regim de nonacţiune. Ori acţionezi, ori ai vicii. O a treia posibilitate pare a nu exista.

Un film grecesc. Ţăranii se simt foarte bine, fiindcă au un sistem de viaţă constituit şi acceptat ca atare.

 

13. 10. Aforism comercial: cu cât sunt mai mulţi intermediari, cu atât se cheltuiesc bani mai mulţi. Un exemplu sunt relaţiile mele cu o anumită editură. Doi intermediari mă cam exploatează.

Ideea că drumul în Rusia va schimba cumva lucrurile, în viaţa mea. Iată o iluzie nutrită de toţi călătorii. Omul cu adevărat mare stă pe loc şi se consolidează. Această ultimă frază exprimă o mentalitate tipică de Rac.

Doar o industrie (a scrisului) ar mai putea schimba modul meu de viaţă.

A sosit Irinel, mult înviorată de voiajul şi sejurul în Occident. Zice că nemţii sunt nişte roboţi corecţi.

Din analizele mele a rezultat că ideea de a scrie un articol pe zi fără neglijarea altor preocupări literare poate fi concretizată doar prin texte de tip jurnalistic de cel mult 2 file unul, pe teme civice sau moraliste. Din genul acesta am publicat vreo zece până acum, pe pagina întâi a unor publicaţii diverse.

 

14. 10. Sistemul meu este handicapat de faptul că forţa mea de muncă nu este prea mare. Este chiar sub medie, aş zice. Suplinesc această deficienţă în diverse feluri: concentrare maximă pe scurte perioade de timp; „rumegarea” diferitelor subiecte în toate ocaziile posibile; abordarea unor texte relativ facil de confecţionat, în principiu. Ar mai fi de adăugat: sistem bine organizat şi spirite ajutătoare (secretară). Acestea din urmă sunt cel mai greu de realizat pentru că presupun bani, investiţii.

Iată, for amusement only, ce mi-ar trebui: un casetofon cu destule casete (pentru dictat); o  stenodactilografă; o menajeră, pentru treburile casnice. Totul ar costa veo 5000 lei pe lună… În felul acesta aş reuşi să scriu vreo 200 pagini pe lună, ce înseamnă 20.000 lei. Lucruri aparent fanteziste, dar de fapt realizabile.

 

18. 10. Interesant cum scriitorii combat tot timpul, prin viu grai, în vederea creării propriului lor mit. Se pare că asta este foarte important pentru obţinerea succesului. Cineva îmi relata cum  în 1967 un critic (bine cotat azi) a scris despre o carte semnată de el însuşi că aparţine unui poet comparabil doar cu Arghezi. Textul acesta elogios nu a fost publicat, dar ar putea fi eventual regăsit undeva. Dacă spui tot timpul că eşti un geniu sfârşeşti prin a fi crezut? Se pare că da.

Am ascultat simfonia „Manfred” de Ceaikovski. Mi s-a părut că exprimă toată durerea din lume.

19. 10. Fac foarte multe lucruri „pe metru pătrat”. Nu cred că este bine, dar altfel nu se poate.

Am publicat un articol destul de lung în „România literară”. Este un fragment din teza de doctorat. Câteva bucăţi din el se află la cel mai înalt nivel.

Este foarte plăcut să nu renunţi la propriile tale planuri.

 

20. 10. Azi trece mama prin Bucureşti, în drum spre Amara. Merge la băi. Plec s-o întâmpin la gară.

Întâlnire cu o doamnă cândva mie destinată de către unchiul Aurel, azi măritată. Nu este ceea ce se cheamă o femeie frumosă, dar pare în putere, nu-i lipseşte nimic. Discutând banalităţi cu ea, mi-am dat seama că orgoliul mi-a slăbit, sunt tot mai pregătit pentru diverse concesii. Am ajuns oare în punctul unde tot ce nu înseamnă supravieţuire nu mai este important pentru mine? Dacă e aşa, este destul de trist.

 

23. 10. Inocentă muzică din Maramureş.

Totul în trecere. Destinul m-a silit să lupt sub această deviză. Păcat.

Mâine plec în URSS. Sper să fie interesant şi eu să nu fiu prea bolnav. De vreo cîteva zile nu mă simt bine, în ciuda vieţii mele ultraraţionale (sub aspect exterior).

Îndeplinesc treburi casnice. Am căpătat o tristă dexteritate în privinţa lor.

3. 11. Întoarcere (aseară) din URSS. Multe întâmplări. Le-am relatat într-un jurnal scris cu enorme eforturi. Acest jurnal este de fapt o carte.

Ajuns în Bucureşti (nu pot spune „acasă”, celibatarii nu au acest sentiment) simt cum un dezastru pluteşte deasupra mea. Trebuie luat totul de la capăt, cu disperare. Nu există scăpare. Voi relua deci, pentru vreo două săptămâni, munca la teza de doctorat.

Cred că niciodată n-am fost atât de furibund în ale scrisului ca în această călătorie. Am recitit paginile jurnalului meu moscovit (o carte întreagă; de fapt, o cărţulie). În cea mai mare parte, sunt impecabile.

4. 11. Un om singur, ca mine, nu are dreptul la momente de slăbiciune. Acesta este un dezavantaj destul de mare. I se dezvoltă o psihologie de mercenar. Alt lucru rău.

I-am telefonat azi unei amice, pentru a-i cere relaţii despre o piesă de Tennesse Williams. Formidabila ei ostilitate faţă de mine, destul de greu, dar nu imposibil de înţeles.

Îmi întrevăd un viitor de performanţe realizate în singurătate.

Pentru magnetofonul reţinut la vamă va trebui să plătesc vreo 700 de lei. Boτ τak!

O bătrână rusoaică locuieşte în blocul meu. Vorbeşte limba română într-un mod formidabil. Conversaţie scurtă cu ea. Sondajul ei în legătură cu cunoştinţele mele de limbă rusă. M-am avântat, arătând curajul ignorantului.

Călătoria m-a îmbătrânit cu… Cu cât să zic? Am fost parcă într-o maşină a timpului. Corori din ea cu totul stors de puteri.

Am propus cândva un aforism bun. Îl repet. Singurul lucru serios este oboseala, din punct de vedere existenţial. Pentru De Gaulle, moartea era un simplu accident. Spun şi eu că nu mă tem de moarte, dar mă tem de oboseală.

Până la urmă voi deveni un vicios al scrisului zilnic.

Tentaţia plonjării în existenţe deosebite de cea previzibilă. Astfel anii vieţii se consumă foarte repede. Alternativă. Consolidarea într-o variantă previzibilă. Mulţi oameni o preferă pe a doua. Aventura spirituală (sau materială), te ajută să trăieşti, practic, mai multe existenţe, dar este periculoasă.

 

7. 11. Ideea de a face abstracţie de propria sănătate. Ăsta ar fi ultimul stadiu. Dezumanizarea necesară. În fond, defecţiunile trupului sunt trepte spre spiritualizare. Unii colegi de breaslă ai mei se distrug cu bună ştiinţă. Ştiu ei ce fac. Cine scrie literatură fără să-şi distrugă trupul este un retor sau un avocat.

 

8. 11. Ceva nou să vină, indiferent dacă bun sau rău. Dacă nu va veni, îl voi face eu să vină.

 

9. 11. De fapt, astăzi n-am nimic de scris (faptul că sunt bolnav n-are importanţă). Scrisul în acest jurnal are însă efecte oarecum calmante asupra mea.

 

10. 11. Cunoaşte-ţi principalul defect! zice înţeleptul. Eu, unul, mi-l cunosc: vulnerabilitatea.

O complicată stare de nervozitate, ca un zgomot de fond, cu o semnificaţie clară: neputinţă.

Ideală ar fi precizarea proiectelor, deocamdată imposibilă.

Cărţi predate: „Eseuri” („C. R.”), „Balaban…” („Dacia”), „Lumea lui…” („Albatros”).

Cărţi în lucru: „M. P.”, „Cuvintele…”.

Cărţi proiectate: „File de carnet”, Kagarliţki (traducere).

Singurul remediu este obţinerea cu orice preţ a unei stări de calm. În acest sens ar fi de făcut: a lucra la teza de doctorat, întins; a trata bolile; a face yoga mai susţinut decât până acum; a nu mai vorbi atât de mult.

Discutând cu o amică la telefon, am aflat că aş fi totuşi în planul de la „Albatros”. Asta ar fi ceva bun, de natură să-mi aducă un oarecare, trecător, calm. Mi se cuvine succesul literar, fiindcă nu am nimic altceva. Absolut nimic, nici fericire, nici satisfacţie, nici sănătate, nici imbecilitate, nici tinereţe, nici bogăţie, nici inconştienţă. Voi face literatură. Nu întrevăd nimic altceva.

Seara, adaug. Cartea este în plan, dar la rezervă. Ceea ce este ceva simbolic. Astfel am două cărţi ca rezerve de plan. O dublă ironie a întâmplării.

 

11. 11. Aseară, cu magnetofonul la reparat. La prietenul unui prieten. Un amic al acestuia din urmă – inginer electronist. Figură memorabilă, genul de om foarte bun la suflet. Toţi îl iubesc şi îl înşală, inclusiv propria nevastă. Ochelari cu multe dioptrii, nimic ascuns. Aer neglijent, părăginit, nici o femeie nu are grijă de un asemenea om, îţi vine să zici,  neras, cumva nespălat, degete lungi şi subţiri, de intelectual. Mi-a plăcut de el. Cu aerul lui de victimă, el câştigă partida vieţii, fiindcă nu vrea mare lucru pentru el însuşi.

Suferinţă – spiritualizare -expresivitate. Asta ar fi succesiunea, spusă de o prietenă inteligentă (L. C.).

Totul se leagă de admiterea ideii că fericirea este un acord durabil cu locurile comune ale limbajului şi ale existenţei.

Cele două tipuri fundamentale de suferinţă (sugerate de L. C.), ar corespunde tipului uman dominat de fizic şi respectiv, de intelect. Tipul fizic s-ar spiritualiza prin suferinţă fizică (răniri, boli, umilinţe, vicii). Tipul intelectual ar suferi mai subtil, datorită, adaug eu, unei înclinaţii spre ratarea în viaţa practică.

Preferinţa pentru sport a oamenilor de azi ar exprima nevoia de conflict (chiar trăit de alţii) şi impulsul spre agresivitate. Frenezie – publicistică; calm – literatură.

Autenticitatea ar da seninătate, contrar teoriei despre locurile comune asumate.

12. 11. Cea mai perfecţionată  viaţă în ficţiune ar fi scrierea unui roman. Am de altfel presimţirea că doar aşa ceva m-ar scoate din nevroză.

Doctoratul, iată ce mă roade. Nu pot să-l abandonez. Nu sunt în stare de un asemenea pas măreţ şi justificat din aproape toate punctele de vedere. Să opresc publicistica, iată ce s-ar impune.

Este o chestiune de destin, zic eu. Dacă voi avea suficientă energie, dacă va fi pace, dacă nu voi muri, dacă voi reuşi să-mi simplific şi mai mult existenţa. Pentru a realiza tot mi-am propus, ar trebui să duc o viaţă planificată  până la ultimele amănunte. Teoretic, o asemenea existenţă nu este imposibilă. Primul pas ar fi eliminarea tuturor relaţiilor intime cu femei, precum se spune că ar fi procedat Petrarca.

Din „Imposibila întoarcere” de Marin Preda: „Mi-am dat atunci seama de umilinţele pe care trebuie să le îndure cel care este pe nedrept printre ultimii într-o profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. El nu are cuvânt, chiar dacă îşi dă seama că se află în posesia adevărului. El nu e auzit chiar dacă se exprimă. Nu-l crede nimeni, sau zice că a auzit şi el asta de undeva. El nu există, e un simplu fiugurant, condamnat să asiste neputincios, strivit de împrejurări sau de demonul său interior, la spectacolul afirmării celorlalţi.” Aceste cuvinte magistrale mi se potrivesc şi mie, într-o oarecare măsură. Jocul nu este însă terminat.

„Va fi povestea unei mediocrităţi…” Iată cuvintele de început ale romanului meu. Mă gândesc la acest roman ca la o izbăvire, singura cu putinţă.

De teroarea moderată resimţită actualmente nu voi scăpa decât trecând la o organizare ca şi cazonă a existenţei mele. Marea realizare ar fi renunţarea la ideea de a mă căsători.

Sunt sau nu un damnat? Iată întrebarea.

De câte ori m-am decis până acum să trec la reforme… Adevărul este însă că nici un eşec în această privinţă n-a fost total, ceva s-a adăugat, s-a stratificat.

13. 11. Neplăceri latente la redcţie, unde nu cred că mă simpatizează cineva. Nefiind un om de gaşcă, fiind eminamente pe cont propriu, poate că sunt un scriitor. Nu mă am decât pe mine însumi.

Înţeleg apropierea, din gândirea lui Marin Preda, între ţăran şi scriitor. Amândoi sunt nişte indivizi „pe cont propriu”. Nu au vocaţia colaborării. Sunt nişte meseriaşi, nişte artizani,  lucrează acasă la ei. Într-o lume a colaborării, precum cea de azi, ei au tot mai puţin loc. Deci apropierea dintre tatăl lui Marin Preda şi fiul său nu este un caz particular, are o latură obiectivă. Mentalităţile celor două categorii au ceva analog. Iată de ce este mai uşor să devii scriitor din ţăran, dar mai greu din muncitor. Lucrurile se leagă, în mintea mea. Literatura nu va dispărea când nu vor mai exista fii de ţărani sau de burghezi, dar va căpăta o tot mai accentuată notă comercială. Nu e rău, dar este destul de trist. Marin Preda simte aceste lucruri în „Imposibila întoarcere”.

Bizara diferenţă între a scrie literatură şi a trăi între literaţi.

 

17. 11. A murit Eugen Seceleanu, 39, om ciudat, autor al unui strălucit roman umoristic, „Eternitate locală”. A murit subit, în somn, se spune. Deţinea atât de mult umor acest om, încât nu putea fi decât foarte necăjit. Avea un zâmbet înfiorător de trist. S-ar zice că presimţea ceva. Avea, apoi, un mod de a trăi în dispreţul propriei sale persoane fizice, impresionant. Din multe dintre atitudinile sale reieşea că-i este o scârbă metafizică de lumea unde a nimerit (nu lumea socială, ci lumea ca idee, ca entitate). Se poate spune că a fost ucis de prea mult simţ al umorului. Era, ca oricine, capabil şi de anumite mârşăvii, dar asta nu înseamnă nimic. Făcea şi el, ca toată lumea, anumite gesturi ale supravieţuirii sociale.

Am avut şocanta revelaţie că nu numai moda vestimentară este este schimbătoare, dar şi expresiile feţelor. Fără să-mi dau la început seama unde este cheia, am observat că între expresiile faciale ale  fetelor din Bucureşti şi Moscova există ceva deosebit, peste toate amănuntele individualizatoare. La Bucureşti se poartă feţele impenetrabile, chiar încruntate, în orice caz lipsite de orice semne de emotivitate. Privirile acestor fete sunt, cu necesitate, inexpresive, nu exprimă nici-o trăire, nici-o opinie, nimic. La Moscova, fetele erau mai puţin „elaborate”, priveau cu interes, fără morgă, cam cum se uită la noi fetele din micile oraşe de provincie (dacă nu cumva s-au modernizat şi ele). Asta nu înseamnă că româncele n-au suflet. Dimpotrivă. Numai că, pe căile unei contagiuni imposibil de priceput pentru mine, ele au devenit, pe stradă, impenetrabile, arătând abstragerea unor fiinţe  ori foarte ocupate, ori foarte sus puse în cine ştie ce ierarhie. Şi-au retuşat naturaleţea! Asta este ceva rău, după părerea mea.

Aşteptând autobuzul, m-a surprins extraordinare expresie de blândeţe scrisă pe faţa unei fete. Împreună cu însoţitoarea ei, s-au urcat în autobuzul meu. Privind-o, mi-am dat seama că expresia de blândeţe, de duioşie chiar, provine dintr-o conformaţie specială a gurii. Buza de sus fiind prea scurtă, dinţii frumoşi se dezveleau tot timpul. Pe de altă parte, instinctiv, fata încerca să-şi acopere dantura. Din întinderea în jos a buzei superioare provenea expresia de blândeţe!

Ostilitate surdă la redacţie.

Planuri de luptă ascetică pentru încheierea tezei de doctorat.

Este adevărat, publicistica se scrie uşor, repede; se iau bani mulţi, fără bătaie de cap. Ce se câştigă pe plan material se pierde însă pe plan psihic; omul capătă o psihologie de improvizator frenetic; el cheltuieşte cu neglijenţă banii obţinuţi; el îşi cheltuieşte tot atât de neglijent şi zilele.

 

18. 11. În această dimineaţă de duminică, stând silnic la masă şi făcând eforturi de a gândi la lucruri neinteresante pentru mine, luptându-mă să scriu coerent. Eforturile acestea de zi cu zi nu pot duce la nimic bun.

Morala: să facem toate lucrurile la timpul lor, dacă putem.

Pe de altă parte, omul este mai degrabă o fiinţă paradoxală decât una logică. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă aşez la masa de scris fără nici cea mai mică idee în minte, având senzaţia unui cap umplut cu gelatină, pentru ca după un timp, tot înşirând fraze stupide sau doar plate, să încep să mă înviorez şi treaba să meargă din ce în ce mai bine. În fond, totul este să rezişti un timp la marea tentaţie de te risipi în lucruri mărunte, discontinue, precum jurnalul de faţă.

Jurnalul acesta atestă preferinţa mea pentru fragmentarism şi digresiune. Astfel s-ar explica şi eşecurile mele la şah (interesul pentru partidă scade şi apar greşeli).

De la o anumită vârstă, omul nu mai asimilează. El va jongla până la moarte cu ce are deja.

Marea performanţă ar fi asumarea deplină a statutului de om singur. Viaţa mea ar deveni astfel foarte simplă.

A arunca şi ultimul lest, pentru a împiedica prăbuşirea balonului.

 

22. 11. Marea rezolvare ar fi ca omul să nu lase lucruri neterminate în urma sa. Astfel ar dispărea senzaţia de sufocare, (tipică pentru ceea ce nu mi se pare impropriu să numesc existenţele de tip publicistic), precum şi cea de frenezie, de ucidere neglijentă a zilelor.

Poem prozaic

 

Nimic altceva decât

un joc neglijent şi crud.

Nimic altceva decât

o suav-elegantă bătaie de joc.

 

O lecţie de tandră nepăsare

dată unui provincial naiv.

 

Thank you, ma’am!

 

Urmează varianta ameliorată.

 

Epitaf

 

N-a fost decât

Un joc neglijent şi sterp,

o lungă nepăsare (tandră).

 

25. 11. Filmul „Clipa” – atât de prizat oficial pentru că propune un mit al activistului de partid luminat. El impresionează însă şi în sine, ca orice mitologie corect articulată.

Eroismul oamenilor singuri; abrutizarea lor. Intransigenţa lor se măreşte fără întrerupere.

A treia variantă:

 

Epitaf

 

N-a fost decât

un joc neglijent şi sterp,

o nepăsare amabilă.

 

Este mai bună. Sună a poezie de dragoste. Dacă înlocuim ultimul cuvânt, devine o poezie cu referire la problema existenţei umane. De pildă:

 

Epitaf

 

N-a fost decât

un joc neglijent şi sterp,

o lungă nepăsare.

 

În această formă se potriveşte de minune propriei mele vieţi.

Singura soluţie pentru terminarea tezei este oprirea tututor scurgerilor de energie, închiderea tuturor robinetelor. N-am de ales. Fără publicistică, fără distracţii, telefoane, şah, cafele. Telefon închis.

Structura rateurilor mele în materie de auto-organizare: totdeauna găsesc un pretext pentru a nu lucra serios la un singur lucru, până la finisarea deplină a acestuia. Mai apare şi o nesăbuită dorinţă de câştiguri băneşti imediate.

29. 11. Tragicomedia ziariştilor. De fapt, ei nu se pricep la nimic.

Întâlnire cu D. B., extrem de stranie fiinţă. Ea învaţă limbi moarte (ebraică, sanscrită) şi altele. Asta după ce s-a culcat cu cât mai mulţi posibil oameni interesanţi din ţară şi de peste hotare. A început să vorbească frumos despre realizarea în spirit a indivizilor. Caută un bărbat aflat mai sus decât ea pe scara perfecţionării spirituale.  Apare însă întrebarea dacă nu cumva această intensivă perfecţionare  practicată de ea (prin ingurgitarea furibundă de trăiri şi semne) nu i-a deteriorat fiinţa într-un mod grav. Oricum ar fi, ea rămâne o persoană cu totul deosebită. Snobismul ei este cristalin, dus dincolo de orice închipuire. Există o contradicţie în modul ei de a vedea lucrurile. Pura spiritualizare ar presupune o totală desprindere de practica socială; or, D. B. este o rafinată mondenă, are cultul relaţiilor sociale, are o patimă pentru oamenii interesanţi. Când i-am apus că spiritualizarea şi cultura sunt pentru ea nişte adjuvanţi în lupta pentru succes prozaic, a căzut pe gânduri.

1. 12. Ziaristul este reprezentativ pentru o categorie de oameni. Aceştia simulează trăiri ori reflecţii. Jurnalistul are o spoială din toate. Pare politician, filozof, scriitor, om de ştiinţă. Nu se pricepe, de fapt, decât la înnădirea locurilor comune şi la imaginarea unor găselniţe spirituale, şocante pentru câteva minute.

Lecturi din „Salambô” de Flaubert. Gozavă pasiune pentru detalii. Documentarea a durat ani în şir. Descrieri ce amintesc de un film documentar. În rest, nimic deosebit. Poate doar o muzicalitate a frazelor perfecte.

 

3. 12. Un film american despre tinerii crescuţi de părinţi adoptivi. Ei fac o obsesie din descoperirea părinţilor biologici. Îi găsesc şi constată că sunt nişte străini pentru ei. Văd aici o dorinţă de a pătrunde în scenarii străine de destinul tău.

Autorii fără vocaţie literară se autopedepsesc, în cele din urmă. Scrisul, cizelarea le devin un chin, o zilnică damnare. Ei merg înainte din tenacitate orgolioasă sau dispar cu cozile între picioare, umiliţi. Te pomeneşti că şi eu fac parte din această categorie de damnaţi.

Oricine poate să devină „scriitor” dacă este suficient de tenace. Pe de altă parte, poate că sunt un naiv când cred că toţi suferă la fel din cauza imperfecţiunii.

 

5. 12. Îmi place să cred că sunt un avion mare. Trebuie să ating altitudinea şi viteza de croazieră, pentru a da maximum de randament.

Azi de dimineaţă  m-am dus să cumpăr un ziar unde îmi apăruse un text. Am observat, cu o plăcută nelinişte, luna plină, suspendată deasupra norilor şi blocurilor. Era ziuă, luna era albicioasă, având culoarea norilor. O clipă, am avut nostalgia unei alte lumi.

6. 12. Presiunea exercitată de societate asupra indivizilor, împingând la conformare. La radio, o stupidă melodie de muzică uşoară. O voce de bărbat zicea că nu are nevoie de iubire. Astfel va obţine tihnă. Intervenea o voce de femeie spunea că iubirea este necesară. În final cei doi repetau „te iubesc”. Nimic de zis. De aici decurge aforimul următor. Fericirea prescrisă este direct proporţională cu numărul locurilor comune admise şi trăite. Mă repet, ce-i drept.

Obligat să revin, în vechiul şi răul meu stil de cârpaci-publicist, asupra jurnalului de călătorie. Anumite ticuri verbale pot fi eliminate fără mari eforturi.

 

7. 12. Nebunia curată (prostia) de a te apuca de un lucru înainte de terminarea celui precedent.

Metafora avionului mare. Doar el, foarte sus, cu mult combustibil, ajunge departe.

Adesea simt cum mă bântuie modestia, ca o gripă.

13. 12. Fricţiuni în legătură cu un text de critică, dat la o revistă. Ei îl schilodesc, eu fac corecturi, timpul se pierde.

Trebuie să renunţ la publicistică până termin teza. Simt cum devin ridicol scriind atât despre această teză.

Aseară, vizită la nişte nemţi (saşi) agreabili şi norocoşi.

Doar o muncă neîntreruptă la acelaşi obiectiv poate duce la apariţia pasiunii pentru respectiva muncă, aşa cred.

Să mă feresc cu îndârjire de tot ce mă poate parazita. Doar astfel voi putea ajunge la o stare optimă pentru scris.

Există două mentalităţi şi două psihologii diferite: a publicistului şi a poetului. Este o mare eroare strategică iluzia că ar putea coexista. Realitatea arată că ele nu pot decât să se bruieze reciproc. Publicistica inoculează tot timpul superficialitate şi înclinare spre manipularea facilă a unor locuri comune. Literatura (poezia) tinde să transforme publicistica în eseistică. În plus, publicistica presupune multe manevre tehnice: dctilografiere, corectare, ducere la redacţii, scurtare, telefoane ulterioare, urmărirea publicaţiilor respective, atenţie la interesele diferitelor grupuri, pentru evitarea unor gafe. Treburi meschine, jalnice, nici măcar prea profitabile.

 

17. 12. Feţele celibatarilor bătrâni au o împietrire specifică; ea se datorează lipsei duioşiei dintre sentimentele lor. Expresiile duioşiei se produc printr-o relaxare a muşchilor feţei; aceasta duce, cu timpul, la o înmuiere a expresiei generale a feţei.

Mă aflu, de data aceasta, într-o pasă bună.  Dacă mă ţine o lună de zile, termin cu uşurinţă teza de doctorat.

Dacă eşti silit să faci lucruri dezagreabile, cel puţin fă doar unul singur, obişnuindu-te cu el, aprofundându-i neplăcerea până la a o dizolva.

 

21. 12. Reversul teoriei de mai sus. A scrie literatură – o certă formă de nefericire. A face publicistică – formă de fericire, dacă nu este confundată cu literatura, dacă este făcută cu un fals patos avocăţesc, cu pierderea identităţii proprii, cu modesta scufundare în marea locurilor comune. Marea suferinţă – a te afla între aceste două ipostaze contrarii.

 

22. 12. Într-un mod incredibil,  mă pomenesc angrenat pe panta potrivnică muncii intelectuale. Pe nesimţite, din aproape în aproape. Cunosc antidotul: meditaţia, asceza şi munca. Sună găunos, dar exprimă adevărul

Tragicomedia proiectelor făcute de bucureştenii când se întâlnesc întâmplător, pe stradă: vizite, excursii împreună. Nimic nu se realizează.

Promisiuni pentru „Balaban şi statuia”. Ar fi în planul pentru 1981.

Frumos ar fi ca viaţa de muncă să nu-mi usuce sufletul.

Azi sunt circa trei săptămâni de când nu mai beau cafele şi ceaiuri. Efectele sunt bune.

Viaţa unui literat profesionalizat se arată a fi mai dură decât îmi închipuiam.

Concertul nr. 4 pentru pian de Beethoven, la televizor. Solist: Heinrich Gulda. Figura ciudată a acestui pianist, ticurile lui, grimasele, ţinuta urâtă (parcă era cocoşat), gesturile lui modeste la terminarea concertului. Mi-a plăcut foarte mult acest om.

 

24. 12. Seninătatea mea din aceste zile ar veni din depăşirea istovitoarelor ezitări. Am folosit un truc. Am decis să nu mă mai ridic de la masă câteva reprize a câte două ore, în fiecare zi. Şi nici să nu mă apuc de altceva în afară de lucrarea respectivă. Uneori, la începutul unei reprize, cum am mai scris, mă simt golit de idei şi de puteri; mă încăpăţânez să scriu, nu ies decât nişte inepţii; pe parcurs însă, destul de repede, se petrece ceva, se pune un mecanism în mişcare; îmi găsesc cuvintele din ce în ce mai bine. Poate că ar trebui, având în vedere acestre mecanism de declanşare întârziată, să lungesc reprizele de lucru la trei ore.

De Revelion m-a invitat vărul A., cel cu silvicultura, să merg la o cabană de vânătoare. Sper că nu voi muri de plictiseală.

25. 12. Crăciun, în deplină singurătate. Sunt totuşi sub stăpânirea unei neaşteptate seninătăţi. Ea provine, este aproape sigur, de la faptul că în aceste zile am lucrat mult. Ăsta o fi remediul, panaceul.

Progrese la teză. Orice s-ar spune, publicistica este deprimantă. Munca la un roman trebuie să fie, mă gândesc, ceva extraordinar de plăcut. Mă tentează tot soiul de autoperfecţionări; din păcare, practicarea lor mă scoate tot mai mult din circuitul, hai să zic, monden.

 

26. 12. Greutatea începe, în mod evident, atunci când ceri ceva altcuiva decât ţie însuţi. Dintr-o dată, lucrurile devin neclare, imposibile, himerice. Marea realizare este deci aceea de a nu pretinde decât de la tine însuţi. Dar omul politic, conducătorul? El are nevoie de calitatea contrară. Eu aş avea, prin urmare, un mod interior de filozof.

Adevărul meu – iată la ce trebuie să ajung.

Viaţa mea ar trebui să aibă o structură de pendul. Acesta se mişcă încet între trăire şi literatură. Tot aşa, până la sfârşit.

1980

 

7. 1. După un drum lung, revenit la Bucureşti. Mai întâi, la Slatina. Drum cu trenul, împreună cu D., persoană obositoare. Mă contrazicea tot timpul, chiar şi când nu era cazul.

Alte personaje reale. I. D., inginer silvic cu venituri mari. Soţia sa, A., ingineră frumoasă, de o prostie proaspătă. Conflictele lor. Supărările ei de femeie bună la pat, conştientă că este  indispensabilă. Mârâiturile lui, indignările ei scurte şi imperioase. M. P., om fără şcoală, cu priviri de drogat, vorbele lui despre pictură şi artă, incoerente, atingând totuşi de câteva ori câte o mare idee. Soţia sa, O., frumuseţe neverosimilă, unită cu un suflet de servă elegantă, fără personalitate, ochii ei uimitor de frumoşi, privirile lor aflate dincolo de inteligenţă. Vărul meu, A., băutor înverşunat, influenţat în bine de către soţia sa; rosteşte câteva vorbe de spirit; descoperă plăcerea de a descrie propriile sale trăiri; amabilitatea lui de băiat bun; bând cu tot felul de oameni, el a învăţat relativităţile vieţii. Soţia sa, A., deosebit de inteligentă, cu o înclinaţie irezistibilă spre comicării; talent de comediantă.

 

9. 1. Timpul – adversar tot mai perfid. Acum, cu tot lestul aruncat, sunt în măsură să-i fac faţă.

Progrese cu teza de doctorat. Acest Marin Preda nu este un prea mare scriitor. Are însă meritul de a fi conform cu sine, de a nu simula. Are doar snobismul scuzabil al culturii livreşti, dar până la urmă şi de acesta se detaşează.

 

10. 1. Alte personaje de la Revelion. M. P., barbă lungă şi mari declaraţii prosovietice. Mai întâi, explozie de veselie şi exuberanţă, apoi cădere fizică (stomac sau ficat), ieşire din circulaţie. Soţia sa, L., lucrează la o ambasadă, urâţică, devenită brusc frumoasă la beţie; pupături în public cu soţul său. Fiul lor învaţă la o şcoală germană, adorabil. B., inginer ocupat în comerţul exterior, maşină, apartament central în Braşov, om bine situat, cu o veselie strepezită, ca şi cum ceva l-ar deranja, în mod discret, tot timpul. Soţia lui, extraordinar de calmă, cu calităţi fizice invizibile la prima vedere, placidă, doarme tot timpul. Copilul gazdelor, robust, fără fasoane. Sora lui, patru sau cinci ani, sănătoasă, brunetă, cu un aer semitic; plânsul ei formidabil după ce a ciupit-o gâscanul; abţinerea ei de la a face teatru, plâns exprimând strict  durerea, nu pentru a obţine compasiunea cuiva. Bunicul, tatăl gazdei, om la 60 de ani, constatând erodarea gospodăriei lui, cu o detaşare de sociolog. Nu este rău nici în socialism, spuneau privirile lui de tată cu doi fii bine situaţi.

Plimbarea mea matinală din dimineaţa plecării, când mi-am imaginat un roman de iubire tragică, desfăşurat în cele trei zile ale şederii noastre acolo. Protagonistul murind împuşcat din greşeală, de un glonte rătăcit, într-o dimineaţă clară, cu cerul de sticlă, tivit la orizont cu purpuriu. Căderea lui lentă pe zăpada întărită de ger, imaginile de rememorare a vieţii proprii, gândurile lui rarefiate, întunericul, ca în seara când am avut o criză de inimă, în adolescenţă, văzând cum luminile străzii se sting treptat, ca la teatru, iar eu mă simt alunecând lent într-un jos incert sau mai degrabă mă rarefiez şi dispar ca un nor.

Plimbare la conacul Titulescu; sentimentul că lipseşte un câine şi privirile devotate ale acestuia.

Discuţie cu L. despre viaţa de tip publicistic şi cea de tip romanesc. Orăşenii ar fi publicişti înnăscuţi, cu elanurile lor scurte,  agilitatea lor superficială şi  ingeniozităţile lor găunoase. Ţărani, trăind unitar şi profund, au o viaţă unică; scriu un singur roman toată viaţa lor.

Constatatea înrudirilor dintre  lucruri, uimitoare calitate a spiritului.

Impresii de la ziua doamnei O. Diverse persoane de sex feminin, necăjite, în fond. Fiecare cu o defecţiune în viaţa ei personală. Cutare, divorţată, cutare trăindu-şi propria viaţă, la fel ca şi soţul ei. Dansuri de batjocorire a ideii de dans; parodie de întâlnire între prieteni; discuţii sterpe; albumul Dali, incredibil. G., venită de departe pentru a-şi etala nonşalanţa şi tâmpenia. Calmul ei de vacă sacră. Cearcănele ei mari. Genul ei de ventuză animată. Generala neglijenţă a tuturor, în primul rând faţă de ei înşişi. Seară – parodie de sărbătoare.

Ideea de a scrie doar pentru bani, de a face o risipă calculată de ingeniozitate, nepunând nimic din tine însuţi. Un roman „calculat”, irezistibil, gros.

 

14. 1. „Toamna patriarhului” de Gabriel García Márques – un lung poem, strălucită operă poetică ce are a se comunica doar pe sine. Stilul său l-aş numi al preaplinului. Impresia de fiecare clipă este de tensiune, de lichid preţios scurs fără întrerupere peste marginile unui bazin alimentat de un izvor subteran. Simt oare prozatorii de profesie umilinţă în faţa unei cărţi luxuriante ca însăşi natura? Poate că nu, privind-o ca pe o ciudăţenie, ca pe o operă de virtuozitate stearpă.

Zborul meu asimptotic către o improbabilă întâlnire cu marea literatură. Nu sunt sigur că această întâlnire se va produce.

 

17. 1. Zilele – fulgerător. Avansez cu disperat-senină tenacitate spre finalul tezei de doctorat. Ultima mea iluzie va fi vocaţia pentru proză. Pe de altă parte, îmi amintesc că am scris cu  extraordinară uşurinţă prozele aflate la editură, în hibernare.

Va urma o perioadă fericită de proză. De unde vor venii banii? Din reportaje, din scurte eseuri pe teme politice, din cărţile (cinci) depuse în diferite edituri, însumând 1100 pagini. Din scurte însemnări de romancier pe marginea unor romane importante. Din împrumuturi de la Fondul Literar.

Vor trece cinci ani. Voi afla cine sunt. Sau voi fi mort, datorită unei boli ivite atunci când îmi va fi lumea mai dragă.

Am atins oare viteza de croazieră? Sper că ca.

Să scrii litertură în timp ce pe glob se petrec tot felul de lucruri îngrijorătoare. Da, dacă asta este meseria ta.

 

21. 1. Circa 15 ore petrecute în compania doamnei L. P., cunoscută la Revelion. Colosala ei bunăvoinţă, nici o soră nu s-ar fi purtat mai bine cu mine. Cochetăria ei lipsită de brutalitate, dar neîntreruptă. Doar spre sfârşitul celor două vizite-maraton mi-am dat seama cu claritate de natura situaţiei respective. Ea practica un viciu dintre cele mai inocente (l-am studiat anii trecuţi în detaliu la L. C.). Constă în cochetarea intensă, dar nedepăşire cu nici un preţ a barierei sexuale. Ceva interesant: plăcerea de-a binelea viscerală a fumatului, trăită de ea atunci când cocheta cu mine.

Progrese la teză. Se pare că va fi gata la 15 februarie.

 

23. 1. Să fie posibil ca din modestia mea să apară ceva asemănător demnităţii? Aşa mi se pare. Este de neînţeles cât de bine poate să-mi facă lucrul la teza de doctorat şi abandonarea muncii la tot felul de articole.

Discuţie telefonică cu R., iubita mea de acum cinsprezece ani! Am simţit nişte emoţii nepotrivite. Sau te pomeneşti că erau potrivite, umane. Ore în şir n-am mai fost bun de nimic. R. stă de zece ani în Germania şi a început să vorbească o română uşor deteriorată, cu accent străin. Chestia asta m-a impresionat cel mai tare, cred.

Urmează în curând o şedinţă. Va trebui să vorbesc, „să iau cuvântul”. Nu e suficient să scrii bine, trebuie  să te „afirmi” în şedinţe.

25. 1. Am scris un text bun, nepublicabil, ca răspuns la întrebările mie adresate de revista „Convorbiri literare”.

Lecturi din Dostoievski. Este formidabil cum pe sub vorbăria interminabilă a personajelor sale circulă un curent de nebunie poetică deosebit de expresivă. Am reţinut expresia „năpraznic demon al ironiei”.

În fond, profesia de scriitor poate fi foarte frumoasă, dacă omul alege numai acţiuni plăcute. Este uimitor cum am citit ani la rând atât de multe cărţi proaste!

 

26. 1. A trăi tot timpul peste posibilităţile tale fizice şi psihice reale, iată o formulă practicată de mine cu asiduitate, în ultimii ani. Deduc de aici că lupta pentru succes social este aducătoare de nefericire; schema ei este uciderea prezentului, pentru câştigarea viitorului; oamenii fericiţi n-au viitor, după cum n-au nici trecut.

Am auzit că după o anumită vârstă este un semn de puerilitate să ţii un jurnal precum cel de faţă. Aşa o fi, dar eu l-am scris, cred, dintr-o nevoie (iniţial neconştientizată) de a face proză, ca o compensaţie pentru activitatea de critic al actualităţii literare.

Presupun că atunci când voi transforma aceste înmulţite caiete într-un roman (sau ceva asemănător), voi avea destule decepţii în legătură cu mine însumi.

Din Dostoievski („Demonii”): „Când omul, în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el. O idee foarte justă. – Şi ce se va întâmpla cu timpul? Unde îl vor ascunde? – Nu-l vor ascunde nicăieri.  Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect.” (Ideea este spusă de Kirilov,  teoreticianul sinuciderii.)

 

28. 1. Importanţa discuţiilor cu interlocutori inteligenţi şi avizaţi în anumite domenii interesante pentru tine.

Ieri, M. P. a amintit că scriitorul nu se poate dedubla, în angajat şi neagajat.  A mai vorbit despre: vocaţia manevratoare de oameni a comunismului; dispariţia vechiului umanism şi a conceptului de individ uman; apare în loc masa; aceasta nu este suma aritmetică a indivizilor componenţi, fiind (adaug eu) o pură abstracţiune. „Fericirea cu sila” se cere asumată; despre ea amintea Marin Preda în „Imposibila întoarcere”.

30. 1. Înfrângere tristă pe plan pihic. Poate voi aminti de ea cândva.

Frumos, desăvârşit ar fi să pot pune o lespede peste trecutul meu literar şi să privesc numai înainte, fără să mai fac absolut nici un gest pentru retuşarea vechilor greşeli.

Dostoievski vorbeşte despre seninătatea morală. Ea este egală, zic eu, cu seninătatea estetică.

Echivalentul unei vieţi fericite de om normal este scrierea unui roman. Mai multe romane, mai multe vieţi.

Voi reuşi să mă scutur de obsesia succesului (emblema existenţelor de tip publicistic)?

Curioasa mea reacţie după un mare eşec. Mai întâi, o cădere joasă, cu gânduri negre şi cu o stare lamentabilă din toate punctele de vedere. Apoi, o ciudată înviorare şi apariţia sentimentului net că partida nu este încheiată şi mai urmează şi alte reprize. Psihologia asta cred că mi s-a format la poker. La acest joc am învăţat să pierd şi apoi să atac din nou.

Azi mă gândeam, mergând pe stradă: la cincizeci de ani oamenii de felul meu ar trebui să se sinucidă, fără prea multă vorbă, discret.

1. 2. Stau destul de rău cu nervii, asta este clar. Simt destul de des că mă aflu pe parginea unei prăpastii.

La serviciu, o nouă discuţie, din cauza versatilităţii mele estetice, dar ţinând în mod aparent de morală. Să rezist în continuare.

Ieri, împlinirea a doi ani de când n-am mai fumat. Stările mele depresive vin totdeauna cu o crâncenă dorinţă de a fuma. Mi-ar trebui poate un concediu medical. Sper că atunci când D. va reveni, mă voi echilibra.

Teza la pagina 183. Acum recitesc “Delirul”. Cum era de aşteptat, nu voi încheia până la 15 februarie, cum i-am promis profesorului.

Ideea unei cărţi numite „Cititor de romane”. Ar însuma comentarii la romane străine, scrise în stil mai puţin rigid, memorialistic. O carte scrisă de plăcere. Trebuie să am mai multe preocupări de acest fel, dacă vreau să-mi scriu viaţa şi nu s-o trăiesc.

 

2. 2. D., nici un semn de viaţă.

De la o vârstă, viaţa se transformă în supravieţuire. Eu refuz să accept acest adevăr banal. Singura salvare (literară) aflată la dispoziţia mea ar fi scrierea unui roman neconvenţional. Oamenii obişnuiţi, aflaţi în situaţii precum a mea, se transformă în slugi şi lucrurile încep să le meargă bine.

Citind „Delirul”, observ cât de târziu a ajuns M. Preda în posesia unei tehnici de prozator. Romanele anterioare (excepţie: „Moromeţii”, volumul întâi) sunt, sub raport tehnic, nişte improvizaţii.

 

4. 2. De ce femeile cu o moralitate mai lejeră, dar cu stil, sunt atrăgătoare? Fiindcă în comportamentul lor există un neîntrerupt du-te-vino între atitudini contradictorii. Pe de o parte, o mare participare senzuală de moment (simulată că artă sau chiar autentică), pe de alta, un raţionalism rece, un calcul liniştit al avantajelor. Ele sunt nişte cerebrale capabile să devină senzuale, pentru a redeveni cerebrale. Sunt nişte vânzătoare de elită, potrivite în timpurile de azi, când este util modul de viaţă fragmentarist, de tip „publicistic”. Sunt existenţe formate dintr-un şir de conteinere fără comunicare între ele. O asemenea femeie îţi va face o seară minunată, dar atât. Este de neconceput ca ele să-ţi facă o viaţă minunată. De altfel, ideea unei convieţuiri de o viaţă pare absurdă, strict raţional judecând lucrurile. Devine posibilă doar dacă intervine ceva în genul dogmei aflate la baza unei credinţe. Senzualitatea scurtă, oricât de profundă, este de înţeles, iubirea, devotamentul nu sunt de înţeles. Sunt de simţit. Trebuie să crezi în ele, fără motiv, fără argumente.

Să caut romane de Henry James. Ralea scrie foarte elogios despre acest autor.

 

5. 2. Scriu cu cerneală Waterman, adusă de D. de la Paris.

Am aflat lucruri interesante din Wayne C. Booth, „Retorica romanului” (trad. rom. 1976). Zice: „Arta construirii de naratori creditabili este în mare măsură arta de a stăpâni totalitatea sinelui propriu pentru a putea proiecta persona, alter ego-ul, care într-adevăr aparţine cărţii. Punându-şi în felul acesta cărţile pe masă, un autor poate descoperi […] cele două extreme ale subiectivismului…” Apare o înrudire cu ideea finală a lui René Girard, din „Minciună romantică şi adevăr romanesc”: vindecarea de boala ontologică nu se poate obţine decât prin scrierea unui roman, mai mult chiar, „a romanului”. Scrierea acestui roman va fi şi una dintre ultimele mele experienţe literare.

Presupun că un roman unde autorul pune aproape tot ce ştie este un text decisiv. Este un fel de existenţă intensificată, contrasă, putând a fi modificată retroactiv, spre deosebire de cea reală. O existenţă trebuie să fie morală, spre a putea fi socotită reuşită, un roman trebuie doar să fie reuşit sub raport estetic.

6. 2. Să nu teoretizăm asupra succesului şi eşecului. Să muncim, după cât ne ţin balamalele. Iată ce se cuvine să facem.

D., bizară, neştiind nici ea cum îşi doreşte viitorul.

Oare vârsta mea să fie atât de înaintată? De vreo câteva zile, am reînceput, cu enorme precauţii, să reintroduc exerciţiile de forţă, abandonate acum câţiva ani în favoarea practicilor de hatha yoga. Am o cumplită febră musculară, precum şi o senzaţie de oboseală. Sper ca în vreo săptămână să dispară aceste senzaţii dezagreabile.

7. 2. În ţările dezvoltate, oamenii nu se bat după oraşele mari, nu ţin morţiş să trăiască în ele. La noi, oamenii doresc Bucureştiul, tânjesc după el. Aceasta fiindcă ei caută simbolurile prosperităţii şi nu prosperitatea însăşi. Să stai la Bucureşti nu este în sine avantajos, dar este de efect. În faţa cui? În primul rând, în faţa omului însuşi. El nu are mai mulţi bani, dar posedă un simbol de reuşită larg recunoscut.

 

11. 2. O călătorie la Braşov. Mama, sănătoasă. Am primit un tablou. Se află pe peretele odăii mele (ca să zic la fel ca naratorul lui Marin Preda). Nu ştiu dacă este valoros. Mie îmi place, fiindcă îmi aminteşte de norii văzuţi din avion.

Va urma o călătorie la Timişoara. Alte zile pierdute (sau câştigate, dacă acceptăm ideea că munca intelectuală este vreme risipită).

Cum m-aş comporta oare în chip de soţ? Mi-aş depăşi egoismul? Iată o întrebare. Până la urmă, marea majoritate a defecţiunilor din viaţa mea se explică printr-o brutală lipsă de bani. Este foarte uşor să devii slugă la proprii tăi urmaşi, dar nu ştiu dacă asta este o soluţie.

 

13. 2. Simplu este să înnădeşti notaţii mai mult sau mai puţin poetice sau chiar psiho-filozofice. Mult mai greu este de descris situaţia mea concretă.

Mă încearcă o gripă. Fac zilnic gimnastică şi exerciţii yoga. Joc tenis de masă. Cad din nou în capcanele unei existenţe de tip publicistic.

D. este o fiinţă ciudată.

14. 2. De la o vârstă, viaţa celor mai mulţi oameni se arată a fi un neîntrerupt aranjament pentru supravieţuire. Se duce o luptă de tranşee, atacul nu mai este luat în considerare. Zilele sunt consumate într-o nesfârşită acţiune de mărire a propriei comodităţi. Se adaugă satisfacţiile de vanitate. Eu nu dispreţuiesc această strategie de viaţă, dar îmi vine peste mână s-o practic. Mi se pare umilitoare, tristă şi monotonă. Alternativa este însă damnarea, singularizarea, reprobată de ceilalţi.

În loc să fie un pomelnic al  măsurilor practice necesare, jurnalul meu este o stereotipă discuţie despre succesul obţinut prin literatură.

Bizara reacţie a confraţilor atunci când publici un text bun. În ochii lor poţi citi antipatia competitorului, dar şi preţuirea reflexă a profesionistului.

Teza de doctorat, stagnare.

Un plan strategic pentru zece ani, presupunând că nu voi muri şi nu va fi război. A mă preocupa exclusiv de scrierea unor romane. În plus, lecturi de romane şi publicarea unor comentarii despre romane româneşti şi străine, în stil memorialistic. S-ar aduna în cele din urmă într-un volum, deja amintit de mine, „Cititor de romane”. O altă carte ar conţine însemnări pe teme politice (am publicat deja vreo 10-15 asemenea texte). În felul acesta n-aş pierde contactul cu publicistica, dar n-aş mai fi în situaţia neplăcută de a scrie despre orice, la comandă. Între timp, în următorii trei-patru ani, ar apărea cele cinci cărţi terminate actualmente (a cincea, despre Marin Preda, mai are nevoie de muncă, celelalte patru sunt însă predate). Dacă nu mor între timp, la cincizeci de ani aş putea să fac o socoteală clară. Acest calcul ar fi trebuit, desigur, să-l fac la patruzeci de ani, dar până acum un an pot afirma că nu m-am ocupat cu seriozitate de literatură, nu m-am comportat (nici în exterior şi nici în „forul” meu interior) ca un profesionist al literaturii, practicând brambureala improvizatorie. Am dus o existenţă de tip publicistic.

 

16. 2. Lecturi, pe sărite, din „L’amant légitime ou la bourgeoise libertine”. Rezultă, pentru mine, că există un grup distinct de oameni incapabili de concentrare. Amorurile acestora sunt fatalmente scurte. Înseamnă că ei formează un fel de confrerie, deşi nu se cunosc între ei, deşi n-au şefi şi statut. În carte se spune că toate femeile au nevoie de amanţi, că infidelitatea face parte din natura umană. Aşa pare a fi; fidelitatea (în amor şi în orice altă activitate umană) presupune atingerea unui anumit grad de spiritualizare. Autorii francezi fac abstracţie de această ultimă posibilitate. Cartea are un epigraf din Epicur: „Arta plăcerii este ştiinţa vieţii, iar voluptatea este scopul pe care îl descoperă înţelepciunea.”

Este de precizat însă că doar înlocuirea rapidă a unor legături epidermice ţine de existenţa publicistică. O iubire lungă, consumată în întregime, este şi un act de cunoaştere, nu numai o trăire, echivalează cu scrierea unui roman. Omul poate să aibă într-o singură existenţă mai multe iubiri, după cum poate să scrie mai multe romane.

Încerc să duc mai departe această tentantă comparaţie. A avea o singură iubire este la fel cu a scrie un singur roman. Nu văd clar lucrurile, dar poate că a scrie mai mult decât un roman şi a avea mai multe iubiri începe să fie falsitate şi probabil sursă diavolească de nefericire. Se întâlnesc rar oameni cu o singură iubire (fără să fie măcar atinşi de tentaţii întâmplătoare). Pe feţele lor se citeşte o autentică seninătate de oameni fericiţi. O iubire de mare calibru duce deci în mod automat la o spiritualizare ireversibilă. Este posibilă însă şi varianta-ecou: doar anumiţi oameni predispuşi la spiritualizare se pot menţine într-o asemenea iubire. Oamenii predispuşi la spiritualizare (sfinţenie) formează de asemenea o confrerie. Iată că ideile creştinismului nu sunt chiar atât de absurde pe cât susţin ateii. Întrebarea este dacă nu cumva actul convertirii este o utopie, totul fiind în realitate o chestiune de predispoziţie înnăscută.

 

# Constat că în urmă cu treizeci de ani vedeam lucrurile cam la fel ca acum, în privinţa iubirii. Consideram că o iubire autentică nu poate fi decât o variantă implicită a iubirii pentru divinitate. #

 

24. 2. Revenit de la Timişoara, unde am stat o săptămână încheiată. Oamenii de pe acolo trăiesc mult mai bine decât bucureştenii. În plus, sunt mai senini, mai relaxaţi. Am fost şi la Comloş, prilej pentru nostalgii ale unui trecut iremediabil trnsformat în poveste. Rude. Unchiul Gheorghe Sarafoleanu – inteligenţa lui reală; mama Lena, sora bunicului meu, 85, fără nici un dinte în gură, dar perfect lucidă şi chiar spirituală; tanti Amalia, îmbătrânită, perfect stăpână pe sine. Cu toţii se preocupă intens de latura materială a vieţii. Acest materialism absorbant  pare a-i ţine într-o favorabilă stare a intelectului.

Pare clar că doar cei capabili de cultivare consecvenţă a uneia dintre cele două extreme (spirit, materie) sunt destinaţi unor vieţi ieşite din mediocritate. Ori una, ori alta, dar în mod intens. Ori eşti un om practic, până la capăt, ori eşti un spritualizat şi problemele practice nu există pentru tine. Dora, fiinţă cu eficienţa unui robot, cu probleme ţinând de viaţa intimă. D., doctoriţă roasă de probleme băneşti, cu apetit social departe de a fi satisfăcut. Irinel, cea mai cuminte; atât de cuminte şi de angelică încât mi-e frică să nu moară.

Bănăţenii – amabilitatea lor nemaipomenită; lipsa lor de orice crispare. Bizarul, presupusul meu prestigiu, dovedit de amabilitatea tuturor faţă de mine.

Obligaţia resimţită de familia S. de a se afla într-o stare de accentuată bunăstre materială. Este o tradiţie. Sfaturile lui uica Gheorghe cu privire la cumpătarea în materie de cheltuieli. Există, zic, oameni cu vocaţia bunăstării şi oameni născuţi, făcuţi, pentru a fi săraci. Spre regret, se pare că fac parte din a doua categorie.

Domnişoara F. G., din Comloş, dispreţul ei magistral pentru literatură şi chiar pentru limba franceză (predată de ea însăşi la şcoala din localitate). Fizicul, alura, gesturile, chiar unele grimase o fac să semene leit cu E. B. – femeia uimitor de frumoasă, din Braşov, defavorizată de prostia ei colorată cu o interesantă nuanţă de ostilitate. Cine dispreţuieşte literatura îmi devine în mod automat simpatic, fără nici-o glumă.

Întâlnire, în Timişoara, cu D. D., o fostă colegă de facultate. În cei cinci ani de la Iaşi n-am schimbat nici măcar o vorbă cu ea. I-am dat telefon şi apoi am vizitat-o acasă. Cândva era o femeie frumoasă; acum mi-a apărut sub forma unei doamne la patruzeci de ani, cu o figură spiritualizată. Primul ei soţ a fost un coleg de facultate. Actualul ei soţ este un matematician aflat sub o evidentă dominaţie a ei. Oarecum negru la faţă, docil. Fetiţa lor are opt ani, este adorabilă şi practică patinajul de performanţă. Cei doi părinţi par devotaţi trup şi suflet acestui copil; se uită la el ca la un miracol. Poate fiindcă l-au făcut mai târziu. Este cazul tipic al persoanelor nerealizate în mod special pe plan profesional. Formidabila amabilitatea a acestei femei. Urma să ne mai întâlnim o dată. Ar fi venit şi fostul soţ, colegul meu de la Iaşi. Soţul actual n-a avut nimic împotrivă. Docilitatea lui mi-a arătat efectele unirii dintre un Rac (amărât, vulnerabil, cu vocaţie de slugă) şi o Vărsătoare tiranică, născută pentru a-i manevra pe alţii (vocaţie politică).

Oamenii din Banat mi-au sugerat că eu trăiesc prea lejer, îmi permit prea multe acte de lux şi nu lucrez de ajuns. Eficienţa socială nu poate fi realizată fără o anumită asceză.

25. 2. Viaţa mea are un caracter ciclic. Îmi place însă să cred că se parcurge un fel de spirală, că nu ajung chiar în punctul de unde am plecat, ci undeva mai sus. Idealul meu rămâne o existenţă cât mai lipsită de întâmplări accidentale. Asta în ciuda faptului că imprevizibilul este savuros.

Apare cât de curând noul roman al lui Marin Preda. Se profilează o prelungire a tezei mele de doctorat. O disperare calmă mă cuprinde. Mai am însă anumite resurse. Ar fi cazul ca destinul să-mi dea nişte semne încurajatoare. Să-i dăm, deci, înainte.

26. 2. Repet, a suta oară: publicistica este o damnare. Cu excepţia situaţiilor când un text este finisat până când devine un eseu perfect, fără fisură. Chiar şi aşa însă efectul de nefericire apare. Satisfăcătoare pare a fi munca  neîntreruptă la un roman. Aceasta este culmea unde poate ajunge un autor de literatură. Mă repet, dar n-am încotro. Neavând interlocutori, sunt silit să vorbesc singur, în paginile acestor caiete. Sistemul jurnalelor intime este ceva adolescentin, aşa am citit. Asta-i situaţia.

La televiziune, o piesă de teatru formidabil de slabă, atât de nereuşită încât nici nu mai poţi să te superi pe supervizorii ei. Are însă un anumit realism social. Sugerează că actul de a-ţi face în mod corect datoria este ceva extraordinar, de domeniul mitologiei. Cei corecţi devin nişte eroi demni de a intra în legendă! Aici s-a ajuns! Acest autor naiv a sesizat fără să vrea că actul muncii cinstite a devenit ceva neuzual, tendinţa naturală fiind cea de a trage chiului şi de a trişa.

Nu am destui bani. Asta este, realmente, o mare porcărie. Sunt frustrat de nişte lucruri elementare.

27. 2. Azi, I. împlineşte nouă ani.

Un film italian, după nuvela lui Friedrich Dürrenmatt, „Pana de automobil”. M-a impresionat, poate mai mult decât s-ar fi cuvenit. Conţine o ţesătură de  întâmplare şi necesitate, de joc şi seriozitate. În plus, am văzut o înfruntare între mentalitatea latină şi cea germanică.

28. 2. Un ideolog american vorbeşte despre „subţierea sau aplatizarea experienţei de viaţă” a conaţionalilor săi. Este un efect al democratizării şi al tehnologizării. Se produce o slăbire a acuităţii.

Viaţa în blocuri omogenizează spaţiul; „unde ne aflăm” are mai puţină importanţă decât înainte. Apariţia „experienţelor repetabile” (fotografia, gramofonul şi urmaşii lui) Elemente de unificare a existenţelor, prin atenuarea experienţelor [nemjlocite], prin anihilarea caracterului original al existenţelor individuale. Televiziunea favorizează ubicuitatea. Tehnica frigorifică uniformizează alimentaţia. Achiziţionarea în rate relativizează ideea de proprietate. Ambalajul atenuează cunoaşterea nemijlocită a alimentelor.

„Pretutindeni în jurul nostru vedem atenuare, pentru că am încercat să facem totul accesibil oricui. Mijloacele pe care le folosim la prepararea hranei, la transportarea ei, la controlarea atmosferei şi temperaturii încăperilor în care trăim, formele clădirilor în care lucrăm şi locuim, felul cum privim experienţa trecutului – în toate aceste feluri experienţa noastră se atenuează.”

Seara. Cum s-ar manifesta oare felul meu de a fi, dacă aş opri motoarele ambiţiei, lăsând lucrurile să meargă de la sine, aşteptând darurile întâmplării? O asemenea experienţă ar fi aproape imposibilă pentru mine. Pe de altă parte, primejdia unei mediocrităţi prelungite este reală.

Probabil că ar trebui să trec la o foarte drastică economisire a energiei mele scriptice, ca să spun aşa. Trebuie, pur şi simplu, să nu mai accept decât colaborări bune de înglobat în cărţile avute în vedere. Am publicat până acum indamisibil de multe articole rămase pentru totdeauna în diverse publicaţii.

1. 3. N-am luat nimănui mărţişor. Asta o fi ceva rău.

Jurnalul de faţă este în bună măsură diagrama unei neputinţe. Ce fel de neputinţă? Aceea de a trăi la mare tensiune, de a scrie atât de bine şi de mult pe cât aş dori.

Îi voi adresa zilele acestea o scrisoare profesorului Ciopraga. Mă voi angaja să termin lucrarea până la 1 aprilie.

 

4. 3. Se pare că mecanismul compensator a pornit. Am picat în extrema cea bună, ca pe vremuri, în sesiune. Întotdeauna m-am salvat în ultima clipă. Sper că aşa se va întâmpla şi de această dată.

Când reuşeşti să-ţi respecţi un angajament, obţii un sentiment de siguranţă, reconfortant. (Trăiască platitudinile! Ele sunt pâinea săracului şi mai ales a bogatului.)

Nu este exclus să fiu un autor slab. Textul scris în acest zile este destul de plat.

6. 3. Într-un mod fascinant, D. îmi lasă impresia că nu ştie cum se va comporta în momentul următor. Lipsa ei de instinct şi de unitate spontană a comportamentului. Existenţa ei poate fi reprezentată printr-un şir de mici salturi înainte, precedate întotdeauna de raţionamente şi dubii. Faptul că este influenţabilă se explică în acelaşi fel. Oamenii de felul ei sunt influenţabili prin retorică. Argumentările cu aparenţă de demonstraţii sunt acceptate, chiar dacă mai înainte au fost admise raţional teze contrare. Paradoxul este că oamenii raţionali sunt cel mai uşor de manevrat. Din acest motiv, tiranii au avut întotdeauna doctrine extrem de coerente. Pentru ca o teză să fie asumată în chip ireversibil, raţionamentul nu este însă suficient, se cere însă şi o opţiune iraţională, ceva asemănător unei credinţe religioase.

 

8. 3. Ar trebui să spun adevărul. Sunt incapabil să duc mai departe lucrul la teza de doctorat. În opt zile am scris doar trei file, mediocre.

Nu va fi deloc plăcut pentru mine când voi fi constrâns (de fapte) să recunosc că nu-mi place literatura. Ultima mea iluzie este romanul. Să vedem cum mă voi manifesta atunci când voi ajunge să lucrez la un roman.

Deocamdată trebuie să merg mai departe. Enervant este faptul că la fel m-am simţit când am scris monografia despre Zaharia Stancu. Şi atunci eram tot timpul sub presiune, reuşind pagini slăbuţe.

În oricine există un nucleu de slăbiciune. Omul respectiv nu trebuie să-l amintească, fiindcă în acest caz, nucleul devine tot mai viguros.  Lamentându-se, omul exercită un fel de autohipnoză, de magie, cu efecte rele. „Nu scoate afară degetul bolnav”, spune înţeleptul, referindu-se la viaţa socială. Aceste precept este însă valabil şi în ceea ce priveşte prosperitatea psihică a individului.

În acest context, poate fi amintită şi metoda stimulării fondului prin cultivarea asiduă a formei exterioare. Un om elegant şi forţat vesel reuşeşte până la urmă să-şi înfrângă depresia etc. Schimbându-ne grafia, ne schimbăm psihicul, în cele din urmă.

13. 3. Azi se împlinesc 15 ani de la debutul meu literar, în ziarul „Drum nou” din Braşov. O recenzie la Traian Filip, „Pământul oţelului”. Trebuie să recunosc, n-am făcut mare scofală în aceşti ani. Scuza mea este că mi-am dat seama doar de câţiva ani ce este de fapt literatura.

Teza de doctorat se măreşte, dar nu ştiu dacă o voi termina până la 31 martie. Scriu cu mare dificultate, de parcă aş fi greu de cap. Se pare că am o nevroză destul de avansată. Fac abstracţie de ea, dar asta n-o anulează. Voi merge înainte, oricum ar fi.

Fac în continuare exerciţiile şi respiraţiile yoga, reîncepute o dată cu lăsarea de fumat (adică de doi ani şi mai bine). Se pare că aceste practici mă ţin, cât de cât, la linia de plutire.

Teza va fi bună, dar mă aştept la obiecţii de la profesor. Reproşul său principal va fi excesul de eseistică.

Citesc despre autori pasionaţi de scrisul lor, socotit o raţiune de existenţă. Nu întrevăd aşa ceva în ceea ce mă priveşte, cel puţin deocamdată. Eu văd doar o muncă grea, în toată povestea asta cu literatura.

Cineva îmi spunea că lucrează 16 ore fără întrerupere. Ceva de neînţeles.

Resimt uneori caracterul inuman al muncii literare. Manevrarea cuvintelor, spuneau cei vechi, este diabolică. Pictorii, de exemplu, nu suferă de acest rău misterios, ştiut de scriitori. Cunosc câţiva dintre ei, sunt destul de senini. Explicaţia: folosirea cuvintelor poate fi cu greu resimţită ca o muncă. Dar retorii? voi fi întrebat. Pentru ei, nu există deosebiri între adevăr şi minciună, ei nu cred în nimic. Îi invidiez, dar înclinaţia mea spre o atitudine religioasă mă împiedică să-i imit.

Aliază-te cu timpul, spune înţeleptul. Zice bine, dar nu precizează că timpul poate fi un aliat destul de slab.

Cu vârstele, coeficientul de asceză trebuie să fie tot mai ridicat, la cel cu scopuri ieşite din comun. Sau mai degrabă menţinerea în starea de asceză (propice muncii intelectuale) cere un consum tot mai mare de energie.

Niciodată până acum n-am trăit  mai deplin situaţia denumită prin sintagma „neputinţă chemată să poată”.

Am citit că un eseu trebuie să fie rescris de vreo cinci ori înainte de a deveni bun. Aşa pare a fi. Asta înseamnă că voi termina varianta eseistică a tezei de doctorat prin vară. În acelaşi loc se spunea că proza se scrie mult mai uşor şi poţi s-o nimereşti chiar şi de prima dată. În acest context, voi spune că începe să-mi placă textul critic atunci când începe să semene a proză, începe să conţină metafore etc.

Activitatea literară fiind nefirească şi nesocială în esenţa ei, decurge că practicarea ei trebuie să se petreacă în condiţii nefireşti şi nesociale. Este greu să fii rezonabil în calitate de autor.

24. 3. Nu cumva literatura de ficţiune este o mare tâmpenie? Dacă răspund afirmativ, înseamnă că mă anulez. Pe de altă parte, am aflat nu puţini oameni de proastă calitate printre scriitori.

Citesc „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda (roman în trei volume). Se pare că şi acest autor s-a sugestionat o viaţă întreagă că are un mare respect şi o profundă dragoste pentru literatură.

Se pare că un romancier are voie să scrie despre absolut tot ce îi trece prin minte. Să-şi etaleze toate lecturile, tot ce a auzit. Asta nu este ceva rău.

Oricât de mult nu este de ajuns. Ideea aceasta mi-a fost dată de lectura romanului lui Marin Preda.

Deosebirile dintre critica foiletonistică şi cea pornită de la o teorie unitară asupra autorului respectiv. Prima are un ce derizoriu. A doua poate fi atrăgătoare. Prima se reduce adesea la schiţarea unui gest al autorităţii. La nesfârşit, o viaţă întreagă, este prea plictisitor. O teorie confruntată cu realitatea textului poate fi însă ceva pasionant.

29. 3. Kierkegaard – pledoarie lui pentru seriozitate şi loialitate. Din aceeaşi categorie este teoria mea despre evoluţia lui Marin Preda către depăşirea posturii primitive de ironist. Seriozitatea ar fi premisa sau chiar calea spre asumarea unei religii (credinţe).

Formidabila carte a lui Charles Maurras, „Viitorul inteligenţei”. O parcurg doar acum, după ce am ţinut-o nerăsfoită ani de zile. M-am apucat s-o citesc, fiindcă este menţionată de Marin Preda în „Cel mai iubit…”. Este o broşură, dar forţa ei este grozavă. Situaţia literaturii a fost alta, în trecut. Dezvoltarea fiecărei epoci urmează nişte mecanisme. De pildă, atragerea unor literaţi în funcţii politice înalte duce la deprecierea literaturii, ca specie! Aceasta fiindcă acei ieşiţi din tagmă încep s-o dispreţuiască. Acest dispreţ şi se transmite şi celorlalţi oameni ajunşi la putere! Orice tentativă a scriitorilor de a face altceva decât literatură duce la o scădere de prestigiu a întregii categorii!

Văd că Maurras nu este menţionat în bibliografiile noastre de sociologia literaturii. Probabil fiindcă a fost colaboraţionist.

Decăderea literaturii se produce prin cenaclu şi prin revoluţionarism. Ori se adresează unor iniţiaţi, devenind ininteligibilă, ori instigă împotriva ordinii existente.

La Bruyère (citat după Maurras): „Un om liber şi care nu e căsătorit, dacă are oarecare spirit, poate să se ridice deasupra rangului său social, să se amestece în lume şi să fie pe picior de egalitate cu societatea cea mai bună; aceasta e mai puţin uşor aceluia care e legat; căsătoria se pare că pune pe fiecare în ordinul său.”

Scriitorul trebuie să-şi scoată din minte ideea că este un component al elitei; nu poate concura pe plan material cu cei din elită; este treptat eliminat; poate, în schimb, să ducă o existenţă decentă, dacă este sârguincios. Asupra lui se exercită presiuni. Acestea tind să-l scoată din seninătatea semi-ascezei sale: „O solicitare permanentă se stabileşte deci, ca un fel de strajă, în apropierea scriitorului, în scopul de a-l constrânge să-şi schimbe puţin vorbirea răspicată în schimbul unor foloase băneşti.” Scriitorul cedează măcar parţial, ajungând „pe cale de a-şi pierde raţiunea de a fi, secretul forţei şi acţiunii sale care consistă în a nu mai fi determinat decât numai prin consideraţii de ordin intelectual. Cugetarea sa va înceta să fie oglinda curată a lumii pentru a lua parte la schimbul de acţiuni şi patimi care alcătuiesc viaţa omului de rând. Singura libertate cu putinţă va fi ameninţată, spiritul omenesc trece astfel prin primejdia de a cădea prizonier.”

Încep să înţeleg că opera lui Marin Preda este prelungită prin acţiunea autorului de a câştiga bani. Una dintre tezele mari ale operei (dreptul la preeminenţă al literaturii) este nu numai argumentată, dar şi trecută în practică. M. P. a devenit un stindard al scriitorilor inclusiv datorită câştigurilor sale foarte mari, ceea ce este destul de straniu. El a trişat regimul. L-a criticat, şi-a bătut joc de el şi i-a luat banii! Din acest punct de vedere, M. P. este un personaj literar.

Revenind la cartea lui Maurras. Este schiţat în ea prototipul unui personaj de roman. Cineva îi depăşeşte pe scriitori în materie de venituri, dar nu îi ajunge din urmă pe cei cu adevărat avuţi. În realitate, în această situaţie este Eugen Jebeleanu. Are mulţi bani, dar vine seară de seară să bea la Casa Scriitorilor, printre cei depăşiţi de el în materie de bani.

„Ce soartă! Să posteşti, cu braţele încrucişate deasupra banchetului, sau, pentru a roade oasele, să te tăvăleşti împreună cu câinii.” Acestea sunt, după Maurras, alternativele scriitorului modern.

30. 3. O idee ciudată. Dacă aş recupera-o pe D., ar fi ca şi cum aş adopta-o, satisfăcându-mi o chemare de tată. Atunci de ce să nu mă port astfel cu propria mea fiică? Cred că la D. îmi place cel mai mult faptul că are nevoie de protecţia mea. Probabil că este banală această constatare.

 

31. 3. O carte de critică ar trebui să fie un roman cu personaje-idei. În nici-un caz o înşiruire de judecăţi valorice. S-ar urmări drumurile unor idei, fortificarea sau dărăpănarea acestora. Nu s-ar porni de la premisa că o idee este mai bună decât cealaltă.

Tentaţia de a scrie tot adevărul despre cărţile lui Marin Preda. Cred că îi voi da curs. Nu în teza de doctorat, ci în varianta pentru editură. Este clar că pentru acest autor literatura nu mai este un scop, ci un mijloc. El luptă, cu ajutorul ei, pentru supremaţie printre scriitori. Profită de faptul că în actualitate, la noi, conceptul de valoare literară este mai nebulos decât oricând.

 

1. 4. Am tendinţa de a nu întreţine relaţii de prietenie cu scriitori. Explicaţiile morale sunt lesne de dedus. Există însă şi o motivaţie psihologică. Cred că mă consider alceva decât un scriitor. Ce sunt? Un om capabil de a gândi. Este de presupus că fiecare dintre trufaşii mei colegi gândeşte cam la fel. Astfel se explică de ce sentimentul cel mai întâlnit între ei  este dispreţul. La originea acestuia se află poate dispreţul pentru „literatură”. Considerarea capodoperei ceva dincolo de literatură pare a fi ceva uzual, deşi neteoretizat. În sinea lui, autorul consideră că el nu scrie literatură. Toţi ceilalţi scriitori, da.

Măştile mondenităţii. Expresii faciale persistente, adoptate precum moda vestimentară. Actualmente la tinerele fete din Bucureşti predomină o expresie de concentrare blazată. Aceasta ajunge uneori să sugereze dezgustul. Pe feţele fetelor de pe stradă se vede: blazare, hiperexperienţă, dispreţ pentru tot, nepăsare faţă de aparenţe, pasiune obosită pentru treburile intelectuale. Se asociază o anume neglijenţă vestimentară şi a coafurii.

Uneori înclin să cred că, într-adevăr, literatura este o filozofie degradată. Poate doar poezia pură să scape de această determinare. Ciudat este că în cărţile filozofilor autentici conceptele nu par nişte abstracţiuni, ci nişte fiinţe vii.

2. 4. Limbajul politicii poate fi înţeles prin teoria locurilor comune. Un om politic trebuie să repete la nesfârşit câteva idei, altfel se compromite. Inventivitatea şi modul lui speculativ se manifestă pe tărâmul faptelor concrete. Ceea ce spune trebuie să fie stereotip (vaccin cu şanse de reuşită doar dacă este inoculat multă vreme în doze zilnice).

5. 4. Au apărut nişte fragmente din Kierkegaard (în „Secolul XX”). Notez câte ceva.

„Ostilitatea care i-o trezeşte tot ce e legat de <ordinea existentă>.”

După K., în seriozitate rezidă însăşi esenţa vieţii omeneşti. „Nu am cunoscut imediateţea, prin urmare, dintr-un punct de vedere strict omenesc, nu am trăit; viaţa mea a fost din capul locului reflexie…”. Glosatorul spune că viaţa lui K. a fost dominată de melancolie, semn de precoce îmbătrânire.

C. Noica: există filozofi „esopici”; aceştia au filozofat din resentiment; ei ar fi bolnavii  şi malformaţii din istoria filozofiei (Malebranche, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Sartre, Jaspers).

6. 4. Însemnările de mai jos le scriu la Braşov, unde am venit de Paşti.

Personajele şi situaţiile din cărţile analizate ar trebui consierate perfecte, „reale” şi doar astfel ar putea fi înglobate într-un sistem critic. Asta ar fi critică de tip fenomenologic. Aşa am procedat eu în teza de doctorat. Am considerat personajele ca şi cum ar fi reale şi nu m-am preocupat de nivelul lor în materie de realizare artistică. Alegerea unor personaje şi situaţii nu a fost argumentată estetic. Această precizare trebuie făcută în capitolul intoductiv al tezei, răspunzând unor posibile obiecţii.

Un aforism modest, scum. Bătrâneţea începe când viaţa devine supravieţuire.

Lecturi, în tren, din Kierkegaard. Schiţează sugestiv natura tipului uman artistic. Aproape fiecare dintre fraze este un aforism.

 

8. 4. Hotărârea disperată a bucureştenilor de a lupta pentru propria supravieţuire. În ce fel? Schiţând (în mic, la scara posibilităţilor lor materiale, adesea modeste) gesturile consacrate ale societăţii de consum. Îi surprind uneori cât sunt de hulpavi, de parcă lumea s-ar termina a doua zi. Asceza le este străină. Asta se vede într-un mod cumplit şi în privinţa ideilor, a informaţiilor fără legătură evidentă cu viaţa practică. Aviditatea lor atunci când cumpără cărţi şi când acumulează noutăţi culturale este grozavă. Lăcomie nesănătoasă de cultură. Presupun că justificarea este tot utilitaristă, în cele din urmă. Se apreciază că noţiunile de cultură generală sunt muniţii în lupta pentru existenţă. Explicarea prin simplu snobism nu este suficientă. De menţionat şi posibilitatea unei culturalizări compensatorii. Toţi cei setoşi, la modul nesănătos, de cultură umanistă şi artă ar fi nişte handicapaţi sociali sau psihici.

Georg Brandes spune că de la o vârstă n-a mai emis judecăţi de valoare asupra literaturii, mulţumindu-se să descrie şi să sugereze. Ceva în acest gen mă căznesc şi eu să fac.

 

9. 4. Cum m-aş comporta, dacă m-aş lăsa în voia impulsurilor mele fireşti? Aş fuma, m-aş distra, n-aş scrie literatură (cu atât mai puţin critică literară), n-aş face gimnastică, aş consuma alcool, aş umbla după femei. Aş trăi dulcea improvizaţie, antidotul perfect al disperării. Aş fi iubit şi dispreţuit. Aş fi autentic.

Această variantă nu-mi este accesibilă în momentul actual.

10. 4. Am adoptat din nou scrisul înclinat spre dreapta, cel natural. Scrisul vertical presupune un efort în plus. Epuizat cum sunt acum, am renunţat şi la această neînsemnată caznă cu rol, zice-se, de disciplinare şi mărire a  capacităţii de concentrare.

Pe fundul oboselii cumplite, zăresc, precum într-un canion, firul subţire, dar viu, al unui pârâu; este capacitatea mea de a gândi. O am încă.

Aforism spus de L. C. Iubirea este ca beţia, îţi arată adevărata fire.

Am visat un animal (insectă?) stând cu picioarele în noroi şi cu antenele în nori. Este o imagine a literaturii?!

De ce merg treburile atât de greu la teză? Fiindcă am oroare de concretizarea unor planuri, de finisare.

Pentru a nu deveni un însingurat, scriitorul trebuie să devină publicist, să se conecteze astfel la simţul comun.

14. 4. De unde mi-o fi venind epuizarea aceasta psihică? Este de neînţeles. Trăiesc dezgustător de cumpătat. Am şi… idei. Poate că mă roade un sentiment al propriului eşec. Unul legat de  celibat?

A face literatură (valabilă) presupune suspendrea trăirii, în sens cotidian.

Şahul se opune, într-un mod ciudat şi puternic, literaturii. Şi el este o alternativă a trăirii cotidiene.

De ce folosirea marilor locuri comune ale criticii literare este reconfortantă, fiind plăcută şi pentru cititor? Fiindcă omului îi place mai mult să recunoască decât să cunoască.

15. 4. Am mai scris despre asemănarea dintre realizarea unui roman şi trăirea unei vieţi. Adaug că teoria centrală a unui roman este înrudită cu credinţa. În absenţa credinţei, existenţa nu este reuşită.

Viciul  straniu de a te opri din scris, pentru a scrie despre ceea ce scrii, despre felul cum scrii, despre tot felul de idei colaterale.

Ce mai rămâne din critica literară dacă se scoate moralitatea autorului ei? Acel rest mă interesează pe mine.

Două greşeli ale publiciştilor: dorinţa de a avea deptate şi convingerea că sunt mai deştepţi decât alţii.

 

16. 4. De abia acum recunosc că de la 1 aprilie telefonul meu sună în fiecare dimineaţă la ora 4,15, pentru a mă trezi (la cererea mea, desigur) şi că, după ce spun, frumos, mulţumesc, mă culc înapoi. Astăzi este prima zi când reuşesc să mă scol, cu bune rezultate şi cu un evident spor de luciditate. Am reuşit această „performanţă” după ce azi-noapte, pe la ora 24, când m-am culcat, m-am gândit intens la situaţia mea, descoperind un mecanism pueril al sustragerii de la confruntarea cu realitatea obiectivă (prin şah, prin lene etc.). Această constatare m-a înviorat.

 

19. 4. Am reuşit  din nou să mă trezesc devreme. Se pare că, într-adevăr, dis-de-dimineaţă există un interval de timp când omul are idei.

M-am gândit că problemele mele cu teza de doctorat provin de la gândirea fragmentaristă consolidată prin activitatea mea de articler. Scrierea unei cărţi are o altă strategie, de abia acum deprinsă de mine.

Cartea lui Liviu Leonte, „Constantin Negruzzi” lasă impresia că este opera vieţii. O aprofundare situată dincolo de obişnuit. O activitate spirituală transformată în formă de viaţă. Probabil că asta înseamnă să fii cu adevărat un exeget.

Arta de a da la iveală doar lucruri perfect finisate. O învăţ târziu.

 

20. 4. Somerset Maugham scria în fiecare zi, între 9 şi 12,45. Apoi se întâlnea cu diferiţi oameni intresanţi (printre aceştia nu figurau decât câţiva scriitori).

Adevărul este că scriitorii, cu stereotipele lor „nelinişti creatoare” nu sunt prea interesanţi; sunt sau blazaţi sau cinici. Şi nici nu vor să facă prea multă conversaţie, spre a nu-şi consuma în gol ideile.

Publicistica manevrează certitudini. Este un model de viaţă eficientă. Literatura nu este aşa, decât atunci când este mediocră sau proastă.

Ar trebui poate să încerc o eliberare a impulsurile mele inutitive. Să nu mă mai trezesc dis-de-dimineaţă, să nu mai fac gimnastică, să lucrez pe apucate, fără plan. Aceasta este ultima soluţie. Nu mai văd altceva.

Oricum ar fi, a scrie o carte este mult mai plăcut (chiar dacă şi chinuitor pe plan fizic) decât să însăilezi o sută de articole.

De ce unii ţin neapărat să îşi lege numele de mari autori? Spre a se molipsi întrucâtva de celebritatea lor.

24. 4. Ciudăţenia metodelor de obţinere a unor anumite stări de spirit. Există tehnici pentru orice.

Eu am nevoie actualmente de o metodă pentru depăşirea silei de-a scrie la teza de doctorat! Presupun că ar trebui să citesc doar importante cărţi de critică şi de filozofie, pentru a-mi inculca o stare de fervoare, de fascinaţie în faţa unor lucrări ale spiritului. Am nevoie să fiu deturnat de la utilitarismul meu lamentabil.

Încerc să fac aşa, profitând şi de faptul că profesorul mi-a scris că nu este cazul să mă grăbesc, teza urmând a fi susţinută doar în toamnă.

Ar mai fi muzica şi pictura. Înainte de a începe să scrii, este bine să asculţi muzică şi să priveşti picturi. Numai dintre cele adecvate, capabile să-ţi declanşeze starea de spirit favorabilă.

Bună este uneori şi o stare de dezordine exterioară. Aşa se spune.

Tudor Vianu spunea că munca nocturnă este de creaţie, iar cea diurnă, de execuţie.

Problema mea este că am un mod semi-implicat de a face critică şi istorie literară. Mă întreb dacă o implicare „de retortă”, obţinută artificial este la fel de bună precum una căzută din cer, sub formă de inspiraţie. Eu zic că da. În orice caz, eu obţin o „montare” doar după câteva ore de lecturi sau de muncă. Adică atunci când sunt aproape obosit…

 

27. 4. Dintr-un interviu cu Ioan Alexandru (el duce minciuna la incandescenţă făcând-o să lumineze), o idee adâncă: „Satul german nu mai există de mult, dar Heidegger a trăit ca un ţăran german […] A lua în serios întregul, a fi tu însuţi exponentul cosmosului întreg”. Aceasta înseamnă a fi ţăran.

Neacceptarea locurilor comune înseamnă refuzul unor sinteze adunate de înţelepciunea multor generaţii; nu este deci vorba doar despre un păcat împotriva destinului, ci şi de o greşeală de logică, de prostie chiar.

Întâlnire cu D. B. (o rudă a mea, de data aceasta). Despre frenezia ei morbidă am mai scris. Mi-am spus că unei bunătăţi agitate, spasmodice, iraţionale îi este de preferat o indiferenţă binevoitoare şi o acţiune sportivă de ajutorare. Facerea de bine nu trebuie să devină isterică.

Mi-am cumpărat o bicicletă. Foarte asemănătoare celei de la Braşov. Se repetă lucrurile, ceva cumplit.

Voi merge la Câmpia Turzii, într-o vizită destul de bizară. Nu ştiu ce va ieşi. De regulă, lucrurile se întâmplă cu totul altfel decât le-am imaginat în prealabil. C. F. R. -ul va face cunoştinţă cu noul meu costum.

Am terminat de citit o carte despre literatura SF. Pentru a o estima, ar trebui să repet: literatura înseamnă iubire de literatură. Sefeul are un ce rece, iremediabil cerebral. O asemenea literatură nu poate fi frumosă, ci doar interesantă.

28. 4. Din eseul unui american despre Bucureşti: „Planul Bucureştiului, atât cât îmi puteam eu da seama, nu era raţional, iar odată ajuns acolo, [în Bucureşti] am găsit că el ar putea fi numit chiar iraţional, sau haotic. Străzile se curbează, se întretaie, încep şi se sfârşesc în cele mai imprevizibile chipuri, asemenea potecilor şi joncţiunilor unui vis. Privită din orice unghi de vedere strict raţional, această situaţie implică imense lipsuri de ordin practic, tot aşa cum, pentru mintea perfect conştientă, visele par total lipsite de valoare practică şi de sens. Eu însă savurez visele, cu bizarele şi nesfârşitele lor metamorfoze de personaje, locuri şi evenimente, şi am savurat metamorfozele bizare şi nesfârşite ale străzilor bucureştene.”

„Bucureştiul mi-a confirmat o suspiciune privind propriul meu gust – anume, că virtuţile estetice ale clasicismului îmi provoacă doar o admiraţie de ordin secundar. Mintea conştientă doreşte linii curate, proporţii regulate, raporturi raţionale; subconştientul îşi doreşte mici frontoane, cu ferestre ovale, înconjurate de volute şi încastrate la întâmplare în acoperiş, umbrare de fier, în formă de evantai, deasupra verandelor, clădiri grupate anarhic şi clădiri ce par înjumătăţite – subconştientul râvneşte anarhia imaginaţiei, iar Bucureştiul m-a satisfăcut din plin în acest sens.”

29. 4. Pe faţa prietenei mele D. citesc că a început să guste destrăbălarea de a trăi cu mai mulţi bărbaţi dintr-o dată. Este şi ăsta un viciu, atunci când nu eşti o profesionistă a amorului. Poate că mă înşel.

Ce fel de mecanism psihic are o asemenea destrăbălare? Se pare că alternanţele între parteneri oferă, pe lângă plăcerea senzuală, o împlinire a dorinţei de putere. Ai sentimentul că dispui de mai mulţi oameni. Mai este şi plăcerea versatilităţii, capabilă să anuleze obositoarea necesitate de a te concentra. Schimbările sunt relaxante, sunt divertismente odihnitoare. Pe de altă parte, această practică îţi dă o psihologie de consumator superficial şi tind să-ţi simplifice personalitatea.

A scrie un roman despre un ins silit să facă literatură deşi nu-i place literatura!

30. 4. Am răsfoit „Omul de geniu” de Cesare Lombroso. Nemaipomenită carte! Savuros amestec între seriozitate şi naivitate!

Cred că în creierul omului de geniu are loc un continuu proces; rezultatele acestui proces se văd în perioadele de inspiraţie. La omul obişnuit, procesul respectiv este întrerupt, limitat la perioade scurte sau foarte scurte (oamenii săraci cu duhul rostesc uneori vorbe de spirit).

Ascult „Bolero” de Ravel. Monotonia întăreşte tot timpul senzaţia de aşteptare.

5. 5. Sunt bolnav, cu febră. Boala are efecte secundare ciudate. De pildă, ieri, cu febră, am fost la un amic pentru a juca şah. Am jucat foarte bine, parcă eram iluminat la creier. Iar acum, stând în pat şi citind, simt cum mă cutreieră un soi de bun simţ.

În ziua de 1 mai am fost la Turda. Acolo am ajuns după ce V. G. şi soţia lui mi-au spus că în Turda se află o fată foarte bună pentru mine (în vederea căsătoriei). M-am dus din curiozitate, dar şi dintr-o derută, strecurată uneori în conştiiiţa mea. Domnişoara E. este o persoană de 31 de ani, profesoară de franceză, cu faţa atinsă de o ciudată expresie bătrânicioasă, având rinită alergică. A fost o scenă paşnică. A participat şi gazda, o femeie la cincizeci de ani, doritoare să pară mai mult decât este. Mi-au dat şniţel şi rasol (amestecate între ele, fără pretenţii). Am trăit un sentiment de înduioşare şi de sinceră simpatie. Seara am plecat. Era frig, grozav de frig. În trenul neîncălzit, am răcit.

Chinul de a transforma trăirea în cuvinte. Plăcut este să citeşti, să asculţi muzică, să vezi pictură. Când este să vorbeşti despre ele, îţi apare un sentiment sfâşietor.

A fost D., pentru o jumătate de oră, spre a-mi aduce medicamente. Simt nevoia să mă gudur în faţa ei, trepidând de fericire atunci când mă atinge. Este clar, într-o altă existenţă am fost câine.

 

6. 5. Astrologia face parţial abstracţie de faptul că evoluţia multor oameni constă într-o anihilare sistematică a propriilor tendinţe naturale. Se obţine astfel un fel de negativ, de natură că contrazică punct cu punct pronosticul astrologic. Este ca şi cum cineva ar pleca într-o direcţie opusă celei recomandate.

Acest fel de deturnare a propriei vieţi seamănă cu literatura, fiind poate practicat mai ales de oamenii cu apetit pentru ficţiuni.

Vieţile literaţilor au ceva din acest tipic. Aceşti oameni se refuză trăirii şi se compensează pe tărâmul cuvintelor.

Anumite retuşări de esenţă livrescă se produc şi în alte ocazii. De exemplu, un tânăr foarte slab dotat fizic devine un mare campion, prin intense antrenamente. Un handicpat, idem, în cine mai ştie ce domeniu. În general, asumarea unui rol social duce la slăbirea tendinţelor naturale. Din predicţiile astrologice nu mai rămâne decât o boare poetică.

De altfel, cineva mi-a spus că în America de azi astrologia nu mai este luată în serios. Acolo, determinările sociale sunt atât de puternice, încât tendinţele native ale individului nu se mai pot manifesta.

 

7. 5. Azi-noapte, la ora 2,35, a sunat telefonul; era o glumă sau o batjocură; apelantul a ănchis imediat, fără să spună ceva; scena s-a repetat de trei ori. Am decuplat soneria telefonului. Şi ce-i cu asta? mă veţi întreba. Iată ce este. Cu cinci ani în urmă, un asemenea episod m-ar fi indignat, aş fi înjurat, aparte sau chiar în receptor. Acum, cu groază şi umilinţă (cum zice Borges) am simţit plăcere pentru că o persoană, de undeva, şi-a adus aminte de mine, chiar dacă într-un mod nepotrivit… Avataruri de celibatar cu sănătate insuficient de bună pentru a-şi permite mai mult sport.

Moartea lui Tito. Toată lumea îl admiră. El a întrupat ideea de consecvenţă politică. Este ultimul mare bătrân al Europei din timpul celui de al doilea război mondial.

10. 5. Omul trăieşte singur, dar supravieţuieşte împreună cu alţii. Iată o frază bună pentru începutul unui roman (în stilul lui Marin Preda). Cândva, la un moment dat, viaţa se transformă în supravieţuire; atunci începe tristeţea; omul simte nevoia unui suflet lângă el etc.

Literatura mă mai interesează doar ca parte unui ansamblu mai important decât ea. Voi încerca să scriu un roman, sperând că el se va situa dincolo de literatură şi de jocul limitat al acesteia.

Transcriu câteva idei despre literatura SF. Le-am gândit în timp ce scriam o recenzie cerută de la redacţie. Acest fel de  literatură se ridică împotriva unui mit, cel al creaţiei artistice; propune, în schimb, o serie de produse de tip artizanal; genul domină în mod clar operele luate separat; eternele justificări practicate de apărătorii genului aduc un aer pueril; umorul involuntar.

Îi voi scrie o scrisoare profesoarei de la Turda.

Disciplina implicată de  critica literară devine tot mai nesuferită pentru mine.

 

12. 5. Uneori am impresia că meşteşugul romancierului constă mai ales în abilitatea de a spune foarte multe lucruri despre el însuşi, spre deosebire de alţi oameni.

Este mai complicat. Cele aflate despre sine însuşi trebuie trecute asupra altor personaje. La Marin Preda aşa stau lucrurile, asta este clar. Şocante, neobişnuite sunt doar o serie de observaţii de psiholog.

16. 5. Moartea subită a lui Marin Preda! Avea aproape 58 de ani. L-au găsit mort, în camera sa de la Mogoşoaia. Scriu acum o teză despre un autor dispărut fizic.

Nu l-am simpatizat, l-am admirat sau mai degrabă mi-a fost milă de el, atunci când am înţeles că este chinuit, zgâlţâit de demonul trufiei.

Această dispariţie s-a întâmplat tocmai în zilele când urmează să mă apuc de ultimul capitol, al concluziilor.

 

19. 5. Tristeţe pentru M. P. Îl văd ca pe un ultim mohican al liteaturii române. Ceilalţi nu sunt scriitori sută la sută. El era.

Mi s-a spus că a murit înecat de propria vomă. Este de crezut. Cumplit şi oarecum simbolic sfârşit. Sufocare mecanică.

Ceva îmi scapă tot mai des în ultima vreme. Nu ştiu anume ce. Cert este însă să am început să scriu mai bine. Nu numai eu mi-am dat seama de asta. Probabil că scrii mai bine când moartea flutură în preajma ta.

Fiecare sfârşit este şi un început (loc comun). Va trebui acum inventat un alt lider al scriitorilor români. Jocurile se vor schimba. „Partidele”, de asemenea. În ceea mă priveşte, nu mă voi mai asocia cu nici un literat, niciodată. Voi miza doar pe mine însumi, până la capăt, indiferent de eşecurile aduse de o asemenea strategie.

23. 5. Există o stare de spirit favorabilă scrisului. Cine doreşte să scrie bine trebuie neapărat să se instaleze în ea pentru perioade îndeajuns de lungi. Autorii de literatură mediocră nu ştiu asta.

Cum am mai apus, eu ajung în starea respectivă după 2-3 ore de lucru, adică atunci când, de regulă, întrerup lucrul… Trebuie să lucrez perioade de timp mai lungi, fiindcă altfel textul nu este încălzit, nu are nerv şi ritm. Ca şi la şah, scrisul „natural” nu depăşeşte mediocritatea. Este necesară invenţia, şirul de invenţii, o anume trepidaţie de motor mare. În absenţa acesteia din urmă, textul rămâne iremediabil şters.

Nu ştiu ce va mai fi cu teza mea. Lucrez la ea cu sentimentul că fac săpături în propriul meu trecut. Simt că altfel ar fi trebuie să fie prezentul.

Proust, în ultimul volum al ciclului, în „Le Temps retrouvé”: „artistul care renunţă la o oră de lucru pentru o oră de taifas cu un prieten ştie că sacrifică o realitate pentru ceea ce nu există”. Vorbitul ar fi un simulacru de viaţă, dar şi de literatură. Ar fi răul intermediar al firilor mediocre. Proust vrea să spună că singura discuţie acceptabilă este cea cu tine însuţi.

25. 5. L. C. îmi spune că pe scriitor îl stresează tot timpul primejdia de-a cădea în ridicol. Profesia lui ar fi cea mai ameninţată de ridicol dintre toate, ca şi alte profesii artistice. I-am spus că propriul ridicol este un sentiment necunoscut de către mulţi autori de literatură.

Ce înseamnă să te simţi ridicol? Ar fi, se pare, tot de o raportare la „seriozitate”, la locurile comune ale gândirii şi ale convieţuirii. A fi ridicol ar însemna să fii situat sub locurile comune. A fi excentric, ironic, artist ar însemna să fii deasupra acestora. Rezultă că artistul ar avea nevoie de o anumită doză de megalomanie, spre a crede despre sine că se află întotdeauna deasupra locurilor comune. În orice scriitor, ridicolul şi superioritatea se amestecă. Profesia lui se află atât de departe de bunul simţ, încât pare absurdă, deplasată, ridicolă.

Ridicolă cred că este în special combinaţia de om şi scriitor în una şi aceeaşi persoană. Cărţile sunt ceva autonom, cu greu pot fi legate de persoana fizică a cuiva.

 

27. 8. Am văzut azi pe stradă un animal ciudat, un hibrid. Îl purta în lesă un ins de vreo 60 de ani, de condiţie modestă, cu un zâmbet persistent. Mi-a spus că animalul a rezultat din împerecherea unui câine lup cu o maimuţă. Se poate aşa ceva? Nu. Omul a dorit să-şi bată joc de mine.

Corpul animalului era de câine lup, dar mai scurt, cubic. Picioare lungi, neobişnuit de agile. Păşea ciudat, cu partea din faţă a trupului mai ridicată. Ai fi zis că din clipă în clipă se va ridica şi va deveni biped. Picioarele din faţă lăsau impresia că nu sunt făcute doar pentru mers. Culoarea blănii: cafenie, mai închisă în jurul gâtului. N-avea coadă! Părea foarte vioi. Amintea cu o hienă. Cred că de fapt era o maimuţă.

 

31. 5. Sunt încleiat în tot felul de treburi domestice. Mă gândesc la paliag pentru dinţi, şuruburi pentru altceva. Treburi de acest fel.

Antipatia mea pentru critică vine şi din faptul că, în cele din urmă, trebuie să lauzi sau să respingi. Pe mine „m-ar aranja” să scriu pură literatură despre  cărţi şi scriitori, nu să laud sau să înjur. Aşa ceva este foarte greu la noi, unde topos-ul admiraţiei faţă de maeştri este bine înrădăcinat. Dacă scriu o carte de critică în felul de mai sus, nu mi-o publică nimeni.

Scriitorii sunt mai interesanţi decât cărţile lor. De aici înclinaţia mea spre scrierea unor memorii. „Am cunoscut oameni deosebiţi” – iată titlul acestei cărţi de critică. Ar fi scrisă fără fasoane, fără ticuri neologistice, atât de neplăcute, de reci.

1. 6. Ziua Copilului. Timp de vară, în sfârşit. Bicicleta mea merge, dar scrâşnind şi pocnind. Trebuie s-o duc la reparat.

Mă străduiesc să trăiesc în mod demn: mă bărbieresc zilnic, merg la frizer, fac zilnic gimnastică, nu exagerez în vicii, nu gândesc  urât, nu fac lucruri josnice, încerc să scriu bine, după ce în prealabil am gândit bine, fac curăţenie în casă destul de des, nu umblu îmbrăcat în haine murdare, îmi plătesc datoriile, nu bârfesc persoane valoroase, apreciez oamenii în mod obiectiv (pe cât posibil), încerc să fiu conform cu mine însumi. Toate acestea îmi reuşesc destul de bine, dar cu preţul unor eforturi din ce în ce mai mari.

Conceptul de demnitate poate fi definit tot în raport cu locurile comune, ca de altfel aproape tot ce ţine de domeniul convieţuirii. Pentru mine, demnitatea este mai degrabă numele unei tehnici psihologice de suportare a sinelui. Trăind aşa cum trăiesc, îmi atenuez sentimentul de disperare, obţin un interior mai suportabil, ca să zic aşa. Este deci o accepţie oarecum metaforică a conceptului de demnitate. Demnitatea propriu-zisă pare a fi ceva obiectiv, o situare socială anumită, definibilă în raport cu un sistem de locuri comune. Suferinţa fizică nu era nedemnă cândva. Azi, dacă loveşti un om, el se consideră grav lezat în demnitatea sa. Gradul de d. se mai poate stabili printr-o serie de parametri materiali. A sta într-o casă fără apă caldă poate părea nedemn. Teoretizări discutabile.

Dilema. Este d. ceva ce ţine de sentimentul de sine al individului sau este o stare obiectivă, determinată de factori politici? În limbajul politicii, d. apare foarte des; cred că este un concept specific pentru cultura  europeană. Este un fel de echivalent al libertăţii.

A trăi demn: a fi rând cu lumea. Aşa cred că vede lucrurile simţul comun. Neclar.

4. 6. Scrisul este singura cale spre obţinerea unei stări psihice convenabile.

D. mi-a reamintit că dacă nu termin teza de doctorat cât de repede, alunec în ridicol, periclitându-mi şansele de apariţie ale cărţii respective. Alţii se vor grăbi să scrie despre autorul meu.

Bicicleta este ceva formidabil. Mă calmează şi-mi inoculează bun simţ.

L. C. zice că scrie un roman şi această activitate îi dă o bună sare de spirit. Este de crezut.

Un altul, în locul meu, ar munci pe brânci, ca un disperat, ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Eu nu fac aşa. Am o detaşare de rău augur.

Romanul neputinţei de a scrie un roman! Iată un proiect nu tocmai paradoxal.

Este posibil ca televizorul să formeze psihologii de spectatori dispuşi să trăiască la nesfârşit prin reprezentanţi. Privitul la televizor îmi inculcă un fel de moleşeală, o înclinare de a socoti inutile  acţiunile nemijlocite.

Ideea cu romanul neputinţei, amintită mai sus, mi-a fost sugerată, se pare, de „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow. Şi acolo apare un literat preocupat de orice în afară de literatură. Ca şi mine. Ratarea  posibilităţii de a face literatură este foarte interesantă şi probabil destul de umană. În loc să ratezi existenţa – ca pe vremuri – ratezi literatura! Iată unde ne-a adus acest secol, unde existenţa are întotdeauna un ce derizoriu, previzibil şi plictisitor.

Să văd ce pot face cu teza de doctorat. Îmi stă pe cap, precum o durere persistentă de măsele.

 

8. 6. La ora actuală sunt preocupat (obsedat) de găsirea unei forme de viaţă, compatibilă cu scrierea unor texte literare. Nu este ceva prea sublim. La ora actuală, recunosc jenat, actul de a scrie literatură este pentru mine ceva subordonat ideii de succes social. Asta este ceva destul de trist. Am o viziune de meseriaş doritor să-şi practice bine meseria pentru a trăi bine de pe urma ei. Uneori întrevăd însă şi plăcerea de a scrie literatură, dincolo de orice scop practic.

„A-ţi scrie viaţa”. Aşa zice un critic în legătură cu Marin Preda. Da, cam aşa ar fi idealul. O viziune literară cu totul curăţată de ideea succesului. Literatura devine astfel o formă de viaţă şi chiar o practică spirituală.

Pe de altă parte, între autorul real şi ceea ce scrie el este o mare distanţă. Sunt lucruri diferite. Oricum, atacul nu este posibil cu o armată proastă, cu atât mai puţin victoria.

Varianta accesibilă pentru mine ar fi următoarea: încălzirea până la incandescenţă a unei tehnici de viaţă capabilă să incite la literatură; de la o temperatură în sus se pare că tehnica se transformă în altceva, încetează să mai fie un lucru premeditat, calculat, raţional, se transformă în ceva inefabil. Cel puţin, aşa sper. În acest context, bizară este necesitatea de a depăşi inteligenţa şi de a pătrunde în nişte domenii ale patimii şi freneziei, ale credinţei iraţionale.

Este de presupuns că aplicarea acestei ciudate tehnici va fi unul dintre firele narative ale romanului premeditat de mine.

Pentru a scrie critică, trebuie altceva. Să duci o existenţă oarecum ascetică, astfel fiind înlesnit accesul la abstracţiuni. Să faci lecturi intense de critică. „Să-ţi faci mâna”, scriind cât mai mult posibil. Să ai interlocutori avizaţi. Să citeşti şi literatură propriu-zisă, deşi de la un anumit punct critica începe să vorbească doar despre ea însăşi.

9. 6. Se pare că în conştiinţa mea se află, de nedezrădăcinat, umilinţa de-a nu fi avut niciodată destul de mulţi bani. Ar fi probabil una dintre explicaţiile dezgustului meu pentru critică, meserie a asceţilor (poţi câştiga bani din ea doar dacă eşti un porc). Nu pot să mă împac cu perspectiva unei bătrâneţi ridicole, fără bani. Scrierea unui roman este o joacă pe lângă chinuitoarea construire a unei cărţi de critică.

Aseară m-a vizitat vechea mea idee. Anume că am nimerit din greşeală în literatură, că ar fi trebuit să devin un muncitor manual, un meşteşugar ingenios şi plin de bani. Eventual, un tâmplar de lux. Poţi însă să faci literatură şi fără să-ţi placă literatura, fără să ai suflet de literat şi fără să faci gesturile de recunoaştere, „masonice”, ale literaţilor.

Perioada de după susţinerea tezei de doctorat îmi apare ca un pământ al făgăduinţei! Ca să vezi!

Un romancier trebuie să umple un număr de pagini, nu doar cu lucruri geniale sau inteligente.

Solidarităţile de generaţii sunt cu atât mai vizibile cu cât oamenii sunt mai bătrâni.

Uimitorul V. G. (am stat la el în gazdă acum doi ani). Mi-a dat telefon, făcându-mi o propunere. El are o vecină de vreo 40 de ani, profesoară de sport. Ea i-a spus, când s-au întâlnit întâmplător, în lift, că ar divorţa, fiindcă soţul ei este un bădăran. Se teme însă că nu va mai găsi pe nimeni s-o ia de nevastă! V. G. i-a spus că are el un prieten, cu garsonieră şi mult timp liber (eu fiind respectivul prieten). Mai întâi, ea ar deveni amanta mea, apoi, eventual, ar divorţa şi ne-am căsători! Expeditivitatea bucureştenilor este ceva de speriat. Evident, ea a acceptat. Urmează să mă caute la telefon, spre a ne întâlni. Am presimţirea că în Bucureşti mişună asemenea aranjamente. Deocamdată acest stil de viaţă nu-mi spune nimic bun, mi se pare jalnic.

V. G. a acţionat şi la Turda; a discutat cu pretendenta de acolo, spunându-i amănunte despre viaţa mea. Persoana de acolo ar fi de acord cu toate! Iată cum sărăcia îl obligă pe om să intre în tot felul de situaţii jalnice, penibile, triste precum moartea unei păsări a cerului. Refuz să mă comut pe regim de supravieţuire.

10. 6. Există două serii posibile, pentru mine.

Prima. Gimnastică, bicicletă, absenţă a fumatului, alimentaţie raţională, somn suficient, lipsa abuzului de băuturi alcoolice; de fapt, absenţa oricărui abuz.

A doua. Fumat, băut multe cafele, somn pe sponci, mâncare la întâmplare, fără gimnastică.

În ce serie intră actul de a scrie literatură? Nu este uşor de răspuns. Logic, literatura este ceva nefiresc, ar trebui deci să se potrivească într-o existenţă nefirească. Pe de altă parte, actul de a scrie este dificil şi aduce a performanţă. Bunii profesionişti duc existenţe cronometrate, bine calculate.

Se pare că oamenii scrisului nu pot să scape dintr-o dublă determinare. Să trăieşti ca un sportiv de performanţă, iar în mintea ta să fie sminteala obligatorie atunci când nu doreşti să scrii doar banalităţi!

Eu trăiesc raţional. Asta stârneşte dispreţul vag al colegilor mei. Ei nu ştiu poate, dar presimt că pentru a face literatură bună trebuie să duci o existenţă neregulată, barocă. Apare aici confuzia între literatură şi scrierea acesteia. Ei trăiesc mai expresiv decât mine, asta este drept. Întrebarea este şi dacă scriu mai expresiv.

13. 6. „A Brave New World” de Aldous Huxley; în traducere franceză sună: „Le meilleur des mondes”. Am cumpărat-o de la bătrânul anticar şi am început s-o citesc. Este un fel de pamflet împotriva civilizaţiei şi a comunismului în special. Lumea viitoare va fi destul de tristă, deoarece cota ei de absurd va fi foarte mică. Raţionalitatea aduce tristeţe. Lumea de mâine este imaginată în mod minuţios. Este un fel de realism (ideea lui Butor, aplicată cu două decenii înainte de lansarea ei).

Speculaţiile lui Huxley sunt coerente. De exemplu, reducerea personalităţilor s-a operat pentru obţinerea unei stabilităţi depline a sistemului social, în ansamblu.

Multe observaţii de psihologie pornesc de la aspecte reale, astăzi şi înainte de 1932, anul când a apărut cartea. Asemănare cu „Candide” de Voltaire. Şi acolo alcătuirile civilizaţiei sunt privite cu ironie şi dispreţ.

Artiştii devin nişte ingenioşi propagandişti. Asta ar fi soarta lor.

Sentimentele sunt, toate, antisociale. Deci şi patriotismul, câtă vreme este practicat pătimaş.

Exaltarea simţurilor, în dauna sentimentelor; lubricitate de feline; acuplare urmată de somn. Elemente ale unei tehnici de păstrare a psihologiei la un nivel socotit optim pentru interesele societăţii. „Nu se poate obţine o civilizaţie durabilă fără o însemnată cantitate de vicii  plăcute.” (Huxley) Pagini bune sunt şi cele despre psihologia unor inadaptaţi, nevrozaţi, autori potenţiali de literatură.

Discursul lui Mustapha Menier, un şef politic, ar trebui tradus în întregime. Este plin de panseuri. Iată unul dintre ele: „…civilizaţia nu are nici cea mai mică nevoie de nobleţe sau de eroism. Aceste două lucruri sunt simptome de incapacitate politică.”

În lumea nouă apare Sălbaticul. El refuză convenţiile de fericire şi se sinucide.

Nu există mare roman fără mare eşec. Există o familie de oameni ai eşecului. Membrii ei scriu cărţi cu personaje asemănătoare între ele.

Ideea de roman, amintită pare-mi-se. O artistă iese din realitate, se decide să trăiască în ficţiune.

Revin la Huxley. Reducerea sexualităţii la o problemă de igienă şi de simţuri. Aşa ceva face multă lume de azi (iubirea le apare acestora drept o teatralizare a actului). Iubirea este practicată doar de persoanele puternice, este un mare lux, ceva riscant,  dezavantajos, aducător de turmentare, distrugător de seninătate. Pasiunea, zic ei, este un simptom de nevroză, de boală. Nu poate apărea decât pe fondul unei deteriorări a personalităţii.

Reflecţia poate duce la sintetizarea unei stări de spirit aparent incompatibile cu persoana respectivă. În romanul lui Huxley există ceva în acest sens, dar în mod deviat, ca sugestie. Dacă vrea să scrie bine, cineva trebuie să-şi compună o anumită stare de spirit, prin sceză, singurătate, lecturi, cultivarea plăcerilor singurătăţii (cu excepţia masturbării). Doar astfel poate scrie un personaj credibil, memorabil, din seria majoră a inadaptaţilor. Actualmente cred că posed această tehnică însă nu prea o aplic.

Huxley scrie un roman al alternativei materie-spirit, cea mai mare temă a literaturii (sau una dintre cele mai mari). Raportul realitate-ficţiune pare subsidiar în raport cu ea. Asta deşi realitatea este palpabilă, iar spiritul este un fel de ficţiune.

Un roman, iată testul decisiv. Nu mi-l voi refuza.

Mizeria oricărei condiţii umane intermediare. Marginale.

Idealul: să ai o existenţă perfect nepublicistică. Greu de realizat, fiindcă mediul te bombardează cu imagini şi mituri ale existenţelor de tip publicistic. Trebuie probabil realizată o protecţie subtilă, de genul celei realizate de fachiri, când înghit cianură şi o elimină fără să fie atinşi de ea.

Un scriitor ar trebui să nu fie un intelectual, adică să nu aibă acea firavă, sterilă, debilă priză la realitatea obiectivă. Să scrie din forţă, nu din slăbiciune. Spre regret însă scriitorii „vânoşi” cunoscuţi de mine scriu prost. Cel mai bun exemplu este Radu Tudoran, autor de lucruri modeste, de consum.

O idee relativ confuză. Necesitatea ca autorul să se întoarcă la seninătatea naivă avută înainte de contactul cu cultura scrisă.

De ce scriu critică atât de greu, cu asemenea opinteli? Fiindcă acest tip de discurs nu se potriveşte cu ritmul meu interior. Eu gândesc repede şi oarecum neconformist. Critica presupună respectarea unor reguli, cere o anumită cuminţenie stilistică. Nu poţi să scrii chiar cum îţi vine. În schimb, când scrii proză, nu-ţi mai pasă de nimic. Este mult mai plăcut. Critica are ceva de amor făcut de un ascet. Sau mai degrabă seamănă cu actul de tip coitus interruptus!

 

16. 6. Una dintre situaţiile ciudate apărute în cursul scrierii unei cărţi: independenţa dobândită de manuscris de la un moment dat. Autorul nu mai este în stare să ţină în mână toate firele, ansamblul capătă o forţă bizară, opusă autorului. Se modifică şi stările de spirit, cu greu mai pot recunoaşte ca fiind al meu un text scris cu ceva timp în urmă.

19. 6. Actul de-a scrie n-ar trebui să fic chinuitor, ci firesc, natural. Eu ştiu însă că lucrurile nenaturale devin foarte greu „naturale”. De pildă, gimnastica zilnică. O practici ani de zile şi de-abia reuşeşti să-ţi construieşti rudimentele unui automatism. Nu este atât de greu ca la început, dar nu e nici uşor. Sentimentul neplăcut – tipic probabil pentru depresivi – este că fiecare nouă zi este o problemă dificilă, cu greu rezolvabilă. Presupun că scrisul trebuie transformat într-un fel de gimnastică zilnică.

N-am scris puţin în ultimii 15 ani, dar nici mult. Şapte cărţi tipărite. Cinci scrise şi aflate în edituri (a cincea încă nu). Plus multe articole, plus jurnalul de faţă. Singura metodă viabilă este să scrii zilnic.

Veşti de la Iaşi. Va apărea cartea despre URSS! Textul scris la urmă va apărea cel dintâi! Ironiile soartei.

20. 6. Enumăr acţiunile mele de căpătenie:

– gimnastica zilnică;

– procurarea de alimente;

– îngrijirea sănătăţii;

– acţiuni domestice;

– privitul la televizor;

– jocul de şah;

– relaţia cu D. (trebuia s-o pun la început).

Lucrez şi citesc pe apucate. Preocupările profesionale ocupă un loc mic, periferic, în existenţa mea. O scuză ar fi faptul că gândesc destul de mult. Doar frânturi din rezultate sunt trecute în aceste caiete; altele sunt risipite în conversaţii; altele rămân în stadiul de idei fugare, neduse până la capăt, se pierd.

Duc o viaţă mai retrasă poate decât cea dusă în Braşov. Mutarea în Bucureşti se dovedeşte astfel a fi un accident nesemnificativ.

Deşi am toate condiţiile pentru a lucra, mă risipesc în acţiuni colterale.

Relaţia cu D. (nefirească în esenţa ei, după cele întâmplate cândva) îmi ia nu mult timp, ci multă energie psihică. Interminabile pertractări, plăcute, de altfel, îmi ucid zilele.

Ca un om de nimic, mă uit la televizor aproape în fiecare zi, la toate filmele. Îmi dau seama că sunt nutreţ, dar mă uit ca un damnat.

Aş avea condiţii pentru o viaţă organizată, dar trăiesc la întâmplare, asasinându-mi cu inconştienţă zilele. Nu am nici familie şi nici nu mă realizeze profesional.

La serviciu mă comport inadecvat, nearătându-mă util şi dând dovezi de neseriozitate. Realmente grav este faptul că nu lucrez, nu fac literatură. Nici literatură, nici viaţă – iată defecţiunea de principiu.

Viciul fundamental este un fel de silă stranie faţă de munca intelectuală. Pe de altă parte, când scriu simt o reală plăcere, am senzaţia că nu îmi pierd timpul de pomană.

Actualmente mă aflu în situaţia de a răspunde cu promptitudine la solicitări venite de la D. Când are ea timp, eu trebuie să fiu gata, pe poziţie. Asta este ceva intolerabil. Voi încerca, încă o dată, să-mi fac un program şi să-l urmez.

 

21. 6. Necazurile vin de dezordine şi evenimente întâmplătoare. Cât neprevăzut, atâta lipsă de eficienţă.

Arta este imprevizibilă, are mult neprevăzut, este expresivă. În viaţă, lucrurile pot sta la fel. Există existenţe expresive. Ele devin în mod automat ineficiente.

Această regulă este valabilă şi pentru producătorii de expresivitate (artiştii, scriitorii).

Când se scoală de dimineaţă, omul trebuie să ştie cu exactitate ce va face până seara. El trebuie să respingă toate elementele perturbatorii (obiective şi mai ales subiective). Neprevăzutul trebuie să se afle în aceea ce scrii, în domeniul ideilor şi imaginilor.

Efectele dizolvante ale televiziunii. Acolo sunt prezentaţi oameni realizaţi (reali sau fictivi), excelenţi în domeniile lor de activitate. Fiecare dintre aceste tipuri de succes este întrucâtva contagios, tinde să modifice personalitatea privitorului. Omul uită de propria lui cale către succes. E menţionat şi efectul de „trăire prin delegaţi”. Primejdioasă este şi cumplita varietate a informaţiilor, de tip pur ziaristic. Asaltat de acestea, privitorului îi scade capacitatea de concentrare. Diversitatea imaginilor cere una a trăirilor.

Starea de spirit favorabilă pentru a scrie literatură nu este cea a omului de azi. Unii se retrag în munţi sau la ţară  şi acolo reuşesc să scrie. Se pare că artele vizuale, unde cuvântul este doar un adjuvant, au ceva contrar literaturii, dar favorabil jurnalisticii.

Scrierea literaturii îmi apare ca o artă „veche”, compatibilă cu deţinători ai unui spirit „vechi”, capabili de concentrare. Printre altele, aceştia nu ingerează prea multe divertismente.

Raportul dintre acţiunile „serioase” şi cele „neserioase”. Ar trebui să fie net în favoarea primelor…

Marin Preda a fost exemplar pentru felul cum s-a ferit de capcanele unei existenţe de tip jurnalistic. Eugen Barbu, în schimb, este tipic pentru jurnalism, pentru combinaţia dintre politică şi comerţ.

Suferinţa existenţelor jurnalistice (când nu cumva lipseşte) vine din sentimentul neplăcut, chiar chinuitor, al fragmentării, al discontinuităţii, al învârtirii pe loc, în cerc. Pe de altă parte, drumul către suces antum poate fi mai ales ziaristic.

22. 6. Mi-am dat seama că sunt în căutarea unui surogat de vocaţie literară. Asta este ceva bizar, dar nu inuman. Încerc să devin un scriitor profesionist fără să am vocaţie pentru literatură!

„Cunoaşte defectul neamului tău!”, spune Gracián, cu foarte multă îndreptăţire. Defectul românilor ar fi diletantismul, păstrarea în domeniul improvizaţiei inteligente.

De la Escarpit am aflat ceea ce bănuiam de multă vreme: scriitorii nu se recrutează dintre oamenii inteligenţi sau, altfel spus, dintre cei cu o predominare a  activităţii nervoase. Ar exista o facultate anumită. Aceasta îndeamnă la vorbirea şi problematizarea propriei existenţe.

Gesticulaţia normalităţii. Denumesc astfel actele cotidiene raţionale, dificile pentru mine. Sunt gesturi ale normalităţii, exterioare. Prin ele, omul semnalează că este normal, că are o voinţă bună.

24. 6. Perspectiva sociologică priveşte literatura din afară. Nu vorveşte despre literatură, precum o anumiţi critici înclinaţi spre oficiere, ca şi cum aceasta s-ar afla într-un rai steril.

Critica ar fi tot un fel de literatură, preocupată de unul şi acelaşi tip uman, scrisă de reprezentanţi ai aceluiaşi tip uman. Talentul ar fi tocmai semnul apartenenţei la categoria umană respectivă. „Nechemaţii”, „veleitarii” sunt din altă categorie umană. Dilema este în ce măsură tipul uman respectiv (nu este identic cu tipul artistic) este reprezentativ pentru umanitate. Escarpit dovedeşte că o mare parte a literaturii nu are legătură cu acest tip, dar asta nu o împiedică să aibă succes.

Există o retorică a propriei măreţii. Scriitorii şi criticii literari o practică cu o suspectă lipsă de plictiseală. Spun, în esenţă: noi suntem mari, geniali, avem o superioritate imanentă. În literatură, ideea este implicită, în critică apare în chip explicit. În mod agreabil, această retorică nu se întâlneşte la Escarpit.

26. 6. „Bună! Da’ ’nainte să-mi răspunzi, trage apa la veceu!” Iată cum se confirmă mica mea ipoteză. Este vorba despre apelurile telefonice neurmate de o voce. Le suport de un timp  încoace. M-am gândit că nu poate fi decât prietena lui Tuan sau cineva din anturajul ei (fete semidocte, angajate în absorbante pătimiri sexuale). Despre Tuan am vorbit în însemnările de călătorie.

Un nou telefon, intervenit în timp ce scriam cele de mai sus: „Alo! Vă merge apa caldă?” Este un fel de umor destul de primitiv. Nu mă supără. Un dialog cu una dintre aceste fete ar fi aproape imposibil. Nu m-aş putea dezbăra de sentimentul că intelocutoarea mea nu este dintr-o specie inferioară, ci dintr-una specializată în limbajul prin semne. După ce ne-am învăţat cu nişte subtilităţi de gândire şi de existenţă, nu ne mai putem dezbăra de ele. Un adevăr nu prea vesel.

Relaţiile specifice acestor „corespondente” ale mele sunt bazare pe agresivitate. Am un tânăr vecin din această categorie. El dă puternice spectacole, cu ţipete şi cu bătăi. O hârjoneală perpetuă. Tuan era tot timpul certat de prietena lui.  Mi-a povestit el. Înţeleg că la firile primare relaţiile sexuale nu pot fi despărţite cu nici-un chip de agresivitate. O aţâţare agresivă este tot timpul pandantul amorului, indiferent de stadiul acestuia.

Idee de roman. Un literat decis să se lase de literatură. Motivele acestuia: insuficienţa ficţiunilor, preeminenţa trăirii în realitatea nonverbală etc.

Escarpit mă uimeşte în continuare. Scriitorul, zice el, nu este decât un meseriaş, un artizan pe cont propriu. Nu se se are decât pe sine.

Sunt pe punctul de a încheia capitolul despre „Cel mai iubit dintre pământeni”. Urmează concluziile, plus un mic text despre „Martin Bormann”, bun de inserat acolo unde trebuie. Volumul pentru editură va avea circa 300 de pagini (cu bibliografie abreviată) sau 330 (cu bibliografie integrală). Teza este mai lungă.

Din „Darul lui Humboldt” aflu că un autor de roman trebuie să se afle tot timpul într-o stare intensivă, sub presiune. Ceva în genul unei butelii de Leyda. Din mintea lui trebuie să iasă scântei. Altfel textul va fi tern, plicticos. Starea respectivă pare să existe în spatele „Celui mai iubit…”.

Azi sau mâine plec la Braşov. Voi merge şi la Vâlcele, spre a mă plimba, cu unchiul Iosif şi câinii săi, prin pădure.

Veşti despre cartea mea de SF. Ar fi în planul pentru anul viitor.

Resimt un proces înteţit al  prăbuşirii, lichefierii, dărăpănării, erodării timpului. Cel mai neplăcut sentiment. Nu este de mirare că oamenii maturi se lansează cu disperare în cursa pentru achiziţii materiale.

30. 6. M-am întors în Bucureşti. La Vâlcele, unchiul Iosif şi comoara sa fictivă. Valer şi Magdalena (plus R., ginerele lor din Italia), excitaţi în permanenţă de problemele oamenilor avuţi. Plimbare în pădure, pe drumul către Sâncrai. Amintiri. Câinii,  Raf (basset) şi Twiggy (cocker spaniel), alergând cu frenezie prin iarba înaltă. „Tanti” Maria, excedată. Unchiul Iosif o iubeşte. N., dărâmată. Zice că are osteoporoză şi glaucom. Gică, încărunţit, cu buzunarele pline de cutii cu mătci (de albine). Avea calmul lustruit al unui om cu bani. A., modestia ei congenitală. Frenezia celor cu o oarecare miză materială în viaţă.

1. 7. M. P. vrea să scoată o revistă ilegală. Întrucât cred că nu este periculos, ci doar confuz în gândire, voi uita această ştire (provocare, probabil). Are exact doleanţele de la „Europa Liberă”. Eu cred că, în fond, el este doritor de putere. Îl voi frecventa în continuare, fiindcă este un om pitoresc. Nu cred că este bun de om politic, are prea mult venin în el. Vrea, în fond, să se răzbune. Nici el nu ştie prea bine pe cine. Soţia lui pare extaziată de el. Amândoi beau de sting. După câte am înţeles, se pilesc în fiecare seară, în familie.

Mi se clarifică modul meu eminamente practicist de a exista. Acesta poate semnifica tot o carenţă de energie. Iată în ce fel. Eu am o tot mai accentuată tendinţă de a-mi transforma viaţa în literatură. Ca şi cum un tâmplar ar vedea în toţi pomii întâlniţi în cale contururile unor obiecte de lemn. Este lipsa de gratuitate a profesionistului sumbru. Dacă mă gândesc la un roman, reţin din conversaţiile cotidiene replici bune de folosit acolo etc.

Înseamnă, se pare, că nu am rasă de gânditor, în mod iremediabil privesc gândirea ca pe ceva bun de folosit în scopuri practice. Aş fi deci un parvenit al spiritului, lipsit de nobleţe, stăpânit de intenţii practice, josnice.

Mă consolez cu gândul că literatura iese sau nu iese bine, indiferent de cine o scrie. Poate să apară o carte bună şi din simpla intenţie de a câştiga bani.

2. 7. Ar trebui să profit la maximum de independenţa mea. N-o prea fac. Am mai degrabă un comportament hibrid, unde este amestecată şi dependenţa. Spre regret, perfecţionarea independenţei anihilează ideea de căsătorie.

Cu sau fără voie, D. mă oboseşte. Trebuie s-o scot din statutul de privilegiată unde a ajuns pentru mine. Este necesar ca întâlnirile cu ea să devină întâmplătoare.

Voi căuta să-mi refac starea psihică şi fizică avută pe când stăteam în gazdă şi n-aveam nici-o relaţie. Să încerc apoi să am un sistem pentru a închide telefonul. Este inadmisibil să fiu la cheremul oricui.

Cred că D. face totul din calcul. Vrea să mă uzeze psihic. Nu ştiu în ce scopuri.

Lectură din Bellow. Apare clar că socotirea artei drept un miljoc este o atitudine cu totul justificată. Aşa face toată lumea, ce naiba! Visul artei ca scop în sine pare a aparţine spiritelor slabe. La cei cu adevărat mari şi tari există întotdeauna o miză în afara artei, în social. Sau succesul, sau banii. Mai bine amândouă deodată.

 

5. 7. Este de preferat minciuna vitală, adevărului ucigător. Constatarea şi condamnarea varietăţii de rău moral necesar în vieţa socială este o redutabilă armă retorică.

Un atu al bărbaţilor în vârstă. Ei sunt mai diferenţiaţi, au personalităţi mai distincte. Tinerii ar fi mai asemănători unul cu celălalt, mai unificaţi ca specie.

Vorbăria uimitoare, ca debit, din romanul lui Bellow. În mod ciudat, factura ei, îmi aminteşte de D. B., cu modul ei gâfâit de face tot timpul referiri la oameni şi idei la modă.

Unul dintre neajunsurile stilului publicistic: tendinţa de a scrie lung, de a împăna fraza cu vorbe de legătură. Explicaţia ar fi tendinţa de diluare a unor locuri comune. Intervine şi neglijenţa. Se iveşte şi strategia minimei rezistenţe. Se caută doar „linia de plutire”, „să meargă numai”. Un text de publicistică n-are voie să depăşească un anumit nivel, nici în rău, dar nici în bine. El trebuie să satisfacă doar aşteptările cititorilor, aducând cu metodă noutăţi. Mai este şi tendinţa unor publicişti de a lungi, de a adăuga sos, pentru a lua bani mai mulţi.

9.7. Mi-am lămurit, în sfârşit, ceva. Pe stradă, privind cu atenţie, pot fi văzute fete-femei sub 25 de ani (îndeobşte) cu trăsăturile trase cumva în sus, într-un rictus de scârbă, ca şi cum ar fi sătule peste cap de ceva. În marea majoritate a cazurilor, este vorba despre femei frumoase. Ochii sunt mijiţi, fruntea este străbătută de cute orizontale. Se vede şi că această expresie este ceva social, este un fel de cochetărie. Aşa avea faţa E., femeia atât de frumoasă de cândva, doar pe stradă. În interior nu se mai strâmba aşa. Este vorbă despre o cochetărie primitivă. Se semnalează faptul că respectivele nu mai pot face faţă insistenţelor sexuale ale bărbaţilor! Sunt excedate de propunerile acestora! În plus, au făcut amor cale afară de mult, până la saţietate, până la scârbă chiar! Cele cu stil au, în schimb, expresii nefiresc de calme.

 

10. 7. Cât de clare îţi apar neajunsurile unui text după scurgerea unei perioade mai lungi de timp! Jurnalişti nu au treabă cu aşa ceva.

Cică literatura ar fi o etalare de  neputinţă.

Formidabile dificultăţi întâmpin, atunci când vreau să lucrez. Ceva din interiorul meu mi se opune mai totdeauna.

Am recitit primele părţi ale tezei. Se pare că va trebui să le prelucrez, atenuând aparenţa neplăcută de lucruri neacademice.  Va trebui să introduc explicaţii suplimentare. Mie, lucrurile îmi par clare, dar altora, cititorilor, poate că nu.

Niciodată n-am ştiut să diluez. Am pierdut astfel mulţi bani.

Acum scriu o recenzie de complezenţă. Cât este de reconfortantă minciuna! Misterioasa  satisfacţie şi senzaţia de plenitudine adusă uneori de aşa-zisa minciună pioasă (de fapt, o minciună necesară).

14. 7. Spre spiritualizare, există mai multe căi. Teoretic, câte una pentru fiecare om. Un om „vechi”, mai puţin informat decât cei de azi, avea un acces mai lesnicios la spiritualizare (credinţă).

Ce înseamnă spiritualizare? Nu prea ştiu. Ar fi o stare moralmente superioară. La ea se ajunge pe un drum aflat în exteriorul individului.

Citesc „Orb prin Gaza” de Aldous Huxley. Pare clar că omul nu trebuie să înveţe din literatură cum să trăiască. În literatură, predomină un anumit tip uman „păgubos”. Se justifică tendinţa mea de a reduce lecturile la căutarea unor elemente tehnice, la antrenamente în vederea scrierii de literatură. Gândirea mea este paralelă cu aceea a scriitorului standard.

Cât de reprobabil este practicismul meu? Iată întrebarea.

Probabil că în actul de a face critică literară mă scoate din sărite faptul că sunt silit să-l fac pe judecătorul. Asta este ceva neplăcut, în contradicţie cu înclinaţia mea pentru postura de observator.

„La tempesta di mare” de Vivaldi. Ce titlul minunat!

 

17. 7. Am încheiat „Orb prin Gaza”.

În „Balthazar”, Lawrence Durrell spune că scrisul îl ajută pe om să treacă dincolo de artă. Această afirmaţie se întâlneşte cu ideea cea mai interesantă, pentru mine, din Huxley, anume că literatura oferă posibilitatea trăirii mai perfecţionate a sentimentului de sine. Durrell spune, adorabil, că munca literară este ceva „divin de neimportant”.

Ce fel de personalitate obţine cineva după ce şi-a ajustat viaţa pentru meseria de scriitor? Şi, apoi, spre ce duce o asemenea viaţă? Eu nu mă aflu încă la capătul drumului, dar ştiu deja multe. Pot încerca să răspund. Intervine o des-socializare, o singularizare. Adaptabilitatea se toceşte. Scrisul presupune o personalitate cât mai strânsă în jurul ei însăşi, cât mai puţin dezarticulată. Apare, apoi, distanţarea ironică. Iniţial doar un instrument de lucru, ea poate invada periculos fiinţa. Apare o liberalizare a gândirii. Se iveşte o tendinţă negativistă de descalificare a structurilor obiective ale societăţii. În plus, o pierdere a practicismului vital şi o rarefiere a vitalităţii. Apare în cele din urmă o nevroză, semnul clar al faptului că actul de a face literatură are o artificialitate fundamentală.

Oricum, dincolo de cazurile inferioare, se face literatură pentru a se rezolva o problemă a fiinţei. La mine problema este însuşi actul de a face literatură! Aici văd o ironie a soartei.

Pentru membrii diferitelor elite, actul sexual are o valoare aproape neglijabilă, find privit mai degrabă ca element al unor experimente (abisale, spiritualiste, amuzante).

L. C. zice că umorul şi violenţa sunt feţe ale aceleiaşi monede. Mai spune că englezii au inventat umorul din plictiseală (spleen); asiaticii n-ar cunoaşte umorul, fiindcă nu cunosc nici plictiseala şi contemplă la nesfârşit. Aşa o fi. Sporturile (englezii au avut o mare contribuţie la lansarea lor modernă) par a fi tot un antidot pentru plictiseală.

„În vreme ce Narouz privea această scenă, plin de curiozitate, o voce de lângă el se ridică din umbră – dulceaţa şi adâncimea ei nu puteau aparţine decât unei singure fiinţe: Clea. La auzul glasului, Narouz respiră ascuţit, dureros, parcă i-ar fi fost înfipt un cuţit în carne vie şi-şi împreună mâinile într-un gest brusc de umilinţă copilărească. Era vocea femeii pe care o iubea, dar ea izvora dintr-o formă hidoasă, din corpul înecat în grăsime al unei femei musulmane […].

Narouz se aşeză lângă ea imediat, spunând, cu o voce adâncă şi mângâietoare:

– O, mamă, vorbeşte-mi…

Şi ascultă din nou tonalităţile glasului ei, perfect orchestrate, murumurând mângâieri şi linguşiri blânde, ca să-l atragă spre camera de tortură. […]

Deodată, indiferent faţă de orice în afara cadenţei vocii, o urmă ca un posedat, stând în interiorul camerei întunecate cu ochii închişi, cu mâinile pe pieptul mare şi tremurător […] Tremura de excitaţie – cu sentimentul periculos că este pe cale să profaneze un loc sacru printr-o obscenitate irezistibilă, al cărei înţeles se aprinde ca un fulger în minte, purtându-şi oribila şi singulara frumuseţe. (Afrodita permite în dragoste orice unire a minţii şi simţurilor.)[…]

– Vorbeşte, mamă – şopti el răguşit – vorbeşte. Vorbeşte…” (Lawrence Durrell, „Balthazar”)

Înseamnă că am picat într-o serie de pocinoage findcă sunt un bun medium, sunt uşor de hipnotizat. Am ştiut de mult că D. m-a fascinat, în mare măsură, datorită vocii ei dulci. Precizez totuşi că ea este o femeie frumoasă.

Plăcerea auditivă ar fi o caracteristică feminină. Darul de a face abstracţie de fizic ar fi tot feminin.

În mod ciudat, modestele reflecţii de mai sus m-am înviorat. Acum pot lucra la mica mea teză de doctorat.

 

18. 7. Mi-a vorbit cineva despre „A fi şi a avea” de Erich Fromm. M-a întrebat apoi dacă memorez versuri. Am apus că nu. Asta înseamnă că sunt din categoria „a fi”, adică sunt nonachizitiv. S-ar explica astfel scârba mea în faţa tezaurizării unor informaţii. De-asta nu sunt bun eu de istoric literar. Scriind teza, sunt nevoit, cu eforturi penibile, să simulez acribia avidă a unui istoric literar. În schimb, îmi place literatura fără documentare şi eseistica.

Umorul lumilor închise, amintit de Escarpit. Fiecare „lume” are un cod umoriostic al ei. Acesta îi ajută pe indivizi să se recunoască între ei.

Despre căile nonlingvistice de spiritualizare (una dintre temele de substrat ale romanului meu aflat în faza de proiect).

Uimitoare informaţii primite de la M. Un om avizat.

24. 7. O ceaţă de deprimare coborâtă asupra mea. Noroc că ştiu destul tehnici pentru a ieşi dintr-o asemenea situaţie. Cauza imediată pare a fi un film vechi, cu Audrey Hepburn şi Gregory Peck: „Roman Holiday”. M-a impresionat, mai mult decât filmul, forţa arhetipului. Iubire imposibilă, cu atât mai violentă, cu cât mai imposibilă. Fără aşa ceva, totul este comedie, trivialitate sau normalitate. Nu cere să fie povestit.

Acest gen de iubire este cel mai potrivit pentru literatură. Din instinct sau pură tehnică, mai toţi romancierii îşi aleg astfel de iubiri pentru personajele lor.

De data aceasta era o moştenitoare regală (uimitor de bine interpretată de Audrey Hepburn) şi un ziarist. Nici-o posibilitate. Sărutările lor sunt disperate, de parcă s-ar săruta doi oameni despărţiţi de un perete de sticlă; unul din materie (femeia), celălalt din antimaterie. Contactul lor nemijlocit ar produce o explozie.

 

25. 7. Nu trebuie să mă las sufocat de simboluri. Televiziunea, cu jocurile ei olimpice cu tot, aşa ceva tinde să facă. Totul este bun, frumos, înălţător, dar rămâne tot mai puţin loc pentru existenţa mea personală. Dacă o ţin înainte cu uitatul la televizor, ajung un cosumator imbecil de imagini. Până şi asta se poate transforma în viciu! Degeaba  nu fumez, nu beau cafea şi fac yoga, dacă mă uit la televizor!

26. 7. Presa noastră a strigat sus şi tare că Nadia Comăneci a fost furată de titlul olimpic. S-a publicat şi o poză trucată în „Scânteia”. Capul Nadiei a fost plantat pe trupul Davâdovei, câştigătoarea titlului! Mici, dar cu coada sus!

Cabotinajul bătrânilor, cu scopul de le atrage cumva atenţia tinerilor. Aşa ceva practică tanti Victoria, jucând comedii şi străduindu-se să fie amuzantă, spre a fi vizitată, căutată. La fel face bătrâna auzită de mine prin fereastra deschisă. Până şi glasul ei este adaptat, având ceva din răguşeala intermitentă a unui copil răzgâiat. În fond, este o luptă admirabilă, dusă până la ultimul cartuş. Constat că soiul acesta de comedie este specialitatea regăţenilor (tanti Victoria ar fi o excepţie).

Realizarea de sine a omului. Cea socială este materială, palpabilă. Cea psihică ţine de vocaţie sau de adoptarea unor tehnici potrivite. Marea dispută a literaturii ţine de stabilirea unei ierarhii între cele două forme de realizare. Adevărul, adesea ocolit de literatură, este că amândouă sunt la fel de bune. În toate epocile, omului sărac i s-au recomandat diferite tehnici de ameliorare a stării sale de spirit. Şi simţul comun face asemenea recomandări, nu numai politicienii şi moraliştii. Se recomandă însurătoarea rapidă, conceperea unor copii, munca cinstită, plină de dăruire. Acestea pot duce la obţinerea unei bune stări de spirit, adică la fericire.

Lucrurile chiar sunt aşa, în mare. Pentru fiecare individ se punre însă probleme de a obţine o tehnică potrivită mai ales pentru el însuşi (sau de-a o ajusta pe una dintre cele consacrate). Iată cazul bărbaţilor căsătoriţi, dar având şi amante. De regulă, aceştia sunt realizaţi şi social.

L. C. susţine că fericirea se realizează printr-o dizolvare psihică a individului într-o categorie. Interesant, dar asiatic.

1. 8. Corectez teza. Constat că în text s-au strecurat tot felul de idei interesante. De pildă, o dilemă: artistul trebuie sau nu să trăiască în mod expresiv? Probabil că da, dacă acceptăm ideea că avem conştiinţe necompartimentate, aşa cum erau calele corăbiilor. Trăirile expresive ar aduce o „frăgezire” a expresiei literare (artistice).

 

8. 8. Am corectat teza. Vara asta cred că o termin.

Este o caniculă grozavă. În contratimp, am reînceput crosurile matinale.

Nu mai îmi dă nimeni telefon (D. face excepţie). Lucrul acesta mă bucură, îmi dă o stare de pace.

 

9. 8. A treia zi de crosuri. Am mai început o dată, acum vreo câteva săptămâni, dar am făcut o întindere şi am fost silit să întrerup.

Viaţa de celibatar are haz doar dacă sunt evitate femeile. Un celibatar preocupat de femei este un eşec al propriei sale categorii.

Teza se apropie de sfârşit, lent, implacabil. Nemaiavând repeziciunea gândirii, deţinută, cred, cândva, mă aliez cu timpul. Este singura soluţie. S-ar putea să închei până la 1 septembrie.

Pe nesimţite, existenţa mea a fost cotropită de literatură. Actualmente aproape tot ce fac este subordonat intenţiei de a scrie şi a publica. Ciudat şi plăcut este faptul că literatura devine tot mai mult, pentru mine, un scop în sine. Aşa ar trebui să fie, în mod ideal. L. C. spune, de altfel, că merg spre o totală contopire cu categoria de scriitor. Ea este însă o dibace lansatoare de flaterii.

10. 8. Două episoade interesante. Mai întâi, o cerşetoare de un fel deosebit, o artistă. Ea cânta o melodie în stil de bocet, cu cuvinte inventate pe loc, se pare. Îşi povestea nenorocirile, zicea că nu mai vrea să trăiască. De ce nu o ia Dumnezeu? Avea o voce plină, bine timbrată. Ar putea să cânte, cu deplin succes, muzică populară. Zicea că a paralizat la cutremur, dar eu am auzit-o încă de când stăteam în Berceni, înainte de 1977. Mergea în nişte cârje prea scurte şi îşi mişca anevoie picioarele. Cred că este perfect sănătoasă.

Apoi, o „schiţă” cinematografică cu Alberto Sordi. Un cuplu de uvrieri nimeresc în Sardinia, la un hotel de milionari. Întâlnirea bizară dintre două rase diferite. Aristocraţii, slabi, rasaţi, cu probleme exclusiv psihice mănâncă porţii microscopice şi sunt supli. Oamenii de rând, graşi, mâncând din greu paste. Femeia, uimitor de reuşită: vulgară, grasă, profilată până la deformare pe funcţia de matroană bună la suflet, având lentoarea supraponderalilor. Filmul mi-a produs via plăcere adusă de adevăr. Superioritatea aristocraţilor este pur estetică; gregarii, în schimb, deţin superioritatea psihică. Aristocraţii sunt fragili psihic, nu rezistă decât în condiţii de seră.

Ratarea este pe măsura fiecăruia; este decisă de fiecare, în propria sa instanţă intimă. Ratarea este sentimentul cronic de nemulţumire faţă de propria performanţă.

De ce oamenii se grăbesc tot mai rar pe măsură ce înaintează în vârstă? Pentru că au sentimentul unei tot mai rapide scurgeri a timpului.

 

17. 8. Continuu dregerea tezei. Trebuie să devină invulnerabilă la obiecţii de procedură. Voi avea aproape sigur parte de aşa ceva.

În ciuda vieţii cumplit de raţionale, nu pot scăpa de simptomele psihasteniei. Apar la cel mai mic efort intelectual. Interesant este că ele nu alterează puterea de judecată, ci mai degrabă cheful de a pune la treabă această putere.

Săptămâma viitoare mă voi înscrie la un concurs de şah. Motivaţia: m-am simţit întotdeauna bine în situaţii de suprasolicitare.

23. 8. Particip la un concurs alături de jucători modeşti. Ei se căznesc de ani de zile să obţină categoria I. Am pierdut două partide şi am câştigat una. Ca şi altă dată, mi-a lipsit obiectivitatea în aprecierea poziţiilor. Este un echivalent şahistic al carenţei de simţ al realităţii… Mi-a lipsit şi disciplina de joc, acel mod metodic de a trata partida. Poate că nici nu vreau să câştig, în subconştient. Acuz şi un hiperoptimism, transformat uneori în exagerată prudenţă…

Am adus noi modificări la capitolul introductiv al tezei. Am scos o serie de teoretizări, de natură să complice prea mult lucrurile. Acum urmează să mai redactez doar concluziile. Am făcut mult caz de teza aceasta, în loc s-o scriu pe tăcute, cu calm.

Concursul se desfăşoară undeva pe la Pipera, în afara oraşului. Până acolo se ajunge cu tramvaiul 16. Acesta trece prin locuri frumoase,  pe lângă lacul Floreasca. Sunt şi nişte crânguri pe acolo. Am de fiecare dată impresia că merg cu trenul. Vag, îmi amintesc de trenul cu motor Diesel, „motorul” spre Comloş, de pe vremuri.

 

24. 9. Am fost la Braşov între 7 şi 23 septembrie. Am făcut o partidă de calm şi de bun simţ împreună cu mama. Am lucrat la concluziile tezei. Sunt aproape gata. Munca intelectuală (autentică) este chinuitoare, dar practicând-o, simţi că trăieşti.

Am continuat crosurile de dimineaţă. În curând se vor împlini două luni de când le practic. Mi-au devenit ceva firesc. O mare realizare, cred.

Viaţa optimă are o formă distinctă. Neintelectualii obţin în mod natural acest lucru. Cei mai mulţi intelectuali au, în schimb, sentimentul improvizaţiei fără de sfârşit; li se pare că o formă clară de viaţă este ceva limitativ, inferior. De aici nefericirea, numită azi nevroză.

Se poate vorbi despre „eficienţa psihică” a fiecărui individ. În funcţie de ea, respectivul reuşeşte să obţină o interioritate convenabilă

O poezie scrisă la Braşov.

Să ne privim în ochi,

simţind cum iubirea

cade încet asupra noastră,

ca o răcoare divină.

26. 9. A doua parte a vieţii are o miză: supravieţuirea. Prima parte nu are miză, este un joc gratuit şi savuros.

M-am gândit la cele de mai sus, constatând nemaipomenitele preacauţii ale oamenilor maturi în faţa căsătoriei. Tinerii, în schimb, se căsătoresc în mod spontan, în joacă. Adulţii şi bătrânii calculează la nesfârşit, de parcă ar avea cine ştie cât încă de trăit.

Este mult mai greu de finisat o acţiune decât de executat în mare. Observ asta acum, când aduc ultimele ajustări nefericitei mele teze de doctorat.

30. 9. Azi a fost prima zi de „serviciu”. La redacţie, nici o schimbare, în afară poate de o accentuare a comediei.

Sunt în planul editurii C. R., dar nimic nu este încă decis.

„Viaţa începe la patruzeci de ani.” O zicală destul de adevărată. Societatea devine mai îngăduitoare.

Crosurile mele au efecte bune, nici vorbă.

Trebuie să fiu atent la păstrarea unei realizări psihice (cu efecte sociale): convingerea că nu este cazul să dau din mână nici un text scris neglijent sau cu platitudini. Cu alte cuvinte, să nu recad în condiţia de publicist intrepid, autor de texte prost scrise. Nu trebuie să cedez tentaţiei de a câştiga uşor câteva sute de lei.

Dezavantajul unei eventuale decăderi de acest tip  ar fi dublu. Pe de o parte, ar fi stricate nişte efecte construite cu migală în ultimii doi ani (stimă nu doar din partea profesioniştilor). Pe de altă parte, ar fi anulate nişte efecte psihologice. Ar apărea pericolul de a intra din nou în starea de febrilitate improvizatorie, nefavorabilă din toate punctele de vedere.

Se cere să merg înainte, consolidându-mi cu tenacitate starea de echilibru psihic obţinută prin viaţă cumpătată şi pregătire fizică.

 

4. 10. Un film ingenios trudeşte din greu la impunerea unei mitologii a omeniei („Ora zero”). Îmi confirmă teoria cu privire la valoarea general umană a mentalităţii rurale. În plin Bucureşti contemporan ar exista o familie de tip patriarhal, cu o mentalitate rurală. Tatăl, foarte respectat, serios, cu caracter. Fiii trăiesc împreună cu bătrânii. Unul este căsătorit şi are doi copii. Ceilalţi sunt pe punctul de a se căsători. Tatăl şi fiii lucrează într-o singură echipă, la I. T. B. Familia este forma de viaţă pentru toţi. Se fac sarmale, se aduc logodnicele în casă. Nu există miza îmbogăţirii, ci aceea de a fi în rând cu oamenii, de a fi om. Nu a avea, ci a fi. Conflictul se naşte între aceşti sfinţi laici şi fiinţele citadine, fără nimic sfânt.

Hotărât lucru, ideea mea centrală din teza de doctorat este corectă.

Am trimis textul tezei profesorului, la Iaşi. Presimt că va urma o nouă rundă chinuitoare. La telefon, profesorul avea aerul că pune la cale cu mine un fel de truc, menit să facă teza „să meargă”. Probabil că nu sunt înzestrat pentru meseria de critic literar (cu atât mai puţin pentru cea de istoric literar).

Revin. Astăzi, în România, se recurge, cel mai adesea din instinct, la o viaţă conformă cu mentalitatea rurală. O asemenea viaţă, cu un model existând parcă în aerul românesc, este potrivită pentru o ţară unde nu există posibilităţi legale pentru o mare prosperitate, unde spiritualizarea apare ca singura alternativă a hoţiei. Oamenii cu mentalitate rurală sunt spiritualizaţi într-o măsură uimitor de mare. Ei sunt capabili să opteze pentru o structură clară de viaţă, bazată pe împlinirea unor datorii morale. Ei se supun unor cutume, iată esenţa. Marea problemă a comunismului este să păstreze ideea de cutumă imuabilă, dar să-i schimbe aria de manifestare. România ideală ar fi astăzi un singur sat, unde toţi sunt rude între ei şi un singur tată (patriarh) le ştie pe toate.

Modul de-a recupera azi structuri arhaice este fascinant. De pildă, modul cum ştiinţa tinde să devină pentru majoritatea oamenilor ceva ezoteric, cvasisacru; savanţi preiau rolul preoţilor deţinători de secrete.

5. 10. Criticii de poezie ar trebui să citească, pentru antrenament, multe cărţi de critică plastică. Uneori respectivii autori au exprimări foarte pregnante. Ei sunt siliţi la aşa ceva de natura obiectului lor. Ei nu pot cita şi astfel ajung la un delir sistematizat al descrierilor. Critica literară este mai retorică.

Critica plastică este mai plăcută pentru firile senzuale, capabile să guste descrierile, fără să dorească neapărat raţionamente.

„Caminante” de Octavian Paler, născut în zodia Racului. Frumoasă carte, dar cumva ezitantă, neajungând nicăieri. O săgeată pleacă din arc, dar nu ajunge la ţintă, ci se roteşte în jurul acesteia, ca un ciudat satelit.

Azi de dimineaţă am văzut la alimentara o scenă grozavă. O pereche de bătrâni (65-70 ani); bine trăiţi, bine păstraţi; cu limbaj îngrijit de intelectuali. Îşi spuneau când „dumneata”, când „dumneavoastră”, când, parcă din greşeală, „tu”. Când bărbatul s-a dus la casă, i-a strigat consoartei sale ceva folosind „tovarăşa”. Savuros. Se aflau pe terenul intermediar dintre simţul umorului şi scrânteală. Dialogul lor mi-a amintit de „Cântăreaţa cheală”.

Am de scris din nou nişte articole. Asta este o mare porcărie necesară.

O carte despre şah ar fi ceva frumos şi nechinuitor.

În mulţi dintre noi dormitează o slugă.

 

6. 10. Trezitul de dimineaţă, consecvent practicat îi schimbă omului psihologia. Bunul simţ poate fi cultivat.

Azi, trei luni de când fac crosuri, trezindu-mă în fiecare zi la ora 5 (până în 28 septembrie, când s-a schimbat ora, m-am sculat de fapt la ora 4). Am obţinut astfel cîteva ore de mare luciditate şi de perfectă cenestezie. Să nu se mai mire intelectualii când, după ce pierd nopţi în discuţii, se trezesc  cu nevroze şi văd lumea în negru. Oamenii simpli se trezesc devreme şi fac astfel o lungă cură de bun simţ.

Trebuie să profit de orele dimineţii, fiindcă pe la prînz nu mai sunt la fel de lucid.

 

7. 10. Am zis că n-o să mai cad în cursa scrisului jurnalistic, dar iată-mă din nou gâfâind spre a preda la timp un text. Poate că voi avea energia de a spune nu, de data aceasta.

 

8. 10. Ora 5. Este bine să nu iei în serios nevroza. Sau, mai degrabă, s-o trişezi. Ea nu se manifestă cu egală întensitate pe tot parcursul zilei.

Anularea drepturilor de autor. Se va face sau nu? Politic, ar fi dezavantajos să-ţi ridici în cap intelectualitatea creatoare de opinie publică. Dacă se va face totuşi, va fi amuzant, vesel. Voi trăi veselia bizară încercată pe vremuri, când pierdeam toţi banii la poker. Situaţiile fără ieşire au, oricât ar părea de ciudat, hazul lor. Ele elimină problema opţiunii.

9. 10. Micşorarea vertiginoasă a drepturilor de autor echivalează cu o desfiinţare a lor. Asta înseamnă că societatea îi consideră pe scriitori în plus. Pentru mine rămâne posibilitatea de a mă face ziarist. Altceva nu văd. Să abordez o profesie manuală? Pare prea târziu.

Rezultă că succesul material este exclus în socialism. El poate să apară numai dacă omul fură.

Săracul are două căi de a eluda aspectele materiale ale vieţii: sfinţenia şi viciul. Şi viciul este într-un fel o spiritualizare, de trăire în ficţiune.

Vrei să-ţi schimbi psihicul? Nu ai decât să te scoli în fiecare dimineaţă la ora 5 şi să ieşi pentru o jumătate de oră din casă, pentru un cros (ca mine) sau pentru o plimbare. În câteva luni mentalitatea ţi se schimbă.

Mă ţin serios de şah şi asta îmi dă o bună stare de spirit. Caut să înţeleg logica acestui joc profund. Între timp, de preferinţă dimineaţa, scriu la cartea despre şah.

Între timp, m-am aucat să-i fac un fel de vocabular pentru limba germană, spre a putea citi cărţile de şah scrise în această limbă. Faptul că am fost cândva la şcoala germană îmi dă senzaţia plăcută a unor realităţi lingvistice familiare, parcă deprinse într-o viaţă anterioară.

Zvonuri că restricţiile cu drepturile de autor nu li se vor aplica scriitorilor. N-ar fi rău.

 

12. 10. De ce iubirile între parteneri cu mare diferenţă de vârstă au ceva tragic? Oamenii tineri sunt nemuritori, în sensul că nu au sentimentul propriei morţi (acesta coincide cu cel al trecerii timpului), ei trăiesc într-un prezent neîntrerupt. Ceilalţi, dimpotrivă. Incompatibilitatea dintre ei este precum aceea dintre zei şi muritoare. În povestirea SF premeditată de mine ar fi vorba despre un muritor (echivalent psihologic al meu) şi o nemuritoare (ar trebui să-mi amintesc cum se manifestă în intimitate o fată de 20 de ani).

Între ei există două tipuri de atracţii. El o iubeşte ca pe un fel de legătură cu viaţa; ea simte atracţia morbidă pentru moarte, aflată, latent, în sufletul fiecărui om.

În povestire, mai întâi, întâlnirea. Cele două atracţii se declanşează. Apoi, apropierea, împlinirea. Revelaţia statutului  de fiinţă nemuritoare al fetei. Disperarea înţeleaptă a bărbatului. Plecarea ei, atunci când el urmează să devină dizgraţios de bătrân. Scris la persoana întâi. Un avantaj este faptul că nu este doar o povestire SF, ci şi o parabolă a îmbătrânirii şi a iubirii. El se va gândi la o comunicare spirituală cu ea, de dincolo de moarte. De căutat un episod mitologic echivalent. Ar putea deveni un mic roman. Riscul: apariţia unor note umoristice, dacă ideea fantastică nu este introdusă cu suficientă fineţe.

Partenera, nemuritoarea, să fie invizibilă şi impalpabilă; să fie o iubire platonică, spirituală. Bărbatul să trăiască un timp sub magia unui contact spiritual, apoi, din cauza îmbătrânirii să reuşească tot mai greu; în cele din urmă contactul spritual să devină imposibil. O astfel de povestire ar fi prea de tot descărnată. „Mitul adolescentei superbe” s-ar transforma într-o parabolă cu nuanţe religioase.

Ar mai fi opoziţia între intensitare şi durată. Iubirile crepusculare sunt mai scurte şi, cu siguranţă, mai intense, mai disperate. Se pare că amorul final are o asemănare de esenţă cu prima iubire. Amândouă au în perspectivă absolutul. Amândouă sunt atemporale, cu totul antisociale. Iubirea discordantă ar trebui deci să fie scurtă, violentă, intensă, o luptă de ariergardă cu moartea.

 

# În această însemnare analizez aproape impecabil iubirea de senectute trăită de mine peste treizeci de ani şi literaturizată în „Curtezana onestă şi astrologul” (2011). Poate că, într-adevăr, ne presimţim simultan toate vârstele. #

 

18. 10. Uimitoare sunt anumite întreruperi, goluri ale vieţii mele. Totul merge bine, când, deodată, se petrece o defecţiune; câteva zile trec fulgerător, ca un salt în timp. Mă trezesc că s-a scurs o săptămână, un interval alb, fantomatic, inconsistent. N-am amintiri despre el.

Alaltăieri seară m-am dus la un amic. Am băut vin şi am auzit lucruri interesante. M-am culcat destul de târziu, iar a doua zi n-am reuşit să mă trezesc la timp; n-am alergat, n-am reuşit să citesc nimic. Sâcâit de o senzaţie de disconfort, m-am dus la club, unde am jucat prost. Înainte de a pleca la club, am încercat să citesc ceva. N-am priceput nimic. Iată cum s-a scurs ziua.

Pe de altă parte, poate că tocmai această scurgere naturală de episoade imprevizibile constituie savoarea vieţii. Poate că sunt un egoist etc.

Cele patru cărţi ale mele se află, pare-se, pe drumul editării. N-ar fi rău. Constat că nu sunt impresionat în chip special de această perspectivă.

19. 10. Şi şahul poate fi o formă de viaţă. Întrebarea este în ce măsură poate fi asociat cu literatura. La prima vedere, par a se respinge cu orgolioasă ostitilitate. Să fie totuşi posibilă o conciliere?

Primul episod al unui nou film serial. Cele mai multe aspecte sunt convenţionale. M-a impresionat însă modul extrem de direct şi de brutal al negocierii tuturor lucrurilor. Lecţia ar fi: fără o îndrăzneală brutală n-ai ce căuta în lumea de azi. Există totuşi şi alte metode. Directeţea americană este potrivită într-o lume unde totul este posibil. La noi, spaţiul de manevră este mult mai restrâns, la noi se cere virtuozitatea improvizaţiei şi mai puţin geniu strategic.

Joc şah. Am bizara impresie că timpul lucrează în favoarea mea. Poate şi fiindcă o să-mi apară patru cărţi în curând.

„Toate la timpul lor”. Mare vorbă! Eu n-am făcut nimic la timp şi uite că trăiesc, nu sunt dat afară din lume.

 

21. 10. Una caldă, una rece. Zvonuri că ajutorul bănesc acordat scriitorilor cu o jumătate de normă va fi retras. Astfel voi avea circa 500 lei pe lună, 800 fiind reţinerile! Aş reveni la situaţia de acum trei ani. Astăzi jocul este totuşi altul, cu mai mult posibilităţi de manevră.

Am vorbit la telefon cu profesorul. A zis că teza este bună şi sunt necesare doar nişte modificări minime. A zis că paginile este bine să aibă cât mai multe subsoluri! Pentru impresia ştiinţifică! Deci povestea cu doctoratul se apropie de sfârşit.

Toamna s-a instalat pe deplin, azi de dimineaţă am alergat printr-o ploaie măruntă, dar nu neplăcută.

Ţiganii, cu dispreţul lor aparent pentru convenţiile europene, sunt nişte fiinţe atrăgătoare, în principiu. Îmi amintesc de troglodiţii lui Borges, din „Nemuritorul”.

O povestire SF despre cearta unor măturători de stradă, la ora dubioasă când răsăritul soarelui se apropie. Unul dintre ei are puteri paranormale, de vindecător. O nuntă de câini trece hămăind. Un alergător singuratic, în trening. Maşini cu faruri orbitoare. Eventual intervenţia unui ţigan asupra unui accidentat, lovit de un automobilist enervat de faptul că a fost nevoit să se scoale din pat. Este chemată Salvarea. Rănitul pare că stă să moară. Ţiganul opreşte coma.

Uite că, deşi mă ocup de şah, îmi vin şi idei literare.

24. 10. Aflu că în şahul românesc există o corupţie nemaipomenită. Se fac concursuri fictive, se negociază partide, se atribuie diferite clasificări pe nedrept. Este vorba de bani; plăteşti, ajungi maestru! Ceva şah tot trebuie să ştii, oricum.

Soţul lui R., mult încărunţit la treizeci şi ceva de ani, cu o privire înstrăinată de nebun, extrem de slab, părând incapabil de bucurie şi de politeţe. Numai dracul poate să ştie ce fac aceşti doi soţi în intimitate.

 

26. 10. Am intrat într-un concurs de şah. Ar fi cazul să joc mai bine, de data aceasta.

Am vorbit la telefon cu E., de la Turda. Relaxarea ei este foarte mare, vecină cu indolenţa.

Profesionismul aduce tristeţe; improvizaţia este veselă (vezi stilul românesc faţă de cel german). Umoristul este diletantul prin excelenţă. El este atât de vesel pentru că nu se pricepe la nimic foarte bine.

3,5 puncte din 5 partide. Sunt cam bolnav. Azi şi ieri n-am fost în stare să alerg. Gimnastica am făcut-o, cu chiu cu vai.

M. P. şi soţia sa; egoismul lor senin, tandru, aş zice. Dispreţul lor bine filtrat faţă de patima mea pentru literatură. Ei îmi acordă un statut de „sacrificabil”. Modul lor subtil – jignitor de a se purta cu mine, ca şi cum aş fi un solicitant. Nu vor mai avea această ocazie, se pare.

La maturitate, omul refuză să mai practice salvarea aparenţelor şi este dispus să meargă până la capăt.

Voi călători la Timişoara pentru a lămuri problema cu F. şi pentru a participa la una dintre naivele consfătuiri SF.

Cel mai bun înlocuitor al fericirii: demnitatea.

 

1. 11. Dansez cu D. un fel de menuet. Când eu o iubesc, ea începe să-mi facă mici şicane, de tot felul. Când amorul meu scade (are şi acest sentiment sinuozităţile lui), ea începe să devină, în mod straniu, tandră şi iubitoare.

Acum, când toate treburile s-au aranjat, când am atins un grad ideal de maturitate, retuşându-mi cele mai multe inconsecvenţe de tinereţe, D. pare iritată, agasată. Pe când mă căzneam în chip penibil cu teza de doctorat, era extrem de binevoitoare cu mine. La fel, atunci când îi mărturiseam că manuscrisele mele zac fără speranţe prin edituri. Acum îi spun că o să-mi apară curând patru cărţi şi este cuprinsă de o indignare bine stăpânită! Bizară persoană! O singură tresărire de simpatie am surprins în ultima vreme, la ea: atunci când i-am spus la telefon că sunt bolnav, gripat! Se pare că va trebui să simulez că toate lucrurile sunt cu susul în jos, că realmente cursul vieţii mele este înspre eşec. Doar aşa îi voi stârni anumite sentimente favorabile pentru mine!

Decurge că felul meu de a face gimnastică şi de a nu fi apăsat de cei 41 de ani este enervant. Ar trebui să par excedat, istovit, dărâmat. Atunci D. ar fi mulţumită şi m-ar tutela cu îngăduinţă.

4. 11. D. recidivează cu suavitate. Este o Femeie, asta e clar.

Am obţinut 7,5 puncte din 10. Am luat astfel nota principală pentru categoria I. Este o realizare mult dorită de mine. Cred că a fost posibilă datorită bunei mele pregătiri fizice. În condiţiile acestui început bun, anul meu şahistic are hazul lui, nu este pândit de ridicol. Este altceva să lupţi pentru titlul de candidat de maestru. Mă voi duce se pare,  la Herculane, pentru alt concurs, spre a obţine nota secundară (6,5 din 10). Apoi, alte concursuri. Va fi vesel.

Profesorul mi-a adus teza, cu mici obiecţii destul de stranii. Omul este cu totul neinteresat de latura ideatică. Îl obsedează  formulările, proprietatea  termenilor folosiţi în text. Voi modifica după cum mi-a spus şi toată lumea va fi mulţumită.

Viaţa după patruzeci de ani se dovedeşte a fi mai mult decât suportabilă. Recunosc, îmi este aproape imposibil să-mi înfrânez iubirea pentru D.

 

11. 11. L. P. mi-a spus că vorbesc mai intresant decât scriu şi că ar trebui „să fac” un roman. Eu i-am replicat că vorbesc aşa, fiindcă îmi place de ea. Etc. Ideea este că ar trebui să o fac o cură de tăcere înainte de a mă apuca de roman. Mâine voi încerca să mă reapuc de crosuri. Pauza: circa zece zile.

La Timişoara m-am convins că multe dintre îndeletnicirile adulţilor sunt simple jocuri strategice, având darul de a înşela opinia publică.

Am cunoscut o fiinţă cu studii medii. „Din primul foc” mi-am dat seama la ce mă pot aştepta de la ea. Are o pozitivă lipsă de rutină bucureşteană. Rea este sinceritatea comportamentului său. Ea marşează prea vizibil spre postura neinvidiabilă de târfă literară. Nu am nici-o îndoială, va reuşi, dacă perseverează. Ea nu trebuie decât să cunoască  o serie de scriitori şi să trăiască, pentru scurte perioade (chiar şi de o noapte, eventual) cu fiecare dintre aceştia. Lucrurile vor începe să se aranjeze văzând cu ochii.

În tren, laşitatea lui I. H., om cu demnităţi. Un arab beat s-a apropiat de el şi a început să-şi bată joc în moduri destul de subtile, de pildă strângându-i mâna în reprize mult prea lungi, scuturându-i-o la nesfârşit. I. H. a râs tot timpul, diplomatic. Scenă penibilă. I. H. chiar se crede un om politic, un soi de diplomat. În tren, atunci, a jucat secvenţa celui aflat deasupra vicisitudinilor, a unuia imun la ghimpii din viaţa omului obişnuit. Napoleon: „Pot fi ucis, dar nu pot fi jignit”.  Eu, în schimb, când arabul a încercat să mă includă în jocul lui, am ripostat; drept urmare, omul s-a calmat şi a plecat. Eu nu sunt însă lider literar, sunt doar bărbat.

 

12. 11. Dus de M. P., am am cunoscut un yoghin. Face şi karate. Câteva amănunte practice aflate de la el. Un flux binefăcător părea a veni din direcţia lui.

O cameră plină cu obiecte de artă greu dobândite. Apoi, gazda, băiatul cu priviri de nebun (fixe, negre). Vorbea incoerent, enervându-mă întrucâtva. El scrie şi proză, a publicat câte ceva. Singurul lui text citit de mine are certe note de sminteală. Poate că mă înşel, iar el este doar exaltat, din cauze necunoscute de mine.

Azi am reluat crosurile, cu prudenţă. Mă voi ţine cu dinţii de practicarea lor.

Evoluţia cărţilor mele: ca într-un joc electronic, unde nişte cai înaintează sau rămân pe loc în funcţie de capriciile unei bile. De la Iaşi am aflat că nu mai poate fi vorba despre o apariţie în acest an. La „Albatros” şi la C. R., lucrurile par a merge normal, către apariţii în primul trimestru al anului 1981.

Ar trebui să profit de apariţiile respective şi să tot dau cărţi, săltându-mă astfel pe o altă orbită, în minţile dubioase ale editorilor.

13. 11. Probabil că programul optim trebuie să transforme fiecare zi într-un etalon al vieţii duse de individul respectiv. Să fie ilustrativă pentru ansamblu.

M-ar contrazice ideea că viaţa omului trebuie să fie formată din mari acte, relativ independente (cazul scrierii unei cărţi, de pildă). Astfel, marile realizări ar coincide cu nişte sincope ale vieţii. Terminând una dintre realizările vieţii lui, omul s-ar trezi ca dintr-o transă, ar reveni parcă de pe altă lume. În această situaţie, nu ziua ar fi unitatea de măsură a vieţii (cum susţin eu în ultimul timp). În cazul marilor realizări, ar fi vorba despre zvâcniri iraţionale, mai lungi sau mai scurte. A doua posibilitate răspunde chemării obscure de a-ţi multiplica existenţa.

Această chemare s-ar ivi mai ales la firile artistice. Cum am mai spus, scrierea unor romane ar însemna trăirea tot atâtor vieţi. Persoanele eficiente în sens tradiţional trăiesc o singură viaţă, consolidând-o în chip coerent. Şi în cazul lor apar însă întâmplări de celălalt tip, cum ar fi divorţurile, recăsătoririle, schimbări ale locului de muncă. Cât de adânc este atinsă fiinţa de toate acestea nu se ştie.

Revenind la o existenţă axată pe unitatea de măsură a zilei, amintesc mentalitatea rurală. Aceteia i-ar corespunde o singură existenţă, o singură familie, o unică formă de viaţă. Ce se întâmplă într-un asemenea caz cu apropierea dintre mentalitatea rurală şi cea artistică, propusă de mine în teza despre Marin Preda?

Se cere o precizare. Mentalitatea rurală este unitară, este inexpresivă, dar produce expresii artistice; mentalitatea citadină nu produce expresii artistice, dar este în sine expresivă. În absolut, toţi orăşenii ar fi nişte virtuale personaje de roman. Tot în absolut, ţăranii sunt nişte virtuali autori de romane.

Mă exprim foarte încâlcit în ultimele zile.

24. 11. O perioadă confuză, fără nimic demn de-a fi reamintit. M-am înscris la un concurs de şah. Am reuşit să pierd 1,5 puncte din primele două partide. Am sentimentul că sunt hărţuit din toate părţile, deşi în mod obiectiv probabil că nu este aşa. Simt că se apropie clipa când va trebui să operez simplificări decisive; voi fi constrâns la aşa ceva.

Şahul duce la faliment social, dacă îl iei în serios. Un an de şah? Da, dar asta înseamnă un an de dispariţie funestă din lupta pentru supravieţuire socială.

Eu caut să le fac pe toate, dar lucrurile nu prea ies. Nu înţeleg ce am făcut atâţia ani, pentru a reuşi să ajung în situaţia unui om cu sentimentul că are de curăţat nişte vaste grajduri ale lui Augias.

Viitorul îmi apare ca un lung proces de curăţare a greşelilor cumplite ale trecutului.

Uneori mi se pare că toate ponoasele mi se trag de la femei. Ele sunt absurde, tind instinctiv spre distrugerea oricărui program, fac din ratarea masculină o preadulce acadea. Pe de altă parte, tot ele îi cer bărbatului să fie măreţ, să câştige mulţi bani, să fie într-o bună condiţie fizică etc. Trebuie să nu le iei în serios. Mare vorbă! Cum s-o faci, nu se mai spune. Probabil că un anumit număr de zile pe săptămână omul trebuie să dispară, să închidă telefonul.

Cât priveşte căsătoria, mă tem că nu-mi va aduce nimic bun, nu va fi o proteză socială şi existenţială, ci doar mă va transforma într-un serv.

O ipoteză: suma viciilor este întotdeauna egală, la un anumit individ. Lăsarea de cutare sau cutare practică n-ar însemna deci mare lucru. Nivelul celor rămase va creşte în mod automat, pentru a asigura suma dată de destin. Toate bune, dar asta înseamnă că graniţele noţiunii de viciu trebuie lărgite.

Îmi amintesc câteva scene. De pildă, doamna L. P. fuma cu nemaipomenită patimă atunci când era numai cu mine. Avea gesturi aproape somnabulice, aprindea ţigară de la ţigară. De asemenea, dovedea o mare poftă de a consuma alcool. Aproape sigur este o nesatisfăcută. Soţul ei, mic ganster virtual, o fi un neputincios. Morala: când o femeie practică frenetic vicii în prezenţa unui bărbat, ar vrea să se culce cu el.

Alt exemplu. Felul cum cei părăsiţi îşi „îneacă amarul” în băutură şi în fum de ţigară. Apare clar procesul de compensaţie. Decurge că bărbaţii beţivi (căsătoriţi) au dificultăţi sexuale (de o natură sau alta).

Ce raport există între suma (media) viciilor şi valoarea individului? Se pare că nivelul ridicat al unui viciu este, în absolut, un semn de superioritate. Cultivarea moderată a mai multor vicii ar fi un semn de mediocritate.

Lipseşte însă o definiţie a viciului. Propun una. O practică dătătoare de dependenţă, capabilă să intre în structura unei personalităţi.

Modalitate pentru transformarea prezentului jurnal într-un roman publicabil. Un titlu în genul „Jurnalul lui Miron Canabis”, ştergerea trimiterilor prea străvezii la realităţi deranjante.

28. 11. Aseara, la familia P., am avut intuiţia incompatibilităţii între generaţii. Acolo se afla un tânăr de vreo 23-24 de ani. El făcea tot posibilul pentru a fi cât mai spiritual. La un moment dat mi-a spus că îi vine peste mână să mi se adreseze cu „dumneavoastră”, sugerând că ar fi bine să ne tutuim. Împotriva cursului evident al situaţiei, am spus că poate să mă ia cu „dumneata”. El a părut contrariat, ca şi gazda, de altfel. Amfitrionul, un bărbat de 38 – 39 de ani, se tutuieşte cu tânărul, fără să-şi ascundă plăcerea provocată de această democraţie.

Am simţit că fraternizarea generaţiilor este de fapt imposibilă, în afara unei ipocrizii comode. Încerc o explicaţie.

Se pare că maturitatea este, într-adevăr, cum spune Shakespeare, marea miză a vieţii. Cei admişi în clubul maturilor au plătit cu viaţa, cum s-ar spune. Cu anii lor. Maturitatea este deci o elită a vârstelor. În rândurile ei se poate intra însă  şi prin diverse trucuri. Femeile intră prin relaţii sexuale, autentificate sau nu social. Tinerii arivişti (cel amintit aşa ceva era; în ciuda boemei lui bine calculate, strângea cu disperare relaţii utile) recurg la trucul fraternităţii, al prieteniei spontane, „cosmice”, dincolo de vârste. Ei pot fi astfel primiţi printre cei maturi, dispreţuiţi în secret şi exploataţi de ei.

Ce-i rău în asta? mă veţi întreba.  Nimic, desigur. De menţionat însă că maturii înclinaţi spre asemenea relaţii acuză o bătrâneţe prematură. Ei încep să simuleze tinereţea, semn rău.

Speculaţiile de mai sus mi-au adus aminte titlul unui roman de N. Breban, „În absenţa stăpânilor”. Stăpânii ar fi maturii.

15. 12. N-am mai scris în ultimele două săptămâni din pricina unui concurs de şah. Pe viitor va trebui să domesticesc pasiunea mea pentru acest joc, să-i acord un statut clar, în nici un caz pe acela de despot. Probabil mă voi opri la trei ore de studiu pe zi. Este necesar să privesc şahul ca pe o muncă şi nu să-l trăiesc ca pe un viciu. Să-l practic ca şi cum aş aprofunda o limbă străină.

Scriu cu mâna stângă, fiindcă am dureri la dreapta.

Ideea crosurilor matinale şi a trezitului la 5 dimineaţa a fost măreaţă. O serie de preocupări se autoexclud.

20. 12. Jucând şah de concurs, mi-am dat seama, parcă mai bine decât altădată, că oamenii nu ţin să facă lucrurile cum trebuie, bine adică; cei mai mulţi salvează, în neştire, aparenţele; în primul rând, în faţa lor înşile. Un spectacol straniu. Unii n-au înţeles şahul, dar umblă cu ardoare după diferite calificări. Acest fenomen poate fi întrevăzut în cele mai diverse împrejurări ale vieţii sociale, pretutindeni unde diletantismul şi improvizaţia sunt esenţa unei distincte forme de viaţă. Există o legătură între acest fenomen şi viaţa de tip kitsch, lipsită de autenticitate?

Pentru a afla, trebuie să mă întreb, mai întâi, cum se desfăşoară, în mod concret, actul de salvare a aparenţelor. E simplu, omul tinde să pară altfel decât este în realitate. Cum adică să pară?

Dificil de răspuns. Poate că tocmai aici ar trebui să se afle felul concret cum indivizii tind spre stadiul „a fi în rând cu oamenii”; începi prin a părea, sfârşeşti prin a fi. Să pari, adică, elegant, dezinvolt, cu succes, deştept etc. Să ai o figură destinsă, să vorbeşti lustruit, ca şi cum ai fi plin de succese, ai fi cultivat, ai avea realmente idei.

În ce măsură forma se transformă în esenţă? Este posibil ca un simulant să se transforme în propriul său personaj. Dacă se produce o alunecare în direcţia opusă, omul este pândit de nevroză, presupun, tensiunea dintre actor şi personaj devine periculoasă. (Mă exprim confuz.)

Actul cumplit de consecvent al salvării aparenţelor îşi arată dezavantajele în vieţile bucureştenilor. Mulţi bolnavi de nevroze, mai ales femei.

Analogie cu actul de a trăi în mod constant peste nivelul real de trai – fenomen frecvent. Ce am amintit mai sus ar fi corelativul psihologic al acestui aspect strict material.

O legătură poate fi făcută şi cu stilul vanitos de viaţă, aflat la antipodul vieţii modeste. Modestia ar fi o conformitate cu sine, realizată printr-o paradoxală situare constantă sub nivelul real, prin păstrarea unui spaţiu de rezervă. Aest spaţiu împiedică alunecarea înspre comportamentul de salvare a aparenţelor.

O contradicţie în comportamentul bucureştenilor. Pe de o parte, ardoarea de a salva aparenţele, pe de alta, dorinţa feroce de comoditate.

Mă aflu în partea finală a unei gripe neplăcute. Poate datorită exerciţiilor yoga, am făcut totuşi o formă destul de uşoară. Am încheiat cu bine concursul de şah. Am obţinut norma principală pentru clasificarea „candidat de maestru”. Am făcut 7,5 puncte din 10. În ciuda bolii, am jucat cu uşurinţă. Adversarii au fost din cale afară de slabi. Sau au avut zile proaste.

Simt cum practicarea şahului îmi căleşte bunul simţ. În plus, şahul poate fi o formă de viaţă preţioasă în anii ce vin, din ce în ce în ce mai dificili pentru mine, din cauza singurătăţii.

M. P., cu nesăbuitele sale cereri de împrumuturi, este un om rău. Mă bucur că am scăpat de prietenia cu el.

Azi am simţit în mod distinct că s-a petrecut o mutaţie de mentalitate în capul meu, în legătură cu sexul frumos. Voi vorbi în zilele următoare despre ea.

1981

 

7. 1. Sunt bolnav în continuare.

Ideea unei retrageri definitive din viaţa improvizată. Asta ar presupune o mare şansă socială. Ştiu exact cum trebuie să procedez. Şahul mă ajută, nu este, cum s-ar părea, un factor dizolvant.

 

9. 1. Am fost extrem de bolnav, cu febră mare. Am recurs la antibiotice, prima oară după câţiva ani. Acum mă simt mai bine.

Corectez şpaltul însemnărilor de călătorie. Nu e prea rău, dar are o serie de naivităţi. Un profesionist feroce ar fi renunţat la ele. Le păstrez.

Probabil că va fi război. Omul trebuie însă să facă abstracţie de propria sa de moarte şi de război. Îmi voi continua programul.

O idee derivată din proverbul „Năravul din fire n-are lecuire”. Oamenii evoluează totuşi, se modifică. Ei nu-şi atenuează firea – asta ar fi ideea –, în schimb, se apropie tot mai mult de firea lor ascunsă, rămasă secretă până atunci. O banalitate cu interesante conotaţii psihologice.

Transformarea cuiva este foarte dificilă atunci când ajustările propuse îi contrazic înclinaţiile ascunse. În schimb cât de lesnicioasă este convertirea cuiva gata convertit în sufletul său! Menuetul dansat de om cu adevăratele sale înclinaţii, o viaţă întreagă, pare a fi marea temă a literaturii (sau a moralei). Este şi un ecou al controversei dintre primatul eredităţii şi cel al educaţiei. Psihologii au rezolvat dilema prin propunerea unor raporturi exprimabile în procente.

Cum am mai spus-o, pentru mine, marea miză a vieţii este modul cum omul se simte în sine însuşi, dincolo de ceea ce se întâmplă în mod obiectiv. Societăţile trebuie să „secrete” nişte euforizante (tranchilizante), doar aşa se asigură starea amintită mai sus şi individul devine un bun participant în jocul social.

13. 1. Ce fel de „stupefiante” secretă societăţile actuale? În primul rând, consumul. Individului i se flutură tot timpul pe la nas ideea că va putea cconsuma mai mult, dacă respectă regula jocului. Consumul este concretizarea succesului. În absenţa lui, reuşita rămâne ceva abstract (pentru cei mai mulţi, nu şi pentru cei puţini, doritori de putere).

O posibilitate uimitoare. Membrilor majoritari ai unei societăţi li se inculcă ideea vicioasă că sunt admise trucurile, înşelăciunile, „descurcările”, aranjamentele ilicite de tot felul. Se poate consolida astfel un sentiment acceptabil. Existenţa nu mai este resimţită ca fără ieşire, precum a unui osândit la galere. Indivizii pot rumega diverse scheme de inserare în mecanismele coruptibile ale societăţii.

Iată sensul calculat al corupţiei. Este o corupţie dirijată, admisă, având rolul politic de a inculca sentimentul de „frâu slăbit”. Asta este o soluţie excelentă într-o ţară cu un nivel scăzut de trai. Cu siguranţă, echivalente ale acestei situaţii pot fi găsite  în multe alte epoci istorice, când doar opoziţia politică este considerată un pericol real de către deţinătorii puterii.

Se pare că oligarhiile recurg la acest tip de stimulente doar atunci când stimulii de tip superior (religie, devoţiune faţă de anumite idealuri laice) nu funcţionează.

Boala mi-a trecut, lăsând în urmă o slăbiciune cumplită. Încerc să mă readuc la un nivel acceptabil al vitalităţii. Boala mea a fost o nouă ironie a soartei. A intervenit chiar atunci când mă pregăteam să încep a trăi cu totul raţional… Oricum, nu renunţ.

În 22 începe un nou concurs de şah. Mă voi înscrie, încercând să realizez a doua normă de CM.

Korcinoi a devenit  challenger-ul lui Karpov; vor sări scântei la meciul lor.

 

15. 1. Transcriu însemnările făcute cu prilejul unei vizite, pe o hârtie volantă. Sunt notele specifice tinerilor la modă din Capitală, în actualitate. Iată ce îi preocupă:

– testele psihologice;

– ştiinţele oculte;

– practicile ezoterice;

– relaţiile cu lumea artelor, ca suporteri sau chiar producători;

– dispreţ pentru căsătorie;

– relaţii sexuale neobişnuite;

– snobism al relaţiilor;

– vestimentaţie căutată;

– aviditate faţă de relaţiile considerate interesante;

– alcool, ţigări, cafea; cât mai mult posibil; nu se ajunge la beţie, de regulă, asta şi fiindcă beţivii trebuie să aibă constituţii fizice robuste, să fie rezistenţi;

– cultivarea unor relaţii internaţionale.

Dincolo de câteva neclarităţi, se întrevede un tip uman frecvent în anii din urmă.

20. 1. Sunt sănătos, slăbiciunea de convalescent a dispărut. Problema mea este acordarea muncii literare cu şahul de performanţă. Singura soluţie pare a fi respectarea unui program riguros. Voi realiza aşa ceva. Deocamdată lupt să ajung la nivelul avut atunci când m-am îmbolnăvit.

Ninge ameninţător-feeric. Cei din oraşe sunt grozav de frustraţi. Până şi o frumoasă ninsoare la provoacă nelinişti (înzăpezire, probleme cu transportul). Marile oraşe încurajează existenţele artificiale. Din acest motiv le sunt favorabile artiştilor şi nu prea bune pentru oamenii normali.

În „Copilăria. Adolescenţa. Tinreţea” de Lev Tolstoi  aflu noi confirmări ale ipotezei mele cu privire la marea literatură. Am spus că aceasta are în centru tipul artistic. Cititorii respectivi fac parte din aceeaşi categorie umană sau, în diverse nuanţe, îşi închipuie că-i aparţin.

22. 1. Despre seducţie. Oamenii se comportă ca şi cum ar avea în amintire un arhetip bine precizat. Cine doreşte să devină partenerul cuiva, dă un examen. El este comparat cu arhetipul respectiv, diferit, în funcţie de diferite grupuri sociale. Seducătorii nu au, în genere, un spectru universal de acţiune. Pot fi specializaţi în studente, fete din comerţ (cu studii medii), sportive etc. Din „Don Juan”, aflăm că este posibil să „ataci” orice categorie socială. Practica arată că lucrurile nu stau tocmai aşa. Teoretic, un om poate folosi mai multe jargoane, dar respectiva schimbare de registru este obositoare şi nu funcţionează decât la actorii înnăscuţi. Ce-i drept, astăzi există o tendinţă de unificare a limbajelor, datorită în special mass mediei.

Aici trebuie probabil introdusă în discuţie şi forma de viaţă. Este posibil să ai un limbaj comun, dar să fii incompatibil în această privinţă. Forma de viaţă are, mai întâi, o determinare socială (venituri, calitate şi amplasare a locuinţei, profesie). Se adaugă studiile, preferinţele culturale, hobby-urile. Adesea, bariere de diverse tipuri sunt trecute prin găsirea unui hobby comun. Relaţiile îndelungate, fără căsătorie, ar semnifica o nepotrivire a formelor de viaţă.

 

24. 1. Să scriu un roman al mediocrităţii (n-am citit „Omul fără însuşiri” de Robert Musil, dar poate că aşa ceva este). Aş avea ocazia să mă desfăşor. Cred că superioritatea este un slogan – iată fraza de început. Ar fi un fel de discurs cârtitor, o critică la adresa superiorităţii. Mediocrul vede petele superiorităţii, îi dă la o parte decorurile frumos desenate, îi persiflează lozincile.

Am câştigat primele două partide.

 

25. 1. A fi şi (sau) a avea. Moraliştii îi etichetează pe oameni. Practicienii se gândesc cum să-i folosească şi nu-şi bat capul în legătură cu adevărul despre ei.

Primii nu au scopuri practice, ceilalţi colecţionează informaţii şi relaţii utile.

Mi-a scris din Germania Rodica, fosta mea iubită. Pare a sta destul de rău cu nervii. O rod anumite obsesii.

31. 1. Am jucat rău la concurs. Am fost imprudent.

Mi s-a propus o rubrică la L. Asta va complica lucrurile, în sensul că va trebui să respect datele de predare. Prea greu nu cred că va fi.

Am luat 15.000 lei, avansuri la cărţi. Cea mai mare sumă încasată vreodată de mine. Într-adevăr, lucrurile par a se aranja, după patruzeci de ani.

Romanul? Marele roman? Când îl voi scrie?

 

2. 2. Convorbire cu D. B. Cândva, ea m-a şocat prin rutina ei mondenă. Acuză o bulimie pentru informaţii. Nu se mai satură de ele. Riscul este o pulverizare a personalităţii.

Cu câţiva ani în urmă am avut o conversaţie cu o doamnă, în maşina 31R, preferată (maşina) de literaţii şi mai ales de publiciştii aflaţi în drum către Casa Scânteii. Eu i-am expus teoria mea cu privire la existenţa de tip publicistic şi la cea de tip romanesc. Ea a zis că persoanele din a doua categorie riscă să-şi aprofundeze propria personalitate şi, în adâncuri, să dea de ceva urât sau meschin. O bună observaţie. Ar fi de spus că existenţele nefragmentate sunt nişte mijloace de realizare, nu doar de descoperire a sinelui.

6. 2. Am fost la teatru cu D. B. Se întâmplă cu ea un soi de dărâmare. Poate doar mi se pare.

Este de neînţeles câtă lume bolnavă este în Bucureşti. D. B. are vreo 26 de ani, dar în felul cum se mişcă şi există se vede oboseala unei femei de 40. În schimb, mintea ei lucrează. Este poate rezultatul unei tranzacţii diabolice, faustice: cedarea trupului în schimbul posturii de om avizat. Mulţi oameni de azi, îmboldiţi de un sfâşietor, tragic snobism, se deteriorează fizic dintr-un instinct al compensaţiei: fiecare act de dispreţ al trupului, zic ei, mă ridică spiritual, mă îndepărtează de inferioara materie.

Se pare că am „crampa scriitorului”! Este o formă rară de nevroză. Când începe să scrie, subiectul simte dureri mari în mâna dreaptă. Aceste dureri merg până la a-l împiedica să scrie. La mine ar fi o formă incipientă, fiindcă, după cum se vede, scriu încă.

8. 2. Din „Lumea ca labirint” de  Gustav René Ho>15. 2. Apariţia romanului „Balaban şi statuia”! După circa 8 ani de la scrierea lui! Arată bine. Cota de simpatie pentru mine a celor de la redacţie a crescut brusc. Mi s-a dat o rubrică, „Cartea de debut”. Să vedem cât o să ţină.

Merg înainte cu şahul. Joc rău din cauza unei ciudate nervozităţi şi a unei pripeli nejustificate. Poate din cauza partidelor rapide, a blitz-urilor.

Cât priveşte respectarea programului de viaţă, fac cât pot. Obţin cam 75% din ceea ce mi-am propus. Totul este să-mi domin nervozitatea declanşată, pare-se, de şah, să-mi construiesc o psihologie convenabilă. Speranţa cea mare rămân tot crosurile. Pentru moment le-am înlocuit cu plimbări rapide făcute la ceeaşi oră.

Să existe o neputinţă cronică, neucigătoare, aflată în tine pentru toată viaţa? Eu am, s-ar zice, aşa ceva. Tot cronică este însă şi lupta dusă împotriva ei. Acest aspect face din mine o figură „dublă”, dar de scuzat.

Având întotdeauna prea multe de făcut, zilele se scurtează într-un mod neliniştitor.

D. B., uimitoare făptură expresivă. Aviditatea ei informaţională este fără de sfârşit. Oare şi senzaţiile pot fi considerate informaţii? Cred că da. Donjuanii sunt nişte avizi de cunoaştere, dacă stăm să ne gândim. Unii nu concep cunoaşterea decât ca pe un proces raţional. De fapt, este cunoaştere orice demers îndreptat împotriva locurilor comune.

 

17. 2. Lupt cu starea de nervozitate. Mă gândesc să renunţ (am şi renunţat) la televizor. Îl găsesc perturbator. La radio nu voi asculta decât muzică simfonică. Le voi lăsa altora plăcerea de a se informa.

Fără să-mi dau seama, am picat din nou în plină publicistică. Nu mai ştiu nici eu ce să mai zic.

Întâlnire cu D. C. Bucuria ei faţă de cadoul meu, o carte rară. Trebuie să nu uit că după 40 de ani, bărbaţii nu prea mai pot fi doriţi pentru ei înşişi. Ei sunt doar fiinţe sociale, nu mai au prestigiul misterios al speciei, al tinereţii. Pe scurt spus: ori tânăr, ori cu bani. Se poate şi altfel, dar atunci omul este aruncat în nişte zone obscure. El este chemat să se adreseze doar unor femei marginale (handicapate) într-un fel sau altul (foarte tinere, bătrâne, vicioase etc.).

Aflu de la Iaşi că însemnările de călătorie vor apărea în curând.

18. 2. Disponibilitatea exprimată în poeziile unei tinere autoare ar putea fi definită ca un contrariu al stării de iubire. Iubirea ar fi un loc comun? În sensul că nu se schimbă, este invariabilă?

Două serii: 1. ironie, umor, disponibilitate, absenţa concentrării, preferinţa pentru lume (sumă a tututor schimbărilor posibile), a nu alege, a fi ales. 2. seriozitate, iubire, concentrare, preferinţă pentru un om, indiferenţă relativă faţă de lume, alegere a variantelor de viaţă. Prin preocuparea lor esenţială pentru lume, artiştii sunt în mod firesc damnaţi.

Cum introducem în această ecuaţie profesionalismul şi diletantismul?  Probabil că este vorba doar despre definirea unor stări interioare dominante; nu şi despre performanţa socială.

Ideea unui roman pornit de la avantajele mentalităţii patriarhale faţă de cea modernă (citadină). Un personaj cu psihologie de profet pleacă prin sate, pentru a-i convinge pe ţărani să nu se citadinizeze; eşecul său lamentabil; oamenii îl privesc ca pe un Don Quijote. Individul deţine totuşi atributele iluminării. Este fascinant, nebun, iubitor, dezinteresat, poet. Ar fi un fel de roman picaresc, cu diverse conflicte. Încheiere tragică. Personajul moare în urma unui accident stupid. Pentru asta ar trebui să umblu la vară prin ţară măcar o lună de zile.

 

23. 2. Probleme psihice din cauza şahului. Aştept rezolvarea de la crosuri. Le voi relua de îndată ce se va mai încălzi vremea.

Recenzii pentru „Luceafărul”, mult prea bine scrise, aşezate nefavorabil în revistă. N-ar fi trebuit să accept. Poate-mi voi recăpăta dexteritatea de altădată, pe când nu eram atât de scrupulos cu scriitura.

Simptomele de nevroză, dispărute în totalitate ca efect al crosurilor, au revenit. Riscul alergării: răceala, din cauza aerului rece, tras prea rapid în piept.

Citind o carte de versuri, mă gândesc la suferinţa adusă de abstracţiuni. Liniştitoare sunt numai povestirile, cât mai simple şi mai previzibile. Cu toate acestea, citindu-l pe Platon, n-am mai resimţit vreo suferinţă. Acolo abstracţiunile se topesc unele în altele într-un mod armonios.

Tăcerea prelungită ar rezolva multe. Logoreea se abandonează însă la fel de greu precum fumatul.

28. 2. În cursa articolelor  scrise de azi pe mâine. Cum nu mai pot da drumul unor texte slabe, mă chinuiesc.

Şpalturile de la „Lumea lui Als Ob”. Va fi cea mai bună dintre cărţile mele. Acum zece ani ar fi trebuit să apară. Azi nu mă mai emoţionează şi nici nu-mi mai schimbă viaţa.

Când avem probleme psihice, să apelăm cu încredere la locurile comune ale comportamentului social. Ele nu ne trădează niciodată.

Apropierea de o metropolă ar echivala cu o mărire  a profesionalismului, în dauna amatorismului. Mecanismul ar funcţiona şi în Capitala însăşi, de la periferie spre Centru. Nu cumva este vorba, de fapt, despre raportul plebe – elită?

Diferitele droguri (inclusiv cele benigne) ar mări sentimentul de disponibilitate.

2. 3. Un bărbat se îndrăgosteşte de sunetele emise de partenerea sa în timpul actului sexual. Este ceva mai degrabă feminin. Un proverb indian ar confirma: „Femeie intră în bărbat prin ochi, bărbatul intră în femeie prin urechi.” Să înţeleg de aici că seducătorii nu au doar glasuri învăluitoare, ci execută şi câte un număr de hipnoză în timpul actelor sexuale? Ceva asemănător am întâlnit la Durrell. Am reprodus citatul respectiv. Uimitoare înlocuire de senzaţii.

Preferinţa pentru auditiv ar însemna o iubire de artă şi mai puţin pentru senzaţii brute. Se preferă mai mult aura actului şi mai puţin actul în sine.

Bărbat obsedat nu de formele iubitei sale, ci de glasul ei, mai ales de uimitoarea muzică produsă de ea în timpul actului sexual. De aici, preferinţa pătimaşă pentru glasul ei, indiferent în ce ocazii auzit. Nenumărate convorbiri telefonice etc.

D. mă părăseşte, cu reproşuri de bădărănie. Probabil că sunt bădăran, în sensul că nu mă dedau tot timpul la subtilităţi bucureştene de protejare a sensibilităţilor maladive.

Pe măsură ce trec anii, apropierea primăverii mi se pare tot mai mult un nemaipomenit succes personal al meu, un fel de câştig nesperat şi chiar nemeritat.

Ideea că oamenii au existenţe programate nu în ceea ce priveşte evenimentele exterioare, ci în privinţa stărilor lor de suflet, a sentimentelor. Aşa s-ar explica unitatea de mentalitate a unor indivizi de aceeaşi vârstă. Şcoala, facultatea ar fi perioade fericite nu atât fiindcă au loc în tinereţe, ci din cauza unei armonii create de coincidenţa sentimentelor.

 

5. 3. Raporturile oamenilor fără copii cu animalele de casă, nişte succedanee de copii. Câinii au proprietatea (cumplită, pentru mine) de a nu se maturiza, de a se păstra pentru o perioadă relativ lungă la aceeaşi vârstă psihologică. Nişte copii eterni. Din acest motiv, oricât ar fi de simpatici, au ceva dezgustător, de roboţi. Orăşenii au pentru ei o iubire oarecum vicioasă. Ţăranii îi tratează, în schimb, drept ceea ce sunt, nişte animale devotate, netransformate în oameni.

Foiletoanele trebuie scrise la modul lejer; autorul nu trebuie să-şi bată prea mult capul cu ele. El ar trebui, de fapt, să le dicteze, improvizându-le, ca pe un discurs ocazional.

„Va fi linişte, va fi seară” de  Virgil Mazilescu. Titlul frumos al unui volum de versuri.

Aştept încălzirea timpului şi izbăvirea prin crosuri.

 

10. 3. Vremea s-a încălzit. Azi am făcut crosul de la cinci dimineaţa. Erau +4ºC. Am alergat fără nici-o dificultate de respiraţie. Se simţea un miros neplăcut, provenit de la o fabrică din apropiere. Era ceva toxic, nu mă îndoiesc de asta. Un miros identic se obţine prin arderea unui material plastic.

Imaginea critică găsită ieri, în maşina 105, în conversaţia cu un amic. Opera literară cu adevărat mare aminteşte de trepidaţia transmisă de o locomotivă electrică aflată în staţionare, cu motorul pornit. Când trece pe lângă ea, omul simte o lovitură în stomac. Scrierile mai puţin însemnate ar fi echivalentul unor mecanisme mici.

Publicistica la L. îmi aduce circa 1000 lei pe lună, dar nu cred că merită. Redactare articolelor respective mă stoarce de puteri în ultimul hal.

 

11. 3. A doua zi de cros. Merge bine

Cred că nervozitatea îmi va dispărea de îndată ce voi începe să lucrez la roman.

D. vrea să mă dreseze. Mi-ar plăcea să reuşească, dar nu cred că va fi cazul.

Nevroza (scriu acest cuvânt ca şi cum ar fi vorba despre o femeie) va da înapoi, mă va lăsa în pace, presupun.

Marea mea dificultate este logoreea. Ea nu poate fi asanată, ci doar deturnată spre scris.

Înlocuirea fericirii prin supravieţuire, iată rocada secolului.

Mă agăţ de scrierea unui roman. Simt că acţiunea de a-ţi rememora viaţa şi gândirea este izbăvitoare, precum o lungă, perfectă confesiune. Dacă nici asta nu merge, mă aşteaptă disoluţia psihică, după cum văd.

21. 3. Filmul „Dirijorul” de Andrzej Wajda. Ideile mari sunt puţine. Ele trebuie trăite, nu repetate.

28. 3. Mâine se termină concursul. Am făcut 6 puncte din 8 partide, fără pierdere. Am ratat câştiguri, dar am scăpat şi de pierderi. Mă copleşeşte oboseala. Murdară treabă. Am abandonat crosurile, fiindcă simţeam că mă prăbuşesc. Le voi relua. Şahul este un chin, o luptă interminabilă cu mine însumi.

Mă întreb ce voi face atunci când mi se va risipi iluzia că prin scrierea unui roman voi obţine  confortul psihic.

 

8. 4. A apărut volumul „Cuvintele unei călătorii”, textul scris de mine în Rusia. Nu este prea rău, dar rămâne un flecuşteţ.

La şah, 7 puncte din 10. Ultima partidă am ratat-o într-un mod bizar. În momentele decisive, în mine a apărut şi s-a amplificat o lipsă de apetenţă pentru succes.

Un film despre iubirea dintre un infirm şi o femeie normală. Ea este posibilă la nivelul platonic, ca apropiere între suflete. Tragedia începe, poate să înceapă, atunci când este vorba de specie, de amorul fizic. Multe drame moderne pot fi explicate pornind de la această schemă. Se pare că în multe cupluri de azi există un partener cu o infirmitate oarecare (cel mai adesea, una psihică). În acest caz, actul sexual capătă un gust amărui. Pe de altă parte, s-ar zice că infirmitatea îl aruncă pe individ în sus, către absolut. De altfel, lucru evident, cei mai mulţi dintre inşii „spiritualizaţi” sunt oameni bolnavi, handicapaţi.

Mai rămâne să mă întreb în ce măsură handicapaţilor le este dat să facă artă, literatură. Locul comun este: toţi artiştii sunt bolnavi. Prin urmare, geniul ar fi o esenţă de neputinţă a reproducerii în sens elementar. Cred că spun nişte cumplite banalităţi.

Ieri şi azi, crosuri, la ora 6 (de fapt la 5, fiindcă ora este decalată).

Dificultăţi cu cartea de critică. Va apărea, în schimb, „Lumea lui Als Ob”. Va fi o cărţulie bună, după părerea mea.

Pascal a zis: toate necazurile vin din neputinţa de a sta singur, într-o cămăruţă. Sau cam aşa ceva. Admit, cu condiia să scrii, în cămăruţă, un roman.

Zilele trecute i-am propus un aforism prietenului meu Mircea Bercan. Toate nenorocirile, i-am spus, vin de la diversele deturnări ale omului de la problemele perpetuării speciei. O măreaţă banalitate adevărată.

După o anumită vârstă, toate unirile între reprezentanţii celor două sexe devin de tip „azil”. Partenerul este azil pentru parteneră şi viceversa. Asta este ceva omenesc şi trist. În filmul amintit mai sus, celor doi tineri le era dat să joace roluri de oameni bătrâni şi să-şi acorde reciproc azil.

18. 4. Citez din Ludwig Binswanger, „Drei Formen missglückten Daseins : Verstiegenheit, Verschrobenheit, Manieriertheit”, Tübingen, 1956: „Manierarea, voitul, artificialul, afectatul, ne-naivul şi ne-naturalul se află în slujba acoperirii sau a ascunderii unei slăbiciuni vitale, a unei spaime de viaţă şi de moarte, dar şi a unei agresivităţi vulgare doar anevoie reţinute. Este vorba despre încercări intenţionate, izvorâte din nevoia acestei dezbinări, ba chiar a unei scindări multiplea, menite să asigure acoperirea sau ascunderea nesiguranţei şi jenei faţă de contemporaneitatea ridicată din punct de vedere social, aşadar de încercări aflate în slujba idealului exaltat al unei ireproşabilităţi sociale inatacabile şi impenetrabile, ba chiar a distincţiei aristocratice.” (apud Gustav René Hocke, „Lumea ca labirint”, trad. rom. 1973) Am impresia că citatul nu este tradus perfect. Cea mai atrăgătoare este ideea unei politeţi ca agresivitate ascunsă. Pare a fi cazul lui D. C., colegul meu de la redacţie.

Să citesc straniul tratat pentru cei părăsiţi de parteneri. Titlul este „Letting Go”, 1979. El este bazat pe o filozofie derizorie şi eficientă. Într-adevăr, iubirea tinde tot timpul să judece lucrurile ca şi cum s-ar petrece în eternitate.

19. 4. Azi este a 13-a zi de crosuri. Mă simt din ce în ce mai bine.

Am fost într-o vizită la un mic şef de la Televiziune. Le are pe toate, dar este foarte nemulţumit.

 

20. 4. Film la televizor, cu un Lino Ventura îmbătrânit. Nu-l mai prindea rolul de dur şi se afla la limita ridicolului. Bărbat la 50 de ani (actorul are probabil vreo 60) întâlneşte o femeie de  vreo 42 de ani. Atracţia dintre ei. Ea a fost închisă, e divorţată, are o repeziciune a mişcărilor, caracteristică pentru femeile aflate în luptă cu îmbătrânirea. Nici el nu stă mai bine, soţia i-a murit, fiul i-a fugit. Iubire de tip azil reciproc. Probabil cea mai umană dintre toate.

27. 4. A apărut „Lumea lui Als Ob”.

M-am întâlnit la Braşov cu G. K. La fel de amabil. Fără participare afectivă, în ciuda aparenţelor. El gândeşte, lucru nu prea frecvent. Mi-a spus câteva idei interesante. În mod ciudat, le-am uitat pe toate.

Azi ar urma să iau paginile de la „Analogon” spre corectare. Dacă apare şi asta, atunci chiar că este o performanţă.

4. 5. Sentimentul unei catastrofale scurtimi a timpului.

Preferinţa oamenilor pentru un anumit gen, în materie de partenere (parteneri). „Este genul meu”. Aşa se spune. Cum se explică?

Intelectualul nu poate duce o existenţă bazată pe consum. El trebuie să fie un ascet. Altfel este nefericit sau pseudointelectual. Numai că scriitorul nu este un intelectual, el este un poet; nu are de a face cu conceptele, ci   cu imaginile. În societatea de consum, intelectualul trebuie să evite cursele de tot felul.

Am corectura la „Analogon”. Este scurtată, au rămas totuşi 250 de pagini.

6. 5. Literatura o scrii petru tine însuţi. Când o scrii pentru alţii, faci diverse feluri de publicistică. Nefericiţii fac literatură. Scriind pentru alţii, înseamnă că ai un scop practic, deci nu eşti nefericit.

Nu voi mai da niciodată din mână un text necizelat până la capăt. A nu se preda o carte până nu se citeşte cu voce tare, spre a auzi cum sună frazele.

Se pare că omul se realizează numai când excelează în ceva anume. În acest fel se iveşte starea psihică „de mântuire”.

 

1. 6. De ce am tot timpul impresia că timpul meu este prea scurt? Din cauza publicisticii.

Despre căsătoriile cu mare diferenţă de vârstă. Mai întâi, varianta comentată de mine anterior, a mariajului de tip azil. Fiecare dintre parteneri are o anumită inferioritate (socială, fizică sau psihică). Bătrâneţea este defectul natural. Femeile cuplate cu bătrâni săraci ar fi nişte handicapate. De exemplu, dacă au dus o viaţă libertină până atunci, psihicul lor este slăbit. Şi frigiditatea poate fi o explicaţie. Fiecare partener să face că nu observă deficienţele celuilalt. Eu nu văd că tu eşti bătrân, eu nu văd că tu eşti o detracată etc. Azilul poate fi şi unilateral. Dostoievski, aproape bătrân, este luat de o tânără şi pură fată. Admiraţie pentru autor şi sentimente materne deviate.

Suntem biete fiinţe vulnerabile. Orgoliul este sminteală, dar şi un puternic motor social. Motorul ideal este iubirea.

2. 6. Într-o convorbire cu D. B. (am amintit despre curioasa tendinţă de autodistrugere a acestei fete), a venit vorba despre câinele lui Pavlov, cel cu reflexele dereglate. Cu un electrod în cap, el nu mai nimereşte farfuria cu mâncare. Vai de capul câinelui! am conchis eu.

Iubirea este umilinţă şi acceptare a morţii proprii. Orgoliul este ură şi neacceptare a morţii proprii.

6. 6. Plăcerea de a scrie vine din dorinţa de confesiune? Scrisul să fie analog sporovăielii despre sine însuşi, practicate de toată lumea? Se pare că da.

Ieri am fost în vizită  la B. N., într-un cartier necunoscut înainte de mine. Blocuri obişnuite. Lifturi, oameni, trandafiri, copii. B. N. îmi este nepot de văr. Soţia sa, placidă, fiinţă cumsecade, părând că se simte perfect de bine în propria sa familie (cu vagi plângeri, lipsite de convingere, la adresa unei anumite indolenţe a soţului său); arătând (nu văd de n-aş folosi expresia consacrată) ca o femeie bine regulată. Am mâncat friptură de porc, am băut bere rece, scoasă din frigider. Oameni în jurul vârstei de 25 de ani. Ea, ceva mai mare, după câte am înţeles. El s-a plâns fără întrerupere de faptul că în România nu beneficiază de libertate; doar în S. U. A. s-ar simţi bine şi şi-ar da măsura. Actualmente, cu liceul făcut, este băiat de maşini, liftboy sau roomboy, la un mare hotel, unde se cazează, se pare, doar străini. Discuţiile au fost sterpe. Băiatul nu avea noţiuni pentru a teoretiza şi nici apetit pentru alcătuirea unor planuri practice. Nici în căruţă, nici în teleguţă. Ori filozofezi, ori te apuci de treburi lucrative. Rău este că unii pendulează o viaţă întreagă între aceste două posibilităţi.

 

# M-am înşelat în privinţa lui. În anii următori, încă înainte de  1989, a reuşit să emigreze în America şi a făcut carieră în industria hotelieră. Este de presupus că soţia sa a avut un rol important în reuşita acţiunii de-a părăsi România pe căi legale. Nepotul meu a devenit un convingător reprezentant al clasei de mijloc. Ghinionist, a murit într-un accident de maşină, înainte de-a împlini  patruzeci de ani. Văduva sa, frumoasă repezentantă a poporului ales, s-a căsătorit cu prietenul familiei şi are o afacere de succes. #

 

Când se plânge, omul face o impresie proastă. Mulţi simt că aşa stau lucrurile şi se aruncă în cealaltă extremă: afişează veselia unor roboţi bine programaţi, declară că îi cunosc pe toţi oamenii necesari pentru a acea succes, că totul le merge ca pe roate. Aceştia din urmă nu pot fi decât stereotipi, ceilalţi sunt mai expresivi. Rezultă că o conversaţie onestă recurge la informarea reciprocă (această idee, bună, am auzit-o recent, nu este a mea); fiecare vorbeşte despre domeniul unde este mai informat decât celelalte persoane participante la discuţie; în rest, se pun la cale treburi practice: acuplări, schimbări de servicii, diverse aranjamente profitabile etc.

Mâine merg la Braşov, pentru a încerca să mă implic într-o mică disoluţie de familie (nu este vorba despre familia mea). Voi vedea ce este mai tare în conştiinţa doamnei O. P., prudenţa sau sila faţă de un amor intrat de multă vreme în putrefacţie. De pe acum pot da un pronostic: va triumfa prudenţa, nu toţi au suflete de jucători.

Cât o priveşte pe D. B., se pare că lucrurile s-au degradat. Faza actuală este cea a pertractărilor jenante. Nu trebuie să bag de seamă toate nimicurile.

Convorbire telefonică dusă cu A. B. Ea pare cea mai normală dintre femeile cunoscute de mine în ultima vreme. Mare lucru, domnule! Normalitatea a ajuns o performanţă aproape de neatins.

Romancierul nu trebuie să emită judecăţi de valoare. El nu trebuie să detecteze valorosul sau nonvalorosul, ci existentul.

 

14. 6. D., nu mai citi pe apucate jurnalul de faţă! Este incomod. Citeşte-l cu metodă, n-am nimic împotrivă.

Am pierdut prima partidă din concurs. Am jucat ca şi cum am fi avut un văl pe ochi.

Vara vine, vara trece. Sentiment de eroziune. A scrie romane poliţiste. Interviu luat lui Paul Antim! Consfătuire SF.

Culmea geloziei: să fii gelos pe gânduri şi pe simţiri. În Biblie se găseşte ceva asemănător.

Voi fi în stare să reiau crosurile? Sunt aproape silit la asta. În absenţa lor, vitalitatea mea scade sub limita convenabilă.

Să nu uit şedinţa scriitorilor de la Braşov. Frica „băieţilor”. Abilitatea vulpoiului venit de la Bucureşti.  El îi manevra pe toţi cei de faţă, îi „dresa”.

16. 6. Transcriu nişte fragmente dintr-o scrisoare trimisă de mine unui prieten.

„Să vorbească fiecare despre el, zici. Ai dreptate. Folosirea cuvintelor îmi apare însă ca o zădărnicie, un păcat, ceva rău, în orice caz. Mă consolez, spunându-mi că doar retorica este rea, nu şi poezia. Mă gândesc la o stare de graţie a cuvintelor. Acestea s-ar îmbina, pentru a da naştere unor alcătuiri vii. Munca la aşa ceva ar trebui să fie o fericire şi nu o acţiune josnică, petrecută în singurătate. De altfel, proiectul de a scrie un roman adevărat mă ţine într-o stare psihică mulţumitoare.”

Urmează un citat dintr-o recenzie scrisă recent de mine: „Să ezite cu sfială foiletonistul în faţa poeziei adevărate; să dea drumul impetuoaselor sale fraze gata făcute doar când vorbeşte despre alcătuirile obişnuite, versuri corect  construite, chiar ingenioase, aflate la îndemâna oricărui autor.”

Imaginea unui animal mare, devorator al timpului.

D. zice din nou că mă părăseşte. De data aceasta, mai-mai că aş încuraja-o s-o facă. Şahul şi literatura mi se par suficiente pentru cât mai am de trăit.

Venind de la piaţă, demn, ducându-mi plasa cu alimente ca pe un trofeu greu dobândit, am văzut fuga unei fetiţe de vreo 3-4 ani. Avea picioarele strâmbe, în forma unei paranteze. Era şi la faţă destul de urâţică. Îmbrăcată într-o mică rochie roşie. Am simţit o vie simpatie pentru ea, cu un procent mai mare decât cea standard, nutrită pentru orice copil. Mi-am dat seama că iubirea pentru exemplarele umane nereuşite ar trebui să fie mai intensă decât cea pentru oamenii frumoşi. De ce? Se pare că frumuseţea este resimţită  ca o conformitate cu un arhetip anume. Ea este deci cumva impersonală, nu este simţită ca un merit al persoanei respective. În schimb, urâţenia are un marcat aer de originalitate (deşi simţul comun are un cod şi în privinţa ei). Cred că faţă de oamenii frumoşi se manifestă, mai degrabă decât o alegere, un fel de adoraţie (mistică), exprimând poate nevoia oamenilor de divinitate. Pe urât poţi să-l alegi şi să zici că este doar al tău. Cine iubeşte un om frumos este posedat, cine iubeşte un urât posedă. În discuţie ar trebui introdus şi conceptul de interesant, uzurpator al frumosului.

Şahul cronic poate fi silit să se împace cu literatura. Mai puţin cu viaţa.

18. 6. Spiritul sportiv îi stăpâneşte pe oamenii de azi. El ar fi opus spiritului de ritual, dacă pot spune aşa. Omul ghidat de  ritualuri este serios, nu se joacă, are un destin, un dumnezeu, credinţe, iubiri. Sportul le-a înlocuit pe toate acestea cu sentimentul simplu că fair play – ul este necesar. Fair play – ul este culmea de perfecţiune accesibilă unui sportiv! Omul de ritual, spre deosebire de sportiv, are posibilitatea de a se aprofunda pe sine însuşi şi de a se perfecţiona în sens spiritual. El este însă mai aproape de diletantism decât sportivul (prin excelenţă profesonist sau tinzând spre aşa ceva).

Unii, greşind, caută în lumea de azi exemplare umane foarte complexe, cum au existat poate cândva. Cei înţelepţi pricep însă că lumea de azi este mai intresantă decât indivizii luaţi separat. Asemenea mecanisme ar explica şi criza familiei în epoca actuală. A încerca aprofundarea unui individ este o încercare nepotrivită cu epoca. Nu scafandru trebuie să fii în ziua de azi, ci schior pe ape, alunecând într-o mare de stropi şi arătând, cui vrea să vadă, o superbă dantură (de preferinţă falsă).

20. 6. Am înţeles, în fine, unde greşesc la şah. Spre deosebire de adversarii mei, eu abordez partida ca pe un joc. Ar trebui s-o privesc ca pe o muncă, cu o seriozitate de artizan, fără capricii şi artificii nejustificate. Aşa s-ar ajunge la o plafonare, dar una suficientă pentru a obţine ceea ce doresc. Aş consuma mai puţină energie, aş juca mai solid, aş pierde mai puţine partide. Nefavorabil este şi optimismul meu exagerat, potenţat de o înclinaţie nativă spre superficialitate.

 

24. 6. Învăţ să-mi domin dezgustul stârnit de lectura şi comentarea cărţilor proaste.

Încep să-mi pierd darul miraculos de-a face abstracţie de trecut şi de viitor şi de-a lupta doar în bătălia de fiecare zi.

În mod curios, îmi revine memoria şahistă avută cândva. Reţin partide în întregime.

 

28. 6. Am fost, timp de patru zile, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Cu alţi oameni din redacţia „Luceafărul”. Am văzut oameni calmi. Pentru ei, o viaţă fericită este în firea lucrurilor.

Încerc din răsputeri să-mi regăsesc starea de spirit avută înainte de-a începe să scriu articolele săptămânale. Nu prea reuşesc.

La televiziune: singurătatea este ca un trandafir fără parfum. Aşa cânta o doamnă de vreo 40 de ani. Poate că este un vers scris de un poet cunoscut. Oricum, sună bine.

Prin forma lor medievală de viaţă (breaslă, mică producţie, lucru pe cont propriu, ratificare de către ceilalţi membri ai breslei) scriitorii ar fi de două ori inactuali, social şi metafizic.

2. 7. Primele două zile ale Conferinţei Naţionale a Scriitorilor din R. S. R. Am ascultat cuvântări abile, patetice, ridicole, cuminţi. Mai întâi, demagogie, tehnica de-a te păstra într-o elită. Apoi, o boală fără nume îi adună laolaltă, îi îndeamnă să se îmbrăţişeze, să se sărute. O frică (nu de oficialităţi, nu de moarte, ci de absenţa succesului). Un fel de teroare. Mari orgolii. Conferinţa este o compensaţie de orgoliu. Aici poţi lua cuvântul, eşti „mare”. Scriitorii sunt nişte copii uşor de manipulat. Parodie de alegeri occidentale. Cu toate acestea, opoziţia n-a fost admisă în sală.

Sentimentul meu de outsider s-a atenunat, poate din cauza vârstei.

5. 7. Un romancier trebuie să aibă o privire senină asupra lumii. Să nu iubească şi să nu urască. Cumva regula aceasta este mai valabilă pentru povestitori?

Uneori simt că aş putea fi o maşină de scris un roman; o maşină de gândit, de găsit dialoguri, de reflectat.

D. a plecat în Iugoslavia şi dusă a fost. Nu mai dă nici-un semn de viaţă, deşi trebuie că s-a întors deja.

O imagine de înţelepciune, dintr-un film de animaţie. Un om înalt ţine o floare în mână. Un om scund i-o cere. Omul înalt i-o dă. Cel mic o mănâncă (o consumă). Cel mare are acum în mână o altă floare. Cu nerăbdare, cel mic i-o cere. Cel mare se bate cu degetul pe frunte şi îi arată celui mic că în jur sunt multe flori din acel soi. Cel mic, uluit, pare a zice: Aşa este, domnule! Ca să vezi! Morala: să ne uităm cu atenţie în jur, înainte de a da curs tenacităţii noastre.

Oricum, tenacitatea este un periculos bumerang. Trebuie folosită cu grijă.

Ipoteză: a părăsi o parteneră înainte de trecerea unei lungi perioade de abstinenţă sexuală este ceva josnic, stricător de caracter. Mulţi cred că actul sexual nu mai este ceva deosebit de important în lumea de azi. Îl văd ca pe un sport, incapabil să atingă fiinţa. Este bine să-l despuiem de teatralitatea romantică, dar este greşit să-l minimalizăm, iluzionându-ne că felul nostru de-a fi rămâne neatins după el.

Sex appeal-ul, în sens gregar – corpolenţă expresivă. În sens elitar – semn al rasei (rasare).

19. 7. N-am timp să scriu fiindcă mă absoarbe urâta publicistică.

Va apărea în puţine zile „Analogon”, cartea mea de critică. Cu o cumplită întârziere, de 5-6 ani.

Voi încheia teza (corectat, legat, multiplicat).

În dimineţi liniştite, pe când citesc sau analizez partide de şah, aud deodată o muzică îndepărtată. Se apropie, devine tot mai distinctă. Este marşul funebru al lui Mendelssohn Bartholdy (dacă nu cumva mă înşel). Ieri şi azi am auzit trei salve de puşti (artilerie uşoară?). Apoi, imnul de stat. Onoruri militare. Toate acestea vin din cimitirul Ghencea, vecinul meu. Deşi sunt celibatar şi ar trebui să-mi fie frică de moarte, nu-mi displac aceste episoade. Dacă aş cunoaşte ora, m-aş duce la o asemenea înmormântare.

23. 7. Citind „Femeia la treizeci de ani” de Balzac, am întrevăzut schema unui fel ciudat de ratare.  Urăsc salvarea aparenţelor, vreau să fiu un om autentic, zice cineva. Se pare că în firea lor adâncă unii nu sunt însă decât nişte còpii, umbre chinezeşti, fantome. Înseamnă că aceştia degeaba se mai opun salvării aparenţelor, jocului complicat şi omenesc al lui „a părea că eşti”.

Îmi amintesc de replica magistrală dată de o femeie cu gleznele extrem de groase. Am mai amintit-o. A zis că există pericolul de a descoperi cum eşti în realitate. Este bine să nu faci săpături etc. Revin. Se pare că actul de a simula nu este în sine reprobabil. Interzis ar fi doar în cazul că ar urma nişte prejudicii morale.

Aventură intelectuală – o sintagmă înţeleasă mai bine atunci când acţiunea de cunoaştere a sinelui este riscantă, periculoasă. Aşa ceva ar fi scrierea unui roman.

A te consacra literaturii, a renunţa la o viaţă normală şi a nu reuşi decât texte mediocre – iată ceva neplăcut.

25. 7. Practicanţi ai artei de a trăi, la Balzac. În literatura de azi, personajele practică arta de a supravieţui.

Tot în Balzac, preocupări de fiziognomistică, savuroase. Poate pornind de la ele, am intuit natura uneia dintre schimele la modă în Bucureşti. Este vorba despre faţa profesionistului. O anume fixitate a privirilor, un desen al buzelor sugerând concentrarea, o imobilitate a ansamblului. Respectivul merge relativ încet, cu privirile îndreptate spre el însuşi, neinteresate de ce se petrece în afară. Se doreşte, în totul, o imagine a concentrării. Individul respectiv doreşte să lase impresia că este preocupat de ceva legat de profesia sa. Este încruntat, fiindcă nici în stradă nu uită de gândurile sale referitoare la profesie. Ca un adjuvant, neglijenţa (studiată) a îmbrăcămintei. Asemenea expresii se întâlnesc de obicei la oameni tineri, de ambe sexe. Este de presupus că motorul principal este snobismul intelectual.

La femei există o treaptă supremă în materie de expresii faciale. A observat-o prietenul meu Mircea, la Paris. Este seninătatea totală, obţinută printr-o expresie de maximă relaxare a feţei. În plus, colţurile gurii se ridică uşor, închipuind un zâmbet uşor, ca o părere. Este poza femeii „nobile”, inaccesibile. Ea zâmbeşte vag, doar pentru sine, la gândul fericirii ei personale.

Ciudată nu este  existenţa acestor expresii, ciudat este faptul că sunt la modă, fiind purtate precum blugii.

Apariţia primelor exemplare din „Analogon”. Este o carte bună, dar nu destul de groasă. Prin ivirea ei, consider că am ajuns la 30-33 de ani în ceea ce priveşte cariera literară. Handicapul s-a redus la zece ani.

 

1. 8. J. C. D., cu fantastica lui lipsă de gust, dar cu inteligenţa sa diabolică. El este omul eficient, aflat la antipodul interesantului şi al expresivului. În mod extraordinar, în toate fotografiile figura lui  are aceeaşi expresie: triumf şi mulţumire de sine deplină!

6. 8. La Braşov, pentru a-mi petrece concediul scriind tot felul de texte neimportante.

Ideea unei piese de teatru. Nişte intelectuali între 30 şi 40 de ani petrec revelionul la o cabană forestieră. Sosesc pe rând. Bârfirea celor încă absenţi. Se conturează câteva mici conflicte, de tipul „reîntâlnire peste ani”. Înfruntarea unui om realizat prin „pile”, ros de nemulţumire şi unul ridicat până la un punct prin „muncă cinstită”. Al doilea este senin, familist serios, invidios totuşi. Înfruntarea dintre doi foşti iubiţi. Ei urmau să se căsătorească la încheierea facultăţii, dar au luat-o pe căi diferite. Unul este căsătorit din interes cu o femeie urâţică, dar cu suflet bun. Altul, cu o frumoasă, oropsită social dintr-o cauză oarecare. Vin şi alţii în locul unor aşteptaţi. Astfel apar surprizele de mai sus. Conflict politic. Unii sunt procomunişti, alţii, nu. Asta iese la iveală atunci când este propus un joc de societate de tipul judecătorul – învinovăţitul. Trei dintre cei prezenţi vor interpreta o brigadă venită „de sus”, pentru a constata cum se distrează tinerii intelectuali. Începe o stranie şedinţă. Cei trei formează prezidiul, împreună cu două persoane dintre ceilalţi. Cei trei sunt: un comunist autentic, un demagog şi unul doritor, în sinea lui, să plece din ţară. Din discuţii, apar diferite adevăruri politice, dar şi despre cei de faţă, ca persoane particulare. Se mai ivesc un pădurar bătrân şi nevasta lui. Ei au replici de bun simţ şi de umor popular.

 

8. 8. Strigătele copiilor (uneori transformate în adevărate urlete) nu mă deranjează. Se pare că natura a aranjat ceva şi în această privinţă. Urechile adulţilor ar fi gâdilate în mod plăcut de sunetele copiilor, indiferent de împrejurare. Sau să fie vorba despre sociabilitate? Mai înseamnă şi că sistemul meu nervos este încă destul de rezistent.

Azi şi mâine voi termina o povestire SF. Nu iese prea grozavă. Este cam speculativă, fără imagini. Are totuşi ingeniozitatea ei.

Pe viitor trebuie să scriu doar ce-mi place. A fost destul.

Să vedem dacă „Luceafărul” se comportă corect cu mine. Să vedem, dacă multele mele cărţi i-au impresionat pe „băieţi”, astfel încât să-mi lase textele în revistă.

Adaug după câteva ore. Nu a apărut textul meu. Se pare că tot ce ţine de publicistică este impur, murdar. Teoria mea cu existenţele de tip publicistic este corectă. Dacă băieţii nu-mi bagă textele, mă eliberează, în mod implicit.

 

15. 8. Când este negativă, critica îl ţinteşte pe autor. Când este afirmativă, are în vedere opera. Cartea bună este emancipată de autorul ei, cea proastă, nu, stă legată de el, ca o tinichea zăngănitoare. De aici, singurătatea autorului de cărţi bune. Simpatia stârnită de cărţile lui creşte cumva în detrimentul celei destinate lui, ca om. Autorul e cărţi proaste, în schimb, este simpatizat, aproape iubit. Dispreţul sau mila pentru scrierile lui slabe lasă intact stocul de simpatie destinat lui, în sufletele cunoscuţilor săi.

Apariţia, în L., a unei recenzii la „Cartea de debut”. Am ajuns la un stil impecabil, acesta este adevărul. În încheierea acestui text am scris următoarele: „Cartea lui X sugerează că în literatură este bine să fii expresiv şi paradoxal, dar în viaţă, nu.” Chiar aşa este. De exemplu, defecţiuni decisive apar atunci când un cuplu este format dintr-un expresiv şi un eficient. Într-un asemenea caz, ies scântei.

16. 8. Suficient de inteligent pentru a-şi înţelege în mod nuanţat neputinţa.

Modul tribal de a trăi al unor intelectuali (sau, mai degrabă, semi-intelectuali). Ei pun aproape totul în comun: timp liber, convingeri, informaţii. Ei încep să semene unul cu celălalt, după un timp. Poate nu în mod profund, oricum la faţa arătată lumii. Nu pot afirma că au o anumită carenţă de personalitate, dar n-ar fi exclus să fie aşa. Ce produse umane rezultă din frecventarea îndelungată a unor asemenea „triburi”? Sistemul lor simbiotic presupune o scădere a autonomiei, fără îndoială. Este interesant cum se comportă un membru al tribului atunci când începe să trăiască pe cont propriu. Poate că este totuşi vorba despre nişte banale relaţii de prietenie, fără implicaţiii prea adânci.

17. 8. Când nu mai sunt sentimente, viaţa devine o simplă acţiune de supravieţuire.

G. K. zicea că nu scrie deocamdată comedii, fiindcă nu este suficient de bătrân. Bine zis. Viziunea comică presupune absenţa implicării sentimentale. Când nu mai are miză afectivă, jocul poate fi contemplat din exterior, cu o curată privire de comediograf.

Discutând azi cu o jurnalistă de la „Drum nou”, mi s-a părut că înţeleg de ce femeile arată atât de bine îmbrăcate în uniformă. Explicaţia mea s-ar potrivi doar atunci când femeile se prezintă mai multe deodată, în grup. Ele ar arăta mai bine, fiindcă atunci când le contemplă, privitorul ar avea o mai puternică intuiţie a speciei, intuiţie frânată atunci când femeile sunt individualizate prin îmbrăcăminte. Este ca şi cum calităţile individuale de feminitate s-ar concentra, precum lumina în raza unui laser.

 

18. 8. A da mult, a promite şi mai mult. Astfel va trebui să discut cu Drăgan. Încheierea cărţii mele despre el va fi o discuţie, un potenţial capitol de roman. Acest capitol va fi nucleul unei cărţi viitoare, eventual al primului volum din proiectatul volum „Am cunoscut oameni interesanţi”. Presimt că acest ciclu (ziaristică aflată la limita suparioară a posibilităţilor sale, ca specie) ar putea deveni extrem de mănos, având în vedere înclinarea mea spre caracterologie.

L. G. Vocea ei exprimă o stranie, mieroasă, aproape duhovnicească blândeţe. Interesul ei grozav pentru activitatea mea, ardoarea ei de-a se arăta utilă. Înfăţişarea ei de scheletic cal rasat mi-o aminteşte pe L. H., prototipul unuia dintre personajele mele de proza SF. L. G. are un fel de melancolie difuză, de o natură încă necunoscută de mine.

O idee atractivă, derivată dintr-o speculaţie astrologică. Unii bărbaţi n-ar avea o înclinare pentru acţiune de cucerire a femeilor, ar prefera să fie cuceriţi. Astrologic vorbind, aceştia din urmă ar fi dominaţi de semne feminine. Decurge de aici că uniunile lor favorabile ar fi cu femei dominate de semne masculine. Modurile lor de a-şi păstra partenerele ar fi cumva feminine! Nu sună deloc absurd.

19. 8. Un dicţionar al situaţiilor tip, frecvente în viaţă şi în literatură. Iată un exemplu. O fată este curtată; ea nu-l iubeşte pe băiatul respectiv (sau îl iubeşte, aproape că n-are importanţă, într-atât de tiranic este arhetipul). Ei urmează să se căsătorească mai devreme sau mai târziu.  Ea amână căsătoria, are un sentiment neclar de insatisfacţie. Simte că aşteaptă altceva, un alt om. Doreşte să aleagă ea, nu să fie aleasă. Dacă un nou venit ar cere-o, ar accepta. Apare un asemenea om, lucrurile se pare că o cotesc în sensul dorit de fată. Ceva nu este OK cu noul venit. Totuşi, fata îl ia pe primul şi rămâne cu o nostalgie după ce ar fi putut să fie. Interesant de pus în literatură, momentul de echilibru al scenariilor, când orice variantă este posibilă. Nu trebuie însă uitat că ideea de căsătorie este mult devalorizată în ziua de azi.

 

20. 8. Învăţ „arta” de a scrie lung. Publiciştii nu o ştiu cum trebuie. Asemănare cu situaţia boxerului profesionist. Acesta are un meci lung în faţă, îşi economiseşte forţele etc. Este vorba despre exploatarea cât mai deplină a timpului consumat pentru scris.

Omul trăitor sub mai multe dicataturi, fiind martorul negărilor reciproce ale acestora, devine sau blazat faţă de politică sau înclinat spre sesizarea aspectelor comice din câmpul social şi politic. Diatatura are deci succes mai ales la generaţiile ridicate în timpul ei. Probabil Franco a realizat aşa ceva, datorită neobişnuitei sale longevităţi politice.

L. G. mă atacă în mod instinctiv, precum un şahist cu apetit pentru jocul ofensiv.

22. 8. Modul cum unele femei îşi forţează muşchii feţei în diferite prilejuri (zâmbet, vorbire, râs, chiar schimă a relaxării, cântat, şoaptă) dă mai întâi o impresie dezagreabilă, dar apoi, în mod iraţional, cucereşte, atrage. Este poate atracţia clasică pentru artificialitate (resimţită ca o promisiune pentru plăceri necunoscute şi sofisticate, potrivite „omului manierist”).

Cât de deosebite sunt femeile dintr-un cor specializat în muzică clasică (la televiziune) faţă de cântăreţele de muzică uşoară. Primele arată o artificialitate mult mai subtilă (de altfel, de la feţele lor suav vicioase au pornit consideraţiile mele precedente). „Uşoarele” (cu unele excepţii) par vulgare, excesive, ca un amor isteric.

Textul meu despre D., la pagina 81. Creşte precum aluatul unui cozonac. Situaţia muncii intelectuale fiind atât de paradoxală în lumea de azi, normal ar fi să iau bani mulţi pe el, pe măsura eforturilor nule depuse.

S-o vedem pe L. cum va reacţiona la „sacrificiul de nebun” propus de mine.

Neajunsurile actului de-a te interesa de cineva doar în vederea atingerii unor scopuri practice: plictiseala, sentimentul că omul respectiv este nesemnificativ. Interesul pentru cineva ar trebui să fie metafizic, perpetuu.

În proza ingenioasă, dar nu mare, personajele nu sunt clarificate de la bun început şi alunecă treptat spre pozitiv sau negativ. Autorul nu reuşeşte să le menţină într-un plan de ambiguitate (sau de originalitate). În proza mare ele sunt enigmatice până la sfârşit.

De ce nu este agreată sinceritatea? Fiindcă denotă o slabă echipare pentru lupta socială; sau  chiar prostie, inadecvare. Şi fiindcă oamenii refuză să ia contact cu realitatea în chipuri nemijlocite, brutale; ei preferă medierea oferită de locurile comune.

26. 8. A trăi – proletariat. A supravieţui – burghezie. Aşa să fie? Nu cred.

Metoda narativă de a parazita evenimente cunoscute, prin invenţii bine plasate. Aşa este filmul „Running”. Modifică nişte amănunte ale trecutului.

Patima achizitivă se poate extinde  şi în domeniul abstracţiunilor (cuvinte, imagini, semne). Ea devine cu atât mai bizară.

Înrudirea dintre prostie, naivitate şi nobleţe.

Pansexualismul ca efect al dorinţei moderne de comoditate.

Snobism al vitalităţii, un viciu mai rar.

Important ar fi deci să mori lângă un anume om. Mai important decât să-l posezi sau să trăieşti lângă el. Căsătoria, o promisiune de a muri împreună.

Să sfârşeşti în pură literatură.

 

15. 9. Angrenat în mai multe acţiuni deodată. Cartea despre D. se complică. Crosuri, gimnastică. Îndepărtarea vizibilă a mizelor tinereţii.

O singură întrebare serioasă. Mă vor ţine balamalele? Asta se va vedea cât de curând.

Doctoratul mă distruge nervos. Este o nesfârşită acţiune neplăcută.

D. B. mi-a cerut 4000 lei împrumut, iar apoi a început să-mi facă o curte nebună. Ori eu sunt un ticălos, ori ea intenţionează să nu-mi mai restituie banii.

21. 9. Lecturi + trăiri = o teorie asupra perioadei actuale din viaţa mea. O dorinţă mare, oarecum disperată, de a scrie un roman, dar şi una de a trăi un roman! De acest dublet nu-mi dau seama decât acum. Vorbăria şi nervozitatea ar semnala nesiguranţa în legătură cu  îndeplinirea acestor proiecte.

Critica literară ar corespunde celibatului, romanul, căsătoriei! Bizară paralelă, dar nu prea absurdă, ba chiar argumentabilă. Iată deci explicaţia „furiei” mele. Rămâne de văzut dacă am vocaţie şi destin pentru măcar unul dintre cele două romane. Omul incapabil să realizeze măcar unul dintre ale ar fi cu adevărat un ratat.

În ce o priveşte pe L. G., nu prea ştiu ce să zic. O nemulţumire a ei, o inteligenţă vie, ascunsă, o lenevie de bun augur – trebuie ales ceva dintre acestea. Nervozitatea mea vorbăreaţă a impresionat-o într-un mod neplăcut. Trebuie să-i fiu recunoscător pentru că m-a stimulat să aleg o existenţă scriptică şi să nu-mi mai consum cuvintele în vorbiri fără rost.

22. 9. Omul are multe posibilităţi în privinţa propriei ratări. În fiecare zi, cu viclenie, acestea trebuie ocolite.

Cheful meu de a face literatură se înteţeşte pe zi ce trece!? Ar trebui probabil să mă neliniştesc, ca în faţa unei prevestiri funeste. Probabil că este doar un apetit normal pentru muncă şi profesionalism.

D. M.  zice că (mi) se predă fără nici-o condiţie. Să vedem dacă nu cumva este prea târziu.

D. B. devine tot mai călduroasă (în vorbe) faţă de mine. Adevărul este că nu trebuie să-mi bat capul în privinţa ei. Trebuie doar să fac literatură, cu metodă şi disperare.

Crosurile, progrese considerabile. Nu mai studiez şah. Mă perturba prea tare.

Traducerea cărţii mele în URSS  a căzut.

L. G., misterioasă persoană tare. Nu are nevoie de nimeni, pentru a supravieţui.

Apropierea dintre literatură şi viaţă, sugerată într-o carte românească de critică, cunoscută. A citi = a observa, a fi spectator; a scrie = a trăi.

Un aforism modest. Dacă ai neşansa de a fi bătrân, măcar nu fi şi prost. De altfel, există expresia „bătrân şi prost”.

Ceva amuzant şi consternant. Ducând tratative pentru schimb de locuinţă, au venit la mine, succesiv, două persoane. Mânat de defectul meu de a fi spiritual în vorbire (uitând că este de preferat să fiu astfel în scris), i-am spus primei doamne: „Aici este un fel de azil pentru bătrâni.” Iar celei de a doua: „Aici este un depou, unde oamenii se retrag seara.” Metaforă pentru sfârşitul de viaţă. Pentru aceste vorbe, nici una dintre cele două n-a mai acceptat schimbul! Ar fi trebuit să-mi amintesc că pentru cei mai mulţi  cuvintele sunt lucruri serioase. „Dacă un scriitor zice aşa, înseamnă că aşa este.” Probabil că aşa au raţionat bunele fiinţe. Numai într-o altă optică, cuvintele nu mai înseamnă nimic, importante fiind doar ideile şi trăirile.

Să-i spun lui D. B. Să ne închipuim că suntem singuri pe o insulă pustie. Doar n-o să trăim la nesfârşit cu nostalgia unor situaţii de neatins.

23. 9. Să lucrez la bibliografia selectivă ca şi cum ar fi vorba despre ceva aproape plăcut. Să nu las furia să iasă la suprafaţă.

Teza de doctorat: o pedeapsă pentru felul meu jurnalistic de-a scrie şi de-a trăi.

Când vizitezi un oraş unde nu ai mai fost, îl citeşti, de fapt. Nu vizitarea oraşului, lectura lui. Până la urmă, se va spune „am citit o femeie”!

Este bine să ieşi din pubicistică la o anumită vârstă. Această activitate este pentru oamenii sub 40 de ani. Doar ei pot avea superficialitate şi patos în doze adecvate.

Ideea unei cărţi: „Scriitorul român ca personaj”. Ar fi urmărită vocea naratorului, evoluţia ei. Sau s-ar face o cercetare sincronică, pe familii de spirite. Sau, mai bine, „Romancierul român ca personaj”. Aşa ar mai merge, n-ar trebui să citesc tot felul de texte îngrozitoare.

 

24. 9. 0-0 cu Ungaria, la fotbal.

Ideea că preceptele moralei nu mai sunt valabile când este vorba despre relaţiile de la o generaţie la alta (de la tânăr, la bătrân, mai precis). Se pare că ideile moralei sunt resimţite ca serioase şi demne de urmat numai când în discuţie se află tineri sau adulţi. Vezi uciderea eschimoşilor bătrâni. Cu cât preopinentul este mai îndepărtat ca vârstă de subiect, sentimentul moral descreşte, păleşte. Ideea uciderii unui bătrân apare, deci, mult mai uşor în conştiinţa unui tânăr decât aceea a lichidării unuia apropiat ca vârstă de el. Aici intervine probabil idea că bătrânii sunt oricum perdanţi, moartea fizică sau morală nefiind pentru ei o catastrofă reală. Să fiu deci atent la relaţiile cu femei aflate la limită (12-15 ani, mai tinere decât mine). Cruzimea lor (legitimă, în sensul celor de mai sus) poate să se abată asupra mea.

26. 9. Cum poate fi determinată „vârsta critică”, capabilă să-i îndemne pe oameni la deraieri sentimentale? Ea nu apare, în mod matematic, la împlinirea unui anumit număr de ani. În această direcţie, adevărurile statistice referitoare la activităţile hormonale au relativitatea lor. Mă gândesc la nişte vârste critice apărute în perioadele de tranziţie de la o mentalitate la alta.

În mare, mentalităţile ar fi corespunzătoare celor trei vârsta tradiţionale. Crizele ar interveni la încheierea copilăriei şi a maturităţii. De fapt, există mai multe în viaţa unui om. Criza ar fi o neputinţă în materie de acomodare.

Citesc cu maximă plăcere ceea ce simt că aş fi putut scrie eu însumi.

28. 9. Dacă reuşeşti să fii nemilos cu tine însuţi, lumea va simţi asta, pe nişte canale misterioase. Ca urmare,  te va admite. Întotdeauna asceţii cu căpătat un ascendent asupra semenilor lor.

Rafistolez primele 135 de pagini din carte. Nu sună rău, dar nici sclipitor. Este de presupuns că îi va plăcea „marelui” D.

D. B. vrea să mă tragă pe sfoară cumva, nici ea nu ştie prea bine cum. Ea are încă o mentalitate de om tânăr şi nu vede posibilă o relaţie bazată pe fair play. Simte că, într-un fel sau altul, trebuie să mă utilizeze.

Iubirea (căsătoria), ca solidaritate de generaţie (de specie).

Modă şi mafie. Privind o persoană îmbrăcată după ultima modă, simt respect, admiraţie, aproape teamă faţă de ea. Simt că face parte dintr-o mafie, dintr-o organizaţie capabilă să-şi protejeze membrii în moduri făţişe, dar şi oculte. Îmbrăcămintea respectivă este deci resimţită ca uniformă a unei elite. Dispreţul nutrit de unii faţă de oamenii îmbrăcaţi astfel ar preoveni din refularea sentimentului descris mai sus. Negând în mod implicit apartenenţa inşilor eleganţi la o elită, aceştia din urmă sugerează că altele sunt elitele autentice. Desigur, omul cu pricina, cel capabil de dispreţ, face parte dintr-una dintre ele.

Nevoia unor literaţi de a se constitui în clanuri de întrajutorare socială şi psihologică ar semnifica slăbiciune, carenţă de personalitate. Sunt nişte formaţiuni de tip gherilă. Obiectivul lor este obţinerea de bani şi relaţii. Se pare că aşa a fost în toate epocile când au existat literaţi.

 

8. 10. Despre aerul de iniţiat al naratorului, existent, de exemplu, în toate textele lui Durrell. Cum se face simţit? Se vorbeşte despre lucruri cunoscute doar într-un cerc restrâns. Apare şi o mică doză de dispreţ pentru outsiders, cei aflaţi în afara grupului respectiv. La grupurile elitiste se poate adera şi în mod unilateral, în chip snob. Este ceva analog situaţiei de a locui într-o ţară în chip ilegal, fără a deţine cetăţenie sau viză de şedere. De remarcat şi o anumită blazare a naratorului. Ea derivă din folosirea unui anumit cod de comportament, cu o nonşalanţă de profesionist. Se instalează o stilizare „elegantă” a gesturilor, o atitudine „obosită”, precum şi o neglijenţă „interesantă”.

Nu ştiu cât de motivat este să citeşti literatură cu gândul la personaje reale. Oricum, acest tip de om poate fi întâlnit în Bucureşti.

Plec în Ungaria, dus de destinul meu SF.

Scriitorul ar trebui să tindă spre postura de sacerdot şi nu spre cea de satrap.

„Republica literelor” – un simulacru de parlamentarism burghez.

 

22. 10. O călătorie în Ungaria. Singurul rezultat notabil este că mi-am dereglat crosurile şi gimnastica.

Un aforism bun de spus într-un roman. Mă impresionează în chip deosebit doar tinereţea şi geniul (adică excelenţa fizică, dată în mod natural,  şi cea spirituală, obţinută artificial).

Multe întâmplări de natură jurnalistică. Nici una de tip romanesc. De aici, insatisfacţie.

Proces pentru mărirea pensiei alimentare. Va fi 800 lei, de acum înainte.

Necazul se poate trage de la angrenarea într-un tip de existenţă plin de demersuri îndreptate spre obţinerea unor avantaje materiale neesenţiale, neimportante. Astfel se pierde un timp preţios.

Ziaristul nu poate fi acuzat de platitudine. El greşeşte doar când dezinformază. Iată de ce eu, cu oribila mea carte despre D., sunt „deasupra claselor”.

Despre efectul afrodiziac al succesului.

În lumea unde am nimerit, cei fără succes sunt priviţi de parcă ar avea o boală incurabilă.

 

31. 10. Resimt o „nevoie de personaje”. Am constatat asta, scriind la nefericitul text despre D. Am impulsul de a aprofunda personaje, fără încetare. Să fie acesta un semn că aş putea scrie roman şi teatru? Este posibil. În carte, spun că D. m-a atras ca personaj interesant şi reprezentativ pentru o categorie umană necunoscută pentru literaţi.

Dorinţa grozavă de a duce o viaţă superficială, de a citi doar cărţi menite lecturii naive. Seriozitatea este ceva chinuitor, fiindcă presupune concentrare.

Să încep după 1 ianuarie 1982 să scriu un roman sau să renunţ pentru totdeauna la acest proiect.

4. 11. Este aproape sigur că a prelungi relaţia cu o femeie fără s-o iei de nevastă duce la lucruri penibile. Tot acolo se ajunge şi dacă împrumuţi bani la femei. Defectul meu este că deşi sunt celibatar, trăiesc ca şi cum aş fi căsătorit.

Presupun că există un nivel critic într-o relaţie. Dincolo de acesta nu trebuie cu nici un chip să treci. La mine, lucrurile se complică şi mai mult datorită vârstei mele.

Literatura SF se arată a fi o damnare, pe viaţă.

Voi termina cele trei cărţi până la 1 ianuarie? Iată o întrebare.

În lumea de azi, „hiperperseverenţii” (în terminologia lui Karl Leonhard) ar fi handicapaţi. Este o calitate „veche”, demodată. Foarte binevenită ar fi „demonstrativitatea”, cu uşurinţa ei grozavă a schimbărilor de macaz.

 

8. 11. La Iaşi, pentru a participa la nu ştiu ce întâlnire a cenaclurilor SF. Dacă mişcarea domină participanţii la ea, aceştia devin nişte fantome. Nu-mi convine.

La Iaşi, foşti colegi de-ai mei, maturizaţi. Ei trăiesc comod, în stil burghez. Nu-şi dau silinţa. Stau într-un regim de minimă rezistenţă, atenţi doar la supravieţuire. Este un fel de viaţă. Totuşi mi s-a părut că aceşti oameni nu se simt prea bine în ei înşişi.

Bârfa ar aduce o uşurare? Iar tăcerea, o suferinţă?

A. D. M., ermetic protejat de lichidul amniotic al emfazei sale.

 

15. 11. Dus de M.P. într-un cerc de evrei inteligenţi. Acestora li se pare absolutamente firesc să locuiască în apartamente spaţioase, situate utracentral, să se îmbrace cu subtilitate, de preferinţă în haine venite din străinătate.

Discuţie despre gust în actul de a te îmbrăca. Realizez că actul de urma moda este (nu pentru multă lume) o formă de viaţă. Majoritatea oamenilor nu dau atenţie modei vestimentare. Respectiva preocupare ar fi feminină?

D., reproşuri fulminante, după citirea prezentului jurnal. De ce citeşti jurnale intime? Iată ce aş putea s-o întreb.

Conversaţia cu oameni inteligenţi ar duce la apriţia unor idei interesante. Aşa ceva mi se întâmplă de obicei atunci când discut cu femei atrăgătoare, dar nu imbecile şi nici prostuţe. În treacăt fie spus, soţia lui M. P. pare încremenită, ca intelect, la vârsta de 13 ani.

Să simulezi, chiar când nu este nimeni de faţă, superioritatea! Adică să trăieşti ca şi cum n-ai fi un mediocru.

 

16. 11. Adevărul este că în ultima vreme, mi se dă telefon doar pentru a mi se cere bani împrumut sau servicii. Nu este rău, măcar ştiu o socoteală.

Munca literară poate fi o formă de viaţă acceptabilă. N-ar mai fi cazul să mă feresc de ea prin tot felul de subterfugii dubioase.

Pensia alimentară s-a fixat la 750 lei lunar. Cu atât mai bine!

Să trăieşti, repet, ca şi cum n-ai fi un mediocru! Asta o fi autodepăşirea recomandată în  ziarul „Scânteia”!

Se pare că de la femei mi se trag toate ponoasele. Asta fiindcă ele îmi exploatează, în mod instinctiv, darul feminin al abnegaţiei.

Voi fi vreodată să-mi manifest înclinarea de-a fi expresiv doar în ceea ce scriu? Ar fi o mare realizare.

20. 11. „Însoţitorul”, roman de Constantin Ţoiu. Stofă excepţional de bună, lucrătură proastă.

Există, se pare, un arhetip. Toţi autorii de romane se îndreaptă spre el. Romancierul arhetipal ar fi un Mare Iniţiat. El ştie nenumărate lucruri despre domenii necunoscute pentru omul obişnuit. Romanul ar fi o etalare a unor asemenea cunoştinţe. Din ce ştie, mult, romancierul le mai spune câte ceva şi cititorilor.

Există apoi câteva clişee. Romancierul nu renunţă cu nici un chip la ele. Iată câteva dintre acestea:

– iubirea spectaculoasă, pornită de la o incompatibilitate de o natură oarecare;

– bârfa politică şi speculaţia pe teme politice (mania secolului);

– informaţii despre domenii interzise oamenilor de rând (arta de a avea succes, mafiile din Bucureşti, dar şi cele din provincie, modul de viaţă al celor cu mulţi bani, precum şi felul acestora de-a se comporta în intimitate);

– cutremurul (amintit fără excepţie în romanele recente).

Sunt orientări tiranice. C. Ţ. le urmează fără să ezite. El practică romanul bulevardier, ca să zic aşa. Scrie foarte bine, dar cartea nu are respiraţia eternităţii, abundă de trucuri menite să-i capteze pe cititorii modeşti. Pe de altă parte, este realmente plăcut să citeşti o carte despre lucrurile interzise sle societăţii unde trăieşti.

Iată şi aforismul acestei dimineţi cu ceaţă. Romanul este o promisiune de pătrundere în lumi interzise.

 

21. 11. Supralicitarea ideii de scriitor în dauna celei de literatură este păguboasă. Prea puţin bravi, scriitorii par obsedaţi de supravieţuirea lor socială. Ei nu mai practică asceza, anonimizarea în spatele cărţilor lor.

Idee de proză SF. Oamenii ar forma ceva echivalent unui computer. Creierul colectiv ar trebui să găsească rezolvări ale marilor probleme (dezarmare, poluare, suprapopulaţie). S-ar echivala prezicerile profeţilor.

În lumea de azi ar fi tot mai necesari oameni „anesteziaţi” prin diferite mijloace (droguri, consumism, stres). Cei neanesteziaţi ar provoca diferite perturbări sociale.

Într-un mod uimitor, unii oameni îşi stabilesc miza vieţii lor în acţiunea de a-şi creşte proprii copii. Poate că eu am deja o mentalitate urâtă, egoistă, de celibatar.

Titlu poetic: „Vis de efemeritate”. Bazat pe ideea că doar intensitatea efemerităţii este perfectă.

Curiozitatea (cunoaşterea) ca surogat de iubire.

Cum perioada celor patru vaci (cărţi) grase a trecut, mă pot aştepta la tot felul de neplăceri aduse de întâmplare. Prima s-a şi înfiinţat, sub forma unei răceli.

 

27. 11. Moartea cuiva apropiat (cunoscut) poate stârni un sentiment de vinovată complicitate între cei rămaşi în viaţă.

Viaţa prietenei mele D. Ş., ce roman neverosimil, incredibil! Ei i-au murit, dacă stai să te gândeşti, doi soţi. Fantoma primului (adică eu) este încă lângă ea. Ea dovedeşte că femeia nu are memorie afectivă decât acolo unde aceasta se conformează intereselor speciei.

Nici nu ştiu ce ar mai fi de spus în legătură cu D.  Ar fi bine să aibă proprii săi copii. Astfel s-ar rezolva totul. Întrebarea este dacă mai are energia necesară pentru aşa ceva.

Are treizeci de ani. Păcatul ei este orgoliul scuzabil. Poate că moartea soţului său îi va da o lecţie de umilinţă. Fără umilinţă nu poţi să creşti un copil.

Cine trăieşte singur este ca un jucător obligat să joace întotdeauna gambituri. Metaforă şahistă.

28. 11. În preajma unei morţi, instinctele speciei se estompează, pentru un timp oarecare, oamenii se spiritualizează. Pentru o scurtă perioadă, unii dintre ei devin înţelepţi, au sentimentul zădărniciei. Apare tentaţia retragerii monahale, a sinuciderii, a schimbării felului de viaţă. Acţiunile tradiţionale de supravieţuire li se par discutabile. Murindu-i soţul, soţia (D.) simte tentaţia cu resorturi metafizice de a-şi părăsi amantul (subsemnatul).

Cartea despre marele D. mă chinuieşte. Totul este excesiv de simplu, dar o frână interioară mă împiedică să scriu.

29. 11. În absolut, o căsătorie înseamnă legământul de a muri împreună. Iată de ce înţeleg suferinţa trăită de D., la moartea soţului ei.

S-ar profila posibilitatea să scriu un roman poliţist, cu o rapidă editare. Ar fi o ocazie pentru a scrie un roman adevărat, cu pretext poliţist. Ar fi, din nou, unul dintre drumurile mele întortocheate către ţinte tangibile mult mai direct. Să plasez acţiunea în satul din Bărăgan, unde au fost deportaţi oamenii înstăriţi din Comloş. Să încerc un roman politic, cu ocolirea schemelor frecventate de autorii români în ultimii zece ani. Ar urma să discut cu uica G. S., pe îndelete.

Să scriu acum o mare banalitate (sau o banalitate mare, mai bine): tot secretul este să-ţi vezi de treburile tale; să nu mori, ca prostul, de grija altuia. Aşa ceva este însă greu de realizat pentru unul ca mine.

O idee notată de mine în timpul cenuşiului sejur în Ungaria. Călătoria este o justificare a unor existenţe consumate în anonimat şi acreală. De aici, triumful straniu apărut în ochii unora de îndată ce depăşesc graniţele propriei lor ţări. În mod obiectiv, călătoria nu este decât o lectură mai specială.

Hazul nebun al unui articol publicat cândva de mine în revista „Paza contra incendiilor”. Este textul cel mai plat scris cândva de mine. L-am afişat în casă, spre a putea fi citit de eventualii vizitatori.

Cearcănele femeilor de după actul sexual ar proveni dintr-o relaxare grozavă a musculaturii. Şi pielea din regiunea respectivă este susţinută de nişte mici muşchi. Când omul capătă pungi sub ochi, aceşti muşchi pot fi modificaţi chirurgical, aşa spune Saul Bellow, într-un roman al său.

L-am plâns şi eu pe soţul lui D., vineri, ascultând partea a II-a, din Simfonia a VII-a de Beethoven. De ani de zile nu mi-au mai curs lacrimi. Am plâns în contul durerii lui D. Ea nu va crede niciodată aşa ceva. Ea nu ştie, nu bănuieşte că eu sunt un expert în moarte.

2. 12. Înmormântarea ca show. Oamenii ar avea o nevoie de spectacol, de ieşire din solitudine şi din anonimat. La citadini nevoia de notorietate ar atinge niveluri bolnăvicioase.

Fiinţele demonstrative (cu personalităţi acentuate în sensul nevrozei isterice, după terminologia clasică) ar fi motoarele show – urilor, indiferent de natura acestora. Teatralitatea lor înnăscută găseşte un optim teren de manifestare. În viaţa de zi cu zi apar mai puţine prilejuri pentru aşa ceva.

Deosebirea dintre oamenii bravi şi cei hiperexpresivi. Primii au o mai mare vitalitate, dar o mai mică adaptabilitate.

Destinul îmi dă un nou semn că sunt mediocru. Cum am mai spus, propunere de a scrie un roman poliţist.

Recenzie nefavorabilă la cartea mea de critică. Obiecţii îndreptăţite. Nu sunt referitoare la fond, ci la aspecte de procedură.

3. 12. La ora 6,40 dimineaţa, am nişte idei. „”Caută” (vorba maichii;  ar însemna „trebuie”) să le notez.

Un rechin de presă îl întreabă pe un veleitar nu lipsit de talent literar: „De ce vrei să scrii o carte despre mine?” Răspuns: „Orice meteorit visează să devină un satelit.”

Să-i spun lui D. Moartea şi înmormântarea sunt un show. Viaţa nu are strălucirea concentrată a teatrului, presupune un eroism tăcut, modest, umil.

Întâlnire cu J. C. D. în Gara de Nord. M-a cam ignorat. Nu trebuie să depinzi de nimeni, dacă nu ai o vocaţie de slugă. Un domn de vreo 75 de ani nu avea asemenea tribulaţii. El o făcea pe lacheul ultraservil în faţa lui D. Aşa se trăieşte, ar spune un cunoscător. Vinzi doar ce ai de vânzare. Îmbrăcat în gri, D. făcea figura şefului autentic, veramente. Este un potenţial personaj de roman.

Referitor la „Scriitorul român ca personaj”. N-ar fi necesar probabil un punct de vedere diacronic, ci o clasificare, stabilirea unor tipuri. Printre altele s-ar vedea cum un anumit fel de scriitor părăseşte scena, nemaifiind admis de împrejurările concrete ale vieţii social-politice. Să folosesc şi un punct de vedere retoric. Să caut ce vrea să spună despre sine cutare autor, cum vrea el el se scoată în evidenţă. Cele două optici pot fi însă conciliate.

Este dubios când cineva spune despre sine prea multe lucruri bune, frumoase. Este o demagogie bună doar pentru persoanele naive. Criteriul valabil este cel al faptelor.

Firile demonstrative au o existenţă fragmentată (întocmai actorilor): seara spectacol, dimineaţa mahmureală şi improvizaţie scârbită. Oamenii aceştia sunt grozavi pe porţiuni scurte de timp, în cadrul unor show – uri. Slăbiciunea le apare în chestiunile de rutină (or, viaţa este, în bună măsură, o chestiune de rutină). Nevroza isterică ar veni din resimţirea unei acute, dureroase contradicţii între cele două reprize, pururi alternate. Când fac teatru, sunt la înălţime, în acţiunea banala, de zi cu zi, sunt excesivi (în bine sau în rău), par exasperaţi, nerăbdători, crispaţi. Simţul măsurii le lipseşte, fiindcă în firea lor stă exagerarea expresivă, teatralitatea. De amintit şi puerila lor lor nevoie de aplauze. Ei trebuie încurajaţi, răsplătiţi, fie şi numai simbolic. Ca şi actorii de pe scena unui teatru. Or, în viaţa reală, recompensele, aplauzele sunt de o altă natură, mai ascunse, mai adânci, mai puţin explicite. Respectivilor le lipseşte deci aptitudinea de a exista pur şi simplu, fără artă. Să nu uit. Moralitatea este pentru ei tot ceva derivat din ideea de spectacol frumos. Credinţa că va fi ceva frumos, elegant, demn de o fire nobilă, dacă nu vor schimba (prea des) partenerul. Nimic pornit din străfundurile obscure ale fiinţei, totul ieşit din apetitul pentru participare la spectacole (cu timpul, spectacolele capătă un stil anumit, diferit în funcţie de persoană, de cultura ei, în sens larg).

Ar mai fi de spus că le sunt practic inaccesibile performanţele solitare. Şi că veşnica lor puerilitate îi face să fie iubiţi, ca nişte copii.

Le lipseşte intuirea măsurii fireşti a lucrurilor.

Cum este de presupus, cele de mai sus se referă la D., iubita mea.

4. 12. Adaug la analiza de ieri. În cazul tipului respectiv de personalitate, se mai poate vorbi despre nevoia de compasiune şi de admiraţie (peste medie). Psihanalitic, totul s-ar explica, în cazul femeilor, printr-o dorinţă de compensare tardivă a lipsei de dragoste paternă.  De aici şi o înclinare neconştientizată spre gerontofilie.

Precizez, pentru cititoarea „accidentală” a însemnărilor de faţă, că în însemnările mele nu se află nici-o critică. Printre altele, am învăţat că împrejurările îl obligă pe om să trăiască altfel decât îl îndeamnă modul său intim de a fi. Este o cale spre înfrângere, adică spre trăirea unor existenţe străine de modul tău adevărat de a fi.

 

5. 12. Unii oameni încep să scrie literatură dintr-o neînţelegere, doar pentru că un simplu capriciu al lor a declanşat încurajarea unui scriitor consacrat. Fără respectivul imbold, n-ar mai fi urmat nimic, tentativa literară ar fi rămas o mică experienţă de tinereţe. S-ar putea deci vorbi despre o imoralitate a coruperii la literatură. De aici se poate lesne deriva ideea că scriitorii sunt un trib de vicioşi. Nu este de mirare că ei tind spre o viaţă tribală, cu femei puse în comun, „Casa Scriitorilor”, laudele reciproce din presă etc.

D. este foarte slăbită, sărăcuţa de ea. S-o feresc de enervările mele, provocate de neputinţa relativă de-a scrie minciuni şi prostii. S-o ajut prin absenţa mea.

Să simţi cum eşecul tău global se alcătuieşte sub forma unei băltoace, repede înmulţită de sângele scurs din tine.

Să scriu sau să mă sinucid.

 

6. 12. Laşitatea, boală profesională a scriitorului.

O piesă de teatru unde un personaj să vorbească transformând consoanele sonore în consoane surde.

Cine îşi bate capul cu impenetrabilele probleme ale femeilor este un om nu prea inteligent.

Remediu pentru anumite „puseuri” de exasperare: să scriu la una dintre cărţile mele. Sau chiar în jurnalul de faţă. Şi el este o carte, la urma urmelor.

D. s-a supărat pe mine, pentru că i-am minimalizat abnegaţia dovedită cu prilejul tristelor evenimente. Ciudată mai este viaţa, domnule! Probabil că n-are destulă încredere în sine şi trebuie încurajată. Iubirea nu este suficientă, trebuie şi retorică!

Lipsa de legătură a iubirii cu raţionamentele pornite de la obiectul iubirii.

Replica unui personaj de viitor roman: „Mie îmi plac femeile cu trup de animal şi cap de zeiţă.” În sensul că trupul trebuie să sugereze teluricul, iar faţa, expresia acesteia, celestul.

Zeiţa cu trup de animal. Saturniană, barocă alcătuire! Femeia etern contradictorie. Zeiţa pură – plictisitoare în perfecţiunea ei. Animalul pur – josnic, banal.

Iată cum ar trebui să fie personajul feminin din romanul meu. O femeie cam supraponderală, cu faţă suavă, angelică. De altfel, acest tip poate fi observat în realitate. Bizara vioiciune a acestor femei. Tipica mobilitate a oamenilor foarte graşi.

Cartea despre D., la pagina 176. Ar mai fi vreo 40 şi chinul va lua sfârşit.

Avea darul de a absenta ori de câte ori cineva avea realmente nevoie de ea. Intuiţia n-o înşela niciodată în asemenea situaţii. Apărea, în schimb, atunci când temperatura scăzuse, iar lucrurile căpătau un aspect rezonabil. Elegantă, pusă la punct, cu un ochi critic pentru orice imperfecţiune. Asta da, era ceva pentru ea.

9. 12. Figura unei femei de vreo 35 – 37 de ani. Oboseala ei resemnată şi frumoasă, senină. Mi-am dat numaidecât seama că trebuie să aibă vreo doi copii şi o familie calmă. Aşa era. (Episod de la cantină.) Asemenea feţe se obţin dintr-o îndelungată relaxare a trăsăturilor. Lipsesc încruntarea şi crisparea. Acestea două duc, în timp, la o mască a frustrării, vizibilă pe feţele femeilor adulte, fără copii. Acestea din urmă sunt înfricoşate de trecerea timpului. Nici masca derizorie a triumfului material nu este mai brează.

Foarte agasant pentru un ins mediocru este să ştie că poate satisface nevoia presantă a cuiva, dar nu va fi plătit pentru acest serviciu.

Ce face un om când se simte ultradeprimat? Scrie scrisori.

 

12. 12. Visul bucureşteanului: să atingă, psihologic, statului celui impermeabil la alte relaţii umane decât cele bazate pe schimburi de servicii. Ar exista un „sindrom bucureştean”, varietate a nevrozei dominante din alte mari oraşe.

„Superbia” femeii uşoare. Privirile ei dispreţuitoare, de regină aflată în exil, exprimă, dacă stai să te gândeşti, nemulţumirea faţă de preţurile prea mici ale unor „vânzări de trup”.

Faza cea mai de jos a unei relaţii. Să urăşti (sau să dispreţuieşti) şi în acelaşi timp să doreşti. Asta duce la scrânteală sau la decădere.

D., tentativă de degajare.

Vis de scufundare deplină într-o existenţă scrisă (literatură) sau jucată (şah).

Coerenţa gândirii: o prejudecată a intelectului european.

Practicarea literaturii ar produce o oarecare „anemiere”, o oarecare „debilitare” a fiinţei, implicit o micşorare a şanselor în lupta socială.

Noile legături între oamenii maturi se produc cu dificultate deoarece ei sunt deja „sătui” de relaţii cu alţi oameni.

Omul european – orgoliu şi slăbiciune (milă); omul asiatic – umilinţă şi cruzime.

Visul femeii bucureştene – să manipuleze unul sau mai mulţi bărbaţi.

Oamenii „nereuşiţi” n-ar avea vocaţie de stăpâni, dar nici de slugi. Împărţirea ar corespunde virilităţii şi feminităţii. La oamenii „reuşiţi”, coloratura masculină sau feminină ar fi netă. La ceilalţi, cele două variante s-ar afla amestecate într-o mixtură nefericită.

Una puttana intelligente.

O femeie împrumută cu bună ştiinţă strategia socială a unei profesioniste evoluate, considerând că impulsurile sale naturale sunt nerentabile! Ea începe să-şi trateze soţul conform reţetelor respective, renunţând la orgoliul de-a avea un comportament original, autentic.

D. – trădătoare în sufletul ei.

Teoriile istorice ale lui J. C. D. s-ar potrivi mai bine într-un roman SF.

Cum sunt un om subiectiv, voi opera unele schimbări în cartea despre D. Dacă el mă tratează ca pe o slugă, atunci voi face abstracţie de eventualele avantaje ale slugărniciei, scriind ca şi cum ar fi vorba despre un autor mort deja.

Se refugie în bătrâneţe, renunţând la prerogativele unui bărbat adult.

21. 12. Despre înrudirea dintre iubire şi admiraţie.

Ipoteza că D. ar face multe pentru a se ridica în proprii ei ochi şi mai puţine din alte motive. Este posibil de asemenea ca la ea orgoliul să fie literalmente o fiară feroce, ţinută în captivitate de inteligenţă, cu greu. Oricum ar fi, o inteligenţă vie are o valoare în sine. Bunătate + prostie pot produce mai multe rele decât indiferenţa feroce generată de  orgoliu + inteligenţă.

Mi s-a vorbit despre confortul psihic adus de imoralitate. Virtutea ar aduce o seninătate instabilă, aflată tot timpul pe punctul de a se destrăma, sub presiunea contextului. Virtutea este însă o practică spirituală. De aici, superioritatea ei de principiu.

Rătăcirea funestă a unor bucureşteni. Ei refuză cu îndârjire să-i servească pe alţii, uitând că tocmai aşa se obţine cea mai convenabilă stare de spirit. Plăcerile luptei pentru sine sunt mai amărui şi mai puţin profunde. Ele ţin, de fapt, de satisfacţiile consumului. Iubirea de mamă, sentimentul cel mai profund, este în mod esenţial unul al slujirii cuiva. Mama ar fi o slugă sublimă. Este maxima performanţă a unui om în respectivul domeniu.

 

22. 12. Lumea literaţilor bucureşteni are, în mod evident, o structură de tip militar. De exemplu, dacă unul cu un grad mai mic face o glumă reuşită, vor râde doar egalii lui. Cei mai mari în grad vor zâmbi doar sau chiar nu vor arăta prin nimic că au gustat gluma. În schimb, când un „general” va face o glumă, toţi cei de faţă vor izbucni în hohote isterice de râs! Bizară lume!

Cartea despre Dr., la pagina 186. sfârşitul ei se apropie precum  cel al unei spitalizări greu de suportat.

După încheierea celor trei cărţi şi a doctoratului, ar urma să joc şah. Vreme de un an, singura mea activitate literară va fi dactilografierea selectivă a prezentului jurnal.

În ziua de azi, prinde tot mai vizibil contur o lume fictivă, formată din valori fictive, impuse de mass media.

D. se îndepărtează tot mai mult de mine. După retragerea ei, voi rămâne în Bucureşti ca un explorator solitar la Polul Nord. Nici nu va fi prea rău, am această intuiţie.

Jurnalul intim, spune un tânăr eseist, ar fi un hibrid între critică şi roman. Are o oarecare dreptate.

După o anumită vârstă, omul nu mai este ascultat cu reală atenţie decât de el însuşi. Poate că, de fapt, totdeauna este aşa, iar tinerilor le este rezervată doar iluzia unui auditoriu atent. Totuşi se poate şi ca tinerii, promiţători ideali de fericire, să fie ascultaţi cu atenţie reală.

D. merită recunoştinţa mea. Maniera ei de a se comporta mă obligă la un mod de viaţă mai puţin comod, dar mai bărbătesc, mai dur. Acest nou fel de viaţă ar fi, de fapt, un celibat autentic, o viaţă de „lup singuratic”. Acesta nu se poate baza decât pe el însuşi şi are faţă de lume o neîncredere definitivă. Ceva trist, desigur. Micile avantaje ar consta în premisa unui profesionism literar, favorizat de celibat. Individul respectiv nu mai are impulsuri, el aplică procedee potrivite.

Relaţia bizară dintre celibat şi literatură. Literatura ca „mireasă”? „A trăi” cu literatura? Dacă-i pe-aşa, atunci cel puţin să practici în văzul lumii acest concubinaj, să nu te sfieşti de el.

24. 12. Nevroza – suferinţă a fiinţei. Există şi o nevroză indusă de problemele posesiunii materiale. Aceasta s-ar manifesta prin lăcomie şi insaţiabilitate. Forma cea mai uimitoare este acuzată de unii intelectuali. Ei au o nevrotică foame de informaţii. Nu urmăresc să le înglobeze, să le „mistuie”, le acumulează din pură lăcomie joasă. Este cazul lui D. B., amărâta amatoare de limbi orientale.

Referitor la „Scriitorul român ca personaj”. Ar fi posibilă stabilirea câtorva familii de spirite. Într-una dintre acestea ar putea figura Caragiale şi Marin Preda (cei doi mari diabolici). S-ar dovedi probabil că varietăţile de scriitori nu sunt infinit de multe.

Ieşirea din „lupta” publicistică aduce satisfacţie.

Întrevăd uneori că modul criticist de raportate la lume nu este singurul cu putinţă. Cum altfel? Prin curiozitate. Să priveşti lumea cu aviditate, să fii mulţumit că ea există şi-ţi stă la dispoziţie.

Asta o fi o optică de senectute. Bătrâneţea vine atunci când nu mai vrei să vezi pe nimeni spânzurat, spune Victor Eftimiu, într-unul dintre aforismele sale. Ceva asemănător aduce şi scrierea unui roman, adaug. Aceasta presupune întreruperea trăirilor, ca şi bătrâneţea.

Să descriu în romanul poliţist un mediu literar. Eventual cel din jurul lui Marin Preda. Să nu fie decât o crimă morală, neincriminabilă juridic. Ar apărea toată fauna literară de azi.

Cum se simulează arta de caracterolog? Se aleg notele dominante ale felului de a fi al unui persponaj şi apoi acestea sunt ilustrate în mod repetat.

Perseverentul în acţiuni dezagreabile pentru el însuşi. Ce păţeşte în cele din urmă? Viitorul meu o va arăta.

Felicitări telefonice pentru D. B. În glasul ei, o veselie nu tocmai integrală, plus o mică ironie la adresa bătrânilor celibatari.

În zilele când nu fac cros, bunul meu simţ începe să dea îndărăt.

Rectificare la cuantumul pensiei alimentare. Este vorba despre 640 lei lunar.

Azi am scris o poezie: „Vis de efemeritate”.

Scriitorul se află între tentaţia puterii şi cea a sfinţeniei.

Cum ar putea fi descris modul cel mai natural de a scrie literatură? Pentru mine, acest mod este cel mai simplu de regăsit atunci când scriu un roman cu tente fantastice.

Fie ca în anul viitor să nu mai fac atâtea lucruri neplăcute.

 

                      III

1982

 

5. 1. Destinele individuale sunt cu atât mai imprevizibile cu cât complexitatea socială este mai mare. De aici, o formă contemporană de înţelepciune, bazată pe exploatarea promptă a schimbătoarelor împrejurări.

Din „Filozofia istoriei” de Cătălin Zamfir. Teoria lui Forrester cu privire la comportamentul „anti-intuitiv” al sistemelor complexe. Mintea „naturală” n-ar fi capabilă să intuiască decât interacţiuni foarte simple. Cele complexe cer raţionamente. Din aceeaşi carte: „…ideea de progres este efectiv expresia unei insatisfacţii acute faţă de realitatea prezentă.”

Posibilă lege: cu cât o societate se dezvoltă materialiceşte într-un mod mai planificat, cu atât mai improbabilă este evoluţia mentalităţilor şi a aspectelor de psihologie socială.

Am simţit azi că stau într-o locuinţă nefavorabilă pentru mine.

D., la telefon, diverse plângeri. Se pare că are o suferinţă psihică.

În gara Braşov, întâlnire cu I. L., fostul meu şef. L-am simpatizat întotdeauna. În acelaşi compartiment cu mine, a călătorit fiica sa, o stranie apariţie de frumuseţe fatală dintre cele două războaie mondiale; buzele ei rujate în stil retro; privirile ei involuntar languroase. Ea a scos la iveală „Balaban şi statuia”, romanul meu. Mi-am îngăduit să-i vorbesc, sugerându-i că ar trebui să citească direct partea a doua, întrucât prima este banală. Asta a fost toată conversaţia mea cu ea. O dublă conincidenţă. Nefiresc la fiica lui I. L. este şi trupul ciolănos, mare, nonfiliform, de asemenea în contradicţie cu tipul actual de frumuseţe feminină.

 

# Simpatia mea pentru I. L., om ajuns astăzi la o vârstă venerabilă, a căpătat nişte nuanţări, atunci când am văzut pe Internet că în memoriile sale, publicate după decembrie 1989, m-a acuzat de imoralitate literară! Demnitar local, locatar al unui apartament vast într-un bloc vechi, beneficiar al mai multor servicii gras plătite, el a făcut decenii în şir figura celui abonat la mai multe ţâţe ale vacii comuniste. Asta numai moralitate n-a fost. I-a dat mâna s-o facă pe poetul pasionat de judecăţi estetice pure. Îmi amintesc cât de „oripilat” s-a arătat atunci când i-am spus că vreau să scriu o carte despre Nicolae Ceauşescu. În biroul lui plin de cărţi şi de valoroase icoane  pe sticlă, el a avut rictusul omului lovit brusc de o duhoare oribilă. Parcă i-aş fi pus un căcat în faţă. Comunismul îi dăduse totul, dar el îl abjura. Şi încă într-un mod foarte lipsit de eleganţă, chiar indecent. În anii dictaturii, nu numai că n-a schiţat nici-un gest anticomunist, dar a continuat să beneficieze cu seninătate de avantajele poziţiei sale sociale. După 1989, cu o plictisitoare lipsă de originalitate, el s-a grăbit să-şi construiasccă retroactiv un profil de disident.

Într-un fel similar s-a comportat D. D., alt „mare” scriitor din Braşov. Şi el a produs o referire publică la o presupusă imoralitate literară a mea.  De prisos să spun că şi el a fost un mare profitor al comunismului. S-a verificat astfel o regulă amintită de mine în acest jurnal. Cei mai aprigi disidenţi au apărut dintre marii beneficiari ai comunismului. În cazul de faţă, din doi activişti de partid au ieşit la iveală doi esteţi ireductibili! #

 

7. 1. Caut o formulă de sinteză potrivită pentru D.

Ei îi lipseşte un fel de a fi bine precizat. Asta ar însemna lipsă de maturitate. Inteligenţa ei se sileşte să „coaguleze”, să „sintetizeze” un fel de a fi precum şi corelativul practic al acestuia, o formă de viaţă. (Diferenţa dintre această situaţie şi lipsa de personalitate rămâne de stabilit.) O consecinţă ar fi modul defectuos de reacţie la diferite situaţii obiective. Scara ei de valori este de asemenea discutabilă şi scimbătoare. Cum ea nu este niciodată sigură dacă ceva a afectat-o sau i-a plăcut realmente, se produc exagerări, teatralisme.

10.1. Semnul distinctiv al maturităţii ar fi capacitatea de a judeca strategic, în mare, ştiinţa de a trece peste amănunte. Juneţea ar avea un mod tactic de a decide, scăpând din vedere ansamblul şi mizele mari. În schimb, sesizează cu acuitate amănuntele, planurile parţiale, nuanţele.

În materie de relaţii sociale, maxima înţelepciune: să nu încerci a schimba felul de a fi al cuiva, altfel decât prin varianta alternativă a comportamentului tău.

Fumatul şi alte droguri au şi rolul de a anihila afectivitatea, facilitându-i omului adaptarea la condiţiile moderne de viaţă.

Sărăcia presupune doar anumite sentimente. Restul nu au ocazia să se manifeste, sunt reprimate de o nevroză specifică, derivată poate  comportamentul de preocupare, adus de lipsurile materiale cronice.

15. 1. Ieri, în maşina 331 (fostă 31R), un cunoscut îmi spunea că meseria de critic literar  duce la consolidarea unui fel de-a fi neprielnic relaţiilor interumane. Criticul începe în mod automat să-i analizeze, să-i „disece” pe interlocutorii săi. Adaug: el caută mereu motivaţia teoretică, ridicându-se într-un mod enervant din spaţiul practicii.

Am trimis manuscrisul J. C. D. la editură. Neterminat, de fapt. Are 193 pagini. Excesele apologetice au dispărut din text.

Un personaj să zică: „Bula galului!” Iar o intelectuală inocentă se se mire: „De unde ştii tu, mă, ce-i aia bulă!?” Iar apoi să priceapă şi să râdă strepezit.

Ipoteza aparent fantezistă că D. are un fel de a fi calchiat după al meu. Tipul ei de personalitate accentuată s-ar potrivi cu aşa ceva. Cel mai mare omagiu adus cuiva este să-l copiezi. Astfel s-ar manifesta acţiunea ei de seducere.

Aforismul de vineri. Totul se mişcă pe lume în funcţie de tăria sau de slăbiciunea mea.

Suferinţele unui scriitor. El simte că mizele vieţii sale sunt meschine, deşi par grozave. Cum ascunde această constatare, lumea îl vede ca pe un sfânt.

De pe o foaie volantă „inscripţionată” cine mai ştie când de mine. A arunca destinului bucăţi mici, cu dispreţ, pentru ca el să nu ţi le refuze pe cele mari.

Mi-am cumpărat două rafturi pentru cărţi. De abia acum locuinţa mea a început să arate într-un mod acceptabil. Mulţimea cărţilor aduce o notă specială, de spiritualizare. Astfel este întrucâtva contrabalansată impresia generală de sărăcie lucie.

21. 1. Dacă totul nu se reduce la scăderea energiei vitale, înseamnă că se poate vorbi despre o abrutizare datorată actului de a scrie literatură. În mod neaşteptat, această abrutizare (cu grijă ascunsă) nu apare decât la autorii originali, nu şi la artizanii de serie mare. Practicarea locurilor comune, dimpotrivă, lustruieşte, înseninează, întinereşte. Poate că mă înşel.

Întâlnire pe stradă cu Pop Iftene. Lucrează la Ministerul de Externe, a umblat prin lume etc. Am fost amici pe vremuri, la Iaşi, în timpul studenţiei. Remarcabilă alura lui de lord, precum şi accentul ardelenesc, păstrat. Avea acelaşi palton de acum patru ani, când ne-am văzut ultima oară. Semn de modestie.

 

23. 1. Fenomenala atenţie acordată de scriitori activităţii depuse de confraţii lor. Asta ţine, se pare, tot de forma tribală de viaţă. Ai zice că fără urmărirea avidă a confraţilor, s-ar vesteji, ar intra într-o decădere întristătoare. În mod evident, acest fenomen ţine de existenţa jurnalistică. Lipsa mea de interes pentru publicistica frenetică a scriitorilor este probabil resimţită ca un fel de infirmitate menită să mă ţină sine die în postura de outsider. Se poate deduce de aici că pe respectivii îi interesează mai mult publicistica scrisă de literaţi decât însăşi literatura.

Cartea despre J. C. D., aproape încheiată.

Bizară este postura de vasal, cultivată de M. U., deşi se află la o vârstă când ar trebui să fie un senior. Neînfeudat, probabil că nu s-ar simţi bine.

Pe nesimţite, mă aflu tot mai aproape de momentul când voi începe să scriu, cu plăcerea unuia tocmai despărţit de o dietă alimentară drastică şi nimerit la o masă copioasă. „Balaban şi literaţii”, roman poliţist! Vivat Balaban!

24. 1. Se pare că D. nu este recuperabilă în viitorul apropiat. Se pare că şi-a pierdut parţial cumpătul datorită unei abrupte intrări în postura de femeie liberă. Consider că ea suferă din pricina unui complex de superioritate. De asemenea, la ea trebuie menţionată o posibilă mare abilitate de a-i da partenerului iluzia că el însuşi a decis despărţirea. Am citit că această manevră ar presupune o adevărată artă, dar şi nobleţe a sufletului.

Să vedem, de aici înainte, cât de dotat mă voi dovedi în materie de artă a îmbătrânirii.

Refugierea în suferinţă! Frumoasă sintagmă.

25. 1. Oamenii ar fi nişte cărţi, mai mult sau mai puţin reuşite. Cei părăsiţi n-au oferit o lectură plăcută, atractivă. Asemenea apropieri se potrivesc numai pentru lumea celor expresivi. Cei eficienţi au alte criterii, ei nu le cer celorlalţi să fie expresivi (adică să le ofere o lectură interesantă), ci să fie utilizabili. Generalizările în legătură cu „femeile” şi cu „bărbaţii”      ar fi echivalente ale unor propoziţii ţinând de critica literară.

Să mă fi iertat D. în mod definitiv? În sensul că ar fi renunţat la mine? Parcă nu-mi vine să cred aşa ceva. (Afirmaţii de ticălos.)

30. 1. Întâmplător, la „Europa liberă”, am auzit un elogiu adus cărţii „Ficţiune şi infanterie” de Costache Olăreanu. Am picat tocmai pe un citat socotit nemaipomenit. În el era vorba despre chinurile romancierilor în perioada „elaborării”. Se sugera că aceştia ar fi nişte martiri, neînţeleşi de către comunişti. Se pare că este o neînţelegere. Scriitorul îşi găseşte recompensa în tocmai chinurile lui. Dacă n-ar fi puţin masochist, s-ar retrage. Apoi, este de precizat că doar autorii fără forţă se chinuiesc. Ceilalţi au probleme doar cu cantitatea, precum Balzac. Am citit zilele trecute o carte despre acest titan (de André Maurois), înseninându-mă pe măsură ce progresam în lectură. Chinuiţi sunt manieriştii, cei roşi de reminiscenţe livreşti, incapabili să-şi dea drumul.

La acelaşi post de radio, o recenzie citită cu emfază de un bărbat. Era vorba despre o carte de aforisme (autor, Al. Constantinescu). Recenzentul, în mod bizar, cita texte fals înţelepte, filozofic naive.

Înr-o recenzie publicată la rubrica mea din L., am găsit câteva formulări interesante. Citez. „Mi-am reprezentat literatura printr-un ocean de plasmă, în felul celui din Solaris, iar cărţile prin forme născute din mişcările lui. Capodoperele nu mai recad niciodată în valuri, se solidifică şi devin autonome. Cărţile de valoare, dar lipsite de un destin ieşit din comun, sunt nişte forme pe deplin vizibile, dar de la un timp, precum ceasurile lichide dintr-un tablou de Dali, încep să se micşoreze şi dispar lent. Dar cărţile slabe? Pe acestea le-aş asemăna cu nişte fantome de aburi, abia vizibile, repede spulberate de vânt.” Încă un citat: „Ceea ce rezultă nu are bizara agresivitate a cărţilor proaste, ci blândeţe ştearsă a scrierilor epigonice.”

Cred că încep să pricep cum ar trebui să se desfăşoare, practic, viaţa unui scriitor profesionist. N-ar fi vorba despre ciudăţenii, în stil romantic. Dimpotrivă, pe planul vizibil totul ar avea o desfăşurare normală. Omul ar fi un meşteşugar, ar lucra între anumite ore. S-ar comporta civilizat, ar avea prieteni şi relaţii, inclusiv din lumea extraliterară, s-ar îmbrăca decent, ar conversa ponderat. În schimb, nimeni nu l-ar împiedica să gândească şi să observe cât ar dori. Pe plan social ar fi însă cenuşiu, corect, banal. Această schemă de comportament se întâlneşte cu teoria menţionată anterior, despre necesitatea ca scriitorul să fie expresiv doar în ceea ce scrie şi nu în viaţa sa cotidiană.

D. îmi dă telefoane, cu amare reproşuri. Oricum aş suci-o, nu este bine. Scuza mea (justificarea, mai bine zis): am o formă de viaţă constituită şi nu fac rău nimănui.

Se pare că până la 1 martie voi încheia, într-adevăr, cele trei manuscrise. Apoi… romanul poliţist.

Toate se îndârjesc împotriva şahului, acest copil cu bube în cap, simpatizat de mine în mod deosebit.

Tehnica tipic bătrânească de a lucra în doze mici! Tristă mai este viaţa!

31. 1. Soluţia este munca zilnică, fără disperare, cu calm, ca un om aflat în curs de-a ispăşi o condamnare pe viaţă. (Тoлькo тaк! Această expresie în rusă înseamnă „numai aşa” şi se întâlneşte în comentariile la partide de şah.) În acest fel, gunoiul va fi curăţat. În cât timp? Asta nu se mai ştie.

Se pare că voi fi obligat să scriu rubrica în continuare. Ar fi un lux mult prea mare din partea mea să renunţ. Să zicem deci că voi putea face recenzii în continuare, fără a fi din cale afară de deranjat din această cauză. Să presupun că voi putea să joc şi şah…

Singurătatea îl ameninţă pe omul de suces, dacă el nu are grijă să-şi schimbe prietenii şi iubitele.

Fac crosuri şi yoga, joc tenis de masă. Astea mă ajută să nu-mi pierd bunul simţ.

Cartea despre J. C. D., la pagina 205. Nu se ştie unde va fi tipărit acest manuscris.

Într-un fel confuz, sfâşietor, muzica îmi aminteşte de un arhetip perfect, cunoscut cândva de mine. Idee indusă de ascultarea  uverturii „Carnavalul roman” de Berlioz.

Expresiva neputinţă epică a lui Octavian Paler, în romanul „Viaţa pe un peron”. El nu se vede decât pe sine, este un poet prin excelenţă.

4. 2. Un „catalog” al situaţiilor sociale tip dintr-o anumită epocă istorică. El ar cuprinde şi schema văzută aseară la televizor. O femeie ajunsă spre 30 de ani a dus o viaţă sexuală liberă, dar n-a reuşit să dea lovitura cea mare. Se îndrăgosteşte de un bărbat âgé, rămâne cu el. Motivaţia: oboseala şi uzura induse de relaţii cu bărbaţi vânoşi; cel copt ar fi mai estetizat. O varietate ar fi cuplul format dintr-o frigidă şi un bătrân bogat. Între ei poate să existe o legătură spirituală. Evoluţia ar fi de la animalitate, amoralitate, vitalitate la artă (moralitate).

Romanul meu ar urma să fie axat pe câteva situaţii tip de acest fel, caracteristice pentru o anumită epocă.

Tema de mai sus este înrudită cu o alta: fuga de lumea nebună a oraşului.

Citesc Balzac. Îmi place mult viziunea lui clasificatoare. El vedea personaje. Azi par mai interesante structurile tip.

În catalog ar intra şi tipurile de căsătorii ale actualităţii; ele se axează pe ideea de a intra în componenţa unei mafii oarecare. Apoi, tipuri frecvente de „mezalianţe” şi evoluţia respectivilor în societate.

După câte văd, cartea despre J. C. D. va rămâne în manuscris. Am pierdut mai bine de 6 luni cu ea! Ultima şansă: să o publice însuşi D., cu un pseudonim. Cum să tranzacţionez însă cu un om atât de bogat!? Şi, în plus, cetăţean al unei alte ţări? Sunt la mâna lui, oricum aş întoarce-o.

Crosuri, yoga (mai langsam), tenis de masă, de trei ori pe săptămână. Toate acestea îmi întreţin un psihic acceptabil. Supravieţuiesc.

D., dispărută. N-o găsesc la telefon.

Marele truc al celor cu profesii artistice: a câştiga bani prin acţiuni plăcute. O scuză clasică pentru nefericire: antipatie faţă de propria muncă.

„Admiraţia e întotdeauna obositoare pentru speţa omenească.” (Balzac)

D. şi-a schimbat numărul de telefon şi refuză să mi-l dea pe cel nou! Cred că doreşte să mă determine s-o abandonez.

 

6. 2. Modul inteligent (sau „inteligent”?) de a discuta al personajelor lui Balzac. Dacă cineva ar scrie astăzi aşa, ar obţine calificative precum eseistic, uscat, speculativ. Ca şi cum viaţa bucureştenilor de azi (cel puţin a celor pasibili de a deveni personaje literare) n-ar consta din conversaţii întinse la nesfârşit, niciodată încheiate.

Analiza estetică nu este îndreptăţită decât în privinţa unui număr nu prea mare de cărţi. În legătură cu majoritatea, potrivită este sociologia literară şi a autorului de literatură.

Nevroza nemulţumirii de sine, trăită de D. Trebuie să fiu atent, bolile psihice sunt molipsitoare.

Se pare că literatura nu este scrisă de oameni blazaţi, sceptici.

Dintr-o carte despre educaţie, a lui J. C. D., înţeleg esenţa retorică a haoticului său demers. Totul pare a fi subsumat unui elan de salvare a aparenţelor (faţă de alţii, faţă de sine însuşi?). A vorbi despre cum orice om poate obţine succes este pură demagogie, de exemplu. Este totuşi ceva interesant în oferta pentru petrecerea timpului liber, accesibilă oricui. Anume posibilitatea ca fiecare „să se afle în treabă”, să obţină un surogat de activitate. Însuşi D. se află în treabă, cu scrierile lui.

Se ştie că etapa şcolarizării (în sens tradiţional) coincide cu o psihologie a disponibilităţii, a unui duş plăcut, format din nenumărate virtualităţi. Şcolarizarea întreţine în individ presentimentul delicios că multe, foarte multe sunt posibilităţile aflate la dispoziţia sa, doar opţiunea fiind o problemă. Învăţarea la vârste adulte (propusă de D., cu îndreptăţire psihologică) pare a aduce cu sine agreabilul sentiment al ieşirii din necesitatea dură a practicii sociale. În afară de acest truc destul de simplu, nu-i mai găsesc nici o justificare „metodei” preconizate de D. (acest om mi-a poluat intelectul în  ultimele luni).

În acelaşi fel s-ar explica, psihologic, decizia unora de a urma o a doua facultate, deşi socialmente nu sunt siliţi la aşa ceva. Apare aici un bovarism, o nemulţumire legată de cursul real al propriei existenţe. La fel, cursurile de limbi străine, hobby-urile de diferite soiuri. Toate acestea par a fi consecinţe ale unei nevonformităţi cu sine însuşi. Desigur, ar intra aici şi literatura, abordată ca o a doua profesie. Pot propune un mică teorie, în acest context: cu cât „fac” mai mulţi liteatură într-un anumit mediu social, cu atât mediul respectiv este mai defectuos. Nu sunt însă sigur că am dreptate, în această privinţă. În ciuda aparenţelor, nişte oameni angrenaţi în tot felul de activităţi perfecţioniste sunt mai uşor de manevrat pentru politicieni. O permanentă activitate lipsită de aprofundare le întâzie sine die accesul la maturitate.

Intrat într-o luptă inegală cu D., încerc să aduc „ostilităţile” pe un teren unde am şi eu anumite şanse.

8. 2. Balzac era fascinat de avere. Scriitorul român de azi este fascinat de puterea politică (aceasta a substituit, la noi, averea).

Cartea despre educaţia permanentă îmi sugerează că, într-adevăr, în lumea de azi, omului de rând îi este rezervat jocul intelectual, sau cel bazat pe ficţiuni. În absenţa unei mize materiale serioase, omul trebuie să se refugieze în spirit sau în imaginaţie. Nu mai are religia? Se va refugia în jocuri. Sunt destule, chiar şi pentru o sută de vieţi.

Câteva cuvinte revelatoare (fără voie): „…importanţa unei metodologii care recunoaşte dreptul persoanei umane  de a hotărî asupra propriului destin cultural”. Deci nu este vorba despre destinul real, adică politic, ci despre acel conglomerat de măsuri menite să ducă la o stare de spirit convenabilă. Educaţia „permanentă” te învaţă să suporţi bine o stare politică anumită, constituită. Până la urmă, totul se reduce la o strategie de manevrare a indivizilor.

„Poate că înseşi emoţiile plăcute sunt prea puţin literare.” (Balzac)

12. 2. Balzac mă linişteşte în ceea ce priveşte un slogan. „Scriitorul nu trebuie să aibă teorii, el trebuie să creeze personaje.” Cam aşa se spune. Nu-i aşa. Creierul lui Balzac colcăie de teorii.

Referitor la tipurile de oameni, după tradiţia astrologică. Aceste tipuri se referă mai mult la felurile cum oamenii se simt în ei înşişi. Ar fi deci vorba mai mult despre coloraturile subiective ale personalităţilor.

În mod obişnuit, se crede că este de preferat ajustarea modului interior de a fi. Eu prefer o conformitate cât mai mare cu acest mod, o „exploatare” socială a lui.

„Creatura de la care am avut o pagubă sau o neplăcere ne va fi întotdeauna funestă. Oricare ar fi rangul său, oricare ar fi gradul de afecţiune care ne leagă de acea persoană, trebuie să rupem relaţiile cu ea, pentru că ne-a fost trimisă de piaza rea.” (Balzac) Regula este valabilă, se pare, doar în sfera afectivului, fiindcă diplomatul ştie să folosească de la  fiecare câte ceva.

O temă romanescă este schimbarea rapidă a relaţiilor umane. La aşa ceva este silit un om  moral. Cum nu găseşte oameni corespunzători exigenţelor sale, el recurge la noi şi noi relaţii, suferind pentru că nu poate aprofunda. El trăieşte doar plăcerea dată de virtualitate, de promisiune.

13. 2. Oamenii situaţi la originea unui loc comun (inventatorii lui) ar fi destinaţi nenorocirii. Vezi soarta tipică a artistului de geniu. „Amuleta fericirii” ar fi deci conformarea.

Am încheiat textul despre Dr. un capitol urât, devenit ceva de domeniul trecutului. Fie ca niciodată să nu mai încep acţiuni atât de neplăcute.

 

14. 2. Modul oarecum analog cum prostia şi geniul se situează faţă de locurile comune. Prostul se plasează sub acestea, nu reuşeşte să li se conformeze, preadeşteptul, deasupra lor. Ambele categorii sunt luate în râs. Pe această cale s-ar putea explica asemănarea dintre scrierile de geniu şi cele realmente slabe. Şi cele slabe sunt cumva originale, din moment ce nu sunt aliniate la regulile elementare ale literaturii. De aici, forţa lor ciudată de atracţie. Nu cumva este la mijloc mecanismul parodiilor?

Cu înduioşare, notez vioiciunea grozavă a unor bătrâni la modesta cantină unde mănânc şi eu la prânz. Ei conversează de la o masă la alta, se schimbă saluturi  cu prea multă veselie. Sunt bine bărbieriţi, au cămăşi curate, sunt tunşi proaspăt, au pantofii lustruiţi, atunci când nu poartă dezarmanţii şoşoni. Este clar că ultramodesta masă este pentru ei singurul prilej de „modenitate” al zilei. Ieşiţi din cantină, ei redevin nişte bătrâni singuri, rătăciţi în marele, indiferentul, crudul oraş. Feţele li se schimbă. Unul dintre ei voi fi, dacă n-am şansa să mor între timp, mi-am zis.

Azi, o partidă oficială de şah.

Am făcut remiză.

Lucrez în silă la cele două texte rămase „pe rol”: cartea despre debuturi şi bibliografia modificată pentru teza de doctorat.

 

18. 2. Se pare că nu voi termina bibliografia până la 1 martie. Oricum, munca la ea, deşi dezagreabilă, este un deliciu faţă de sforţările pentru cartea despre D. Aceasta din urmă s-ar putea să nu apară. Regula este următoarea. Cu cât o scriere a cerut mai multă energie, cu atât va apărea mai greu şi va fi plătită mai prost. Autorii de poezie iau cei mai mulţi bani, iar cei de texte ştiinţifice, cei mai puţini. Asta-i viaţa!

Dorinţa mea aproape disperată de a-mi pune în ordine toate hârtiile şi de a duce la capăt proiectele începute să însemne presimţirea unei morţi apropiate? Timpul trece atât de repede, încât nici măcar nu mai sunt în stare să fiu neliniştit de ceva.

 

22. 2. Se pare că, în pofida vieţii mele sportive, nu reuşesc să scap de răceli. Stau de trei zile în pat, cu un fel de gripă violentă. Citesc un roman uimitor: „Lolita” de Vladimir Nabokov. Este povestea unei relaţii  dintre un bărbat de 37-38 de ani şi o fată de 12-13. Bine este prinsă starea de disperare a viciosului sexual. Totul este foarte realist, adică plauzibil.

În fiecare om se află germenii tuturor viciilor, se pare. La cei mai mulţi, nici una dintre aceste seminţe nu ajunge să se dezvolte. Naratorul lui Nabokov sugerează că practicarea unui viciu sexual (în speţă, pedofilia devenită acuplare efectivă) este o performanţă de natură artistică, în sensul că subiectul trebuie să lupte cu societatea şi cu viziunea dominantă asupra practicii respective.

O amică îmi spune o expresie referitoare la obiceiurile animalelor: „dragoste rătăcită” (o pasăre mascul se îndrăgosteşte de observatorul ei, un ornitolog). Păsăroiul produce toate semnele ce preced actul împrerecherii!

Tot din „Lolita”, ideea că adolescenţii formează o lume, o mafie. Adulţii sunt admişi în ea doar în mod limitat. Ştiam deja că aşa stau lucrurile.

Într-un roman, va trebui să mă refer la structura „mafiotă” a lumii sociale. Scriitorul, ca specie, este un cercetător empiric al acestor mafii diverse.

 

24. 2. Atunci când autorul capătă despre literatură o viziune sociologică, cu greu mai poate să facă el însuşi literatură. Este de preferat să aibă asupra acesteia o optică poetică, ceţoasă, neclară. Este de preferat să aibă psihologia unui credincios. Când începe să cerceteze, devine un critic, un savant, nu mai poate să scrie decât în stil manierist. Credinţa în literatură face parte dintre uneltele indispensabile ale profesiei.

Boala mi-a reamintit că nu trebuie să fiu prea mândru de mine.  Nici nu eram.

Este sigur că imensa majoritate a cititorilor caută în literatură altceva decât literaritatea. Eu, de pildă, deşi sunt un cititor oarecum avizat, caut psihologie şi document psihologic. Iată de ce „adevăraţii scriitori” se citesc între ei.

„… le cercueil bestial de chair de femme où mes nymphettes sont ensevelies vivantes…” („Lolita”)

 

25. 2. Urmărind-o pe colega mea, S. P., înţeleg o nuanţă din comportamentul scriitorilor. De unde trufia lor? m-am întrebat adesea. Iată de unde. Ei sunt cuprinşi de superbie pe seama unor confraţi ai lor, oameni de succes! Sunt mândri pe seama tagmei lor! Aceasta a dat oameni mari! Este un sentiment mai puţin sau deloc cunoscut altor grupuri sociale (fie acestea şi formate din alte tipuri de artişti). Explicaţia trebuie căutată, cred, în calitatea cărţilor de literatură de-a nu aparţine pe deplin autorilor lor. Limbajul cuvintelor are o anume impersonalitate, de natură să tranforme textele, într-o oarecare măsură, în bunuri comune, „avute” de toţi, precum nişte femei uşoare. Iată de ce cartea confratelui este resimţită, în mod aparent bizar, ca fiind scrisă şi de cititorul ei, scriitor de mai mică anvergură.  Aş denumi această reacţie „complexul coautorului virtual”.

Boala mi-a trecut, se pare. Azi am reînceput programul yoga, după o întrerupere de cinci zile. Bolile fortifică bunul simţ, asta pare clar.

Mai departe? Cu strategia răbdării, necunoscută de tineri, îi dau înainte. Mă aliez cu timpul! Şi asta tocmai acum, când el a devenit cam zgârcit cu mine…

26. 2. Personalităţile „nefericite” ar fi cele incapabile să ajungă vreodată în etapa psihologică a „culegerii roadelor”.

Dacă nu scriu un roman autentic, pot să mă declar ratat.

Rolul istoric al răului moral. Engels despre morala lui Feuerbach. Constatarea şi denunţarea răului moral – armă retorică. Un rău moral este şi „minciuna vitală”, mai bună decât adevărul ucigător.

Plăcuta perspectivă a eliberării de animalitate, aflată la dispoziţia omlui matur.

Progrese cu bibliografia la teza de doctorat. O voi termina probabil până în jurul datei de 15 martie.

Lucrurile se aranjează, dar trebuie să plăteşti cu viaţa pentru asta.

A nu pica în bizara manie a observării obsesive a confraţilor. A face o partidă pe cont propriu. Eu nici nu fac altceva.

Un domn de vreo 75 de ani, cel din Gara de Nord, va vedea manuscrisul meu despre J. C. D. El va negocia vânzarea.

Modul suprem de a fi baroc este cel de a trăi pe seama viitorului, a refuza prezentul. Artiştii fac asta. Este cea mai mare ironie posibilă. Se practică nesfârşita „ieşire din situaţie”, refuzul oricărui context concret.

 

1. 3. Iată şi martie.

Un nou semn că sunt un damnat. Am un chef tot mai mare să scriu „Scriitorul român ca personaj” şi să amân iarăşi romanul.

Scriitorii nu sunt prea diverşi, ca tipologie. Ei pot fi clasificaţi, pe clase şi subclase. În cele din urmă, rezultă că există câţiva „capi de serie”. Pe urmele acestora, merg toţi ceilalţi. Redactarea n-ar fi prea grea. Ar fi un eseu, nu m-ar bruia „crampa ştiinţifică”. Din istoria literară n-ar fi luate decât confirmări. Lectura operei ar arăta mobilul retoric al unui autor sau al altuia. Cei mai mulţi vor să-şi dovedească (argumenteze) propriul geniu. Mai există şi alte tipuri de argumentare.

Iată câteva feluri de scriitori: genialul, paradoxalul, seriosul, obscurul, epigonul, modestul, moralistul („învăţător al neamului”). Cei mai mari aproape nu există ca personaje, în sensul de mai sus: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu.

Ar mai fi: laboriosul, capabilul de francheţe, cel fără prejudecăţi calofile, artizanul bonom, artistul înţeles doar de elită, deţinătorul adevărului despre literatură, scepticul în legătură cu literatura, omul cu convingeri politice, setosul de putere (omul politic ratat).

Ideea ar fi că nu doar un singur tip de scriitor are dreptul la admiraţie. În mod obiectiv, fiecare îşi are publicul său şi motivaţia sa sociologică.

Gâfâind de iubire şi de neputinţă.

Fiecare rând scris – o discretă îmbrâncitură către moarte.

Orice se poate face ”din uşor” şi „din greu”. Ce trist este să te chinuieşti pentru a reuşi ceva! Altă cale pare a nu exista, din păcate. Textele perfecte, naturale, ale profesioniştilor ascund mii de zile muiate în chinuri.

 

9. 3. Toată problema este să stai la masă două ore. Psihicul ţi se modifică în bine, devii îngăduitor, calm, laborios, capeţi chef de muncă.

În rest, nimic deosebit. Şah. Dentistul nu se ţine de cuvânt, dar, după cum spune S. P., este un om bun. Atmosfera de homosexualitate morală de la redacţie. Noianul de fişe pentru bibliografie. Alinierea planetelor – mâine. D. – reconciliere rituală. Voinţa mea de a nu mai face lucruri dezagreabile.

14. 3. Întâmplări incredibile la dentistul G., preferatul elitei artistice. O povestesc pe una dintre ele. I-am spus sprinţarului, „balerinului”, fals prietenosului dentist că o anumită lucrare nu este bună. El a zis: Facem alta. Apoi a aruncat-o la coşul de gunoi, în faţa mea, cu un gest seniorial. După o săptămână a scos-o pe cea aruncată, din buzunar şi mi-a pus-o în gură, din ce în ce mai apropiat, mai prietenos! De necrezut. Tot tupeul este calitatea cea mai importantă, pe la noi.

Mâine, discuţie cu J. C. D. Se va vedea ce a ieşit din toată povestea. Trebuie să-mi calculez fiecare cuvânt.

D. se comportă ca o femeie foarte versată. Îmi lasă impresia că nu se mai poate conta pe ea. Este obsedată doar de propria ei supravieţuire. Cusurul (calitatea) ei este că nu are propriu-zis sentimente. Ea şi-a construit o schemă de corectitudine şi o urmează în mod contradictoriu. Este firesc să fie aşa. Doar sentimentele sunt rezistente şi nu deciziile raţionale.

19. 3. J. C. D. – încheiere bizară, datorită mie.

Ieri a venit la redacţie o doamnă de vreo 43 de ani. Ea mă privea „furtiv”. S. P. mi-a spus că este fosta soţie a lui G. H., un alt coleg al meu. Actualmente este soţia fostului soţ al lui S. P.! Ca nişte gândaci îngroziţi, mi-am spus. Aşa se împerechează şi de desperechează.

 

# Îmi amintesc de o istorisire spusă de o preafrumoasă reprezentantă a poporului ales, A. N. Această fată, ireproşabilă sub toate raporturile, avea anumite legături cu literatura. Publicase, dacă nu cumva mă înşel, câteva cărţi pentru copii. Ajunsese în intimitatea unui om important, în patul lui, mai pe şleau spus. După câte mi-a povestit ea, acesta urma s-o ajute să plece din România. Nimic special în acest schimb de servicii. Mai ales că, după cum îşi dă cu părerea un personaj al meu, sexul cu un bătrân nu se pune la socoteală, este nul şi neavenit, în evidenţele unei femei tinere. Interesantă este o anumită restricţie impusă frumoasei fete de către importantul om. „Când suntem în pat, îmi spui Costică. Ne tutuim.” Aşa i-a recomandat. „În clipa când ai coborât din pat, îmi spui dumneavoastră şi domnule profesor.”  Dacă fata a inventat această poveste, înseamnă că avea o imaginaţie excepţională. Înclin să cred că n-a fost o invenţie. Realitatea este mai tare decât literatura, asta se ştie. #

 

22. 3. Întâlnire cu D. B. Pare a suferi în continuare urmările unei traume misterioase. Mi-a povestit cum o tânără şi-a cumpărat un apartament. Există formalităţi îndelungate. Acestea împiedică încheierea actului de proprietate. Drept urmare, tânăra îşi amână căsătoria. În mod prozaic, ea vrea să aibă „spatele asigurat” în caz de divorţ. Dacă s-ar căsători acum, casa ar deveni un bun dobândit în timpul căsătoriei.

După patru remize, o victorie dobândită la un jucător slab. Şahul, precum un stejar, tinde să ucidă ce este viu în jurul lui.

Am abandonat cafeaua la 4 martie. Mă simt de parcă n-aş fi băut niciodată. Ăsta este omul.

Flaubert, „Ispitirea sfântului Anton”: „Dar luxura, în turbarea ei, are dezinteresarea penitenţei. Frenetica iubire carnală grăbeşte nimicirea trupului…”.

Este clar că bucureştenii aşteaptă să li se telefoneze. Asta face parte din viaţa lor. A primi multe telefoane înseamnă a avea un anumit succes. Îţi poi da seama de asta atunci când greşeşti numărul. Azi am dat un telefon. A răspuns un bărbat emfatic şi satisfăcut de el însuşi. Când a reieşit că nu el era cel căutat, o certă nuanţă de dezamăgire a apărut în vocea sa.

 

29. 3. Bucureştenii, cu psihologia lor de consumatori şi de oameni cu tupeu, cred că totul li se cuvine.

Dacă cineva are forţă, nu are dreptul să le ceară şi altora să aibă aşa ceva.

Încet-încet, spre încheierea celor două cărţi rămase „pe rol” şi a doctoratului.

Primăvara, crosurile, trecerea timpului.

Să am înţelegere pentru tot de este uman. Pe de altă parte, dacă ştii că un om te va duce de râpă, cum să te asociezi cu el? Cu seninătate şi inocenţă, oamenii vor să distrugă formele de viaţă ale semenilor lor. Nu pentru a pune ceva în locul lor, ci doar aşa, din principiu.

 

12. 4. 4,5 puncte din 7. Am ratat nota. Au fost zile vertiginoase. Pare evident că nu poţi juca şah bine, dacă mai ai şi o altă preocupare.

Va urma un nou episod J. C. D.

De ce sunt aşa de râzăreţi oamenii de azi? Ei duc prin râs şi zâmbet un război împotriva propriilor emoţii. În plus, doresc să pară „au-dessus de la mêlée”.

De ce cărţile moderne abundă în subtitluri? Pentru a se creea impresia unei spraabundenţe de informaţii, presupun. Se mizează pe aviditatea cititorului de azi. Acesta nu mai doreşte să se descopere pe sine însuşi şi să se perfecţioneze, ci să acumuleze, să posede cât mai multe.

 

21. 4. Frobenius: „Slăbirea emoţiei îmbătrânite îl împinge pe om pe calea configurării noţiunilor prin imagini, aşadar spre interpretare.”  Nu prea înţeleg unde bate.

6,5 puncte din 10. Cât de slab am jucat! Câte emoţii zadarnice, când totul era atât de simplu!

Progrese mici în pregătirea celor două volume pentru tipar. Teza, stagnare, datorită inconştienţei mele.

Lecturi haotice. Timpul, cu rapiditate, cu ferocitate cosmică. El dărâmă totul, precum termitele distrug o clădirea atât de solidă în aparenţă.

Văd scrierea romanului ca pe o vacanţă minunată, îndepărtată şi aproape inaccesibilă.

 

22. 4. Fapt cert, pentru omul înaintat în vârstă timpul trece mai repede. Ce-i rămâne acestuia de făcut, dacă doreşte să rămână în competiţie? Doar intensificarea, obţinută printr-o mărire a concentrării. Eu, cel puţin, doar aşa mai reuşesc să realizez câte ceva.

Prin 5 sau 6 mai începe un nou concurs. Sper să fiu mai convingător.

Extrapolată, ideea contractării duratei, cu vârsta, ar putea duce la o temă SF. Eventual, o ultraîmbătrânire simulată.

 

26. 4. Laudele reciproce ale scriitorilor ţin de strategia supravieţuirii sociale a breslei. Ei încearcă astfel să convingă lumea că sunt o categorie demnă de luat în considerare. În plus, să se convingă şi pe ei înşişi. Urâtă treabă, aceste laude.

Probabil că nu mai trebuie să joc sau să studiez şah în următoarele două săptămâni, dacă vreau să închei bibliografia.

Ideea că un om de succes trebuie să facă, în general, ceea ce se aşteaptă de la el.

Un efect al ierarhizării scriitorilor. Cineva nu are voie să se manifeste peste nivelul socotit a i se potrivi.

4. 5. Societatea de consum caută să-i pervertească pe intelectuali, le interferează gândurile, inculcându-le josnice pofte achizitive. Pentru cel intrat în jocul fără sfârşit al acumulărilor materiale, munca intelectuală devine problematică. Eu încerc să mă salvez, dar este dificil.

Se pare că J. C. D. va rămâne pentru mine doar o amintire bizară. Este mai bine aşa. Vara viitoare nu va mai fi un coşmar, ci o joacă agreabilă de-a romanul poliţist.

D. a intuit, se pare, că eu deţin o oarecare hiperperseverenţă. Drept urmare, inerţia mea psihică este mai mare decât în mod obişnuit. Ea ştie deci că o despărţire este deosebit de dificilă pentru mine. Socoteşte că teama de stresul despărţirii mă va împiedica să renunţ la ea. Vom vedea.

Apropierea de încheierea tezei mă aduce în marginea nebuniei.

7. 5. Ar trebui să-mi văd liniştit de treburile mele, fără să mă mai arunc în tot felul de noi iniţiative.

Rămâne însă o întrebare. Am eu vocaţie pentru literatură? Îmi consum multă vreme cu asemenea îndoieli de ţin psiho-sociologia literaturii.

J. C. D. cade în trecut, tot mai repede. A fost o experienţă cam prea scump plătită.

Teza de doctorat – literalmente, un coşmar. Nu se ştie când voi încheia bibliografia. Nu mă pot decide să trişez, vreau să fiu corect până la capăt. Funestă decizie! Alţii trec senini peste asemenea lucruri. Scrisul lor nu este decât un combustibil pentru succes, nicidecum un scop în sine.

Formidabil de rapida ramolire a unchiului Aurel. Este un spectacol cutremurător. Uită cumplit de repede. După un minut, repetă aceleaşi întrebări. Comversaţia lui s-a simplificat grozav de mult. Este ca şi cum tocmai ar învăţa o limbă străină şi ar cunoaşte doar un număr limitat de cuvinte. Mai sigur şi mai bogat lingvistic se arată pentru perioadele mai îndepărtate ale vieţii sale. În urmă cu câteva luni, când l-am văzut pentru penultima dată, era mult mai puţin dus. Şi privirea i s-a înstrăinat, ochii lui nu mai exprimă complicitatea intelectuală a participantului lucid la o conversaţie, sunt înceţoşaţi. Lasă impresia că se sileşte să nu uite bruma de amintiri încă existente în mintea sa.

Ceva mecanic şi lipsit de nuanţe au avut întotdeauna  comportamentul şi gândirea lui. El a fost un om ironic, dar în mod stereotip, fără invenţie, fără să simtă schimbarea secvenţelor. Avea câţiva „cai de bătaie”, cunoscuţi de rude. Avea, apoi, un mod plictisitor de a vorbi despre sine însuşi, etalându-şi aceleaşi merite, iarăşi şi iarăşi, ani de-a rândul. Acum îmi dau seama, privind înapoi, că gândirea lui avea ceva mecanic, previzibil. Într-o măsură mai mică, această caracteristică am observat-o şi la tatăl meu. Amândoi aveau un fel ciudat de a nu-i lua în considerare pe ceilalţi, de a-i socoti nişte fantome. Probabil că şi au am moştenit ceva în acest sens. Poate că şi eu am un ce jignitor în felul meu de a fi.

 

9. 5. Dintr-o dată, fără veste, munca mea la bibliografie a devenit aproape plăcută. M-am obişnuit cu ideea! S-a ivit avantajul perseverenţei într-o anume direcţie, oricare ar fi aceasta. Creierul capătă nişte deprinderi, probabil. Este necesar s-o ţin aşa, până la capăt, profitând de faptul că resimt o morbidă simpatie pentru fişele mele!

În 19 va începe un concurs. Voi juca, fără să întrerup munca la bibliografie. Doar astfel pot spera să predau teza înainte de vacanţa universitară.

Omul tare îşi suportă suferinţa fără tranchilizante sau droguri. El stă sub suferinţă ca sub un duş dezgustător. Strivit, umilit, dar încă lucid, agăţându-se cu disperare de luciditatea sa.

Se scufundă, ca un scafandru, în singurătate.

 

13. 5. Într-o relaţie amoroasă, cineva trebuie să devină rău, dur, nemilos etc. Dialectica internă a relaţiei cere asta. Se pare că singura structură rezistentă este cea de stăpân-slugă. La mine, din pricina năravului de a observa şi de a cântări totul, a apărut ciudăţenia că nu reuşesc să intru în nici unul dintre aceste două roluri.

Am vorbit cu D. la telefon. Ea merge pe vocaţia ei de curvă (fără să fie aşa ceva). Va obţine probabil un bărbat în vârstă şi cu bani. Va putea astfel, în fine, să coboare, blazată, dintr-un turism „Dacia”…

 

# În 2012, sunt moralmente obligat să consemnez că D. a făcut carieră. Ea este, după câte am priceput de pe Internet, preşedintele unei companii de transport. Peste medie în materie de inteligenţă, ea a avut şi un alt atu: capacitatea de merge până în pânzele albe, realizând astfel supracompensarea defectului său trupesc. Dumnezeu le-a dat celor handicapaţi fizic o forţă morală necunoscută de inşii normali. D. a dovedit că are aşa ceva. Să trăiască! #

 

Literatura ar conţine un şir de elucidări teoretice ale vieţii.

14. 5. Doctoratul este o lecţie de umilinţă.

D., recidivă. Era de aşteptat.

Frobenius: „Ia fiinţă profesiunea de preot, pentru care cei mai apţi sunt fireşte neurastenicii.” (!)

Privind un film la televizor, mă gândesc că logica n-are ce căuta de fapt în viaţa cotidiană. Trebuie să produci bucurii, chiar dacă ucizi prin asta. Se explică astfel de ce oamenii raţionali nu sunt iubiţi. Iubirea creşte pe absurditate, se nutreşte din aceasta.

18. 5. Punct final în episodul J. C. D. Omul este impermeabil la „chestii” de rafinament. Are despre tot o viziune cantitativă: lauda să fie ditirambică, banii să fie mulţi etc. Nu-l critic, dar răsuflu uşurat. Postura de ţuţăr nu-mi reuşeşte cu nici-un chip.

 

21. 5. După o anumită vârstă omul nu mai are nici-o scuză a eşecurilor sale.

Începutul concursului de şţah. Am câştigat prima partidă.

Am terminat bibliografia. Azi dau cele patru exemplare la legat. Mai urmează rezumatul şi recomandările.

3. 6. 4 puncte din 7 partide. În general, eşecuri datorate unor cauze psihice.

Relatarea inflamabilului A. D. M. despre modul de viaţă american. Acolo, sensul vieţii este să consumi cât mai mult. Eşec înseamnă să nu ai posibilitatea de a consuma.

În jurul zilei de 15 iunie voi fi la Iaşi, pentru predarea celor patru exemplare ale tezei de doctorat, precum şi a numeroaselor hârtii menite să certifice că merit, din punct de vedere politic-social-moral să obţin titlul respectiv. Este trist, dar multe altele sunt la fel de puţin vesele.

 

6. 6. Cei mai mulţi cititori caută în cărţile de literatură, după cum am mai spus-o, altceva decât literaritate (poezie, emoţie). Autorii de succes ştiu asta şi pun în cărţile lor ingrediente extraliterare. Această regulă poate fi regăsită şi în relaţiile cotidiene dintre oameni. Nu emoţie şi autenticitate trebuie să oferi spre a obţine succes, ci acel ceva aşteptat de omul respectiv de la lume, de la viaţă.

Pornind la la atitudinea lui D. B,, constat că dacă zăboveşti în preajma unei femei fără a o cuceri sau fără a dispărea, nu obţii decât dispreţ.

5 puncte din 8 posibile.

Am cele patru exemplare ale tezei, legate.

D. schimbă rapid, fără efort, diverse tactici în raporturile cu mine. Asta este ceva de neînţeles pentru mine.

7. 6. Omul ar trebui să opteze pentru viaţă sau pentru literatură. Supărările vin din interferenţele dintre aceste două domenii.

Când o femeie îşi negociază actele sexuale, poate fi denumită curvă.

Ar fi trebuie să-mi dau seama de mai multă vreme că D. B. este o prefesionistă a relaţiilor interumane. Este o ultraexperimentată. În schimb, eu mă port cu ea ca un diletant, adică spontan, sincer. Partida nu este echitabilă. Apare necesitatea unor artificii din partea mea. Trebuie să mint, domnule! Să-i spun numai ce ar dori să audă. Să mă comport ca un profesionist abil, lăsându-mi sincerităţile pentru literatură.

Ambiţia de a fi autentic în viaţa reală nu are decât consecinţe proaste. Autentic doar în creaţie – indiferent de domeniu; oportun în relaţiile cu oamenii. Vechile metode sunt cele mai bune.

Vine o zi când omul constată că totul este un joc cu două mize: puterea şi supravieţuirea. Totul se transformă în jetoane folosibile la acest joc. Nu cumva această constatare însemnă sfârşitul?

10. 6. Nou eşec şahistic. 5,5 puncte din 10 posibile. Nu renunţ.

Ideea simplă că a fi autentic nu este ceva important, esenţial, cu atât mai puţin vital. Modul asiatic, unde  avantajele, deliciile şi savoarea conformării sunt vădite, este o probă în acest sens. Unii oameni îşi strică vieţile încercând să trăiască în mod autentic, original, deşi fondul lor psihic le-ar recomanda existenţe cenuşii, indistincte. În această situaţie nimeresc, cred, destul de mulţi dintre cei interesaţi de scrierea literaturii.

Dispreţul manifestat de către simţul comun faţă de succesul imaterial al unor categorii umane. Admiraţia nu este în aceste cazuri decât oarecum snoabă, ca o conformare la o modă. Apare chiar un fel de milă faţă de omul de succes. Se spune: „Săracul, ce mult lucrează!”

20. 6. Şahul te face să trăieşti intens. Zilele trec cu o bizară repeziciune. Poate ar trebui să iau acest joc mai în uşor, cum fac jucătorii mediocri de vârsta mea. Nu reuşesc însă să-mi înfrâng tendinţa de a merge în adâncime (ca în tot ce fac). O scăzută energie mă stopează. Aceasta este de altfel contradicţia personalităţii mele. Vocaţie a aprofundării, energie mică. Lucrurile se află totuşi în mişcare. Ceva se acumulează, câte ceva se vede.

Sunt curios cum va merge scrierea romanului poliţist, în august.

D. îmi vorbeşte mai întâi despre sinucidere, apoi trece la exploatarea situaţiei psihologice create. Dacă mă retrag, apelează la sentimente. Nu vrea decât să mă vadă. Dacă mă vede, începe să sugereze cât de rău stă cu banii etc.

Omul este ceea ce pare a fi. (Gracián) Da, dar numai din punct de vedere social. Astfel se explică suferinţele psihice ale snobilor. Ei par, dar nu sunt.

Am fost întotdeauna străin de salvarea aprenţelor. Se va vedea într-o bună zi ce-a ieşit din această atitudine.

3. 7. Ascult muzică frumoasă.

Se pare că D. B. este realmente nebună. Este cazul să o evit. În afară de un snobism exasperat şi exasperant nu mai întrezăresc prea mult la ea.

Am obţinut ultima aprobare pentru susţinerea tezei de doctorat. Peste câteva zile voi merge la Iaşi.

Uneori îmi vine să spun că partida este deja jucată.  În unele dimineţi cu lumină clară cred că nu este chiar aşa.

S-ar putea spune că D. practică minciuna metafizică. Există aşa ceva?

Întâlnire, din nou ciudată, cu J. C. D.

Aştept august şi septembrie cu o nerăbdare suspect de mare. În concediul din aceste luni îmi voi încheia cariera de critic literar.

Pericolul este instalarea într-o stare de relaxare şi apoi de abandon în faţa unei forţe socotite invincibile. Trebuie să merg mai departe, în ritmul actual.

Revin la D. B. Este uimitor cât de prostănacă îmi pare uneori, deşi a citit multe cărţi pretenţioase. Poate că are un geniu al inimii, dar multă minte nu are. Intoxicaţia ei tabagică, scolioza, eczemele ei (stigmate?), mâinile neîngrijite, privirea de om dement…

 

7. 7. Ieri, când împlineam 43 de ani, am primit ultima hârtie dintre cele necesare pentru predarea tezei de doctorat. Mâine plec la Iaşi, cu toate hârtiile.

Ascult muzică frumoasă, graţie lui J. C. D., dar şi mulţumită tenacităţii mele, situată, îndrăznesc să spun, deasupra mediei.

 

11. 7. Cât de firesc se desfăşoară o grafie înclinată spre dreapta! Este, fără îndoială, scrisul oamenilor instalaţi confortabil în ei înşişi.

Am predat teza de doctorat! Urmează o nouă etapă dificilă. De data aceasta este vorba despre o aşteptare pasivă. Nu am nevoie decât de calm.

Volumul de recenzii despre cărţi de debut a fost refuzat în principiu de către o editură. Cartea despre Marin Preda ar urma să apară în acest an.

Ideea de a transmite o proză inedită la un concurs în străinătate.

Fiind vorba despre o luptă de ariergardă, nu văd de ce m-aş grăbi.

În definitiv, J. C. D. m-a ajutat să fac serie de mici ajustări necesare. El mi-a deschis câteva perspective intelectuale total străine pentru un critic literar român. Trebuie să-i fiu recunoscător.

Starea de iubire ar fi dată de ivirea unei clarviziuni asupra sinelui. În mod ciudat, această idee plauzibilă mi-a fost sugerată de o melodie de muzică uşoară, o retranscriere după o temă celebră.

15. 7. Nu se ştie cum, nu se ştie de ce, viaţa devine de la o vreme o cursă disperată pentru supravieţuire, o goană pe distanţa de la tinereţe la renunţare. Exprimări pretenţioase.

Dacă nu mă apucam de crosuri, nu era deloc bine.

Noul meu titlu de roman poliţist: „Balaban descoperă complexul Salieri”! Despre invidia de breaslă.

Repararea dinţilor, o aventură costisitoare.

17. 7. Scenariul morţii lui Marin Preda.

În ziua de 16 mai 1980, pe la ora 16, discuţii îndelungate şi certuri cu soţia sa, la telefon (închideri, noi apeluri). În timpul discuţiilor a băut o sticlă de coniac franţuzesc (circa 750 ml.). A rămas la editură după plecarea tututor. A reţinut-o doar pe femeia de serviciu. A cerut un taxi şi a urcat cu greu. Pe drum, l-a înjurat pe şofer. Ajunşi la Mogoşoaia, a refuzat să plătească taxiul. Au plătit alţii (un prim aspect fără precedent). A intrat în sala de mese şi a cerut să i se aducă sus de mâncare. Era ora 22,30. În sală, petrecere prilejuită de o zi numelui cuiva (Lucian Raicu, Sonia Larian?). Masă lungă, mulţi convivi. Ora 1,30. Apare în sala de mese Marin Preda, cu pardesiul peste pijama (a doua ciudăţenie; niciodată nu a mai coborât, beat fiind). Se aşază la masa convivilor. Face paradă cu calităţile lui de băutor. Cine l-a trezit din somn şi l-a determinat să coboare? Acesta ar fi autorul moral. Bea 400 ml. de votcă românească. Pe la ora 3,30-4,00, sforăie cu capul pe masă. Sforăitul poate să fi fost un simptom al comei alcoolice. Este  dus în cameră de Virgil Mazilescu şi portarul. Îl aşază pe pat, în poziţia şezând. A treia ciudăţenie: nu se ridică să încuie uşa după cei doi. A avut mania de a încuia uşa, o consecinţă a instinctului ţărănesc (delimitare strictă a propriei proprietăţi). A fost găsit răsturnat spre dreapta. A vomitat. Coma alcoolică a blocat  reflexul de tuse.

I-au fost furate ţigările Kent (circa 40 de cartuşe). Cine, când?

Pentru a muri în acest fel, trebuie să iei mari cantităţi de tranchilizante şi să le asociezi cu alcoolul.

Moarte prin asfixiere. Analogie cu moartea unor sugari, atunci când mamele, după alăptat, nu-i bat pe spate. Alcoolemia: 3,2 o/oo. Foarte mare.

Inima, ficatul şi rinichii – bune. Ar mai fi putut trăi încă 10-12 ani.

Un roman al dorinţei de modestie şi de anonimat ar fi tot de poate fi mai antiretoric. Tema tututor scrierilor retorice este măreţia, de diferite naturi. Personajele şi autorul argumentează în favoarea unui anumit tip de de măreţie.

19. 7. De la fereastră (locuiesc la parter), văd fericita familie a unor pisici. Taţii (se va vedea de ce spun aşa) sunt absenţi. Apar doar din când în când, aţinându-se doar pe la marginile spaţiului respectiv. Pisica mamă este un animal destul de jigărit, cu blana în trei culori. Despre asemenea pisici se spune că sunt norocoase. Am auzit că în America s-a instituit un premiu pentru cine va prezenta primul un motan cu blana în trei culori. Ca să vezi!

Privirea pisicii este cumva rătăcită şi exprimă oboseala. Unul dintre cei trei pisoi este negru, cu o mică pată albă la gât; al doilea, alb, cu pete gălbui (tatăl lui miorlăie adesea prin preajma blocului meu); al treilea este alb, cu pete gri. Nu seamănă deloc unul cu celălalt. La redacţie, mi s-a spus că fecundarea la mamiferele mici, inclusiv la pisici, nu se produce în urma unei singure acuplări. Vreme de o săptămână, pisica rămâne fertilă. Înseamnă că obosita felină a cunoscut – cu respectivul prilej – cel puţin trei motani! „Frumuseţea” n-a contat. Pisica a fost disponibilă, nu s-a ţinut de opţiuni.

Pisica face interesante gesturi protectoare. Pisoii sunt destul de mari, dar ea continuă să-i lingă, să-i cheme atunci când se iveşte ceva de mâncare (cu sunete speciale, mai grave şi mai scurte). Leneveşte împreună cu ei, ba chiar îi mai alăptează, ocazional. O pisică remarcabilă.

 

21. 7. Erată în legătură cu pisicile. Nu este vorba de trei pisoi, ci de cinci. Sunt doi negri, doi gri, cu insule albe, unul galben, cu insule albe. Cel galben are un comportament mai rezervat.

Neplăcuta senzaţie că te afli la capătul puterilor. Un american nu va renunoaşte niciodată aşa ceva. Se va droga, dar va continua să rămână pe baricadă. Este interesant ce simt atunci când încerc să lucrez à contrecoeur, ca să zic aşa. Un fel de sfâşiere interioară. Senzaţia de neputinţă nu este tocmai plăcută.

Citesc „Mânuitorii de bani”, roman ultrasimplist de Arthur Hailey (cel cu „Aeroportul”). Aşa se câştigă bani din scris, fără ifose, foloisind clişee cu seninătate. Are o tehnică grozav de bună. Autorul nu se gândeşte la sine însuşi, nu vrea să-şi compenseze nu ştiu ce complexe psihice. Are în vedere cititorul; pe acesta îl serveşte şi îl captează. Nu uită principalele ingrediente: putere, sex, artă de a manevra oamenii, suspans. Totul este conceput pentru ca lectorul să nu arunce cartea din mână, s-o citească până la capăt. Se pare că autorul a avut de la bun început ideea că va scrie şi un serial de televiziune, după romanul său. Asta se vede din text. Mai este şi o altă regulă. Pe măsură ce romanul înaintează spre sfârşit, lectura devine tot mai acaparatoare. Cititorul este obosit şi trebuie stimulat mai mult! Hailey este un meseriaş nemaipomenit.

Romanul meu poliţist ar trebui să folosească acest model. Pentru început ar fi bine să fac o schemă a lui, cu creioane de diferite culori. Alternanţa episoadelor, personajele prezente în fiecare secvenţă

O lungă luptă cu sine însuşi. Pierdută, câştigată? Nimeni nu poate să răspundă la această întrebare. Iată cum poate fi rezumată viaţa unui om.

27. 7. Unii practică snobismul nefericirii! Ca şi cum le-ar fi jenă că totul merge bine.

Un bărbat grăsuţ, de vreo 30 de ani, în tren. El practica „şicana de principiu”; îi făcea tot timpul soţiei sale (o femeie drăguţă, dar puţin prea simplă) câte un reproş. Atunci când nu zicea nimic, se ridica brusc şi ieşea pe culoar sau măcar arbora o faţă vag acră, exprimând imputarea mută (pentru D., această expresie este aproape uzuală, atunci când este cu mine). Cred că omul aplica o tactică bună în viaţa conjugală. Un permanent atac, o condamnare definitivă a partenerului la defensivă. Dacă dai peste o fiinţă răbdătoare, aservirea poate deveni totală. Partenerul învaţă cu timpul să nu-ţi mai facă nici-un reproş. El devine cât mai eficient posibil, pentru a nu te „supăra”! Scârboasă chestie, domnule!

Concediul meu ar urma să înceapă peste trei zile. Cum va fi munca la romanul poliţist?

Un proverb, zice-se american. Pentru a avea succes, trebuie să perseverezi în ceea ce nu-ţi place. Pare corect, atunci când este vorba despre succesul social. Ce te faci însă când un om vede drept cel mai mare succes al său obţinerea unei stări interioare plăcute? În acest caz, proverbul poate fi inversat. Trebuie să perseverezi în ceea ce îţi place!

Masochismul adaptării la cerinţele celorlalţi.

Revin. Înseamnă că dulcea ratare, practicată de unii, este în fond o adâncă realizare de sine. Oamenii de succes sunt naivi, atunci când socotesc că ceilalţi, nerealizaţii, ar fi nişte nefericiţi. Lucrurile nu stau astfel, se pare. Exemplul cel mai la îndemână sunt beţivii. Unii dintre ei, în mod evident, se simt bine în ei înşişi.

Se practică multe „snobisme”. Oamenii perseverează în „bine” sau în „rău”, imitând, simulând, fără o adâncă, esenţială vocaţie.

Idee de articol pentru „Scânteia”: „Snobismul lamentării”. Unii spun, fără temei, că lucrurile stau rău, deşi o duc bine.

 

1. 8. La Braşov, pentru o vcanţă de două luni. Planul este să scriu în această perioadă un roman poliţist de 300 de pagini.

Ce-ar fi dacă  aş ajunge să lucrez 8 ore pe zi, cum fac alţii? Totul este să nu te ridici de la masă…

 

3. 8. Mă încearcă o răceală.

O vecină îmi spune, confidenţial, că mama mea suferă foarte rău de inimă.

Abia spre seară voi termina prima recenzie restantă. Totul i se împotriveşte cui nu recurge la comodele prefabricate. „Tot răul spre bine” însă. Documentându-mă pentru recenzie, am aflat câteva informaţii interesante despre muzicieni.

Mama cântă în somn. Clar, destul de bine! N-am mai auzit despre aşa ceva. Iată ce înseamnă să ai un psihic de fier.

 

5. 8. Vreau să mă apuc de proză nu numai pentru a da curs unei vocaţii incerte, ci şi pentru că a scrie aşa ceva este mult mai uşor. Critica mi se pare o neîntreruptă damnare de a minţi în fraze bine închegate.

„Decât să simulezi superioritatea, mai bine să fii un mediocru autentic.” Cu aceste cuvinte îmi voi începe romanul poliţist.

Autorul simulează superioritatea (cea morală, mai ales)  în multe cărţi, nu numai de ficţiune. Să deduc de aici că această superioritate, fie şi trucată, este indispensabilă?

Un cunoscut mi-a trimis o scrisoare, unde mă anunţă că a întrerupt relaţiile cu mine şi în consecinţă să nu-l mai caut. De parcă am fi două mici ţări din America Latină, după un conflict de frontieră. Acest ins prezintă un caz special de slăbiciune. El are o soţie foarte frumoasă. Eu o admir, dar doar atât. Omul s-a temut ca nu cumva să-i perturb menajul. Un ins tare n-ar fi procedat aşa, ar fi primit lupta (fie aceasta chiar şi numai iluzorie), ar fi savurat-o chiar. Nu este exclus şi ca el să fi simţit o oarecare iritare în legătură cu „succesul meu în viaţă”. Am observat că respectivul are relaţii de durată doar cu oameni socotiţi inferiori lui. Cutare e pitic, altul este hidos, al treilea locuieşte undeva departe. Să fie vorba despre o soţie „peste puterile lui”? Este un caz mai frecvent decât s-ar crede la prima vedere. Rezultă că există două tipuri esenţiale de relaţii în viaţa privată a oamenilor din clasa de mijloc (să folosim această expresie destul de puţin potrivită). 1. de aservire; se caută relaţii cât mai preţioase în jocul social şi se cultivă, cu un oarecare consum de umilinţă şi 2. de dominare; se aleg oameni cu vocaţii de subordonaţi, capabil să gâdile orgolii; riscul este apariţia unor  figuri nesemnificative. Cunoscutul meu ar intra în a doua categorie.

 

7. 8. Azi voi scrie primele rânduri ale „romanului” meu. Va fi o relatare la persoana întâi, cea mai uşor de realizat. Va vorbi detectivul, rememorând şocurile resimţite la întâlnirile sale cu literaţii din Bucureşti. Nu ştiu exact cum se va sfârşi. Se pare că nu va exista un asasin în sens fizic. Epigraf din „Mozart şi Salieri” de Puşkin.

 

9. 8. Scriu roman poliţist. Se pare că realizarea lui până la 21 octombrie nu este o utopie. Unele formulări mă miră şi pe mine. Asta ar fi recompensa spirituală a scrisului: îţi faci, ţie însuţi, nişte mici surprize plăcute.

Nu iese un policier convenţional, ci un fel de referire şugubeaţă la psihologia literatului român de azi.

Trebuie să mă ţin de grafic, altfel dau greş. Este cel mai greu lucru.

Crosuri, exerciţii yoga. Timpul trece fără îndurare.

 

10. 8. Când scrii roman, nu ai voie să scurtezi, să omiţi, să prescurtezi. Se joacă la etalare. Pui pe masă tot ce ai în tine. Eu am mai ales teorii pornite de la observaţii empirice de sociologie şi psihologie. Mai am şi un mod ironic de a-i înfăţişa pe oameni.

Bach, cu forţa lui cu tot, nu mă atrage prea mult. O face, în schimb Mozart, un dumnezeu tânăr, cu melancolii de cristal.

Scrierea romanului „Balaban descoperă complexul Salieri” este un act de descărcare. Am multe de spus despre scriitorii români şi este îndreptăţit să le pun într-o carte. Astfel voi scăpa de ele, le voi depăşi. Ar trebui probabil un alt titlu.

Scriind, am foarte des o impresie persistentă, anume că va trebui să mă opresc, nemaiavând ce să spun. În mod matematic, ideea de continuare apare chiar atunci când totul pare secat.

Menţionez că n-am uitat şahul. Studiez în fiecare zi, cam câte o oră, din „Apărarea Pirc-Ufimţev”, în limba rusă!

Senzaţia de sufocare îl pândeşte pe autorul de romane.

11. 8. Ideea unei povestiri mi-a apărut brusc, atunci când am ieşit pe balcon, spre a-mi pune la zvântat tricoul şi treningul, asudate după crosul de dimineaţă. În blocul situat vizavi de cel al mamei mele, la o distanţă de vreo 20-30 metri, un bărbat îşi petrece aproape tot timpul liber stând pe balconul propriu, cu coatele sprijinite pe balustradă, fumând. Iniţial, l-am socotit un impertinent (el poate vedea, ca la teatru, tot ce se petrece în apartamentele blocului meu), un om fără bun simţ. Apoi am început să cred că este doar un prostănac, un ins incapabil să citească o carte, un abrutizat etc. În această dimineaţă însă, când o clipă i-am imitat poziţia, mi-am dat seama cât de plăcut este să stai ca el. Este ca şi cum ai zbura cu un dirijabil sau cu un aerostat. Totul a căpătat o lumină poetică. Nu neruşinarea şi nici prostia, ci nevoia de zbor, de plutire, de călătorie aeriană. Omul mi-a devenit simpatic. În zilele următoare, dacă reuşesc să depăşesc graficul şi obţin astfel nişte timp liber, voi scrie o primă variantă de povestire pe tema aceasta.

Întâlnire, ieri, cu domnul (de fapt, tovarăşul) I. L., una dintre primele mele relaţii literare. El a publicat un prim volum de versuri  cu mai bine de zece ani în urmă. Succesul acestei cărţi n-a fost prea mare. Acum a adoptat un pseudonim şi încearcă să publice un nou volum. Este ca şi cum ar fi divorţat şi, cu noua, tânăra sa soţie, concepe un nou copil, o certă promisiune de fericire.

Cum arată femeile atunci când sunt bronzate? Celor frumoase le stă rău. De ce? Fiindcă frumuseţea, o dată omologată, nu mai poate creşte, ci doar să decadă. Orice modificare evidentă strică armonia admisă. În schimb, bronzarea le avantajează pe urâte şi pe urâţele. Ele apar cumva schimbate, îmbrăcate parcă într-o uniformă nouă. Conform acestor criterii, D. este o femeie frumoasă. De altfel, nu exista nici-o îndoială în această privinţă.

12. 8. Nu prea reuşesc să mă ţin de grafic. Mecanismele psihice ale publicistului funcţionează încă. De acestea ţine şi modul de-a te gândi în permanenţă la ce se va spune despre textul tău, dacă acesta va merge sau nu va merge. Scriind roman, un asemenea mod este aducător de sterilitate.

La radio, un autor francez de literatură spunea că pentru el ceea ce face nu este o meserie, ci o îndeletnicire vitală. Ei bine, nu-l cred. De altfel, vocea lui era ultraemfatică, ultrateatrală. Nu făcea decât să joace în mod corect jocul succesului. Simula că este un om deosebit, un chemat, un predestinat etc.

Singura mea scuză (am mai amintit-o, pare-mi-se) este necunoaşterea perfectă a tehnicilor  necesare pentru scrierea unui roman.

Am vorbit cu D. la telefon. A zis: „Mi-am luat mâna de pe tine”. Parcă nu-i vine să cred una ca asta.

 

13. 8. La ora actuală sunt un proletar al literaturii (sau un pălmaş al ei). Probabil că şi în acest domeniu există stadii superioare. Luxul de a scrie ar putea fi plăcut. Un roman la doi ani, la cel puţin doi ani. Nu la două luni.

Îmi amintesc zilele petrecute la Sinaia, în urmă cu 11 ani. Aveam aceleaşi probleme. Totuşi am cam realizat ceea ce mi-am propus.

Şi astăzi îmi vine să scriu, ca atunci: „Încerc să depăşesc recordul, să scriu 20 de pagini”. Ale naibii, cuvintele! Ele se înşiră unele după altele, viaţa trece.

În orice caz, pot afirma că voi scrie multă proză în anii ce vin, dacă, desigur, destinul îmi va permite una ca asta.

A scrie un roman seamănă cu o activitate lucrativă de zi cu zi. Este o muncă fără rezultate imediate. A face publicistică, în schimb, nu seamănă cu o muncă. Mai degrabă aduce cu o şmecherie, cu o treabă a unuia aflat în posesia unor trucuri ingenioase.

 

14. 8. Să introduc mai multe aliniate. Pasajele vorbite de diferite personaje să fie întrerupte de notaţii asupra ambianţei sau în legătură cu celelalte personaje. Se poate face şi retroactiv, la revizuirea finală a textului.

Au şi cei mai puţin tineri un atu. În mod obiectiv, pentru ei timpul trece mai repede. În schimb, ar avea trăiri mai intense, tocmai din acest motiv.

Ideea unei scene umoristice. O fată vorbeşte la telefon cu o prietenă. În conversaţia ei apar diminutive obţinute prin dublarea unei silabe, precum Cici, Toto, Coco etc.

 

15. 8. La Sântă Mărie, românul se cacă în pălărie şi ia căciula. O zicală, spusă de bătrâni.

Scriu roman. Recurg tot mai des la amintiri de-ale mele. Altă cale să nu existe? Dacă spui tot ce-ţi aminteşti, ce mai scrii în următorul roman? Soluţia pare a fi recurgerea la înscenări independente de amintirile autorului. Personajele trebuie „puse” să vorbească, iar naratorul va descrie peisaje şi interioare, va face referiri istorice, va etala informaţii dobândite din lecturi şi călătorii.

Neplăcuta asemănare dintre un autor de proză lungă şi un claustrat într-o peşteră unde se află doar un firav izvor de apă potabiă. El stă răbdător şi colectează cu scumpătate  firicelul de apă. Acest anemic izvor ar fi „inspiraţia”.

Acum, când scriu, la maşină, un roman, planificându-mi să-l închei în două luni, mă gândesc la plăcerea de a scrie un roman, de mână, într-un an! Asta o fi damnarea, o jinduire permanentă după un scenariu de neatins.

Aud la radio. Goethe nu suporta muzica zgomotoasă şi din acest motiv nu-i plăcea Beethoven.

Ideea mea cu poliţistul literat ese grozavă, aproape umoristic de originală.

Să mă feresc de emoţiile impure. La asta mă ajută muzica lui Mozart. Cotropit de ele, s-a terminat cu graficul şi cu orice treabă constructivă.

Vărul meu D. s-a angajat cu patos în cursa pentru prosperitate materială.

17. 8. Spre a încheia redactarea brută până la 1 septembrie, ar trebui să scriu câte 15 pagini dactilografiate pe zi. Îmi dau totă silinţa, dar au început durerile de cap. Împotriva lor nu se poate lupta. Sunt un semn de epuizare. La şah, ca şi în viaţă, degeaba ai „geniu”, dacă n-ai rezistenţă fizică.

Trucul, „cunoscut încă din cele mai vechi timpuri” este să transformi o acţiune dezagreabilă într-una plăcută sau, cel puţin, suportabilă. Mecanismul respectiv cred că este bine pus la punct, în mod intuitiv, de profesionistele amorului. Ce contează!? Trece… Aşa se pare că zic ele, în sinea lor.

 

18. 8. Conversaţiile fără scop lucrativ au nevoie de combustibil şi anume de informaţii. Cei mai săraci cu duhul încep să vorbească despre ei înşişi.

Romanul, la pagina 103. Este problematic dacă îl voi încheia până la 1 septembrie, în formă brută.

Idee de roman poliţist. Cineva vrea să-şi ucidă soţia. Începe să cultive în ea un sentiment de ură împotriva lui. Ea este o fiinţă săracă cu duhul, dar cinstită. El îi sugerează până şi metoda crimei. Ea îl otrăveşte, dar este o falsă otravă şi o falsă moarte. Omul face pe mortul. Îi lasă o lungă scrisoare, reuşind să-i deturneze încă o dată sentimentele. Îi arată ce mult înseamnă ea pentru el, cît de adânc o iubeşte. Scrie că simte ura ei, dar o moarte venită din mâna ei ar fi un deliciu. Femeia se sinucide, ca în „Romea şi Julieta”.

Romanul meu se conturează drept un hibrid destul de dubios. Nu se vede cum ar putea fi introdusă o crimă în el, altfel decât într-un mod arbitrar, nefiresc. În fond, viaţa nu este naturală. Aşa că pot introduce o crimă.

23. 8. Cât de încurajat mă simt, citind un roman modest! Este vorba despre „Islands in the Stream” de Hemingway. Iată că şi cei mari ştiu să scrie prost, fără har! Înseamnă că trebuie să-i dau înainte.

Cum mai trage de fiecare episod, de fiecare replică! Cum le mai lungeşte! Se comportă ca un boxer profesionist, conştient de faptul că trebuie cu orice preţ să rămână în picioare vreme de 15 reprize. În proporţie de 85-90%,  romanul este format din platitudini. Lucrurile mai originale, mai poetice, sunt presărate cu grijă, tocmai atunci când cititorul, plictisit, vrea să arunce cartea din mână. Este o carte „suptă din unghii”.

Profesionistul scrisului are voie să folosească diferite trucuri, pentru a-l „înşela” pe cititor.

Personajele lui Hemingway sunt oameni anesteziaţi de alcool. Ei spun tot ce le trece prin minţi în clipa respectivă, ferindu-se de tăcere. Vorbele curg ca puroiul dintr-o rană greu de vindecat. Vorbitorii sugerează că pentru ei nimic nu mai are vreo importanţă.  Era de ajuns o povestire de vreo 30 de pagini. Autorul scrie 500! Asta înseamnă meserie! Pe de altă parte, este un mod deznădăjduit de a scrie lung.

Constat că am conceput greşit primele o sută de pagini. Am început să le refac.

A simula în mod credibil forţa înseamnă a avea forţă?!

26. 8. Am ieftinit-o mult. Nu mai vreau să închei repede romanul, ci doar să muncesc la el, circa 6 ore pe zi. Nu ştiu ce se va alege de această carte. Învăţ, meditez la modul cum se scriu romanele.

Cred că am găsut rezolvarea. Va fi un hibrid reuşit de roman poliţist cu roman de moravuri (social). Personajele descrise în prima sută de pagini participă la o psihodramă, încercând să soluţioneze astfel o veche crină, rămasă nerezolvată.

Îmi amintesc de sfatul unui prieten din Iaşi, D. M. D. El îmi scria că nu este bine ca omul să-şi planifice cantitativ munca intelectuală (el se referea la un număr de cuvinte străine, învăţate într-un timp anumit). Nu trebuie să-ţi propui să înveţi 50 de cuvinte pe zi. Bine este să lucrezi un număr fix de ore. A avea o normă de pagini este ceva stresant, adaug eu. A lucra un număr oarecare de ore zilnic este ceva realizabil şi chiar plăcut. Te simţi ca un funcţionar conştiincios şi nu ca un campion excedat, terorizat de limitele sale.

27. 8. Merge mai bine, dacă nu o mai iau cu ruptul.

Citadinii de azi par a nu fi concentraţi aproape deloc asupra sinelui lor. Modul lor frenetic de a trăi seamănă cu actul de a înteţi în permanenţă un foc gata să se stingă. Ei par terorizaţi de ideea că acest foc ar putea să nu mai ardă. Pentru a împiedica această posibilitate, ei transformă în combustibil tot ce au: senzaţii, iluzii, mituri personale. Focurile fericiţilor par a-şi consuma mult mai lent combustibilul.

Tinereţe, bogăţie, credinţă, viciu. Altceva nu mai există.

Autorii de romane pasabile trebuie priviţi cu respect. Munca lor nu este dintre cele mai uşoare. Cine n-a scris un roman nu poate să-şi închipuie câte dificultăţi apar.

În cazul meu, curioasă este adaptarea unei cărţi la o sută de pagini scrise aiurea, la primul impuls. Se pare că autorul va reuşi. Întrebarea este dacă „pomul” astfel obţinut va rodi, adică îi va aduce ceva bani bietului autor aflat la o vârstă când aceştia sunt foarte importanţi.

Oricum, munca la un roman pare a fi ceva asemănător cu „munca cinstită”, de tip manufacturier. Poezia, de exemplu, este altceva.

 

30. 8. Înaintez încet, chinuit chiar. O dificultate este mania mea de a teoretiza, precum şi ezitarea în faţa „sosului”, a „umpluturii”. Or, aceste adaosuri fac două treimi din orice roman.

În scrierea unui roman poliţist, supărător este faptul că autorul ştie cum se termină. La un roman-roman aşa ceva, cred, nu există, iar munca de scriere ar semăna cu trăirea reală, incluzând imprevizibilul.

Am visat o idee! De fapt, o interpretare a dubletului introvertire – extrovertire. Timiditatea este centripetă. Omul cu tupeu (aflat la antipodul timidităţii) are o factură centrifugă de a trăi. Deci timiditatea ar merge cu zgârcenia şi alte asemenea caracteristici derivate din concentrarea asupra sinelui.

31. 8. Cine va citi cele deocamdată 17 caiete ale jurnalului meu va avea dreptul să zică: „Iată un dialectician al propriei neputinţe”.

N-ar greşi. Ar trebui însă să adauge: „Şi un cercetător în domeniul tehnicilor de depăşire practică a neputinţei”.

Azi: jumătatea concediului meu. Am scris circa 110 pagini. Jumătate dintre acestea se află în formă finală. După cât sunt eu în stare să prevăd, la 1 octombrie voi avea circa 200 de pagini în formă finală. Înseamnă că şi octombrie va fi consumată.

Este şi ceva plăcut în povestea aceasta. Autorul de romane scrise la persoana întâi are „dreptul” de a pune pe hârtie tot ce-i trece prin minte în momentul respectiv. M-am mai referit la această libertate, capabilă să anuleze plictiseala.

Se poate trişa în literatură? Se pare că da. Toată problema este ce ecouri are respectiva acţiune în psihicul tău. Este la fel ca în viaţă.

 

4. 9. Secondo tempo.

Am început să revăd manuscrisul cărţii despre Marin Preda. Este destul de bună, cartea aceasta. Trebuia însă rescrisă. Atunci ar fi putut deveni excelentă. N-a fost timp…

Pentru oamenii subiectivi, literatura pare mai potrivită decât trăirea. O idee banală. Îmi amintesc de ea uneori, când îmi imaginez scenarii ale unor întâlniri cu oameni reali. Niciodată, dar absolut niciodată lucrurile nu se petrec aşa cum mi le-am imaginat eu. Dacă le scriu, în schimb, scenariile mele sunt perfecte… Ori realitatea este în principiu imprevizibilă, ori eu aştept lucruri imposibile, excluse de logica realului.

Romanul poliţist, împotmolire. Mi-am clarificat însă toată schema. Va fi o carte interesantă şi probabil publicabilă.

Revin. Mania de a face scenarii prealabile ar fi un semn al înclinaţiei pentru literatură? Sau este doar un semn de banală nevroză?

Publicistica – arta de a simula că te pricepi într-un anumit domeniu.

 

5. 9. Ieri am scris ultima recenzie. A fost destul. Prin renunţarea la rubrică le voi face o bucurie şi celor de la redacţie.

Să termin romanul poliţist până la 1 noiembrie. Tot până atunci să rezolv problemele legate de doctorat şi cele ale volumului de recenzii la cărţi de debut. Apoi, până în vara următoare, să nu fac decât şah.

 

7. 9. Citind într-o doară „Ce-i de făcut?” de Cernâşevski, am observat că acest autor dezlânat este un înţelept. El zice că nimic nu iese bine, dacă omul nu merge în direcţia firii lui; orice perseverenţă în sensuri contrare se sfârşeşte prost.

Scrisul ar deveni o izbăvire, atunci când practicarea lui ar deveni o plăcere vitală. Un viciu transformat în act vital, natural, cum spune autorul emfatic, mai sus menţionat.

8. 9. O sumară retrospectivă a activităţii mele literare arată că neajunsurile au provenit de la :

– lăcomie de bani;

– sinceritate excesivă;

– lipsă de şiretenie strategică;

– lipsă fundamentală de interes pentru obţinerea unor succese de stimă.

Am urmărit, de fapt:

– să obţin bani;

– să mă exprim pe mine însumi într-un mod prea brutal şi primitiv.

Schimbând vorba, cred că în cele din urmă decide forţa  individului de a persevera, de a rezista psihic la tot felul de torpile. Probabil că este bine „să ai obrazul gros”, adică să nu-ţi pese. A avea „obrazul subţire” înseamnă probabil să fii vulnerabil psihic. Am exemple grozave de literaţi români. Aceştia „au dat înainte”, fără să le pese de nimic, insensibili la orice înjurătură. Actul de a simula că am obrazul gros îl reuşesc cel mai greu.

Romanul meu poliţist? Numai „hăl din chietre” (expresie de la Vâlcele, pentru dracul) ştie când îl voi termina. În acest scop, am nevoie să-mi recompun starea de spirit avută în jurul lui 1 august.

 

9. 9. Am recitit ieri fragmente din „Fii şi îndrăgostiţi” de D. H. Lawrence. Am admirat tehnica dilatării nemăsurate a fiecărui episod. Autorul apare în postura de omniscient. Bietul meu Balaban narează, dar nu ştie despre ceilalţi decât ce se poate şti despre un alt om, adică foarte puţin.

Cum se poate ajunge la marea literatură? Pe două căi. Întâi, simulând că eşti un autor de aşa ceva. Apoi, transpunând în mod integral elanul tău vital în actul de a scrie. Practic, dispărând ca individ real.

România – Suedia 2:0. Românaşii şi-au cam bătut joc de făloşii nordici.

Scrisul la maşină este cumva ceva rău, de natură să alieneze? Scrisul de mână este un act intim, nemijlocit. Scrisul mecanic are ceva impersonal, silnic, exterior. Se ştie că redactarea la maşină conţine mai multe clişee de limbaj decât scrisul de mână. Asta s-ar explica şi prin apariţia unei necesităţi de a gândi mai repede, spre a te pune în acord cu cu viteza mărită a scrisului la maşină. Scrii mai repede, eşti obligat să găseşti mai multe cuvinte şi atunci recurgi la formula gata făcute. Scrisul la maşină ar fi recomandat deci pentru publicistică şi pentru proza jurnalistică.

10. 9. O scenă de roman. Un personaj, bărbat trecut de patruzeci, îi declară unei femei tinere că a făcut şi a dres numai de dragul ei. A realizat o serie de performanţe sociale numai pentru a-i atrage atenţia asupra lui. Apoi îi spune că de fapt s-a sugestionat că o iubeşte, doar pentru a se droga psihic în acest fel. Aveam nevoie de o miză afectivă, îi explică el, rece, ca un profesor de psihologie. După o vreme am uitat punctul de plecare şi am acţionat din inerţie. În esenţă, încheie el, am folosit mecanismul de supracompensare, util oricărui handicapat. Mi-am spus: Iubesc fără speranţe, deci sunt un handicapat. Nu-mi rămâne decât să fac mai mult decât pot de fapt.

11. 9. Acţiunile îndelungate şi dificile ar fi potrivite pentru hiperperseverenţi. Cele cu execuţie rapidă şi improvizatorie ar fi bune pentru firile demonstrative.

Ar exista un sindrom al văduvei recente. Persoana cu pricina are sentimentul de vacanţă nesperată. Văduva are, apoi, avantajele sociale ale femeii căsătorite, precum şi pe cele psihologice ale femeii libere.

 

12. 9. Să faci literatură din ambiţie – o formă certă de nefericire. Pe de altă parte, este imposibil de admis că toţi autorii de ficţiuni scriu într-un mod natural, la fel cu respiră. Înlocuirea trăirii prin exprimare nu poate să fie lipsită de anumite chinuri.

Scrierea unui roman la persoana întâi este periculoasă, fiindcă atenţia cititorului  se concentrează, vrând-nevrând, asupra naratorului. Acesta se dă de gol. În relatarea la persoana a treia, naratorul este mai în umbră, banalitatea (modestia) nu este atât de evidentă.

Marin Preda scria adespre tentaţia de a părăsi literatura, încercată de el. Este într-adevăr  o mare ispită, ceva de felul unui divorţ târziu, când totul pare a merge implacabil spre o moarte în cadrul unui cuplu.

 

13. 9. O ideea în legătură cu felul de a fi al lui M. U. Citind o carte de chiromanţie, mi-am amintit forma mâinilor lui, sugerând clar vocaţia pentru o profesie manuală. Acest om nu este un literat, nu are suflet de literat, nu are şi nici nu ştie că există o specifică neputinţă obiectivă, compensată de iubirea pentru literatură. El ia în considerare literatura numai din afara acesteia, niciodată implicându-se pe sine însuşi în ea. Aşa stând lucrurile, el nu înţelege literatura scrisă pentru literaţi (şi implicit pentru cei cu suflete de literaţi).

Omul optează între semenii interesanţi şi cei utili. Primii îl folosesc, ceilalţi se lasă folosiţi de el.

16. 9. Fragmentele scrise cu neplăcere sunt cele mai neplăcute la lectură.

Tinereţea este resimţită ca o promisiune. Maturitatea, ca o stare de echilibru instabil, incapabilă să dureze, deci ameninţătoare.

„…întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!” („O mie şi una de nopţi”)

 

18. 7. Îmi dau seama, „cu uşurare, cu umilinţă, cu groază” (Borges), că impulsul meu natural este să fac literatură maximum două ore pe zi. Adică atât timp cât durează încălzirea unui profesionist serios…

Un roman – simfonie a mediocrităţii (sau a banalităţii?). Iată şansa mea literară.

Îşi transformă prezentul într-un combustibil pentru focul succesului.

 

21. 9. Am mai scris despre felul cum şahul tinde să elimine literatura. Se pare că aceste activităţi sunt absolut incompatbile. Dar Sadoveanu? El juca amatoristic, cum joc eu table, nu-şi bătea capul. Sau trata literatura ca pe o îndeletnicire meşteşugărească, incapabilă să afecteze fiinţa? Dacă da, atunci chiar că era o forţă a naturii.

Romanul meu poliţist: 102 pagini bătute la maşină, în două exemplare. Versiune finală. Până la 1 oactombrie voi ajunge probabil până la pagina 150.

Discuţii cu S. despre schema unui alt roman poliţist. Dacă va fi scris, acesta va fi de o platitudine cumplită.

D. pare a cultiva o anumită schemă de comportament. Ea a adoptat o atitudine de tip „tânără splendidă şi profesionalizată, cu amant bătrâior, terorizabil cu moderaţie”. Poate că a deprins această atitudine de la vreo prietenă, ea neavând instinct erotic.

 

24. 9. Scriitorul profesionist scrie despre orice. Cel diletant, doar despre ce a trăit el în chip nemiljocit, adică despre sine însuşi.

Un cuplu poate fi rezistent, atunci când se întâlnesc următoarele perechi de dominante psihice:

– egoism – altruism;

– egoism – nepăsare;

– altruism – altruism;

– altruism – sensibilitate;

– nepăsare – nepăsare.

Mai friabile sunt următoarele cupluri:

– egoism – sensibilitate;

– nepăsare – sensibilitate.

Tipul nepăsător este cel mai apt pentru combinaţii. Cel sensibil, cel mai puţin. Astrologic, tipul nepăsător este, în general, cel provenit din zodii de aer.

 

29. 9. Am primit o scrisoare de la J. C. D. N-o deschid, fiindcă n-am chef să mi se deturneze starea de spirit. Ocolesc chiar şi perturbările în bine. Nu sunt curios deocamdată să aflu cum arată „mai binele”.

Datorită structurii ei psihice, D. se molipseşte de stările mele psihice, le reflectă în mod spontan.

1. 10. Dintr-un serial de televiziune, înţeleg că asceza este ceva foarte umanizator. În plus, este singura cale de a atinge succesul. Personaje rezervate, sobre, interiorizate. Sexualitatea nu le zgâlţâie. Un film despre superioritatea emoţiilor asupra senzaţiilor.

Romanul meu poliţist, la pagina 115. Este imposibil de prevăzut ce se va întâmpla cu el. Va fi terminat? Va apărea? Aş minţi, dacă aş spune că ştiu.

D. mă ceartă la telefon pentru că nu-i menajez psihicul slăbit. În fapt, psihicul ei este mult mai tare decât al meu.

Vine o zi când recunoşti că a te interesa de alţii peste anumite limite este ceva bolnăvicios.

D. B., o persoană neinteresantă, banală, supraestimată de mine.

2. 10. Profesionistul trebuie să acţioneze la comandă, nu când are el chef. El mai trebuie să nu coboare sub un anumit nivel al randamentului, indiferent în ce stare fizică şi psihică s-ar afla.

Când am de scris, simt cel mai tare dorinţa de a juca sau a studia şah. O fi şi ăsta un semn de existenţă ironică: neputinţa fixării asupra unui anumit domeniu de activitate.

Pe lângă neputinţă, moartea este o dulceaţă. Am rostit acest panseu dubios ieri, într-una dintre lungile mele convorbiri telefonice, specifice pentru Bucureşti. Nu este vorba despre impotenţă sexuală, ci despre o neputinţă de a face ceea ce vrei să faci.

Tot ce-mi rămâne este să simulez forţa. Să joc un personaj puternic. Să pic astfel în meteahna deplânsă de unul dintre personajele mele. Să fac ca şi cum…

D. a trecut la o metodă numită în jocul de rummy „la etalare”. Distrugător.

5. 10. Caut să lucrez pe muzică măreaţă, ascultată în surdină. Este ca un sufleor, îmi aminteşte fără întrerupere că trebuie să nu decad, să nu mă las acaparat de tendinţa mea naturală spre ratare şi spre disoluţie morală. Probabil că în fiecare dimineaţă ar trebui să citesc câte un text important, în acelaşi scop.

Metafora unui om-rachetă în trepte. Treptat, totul se transformă în bucăţi şi fum, resturile cad spre trecut.

S-a căznit toată viaţa spre a-şi dovedi că este genial. A murit fără să obţină vreo dovadă. Necrolog telegrafic.

Modul interesant de a reacţiona erotic al femeilor trecute de 30 de ani şi nemăritate. Ele se acresc, devin lipsite de îngăduinţă, capătă accente de sadism. Ideile de mai sus mi le-a ilustrat A. S., o vecină de-a mea. M-a invitat într-o seară la ea, oferindu-mi gustări şi băutură. Nu i-am făcut nici un avans sexual.  A devenit brusc ostilă, caustică, lezată, acră. Se pare că n-am intrat pe scenariul dorit de ea. Ca să vezi!

Te pomeneşti că şi eu, în calitate de celibatar bătrân, sunt la fel de murat. Sper că nu este aşa.

O enervare identică a manifestat A. B., în Braşov. Nici ea nu mai poate să mă vadă în ochi.

Astfel, celibatarul este aproape silit să se adreseze unor femei cu mult mai tinere de cât el. Acţiune cu urmări complicate şi stresante.

Am mai scris despre asceză, ca ultimă resursă. Ea poate căpăta însă un caracter de viciu, aspect interesant.

 

7. 10. Tot refăcând şi republicând, adunând în volume, reconsiderând şi recompunând, aş putea să trec drept critic literar încă 20 de ani.

Romanul, la pagina 122. Cred că îl voi încheia până la 1 decembrie.

Trebuie să mă ocup şi de doctorat (referate, comisie).

Persistenta impresie că multe proiecte neterminate se cer retuşate. Însoţită de ideea neplăcută că orice în afara de aceste dregeri este exclus.

Eu am scris vreo 19 caiete din acest jurnal. Valéry, pare-mi-se, vreo 250. În ritmul meu de circa două caiete pe an, n-am nici-o şansă să-l ajung.

 

9. 10. Telefon de la D. B. Cred că nu voi mai avea prilejul să-mi schimb părerea despre ea. Ea a ajuns într-o postură inferioară într-un mod clasic, ca să zic aşa: nu şi-a acordat psihologia cu vârstele biologice parcurse. Ea se comportă în continuare ca şi cum ar avea 19 ani. Este o arierare, un fel de nevroză. Poate că maturitatea autentică se obţine la femei doar prin maternitate (naştere şi creştere a unui copil). Lipsa de maturitate a ajuns să mă dezguste, atunci când se manifestă la oameni trecuţi de prima tinereţe, dar neajunşi încă la bătrâneţe.

10. 10. Azi am alergat peste o oră, fără probleme. Înseamnă că se poate.

Am citit, sărind unele pasaje, „Incident la Antares” de Erico Verissimo (autor brazilian). În prefaţă se spune că este o carte mare. Mi s-a părut un text jurnalistic,  scris la minima rezistenţă, un roman popular, cu un umor dubios. Mare literatură? Nici poveste. În schimb, cum mai ştie omul să lungească episoadele! L-am admirat pentru această calitate.

Romanul este o ciorbă cu de toate. A spus-o, pare-mi-se, Rebreanu.

Scriu la romanul „Balaban şi literaţii” (aşa se va numi, până la urmă) cu de-a sila. Este ceva nemaipomenit ce chef am să abandonez.

Probabil greşesc, atunci când insist să lucrez dimineaţa, mizând pe   sănătatea mea şi nu schimb macazul, lucrând după-amiaza şi seara, mizând astfel pe nevroza mea.

De lipsa mea de spor să fie vinovată locuinţa unde stau? Să fiu, în plus, atât de înnebunit de singurătate? Prostii. Omul poate sau nu poate.

D. B. revine cu un telefon. O reacţie intuitivă, poate, la dispreţul meu tacit.

Prezenţa unor oameni are un bun efect asupra mea. Ar trebui poate să încerc a lucra la Biblioteca Academiei. Neajunsul este că acolo nu pot scrie decât de mână. Şi aşa ar fi însă mai bine decât deloc.

14. 10. Nu progresez cu romanul. Ceva mă bruiază fără încetare şi nu ştiu ce anume.

După o iubire vine o etapă de ură. Cei doi trebuie s-o parcurgă tot împreună, până când, într-adevăr, nu mai au nici un sentiment unul faţă de celălalt. Doar atunci despărţirea este înfăptuită. Mulţi nu mai apucă să încheie etapa urii, fiindcă între timp îmbătrânesc, sufletul şi trupul li se usucă. Ei trăiesc în ură şi mor astfel. Etapa urii este înfiorătoare. D. mă ajută s-o cunosc în toate detaliile.

 

18. 10. Întâlnire cu R. C. N-am mai văzut-o de vreo 12 ani. Se pare că doar pentru literatură este bine să apelezi la trecut. Nu şi pentru viaţă. Omul normal trebuie să ştie a renunţa la trecut.

De ce oamenii „deştepţi” râd sau cel puţin zâmbesc, atunci când aleargă după un vehicul de transport în comun şi-l pierd? Pentru a arăta cui vrea să vadă că ei sunt deasupra respectivei mici competiţii. Trebuie că aceşti oameni sunt cumsecade de felul lor, din moment ce au iluzia că le dă cineva vreo atenţie.

Nefericiţi ar fi oamenii dominaţi de sentimentul că nu au un trecut valoros.

23. 10. Gabríel Garcia Márquez – premiul Nobel pentru literatură. Îl merită, nimic de zis.

Cu jenă şi chiar cu umilinţă, perseverez la romanul poliţist. Să fi greşit atunci când am intrat în literatură, să fiu doar un veleitar? Vom vedea destul de curând. Oricum ar fi, nu se poate scrie la nesfârşit doar din ambiţie.

A nu avea vocaţie pentru ceva, iată ceva scuzabil. Nu există însă scuză pentru lipsa de perseverenţă într-o direcţie aleasă de bunăvoie.

D. stă rău cu nervii. Ea şi alţi oameni mă tratează ca şi cum n-aş mai avea nimic de spus. Sau poate doar mi se pare.

D. B., la telefon. O dezolantă sărăcie a gândirii. Foloseşte de fiecare dată aproape aceleaşi cuvinte, când vorbeşte cu mine. Ea trăieşte o tragicomedie a snobismului.

 

24. 10. Omul decide să practice  literatura doar discutând cu el însuşi. Nu poţi cere nimănui sfaturi, fiindcă omul se pricepe doar pe sine în raport cu literatura. Pentru mine, a decis trecerea timpului, nu mai am cale de întoarcere. Voi persevera în învăţarea meseriei de romancier.

Romanul meu, la pagina 136.

Simplitatea grozavă a oamenilor intransigenţi. Un asemenea om este Sorana P., vecina mea de cartier. Vocaţia pentru trăirea unor manii o zguduie precum un curent electric neucigător, dar sensibil şi neîntrerupt.

Să fii schimbător poate fi nobil. Să fii pendulatoriu este meschin.

25. 10. Ieri am reuşit să scriu vreo 7 pagini, cu dezinvoltură. Au ieşit foarte bine, nu voi mai avea aproape deloc de lucrat asupra lor. Curios lucru, asta s-a întâmplat după ce am luat decizia de a nu mai pune mâna pe piesele de şah (şi nici pe vreo carte sau revistă de şah) până lunea viitoare, când începe un concurs. De folos mi-a fost şi lectura unui text scris de un critic francez  contemporan. Acestuia îi place proza scrisă frumos.

Scriind proză, am observat că am o preferinţă pentru  înscenări cu multe personaje. Le văd foarte bine în imaginaţie, „aud” ce spun.

Din cartea de chiromanţie rezultă că eu aş fi un veleitar şi am o mentalitate de parvenit. Şi atunci? Cum rămâne cu practicarea literaturii? Mai rezultă că eu nu înţeleg literatura ca pe o formă de viaţă. Asta cam aşa este. Se mai spune şi că am o anumită elocvenţă şi simţ comercial! Avocat trebuia să mă fac.

În cartea cu pricina scrie că veleitar este cel incapabil să facă ceea ce îşi propune. Înseamnă că doar instanţa subiectivă decide. Dacă unul îşi propune să ajungă prim-ministru şi ajunge doar ministru înseamnă că este un veleitar? Ar fi deci vorba despre o neconformitate cu sine însuşi. Tot felul cum se simte insul în interiorul său este cel mai important.

30. 10. Expresia de suferinţă scrisă pe feţele cochetelor îmbătrânite (şi probabil pe cele ale seducătorilor fanaţi) este de suferinţă. Este o subtilitate. Nu se mai mimează tinereţea (ar fi zadarnic şi ridicol), ci se deplânge propria stare de decădere (de eroziune), se imploră un ajutor, se mizează pe romantismul celor tineri (şi nu pe gerontofilia lor), li se cere un act de caritate. Doamna N. I. excelează în etalarea respectivei expresii. Ea poate fi văzută în compania unor tineri. Poate că aceştia sunt fiii ei.

Pasămite, într-o zi voi spune: Nici n-am trăit, nici n-am făcut literatură bună.

31. 10. De ce trebuie să citeşti textele scrise de contemporanii tăi? Fiindcă astfel felul tău de a vedea lucrurile va începe să semene întrucâtva cu al lor. Astfel, citind ceea ce ai scris tu, ei se vor recunoaşte puţin. Vor fi tentaţi să-ţi atribuie succesul. Cei foarte originali au şanse antume doar dacă trăiesc foarte mult.

Nu este vorba despre epigonism, ci despre un „aer de familie”, indispensabil, se pare, omului de succes.

O bună pregătire a scrisului este cititul. Prin lectură intri mai uşor în atmosfera de non-viaţă a cuvântului scris. Lectura ar fi o etapă de tranziţie, ceva în genul încălzirii făcute de sportivi.

Scriu la romanul poliţist cu o îngrozitoare greutate. Sunt la pagina 155. Învăţ, cu umilinţă, să nu renunţ la platitudini, să nu arunc paginile nu tocmai semnificative.

Un roman este ceva asemănător unui talcioc. Aşa este cinstit să fie. El mai este şi un test capabil să scoată la iveală adevărul interior al autorului.

Dintr-o carte de interviuri rezultă că „trucul” este să stai la masa de lucru între ore fixe.

În timpul alergării mele matinale de ieri, m-a „vizitat” o idee. Se pare că felul meu de viaţă a cuprins măsuri de disciplinare fizică (renunţare la vicii, practicarea zilnică a unor exerciţii), dar n-am avut un program de disciplinare intelectuală. O gimnastică intelectuala este şahul, nici vorbă. Practicarea lui s-a dovedit a fi însă o sabie cu două tăişuri. Aceasta fiindcă şahului i se poate greu păstra statutul de joc deconectant. El tinde să ia locul activităţii tale lucrative.

Va trebui să învăţ cum este să stai la masa de lucru între ore fixe, pur şi simplu. Este cazul să institui o gimnastică a scrisului. Altă soluţie nu întrevăd.

3. 11. Am pierdut prima partidă în 10 mutări! Am jucat stupid, simţind că în capul meu este un gol. Motivul ar fi o scădere a tensiunii arteriale, intervenită fiindcă am dormit după masa de prânz.

A doua am pierdut-o de asemenea. Ştiu unde am greşit. Trebuia să-mi temperez optimismul cu privire la propria poziţie, să devin mai obiectiv.

Disperata nevoie de a se ilustra manifestată de oameni înainte de a se prăbuşi în bătrâneţe. Cu vanitatea satisfăcută, bătrâneţea este mai uşor de suportat.

 

7. 11. Un titlul de roman apărut în mintea mea pe când alergam, într-una dintre dimineţile trecute: „Meseria de soţie a unui bătrân”.

„Noaptea rece a uitării” – vers dintr-un cântec franţuzesc.

Revăzând un foarte reuşit film sovietic despre mizeria umană („Moscova nu crede în lacrimi”), am crezut că înţeleg ceva din „sufletul slav”. Se pare că omul de azi merge înspre pierderea sentimentelor şi a emotivităţii, în general. La el cresc cerebralitea şi senzualitatea, în compensaţie. Faptul că ruşii „merg” pe sentimente poate fi un mare atu al lor, dincolo de tot ce poate fi propagandă, text pro domo.

11. 11. Am câştigat trei partide la rând. Se pare că am făcut crosuri prea lungi şi am obosit. Trebuie să o las mai moale.

D., mai veninoasă decât oricând. Duce faţă de mine o politică a perverselor alternanţe între bunătate şi răutate.

De la editură mi se spune că ar fi bine să predau romanul până la 23 noiembrie. Nu ştiu dacă voi reuşi, după cum mă simt.

Uitând, în mod repetat, să dau nişte telefoane pentru doctorat, dovedesc că nu sunt interesat de acest titlu, în sinea mea.

A persista în relaţia cu D. este un lux prea mare pentru mine. Presiunea psihologică este prea stresantă. O analogie între felul ei de a se purta şi maniera societăţilor totalitare de a-şi anestezia componenţii, pentru a-i putea manipula mai bine.

Referitor la tribulaţiile mele de autor, trebuie să ţin cont de faptul că în afară de mama, 75, nimănui nu-i pasă de mine.

14. 11. Mă încearcă modestia, ca o gripă. Lupt cu ea, persimţind că nu voi câştiga. Supărător este faptul că, în sinea mea, tot mize materiale am. Aici este buba.

D. a dispărut. Va reveni, din nou îi voi auzi vocea plângăreaţă la telefon. Aş vrea să nu mai apară secvenţe deja cunoscute. Este prea plictisitor ca totul să se repete.

Târâş-grăpiş, descopăr ce înseamnă să scrii romane. Nu este o alchimie trudnică, de natură să-l sperie pe neiniţiat. Este chiar o spunere a ce îţi trece prin minte, o turnare a propriei fiinţe în cuvinte. Cum scrii, aşa eşti. Atât de inteligent, de sensibil, de nobil sau de josnic. Urmează, este drept, o operaţie de rafinare, de şlefuire, dar zarul a fost aruncat o dată cu prima redactare, în mod necesar spontană. Să scriu, deci. Să-mi etalez banalitatea, să umplu pagini, sfidând viclenia destinului. Sau, poate mai exact spus, indiferenţa destinului, dispus doar să mă arunce, la nesfârşit, în întâmplări banale.

 

18. 11. „…înfăţişarea politicoasă şi  năucă a unui prinţ tânăr preocupat de convenţii.” (Stendhal, „Memoriile unui turist”, vol. III). Cuvintele sunt potrivite pentru D. B. Mai puţin „prinţ”.

Deosebirile dintre textul meu şi un roman poliţist tradiţional. La mine, moare un personaj deja cunoscut şi înţeles de cititor. În celelalte, moare un necunoscut, un străin oarecare. Astfel s-ar explica de ce lectura unui roman poliţist obişnuit nu stârneşte emoţii, ci doar curiozitate rece.

În textul meu moare cel mai agreabil dintre personaje. Probabil, deja simpatizat de cititor. Acest eveniment produce probabil un frison, să zicem. În fond, cine doreşte poate să citească direct sfârşitul şi apoi să reia cartea. Aş putea să pun scena crimei la început, în chip de prolog. Asta ar linişti pe toată lumea.

Doctoratul – progrese.

Romanul, la pagina 194. Este într-adevăr de neînţeles cum de nu reuşesc să stau mai multă vreme pe scaun, în faţa maşinii de scris.

Irinel mi-a trimis cinci casete cu muzică de Mozart. Divin de frumoasă.

Sentimentul că trăiesc ceva vertiginos, o avalanşă de neoprit.

 

21. 11. Cred că de data aceasta chiar s-a încheiat episodul D. Mă voi strădui să nu mai înceapă vreo nouă secvenţă. Nu mă simt în stare să plătesc cu viaţa.

D. B., suferind de snobism ca de o astmă şi având, drept urmare, crize de sufocare.

Probabil că ar trebui să întrerup relaţiile cu oamenii mie nefavorabili.

Romanul la pagina 201. Un autor serios nu şi-ar permite să noteze asemenea constatări meschine. El ar scrie numai niscaiva consideraţii sublime despre artă.

 

22. 11. O afirmaţie gravă. Se pare că ultima mea resursă este renunţarea la viaţa sexuală. Asta ar fi o experienţă dificilă. Dacă nici aşa nu reuşesc să îndeplinesc ce am de gând, înseamnă că se poate vorbi despre o încheiere a conturilor, restul existenţei mele fiind ceva inerţial şi nesemnificativ. Da, se pare că aşa voi face. O asemenea decizie ar fi probabil singura consecventă, în situaţia mea. Dacă voi reuşi, nu Mozart mi se va mai potrivi, ci Beethoven, fiindcă voi avea nevoie de eroism, spre a parcurge deşertul singurătăţii. (Emfatic spus, dar nu prea rău, în esenţă.)

 

# Paragraful de mai sus este ilustrativ pentru un mod riscant de-a încălca un precept îndreptăţit al lui Gracián: „Nu-ţi descoperi degetul bolnav, fiindcă toate loviturile vor cădea acolo.” Un scriitor atent la reputaţia sa nu va recunoaşte niciodată că are de gând să se dedea abstinenţei sexuale,  spre a mări numărul de pagini scrise. Ce-i drept, Hemingway face o referire la tema aceasta, dar în nişte termeni mai avantajoşi pentru el însuşi.

În general vorbind, în însemnările din caietele copiate aici există mult prea multe referiri la dificultăţi ţinând de actul „creaţiei”. Era mult mai oportun ca asemenea afirmaţii să fie economisite. Acum, la spartul târgului, când scriu aceste adnotări, aş fi putut, să machiez un pic trecutul, să elimin  nesfârşitele lamentări ale autorului neputincios.  Am avut o asemenea intenţie. Am renunţat de dragul autenticităţii, precum şi  pentru că acţiunea de fardare a propriului trecut mi s-a părut din cale afară de meschină. Asta a fost, doamnelor şi domnilor, „dragi tovarăşi şi preteni”!

În acest context, două vorbe „autocritice” şi despre o altă dominantă a jurnalului de faţă. Referirile la guturaiurile şi răcelile mele n-ar fi avut de căuta într-un text unde autorul ar trebui să practice, pe cât de abil se pricepe, retorica propriei măreţii. Dacă aş putea trăi din nou toţi anii respectivi, cu siguranţă nu m-aş mai referi la atât de desele mele îmbolnăviri. Şi în această privinţă a intervenit însă criteriul amintit mai sus. Poate că este de prost gust să-ţi aminteşti slăbiciunile fiziologice, dar mi se pare încă şi mai de prost gust să-ţi modifici, după treizeci de ani, jurnalul intim. #

 

Omul are uneori tendinţa să resimtă ura venită din partea unei femei ca pe un simulacru de iubire. O preferă, în locul indiferenţei.

Vecina mea, Sorana. P., ce chinuri, ce zbatere sterilă între laşitate şi snobism! M-ar accepta, fiindcă „fac literatură”, „sunt cineva”, dar nu îi prea place felul meu neconvenţional de a fi. Tot un nessuno i-ar fi mai pe plac. Într-un război psihologic, n-aş avea nici-o şansă împotriva ei.

23. 11. 4,5 puncte din 10 posibile. Nu joc prea rău, dar am probleme cu psihicul. Poate  sentimentul sâcâitor că am probleme nerezolvate mă împiedică să joc mai bine.

Ce este mult pentru unul este nimic pentru altul.

Oboseala poate lua forme neaşteptate, foarte ascunse şi greu de depistat ca atare. De pildă, neputinţa mea de a sta multă vreme pe scaun. La prima vedere, ea pare un fel de impotenţă spirituală, ceva foarte special. În realitate, pare a fi doar o manifestare a oboselii. Să-mi facă oare atât de rău efortul fizic? Ar trebui să întreb un medic.

Mult nu mai am şi voi intra în faza unde nu mai contează decât propria supravieţuire. Atunci va fi sfârşitul.

Iubirea între doi oameni bolnavi trebuie să fie ceva de spaimă.

Fii iertător, dacă nu vrei să mori în singurătate.

Publicistica te ajută să trăieşti, literatura îţi înlocuieşte trăirea.

 

27. 11. Ieri şi azi am stat în pat, cuprins de un guturai fulminant. Ca şi în alte asemenea ocazii, văd lucrurile foarte clar. Azi mi s-a părut că tot de am realizat până acum a fost în absenţa unor mari eforturi. Am scris din inspiraţie, din talent chiar (în sensul că deţin un anumit simţ al limbii scrise) şi din lăcomie de bani. Niciodată nu am depus, propriu-zis, eforturi.

Am vorbit la telefon cu D. Am discutat ca doi bătrâni, vechi cunoştinţe, aflaţi dincolo de orice tentaţii ale trupului.

Tatăl meu zicea că eu sunt „brânză bună în burduf de câine”. Aş traduce asta prin imposibilitatea de a pune în evidenţă, prin eforturi, darurile naturale.

 

28. 11. A treia zi de stat în pat.

Poate că nu sunt făcut pentru o viaţă ordonată. Doar astfel s-ar explica faptul că mă simt şi gândesc atât de bine atunci când improvizez.

Boala mi-a trecut, sper. Mâine mă duc la redacţie.

Să mă ţin de şah şi de literatură. Să abandonez ideea de a face parte dintr-un cuplu reuşit.

D. zice că eu sunt un om de nimic. Se va vedea. Am început rău, recunosc. Nimeni nu mă împiedică însă să închei bine.

29. 11. Boala mea a trecut. De multă vreme n-am mai avut nişte zile atât de reuşite. D. B., trimisă parcă de o forţă ocultă, a venit în vizită şi s-a arătat înclinată spre lucruri constructive (fără ironie). Aproape că mi-a apărut ca un alt om. Totuşi, ceva o roade în permanenţă.

Repet, poate că o viaţă dezordonată, atât de savuroasă, ar fi mai potrivită felului meu intim de a fi.

Într-adevăr, D. B. este o muiere, una mujer, precum ea însăşi spune. Întrebarea este cât de toxică este ea pentru mine.

„Flirtul masturbator”, practicat de unele femei. Expresie foarte reuşită, citită într-o carte amuzantă: „Amantul legitim”.

Titlul de recenzie: „Suflete anesteziate”.

De marea umilinţă sunt în stare doar cei foarte orgolioşi. Un om-câine nu poate fi umilit, fiindcă nu este sensibil la aşa ceva.

3. 12. O idee de roman poliţist, spusă de L. C. Un pacient al unui psihiatru se mărturiseşte şi apoi începe să fie obsedat de ideea că intimităţile sale vor fi făcute publice, prin introducerea lor într-un tratat de specialitate. El se decide să-l suprime pe medic şi să distrugă (ascundă) toate însemnările legate de cazul său.

Adaug. Să fie şi alte cazuri similare. Detectivul să deducă cine a fost făptaşul. Eventual, după stilul crimei şi antecedente. Să se însceneze un fel de psihodramă? Să fie ceva gen „Columbo”?

S-ar putea să intru într-o perioadă de viaţă deosebit de interesantă, obţinută prin aruncarea întregului lest de deprinderi potrivnice literaturii. În aceasta privinţă, se pare că destinul decide pentru mine.

 

4. 12. Puţini mari şahişti s-au născut în zodia Racului.

Eu am aflat multe despre natura umană, dar nu am aplicat încă o regulă de aur. Să nu mergi  împotriva tendinţelor tale naturale.

Se pare că nu sunt făcut pentru şah şi nici pentru altă activitate presupunând efort prelungit. Eu aş fi bun pentru literatură… Un om rezonabil ar renunţa la activităţile neconforme cu înzestrările sale native. Există însă puternica tentaţie de a demonstra că nu există performanţe  imposibile.

Iată un plan. Să nu mai dau telefon vreunei femei (cu excepţia mamei mele) pe parcursul anului 1983. Astfel se vor rezolva toate restanţele mele. Este desigur vorba despre telefoane „amoroase”.

Întâlnire cu vărul Dan, un bărbat arătos. El se apropie de vârsta când, într-un fel sau altul, omul trebuie să înceapă a se spiritualiza.

Romanul la pagina 211. Este scris destul de neglijent. Asta fiindcă eu mă ocup de tot felul de acţiuni păguboase, în loc să mă ţin serios de literatură.

5. 12. Parcă fără voia mea, supratema romanului este „lumea ca teatru”. Am îndoieli cu privire la editarea acestei cărţi.

Ideea cu aruncarea lestului emoţional este bună. Să vedem însă cât de practicabilă e.

Scriind proză, constat că foarte bine îmi ies speculaţile pe teme de psihologie şi morală, precum şi scenele comice. Mai bag de seamă că Marin Preda m-a influenţat destul de mult. Nu trebuie să mă jenez de asta, fiindcă este realmente un autor mare.

Întâlnire finală cu So. P. (vecina). Cred că nu este în toate minţile. Obsesiile, aprehensiunile, prezumţiile suflă cumplit în conştiinţa ei, precum vânturile într-un deşert lipsit de viaţă. Eu nu-mi mai pot permite luxul de a cultiva persoane extrem de incomode pentru mine.

Rezervele de milă ale omului sunt tot mai mici pe măsura înaintării în vârstă. De aici nuanţa de duritate din relaţile între adulţi. Mila, duioşia, tandreţea sunt legate de copilărie şi de tinereţe, dar şi de senectute. (Există însă şi cruzimea juvenilă.) Şi fair play – ul pare a fi legat tot de prima parte a vieţii. De menţionat şi faptul că mulţi consideră că a înşela un bătrân este ceva legitim.

O banalitate, acum. Dacă mă înfrâng pe mine însumi, înfrâng lumea.

8. 12. Pe măsură ce timpul trece, adaptabilitatea omului scade. Altă banalitate.

Îmi este foarte dor de D. Rezist pe poziţie.

Dacă mă uit la scriitorii români de azi, observ că mediocritatea nu este, practic, ceva rău, potrivnic succesului. Rea este doar inconsecvenţa. Prin consecvenţă, până şi cei mai lipsiţi de calităţi ajung la o oarecare notorietate.

Ieri, telefon de la So. P. Când devin convenţional, se calmează, devine rezonabilă. Femeile pot fi inteligente, desigur, dar vocaţia lor este păstrarea tradiţiei, chiar şi atunci când practică feminismul sau fronda.

Trece anul, trece viaţa.

Se pare că nu toţi oamenii sunt apţi pentru munca intelectuală. Pe unii, această muncă îi istoveşte grozav, îi dărâmă. Respectivii pică în acest domeniu dintr-o funestă eroare. Este posibil ca printre ei să mă număr şi eu.

 

11. 12. Am fost din nou bolnav, zilele acestea. La fel ca pe vremuri, când ieşeam dintr-o răceală, pentru a intra în alta.

Mi-e dor de D. Cu umilinţă, mă gândesc la ea. Aş fi în stare să-i cad în genunchi, implorând-o să nu mă lase singur. Nu fac nimic în acest gen. Timpul se lăţeşte între noi. Voi muri sau voi supravieţui, fără ea.

Povestea unui om intrat într-o activitate oarecare din ambiţie, dorind să atingă anumite scopuri sociale. Într-o zi, respectivul se trezeşte că a devenit robul mijloacelor sale de parvenire, şi-a uitat scopurile iniţiale, a îmbătrânit. Umilit şi poate întrucâtva fericit, el continuă să lucreze ceea ce nu-i place. Bătrân, gândindu-se la trecut, nu mai reuşeşte să-şi aducă aminte când s-a petrecut comutaea, când a renunţat la planurile sale mari. Nu reuşeşte să-şi amintească decât de perioada când a început, în mod miraculos, să-şi iubească munca.

O formă de nefericire ar fi viaţa ciclică, unde episoadele se repetă la nesfârşit, până la moartea respectivului. Vieţile fericiţilor ar fi evolutive, pornite de la ceva spre altceva.

Frecventarea literaturii poate fi periculoasă. Ea poate contamina de nefericire.

Nonliteraţii visează rigoarea şi splendoarea literaturii, literaţii visează informul imprevizibil al vieţii.

Gândindu-mă la D., intuiesc ce ar putea fi iubirea. Apariţa unei dorinţe de a muri de mâna cuiva anume, o abandonare, o încetare, în fond, a instinctului de conservare. Curios şi tragic lucru, iubirile au mai totdeauna o desfăşurare în contratimp.

13. 12. O piesă de teatru într-un act. Un cuplu de oameni banali, angrenaţi în lupta pentru comoditate şi chiar lux merg într-o excursie pe munte. Este ceva întâmplător, ei nu practică de obicei acest fel de turism. Ajung la un refugiu (cabană mică). Cabanierul şi nevasta lui, oameni simpli. Peste noapte cade foarte multă zăpadă, în ciuda anotimpului. Cei doi rămân blocaţi. N-au echipament potrivit pentru a pleca. Li se termină ţigările. Cabanierul îşi aduce aminte că un turist i-a lăsat în păstrare un rucsac. Caută acolo ţigări, dar dă peste un casetofon şi multe casete. Cei doi se bucură, vor asculta muzică. Dar, dezamăgire, nu este decât muzică simfonică, de Mozart. La început sunt agasaţi, dar apoi descoperă că acea muzică are o armonie divină. Ascultă casetă după casetă şi se simt tot mai prinşi. Şi bătrânilor le place. Fac cu toţii comentarii naive. Între cei doi soţi intervine un „moment al adevărului”. Ei încep să aibă dubii în legătură cu forma lor de viaţă. În final apare un grup de excursionişti. Este şi stăpânul rucsacului. Acesta nu se supără. Cei doi nu devin melomani, dar sunt modificaţi. De fapt, ei au revelaţia poeziei. Nu prea este dramatic.

În mod curios, luni de dimineaţă mica mea criză de disperare încetează. Înseamnă că nu sunt original şi pic, matematic, pe locul comun numit „duminica celibatarului”.

16. 12. Cu o întârziere de două decenii, am început să citesc „Muntele vrăjit” de Thomas Mann. Învăţ de la acest autor să nu mă grăbesc, atunci când scriu proză, să las liber frâul asociaţiilor, să spun „tot”. Modul tihnit de a scrie este opus celui frenetic, jurnalistic.

Am mai remarcat la acest autor cât de puţină atenţie acordă tehnicii. Sau este doar efectul traducerii? Raţionamentul pare a fi următorul. Din moment ce cititorul oricum trebuie să se plaseze într-o convenţie, atunci de ce să mai încercăm, prin trucuri narative, să-l facem să uite  aceasta?

Retragerea lui D. (de data aceasta se pare că este ceva definitiv) are o anumită legătură cu aparentul meu succes social. Ea ar fi preferat să fiu o epavă, un înfrânt. Nu-i port pică pentru asta. Totuşi, este clar că o enervează modul meu ascetic de a trăi. A enervat-o, poate fără să-şi dea seama, chiar fidelitatea mea, faptul că nu m-am livrat amorurilor multiple, concomitente, specialitarea bucureştenilor. Supărător este că eu încă o iubesc şi că niciodată nu voi avea psihologia unui om de succes, indiferent de ce se va întâmpla. De altfel, nici nu se poate vorbi despre suces, la mine. D. crede că sunt vanitos, că „succesul” m-a făcut rău etc. Uitând că eu sunt un modest, un lamentabil modest…

În ceea ce o priveşte pe D. B., pot repeta că ea judecă şi trăieşte într-un snobism cumplit. Oricât ar părea de incredibil, ea nu are o privire personală asupra lumii şi asupra oamenilor. Mie îmi aplică tot felul de şabloane şi astfel nu poate să mă estimeze corect. O compătimesc, dar n-am ce face pentru ea.

18. 12. Ce înseamnă veleitar? După dicţionarul Robert: „Cine nu are decât intenţii slabe, nu se decide să acţioneze.” „Veleitatea”: „Dorinţă slabă (putând să ducă la un act).” „Act de voinţă slab, pasager, intenţie care nu duce la o decizie. Tendinţă rău afirmată, tentativă ezitantă.” „Schiţă slabă.” „Une velléité de sourire.” (Sainte-Beuve)

Până acum credeam că „veleitar literar” înseamnă om fără talent pentru literatură. Se pare că este vorba doar de tenacitatea de a duce la capăt nişte proiecte literare.

Nu prea îmi place „Muntele vrăjit”. Are lungimi nemaipomenite. Poate că tocmai în ele se află savoarea? Poate că cititorul se obişnuieşte cu plictiseala şi începe să-i placă.

 

20. 12. Mann mă face să-mi schimb primele impresii. Cartea lui este frumoasă. O savurez şi în acelaşi timp învăţ lecţia înfrângerii de sine prin actul de a scrie lung, minuţios.

De mai multă vreme am observat că mâinile femeilor măritate se deosebesc, prin expresia lor globală, de cele ale femeilor nemăritate. Două elemente ar explica diferenţa. Mai întâi, mâinile din prima categorie ar exprima un calm specific. Apoi, prezenţa verighetei aduce un sentiment narcisiac de linişte, de calm. Verigheta este un element estetic, dar mai ales o emblemă de realizare socială, aducătoare de linişte şi de seninătate.

Speculaţiile de mai sus se potrivesc în special femeilor tinere, neatinse încă de uzura tot mai accentuată după 30 de ani.

S-a spus adesea că orice bărbat îşi doreşte o curvă. De ce? Fiindcă aceasta ştie cum să-i ia pe bărbaţi, în toate sensurile. Ea nu le dă doar senzaţii – cum pare la prima vedere -, ci şi sentimente (de pildă, îi determină şi să se simtă „mari”).

Thomas Mann scrie la modul nesfârşit. Capitolele lui sunt interminabile, cartea însăşi este un obiect aparent fără sfârşit. În materie de a scrie lung, acest autor este inegalabil.

26. 12. Întâmplări încâlcite. Cu cât ai relaţii cu mai mulţi oameni, cu atât mai greu îţi este să estimezi logica acestor relaţii. Singurătatea este cel mai uşor de raţionalizat.

Am încheiat „Muntele vrăjit”, operă artizanală de prim ordin. O voi reciti, fiindcă este o prelegere perfect de bine condusă. Mann reuşeşte în mod ideal tocmai ceea ce nu-mi iese mie: să scrie lung, să spună totul despre tot.

 

1983

 

6. 1. Nimic altceva decât neputinţă. Romanul meu, la pagina 253.

Spre deosebire de un peşte nobil (acesta rămâne nemişcat de îndată ce a fost prins în cârligul pescarului, se decide să moară demn), eu, gregar, mă zvârcolesc, încerc imposibilul. Pe de altă parte, mă felicit pentru că nu am sentimentul  de „partidă încheiată”. Practicarea şahului contribuie la această atitudine interioară.

„Blazarea este a renunţa la ceea ce ai fost.” Aforism de L. C.

 

8. 1. La noi, greşeala capitală este să publici cărţi subţiri.

Sunt la pagina 257.

Cum văd eu felul de a scrie al autorilor de succes. Aici mă repet, dar nu strică. Ei scriu ceea ce le trece prin minte, cu spontaneitate. Apoi mai refac, eventual. Publicul se obişnuieşte cu textele respective, chiar dacă acestea sunt mediocre. Unul preocupat de texte elaborate riscă să nu rămână multă vreme la un nivel înalt, din pricina oboselii, a vârstei etc. El va publica texte tot mai proaste. Spontanul are şanse mai mari de a rămâne egal cu sine însuşi multă vreme, chiar toată viaţa sa activă.

D. mi-a spus în fine ce-i displace la mine. Faptul că nu câştig destul de mulţi bani. Ei da, aşa mai vine de-acasă! Cu regret, constat că a căpătat un comportament de profesionistă. Pentru ea, poate că nu este ceva rău, dimpotrivă.

13. 1. So. P., vecina, recidivează. În vocea ei de la telefon, o bunăvoinţă nouă faţă de mine. Ea ilustrează un topos binecunoscut. O fată are un iubit; ei trebuie să se căsătorească; o defecţiune se produce şi o relaţie aparent stabilă se pulverizează; este ales un altul, iniţial lipsit de orice interes. Aici lucrează, cred eu, impulsul ascuns al oamenilor de a nu se căsători din dragoste. Mai departe. Lucrurile nu sunt atât de simple. Noul ales are şi el socotelile lui etc.

Unde este viaţa dedicată şahului, planificată pentru 1983? Unde este refuzul publicisticii? Luna ianuarie se prăbuşeşte în trecut, iar lucrurile sunt ca şi anul trecut. Tristeţe. Oricum ar fi, nu mă las.

14. 1. Spuneam cândva despre mine că îmi îndeplinesc proiectele în proporţie de 75%. Iată că romanul polişist ajunge la pagina 270, ceea ce înseamnă 90%. Pot fi mulţumit. Am tors un nou fir din caierul neputinţei mele. Ha, ha! Ce mai exprimare!

Am citit o carte de critică sociologică. Este vorba despre snobii din literatura Hortensiei Papadat-Bengescu. Câteva observaţii sunt profunde. Snobul suferă de un fel de boală; el nu vrea ceva concret, neapărat (atunci ar fi arivist), ci doreşte să fie admis în cercurile unor persoane lipsite de interes pentru persoana lui. Toate disociaţiile se potrivesc perfect de bine în ceea ce o priveşte pe D. B. În sufletul snobului este un iad.

D., îndulcită de evoluţia lucrurilor. Ar fi dispusă să-mi acorde statutul de „manta de vreme rea”, uneori mai bună decât haina de gală.

Ideea unei cărţi („Estetica SF-ului”), eşuată într-un articol pentru revista „Ateneu”. Este o estetică derivată din cea a literaturii şi artei plastice manieriste. Va veni o vreme când voi scrie o asemenea carte? Greu de presupus.

 

# Vremea respectivă avea totuşi să vină, în 2007, când am publicat, în 30 de exemplare, în regie proprie, volumul „Literaţi şi sefişti, O confruntare de mentalităţi”… #

 

Ideea unei „retranşări” în literatura SF. Formulă de supravieţuire prin scris.

 

15. 1. So. P., vecina, atinsă de o bizară bunăvoinţă, gata la orice concesie. Poate că este gravidă şi caută un tată. Chiar şi aşa,  laşitatea şi prudenţa tot o mai apasă. De altfel, a reintrat în nota ei obişnuită, de scrânteală.

Într-un film SF, lucruri atroce, dar cu totul incapabile să stârnească emoţie. Tot omul este în stare să producă emoţii.

17. 1. Probabil că îmi stă la îndemână o practică spirituală promiţătoare. Anume contracararea impulsivităţii mele naturale. Ceva atrăgător.

O secvenţă. So. P., vecina, îmi povesteşte despre osul de peşte din gâtul ei, neliniştindu-mă, inculcându-mi neliniştea specială resimţită în preajma nebunilor. De ce nu mergi la doctor? Nu merg. De ce? Nici un răspuns. După o vreme, spune. Uneori îl văd. Este alb. Dar ce ai de gând cu el? Aştept să se coacă. Să-l dea organismul afară!

Nu mai vreau s-o văd pe această nebună. Menţionez totuşi că povestea cu osul de peşte poate fi şi o bătaie de joc mai specială.

Ar trebui să mă mut într-o locuinţă mai spaţioasă şi cu această ocazie să renunţ la o serie de relaţii păguboase.

Ce fac eu în mod impulsiv?

– vorbesc literatură (L. C. s-a apucat să-mi noteze istorisirile);

– nu stau la masa de lucru;

– dau telefoane la femei;

– vorbesc în timpul partidelor amicale de şah.

Toate acestea ar putea fi reduse.

După răceala de la sfârşitul lui noiembrie, n-am mai alergat şi nici n-am mai făcut gimnastică. De abia de patru zile le-am reluat pe amândouă. Starea de spirit mi se ameliorează în mod sensibil.

Buna cenestezie a tinereţii vine din sentimentul deplinelor posibilităţi (teoretice). Pe măsura trecerii timpului, posibilităţile se îngustează. Ideea că poţi face orice ar fi romantică. În schimb, limitarea prozaică adusă de maturitate ar fi clasică.

Când nu este iubire, se negociază.

Pentru Balzac, o sută sau două sute de pagini nu însemnau nimic. Iar eu am scris, în aproape şase luni de zile, mai puţin de 300…

 

21. 1. Am scris un roman, oricum. Mi-am înfrânt slăbiciunea, cumva. Am depăşit lipsa de rutină, „sindromul hipoanabolic”, singurătatea, sărăcia. Am trecut peste toate acestea.

N-am ştiut nimic despre felul cum se scrie un roman (cele poliţiste au fost nişte glume), am învăţat din mers. Manuscrisul dovedeşte că sunt un profesionist şi nu un amator.

Ascultând Chopin, mi-am amintit de un coleg de facultate. În casa lui am auzit pentru prima dată acest concert, nr. 1. Apoi mi-am adus aminte de Gabi Z. Eram îndrăgostit de această fată, iar ea mă dispreţuia, întrucât era lesbiană. Pe atunci nu ştiam că această perversiune este posibilă. După puţini ani de la terminarea facultăţii, ea s-a sinucis. S-a bănuit că a fost ucisă de o iubită a ei. Este înmormântată la Iaşi.

 

# Relaţia cu acest coleg avea să aibă un epilog jalnic. Prin 1991, când lucram pentru Deutsche Welle şi, după ani de secetă financiară, eram plătit aproape decent, s-a ivit acest fost coleg, Mihai A. El mai făcuse o facultate, se specializase în engleză şi devenise, după cum spunea, cadru universitar la Iaşi. Avea dinţii într-un hal fără de hal, foarte stricaţi. Chestia aceasta ar fi trebuit să mă pună în gardă. Se spune că oamenii cu asemenea dinţi   cultivă vicii ordinare. El mi-a povestit, victorios, că se iubeşte cu o studentă de-a lui, merg periodic la hotel. Apoi mi-a cerut bani împrumut, o sumă destul de mare, pentru standardul meu de viaţă. I-am dat fără să ezit. A plecat şi dus a fost. Banii nu i-am mai văzut niciodată. Am dat telefon la Iaşi şi am vorbit cu soţia sa, onorabila încornorată.  Cu ostilitate, mi-a spus că nu au bani.

Ce caută un asemenea episod în nişte memorii de literat? Există o justificare. În anii următori, m-am tot gândit la un articol-eseu, intitulat „Conceptul de jigodie”. La D. W. n-am putut să trimit un asemenea text (ar fi fost prea de tot!). În schimb,  prin 2005, am reuşit să public aşa ceva în ziarul din Braşov, unde aveam o rubrică. Am conchis acolo, dacă bine îmi amintesc, că un ins cu o bună cultură umanistă poate fi lichea fără nici un fel de probleme, ba poate chiar este împins la aşa ceva, din superbie. #

 

Mâine ar urma să fiu vizitat de D. B. Periodic, această fată îşi aduce aminte de mine şi îşi înfrânge, pentru un timp scurt, atrocele ei snobism.

Marele atu al persoanelor fără sentimente persistente. D. reprezintă în mod strălucit această categorie. În câmpul social, aceşti oameni sunt imbatabili şi infailibili. În schimb, fiindcă totul are o compensaţie în această lume, ei stau rău cu viaţa intimă, unde sentimentele sunt indispensabile. Cum îşi suplineşte D. lipsa de sentimente? În primul rând, prin izbucniri capricioase şi exagerate, teatrale. Aceste manifestări au ca punct de plecare decizia de a ilustra un sentiment. Nu este vorba despre trăire, ci despre o sinteză operată mental. Astfel se explică modul ei constant exagerat de  se manifesta. Prietenia, devotamentul, dar şi demnitatea, corectitudinea sunt teatralizate şi duse dincolo de limitele uzualului şi ale autenticului. Devotamentul devine sugrumare al celui ajutat, corectitudinea se transformă în manie periculoasă etc.

 

27. 1. Am predat romanul.

D. propune un regim de duritate. Poate este mai bine aşa. Dragostea îl moleşeşte pe om. Pe de altă parte, ea este singurul lucru cu adevărat important. Pe lângă ea, moartea este un moft.

 

8. 2. Am jucat şah, între timp. Am 4,5 puncte din 5 partide.

Romanul place la editură. Sper că va apărea.

D. îmi dă telefoane, pentru a mă ţine cât de cât în contact.

 

15. 2. D., total umanizată, îmi dă mâncare la pachet.

Ideea unei poezii. Făcându-mi un ceai de urzică moartă, am revăzut miracolul învierii frunzelor şi florilor. Pentru câteva clipe, ele au arătat ca şi cum ar fi vii. De câte ori văd acest fenomen, sunt impresionat. Este o posibilă metaforă a reînvierii trecutului, prin retrăirea unor amintiri.

 

17. 2. 9 puncte din 11 partide, fără înfrângere. Asta a fost a doua normă pentru „rangul”  candidat de maestru.

Chemat, fără întrerupere, să fac mai mult decât sunt în stare.

Zâmbetul special, cu efect dezarmant, al celor cu o conformaţie specială a dinţilor din faţă. Este efectul iepure (sau iepuresc, ceva în acest gen). Trebuie ca incisivii din miloc să fie ceva mai lungi decât vecinii lor.

Susţinerea tezei mele de doctorat va fi în 7 aprilie. Nu sunt emoţionat. Scena aceasta ar fi trebuit să se petreacă în urmă cu 8 sau 9 ani. Atunci ar fi avut haz.

Vicioşii ar fi nişte oameni cu vocaţie religioasă.

A întârzia în preajma nefericiţilor este un lux costisitor, ameninţând să devină ucigător.

9. 4. Unii îşi fac din simulare un mod de a trăi. Anumite acte sociale şi intime sunt îndeplinite formal. Câteva exemple. Felul unora  de a simula plăcerea, în pat. Bucuria tearală a unora atunci când întâlnesc întâmplător o cunoştinţă. Diverse forme de demagogie.

Se pare că, pe termen lung, simularea face rău la psihic.

Am susţinut teza de doctorat, cu unele mici dificultăţi. În viaţa mea, totul se petrece cu o enormă întârziere, de parcă ar urma să trăiesc o sută de ani.

Apariţia cărţii mele despre Mrin Preda a devenit incertă. Critica este nerentabilă, zic editorii.

 

13. 4. Întâlnire relativ dezamăgitoare cu un fost coleg de facultate. Cândva, el promitea mult. Bine zice filozoful: „Nu te situa printre marile promisiuni!” Mai bine să nu promiţi nimic şi să faci ceva.

Este greu de înţeles cât de mult mă perturbă recenziile scrise de mine o dată la două săptămâni.

Ar trebui să nu mai deschid televizorul până nu obţin titlul de CM.

 

17. 4. Dacă Mozart îşi permite să se autopastişeze, atunci şi eu pot s-o fac, fără mustrări de conştiinţă.

Programul meu de pregătire fizică este în întregime refăcut. Mă simt bine.

N-ar trebui să mă „consum”, în legătură cu inferioritatea unora dintre cunoscuţii mei (sau a unor cunoscute). De la fiecare să ceri doar ce este în stare să-ţi dea. Iată regula urmată de necăjiţii, obosiţii, nevrozaţii locuitori ai marilor oraşe.

Un comentator de muzică, Iosif Sava, vorbeşte foarte afectat. Mai întâi, rosteşte repede, „dintr-un suflet”, o serie de cuvinte. Apoi ezită, tace, spune câteva vorbe cu mari pauze între ele. De fapt, el citeşte, nici vorbă de improvizaţie. Cineva poate însă să creadă că este vorba despre fluxul inedit, spontan, inspirat, al gândirii. Din când în când, el scoate un „mmmmm”, ca şi cum ar aprecia onomatopeic o mâncare bună. Modul acesta repezit îl practică şi alţi vorbitori de azi. Este un fel aproape deznădăjduit de a încerca să pari interesant.

Dacă ai tenacitate să pari, vei sfârşi prin a fi, iată morala respectivei atitudini.

Ideea simplă că, la mine, şahul este o formă de  autodamnare.

Delirul jurnalistic trezit de fotbal în oameni. În această împrejurare, mecanismul trăirii prin alţii apare în cea mai simplă formă cu putinţă.

21. 4. O scenă de roman. Un soţ îi reproşează unui prieten, „cu amărăciune”, că îi face curte soţiei sale, că este un trădător. Prietenul, un celibatar cu iluziile pierdute, răspunde, cu un dispreţ abia ascuns, că este doar o formă de a-i face plăcere bietei femei. Tu o neglijezi, o consideri o mobilă mişcătoare din casa ta. Eu o emoţionez, îi aduc aminte de lucruri plăcute. Soţul cugetă şi apoi spune, că acesta nu este decât un sofism. Celălalt încearcă să-i explice că totul nu este decât un joc, fără consecinţe practice. Nici măcar nu i-am atins mâna, soţiei tale, spune el. Soţul îl dă afară din casă şi-i spune să nu mai pună piciorul acolo. Celălalt pleacă, dar mai întâi îi spune că un bărbat tare nu îi înlătură, fizic, pe potenţialii rivali din preajma soţiei sale. El încearcă s-o recucerească pe soţia sa, în permamenţă.

5. 5. O existenţă vertiginoasă mă împiedică să scriu.

Iubirea ca admitere a entropiei, adică a morţii. Demersul raţional – negare a entropiei.

De mâine, un concurs de şah.

Crosuri, gimnastică, nevroză rebelă. Nu renunţ. Probabil voi cădea dintr-o dată. În mod sigur, nu voi decădea.

 

16. 5. Stăpânit de o degradantă disperare, joc şah (pripit şi slab) şi zugrăvesc (prost). Am un moment când s-ar zice că nu mai sunt în stare să-mi ţin în frâu viaţa.

Între felul de a mânca al omului şi comportamentul lui sexual ar exista o corespondenţă. Semnificativ este şi felul de ingera lichide. Bei cafeaua repede? Ai ejaculare precoce!

24. 5. Eşec la şah.

Un mecanism al ratării. Atunci când este pe punctul de a duce la bun sfârşit o acţiune, individul constată că interesul lui autentic îl îndeamnă spre o cu totul altă îndeletnicire. Drept urmare, el se aruncă în noua direcţie, cu mult elan. După un timp, o nouă manevră de acest tip se impune ca absolut necesară. Şi astfel trece viaţa. Eu duc o luptă surdă împotriva acestei tendinţe, cu succese destul de mici. L. C. şi D. B., bietele de ele, ilustrează destul de sugestiv respectivul mecanism.

La mine, şahul, pentru a nu face literatură. Al trebui să-l iau mai în uşor, dar nu reuşesc.

Astăzi, D., 32 de ani. De necrezut.

Reconfortanta lectură a unor cărţi de ficţiune unde nu apare nici-un personaj intelectual.

Prostituată – artă. Soţie – viaţă. Cu toate dezvoltările posibile.

 

4. 6. Enumăr activităţile inferioare din viaţa mea:

– privitul la televizor;

– mâncatul între mese (cu o bestială poftă senilă);

– actele sexuale fără iubire;

– vorbăria;

– cabotinajul;

– dormitul îndelungat (poate că o slăbiciune hepatică îl cere);

– telefoanele inutile;

– studiul anarhic, fără sistem.

19. 6. Ia să mai scriu câte ceva.

Am studiat mult şah, în ultima vreme. De vreo săptămână sunt bolnav. Cu toate acestea, joc într-un concurs şi am câştigat primele două partide. Ca şi altădată, boala îmi măreşte bunul simţ.

Am citit o carte minunată. Adina Kenereş, „Îngereasa cu pălărie verde”. Îmi va fi greu s-o recenzez. Autoarea dă semne de geniu.

Mi-a venit corectura la romanul pseudopoliţist. Este un text onorabil, în modestia lui. Are şi mici sclipiri.

Ştiri despre monografia Marin Preda. Ar urma să apară şi ea, la toamnă.

21. 6. Un personaj regretă neputinţa lui de-a deveni un profesionst. El să aibă sentimentul că în nici-un domeniu nu reuşeşte să atingă acest stadiu. Respectivul devine astfel un nefericit. Încercările lui, chiar nereuşite, i-au stricat şi veselia de diletant, avută cândva.

Practic, romanul meu nu este decât o nouă amânare. Dacă aş fi lucrat pe text, aş fi putut să scot vreo sută de pagini excelente. Aşa însă acea sută de pagini se află dizolvată în cele trei sute mediocre, pretenţioase pe alocuri.

25. 6. 4,5 puncte din 8 partide. Am dat din nou greş. Voi continua să joc şah, aşa cum m-am angajat faţă de mine însumi, întreg anul 1983. În concediu, voi studia şi mă voi pregăti fizic. Îmi este greu să recunosc că sunt plafonat. Trebuie să găsesc soluţii acolo unde greşesc cel mai mult, anume în faza de trecere a partidei spre final.

26. 6. Să distilezi putere din neputinţă. Ceva asemănător cu obţinerea alcoolului din căcat. Greu lucru!

4,5 puncte din 9 partide. Ieri am pierdut la un jucător modest. Spre sfârşitul jocului de mijloc îmi pierd obiectivitatea într-un mod ridicol, chiar patologic.

 

28. 6. Azi, gândindu-mă cum să comentez o carte de proză, am recitit fragmente din „6 maladii ale spiritului contemporan” de C. Noica. O carte splendidă, de o minunată claritate. Merită recitită în fiecare an. Sunt contemporan cu Noica şi n-am făcut nici-o încercare de a-l cunoaşte personal. Lupta cu mine însumi mă absoarbe într-un asemenea hal!

2. 7. Azi de dimineaţă m-am trezit cu o destul de accentuată durere de cap. Am ieşit la cros. Apoi mi-am făcut un ceai tare. Mi-a trecut. Acum, ascultând „Divertimento în re major” (K 136), mă gândesc că romanul pare a fi un  gen prin excelenţă plebeu. Eseul ar fi nobil, iar poezia, divină.

În ultimele zile am scris câteva articole, dovedindu-mi că ştiu meserie. Este singura mea realizare, după 44 de ani de viaţă: sunt un profesionist al scrisului, destul de bun.

Mâine va veni la mine D., pentru a rămâne două săptămâni. Va fi plăcut. Vom simula, cu moderaţie, tinereţea.

4. 7. Am un pix minunat, dăruit de D. Cu el voi nota partidele. Concursul  începe azi. Am în vedere:

– să nu mă ridic de la masă în timpul partidei;

– să nu evit mutările naturale;

– să risc;

– să nu doresc cu orice preţ câştigul;

– să iau totul mai în uşor (la fel cum îmi îmi iau propria viaţă);

– să nu încep calcularea unor variante lungi decât atunci când jocul de mijloc se apropie de sfârşit;

– să nu evit schimburile de piese;

– să am cele mai mari scrupule atunci când fac mutări de pion;

– să nu joc optimist decât în anumite partide, când decid de la bun început să risc;

– cu un cuvânt, să fac totul pentru ca în faza finală a partidei să fiu mai puţin obosit decât de obicei.

5. 7. Adversarul meu de ieri nu pricepea nimic din joc. Nu ştiu de ce, mă simţeam cuprins de jenă, privindu-l. Am făcut o eroare strategică. Omul ar fi putut să întoarcă partida, dar n-a văzut nimic. El simula că joacă şah!

Câtă plăcere îmi face lectura din Durrell! Parcă mă vindecă de o boală fără nume, de un sindrom bizar, necunoscut de medicină.

Snobismul practicat de D. B. are şi o provenienţă livrescă. O sursă sigură este Durrell. Pentru femeile din cărţile acestuia, actul sexual nu înseamnă prea mult. Ele sunt, în schimb, obsedate de o spiritualizare confuz înţeleasă.

Ia un mediu exotic, o „lume” inaccesibilă pentru omul de rând, foloseşte un limbaj bine înstrunat şi vei obţine un roman de succes.

În prozele mele următoare, ar fi de dorit să evit ironia făţişă şi umorul de neiniţiat. Să nu-mi fie teamă de tristeţe şi de seriozitate.

Autorul de romane poate să-şi prelucreze frazele, mântuindu-le de banalitate. În ceea ce scriu eu lipsesc mai ales metaforele cu elemente vizuale.

Pentru a scrie literatură mare, omul ar trebui să trăiască exact în sensul vocaţiei sale reale; doar astfel ar ieşi la iveală „harurile” sale. În schimb, literatura bună, spirituală, validă poate fi reuşită de cei disciplinaţi, de meseriaşii trezitului la ore fixe şi al statului la masă zilnic. Drumul spre literatura mare începe printr-un sacrificiu de sine. Ca la şah.

Romancierul să dea impresia că este un iniţiat.

Bietul Balaban, personajul meu! Bietul de mine! Când citesc Durrell, nu-mi mai vine să zic că romanul este un gen plebeu.

7. 7. Transcriu excelentul text, găsit la uşa garsonierei mele. „Nu mă mai căuta. Excursia cade. Sunt îndrăgostită. S.” Zile destule, m-am înveselit atunci când mi-am amintit de această misivă. S. este o femeie bravă! Da!

Mimetismul psihic realizat de D. duce la o feminitate exagerată, teatrală.

8. 7. Dintr-un banal reportaj televiziune: „Natura este serioasă, nu glumeşte niciodată.” Avea dreptate respectiva doamnă.

La fel cu natura, romancierul trebuie să fie serios, să nu o facă pe deşteptul, să nu se situeze deasupra personajelor şi situaţiilor din cărţile sale.

9. 7. Consumul de energie emoţională. Există şi aşa ceva.

A. D. M. deţine multe informaţii culturale, dar suferă de o tragicomică lipsă a ideilor personale. De aici i se trage, cred, mania de a monologa. Atunci când cineva îl contrazice, râde dispreţuitor sau, cel mai adesea, se ridică şi pleacă. În mod compensatoriu, pentru a-şi suplini infirmitatea în materie de speculaţii intelectuale, aminteşte de câte ori are prilejul că este cel mai bun din redacţie în materie de limbă şi cultură anglo-americană.

# Peste numai şase ani, acest om avea să dovedească geniu politic, schimbând macazul exact  la momentul oportun. #

10. 7. Câteva trucuri folosite de şahişti, pentru a-şi conserva starea de concentrare. Nu zâmbesc, îşi păstrează nişte feţe de oameni necăjiţi sau doar preocupaţi. La unul am văzut repetatele grimase ale unuia chinuit de o durere fizică acută. Atunci când se ridică de la masă sau doar se mişcă, evită mişcările bruşte. Au precauţia şi lentoarea unor convalescenţi.

11. 7. După „Justine”, trebuie să citesc (pentru o recenzie) textele stupide ale unei cărţulii; umorul lor scrâşneşte precum nisipul între măselele unui beduin.

Relaţia mea cu D. tinde să se transforme într-o pietenie durabilă şi neucigătoare.

Dacă ar citi în fiecare dimineaţă câteva pagini dintr-o carte adevărată, autorul de texte literare n-ar mai îndrăzni să scrie platitudinile sale obişnuite.

12. 7. Cu umilinţă, descoperi că toate marile subiecte au fost de multă vreme şi bine tratate.

Moartea prin îngheţ, aleasă de doi îndrăgostiţi. Ei se transformă în două statui de gheaţă. Nu îmbrăţişaţi, ci privindu-se în ochi şi ţinându-se de mâini.

16. 7. 4 puncte din 9 partide. Am făcut greşeli greu de explicat altfel decât printr-o defecţiune psihică.

Ieri am trăit o experienţă interesantă. După ce multe zile am băut numeroase ceaiuri tari, spre a-mi stimula creierul de şahist slab, am decis să sistez, dintr-o dată. Din cauza slăbiciunii, am fost nevoit să stau în pat, n-am fost în stare să merg nici la partidă. Pentru prima dată am comis o asemenea absenţă (am o înclinaţie spre corectitudine). Cred că am avut febră, pulsul îmi era foarte accelerat, asudam intens. Am stat ore în şir într-o semitrezie, cu o permanentă durere de cap. Am avut şi câteva vise. Îmi închipui prin ce suferinţe trec toxicomanii aflaţi la dezintoxicare. Azi mă simt aproape bine, o zi şi o noapte au fost de ajuns.

Iubirea unor băieţi pentru propriile lor mame ar fi un semn de hiposexualitate. Dacă este aşa, înseamnă că spre bătrâneţe bărbaţii încep să-şi iubească mai mult mamele.

Ce face unul inapt pentru idei originale? Neagă valori evidente.

2. 8. Curios lucru, în ultimul concurs am îndeplinit cea de a treia normă pentru „CM” (candidat de maestru). 8 puncte din 11 posibile. Totul a mers strună.

 

1. 9. Tocmai m-am întors de la Braşov.

A apărut romanul meu poliţist. Nu ştiu cum să-l calific. Ceva de diletant, în orice caz.

În garsoniera mea: inundaţie, murdărie, totul este stricat, picură, scârţâie. Mucegai, gândaci, urechelniţe.

D., la telefon, binevoitoare. Simte primejdia. Ce fel de primejdie?

Sper să pot merge din nou la Braşov, pentru un timp cât mai lung. Aici mă apucă angoasele.

 

9. 9. Şahul mă oboseşte. Nu mai pot să scriu nimic.

D. m-a demis. De data aceasta, pare a fi ceva definitiv.

Cartea mea despre Preda, amânată cu ani, la editură. O veste stresantă.

Timpul trece atât de repede, încât nu mai este cazul să mă neliniştesc de ceva. Bine-rău, totul trece fulgerător.

Episodul cu J. D., 45. Îmi dă telefoane, practicând o cochetărie de adolescentă versată! M-am amuzat un pic, ascultând-o.

10. 9. Un cuvânt despre vecinul meu de perete. Este un bătrân de vreo 70 de ani. Existenţa lui se bazează pe efortul de a-şi păstra o bună condiţie fizică. Nu-l cunosc personal, dar cred că ştiu cum se petrece viaţa lui. Trăieşte ultraraţional şi în fiecare dimineaţă îşi priveşte cu atenţie fecalele. Face crosuri matinale, la concurenţă cu mine. Vorbeşte tare, atunci când îi abordează pe colegii lui de generaţie. Râde, îi bate pe umăr protector. Deh! El este mai bine păstrat decât ei! A fost avocat, este încă aşa ceva, teoretic. Pe stradă, când nu se ştie privit, figura lui exprimă încrâncenarea obosită. Neştiind să renunţe la fizic nu ştie ce-i aceea seninătate. Voi încerca să stau de vorbă cu el, ca şi cum aş face un salt în timp, reuşind să discut cu mine însumi, cel de peste un sfert de veac.

14. 9. Un avantaj mai ascuns al căsătoriei: practicarea amorului conjugal îl duce pe bărbat destul de repede spre un anume dispreţ pentru actul sexual. În acest fel, el obţine o premisă de spiritualizare.

Dacă am fi cinstiţi, am recunoaşte că actele sexuale între soţi ar trebui să înceteze la câţiva ani după căsătorie, o dată cu iubirea. Nu se întâmplă însă aşa. Amorul conjugal devina astfel o lecţie de umilinţă mult repetată. Pe unii îi înseninează (îi spiritualizează), pe alţii îi face cinici, răi.

 

16. 9. Nu mai am nici o datorie la Fondul Literar! După 16 ani!

Cu cât un om este mai conformist, cu atât este mai sensibil la ofense.

Necesitatea de a deveni o marionetă a legilor ce garantează succesul. (L. C.)

19. 9. Visul meu de azi-noapte. Era vorba despre un timp (durată) capricios. Se scurgea neuniform, făcea salturi şi turbioane, ca un ceas dintr-o dată dereglat. Echivalenţe subiective. Pentru nefericit, timpul trece altfel pentru fericit etc. Progeria.

 

22. 9. Curajul de a rata în mod curajos, pe faţă. Iată calitatea lui L. Fulga. Prin romanul lui mă uit acum. Este un caz special de inversiune literară, dacă admitem că poate exista aşa ceva. Autorul are forţă, dar nu artistică şi nici retorică. Forţa lui nu se poate exprima prin cuvânt.

De regulă, doar autorii de mâna a doua fac mare caz de „creaţie”, „masa de lucru”, „laborator de creaţie”, „manuscrisele mele” etc. Cei buni fac caz de idei.

Ce fel de suferinţă este  de preferat? Cea fizică sau cea psihică? Într-o închisoare nu ai, practic, suferinţe fizice. Nuanţele politice ale acestei disociaţii de idei. Ipocrizia de-a avea grijă  ca omul să nu moară, în timp ce-l înjoseşti fără milă.

24. 9. Am 5 puncte din 6 posibile! Sunt însă foarte gripat. Boala îmi aduce un plus de bun simţ, cu condiţia să nu fie prea gravă.

Aversarul de azi mi-a fost aproape prieten, în urmă cu câţiva ani. Mă legasem de el întrucâtva (genul de ataşament al celibatarului pentru familist, înduioşător). Apoi, fără să-mi dau seama, se pare că am spus o vorbă ofensatoare. L-am căutat la telefon, a pus-o pe mama lui să spună cu nu este acasă. Ca şi când aş fi fost un solicitant ieşit dintr-o strat social inferior. Nu mi-am dat seama ce se petrece. Apoi, când ne-am întâlnit întâmplător, s-a arătat reticent, rece, cu privirile alunecându-i în lături. În fine, am înţeles. Un terţ mi-a comunicat motivaţia „demiterii” mele. O poveste derizorie. Nici măcar tristă, doar meschină, lamentabil de măruntă. Acesta este riscul de-a te ataşa afectiv.

 

25. 9. 6 din 7!

Ideea de povestire SF bazată pe mitul Orfeu şi Euridice. Amprenta cosmică a fiecărui individ; captarea şi păstrarea ei; reconstituirea celei dispărute; destrămarea finală, accidentală, dictată de o viclenie a destinului; emoţie. Chiar un roman.

D., convorbire telefonică. S-a interesat cu politeţe de boala mea. Ceva s-a schimbat. Aşa este cinstit şi frumos să fie.

 

26. 9. 7 puncte din 8 posibile. Un galop de sănătate. Ceea ce joc eu nu este însă şah mare. Gripa mea este staţionară. Toamna şi viaţa trec rapid.

Încep să citesc un nou roman de A. S. Pare onest, autorul. Nu este puţin lucru.

Ascult la radio o emisiune a Vaticanului în limba chineză. Saisfacţia mea este dată de faptul că ignor în mod absolut această limbă.

1.10. 8,5 puncte din 11, primul loc.

Suferinţa omului singur ar proveni nu din lipsa iubirii (şi   a surogatelor acesteia), ci din absenţa conflictului. Omul singur nu mai are suficiente conflicte.

Caracterul foarte înviorător al conflictului (şi al stresului, în genere). Bărbaţii nu rămân lângă femeile previzibile, ci lângă acelea capabile să le facă „figuri”, ridicându-le astfel nivelul adrenalinei şi tensiunea arterială. Iată de ce şahul este un bun remediu pentru singurătate. El oferă conflicte.

L. C., vecina mea, este gravidă şi se va mărita cu autorul. Am felicitat-o în mod sincer. Astfel am pierdut-o şi pe ea!

Viitorul concurs va fi la începutul lui noiembrie. Atunci, presupun, voi atinge coeficientul ELO de 2200, necesar acordării titlului (candidat de maestru).

D., într-adevăr, este pierdută pentru mine. Etapa următoare va fi oarecum diferită. Voi ocoli femeile acrite, obosite, uzate. Energia mea vitală, aflată în scădere, mă obligă la o asemenea manevră.

2. 10. Satisfacţii diferite date de munca intelectuală şi de cea fizică. După o muncă fizică, devin senin. Mă satisface şi munca intelectuală, dar este altceva. Ştiu că nu am vocaţie de intelectual.

Muzica uşoară proastă, cu soliştii ei lipsiţi de personalitate şi vorbele ei stupide.

„Gemenii”, roman de Al. Siomion. O carte reuşită. Autor modest, având destinul „racilor” sfioşi.

Eroarea mea ar fi fost dispersarea energiei vitale. Am făcut prea multe şi n-am reuşit să aprofundez. Vremurile încurajează improvizaţia şi nu aprofundrea. Am deci o scuză.

O caricatură a societăţii de consum se vede la noi. Este stors totul, inclusiv propria persoană. Valorile bazate pe concentraare psihică sunt tot mai puţin preţuite.

6. 10. Ar trebui să ascult mai des muzică uşoară. Textele sunt uimitoare şi iau în considerare doar suprafaţa lucrurilor. Am auzit un cântec despre dezavantajele singurătăţii. De fapt, nu singurătatea este rea, ci slăbiciunea, bătrâneţea  (eventual). Şi pentru iubire îţi trebuie forţă, ca şi pentru singurătate.

O „poftă de renunţare” mă încearcă parcă mai des decât înainte. Ăsta este un semn, o ilustrată trimisă în mod politicos de bătrâneţe.

D. este în străinătate.

Am încălcat adesea un sfat al bunului simţ: Nu te ruga la sfântul care nu te ajută! Eu m-am rugat şi încă peste toate marginile rugării. Uneori este mai bine să nu fii atât de tenace.

Ia să mai dau dracului trecutul, cu toate umbrele lui!

13. 10. Diverse întâmplări ciudate. Modul meu imprevizibil de a reacţiona se potriveşte mai mult în literatură decât în viaţă.

Un proverb. Succesul se obţine perseverând în ceea ce nu-ţi place. Preferinţa pentru ceva îţi întunecă raţiunea, se pare. Lipsa de preferinţă ţi-o ascute. Asta ar fi explicaţia. Căsătoriile din dragoste, de regulă, nu sfârşesc bine. Iubirea se transformă în ură. Indiferenţa nu trece în nimic altceva.

Într-o antologie apărută în R. F. G., povestirea mea „Die Stimme”, cu greşeli de traducere.

Orgoliu rău (sau bine) administrat.

Mă simt mai bine când uit de ipoteza că aş fi un ins de serie mare.

Necazurile îmi vin de la femei.

26. 10. Defecte ale şahistului mediocru: lipsă de apetenţă pentru profunzime, preferinţă pentru jocul tehnic, mecanic.

Limbajul politicii ar fi o formă de desfrâu; el adoptă minciuna din principiu. Limbajul ascetismului ar fi cel al poeziei, în sensul că nu „fecundează” realitatea.

 

15. 12. Am fost la Herculane, la un concurs. Am făcut 6,5 puncte din 9 posibile. Practic, sunt CM.

Romanul propus de mine a fost reintrodus în planul pentru 1985. Sunt nevoit să încep a-l scrie. În acest scop trebuie să ies din atmosfera şahistică, lucru destul de greu.

Este uşor să scrii proză, dacă poţi vizualiza personajele respective.

Îţi rezistă prihicul? Dacă da, totul este bine. Această rezistenţă se păstrează prin diverse trucuri. Un secret ignorat de oamenii tineri.

Anul 1984, dacă nu cade bomba peste mine, va fi un an bun. Voi fi productiv, voi fi viclean, voi fi oportun. Voi renunţa la greşeli practicate din simplu amuzament. Nu îmi mai pot permite luxul să public texte mediocre.

Romancierii se căznesc să scrie aşa cum vorbesc neliteraţii. Aceştia din urmă încearcă să facă literatură vorbită.

Să n-o uit pe Angelica, cea din tren, soţia devotată. Nimerită în Drumul Taberei, la mine în pat.

 

# O ţigancă superbă, 23 de ani, cu ochi albaştri. Mi-a spus că ar fi dispusă să divorţeze, pentru a mă lua pe mine. Apoi însă a dat întâmplător peste o legitimaţie a mea, în timp ce îmi inspecta, goală puşcă, rafturile de cărţi. A văzut câţi ani am. S-a derobat imediat! Chestia asta m-a amuzat tare de tot! Am chemat-o înapoi în pat şi am reuşit să mai micşorăm o dată entropia universală. #

 

Doamna C. O. reprezintă mentalitatea unui grup social axat pe acumulări (materiale, spirituale şi senzuale). Ea este o variantă mai calmă a lui D. B., amintită de mine pentru enorma ei aviditate.

Am fost în Maramureş, cu redacţia. Oameni buni.

 

21. 12. Dificultăţi psihice, numai atunci când scriu literatură. Şahul, constat, este un tratament antidepresiv, autoprescris în mod intuitiv.

Pentru scrierea romanului, două posibilităţi. 1. viaţă austeră şi sportivă; muncă de dimineaţă, când omul este odihnit; renunţare la stimulente. 2. (mai atrăgătoare pentru mine) lăsarea în voia impulsurilor de moment; viaţă dezordonată; excese sexuale; alcool, cafea; fără sport; muncă pe apucate, atunci când vine „inspiraţia”.

Cea de a doua metodă, practicată de mulţi literaţi se bazează pe o umilire perpetuă a fizicului. S-a constatat că ideile şi expresivitatea unui om cu fizicul sfărâmat (sau, mai precis, în curs de sfărâmare) pot fi mai proaspete şi mai profunde decât cele ale unui ins cu fizicul bine întreţinut. Din resturi de vitalitate, au băgat de seamă literaţii, iese ceva mai bun decât dintr-o vitalitate intactă! Întrebarea este cât poate rezista un om în regim de autodistrugere.

 

22. 12. Pentru a realiza o reuşită stare de spirit, nu ai decât să începi a scrie caligrafic. Începe numaidecât să acţioneze un efect de feedback, simţi cum un calm laborios te cuprinde. Acest truc genial îl aplică, nu fără  disperare, colegul meu de redacţie, C. I.,  paranoic notoriu.

O să mi se spună, cu dispreţ, că asta este o procedare de om suficient. Răspund. În afară de genii şi de tineri, toţi oamenii sunt suficienţi.

Amintesc din nou de doamna C. O. Ea mi-a propus amor, doar pentru a mă determina să îi fiu însoţitor la nunta prietenei sale. Ea a considerat că este şic să apară în compania unui literat. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât respectivul schimb mi se pare mai lamentabil.

Titlul pentru o carte din viitor, pornită de la acest jurnal: „Jurnalul lui Miron Canabis”.

 

26. 12. O carte extraordinară: „Intermediarul” de Mircea Săndulescu. Virtuozitate pură. Cred că acest autor va face o mare carieră literară.

Una este să ai idei despre literatură, alta este să faci literatură, punând osul.

 

27. 12. Neputinţă chemată să poată.

M-am trezit la ora 3,50 (apel telefonic comandat), spre a încheia două texte. Resimt „clasica” mea înclinare spre sustragere, dar nu dau îndărăt.

Curioasa modificare resimţită atunci când nu mai fac nici un fel de exerciţiu fizic. Apare un fel special de dezinvoltură.

Ceasul electronic al cuiva intonează o mică melodie, amintind suntele scoase de o insectă.

Ar trebui să fac un dicţionar al expresiilor neuzate. După prima redactare, romanul să fie „împănat” cu asemenea expresii.

Raluca a procedat precum diplomatul din bancul cu diplomatul chinez. A luat-o în direcţia opusă, la ora întâlnirii cu mine.

28. 12. Viciul este forma practică a ironiei. Acest aforism l-am găsit aseară, vorbind la telefon cu D.  Este bolnavă, sărăcuţa.

Îmi plac sfârşiturile de an. Am sentimentul că se petrece ceva decisiv, lucrurile trebuie să se schimbe. Aşa ceva simţeam când, la poker, aveam un pot foarte mare în faţă.

O calitate a insului matur. Ştie că arta nu are legătură cu realitatea. Drept urmare, nu-şi schimbă filozofia de viaţă în urma unei cărţi citite sau a unui film toamai văzut.

Romanul lui M. Săndulescu este o carte despre rafinament, despre obţinerea acestuia de către elite. Tehnicile respective sunt dificil de aplicat. Încep, cu mare greutate, s-o înţeleg pe D. B. Eu, cu forţa mea grosolană, cu limitata mea ironie de plebeu!

30. 12. Citesc „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey. De la bun început, ideea că lumea ar avea structura unei case de nebuni.

Eficienţa unui narator nonintelectual, chiar puţin oligofren. El ţine minte replicile celor „culţi” şi le reproduce ca un magnetofon. Prin contrast, comentariile lui naive, având uneori o profunzime involuntară. Ceva în genul clasicei înţelepciuni a nebunilor din literatură.

S. P. suferă de o incontinenţă a trăirilor. Se referă uneori la inaptitudinea ei de a se fixa.

Bun simţ – popular, plebeu. Bun gust – elitar, aristocratic.

1984

 

3. 1. Locuri comune ale cărţilor -document despre cel de al doilea război mondial:

– şeful nu ia în considerare raţionamentele subalternilor;

– natura sau întâmplarea dejoacă planuri;

– false intuiţii;

– concursuri de împrejurări dictate parcă de destin.

Idei după lectura „Straniei istorii a armelor secrete germane” de Victor Débauchy. Caracteristicile dictaturii pe timp de pace pot fi deduse (anticipate) din cele ale dictaturii (autocraţiei) pe timp de război. Iată câteva:

– pierderile uriaşe sunt socotite fireşti, în firea lucrurilor; de asemenea, măsurile greşite sau stupide;

– improvizaţia devine lege;

– individul nu contează;

– recompensele şi pedepsele sunt exagerate;

– autocratul „genial” pierde tot mai mult contactul cu realitatea;

– mărire progresivă a agresivităţii;

– preferinţă pentru grandios;

– nerăbdarea dictatorului; el se simte un dumnezeu cu o viaţă prea scurtă;

– dictatorul îşi schimbă rapid  proiectele; are o ignoranţă culturală în sens larg; fire capricioasă; marote de lungă durată; mania pedepselor şi a recompenselor; marea „împrăştiere” a activităţii sale (în sens balistic); ţintele sunt lovite cu un consum mult prea mare de muniţii; inteligenţa lui este specializată în rămânerea la putere;

– aspectul miraculos, misterios al unei persoane cu o asemenea putere (mitizare).

 

# Deşi nu eram în nici un caz  un disident, caracterizam destul de bine dictatura lui Ceauşescu.

Nu eram chiar deloc indignat de situaţia din România, deşi aş fi avut destule motive să fiu. Atitudinea de pură  curiozitate intelectuală faţă de politic se explică prin modul meu de a căuta performanţe realizate exclusiv pe cont propriu. Obţinerea unei clasificări la şah, a titlului de doctor în filologie şi, mai ales, deprinderea meseriei de romancier îmi consumau toată energia.  Nu ştiu dacă acest mod de a vedea lucrurile denota inferioritate umană. Cred că nu. Unii nu sunt interesaţi de politică, pur şi simplu. #

 

4. 1. Când scrie la persoana întâi, un prozator se expune unui risc. Acela de a-şi etala mediocritatea.

M-am întâlnit pe stradă cu vechiul meu prieten Mihai. Despre el am mai scris, l-am transformat chiar într-un personaj de roman. Încărunţit, dar părând într-o mulţumitoare condiţie fizică. S-a însurat cu o doamnă de 42 de ani, stă acum în Bucureşti. Soţia sa se supără, atunci când el se îmbată. Este un serios băutor de tărie (de la o jumătate de litru pe zi în sus).

Din romanul modest al lui M. O.: „treburi unde se cere să ai suflet de mafiot”.

În proză nu este bine să fii prea sincer.

„Mutabilitatea trecutului.” Orwell.

Neoglosa (neolimba) urmăreşte îngustarea limbii şi a gândirii. Gulag al gândirii.

Când limbajul se deteriorează, se strică şi ansamblul. Democraţie, moralitate – sunt termeni pervertiţi. Repetare neîntreruptă a unor neaevăruri. Se distruge astfel capacitatea critică şi comunicarea interumană. În societatea pluralistă, ploaie fertilă de idei şi de cuvinte. În totalitarism este secetă, în această privinţă.

Deformare interenă a limbajului. Intelectualii sunt obligaţi să definească prin negare. Politizarea condiţiei de particulari a oamenilor.

Poate că în istorie a fost întotdeauna aşa.

5. 1. Azi m-am trezit la 3,30. Am început să citesc. Acum este ora 5. Mi-am făcut o cafea. Reîntors în patul auster al celibatarului, scriu rândurile de faţă. Din garsoniera alăturată se aude o tuse de burlac bătrân. Voi avea şi eu această tuse cândva, dacă nu mor pe parcurs.

Este bine să nu dai niciodată din mână un text în ziua când l-ai scris. A doua zi mai găseşti nişte lucruri de şlefuit.

Hai să spun că ar exista posibilitatea să scriu 5 pagini dctilografiate în fiecare zi. Într-un singur fel. Anume scriind ce îmi trece în mod spontan prin minte în contextul dat. Nu pot spera însă să şi validez respectivul text în aceeaşi zi.

Ideea de a transforma prezentul jurnal într-un roman, cu titlul „Zece ani de modestie” (în loc de „Jurnalul lui Miron Canabis”, propus anterior).

 

# După cum se vede, cei zece ani s-au transformat în patruzeci. #

 

Autorul încearcă să scrie mai bine decât trăieşte.

D. este la Braşov. Va veni duminică.

Mihai şi acrita lui soţie. I-am vizitat. Cumplită mai poate fi viaţa!

Numai rataţii au idei, zicea Victor Eftimiu. Eu am din plin.

12. 1. Târâş-grăpiş, simulez în continuare viaţa unui scriitor. M-am trezit la 6, am făcut gimnastică, am scris la maşină, adaug  rândurile de faţă, căznindu-mă să nu renunţ al grafia elaborată.

Copiez vechile caiete, doar-doar voi deveni romancier… În urmă cu zece ani aveam aceleaşi probleme ca şi azi… Câteva modificări au intervenit. Atunci aveam publicate  4 cărţi. Acum am vreo 12. Atunci aveam categoria a II-a la şah. Acum sunt CM. Atunci eram doctorand, acum sunt doctor. Atunci eram un mediocru frenetic, acum sunt unul viclean şi rutinat (asta nu trebuia s-o mai scriu).

16. 1. Inviorătoarea (deloc înfiorătoarea) lipsă de milă a femeilor faţă de bărbaţii trecuţi de 40.

Lectură a  unei tefiante cărţi: „Soarta Pământului” de Jonathan Schell. Psihologic vorbind, un sfârşit nuclear nu diferă prin nimic de unul prin cataclism natural. Ideea de sfârşit al lumii a existat şi în alte epoci, nu este un produs modern.

Prea multe informaţii îmbolnăvesc fiinţa.

 

23. 1. Adevărata fire a cuiva apare la iveală când acesta tocmai s-a trezit din somn. Atunci comportamentul este mai puţin controlat. Alături de testele clasice, este bun şi acesta.

Relatarea lui V. U. În tren, un bărbat. În compartiment cu el doar un bătrân. Urcă o femeie cu doi copii. Ea ridică un geamantan prin faţa bărbatului. Se întinde, picioarele i se dezgolesc. El, aproape fără voie, o mângâie, o pipăie. Ea înţepeneşte, o clipă. Apoi decide să nu se supere. Bruscă intimitate. El îi spune unde merge. Numere de telefon. Este căutat de ea când aproape o uitase. Amor într-un câmp unde nu există nici-o denivelare, nici-o plantă, vizibilitate perfectă. Apoi, restaurant. Ea zice să meargă la hotel, să continue. El refuză. Insistenţe. Refuz. Ea îi dă o palmă, cu o mână grea. El pleacă, ea rămâne la masă. Nu se mai întâlnesc niciodată. Aproape un film.

Tot V. U. despre o fată. Aceasta strigă lozionci politice în timpul actului sexual. Fiindcă atunci când a făcut-o prima dată s-a aflat în  faţa unui televizor deschis.

Zâmbetul „obosit” al multor oameni de succes.

2. 2. „Noaptea improvizaţiilor politice” – un şir de fapte brute, închipuind un roman-document.

Să vedem dacă mă ţin nervii şi reuşesc să scriu cu mâna stângă micul meu text de azi. (Am început să scriu cu stânga, spre a-mi anula cheful de jurnale intime.)

Am cunoscut o doamnă în vârstă, ghicitoare. Ea mi-a dat câteva sfaturi bune, chiar fascinant de plauzibile. Mi-a spus că sfârşitul precum şi cursul unei relaţii pot fi deduse (mai degrabă intuite) din începutul respectivei relaţii. Din capul locului, iese la iveală un stil anumit. Relaţiile menite să fie bune au un demaraj extraordinar de lin. Totul se petrece ca şi cum cei doi ar fi repetat înainte, ca şi cum ar interpreta un scenariu al armoniei.

Mozart îşi făcuse nişte liste de motive. Dând cu zarurile, se alegeau noi alcătuiri. Să fac şi eu ceva asemănător pentru literatura SF! S-ar obţine şi „girul” hazardului! Simpatic.

Romancierul are voie să folosească ideile altora, fără să menţioneze sursele.

Să scrii dând impresia tot timpul că personajele se află sub ochii tăi!

„Dreptatea lui Jeremiah Beaumont” de Robert Penn Warren. Totul este ca omul să nu-şi schimbe planurile. Aceasta ar fi morala acestei cărţi.

 

12. 2. Intru acum într-o mare dandana. Mă duc la Petroşani, pentru o lună de zile. Concentrare, arma geniului, înzăpezire. Ar urma să iasă un roman din toată povestea asta. Supărător este că de această dată nu-mi mai pot permite să dau greş, nu mai am timp pentru aşa ceva. Aştept cu interes neprevăzutul. Unde dai şi unde crapă. Mare vorbă! Jurnalul de faţă intră în pauză.

27. 3. Am stat la Petroşani. M-am ducomentat. Acum ar urma să scriu romanul.

Am de lipit între ele cioburile programului meu de pregătire fizică.

Mama a căzut pe gheaţă. Şi-a fracturat colul femural. Spital, operaţie, şanse nu prea mari de refacere (dar reale), medici, intervenţii, ciubucuri, nervii mei slabi.

Două idei de povestiri SF. 1. Unul cade în prăpastie şi este oprit de sus de către un yoghin, prin mijloace paranormale. Omul aterizează lin, dar yoghinul moare din cauza concentrării. 2. Roboţi programaţi să transforme un munte într-o statuie.

30. 3. Am început refacerea programului de pregătire fizică.

Voi merge din nou la Petroşani; va fi o vizită de primăvară, altceva.

Romanul, nemaipomenită chestie! Poţi băga în el absolut tot ce vrei.

2. 4. Cuvintele spuse în şoaptă de mine, de dimineaţă, în această primă zi de primăvară: „Of, Doamne, am apucat-o şi pe-asta!”

7. 4. O povestire (un roman). Un grup uman condus de un autocrat paranoic; cum evoluează. O fermă, un mic stat medieval autonom, aflat între două mari puteri.

Simpatia, un rudiment de iubire.

 

14. 5. Idee de povestire SF. De pe urmele unei expediţii cosmice, rămân pe Pământ nişte roboţi. Aceştia creează alcătuiri organice, vii. Nuanţele umoristice ar fi greu de evitat.

19. 5. Ieri am primit o înştiinţare oficială. Mi s-a confirmat titlul de doctor. Acţiunea doctorat a durat 12 (doisprezece) ani. Ăsta e stilul meu, al neputinţei şi al încăpăţânării.

Amorul conjugal – o hrană dietetică.

Un pesonaj să zică: „Cât timp nu te culci decât cu soţul tău, eşti ca o bolnavă de stomac pusă la regim.”

Aproape toţi cunoscuţii mei mă privesc ca pe  unul bun de înşelat, de folosit. Asta fiindcă sunt celibatar.

Cred că şahul este un mod de a mă sustrage. Nici viaţă, cu amărăciunea –  dulceaţa ei, nici literatură. Iar în cele din urmă, nici şah, aşa cum ar trebui… Problema este să dau şahului un satut de hobby.

Toate cele de mai sus le-am mai spus.

26. 5. Ideea simplă de a scrie romanul despre mineri la persoana întâi. Prima înlesnire este că naratorul nu mai trebuie să fie omniscient. Nu mai este ncecesar să ştie la fel de multe precum un istoric al mineritului.

Ruxandra S. – doamna cu aer autentic aristocratic. Joacă şah de concurs şi arată ca o boieroaică.

Citesc în „Clea” despre seninătatea scriitorului. Renunţi să trăieşti, obţii aşa ceva.

Spre a scrie romanul, trebuie să renunţ la şah. Acesta are însă calitatea de a-mi asigura o formă de viaţă. Literatura nu mi-a oferit aşa ceva, până acum.

31. 5. Încep să intru în atmosfera romanului.

Citesc un roman de Iris Murdoch, „Marea, marea”. Despre iubirea unor oameni în vârstă. Englezii se comportă ca şi cum încă ar fi cel mai bogat popor din lume, vârsta nu contează. La populaţiile sărace, tinereţea este singura avere. Zilele trecute un băiat mi-a zis „Moşule”, deşi arăt cam cum arată el. Nu m-am supărat, fiindcă am înţeles că tinereţea este tot ce are.

A scrie literatură implică o nevroză specifică. O ai sau ţi-o provoci, precum în cazul meu.

Romanul lui Iris Murdoch este reconfortant. Sugerează că la 60 de ani poţi avea vitalitatea intactă. Aşa ceva pare posibil. Menajarea propriului corp nu este deci ridicolă.

Referitor la zarurile SF. Să fie mai multe seturi. Aături ce cel pentru situaţii (conflicte), unul pentru personaje.

A rata chiar actul de a rata! Nu este doar un joc de cuvinte. Există rataţi decişi, cu o viaţă coerentă. Ei sunt chiar demni de respect. Printre aceştia ar fi victimele alcoolului. Există însă şi rataţi alambicaţi, nici-nici. Ei luptă la nesfârşit cu vocaţia lor de a pierde partida. Eu fac parte din a doua categorie, este evident. Se poate deci spune că unii ratează ratarea!

De ce nu joc eu şah ca un amator? De mă căznesc să ating profunzimea şi totala angajare ale unui profesionist?

Pentru a scrie un roman trebuie să faci mai mult decât poţi, o lungă perioadă de vreme… La şah, lucrurile se petrec aproximativ la fel, trebuie „să tragi de concentrare”, să elimini mutările apărute în mintea ta, pe prima, a doua, a treia şi a patra. S-o faci pe a cincea… Cea bună îţi apare în minte după o oarecare suferinţă, după o mică ameţeală dezgustătoare…

 

2. 6. Închei romanul lui Iris Murdoch. Neputinţa mea de a scrie la fel de bine. Minunata literatură mare, inaccesibilă. Cândva mă voi obişnui cu ideea că am dat greş cu literatura. Mai este până atunci.

Taurul din „Fiesta” de Hemingway (sau alt roman al acestuia) „era mort, dar n-o ştia încă”. Citat aproximativ. Să sperăm că nu este şi cazul meu, ca autor de romane. Sunt eu un taur mort? Se va vedea, stimaţi tovarăşi, se va vedea în câteva luni de zile.

5. 6. Scurtez, pentru R. L., o proză SF. Sună bine, dar este singurul text SF scris de mine în ultimii patru ani.

Episoadele cu R. ar trebui descrise. Am însă anumite reticenţe. Voi aminti doar ardoarea ei de femeie sănătoasă, devenită mamă în urma unei naşteri normale.

D.: „Ai făcut din mine o muiere! Asta ai reuşit să faci!” Răspund: „Aferim, Sybil! Destul cu miracolele!” Am uitat de unde ştiu acest citat excelent.

7. 6. Dacă aş recunoaşte că n-am vocaţie pentru literatură, lucrurile s-ar simplifica. O asemenea recunoaştere ar fi însă un lux prea mare pentru mine. Nu-mi rămâne decât să mă chinuiesc mai departe. Grea viaţă, cumplit destin!

 

9. 6. Voi pleca la Petroşani cât de curând. Mai întâi trebuie să merg la Iaşi, pentru a-mi lua diploma de doctor.

Mi s-a înjumătăţit salariul. Am recăzut astfel în situaţia anilor 1974-1978. De data aceasta nu mai este atât de rău, fiindcă am casă şi buletin. Oricum, sunt constrâns să-mi modific stilul de viaţă.

La Petroşani voi cheltui bani. De unde? Situaţiile dificile îmi plac, îmi dau o anumită dispoziţie belicoasă, înviorătoare.

O doamnă a încercat să mă convertească la secta „penticostalii de Philadelphia”! Mi-a dat să înţeleg că dacă marşez va deveni amanta mea! O nouă semnalare a faptului că un bărbat de vârsta mea nu mai este ales de femei pentru calităţile lui intrinseci. Mă simt ca o fantomă, decorporalizat.

La roman trebuie să lucrez ca şi cum n-aş avea afecte. Muncă impersonală, fără elanuri şi „zvâcniri geniale”. Efort de maratonist. Doar printr-o depersonalizare voi reuşi să scriu romanul. Adică prin recurs la tehnici. Impulsul meu natural este să scriu la persoana întâi, să realizez un narator tiranic, doritor să-şi subordoneze ansamblul. Spre a-mi înfrânge această tendinţă naturală, fac un plan amănunţit. Va urma o performanţă artizanală.

A scrie un roman presupune a-ţi călca pe inimă. Exact cerinţa contrară celei a poeziei. Oricum este mai bine decât să faci critică (sport al frigidităţii cu pretenţii).

 

10. 6. M-am instalat în trenul romanului. Este suficient să nu joc şah câteva zile pentru ca din mine să iasă un profesionist al scrisului.

Doamna A. S., 33, îmi încearcă rezistenţa psihică. Am o înclinaţie pentru femei damnate (într-un fel sau altul). Poate că le găsesc mai expresive decât cele fericite.

Practicile yoga au avantaje, dar îţi justează psihicul, îţi anesteziază întrucâtva ambiţia de european.

 

12. 6. Incredibila, medievala loialitate a lui R. m-a emoţionat. S-o vedem cum se va desfăşura în postura de iubită.

Prietenul meu Mircea Bercan a a vut un preinfarct. Din senin, ca o pedeapsă nemeritată. Este un om la 46 de ani şi are o bună condiţie fizică. Urâtă treabă.

 

16. 6. Preinfarctul lui Mircea s-a transformat în infarct. În spital! Greu de înţeles cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Dacă scapă, trebuie să trăiască în stil de om bătrân. Calculul bioritmurilor arată că infarctul s-a produs într-o zi de maximă periculozitate!

Aseară, telefon de la inginera R. S. Chemare abruptă, dar nu lipsită de graţie, la o partidă amoroasă. Am reuşit să refuz. O prefer pe R. Ar însemna să fiu de tot tâmpit, dacă aş păta această providenţială întâlnire cu R.

17. 6. N-ar fi infarct.

R., dulce până la capăt. Apoi, coincidenţă incredibilă. Întâlnire cu soţul ei, în cartierul meu. De necrezut.

Nişte forţe potrivnice îmi încearcă rezistenţa psihică. Ar fi la dispoziţia mea renunţarea, marea soluţie, cea perfectă.

Un profesionist al renunţării este sinucigaşul, cred. Diletanţi ai renunţării: rataţii, bolnavii (mai ales nebunii), vicioşii. Neputincioşii n-ar trebui să intre în discuţie.

Eu am făcut eforturi mari, constante, spre a nu intra pe o pantă tragică, ca individ. Când mă simt rău – psihologic vorbind – presimt că alunecarea în tragic nu mai poate fi oprită.

Ar mai fi de stabilit ceva. Sunt un neputincios sau un „tip tare”? A nu şti cum stau lucrurile (la vârsta mea) este un semn de prostie sau, mai blând spus, de naivitate. Declar: Anul acesta este decisiv pentru mine. Există două posibilităţi. 1. sunt un ins terminat înainte de-a fi fost vreodată o promisiune (adică sunt o „cantitate literară” neglijabilă). 2. sunt destinat unei cariere literare lungi.

Scrisorile lui Joyce. Succesul vine numai de la confraţi. Ei decretează: este de-al nostru. Sau nu decretază şi atunci n-ai nici-o şansă.

Mama, refăcută, umblă cu bastonul şi nu se lasă. Triumful unei forme de viaţă bazată pe simplitate (nu pe simplism).

Prostul moare de grija altuia.

22. 6. Mircea are probleme. Medicina este bună, dar contează mult norocul omului.

Anumite dificultăţi pe la redacţie. Romanul, înaintare contradictorie. Recidivă publicistică, ca reacţie meschină la ameninţarea de a rămâne cu o jumătate de salariu. R., venită parcă din alt regn, dar dulce. Reconfortanta, minunata ei înclinare spre spunerea adevărului. Vine vara, aducându-mi cifra de 45. De necrezut! Lecturi, întâlniri amoroase, activitate intensă. Totul de parcă aş fi un om tânăr. Este bine s-o las mai moale. Mai mult, este strict necesar.

D., ca o cometă, apare la 80 de ani.

Un personaj din romanul meu vrea să scrie o „Istorie a curajului”.

 

23. 6. R., dulce, oferă spectacolul perfect al sănătăţii.

Modul uimitor cum realitatea nonlingvistică se îndârjeşte împotriva literaturii. Mi se pare că sunt victima unei conjuraţii; uneltirile vor să mă împiedice să scriu romanul. Din acest motiv este bine să fii imprevizibil; uneori se întâmplă să-l trişezi pe însuşi domnul Destin. Obţii astfel mici victorii parţiale. Se ştie cine câştigă în final. Doar  el, Marele Jucător.

24. 6. Am fost la Braşov. Mama merge cu bastonul. A făcut mari progrese.

Am stat lângă o femeie interesantă în tren. Indolenţa ei bine calculată. Ai fi spus că se comportă atât de lenevos (dar fără să depăşească nişte limite acceptabile) doar fiindcă îşi păstrează energia în vederea actelor sale din pat. Atunci devine o tigresă. Pielea ei de femeie la 35 de ani, mătăsoasă, favorizată, pentru o scurtă perioade de timp, de o înmuiere incipientă a ţesuturilor. Trăsăturile feţei, de asemenea, atinse de începutul unei prăbuşiri. Mâini frumoase, vag nobiliare. O plăcere să fii apucat de ele. Nu mângâiat, apucat, da. Cum 9 din 10 intelectuale sunt profesoare, nici ea nu era altceva. Am dedus asta din conversaţia ei cu un amabil domn mai în vârstă. Un prognatism al maxilarului superior şi o oarecare sărăcie a bărbiei îi aduceau un aer de superioritate misterioasă. Va lucra într-o tabără internaţională, spunea. De altfel, o femeie cu o astfel de înfăţişare este aproape imposibil să nu fie profesoară de limbi străine (de preferinţă, engleză). Deşi era îmbrăcată modest, cu un tricou galben şi cu nişte pantaloni strânşi pe glezne, dar nu şi pe coapse, dădea impresia unei femei elegante. Să nu uit aerul de nevinovăţie adolescentină. Privirile ei limpezi.

Problema autorului de proză. Să cunoască bine materialul cel mai favorabil pentru el. Să ştie din ce să-şi „toarcă” textele.

R. este grozavă. Numai să fiu eu în stare să mă menţin la nivelul ei. Este civilizată, domnule! Nu joacă teatru!

 

# Adaug în 2012, când R. a devenit o bunică devotată şi probabil o persoană uşor supraponderală. Îi plăcea sincer să se fută şi avea nişte orgasme sănătoase, ca nişte seisme decise de o instanţă supremă.  Era o plăcere pentru mine s-o aduc la liman. Şi chiar o onoare. Spun asta fără nici-un pic de ironie. #

 

25. 6. Cu inconştienţă, m-am oferit să scriu un text despre „receptarea critică” a operei lui Panait Istrati. Acum citesc tot felul de texte.

Cum trişează autorii de cărţi. Ei simulează: erudiţia, inspiraţia, iubirea pentru literatură, chiar interesul pentru literatură, ca idee. Şi, mai ales, forţa, ţâşnirea spontană. În această ultimă privinţă, ei dau greş, matematic. Forţa nu poate fi simulată.

Abundenţa grozavă a cărţilor false, fantomatice, a stafiilor tipărite. Cărţile vii sunt puţine, bietele de ele. Bietul de mine, mai bine zis.

Reflecţiile de mai sus mi-au fost cauzate, desigur, de publicistica scrisă de mine în ultima vreme. Când scriu asemenea texte, mă apucă febrilitatea lucrativă şi tristeţea de a-mi pierde timpul cu lucruri fără sens.

26. 6. Aseară mi-a telefonat prietenul meu Mihai. Era beat, săracul. Zicea că sunt un nenorocit. Soţia lui este o doamnă, va veni (el, Mihai) pe la mine, pentru a vedea ce romane poliţiste am, a fost la teatru şi i-a plăcut un anumit actor. Totul, cu un glas îngălat şi cleios, nu tocmai plăcut de auzit. La urmă a zis: „Du-te-n pula mea!” şi a închis. Mulţumit că am scăpat, am continuat să citesc din Panait Istrati. Adevărul este că eu şi Mihai nu mai avem un limbaj comun. Cândva am avut, am fost buni prieteni.

Mi-e dor de R.

Munca literară poate fi o plăcere, atunci când ai un psihic bun. Eu am aşa ceva, din cauza lui R. Ea este un înger (o îngeră, mai bine zis).

Este posibil ca relaţia mea cu D. să fi fost o permanentă sursă de stres. Oricum, scumpa de R. îmi face foarte bine. Ar fi perfect să am şi eu o iubită aducătoare de noroc.

 

28. 6. Ieri, la telefon, D. a zis că îmi propune un pariu. Ea susţine că eu nu pot termina romanul cu minerii într-un an. Eu am spus că-l termin în şase luni. Şansele mele de a câştiga acest pariu sunt destul de mici, D. este o femeie deşteaptă.

Psihologic, celibatarul seamănă cu mercenarul. Burlacul este un lefegiu (în sens medieval). Căsătoritul este un ostaş din „armata ţării”. Primul nu luptă din motive sentimentale, al doilea, da.

În principiul celibatarul este mai apt pentru munca literară decât celălalt. În practică, poate fi şi altfel. De regulă, celibatarul este un mai bun profesionist. Căsătoritul poate avea ţâşniri alimentate afectiv şi astfel să depăşească profesionalismul celuilalt.

D., la telefon: „Tu nu te poţi decide să pui osul.” Acesta este un fel eufemistic de a vorbi. Mai adevărat ar fi, dacă ar zice: „Tu nu eşti în stare să pui osul.”

Povestea cu romanul meu despre mineri este foarte gravă. Dacă dau greş înseamnă că, în mod profund, sunt un om terminat. Dacă reuşesc, este ca şi cum aş fi scăpat, temporar, de la un înec, de o sufocare. A-mi bate joc de realizarea acestui roman ar fi un lux enorm, demenţial, o probă de puerilitate totală. Ar însemna că nu sunt un adult lucid, ci un alienat mintal.

Aşa că o să plec la Petroşani.

1. 7. Atins dintr-o dată de anxietatea mea duminicală.

Ieri, la Piteşti, deovedindu-mi încă o dată vocaţia de vechil frenetic, de ins capabil să dezvolte energii enorme atunci când este vorba despre cauze pierdute, străine, suprarealiste sau baroce, de om moleşit atunci când trece la înfăptuirea unor acţiuni legate de propriile sale interese vitale. Se pare că am un tic psihic al diversiunii, al deturnării, mai bine zis. Orice este binevenit, cu condiţia să mă arunce în afara în afara preocupării socotită în mod raţional majoră. Acum ar trebui să scriu roman, dar mă ocup de altele: acte sexuale în exces, scrierea unor articole, ţinerea prezentului jurnal adolescentin, călătorii lipsite de sens, lecturi fără legătură cu romanul, ruminaţii referitoare la probleme redacţionale, convorbiri telefonice interminabile.

Cartea lui Mircea Constantinescu, „Îşi amintea de Casablanca” este scrisă după metoda vomitării integrale a tuturor amintirilor. Bună treabă! O sporovăială nu cine ştie cât de valoroasă, dar capabilă să-i aducă autorului o adâncă senzaţie de uşurare.

Am darul de a mă băga în treburi străine de interesele mele. Ele nu mă privesc. Spre regret, nu mă priveşte aproape nimic.

Un mod de a deteriora o situaţie este acela de a-i cere ceva dincolo de limitele ei fireşti. Ca şi cum i-ai cere unui vin să te hrănescă. În loc să bei un pahar, două, începi să bei în neştire, ca un prost. Cu multe chinuri, încep să învăţ ceva din arta de a te limita.

Acum m-am apucat să scriu o proză scurtă, valorificând o frumoasă relatare despre un fapt real, spusă acum câţiva ani de vărul meu Adrian. Scrisul spontan, lipsit de reţinerea calculată presupusă de critica literară, are un efect psihic binefăcător.

În L., mi-a apărut un text despre Panait Istrati. Conducerea mi-a schimbat titlul în „Posteritatea romancierului”. Or, Panait Istrati n-a fost romancier. Cunoscătorii mă vor compătimi. Doar eu sunt de vină. Dacă m-aş fi ţinut de literatură mai serios, nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi modifice titlurile de articole.

 

2. 7. Am recitit textul povestirii mele. Sună foarte bine. Este un fel de amalgam, unde se întâlnesc, fără caznă, trei planuri temporale: al unui jurnalist, prozator veleitar, cel al povestirii propriu-zise şi cel  al unui viitor de peste cinsprezece ani. Acest text nu este, desigur, decât o autodeturnare de la romanul cu mineri şi militari.

Scriind la persoana a treia va trebui să evit eventualele efectele de parodie. Asta fiindcă atunci când scriu astfel am bizara impresie că împrumut scriitura altcuiva.

3. 7. Progresez. Am ajuns să refuz a scrie o recenzie la o carte proastă (în plus, semnată de un cetăţean cam ticălos). Toată probleme mea este să ocolesc întâmplătorul. Reuşesc asta, câştig partida romanului.

Se pare că, într-adevăr,  chichirezul prozei sunt timpurile verbale. De la ele începe totul.

Ieri am trecut pe la clubul de şah. Am avut impresia că am nimerit acolo dintr-o greşeală.

În povestirea mea, interesantă este situarea naratorului pe un supraplan, deasupra autorului de literatură. Titlul este „Duminica celibatarului”. Apare o cacofonie. Mai bine „Duminica  unui celibatar”.

4. 7. „Îşi amintea de Casablanca”. Progresez cu lectura. Mi-ar fi plăcut să scriu acest text. Acesta este modul meu de a lăuda o carte, nu una covârşitoare, doar pe gustul meu, nu al criticului literar, ci al amatorului naiv de citit. Mircea Constantinescu, autorul, are o scriitură intermitent poetică, atunci când nu este cancanieră. El etalează plăcerile unui colecţionar de vorbe, de expresii picante sau şucare. În proza mea experimentală, scrisă ieri şi alaltăieri, apărea o dezinvoltură asemănătoare, dar nu una centro-bucureşteană, ci de un alt fel. Comună ar fi o înclinare cvasipatologică spre digresiune.

D. pleacă la mănăstiri, cu iubitul ei. Barem dacă ar fi aşa; m-aş bucura. Ultima oară când am văzut-o nu mai avea figura misterios iluminată a unei femei iubite. Are calităţi mari, dar numai pentru ea însăşi.

D. B. – incapabilă să-şi depşească o stagnare adolescentină. Nu mai oboseşte să se mire de lecturile ei recente. Să se extazieze.

Referitor la şah. Este mai bine ratat (CM) decât veleitar (cat. I)? Parcă da.

Un autor serios îşi mântuieşte ulterior textele de platitudine. Banalităţile ar fi totuşi necesare în text, pentru contrast.

 

5. 7. EKG. Am un bloc de ramură dreaptă, o ischemie anterioară, o tahicardie.

De învăţat expresii ţigăneşti, pentru a împăna vorbirea unor  personaje.

Celibatarul „dă handicap” în „lupta vieţii”.

A scrie un roman scos în chip nemijlocit din propria ta viaţă. Ceva în genul actului – greu de înţeles de către un ţăran – de a transforma în făină grâul de sămânţă.

6. 7. Mama mi-a dat telefon la ora 7,20, spre a mă felicita. Avea vocea ei de zile mari. Este o doamnă tare.

Vocea afrodiziacă a lui Iglesias.

Modestia rămâne filonul meu. Suavă, fragedă, vie cu fineţe, ca un motan de rasă comună, nu persan,  birmanez sau siamez, dar viu, elastic, subtil, numai instincte infailibile, precizie şi naturaleţe. Da, hieroglifa personajului meu este un motan tigrat.

De acum înainte, trebuie să fiu curajos.

8. 7. Am adus diploma de la Iaşi. În avion, doamna cu două fetiţe, evreica frumoasă din Iaşi. Cântă într-o orchestră semisimfonică. Născută în Rac, blondă, planturoasă. Pe faţa ei schimbătoare apare succesiv rumeneala vârstei de 17 ani şi paloarea taversată de riduri subţiri a celei de 33. Versuri, naivitate nonbucureşteană. Persoană realizată. Ingineră. Călătorii în Vest. Mi-a dat un telefon naiv, seara după 10.

Romanul lui M. Constantinescu fiind chiar bun, citez din el (n-am prea avut asemenea ocazii, citind cărţi româneşti contemporane): „Nu căpătase acel meşteşug care să-i dea dreptul să atace orice subiect, să îndoaie, la rece, barele metalice ale oricărei anecdote, indiferent de indicele de proximitate ideatică şi afectivă dintre narator şi materialul de viaţă prototipic.” (Corect spus, dar preţios la urmă.) Alt citat: „Nu se pleacă în literatură cu şarjele ironice, te usuci iute, îţi pierzi omenia pe drum, vezi totul sub regimul rizibilului, precarului, într-o gamă joasă şi săracă, aşadar, dar i va fi necesar mai bine de un deceniu ca să se convingă de asta.” Este vorba de fapt despre neputinţa de a fi a literaturii.

Aş fi putut să-i spun doamnei din avion cât de demodată şi prostească este convingerea că atunci când un bărbat îţi face curte urmăreşte să te viclenească, să-ţi desfacă picioarele printr-o stratagemă retorică. În realitate, pentru tine, ca femeie, este un noroc, o şansă rară. Trebuie însă multă intuiţie pentru a face deosebire între demersul providenţial şi cel nefavorabil, promiţător de dizarmonie sau chiar de suferinţă. Cedarea! Cât de profund satisfăcătoare este pentru o femeie! Refuzul fortifică orgoliul, dar este aducător de nevroză.

La noapte, spre Petroşani.

Poate că voi spune cândva o propoziţie de om nefericit: lucrurile cele mai rele se obţin cel mai greu. Cred de pe acum că performanţele obţinute cu un consum prea mare de energie sunt aducătoare de nefericire.

21. 7. Am revenit de la Petroşani.

Nu am nevoie decât de puţină consecvenţă.

„Pastorala” – seninătate sfâşietoare.

D., cruzimea şi inconştienţa unui tigru aflat în curs de a devora un berbec.

Prietenul meu Mircea revine treptat la linia de plutire.

Sunt tot timpul chemat să dau dovezi de forţă. Un adevărat blestem. Să nu mă pot relaxa, să fiu privat de un drept al oricărui om de pe stradă. Destinul mă pune la încercare. Eu fac faţă. Apoi, din nou. Nu pot să mă liniştesc, n-am voie să îmbătrânesc, să uit, să mă ramolesc, să mă îngraş, să chelesc, să mă tâmpesc. Sunt silit să stau pe baricadă, la nesfârşit.

Acum, spre realizarea romanului, orice s-ar întâmpla.

„Mermoria”, roman de Eugen Uricaru (un bun profesionist). Pare clar că într-un roman poţi băga tot ce vrei, cu condiţia să ştii anumite trucuri. Încep să înţeleg de ce unii oameni mari au dispreţuit romanul, ca gen. „Memoria” este o carte interesantă, dar nu are nici-o miză poetică. Fiind însă scrisă la mare meserie, merită respect. Excelentă îndemânarea autorului în materie de amănunte materiale (de regulă, detectate vizual). Bună, chiar foarte bună  şi „tehnica împănării”, a lungirii interesante. Ciudată, surprinzătoare preluare a unor procedee ale romanului popular, în stilul lui Eugen Barbu, din „Incognito”. Stilistic, textul pare uneori o pastişă după Eugen Barbu. Iată că acest autor contestat de esteţii subţiri are faliţii săi.

Orice veleitar jinduieşte după postura de ratat.

Ar fi ceva de zis referitor la ideea lui D. cu privire la teama mea de „a pune osul”, menţionată de mine şi zilele trecute. Frica m-a împiedicat să forţez. Ştiind că am o sănătate fizică destul de precară, m-am temut. A fost frică de moarte, în esenţă. Ironia soartei este că împrejurările mă obligă să înteţesc consumul de energie tocmai acum, când rezervele sunt pe terminate din cauza vârstei. Poate că este ceva tipic pentru oamenii cu destin mărunt: să încerce să  o salvare la spartul târgului.

24. 7. Să nu mă îmbolnăvesc, să nu mă contrazic! Iată cele două devize ale mele.

Pot realiza romanul în scurtul timp rămas, doar dacă îl proiectez în amănunt, pe capitole. Acum finisez respectivul proiect. 90% dintre problemele de concepţie sunt rezolvate. Voi obţine cel puţin o carte bine construită.

Am găsit un titlul promiţător: „Istoria curajului”. Poate că editura îl va accepta.

Ieri am terminat proza de 17 pagini pornită de la întâmplarea adevărată relatată de vărul meu. Am adoptat, în cinstea lui M. C. şi a romanului său lăudat de mine zilele trecute, stilul bavardajului inteligent, uşor ironic.

La Petroşani am scris un reportaj de 12 pagini (ultimele 3 le-am completat ieri). A fost tot o acţiune de autodeturnare de la scrierea romanului. Este un text de bun meseriaş, cu mici sclipiri eseistice, pe ici pe colo.

Reportajul este o proză fără conflicte.

Nu ştiu dacă voi scrie romanul. N-am scris încă nici-un rând. Singura mea speranţă este întrucâtva iraţională: nădăjduiesc ca atunci când planul detaliat va fi gata, voi începe să umplu paginile fără ezitare, ca un robot implacabil. Pare evident că aşa ceva nu va fi posibil.

 

28. 7. Azi m-am apucat, târât parcă de o forţă hipnotică, să scriu o povestire pornită de la o mică întâmplare amintită şi în prezentul jurnal. După ce am scris vreo 10 pagini, mi-am dat seama, cu triumful dubios al câştigătorului la loz în plic, că respectivul text poate fi unul dintre cele 49 de capitole ale romanului meu cu mineri. Bună treabă!

Dacă omul doreşte realmente ceva, va găsi mijloacele să îl obţină. Cele mai multe dorinţe nu sunt însă autentice, sunt doar fantasme ale unor dorinţe. Există, se pare, un echilibru subtil între energia proprie şi „rangul” dorinţelor. În mod instinctiv, oamenii reuşiţi, îl păstrează intact.

O „economisire” a dorinţelor îndeplinibile ar duce la o creştere a energiei (asta este chiar o banalitate).

 

29. 7. R. vine mâine, în fine. A stat la ţară, precum o lady (o lady şi este, în definitiv).

Acum mă apuc de povestirea intitulată „Dialog despre fidelitate”.

Am primit o scrisoare de la Irinel. Ea s-a adaptat aproape pe deplin în străinătate, tonul ei este de om înstrăinat, rece, protocolar. Să-i fie de bine! Poate că este o prostie să  tot pretinzi ca lumea să intre în rezonanţă afectivă cu tine.

O schimbare de nume, se confirmă, este o operaţie magică. Irinel (înger grăsuţ şi sfios) a devenit Irene (doamnă plinuţă, perfect conştientă de interesele sale). Să nu fiu însă răutăcios. De fapt, nu am decât simpatie pentru biata înstrăinată.

4. 8. Renunţarea – dulcea, mortala otravă. Încerc să mai obţin o amânare. Ar trebui ca voinţa să mă mai ajute o dată.

Impresia absurdă (şi nu prea) că toţi cunoscuţii mei aşteaptă să clachez.

Am avut o criză. La prima mişcare de după trezirea de dimineaţă, m-a apucat o ameţeală grozavă însoţită şi de o oarecare sezaţie de teroare. La spital, unde am ajuns, mi-au spus că n-am nimic obiectiv, că ar fi o chestie psihică. Am stat în spital vreo trei ore! Asta cred că vine din abandonarea crosurilor şi, mai nou, a gimnasticii.

6. 8. Din noi, lecţii de umilinţă. O altă carte de Iris Murdoch, „Fiul cuvintelor”. Excelent text. Apoi, primele zeci de pagini din „Drumul la zid” de N. Breban.

Sentimentul de prea târziu ar trebui să semnifice începutul sfârşitului. Eu nu-l am încă, dar simt cum încearcă să mi se impună, precum o gripă.

De vreo doi ani încoace nu fac decât să urmez un curs de romancieri începători. Ca unul decis să înceapă o nouă facultate la vârsta când are copii studenţi. Aceşti studenţi bătrâni sunt grozav de conştiincioşi.  Ei nu mai au sclipiri şi nici acces la tipurile consacrate de succes.

Romancierii buni au capacitatea de a vedea amănuntele şi de a le descrie. Se tot spune: romanul este o problemă de construcţie. Eu aş spune că este mai degrabă una a  amănuntelor.

Girard zice că a scrie un roman este singura cale de a te vindeca de boala ontologică. Cred că se apropie de adevăr. În cazul meu, maladia ontologică se manifestă prin nerăbdarea brutală, lăcomia vulgară, înăbuşirea primitivă a posibilităţilor de a ajunge la fineţe (în scris, dar şi în viaţă). Învăţând, încercând să învăţ a scrie roman, mă silesc să ies din postura improvizatorului nerăbdător, lupt pentru a-mi impune un alt ritm interior, unul mai lent şi mai armonios, dacă pot zice aşa. Unele mici succese le-am obţinut. Poate că ele au fost aduse doar de vârstă. De pildă, reuşesc să nu mă mai grăbesc când scriu, depăşesc setea de a încheia episoadele în moduri cât mai expeditive.

A scrie roman este o problemă de autodiosciplinare specifică. În acest sens, sunt necesare două operaţii. 1. înlocuirea trăirii prin scris (o afirmaţie  banală, dar corectă) şi 2. obţinerea unei încetiniri a discursului; o modificare a tendinţei naturale de a povesti. Este o mutare în scris, nu tocmai la îndemână. Urmată de o instalare. Nu una pe vecie. După încheierea romanului respectiv, urmează o nouă mutare. Pare destul de evident faptul că scrierea unui roman este echivalentă cu trăirea unei felii autonome de viaţă (ceva în genul unei iubiri). O povestirea este ceva echivalent cu o aventură sau chiar cu un flirt. Un roman este o iubire lungă, urmată de căsătorie, cu copii şi decese în familie. Încheierea unui roman adevărat este un divorţ de o femeie iubită cândva. Da, altfel nu poate fi.

Pentru un profesionist, sentimentele descrise mai sus se estompează întrucâtva. El ştie că este periculos să te sprijini  pe un roman prea mult. El recurge la diferite trucuri retorice, economisindu-şi trăirile. Astfel, el poate supravieţui de la un roman la altul.

Romancierul este un „morar” sau un „brutar” de cuvinte.

 

7. 8. În „Drumul la zid”, naratorul  joacă rolul de dumnezeu. Este mai mult decât o atitudine omniscientă. Naratorul se simte şi vorbeşte ca un demiurg ironic.

8. 8. Lecţia nr. 1 a lui N. Breban: diluarea, supraomeneasca forţă de a dilua şi de a dilua diluarea. Numai proştii ar putea să creadă să aşa ceva este la îndemâna oricui.

 

9. 8. O idee SF. O partidă de şah jucată de nişte pământeni cu un extraterestru, vreme de mai multe generaţii. Alienul are un ritm lent, face o mutare la cinci ani, iar la un moment dat se gândeşte 30 de ani. Să fie o inteligenţă minerală (cristale). Tatăl lasă fiului continuarea partidei şi tot aşa. De stabilit cum se transmit mutările. Să fie un şah de fildeş închis sub un clopot de sticlă, de la 1700. Să iasă chiar un roman oarecum istoric, fiindcă jucătorii îşi trăiesc vieţile lor de oameni normali. Povestitorul devine mare maestru. Extraterestul mută prin telekinezie.

Revin la tehnica diluării, întâlnită în romanul amintit zilele trecute. Autorul începător se străduieşte să construiască secvenţe ca şi cum le-ar vedea sau le-ar auzi în realitate. N. B. arată că este mai uşor să construieşti în pur limbaj, să adaugi cuvinte la nesfârşit decât să urmezi logica realului (dedusă după scene verosimile).

Un alt truc. Imaginarea unor personaje „ciudate”, dezvoltate tocmai pe baza detalierii respectivelor aberaţii de comportament. Iată un personaj al lui N. B. Castor Ionescu este un fel de prinţ Mâşkin; bun, prost de bun, are o slabă vitalitate (de victimă), este foarte politicos etc. Pornind de la aceste calităţi, se poate găsi o strategie narativă coerentă. Din felul mediu de a fi al unui om obişnuit nu ai ce „toarce”.

Filozofia doamnei D. B. (mi-am amintit acum de ea): să nu te ţii de cuvânt, să trăieşti în pură improvizaţie, să te decizi doar în ultimul moment, să nu ştii niciodată cu precizie ce vei face peste o oră. Asta înseamnă perfecta disponibilitate. Mai întâi naturală, a tinereţii, apoi artificială, a viciului.

10. 8. Începutul unui text neterminat, scris cu vreo trei sau patru ani în urmă. L-am regăsit întâmplător, pe nişte file volante. „Preumblându-mă recent prin sălile Muzeului Grigore Antipa, mi-am lămurit, în mod neaşteptat, o problemă de critică a poeziei. Am admirat, mai întâi, mineralele, frumuseţea lor rece, aerul lor de perfecţiune incoruptibilă. Calcedoniu, agat, heliotrop, jasp, jad, onix, cornalină – splendide cuvinte! Am văzut apoi cochiliile unor animale trăitoare cândva în oceane. Mi s-au părut mult mai frumoase decât hipnoticele minerale (deşi cochiiile erau de asemenea mineralizate). Exprimându-mi preferinţa, am obţinut numaidecât consensul cristalizatei mele însoţitoare. Viul, chiar şi sub forma unei amintiri, este superior.”

Celibatul este o încercare utopică de a trece prin apă fără să te uzi.  Vorbă găsită tot în paginile amintite mai sus. Tot de acolo, în fine, un titlu nereuşit de roman: „Celibatul ca utopie”.

Unii păstrează orice lucru scris de ei. Eu am aruncat întotdeauna ciornele. Doar de vreun an încoace îmi dau silinţa să le păstrez, rezist marii tentaţii de a le rupe şi a le arunca.

Când scrii proză, nu trebuie să faci eforturi pentru a-ţi aminti detalii ale prototipurilor reale de personaje. În schimb, este recomandabil să te concentrezi pentru a obţine vizualizări ale personajelor. Acestea ies din neant pentru tine, semănând din ce în ce mai puţin cu prototipurile lor reale. Vizualizarea personajelor şi a mediilor materiale este identică celei operate de yoghini. Practicarea ei poate deveni o plăcere. Dacă lectorul simte că autorul şi-a „văzut” personajele şi mediile materiale, totul este OK. Le „vede” şi el. Desigur, dacă autorul nu are vizualizări, dar scrie ca şi cum le-ar avea, totul este de asemenea în ordine.

Progrese în apropierea de R. Ne vom întâlni oare cândva în acelaşi pat?

 

# Mai sus am scris despre modul focos al doamnei R., o femeie excelentă sub toate raporturile. Se pare că am încurcat secvenţele, ca într-un roman modern. Pot preciza acum că etapa preliminariilor a durat vreo trei ani, lucru deosebit de ciudat. În tot acest timp ne-am întâlnit nu prea des, doar în scopul de a ne plimba prin Herestrău. În cele din urmă am ajuns şi în pat, cu foarte bune rezultate. #

 

11. 8. Scrisul ca eliberare. Iată ce practică N. Breban. O eliberare prin acumulare de amănunte, printr-un fel de creaţie. O acţiune de Frankenstein. Un fel de creaţie în sens biblic.

Remarc şi grozava bogăţie metaforică a textului. Eu greşesc, citind prea puţine cărţi de poezie, pentru a-mi frăgezi stilul.

D., la telefon. Printr-o amnistie, mama ei a fost recuperată pe deplin socialmente. A ieşit din detenţie. În vocea lui D., triumful unui câştigător. Este o persoană tare.

Referitor la ideea SF despre jocul de şah interminabil. Un mare maestru să lanseze comentarii ironice în legătură cu jocul. Să rezulte că de fapt partida a fost cunoscută de unii dintre marii jucători din trecut. Aceştia au cunoscut diferitele stadii ale partidei, dar au păstrat secretul. Secret masonic? Structură de roman istoric obişnuit?

Extraterestrul să joace ca un computer. Piesele să nu fie mutate telekinetic, ci de către nişte necunoscuţi, apăruţi din senin. De unde se va şti că nu apar şi impostori? Să existe o parolă? Noul venit, cel cu mutarea, trebuie să dovedească abilităţi de magician. Partida să semene leit cu una celebră.

12. 8. Nu este cu adevărat mare decât scriitorul capabil să-şi bată joc de contemporanii săi. Fascinantul N. Breban face tot timpul aşa ceva.

Toate lecturile şi reflecţiile mele din ultimul timp se „toarnă” în aceeaşi butelie a dorinţei maniacale de a scrie cel puţin o carte groasă! „Racul” caricatural (omologul meu zodiacal) al lui Breban  e nemaipomenit de bine prins! Amărâtul „Rac”! Necăjitul de el! Dar şi fericitul de el!

Un pattern al intelectualilor din Bucureşti este vizita nocturnă, intempestivă, întotdeauna alcoolizată. Un grup de intelectuali „iniţiaţi” se duc la Nichita Stănescu sau la cineva mai puţin cunoscut, pică la el, noaptea, pe la 11 sau chiar la 1. Acela, de regulă, nu doarme, este cu nişte prieteni sau este singur, aşteptând să pice musafiri. Este, precizez, un „tic” centro-bucureştean. În cartiere, aşa ceva nu poate să se petreacă, n-are cum. În Centru însă nopţile sunt scurte, inexistente, de fapt, locuitorii din Centru n-au servicii de natură să pretindă trezitul devreme. Este o castă, fără îndoială. Biata D. B., cât se chinuieşte să pătrundă în această elită! Ce folos, trebuie să se treazească dimineaţa, spre a se duce la serviciul ei modest. Degeaba se preface, cum că ar avea o poziţie-cheie, tot o  amărăşteană rămâne.

Relatări despre asemenea vizite apar în numeroase cărţi de proză ale ultimilor ani.

Îmi amintesc cămăruţa mansardată unde stătea C. F. B., multele mirosuri, sânii enormi, pictura, umilinţa mea de a face amor cu o frigidă. Şi altele, cum ar fi gingăşia ei tandră, de înţeles, un surogat excelent pentru senzualitate. Presupusa ei boală, petit mal. O alarmă falsă, din fericire.

O metodă de antrenament. O recomand autorilor de proză. Să se uite la televizor întrerupând sonorul. Astfel vor vedea mai bine mimica şi gesturile.

Un truc profesional al lui N. Breban. Încearcă tot timpul să dea impresia că are „în faţa ochilor” personajele. Asta impune, încântă, este echivalentul tehnicii individuale a unui fotbalist.

13. 8. În „Drumul la zid” se face o apologie a omului ca unicat. Se obţine tocmai inversul unui roman politic. Personajul nu are treabă decât cu el însuşi. „Bunul Castor” face de fapt o experianţă de meditaţie yoghinică. Spre sfârşitul romanului, o slăbire sensibilă a tensiunii. Aş fi încheiat simetric, cu întoarcerea acasă, fără ipostazele de „profet”. Apar şi unele inadvertenţe. Ochii personajelor îşi schimbă culoarea, numele proprii se modifică. Apropiindu-se de final, Breban dă tot mai des greş. Cele mai multe stângăcii apar atunci când sunt abordate medii sociale restrânse (de pildă cel al tribunalului, al judecătoriei), precum şi când sunt urmărite trasee ale personajelor în condiţii realiste. O neputinţă este şi faptul că toate personajele sunt obligate să practice acelaşi tip de bavardaj intelectual. Poate că, într-adevăr, aşa cum am auzit, N. Breban nu reciteşte ceea ce a scris. Oare Dumnezeu poate reveni asupra creaţiilor sale? Nu! Peripeţiile extrabucureştene ale lui Castor sunt aproape un rateu narativ. Neplăcută este şi maniera speculativ-metaforică, folosită de narator, prea negândit, mecanic.

Am spus că într-un roman nu contează atât construcţia, cât amănuntele. Recunosc, a fost o simplă butadă. Nu prea merge fără construcţie sau, cel puţin fără un instict al opririi la timp. De la un punct înainte, N. Breban lasă impresia că a pus un pariu pentru realizarea unui număr oarecare de pagini şi cam atât.

R. se adânceşte, precum un scafandru, în relaţia cu mine.

15. 8. Deturnările de la scrierea romanului, de mine însumi organizate, se prelungesc. Am citit romanul mai sus comentat. Am lucrat „pe” o proză scurtă scrisă tot în ultima vreme (ca orice lucru nepermis, este reuşită). De acum înainte n-o mai pot coti, nu mai am încotro.

„Drumul la zid” este ultima carte citită de mine înainte de începerea romanului. Întâmplarea iar a potrivit bine lucrurile.

 

16. 8. Anul trece, dar nu intru în panică. Cred că am progresat binişor în învăţarea meseriei de romancier. Cândva vorbeam despre o „schemă” a unui roman poliţist. Ba chiar făceam aşa ceva. Acum îmi dau seama că orice roman poate fi premeditat, calculat. Am pierdut şase luni cu noua schemă, dar am obţinut o metodă de a scrie un roman. Performanţele lui Simenon nu îmi mai par atât de supraomeneşti.

Evident, toate cele de mai sus sunt valabile pentru nişte cărţi de valoare medie, texte de bun meseriaş. Capodoperele nu se pot calcula, pentru ele nu există un tipar, ar zice un snob, de tipul doamnei D. B. Precizez că nu este vorba de a calcula capodopere sau texte mediocre, ci pur şi simplu de a gândi la structuri, înainte de a începe să scrii. În mod tradiţional, în mod ideal, mai degrabă, un roman este ceva analog unei vieţi. El demarează spontan, primele pagini curg, precum ceva din natură (râu, fugă de animale sălbatice), iar apoi începe a se corecta pe sine însuşi, revenind. Este clar, reflecţia asupra structurii se produce pe parcurs, simultan cu umplerea paginilor. În acest fel este o aventură spirituală. Scrierea unui „roman serios” poate dura ani întregi.

Rămâne de văzut dacă lucrul după o schemă minuţios pusă la punct va evolua atât de bine pe cât anticipez.

17. 8. Un personaj al meu declară că se fereşte de contactele cu oameni neautentici, cu copiile grosolane. Are dreptate. Adaug că ar trebui să ne ferim în aceeaşi măsură de textele neimportante. Există însă şi lecturi naive, cu rol deconectant.

Modestele consideraţii de mai sus au apărut în urma unei lecturi din Carl von Clausewitz, „Războiul”. O carte excelentă. Trebuie citită nu numai ca sursă de informaţii istorice, ci şi ca  teorie a strategiei necesare în orice fel de conflict interuman, de la o partidă de şah şi până la o luptă de opinii dusă într-o şedinţă.

R., stabilitatea întruchipată.

O tehnică de autosugestie, utilă atunci când subiectul apreciază ca extrem de dificilă o sarcină oarecare.  Omul trebuie să-şi imagineze o scară personală a înfăptuirilor şi să situeze respectivul plan undeva pe la mijlocul acesteia. Să se sugestioneze că aşa stau lucrurile. Treptat, sarcina i se va părea mai accesibilă.

18. 8. O altă carte de Iris Murdoch: „Visul lui Bruno”. Este scrisă înaintea celorlalte două, amintite de mine („Fiul cuvintelor” şi „Marea, marea”) şi a apărut în 1969. Murdoch are nişte probleme atunci când diluează şi umflă textul. De asemenea, apar nişte stângăcii, atunci când sunt sunt introduse „lumile” speciale. Aici, un personaj este filatelist şi cunoscător al vieţii păianjenilor. Sunt prea multe elemente exotice, semn de nesiguranţă a dozajului.

Trucul „lumilor” are două ramuri principale. 1. Lumile inaccesibile; în sens material (bogăţie, „nobleţe de stirpe”) sau spiritual (forţe oculte, înaltă spiritualizare, intensă religiozitate,  capacităţi profetice). 2. Domenii foarte specializate, laice, cu puţini iniţiaţi (viaţa păianjenilor, şahul de mare performanţă, muzica unui anume compozitor, gravura germană din secolul al XVI-lea); sunt lumi teoretic accesibile, dar iniţierea durează prea mult şi este practic de neatins.

Un critic ar putea spune cu lui Murdoch îi lipseşte doar furia pentru a fi un mare scriitor. Această lipsă să provină oare de la o oarecare iniţiere yoghină? În toate cele trei cărţi citite de mine sunt semne că ar deţine aşa ceva.

Orice dictatură secretă nu numai corupţie, ci şi agresivitate. Ce face o dictatură fără pretenţii teritoriale? „Atacă” în interior. Este preferat atacul psihic, brutalitatea îndreptată împotriva psihicului.

Referitor la zarurile SF. Constelaţiile de idei – mecanic obţinute – l-ar obliga pe autor să facă noi asociaţii. El va umple nişte scheme relativ inedite cu texte poate interesante.

20. 8. „Să zicem că acum sunt pe deplin conectat. Fiindcă nu mai am când să fiu altcândva.” Exprimare stângace, scrisă parcă de altcineva, atunci când am introdus o nouă foaie albă în maşina de scris.

Am făcut un plan de salvare a romanului. Se va vedea în ce măsură sunt în stare să-l urmez.

 

22. 8. Precizare la ideea zarurilor SF. Ele trebuie să fie adaptate la un anumit domeniu SF, de pildă la cel legat de informatică sau parapsihologie. Bună este şi ideea unui personaj itinerant prin diferite texte, în genul lui Susan Calvin, a lui Asimov.

„Demersul SF” trebuie adaptat la vârsta autorului.

Asimov – triumf al sofisticii împotriva literaturii.

Titlul de articol polemic: „Complexul emigrantului păgubos”. Referitor la felul cum comentatorii SF nu-i bagă în seamă decât pe sefiştii integrali, scriitorii de profesie părându-li-se dubioşi. Ca şi cum sefeul ar fi o religie intolerantă şi presupune convertiri totale, ireversibile.

„Distilarea succesului”.

Ratarea (sentimentul ei) n-ar fi decât un sindrom nevrotic? Oricum, vorbăria este un simptom clar al ratării. Pe de altă parte, scrisul nu este oare tot o vorbărie? A scrie înseamnă a-ţi vinde ratarea, a trăi de pe urma ei? Amărâtul avantaj obţinut asupra celor incapabili să-şi negustorească ratarea! Scrisul mai este şi o bătălie pentru sfinţenie, pierdută fiindcă nu este dusă cu arma eficientă a meditaţiei, dar cu ajutorul celei păguboase, a cuvintelor.

28. 8. Mi-au trebuit opt luni pentru a-mi da seama că un roman de serviciu se poate scrie, la pas, în două luni de zile.

 

1. 9. Am citit o carte proastă. Enervarea mea ulterioară pare a proveni din sentimentul că situaţia nu-mi mai permite să citesc sau să trăiesc texte proaste.

Scrisul este ca lăsarea de fumat, este foarte uşor numai dacă îl reuşeşti. Cum să te laşi de fumat? Simplu: nu mai aprinzi. Cum să scrii un roman? Simplu. Nu te mai ridici de la masă înainte de a scrie norma de pagini autostabilită.

Tribulaţiile mele literare sunt, desigur, joase. Eu mă căinez în legătură cu faptul că nu pot să stau la masă! În loc să mă frământe dileme metafizice! Ce să mai discutăm…

Revenind la cartea proastă amintită mai sus, am găsit o soluţie vicleană. Am scris o recenzie de 2,5 file. Am transformat un dezgust în ceva agreabil. În recenzie mişună ironii atât de greu vizibile încât nici eu însumi nu mai sunt în stare să le văd pe toate…

Cu modul ei neagajant, R. îmi transmite un sentiment de libertate.

Practicarea literaturii împinge tot timpul spre sterilizarea trăirii. Nu-ţi mai poţi permite să trăieşti, îţi păstrezi timpul şi energia pentru scris. Pe de altă parte, constat că la vârsta mea ar trebui să adopt stilul funcţionăresc de muncă literară. Sunt încă întârziat într-un mod romantic, tineresc, cu zvâcniri şi amânări, un mod păgubos şi neconcordant.

2. 9. Butada dimineţii. Fericit este omul transformat într-o maşină. Cazul femeilor transformate în maşini tandre de crescut copii. Robotizarea, deplânsă de unii, nu este atât de rea pe cât pare.

O idee. Un almanah de autor. Adică un ghiveci realizat de un singur om, din tot felul de fragmente. Ar trebui şi un editor suficient de îndrăzneţ. Aş avea de la plecare trei varietăţi: proză poliţistă, SF şi şah. La asta aş adăuga texte de vulgarizare ştiinţifică pe teme de parapsihologie.

6. 9. Atunci când scrie o prefaţă despre fragmentele modeste ale unui tânăr mort la 19 ani, Noica se arată a fi un „antreprenor de genii”. Cartea respectivă este însă întristătoare. Mai întâi vine prefaţa lui Noica, apoi fragmentele de jurnal şi cele câteva biete scrisori ale băiatului. Ultimele două treimi sunt ocupate de texte ale mamei (sau surorii). Unii nu sunt în stare să-şi înfrâneze vanitatea. Cartea a apărut la Editura Litera.

Romanul meu? Au fost scrise primele 11 pagini. Au ieşit foarte bine, dovadă că actalmente pot obţine titlul de calfă în meseria de prozator. Ba nu, mi se va cuveni doar dacă romanul va fi scris şi va apărea.

Destinul pare a-şi râde de mine. R. este exact opusul lui D. Sau poate că nu este batjocură, ci doar simtrie oferită unui ins interesat de natura umană. Înainte de a studia nuanţele este bine să studiezi extremele.

Pricep de ce autorul intră în panică atunci când lucrează la un text lung. Pentru că nu-şi concepe demersul sub forma unei munci şi nici nu-l organizează în acest fel. De aici vin toate ponoasele: munca studenţească, în asalt, pierderea unor nopţi, modificarea ritmului zilnic de viaţă. Trebuie lucrat între ore fixe. Este singura soluţie rezonabilă. Un asemenea comportament nu este însă pentru unul cu mentalitatea de scriitor  român standard, nu este pentru cetăţenii leneşi, aranjaţi sau ambuscaţi.

7. 9. O mică teorie cu privire la instituţia concubinajului. Într-o căsătorie, oricât de reuşită, luna de miere nu se poate repeta, oricâte artificii ar imagina cei doi. Căsătoria obligă la o evoluţie spre spiritualizarea respectivei iubiri, deci spre maturizare. O amantă, un amant înseamnă însă o nouă lună de miere, echivalează cu o întoarcere în timp, dar şi cu o ratare a şansei de spiritualizare. Când un căsătorit îşi ia o amantă, recunoaşte că tentativa sa de spiritualizare întreprinsă prin căsătorie a eşuat. Pe de altă parte, dacă ne gândim la modurile orientale şi extrem orientale, ne dăm seama că biata monogamie europeană nu este decât un subterfugiu economic.

Fiecare rând scris este o lovitură dată entropiei. (Aceasta a fost platitudinea frumoasei dimineţi de vineri.) Fiecare rând nescris (atunci când eşti într-o situaţie ca a mea) este o lovitură dată propriului psihic.

8. 9. Să nu uit a nota amuzant  crâncena, jalnica întâmplare petrecută la redacţie cu vreo trei zile în urmă. A intrat o fată blondă, înaltă, subţire. Buza ei superioară era mult prea scurtă, astfel încât atunci când râdea, gingia i se dezvelea cu vreo doi centimetri. Dinţii find frumoşi şi intacţi, iar fata tânără şi frumoasă, efectul nu era prea dezagreabil. Apărea în privitor ideea de asemănare cu un craniu, nu mai mult. Cum ştim că moartea altcuiva este afrodiziacă…

Fata avea o proză scrisă de mână. Un text cu grafie contrafăcută şi conţinut demenţial. Aşa ceva nu mă poate înşela. Am citit proza pe loc şi i-am spus fetei cum stau lucrurile. I-am făcut şi o analiză grafologică, cu rezultate prompt confirmate. Fata avea ceva asemănător paranoiei. De faţă a fost un domn de circa 50 de ani, rău întreţinut, un publicist penibil. Textele i le rescrie biata S. P. Este şi poet, cu texte jenante, insul. Din când în când s-a băgat în vorbă, spunând platitudini sau chiar inepţii. După un timp fata a plecat. Omul meu a luat-o la fugă după ea! O scenă tare.

9. 9. O idee rostită într-una dintre zadarnicile discuţii telefonice cu D. B. Am spus că relaţia dintre doi oameni este fatalmente unitară, adică face parte dintr-o categorie distinctă (preliminariile nu sunt prea relevante). Drept urmare, nu se poate vorbi despre evoluţia unei relaţii (de tipul prietenie transformată în iubire), ci doar de încheierea ei.

Scriu la roman, în fine.

Acţionare de profesionist: fără improvizaţii, tehnic, cu planuri draconic respectate şi minuţios gândite în prealabil, fără lovituri în gol, fără excepţii, fără „geniu” improvizatoriu în faza de execuţie, fără ură şi fără părtinire. O acţionare puternic cerebralizată, afectiv incoloră.

Acţionare de diletant: în zvâcniri „geniale”, cu nerespectarea unui plan, cu un sinopsis doar schiţat, cu încredere în puterea de a improviza, „fără cap”; coloratura afectivă fiind puternică, scrisul pare uneori nesuferit, iar alteori aducător de beatitudine…

Greu de înţeles de ce „uit” în repetate rânduri un adevăr simplu şi răsverificat: D. B. este o jigodie. Se încadrează perfect de bine în tipologia jigodiei. Nu pricep de ce îmi mai bat capul cu aprofundarea ei.

A scrie mult este pentru mine o obsesie adevărată, durabilă, de nevindecat. În acest an, cum am mai spus, am început o tentativă de anihilare, de scăpare din durerea cronică a unei senzaţii de sete, sete de pagini scrise. Doar acum, spre spartul târgului, s-ar spune că am pus în mişcare maşina; pare a fi prea târziu. Ar fi interesant de ştiut la ce comandament inconştient răspunde această sete de pagini scrise. Să fie vorba despre o frustrare? Ce fel de frustrare? Sexuală? Socială? Simt, literalmente (urmează o afirmaţie destul de jenantă) că nu voi putea muri dacă nu ajung în situaţia de a scrie mult, foarte mult. O fi vorba despre un simplu sindrom al lăcomiei? Se poate.

Scriind critică, îmi era greu să mă lungesc. Acum, în proză, reuşesc, fac descrieri, digresiuni, aparent la locul lor.

10. 9. Unii zic: comunismul este o utopie. Însăşi umanitatea este însă o utopie din punctul de vedere al universului. Comunismul nu poate fi combătut decât de un europeano-american. Unui asiatic i se pare ceva logic. Valorile asiatice sunt altele, datorită spiritualizării. Multor asiatici, europeano-americanii le par nişte cimpanzei drogaţi. Sufocantul practicism, consumismul aducător de îndobitocire – iată limanul celor capabili de dispreţ la adresa comunismului. Idealul european de viaţă, precum şi forma lui paroxistică, realizată de americani, nu este unicul cu putinţă.

11. 9. Şocul întâlnirii cu I., ruda mea apropiată. M-am întors de la Braşov psihic istovit. Mi s-a părut că literatura este ceva cu totul secundar, un joc oarecare, supraestimat de unii.

Pornind de la faptul că insectele ar fi de 12 ori mai grele decât totalitatea oamenilor de pe glob, ideea SF a unei inteligenţe malefice pornită să le organizeze pe insecte într-o luptă împotriva oamenilor. Termite, păianjeni, viespi şi alte insecte simpatice.

 

13. 9. Cred că un bolnav de depresie este un mort viu.

Idee SF. Într-o grotă inaccesibilă din munţi (situată pe un perete neparcurs de alpinişti)  există un extraterestru. Pentru el, timpul trece mult mai încet. Zilele pământene sunt clipe. El aşteaptă să fie recuperat de către coechipierii lui. Oamenii îl numesc yoghin sau sfânt, dar nu reuşesc să intre în contact cu el, datorită incompatibilităţii legate de scurgerea timpului.

R. se întoarce astă-seară. În cel mai rău caz, mâine.

Am rămas foarte în urmă cu romanul. Se iveşte tot timpul câte ceva perturbator.

În această dimineaţă de o frumuseţe miraculoasă, ce-mi evocă o iubire crepusculară, imposibilă, am intuiţia exactă a luxului reprezentat de practicarea şahului de performanţă. Acest joc este extrem de obositor. Mai este ceva. Între şah şi literatură există un antagonism foarte profund, se exclud reciproc. Te pomeneşti că am o structură psihică schizoidă… Ieri am jucat vreo patru ore. M-am întors acasă dărâmat de oboseală. Încă vreo câteva şedinţe dintr-astea şi toamna este pierdută pentru roman.

14. 9. O replică dintr-un film pacifist american (fără pretenţii de artă) mi-a explicat un truc psihologic. Mai înainte încercasem să înţeleg de ce mai toate personajele din romanele americane recente manifestă o oarecare agresivitate (cel puţin verbală). Mă gândisem că este ceva social, „secretat” în mod obiectiv de mediu. Acum, în sfârşit, pricep că un cetăţean dornic de performanţă poate să simuleze agresivitatea, cu rezultate promiţătoare.

Replica era (formularea este aproximativă, ideea, intactă); „Inteligenţa unită cu agresivitatea fac minuni!” În Statele Unite, probabil că lumea a început să priceapă că oamenii agresivi au şanse mai mari în lupta vieţii. Drept urmare, agresivitatea a început să fie „purtată” precum o haină la modă.

Un alt exemplu este agresivitatea oamenilor în vârstă (furor senilis). De ce sunt aşa de certăreţi unii bătrâni? Fiindcă simt că o asemenea atitudine este stimulatoare (creşte adrenalina) şi induce în eroare asupra nivelului lor real de vitalitate.

Ideea este veche, evident. Mielul îmbracă piele de lup, demagogul de ocazie devine „combativ”. Ca truc al autoperfecţionării, procedeul trebuie aprofundat.

15. 9. Am cam multe idei şi cam puţine concretizări ale acestora… Să mai notez totuşi una.

Am mai amintit (sau nu?) despre un roman-parabolă cu schemele totalitarismului transpuse pe un model (de tipul statului sud-american, al republicii bananiere). Acum, citind „Pe marginea prăpastiei” (1941), observ că s-ar putea plasa respectiva acţiune într-un viitor SF. S-ar urmări schema rebeliunii legionare. Problema ar fi „împănarea” textului cu găselniţele tehnice tipice ale genului.

În munca la roman, nu reuşesc să intru în ritmul stabilit. Mă agăţ de ideea că la Petroşani, unde nu există nici-un element perturbator, voi recupera.

R. s-a reîntors precum un bumerang.

Ideea că am ajuns la o vârstă prea „înaintată” se aclimatizează tot mai temeinic în conştiinţa mea. Anihilarea (sau mai degrabă domesticirea) ei este una dintre multele mele sarcini actuale.

Un posibil truc al autorului de proză. Fiecare zi să înceapă printr-o lectură de 1-2 ore a unui text incitant. Astfel ar apărea un spirit de emulaţie. Este ca şi cum ai arăta unei femei fotografii porno. Dintr-o dată, biata de ea (sau bietul de mine, cum vreţi) simte că vrea şi poate să facă la fel… Mi se pare că acest truc este menţionat în jurnalul Virginiei Woolf.

Scrierea unei pagini dctilografiate, într-o formă brută, îmi ia cam 15 minute. Teoretic, se pot scrie patru file pe oră. Faimoasele mele cinci file pe zi sunt deci o normă aproape ridicol de mică. Numai că apar tot felul de probleme psihice, uneori de nedepăşit.

Pare promiţător scrisul de după-amiază, practicat după un somn de o oră (somn zis hepatic, bătrânesc). Bună ar fi şi adoptarea a două reprize zilnice.

16. 9. Ieri am reuşit să scriu 14 pagini dactilografiate. Azi m-am trezit din somn perfect odihnit şi, în plus, cu un sentiment de seninătate, greu de atins de mine, în general. Pare evient că buna dispoziţie provine din mulţumirea venită din „îndeplinirea planului”. Şi acum paradoxul (am scris banalităţile de mai sus ca pe o introducere la enunţarea lui): pentru a putea să scrii mult, trebuie să scrii mult! De altfel, este un paradox doar pe jumătate. Omul trebuie să se înveţe cu multul, să înveţe că multul i se cuvine.

Sefeul meu va fi în viitor unul specializat pe psihologie. Am mai spus asta. Fără nave, fără roboţi, fără tehnologie. Singura excepţia ar fi calculatoarele (un zeu- calculator?). În acest fel aş reuşi să ocolesc senzaţia de jenă apărută atunci când combin clişee sefiste. În domeniul psihologic pot să mă specializez liniştit, nu prea există concurenţă.

Bietul celibatar, neavând la dispoziţie un cadru tradiţional de viaţă, trebuie să improvizeze. El este silit să găsească nişte reguli strategice şi apoi să le aplice. Bărbatul cu familie este în măsură să facă doar „mutări naturale” (expresie din sah, denumind mutări evidente) în materie de comportament şi relaţii umane. De exemplu, în materie de relaţii cu sexul frumos, căsătoritul are la dispoziţie doar o manevră stereotipă: adulterul, neagajantul adulter (de la mica şedinţă de masaj reciproc, în compania unei recente cunoştinţe şi până la relaţia învechită, obositoare, dar comodă precum o pereche de pantofi îndelung purtaţi; mai rar, adulterul se transformă într-un stresant divorţ). Celibatarul, în schimb, mai ales după o anumită vârstă, este damnat să rătăcească printre relaţii de toate felurile, asta desigur dacă nu se resemnează la postura de amant docil al unei femei măritate, iubitoare câteva ore pe săptămână.

La ce categorii de femei apelează celibatarul? Cum am spus, femei măritate, indiferent de vârstă, cu menţiunea că gerontofilia nu intră în discuţie. Apoi, femei nemăritate sub treizeci de ani, neatinse încă de mica frică de-a nu rămâne nişte fete bătrâne.

17. 9. Ieri am scris 17 pagini dactilografiate, dovedind că dracul nu este chiar atât de negru cum se spune.

Persoanele „nesuferite” nu înţeleg necesitatea politeţii, într-o lume plină de probleme. Ele trebuie evitate. Pe de altă parte, dintre ele se recrutează „piesele grele”.

Cine nu este în stare să scrie mult nu este un scriitor profesionist. „Geniul”, „celebritatea” încep după atingerea profesionismului, nicidecum înainte de ea.

Progresând ca un căpcăun damnat să hăpăie pietrele unui grohotiş interminabil, mă mai opresc din când în când, spre a nota  câte o banalitate inocentă. De pildă, de ce să nu ne folosim defectele fundamentale în scopuri lucrative? Mă refer la lăcomie – urâtă treabă! Ea poate fi convertită în lăcomie de pagini scrise – bună treabă!

Viitoarele mele romane, dacă vor exista, vor fi nişte cărţi „de narator”! Scriitura unde naratorul o face pe spiritualul îmi reuşeşte cel mai bine şi, în plus, curge parcă de la sine, fără nici-un efort din partea mea!

18. 9. Toată povestea cu numărul de pagini scrise într-o zi sau într-un an este iremediabil meschină. Toţi autorii de jurnale (de literat) o au, dar cei mai mulţi o ascund, ca pe un bunic ramolit, invizibil pentru cei veniţi în vizită la făloasa familie. Eu nu o ascund. Dimpotrivă, fac din ea problema mea numărul unu.

Ieri, 16 file. Este un record, fiindcă alaltăieri, trei din cele 17 au fost  o stilizare a unor mai vechi însemnări despre şah. Asemenea note despre şah, numite „Memoriile unui şahist naiv”, îmi apar într-o publicaţie specializată în cuvinte încrucişate!

Avantajul supradocumentării (cazul meu; am stat până acum 41 de zile la Petroşani şi voi mai sta vreo 20-30) este următorul: autorul este în situaţia unui croitor cu multă stofă la dispoziţie; acesta croieşte „dân dăstul” (pronunţie muntenească) şi nu a unui cârpaci silit să recurgă la trucuri întristătoare fiindcă are puţină stofă.

Seara. Dacă dimineaţa nu scriu, după-amiaza este aproape imposibil să mă mai apropii de cota +12 file dactilografiate. Aşa am păţit astăzi. M-am salvat copiind (cu minime ajustări) un text autentic scris de un tânăr miner într-un jurnal intim, ajuns întâmplător la mine. Tânărul mi-a dat voie să-i folosesc textul în romanul meu. Va fi probabil fragmentul cel mai reuşit din toată cartea. Este scris aproape într-un pur stil Hemingway!

19. 9. Dintr-o carte ce pare a fi o compilaţie: „Căci se poate oare închipui omul în afara dorinţei de a vieţui măcar o parte din Timpul său istoric şi mărginit, constrângător, într-un timp fabulos, într-un timp, să-l numim, estetic, propriu trăirii estetice, care reclamă aducă simultaneitate, aşa cum a înţeles-o, se pare, prima oară Mozart şi cum a teoretizat-o mai târziu Rudolf Arnheim?”

Trăirea estetică reclamă simultaneitate!? Adică o conectare la câmpul universal? Îl ascult tot timpul pe Mozart, de vreo doi ani încoace, în acest scop?

Prozatorul cu scrupule în materie de tehnică literară trebuie să se uite în „Drumul la zid” de N. Breban. Având „complexul lui Dumnezeu”, acest autor, scrie absolut tot ce îi trece prin minte în clipa respectivă! Fără reticenţe, calcule şi altele asemenea! Doar aşa ce pot scrie cărţi de 800 de pagini. Digresiune lângă digresiune, diluare lângă diluare. Plus divagaţii cât permite lungul şi latul paginii. Ezitările sunt pentru impotenţi! ar putea spune un asemenea personaj. Mult nu s-ar înşela.

21. 9. Memorabila frică a unui coleg de redacţie, G. S., pus în faţa situaţiei de-a fi numit într-o funcţie de conducere. Lipsa lui de curaj, frica lui bătrânească de-a nu putea face faţă. Să fi fost teatru? Nu, faţa lui devenise şi mai palidă, probabil că mâinile îi tremurau un pic. Are aceeaşi vârstă ca şi mine, dar este un băutor înverşunat. Asta l-a slăbit, i-a muiat balamalele.

Apoi, jocul de şedinţă al bietului M. Buzele lui strânse şi astfel subţiate, colţurile gurii, coborâte. Se uita tot timpul printr-o carte şi din când în când nota ceva într-un carnet. Se uita şi într-o a doua carte, probabil un dicţionar. S-a recuzat cu scârbă olimpiană, atunci când cineva l-a propus pentru o funcţie. Era îmbrăcat corect, cu cravată. Se silea, în sinea lui, să se considere un Mircea Eliade nimerit printre nişte pigmei de jurnalişti literari. „Mare dobitoc, domnule!” ar zice un personaj al lui Marin Preda. Eu nu zic aşa ceva. Acest om deţine o anumită superioritate certă. O spun fără nici-o ironie. Să nu uit. Vizavi de el stătea fosta lui amantă. Şi ea se apleca asupra unor foi de hârtie scrise; din când în când îşi aprindea „o ţigară bună” şi trăgea adânc, cu nostalgia unui trecut când putea să beneficieze de elanurile acelui savant sever…

22. 9. Ieri, discuţie cu R. despre  forţa vitală. Spunea că mama ei a avut întotdeauna forţă, dar nu şi energie pe măsură. Este destul de exact spus, dar poate că ar fi bună o nuanţare. De pildă, a avut „instalaţiile” necesare pentru producerea unei mari cantităţi de curent electric, dar nu a dispus de suficienţi cărbuni. Apare pe nesimţite un fel de metaforă a ratării, ceea ce nu mai este interesant.

23. 9. Încă o idee pentru colecţia mea de proiecte literare. O cărţulie pentru colecţia „Cartea de vacanţă”. Titlul: „Şahiştii din Cişmigiu”. Ar fi aproape un reportaj plin de ciudăţenii simpatice. Apropo de şah. Se apropie criza de timp pentru necăjitul autor al „Istoriei curajului”…

Să ai doar atât forţă câtă îţi trebuie pentru a simula că ai forţă!

O variantă a „zarurilor SF”, apărută în cursul unei discuţii cu R. Se ia o carte de bucate şi se alcătuieşte apoi un glosar. Fiecare ingredient capătă o echivalenţă (de exemplu, făina este mediul neobişnuit). Apoi autorul începe să „gătească”. Alege o mâncare şi începe să echivaleze, să extrapoleze şi să asocieze. Teoretic, el poate scrie câte un text pentru fiecare reţetă, dovedind să sefeul este aproape exclusiv o sumă de prefabricate. Şi „glosarul” ar fi o „operă” literară. O parodie grozavă a genului SF. O carte de reţete SF.

 

26. 9. Din „India secretă” de Paul Brunton, o carte rău tradusă şi modest scrisă, câteva idei. O serie de iniţiaţi vorbesc foarte puţin sau nu vorbesc deloc! Vorbăria consumă o mare cantitate de energie, este rea. Scrisul nu este rău?!

Dacă aş scrie literatură zi de zi, dificultăţile mele psihice s-ar rezolva.

Poimâine noapte plec la Petroşani, pentru a încheia romanul.

Acum, o idee de roman cu mineri. Un citadin trăieşte o deziluzie amoroasă şi  apoi se duce să lucreze în mină. Ar fi un roman de dragoste, dar şi de comparare a două lumi foarte deosebite între ele.

Cu D., discuţii telefonice suprarealiste.

Doamna C. L., autoare de versuri, va face un copil fără tată. Amantul ei a părăsit-o când sarcina avea două luni. Ea ar fi făcut întrerupere, dar conformaţia ei specială ar putea deveni astfel periculoasă. Fostul ei amant i-a dat telefon pentru a-i oferi sandalele şi râşniţa de cafea, rămase la el. Mama amantului a zis: „Te dezmoştenesc, dacă o iei!” Şi tot aşa.

Omul slab devine expeditiv doar sub presiunea evenimentelor. Cel tare este expeditiv tot timpul.

28. 9. La noapte plec spre Petroşani. Voi sta acolo circa o lună de zile, încercând să mă conving că sunt în stare să scriu romane. Va fi ceva în genul „aventurilor” reuşite adesea de mine: un şir de nespăbuinţe urmează să fie corectat printr-o nesăbuinţă şi mai mare decât precedentele.

R. femeia cea mai adaptată cu putinţă.

Caietul de faţă rămâne la Bucureşti.

11. 10. M-am îmbolnăvit la Petroşani (o răceală grozavă) şi am fost nevoit să mă întorc la Bucureşti. Am locuit în condiţii rele. N-am mai reuşit să mă cazez la Casa de Oaspeţi, am stat la o cazarmă. M-am mai documentat. Acum trebuie să aştept însănătoşirea…

Vrând, nevrând, devin un teoretician al neputinţei de-a fi un prozator prolific. Dacă toţi autorii trec prin chinurile mele, atunci chiar că un blestem mai mare nu se poate imagina.

Sper totuşi să închei romanul. Cât de dificil este să improvizezi tot timpul, să inventezi… Spun banalităţi.

Aş avea scuza că acesta este primul meu roman „serios”, de mari dimensiuni, „social” etc. Pe de altă parte, unele fragmente scrise îmi sună extrem de agreabil. Par de-a dreptul bune.

Concluzia este că unul nongenial şi nonprolific nu poate fi decât un prost. Ori trăieşti în literatură, ori trăieşti bine din literatură. A treia variantă nu poate fi decât prostia.

Spirit mărunt. Sau spirit isteric, luând tot timpul culoarea ultimei sale lecturi? Ciudat de clare îmi par uneori toate lucrurile ce mă privesc. O fi luciditatea apărută atunci când sunt bolnav. Probabil că faţă de mine însumi nu mai am decât o singură datorie: să scriu o carte unde să spun exact gândul meu. Mă gândesc că nu ar putea fi decât o carte de memorii… Aproape tot ce am scris până acum a fost parazitat de nu ştiu ce considerente practice, fie acestea şi microscopice. Am avut tot timpul senzaţia sâcâitoare că nu scriu chiar cum mi-ar veni s-o fac. A mai fost şi tentaţia culturii. M-a încercat de parcă ar fi fost o religie. Nu i-am cedat… Pare ridicolă această ultimă afirmaţie. Precizez însă că nu mă refer la cantitatea de informaţii, ci la sentimentul de rezistenţă (stupidă, dar autentică) în faţa culturii scrise. Acum nu-mi mai rămâne decât sinele. Ultima posibilitate, poate ultima iluzie. A mai fost şi stupida dorinţă de succes, atât de contradictoriu pusă în practică!

Pentru romanul sinelui, ca să-l numesc aşa, îmi trebuie o mare temă. Am mai scris despre o posibilitate. Un om pleacă, de nebun, prin ţară, nemulţumit de viaţa lui de scriitor, de la Bucureşti. Mai am nevoie de nişte trucuri pentru înfrângerea versatilităţii psihice. Precum şi trucul necesar pentru economisirea energiei. Adică să nu storci literatură dintr-o rea stare fizică, ci ea să curgă năvalnic dintr-un preaplin. Să nu picure, penibil, dintr-un fruct zbârcit, supus la presiuni grozave. Poate că există un culoar al naturaleţii, al forţei, al norocului, pe unde să se ajungă la o producere lină a unor texte reuşite. În afara caznei, a cafelelor, a ceaiurilor. Scârbavnice probleme mai am!

12. 10. Om ajuns în situaţia de a recunoaşte că o singură cale spre performanţă i-a rămas: lupta solitară, înfrângerea sinelui, ceva în genul pocăirii adoptate de marile curve ajunse la bătrâneţe, când nu mai fac faţă în profesia lor. O renunţare la practica socială, printr-o recurgere la sacru.

L. C., acum măritată şi „născută”, îmi dă telefoane spre a veni la mine în scopuri clare. O cam refuz, din lipsă momentană de disponibilitate pentru risipă de energie. Mă mir puţin în legătură cu soarta soţilor. Constat că fidelitatea sexuală nu este importantă decât când există. Nu este un paradox ceea ce spun. Fidelitatea este ceva miraculos, ca şi iubirea. O fidelitate dispărută nu înseamnă nimic, la fel ca şi un om mort. La fel, viaţa. Din cel mai valoros lucru, ea se transformă brusc într-un nimic. Pentru unele persoane, actul sexual nu înseamnă prea mult. Fidelitatea acestora este nesemnificativă. Oricum, fidelitatea nu este o problemă de morală, ci una de psihologie.

Boala pare a mă părăsi, ceea ce este de dorit.

13. 10. Defecţiunea sistemului meu: neputinţa de a curăţa lucrările spiritului de orice sens lucrativ. De aici, o concepere grosolan-utilitaristă a scrisului. Anumite progrese spre ieşirea din această situaţie psihologică am făcut, dar ele sunt încă destul de mici.

Opinia mea secretă despre cultură ar fi trebuit să dispară cu cinsprezece ani în urmă.

Inferior este şi sentimentul propriei inferiorităţi, desigur.

Poate să fie vorba şi despre o damnare, în sensul sugerat de Hesse în „Lupul de stepă”. Sau este o încercare nereuşită de a ieşi din reţeaua diabolică a micilor întâmplări neînsemnate. Acestea se însumează şi devin viaţă. O soluţie ar fi recunoaşterea înfrângerii (sinuciderea efectivă sau renunţarea făţişă la ambiţiile de spiritualizare). Nici ea nu-mi este accesibilă.

Să fi scris versuri? Poate ar fi fost mai bine.

Ieri, văzând pe stradă un copil, mi-am închipuit sfârşitul unui bărbat în cursul unei acţiuni de salvare. Voluptatea acestuia de a muri astfel, după ce încercase în fel şi chip să se realizeze, ba chiar să le fie util semenilor săi. Un sfârşit destul de teatral, dar mulţumitor pentru el.

Un roman cât mai aproape de ceea ce a fost în realitate, iată ce trebuie să încerc. Să mă fi ţinut lângă D. un sentiment de vinovăţie? Să fi vrut să ispăşesc o vină? Ce fel de vină? Masturbarea din adolescenţă? Parcă nu-mi vine a crede că Freud are dreptate în această privinţă. De fapt, masturbarea nu dă un sentiment de vinovăţie. Atunci ce? Nu se ştie.

O să mă duc la redacţie. Îmi voi păstra nişte zile de concediu pentru a merge în decembrie le concursul de şah de la Herculane.

O forţă incapabilă de concentrare poate fi o damnare. Mai bine să nu fie deloc. Să nu spun însă aşa ceva despre singura superioritate recunoscută de mine.

R., brusc puseu de gelozie! Referitor la L. C., prietena ei.

Pentru „Dicţionarul de proiecte literare”. Un roman pornit de la cele trei volume de memorii ale lui J. C. D. Ar trebui găsite nişte conflicte, iar personajului principal i-ar fi implantată o filozofie de viaţă. Un roman al formării. O tentaţia atrăgătoare, alături de alte cincizeci, la fel de tentante…

R., vindecată de gelozie! Pentru moment!

Probabil că nu trebuie decât să-mi las personajele să se desfăşoare, să facă tot ce le trece prin minte. Totul este simplu, când omul poate, este în stare.

Parcă este mai bine la Bucureşti decât la Petroşani. Acesta a fost panseul zilei de sâmbătă.

14. 10. Un film făcut după un roman de Rodica Ojog-Braşoveanu. Absolut ilogic. Brutal, fără subtilităţi, cu un umor elementar. Aşa se trăieşte, aşa se scrie, dacă vrei bani. Există totuşi o oarecare inventivitate în materie de personaje bucureştene. Logica deducţiei este însă la pământ, la fel şi cea a acţionării criminale. Toate pistele duc în aer, niciunde. Nu există motivaţii ale acţiunilor şi deciziilor. Un asemenea roman poate fi scris în două săptămâni, patru zile pentru perfectarea schemei.

Ce ar cuprinde „almanahul de autor”?  Trei povestiri SF (75 pagini), trei povestiri poliţiste (idem), texte de   fiziognomonie,  astrologie, parapsihologie, grafologie, chiromanţie, şah (însumând circa 90 pagini). Ilustraţii, circa 25 pagini.

Inocenta beţie a proiectelor… Obţinută pe gratis…

„Mai adâncă decât teama este încrederea – atât la Goerthe cât şi la Mozart. O zeiţă binevoitoare le-a dat acea convingere, pe care Goethe a exprimat-o astfel: <Oricum ar fi, viaţa este bună>.  […] Fericirea sau nefericirea, durerea sau plăcerea sunt bune, căci dincolo de bine şi de rău şi dincolo de ceea ce îi place omului ca fiinţă de rând, ele îşi au originea în marea natură, care creează şi transformă continuu fără nici un alt scop decât propria glorificare. Aici trebuie căutat izvorul fericirii generate de arta lui Mozart şi Goethe […] această comuniune cu tot ceea ce vieţuieşte, această profunzime şi tandreţe, care refuză ideea de distrugere şi acceptă transformarea, atenuează până şi moartea ameninţătoare.” (Emil Staiger) Legătura cu filozofia budistă. Sentimentul apartenenţei la un continuum extrapământesc. Comunicarea prin muzică a acestei apartenenţe. Muzica lui Mozart să fie una dintre căile folosite de personajul meu, pentru contactarea forţelor obscure.

Boala mea a trecut, lăsând în urmă o oarecare slăbiciune. Voi relua gimnastica, poate şi crosurile matinale.

O existenţă bazată pe dregerea perpetuă a unor greşeli din trecut, pe încercarea disperată de a compensa tractic mari greşeli strategice. Asta este situaţia.

„Numai rataţii au teorii.” (Victor Eftimiu)

 

6. 12. Am pornit din nou maşinăria romanului. Să vedem în ce măsură va funcţiona.

Deocamdată introduc masive pasaje eseistice. Rămâne de văzut dacă amsamblul le va tolera.

După unele estimări optimiste, aş putea să predau manuscrisul până la 1 februarie 1985.

R., zbor de croazieră, cu unele defecţiuni tehnice, de natură obiectivă.

 

7. 12. Ieri, Gheorghe Suciu, un coleg de redacţie pe nedrept creditat de unii cu o oarecare sărăcie cu duhul, a avut o observaţie bună. Cu referire la romanul gros al lui M. D., a spus că acolo este numai muncă şi nici un pic de talent. Într-adevăr, aşa stau lucrurile. Şi astfel se explică grozava prolificitate a respectivului. Autorul netalentat nu are „chinuri” atunci când scrie, este un grefier oarecare. Îmbină la nesfârşit clişee. Am mai vorbit, mi se pare, de seninătatea resemnată dată de frecventarea asiduă a locurilor comune. Acest autor are aşa ceva.

8. 12. În linii mari, cunosc forţele şi vectorii din felul meu de a fi. Forţa cea mai potrivnică este una dereglatoare. Planul unei zile este pândit tot timpul de intervenţia acestui mecanism, dificil de combătut, cu forme proteice de manifestare, mereu originale. Cea mai diabolică dintre aceste forme este solicitarea subconştientului. Apar astfel impulsuri şi iniţiative uimitoare chiar pentru mine. Îmi este greu să le recunosc paternitatea, dar n-am încotro.

Să admitem că există un sindrom special, manifestat printr-o neputinţă cronică de a scrie literatură. Poate fi descris? Asta înseamnă că poate fi şi combătut. Eu îl combat prin pregătire fizică şi psihoterapie. Jurnalul de faţă este un element al acestei psihoterapii.

Dictaturile au înclinarea de a-i plăti bine pe scriitori, cu condiţia ca aceştia să nu mai scrie literatură, ci să alunece spre jurnalistică.

Nu mă voi lăsa până când nu voi reuşi să realizez un şir de „zile standard” (zile cu program respectat).

Macroestezie, alterare a simţului tactil. Obiectele sunt percepute ca fiind mai mari decât sunt în realitate. De folosit într-o povestire poliţistă, unde detectivul deduce existenţa respectivei maladii.

9. 12. „Zidul sonic” al celor 300 de pagini! Niciodată nu l-am trecut până acum. De data aceasta, se va întâmpla.

Cât de simple sunt toate, dacă omul nu se lasă dereglat! Tot trucul este să închizi căile pe unde pot sosi factorii perturbatori. Dacă reuşeşti, totul începe să meargă de la sine.

Evident, trebuie asigurată baza psihică a unui asemenea demers. Eu m-am apropiat de un anume echilibru, prin exerciţii yoga, dar şi prin evoluţia naturală a personalităţii mele, una spre o atitudine filozofică, situată mult dincolo de senzualismul dezordonat trăit ani în şir.

Alaltăieri am consumat vreo trei ore, uitându-mă la partide jucate în finala Campionatului Capitalei. Se joacă undeva departe, unde se ajunge doar cu metroul. A fost plăcut.  Unul dintre cei mai buni nota mutările cu un scris extrem de ordonat, tehnic. În aceeaşi zi am citit despre o metodă ciudată de combatere a bâlbâielii la copii. Micuţii sunt puşi să copieze texte şi să scrie cu litere de tipar. Rezultatele sunt spectaculoase. Scrisul cu asemenea litere ar fortifica coerenţa vorbirii şi implicit pe cea a gândirii. Aşa pare a fi, eu reuşesc să scriu astfel doar în perioadele de maximă formă.

Ce bine că am citit  „Drumul la zid” de Nicolae Breban tocmai în zilele când am început munca la improvizatul meu roman! Văzând acolo replicile lungi ale unor personaje, replici lăbărţate precum o cocă miraculoasă, pe zeci de pagini, mi-am zis: Uite că se poate, naratorul (autorul) poate să se destrăbăleze cât vrea, poate să-şi dea drumul, nu este obligat să-şi refuleze impulsurile. Ca şi multe alte lucrări omeneşti,  scrierea unui roman este şi o problemă de tupeu.

De altfel, îmi dau seama că am abandonat critica literară şi fiindcă redactarea unor texte din acest gen presupune o continuă supraveghere, un dozaj obositor, de natură să micşoreze plăcerea de a scrie şi de a gândi.

Ar mai fi ceva. Scrierea unui roman de mari dimensiuni are şi ceva din brutalitatea unui test foarte clar. Îl treci sau nu-l treci. N-ai cum s-o cârmeşti. Scrii numărul prescris de pagini sau nu-l scrii. Genul acesta de lupte cu mine însumi este pe gustul meu, mă satisface.

Se întâmplă ca întotdeauna. Femeile pică peste mine tocmai atunci când am mai puţină nevoie de ele. Trebuie să le refuz, ceea ce este ceva cu totul neobişnuit.

12. 12. Ia să nu mai fiu eu fără preget!

Ca şi cum aş fi lipsit de o formă proprie de viaţă, mă arăt gata să „servesc” pe toată lumea. Fac aşa, deşi nu am motive să practic această disperată politeţe.

D. B. mi-a dat telefon aseară. N-am mai vorbit cu ea de vreo cinci luni. Părea înduioşată. Fără îndoială, de soarta proprie. Ia să mă lăsaţi în pace! Lăsaţi-l pe bietul celibatar să-şi vadă de literatura lui!

Să fac un repertoriu personal de idei SF.

Cartea despre Marin Preda mi-a fost „dată acasă”. Urmează s-o mai perfecţionez. Când? Probabil, prin februarie.

Întâlnire cu D. B. Adusă de spate, cu barbă incipientă, fumând fără întrerupere ţigări proaste, interesată în mod maniacal de viaţa culturală. Mi-a apărut ca o persoană aproape terminată.

Doamna din Iaşi, furnizoarea unui subiect de povestire, îmi dă telefon şi-mi porunceşte să-i fac nu ştiu ce comision. Nu-i datorez nimic, dar politeţea mea este probabil recepţionată ca o formă de prostie.

Pentru ca totul să fie OK, trebuie doar două lucruri: să fiu sănătos şi să ţin telefonul închis.

 

15. 12. Toate corăbiile fiind arse, acum se va vedea cine câştigă bătălia.

Resursele de expresivitate ale doamnei S. D. îmi pot fi mai favorabile decât un devotament monoton, dezolant, în cele din urmă.

O vizită în cartierul Ferentari, la o prietenă (mamă a doi copii, soţie plină de merite şi autoare a unor cărţi de proză). O casă ultramodestă, „familială”, sistem vagon, cu dependinţe mizere. Tăiaseră un porc de vreo 50 de kilograme. Soţul, cu barbă, a abandonat facultatea, pentru a munci. Căţeaua, agresivă! Pisica, agresivă! Mizerie. Amândoi sunt bolnavi. Ea „se pişă sânge”. El, ulcer. Prietena familiei, ochii ei stinşi, aproape înfricoşători, în spatele lentilelor groase, dar dantura ei sănătoasă, precum şi formele promiţătoare. Fratele prietenei a murit de cancer la plămâni. Şi alte rude ale ei au avut aşa ceva… Asta pe fondul unor impresii scrise recent de Irinel, despre un transplant renal…

Oază uimitoare de primitivism, dar o oază aducătoare de veselie, de bucurie chiar… Impresia mea (bat în lemn!) a fost că acolo se cloceşte ceva tragic. Să dea Domnul să nu fie aşa!

O enervare disperată, generată de criza de timp apărută în legătură cu predarea romanului. Specia aceasta de iritare n-am mai resimţit-o de 7-8 ani, pe vremea când nu reuşeam cu nici-un chip să-mi fac buletin de Bucureşti.

Să existe un „partid”, o „sectă” a rataţilor? Să fie posibil ca un om să participe la viaţa de zi cu zi a unui asemenea grup doar dintr-o gravă neînţelegere? Şi acela să fiu tocmai eu?

Aseară, printre ciudaţii tăietori de purcei din Ferentari, m-am simţit perfect, de parcă m-aş fi reîntors acasă după un şir de rătăciri sterile.

19. 12. Să fie jurnalul intim  semnul dublei neputinţe de a scrie proză şi eseistică? Ar putea fi aşa, dacă ne luăm după unele afirmaţii avizate.

Voi sta la Bucureşti de sărbători! Mama îmi va trimite două pachete cu mâncare! Ca şi când aş fi un deţinut!

Consfătuirea cenaclurilor SF a fost pusă tocmai în zilele de Crăciun, cu neruşinare. Orice religie (mişcarea SF este aşa ceva) este agresivă la un moment dat, anume atunci când deţine sau este părtaşă la putere.

 

22. 12. Literatura – moară de măcinat neputinţă.

Romanul, aşa cum se ţese, ajunge să fie o carte a contactelor unor „venetici” cu oameni din Petroşani.

Este posibil să reuşesc a-l termina, dar simt că lucrez „în suprasarcină”, ca un motor forţat peste limitele sale.

La redacţie, este vorba să-mi completeze norma. După zece ani de aşteptare! De spaimă! În clipa când toate vor fi rezolvate, mă voi prăbuşi, ca un păianjen după fecundare (păienjeniţa îl mănâncă; este o metaforă pentru viaţă, în contextul meu).

 

23. 12. D., la telefon, zice că este gravidă în luna a cincea. Nu mai vrea să mă vadă.

Diseară plec la Cluj, cu trenul. Voi sta acolo două zile.

Anul viitor, dacă totul va fi în ordine, voi încerca să scriu un roman al mediocrităţii. Am amintit în jurnal de acest proiect. Fiind exact tema mea, ar urma să scap de neputinţa de a scrie atât de mult pe cât aş vrea. Romanul cu minerii s-ar putea să fie gata prin februarie. După ce-l închei, va trebui să reiau crosurile, încercând astfel o nouă reechilibrare psihică. Actualmente  nu prea stau bine la capitolul psihic. N-am stat niciodată prea bine, recunosc.

O enervanta constatare: cu vârsta, omul este tentat „s-o lase tot mai ieftin”. Ce se întâmplă, dacă refuză asta? Probabil că nu reuşeşte să-şi vândă marfa.

Neputinţa mea de a scrie mulţumitor de mult este probabil echivalentul impotenţei sexuale. Frumos ar fi şi să fii efectiv impotent şi nici să nu poţi să scrii!

 

28. 12. La Cluj, tot felul de întâmplări ciudate.

Reîntors, am constatat că mi-a fost întrerupt curentul electric, pentru că n-am plătit la timp. Frigiderul nu merge, evident. Carnea cu greu obţinută (bună pentru grătar) trebuie fiartă, pentru a nu se altera.

30. 12. Dragostea de bunic ar fi mai  estetizată decât cea ce tată. Adultul are uneori tendinţa de a vedea în copilul său o piedică în calea realizării sale. Situat dincolo de vanitatea maturităţii, bunicul reuşeşte să se livreze mai integral iubirii.

Scriam despre întreruperea curentului. De fapt, a fost altceva. Cineva a deşurubat siguranţa mea de la tabloul etajului, aşa, spre a-mi face mie o plăcere…

Lucrez la roman. Am calmul îngheţat ce mă cuprinde în preajma dezastrelor.

 

31. 12. Locurile comune ţes un câmp de forţă protector în jurul oamenilor aflaţi în posesia artei de a se conforma. Această artă nu este, în fond, decât  o practică spirituală. Ţinta ei este obţinerea stării de umilinţă.

Am notat cele de mai sus la auzul unor adolescenţi intonând pluguşorul, în spatele blocului meu. Cu voci exagerate, bătându-şi joc în mod evident de propria lor activitate.

Scriind scena de dragoste din capitolul al treilea, m-am emoţionat, sunt încă emoţionat, de parcă eu însumi aş fi trăit-o… Uneori este plăcut să scrii, într-adevăr. Cred că va una dintre secvenţele reuşite ale cărţii. Frumoasa Ana! Deşi nu există în realitate, aproape că m-am îndrăgostit şi eu de ea! Nu numai bietul Constantinescu. Prototipul acestui personaj masculin sunt eu însumi, dar cu vreo 10-12 ani în urmă.

Notez peste câteva ore. Scârbavnic, neputincios animal mai pot să fiu! Am început să mă gândesc la varianta laşă a unui roman scurtat, redus la vreo 75% din dimensiunile iniţiale!

1985

 

1. 1. Fără cea mai mică străduinţă din partea mea, s-a ajuns la anul 1985. În noaptea distracţiei obligatorii, am dormit.

Acum este ora 11. Bag de seamă cât de greu este să descrii un mediu uman doar din observaţii nemijlocite. Este mult mai uşor după ce în prealabil ai citit ce au scris alţii despre acel mediu.

Sunt silit să introduc capitole cu nimic deosebite de nişte reportaje. Ce să fac? Ăsta este romanul. Nu e un poem de una sau chiar de zece pagini.

La redacţie, relansare: rubrică, normă întreagă, „perspective”.

Acum, un adevăr, un aproape adevăr: ce mă stimulează cel mai mult este perspectiva de a obţine o femeie. Probabil că sunt, în mod iremediabil, un om de slabă calitate, neevoluat.

La mine, dificultatea provine din lipsa de obişnuinţă în ceea ce priveşte prestarea unei munci îndelungate. În mod evident, este un defect datorat publicisticii. Scrierea unui roman seamănă cu alergarea maratonului.

12. 1. Am obţinut o păsuire de la editură, până în martie. Pare în regulă.

Poate că problemele mele cu munca prelungită vin din senzaţia vagă că textele „de serviciu” presupun un sacrificiu de sine. O mentalitate avantajoasă ar fi cea a unui profesionist, adică a unui om aflat în posesia unor abilităţi, puse în practică dincolo de preferinţele sale subiective. Preferinţele ar fi mutate în categoria hobby.

Episoade promiţătoare la editură. Acolo există, se pare, un aumit vid de influenţă.

 

13. 1. Poate că privaţiunile îndurate la scară naţională fac să crească patriotismul unui popor, prin mărirea forţei de coeziune dintre indivizi (toţi capătă sentimentul că se află „în aceeaşi oală).

Mai este de discutat şi ipoteza că unii oameni devin realmente mai eficienţi atunci când întâmpină dificultăţi. Privaţiunile ar fi deci şi un element stimulator, nu numai unul aducător de blazare.

Ar exista deci anumite argumente în sprijinul unei strategii politice a „războiului permanent”, de natură să excludă orice aşezare pacifică, temeinică, să întroneze pentru totdeauna improvizaţia frenetică, furibundă.

Reflecţiile de mai sus mi-au fost „inspirate”, ciudat lucru, de un accident foarte primejdios. Mi s-a spart ţeava de aducţiune a gazului metan (tocmai în zilele când scriu despre metanul din mină…), într-un moment când aragazul funcţiona. Am stat lângă flacără, ascultând noul sunet, ca un dobitoc… Putea să explodeze în fiecare clipă… N-a explodat. Eu ştiu, fără un pic de noroc, nimic nu se poate face pe lumea aceasta.

 

14. 1. S-a remediat gazul… Unul dintre meşteri (al doilea, cu mâna stângă mutilată, era prea abrutizat) a zis că sunt un om norocos.

Electricitatea este oprită şi redeschisă în modul cel mai capricios cu putinţă. Politica bunului plac are darul de a prolifera. De asta este bună democraţia. Pe de altă parte, dacă este întrerupt curentul la o intreprindere productivă, se face mare caz; dacă unor întregi cartiere, unde locuiesc particulari, li se joacă la nesfârşit festa curentului oprit, lucrul pare normal. Într-adevăr, individul este pus între paranteze. Efectele unei asemenea procedări nu pot fi văzute decât pe termen lung. Rămâne de văzut şi unde duce politica de eludare a prezentului în favoarea unui viitor abstract.

D. va naşte în februarie. Este o persoană eroică.

20. 1. Un amic, G. N., mi-a spus că practicarea gimnasticii yoga poate duce la o scăpare de sub control a propriului libido. Mi-a spus că taoismul interzice contactele sexuale pe timpul iernii. Acestea ar duce la pierderea unui anume fluid. Plauzibil.

Între timp, a fost o inundaţie în blocul meu. Cu mătura în mână, alături de vecinele mele, nişte băbuţe admirabile pentru energia lor de insecte, am luptat eroic… Lamentabil… A crăpat o ţeavă la etajul al treilea… Apa curgea pe scări destul de spectaculos.

Diverse articole scrise de mine au apărut în revistă. „Cota” mea redacţională este în creştere. La obţinerea prezentei mele psihologii de om activ au contribuit două împrejurări: despărţirea de D. şi renunţarea la şah. Ca să vezi!

Muncă la roman. Plăcută.

Exerciţiile yoga. Capacitatea lor uimitoare de a transforma psihicul într-un fel anumit. Poţi face exerciţii pentru obţinerea unei stări de umilinţă, dar şi pentru inocularea unei înclinaţii spre agresivitate.

 

27. 1. Ipoteza că întreaga existenţă a doamnei C. L. stă sub semnul ilegitimităţii. Părăsirea unui orăşel transilvănean, pentru Bucureşti, abandonarea unei profesii neumaniste, pentru o carieră de jurnalistă şi scriitoare. Apoi, părăsirea unui statut de femeie liberă pentru o relaţie cu un bărbat căsătorit, cu copii, fără nici-o intenţie de a divorţa. Toate acestea culminează cu naşterea unui copil fără tată legitim. Ulterior, profilarea pe o relaţie cu un om mult mai în vârstă decât ea, relaţie neoficializată. Ar fi vorba despre un destin, dar şi de o chemare obscură spre aşa ceva. Omul primeşte ceea ce caută (fie şi numai în chip subconştient).

Ieri, un „dublet” nemaipomenit.

Posibilitatea unui roman despre o femeie dominată de un sentiment de ilegitimitate, precum cea de mai sus.

 

31. 1. Înrudirea dintre două teme,  „a instalatorului” şi „a mediocrităţii”. În romanul despre literatul devenit instalator acestea ar trebui să fuzioneze. Originală ar fi absenţa unui mit, folosit în cele mai multe romane, cel al superiorităţii.

R., cu uimitorea ei forţă de acaparare. Inteligenţă. Aşa se face atunci când vrei să păstrezi un bărbat, îi dai sentimentul că este liber, precum un cal fără zăbală, totuşi încălecat.

Să folosesc diversele panseuri despre modestie, din jurnal.

Îmi descopăr un defect: lăcomia.

8. 2. Scriu articole, în neştire. Romanul, stagnare. Iresponsabilitate.

Cazul unei doamne (mi-e greu să-i spun „domnişoară” unei persoane de 32 de ani, fie ea şi nemăritată). Ea se dedă unei operaţii uimitoare! Îşi rade părul, lăţindu-şi astfel fruntea! Asta  este ceva ce depăşeşte orice închipuire în materie de înclinaţie prostească spre artificalitate! Este şi un semn de naivitate estetică. Natura nu este proastă. Am însă şi exemplul contrar: operaţiile estetice ale unor nasuri. Să zicem deci că o corecţie nu duce în mod automat la ceva urât. La ea însă duce. Trăsăturile ei mici nu merg cu o frunte înaltă.

 

12. 2. Chinurile celui fără talent? Sau cele provenite din dificultatea de a înlocui trăirea prin literatură?

Jena, ruşinea, încercate de mine atunci când trebuie să dau, în roman, detalii tehnice, în mod evident fără nici-o legătură cu domeniul esteticului.

Corectând dactilograma primei jumătăţi a cărţii, am observat un exces de „care”. Ce-o fi semnificând?

 

16. 2. A murit Grigore Hagiu, coleg de redacţie cu mine.  52 de ani. Un om de o neobişnuită nobleţe naturală. La cimitirul Bellu, am fost pentru prima oară la înmormântarea unui scriitor. Frig grozav la cimitir, în capelă. Frig şi aici, acasă la mine. Precum nişte ţigani nomazi, românii au ajuns să jinduiască după vară… Grigore a murit intoxicat cu monoxid de carbon. A adormit împreună cu soţia lui (a murit şi ea) şi au lăsat (au uitat) gazul aprins la bucătărie. Uşile şi geamurile ar fi fost etanşate. În acest caz, poate fi şi o sincidere.

Urâtă iarnă, urâtă perioadă.

Senzaţie de disperare în legătură cu romanul.

Voi cere o nouă amânare. Mi-o vor acorda. Ce altceva?

20. 2. Sunt pe punctul de a rata romanul din pricina SF-ului. Un efect al lăcomiei mele nesăbuite.

La romanul următor, va trebui să respect un algoritm bine stabilit. Lucrul „pe apucate” la un roman dă slabe rezultate. Probabil că o lună de muncă susţinută, nestânjenită, ar duce la rezultate mai bune decât trei luni de muncă întreruptă de te miri ce acţiuni întâmplătoare.

21. 2. Într-o scrisoare recentă, amicul G. îmi scrie despre „dorinţa” personajelor literare de a-şi trăi destinele până la capăt. Are dreptate. Aceasta este una dintre constatările cele mai curioase ale autorului de proză. El observă că fiecare secvenţă se dezvoltă ca şi cum ar fi predestinată să aibă o anumită configuraţie şi o lungime dată.

În absenţa şahului şi a lui D. (ea mă stresa rău de tot, se pare; şahul era o încercare disperată de a uita de respectivul stres), activitatea mea literară devine mai bogată şi, parcă, mai semnificativă.

„Ideea unui sistem autoreglabil, funcţionând independent de dorinţele indivizilor, dar fiind format din creierele acestora, însumate.” Era cât pe ce să scriu aceste cuvinte într-o recenzie, „vânzând” astfel „un pont” preţios, bun pentru o povestire SF.

 

23. 2. Cu trăsăturile feţei muiate de renunţare. Am găsit această expresie în timp ce citeam o carte SF pentru copii.

S. D., proza ei de tip mesaj personal, destul de jurnalistic scrisă, dar nu lipsită de anumite sclipiri autentice. G. spunea că ea are o înclinare spre o literatură de tip manieristo-cerebral. Adaug că există şi o incapacitate de a renunţa la emoţile personale şi la transplantarea acestora în textul literar.

Slăbiciunea ia înfăţişări dintre cele mai neaşteptate. Un  exemplu posibil  ar fi donjuanismul. Pare o mare scofală, dar de fapt sub el se ascunde o slăbiciune dibace, diabolică.

În 10 martie voi preda romanul. Cât o fi… Să vedem cât mai sunt în stare să-i adaug… Situaţie lamentabilă, dar creată de mine, punct cu punct, fără a neglija nici o posibilitate de a mă autobruia…

J. G., o femeie rasată, costisitoare, născută pentru a învinge.

 

1. 3. Am aflat cu întârziere că a   murit domnul Florian Gheorghiu, mentorul meu în materie de astrologie. În 26 aprilie, ar fi împlinit 64 de ani. Atac de cord, probabil un infarct întins. Îl simţeam ca pe un prieten.

Faţă de scrierea prozei, practicarea criticii literare este realmente un chin.

 

6. 3. R. zice că tocmai „viaţa de tip jurnalistic”, cu sterilitatea şi agitaţia ei cu tot, favorizează scrierea unui roman, că o elaborare tihnită s-ar putea să nu aibă efecte pozitive. Posibil.

Oricum ar fi, trebuie încercată şi varianta unei elaborări în condiţii de calm, în absenţa stresului. Aşa cea ar urma să încerc la vară sau chiar mai repede, prin mai.

 

8. 3. Am mai obţinut o săptămână. Probabil că textul va ajunge la pagina 425. Sau pe aproape.

Este plăcut să trăieşti sub presiune. Obţii o formă netă de viaţă, chiar dacă una capabilă să te consume, să te ardă.

Anumite scene îmi reuşesc foarte uşor. Ele sunt însă scrise în stil jurnalistic.

Să vedem  la câte pagini se va ajunge (spun asta de parcă nu eu însumi aş fi implicat).

I. – mici crize de isterie revendicativă.

10. 3. Revin anumite simptome de epuizare nervoasă, dar mai am resurse, pare-se.

Probabil că sunt puţin idiot, ca şi personajul meu, din moment ce descopăr atât de târziu plăcerea unei intense munci intelectuale. De fapt, este foarte agreabil să faci eforturi mintale. Bine ar fi să profit de o anumită inerţie favorabilă şi să trec la realizarea romanului următor. Singurele două ajustări necesare: renunţarea la cafea şi reluarea crosurilor matinale.

Vecina mea de bloc, E. V., cu vulgaritatea ei cu tot. Ea are, într-adevăr, aplombul nefericit al femeii fără chemare pentru pat. N-am timp pentru a încerca s-o vindec de frigiditate.

Poate că moartea lui Coban, cel din roman, o prefigurează pe a mea.

11. 3. Am pierdut o partidă într-un meci pe echipe, din cauza oboselii şi a lipsei de antrenament.

De vreo câteva zile am început să mă trezesc pe la trei şi jumătate  dimineaţa, după ce m-am  culcat pe la ora 21. Pot să zic că gustul de a scrie proză mi s-a înteţit, în ultima vreme. Dacă voi fi sănătos, mă voi ţine de „trebuşoara” asta în perioada următoare. Literatul este ca un sportiv de performanţă, n-are voie să facă pauze prea lungi.

De notat şi satisfacţia adusă de încheierea unei acţiuni de mare anvergură.

Cel mai greu este să scrii în stil obiectiv, fără să-i dai cititorului informaţii despre felul tău de a fi şi de a gândi. Dacă scrii subiectiv, cu etalarea ideilor şi trăirilor naratorului, „trebuie” să fii interesant (nu neapărat superior). Dacă eşti banal, treaba este compromisă.

Există o plăcere nu numai în acţiunea de a face un narator omniscient, ci în aceea de a scrie în mod obiectiv. Aceasta din urmă ar fi bazată pe aparentă modestie şi implicită mândrie. Naratorul ascuns în culise are orgoliul unui demiurg.

13. 3. Lucrurile progresează, dar  am slăbit vreo 3 sau 4 kilograme. Mă trezesc tot pe la 3,30 – 4 dimineaţa.

Diverse întâmplări pe la redacţie. În cele mai simple relaţii există conflicte latente. Este naiv să speri în conlucrări armonioase.

Am ţinut pe la redacţie câteva „discursuri”. Păţesc la fel ca pe vremea studenţiei (de atunci nu prea m-am mai manifestat oratoric), oamenii îmi preiau expresiile şi le folosesc.

M. U. – ăsta ar trebui făcut personaj de roman, domnule!

R., precum puiul de cuc, reuşeşte să-şi alunge concurentele din conştiinţa mea şi implicit din patul meu.

Nefericirea este molipsitoare.

16. 3. Astăzi şi mâine, încheierea „micului” meu roman. Dacă nu era povestea cu rubrica SF şi acţiunea cu abonamentele (iniţiată de redacţie), ar fi avut peste 500 de pagini. Aşa o să aibă doar în jur de 425. Nu este rău nici aşa. Am reuşit să fac ceva ce părea de neatins pentru mine.

Am sentimente ciudate în legătură cu această încheiere. Ele seamănă cu bizara panică încercată spre finalurile unor partide practic câştigate, unde adversarii se încăpăţânează să nu cedeze, punându-mi la încercare nervii.

Forţa unui om poate fi naturală, adică să ţâşnească în chip nemiljocit, precum mirosul personal al respectivului. Poate fi însă şi sintetică, fabricată de creierul omului. Aşa ceva aş avea eu. Unii n-o au  pe nici una, s-ar spune.

 

20. 3. Altă păsuire. Am ajuns la pagina…

Oamenii tineri se comportă şi gândesc ca şi cum ar avea de trăit o veşnicie. Cei bătrâni introduc parametrul moarte. O banalitate esenţială.

23. 3. S-ar spune că romanul se scrie de la sine, într-un ritm convenabil pentru logica lui internă, misterioasă.

Un fragment a apărut în L., dar în ce vecinătate… În text sunt detectabile unele neglijenţe, câteva semne de nesiguranţă (acolo unde sunt înfăţişate medii sociale mai puţin cunoscute). Cele mai reuşite sunt intervenţiile naratorului. În opinia mea, acestea sunt impecabile. Probabil că intrarea mea în critică a fost o greşeală. A durat 20 de ani.

Colegul meu M., cu insuportabilul său fel de a nu se asculta decât pe sine însuşi.

Lacrimile doamnei C. L., fosta recentă lehuză. În compensaţie, grafia ei de om capabil să se stăpânescă foarte bine şi să-şi calculeze la rece mişcarea următoare.

Mirculosul sentiment de satisfacţie dat de scrierea unui roman! Recunosc, cartea mea este pe jumătate „de serviciu”. Intuiesc însă ce ar trebui să simtă un autor după ce a încheiat un roman capabil să-l exprime în mod integral.

24. 3. Teleap-teleap, către ultimele cuvinte. Imposibil a fost, posibil a fost… Viitoarea cartea va trebui scrisă cu impasibilitatea metodică a unui profesionist.

Ora 16,23. Ultimele cuvinte ale romanului: „Ce să facă? Cum să…?”

 

8. 4. Am predat romanul în 26 martie. Au apărut nişte dificultăţi, pare-se remediabile.

Mă gândesc la romanul următor. Acţiunea se va petrece la Constanţa… Va fi plăcut.

Nu mai beau cafea. Mă dedau unui program de gimnastică matinală, menit să prefaţeze reluarea crosurilor.

17. 4. Romanul a fost aceptat.

Renunţarea la cafea nu mi-a îmbunătăţit prea mult cenestezia. Orişicât…

Înainte de a începe romanul despre mineri, am fost foarte optimist. Nu mă mai simt la fel.

Acum scriu, fără nici-un chef, o povestire SF numită „Fulgerul mental”. Un bărbat vrea să „coboare” în propria lui psihologie de tinereţe. Să vedem ce iese. De regulă, textele comandate (ăsta aşa ceva este) îmi reuşesc. Voi reuşi oare să mă întind pe 30 de pagini? Respectând astfel termenii comenzii? Experienţa romanului îmi foloseşte acum. Este vorba despre a aplica lecţia diluării… Numai prozatorii destul de „vicleni” o cunosc în mod mulţumitor. Oricum ar fi, parcă este de preferat „agonia” din timpul când scriam romanul, faţă de inconfortul psihic suportat acum.

20. 4. Progrese cu proza SF. Se pare că într-adevăr forma de viaţa cea mai convenabilă pentru mine este axată pe munca literară şi pe hobby-ul şahului. Este greu, chinuitor chiar, să scrii, dar parcă tot mai bine este decât să nu scrii.

Ar fi vorba să fac o călătorie în U. R. S. S. Curios lucru, nu prea am chef de aşa ceva. Potrivit mi se pare mai degrabă să merg la Constanţa, pentru a mă înhăma la căruţa unui nou roman.

Dureri ciudate în gât. Primăvara se consolidează cu o oarecare dificultate. O turturică instalată precar într-un copac din faţa geamului meu cloceşte cu o conştiinciozitate oarbă. Zilele trecute a bătut un vânt foarte puternic. Copacul se legăna, ea stătea ţintuită, parcă ar fi fost legată. Îi fac loc în povestirea mea. Merită.

Romanul ar fi pe calea cea bună. Promisiuni că va apărea pe hârtie albă şi nu pe hârtie de ziar.

Bancul cu patru bărbaţi aflaţi pe o insulă pustie. Nu departe se află o insulă plină de femei. Cel de 20 de ani se aruncă în apă şi înoată spre ele (rechinii îl mănâncă). Cel de 30 face o plută şi navighează în aceeaşi direcţie. Se răstoarnă şi este mâncat. Cel de 40 le face semne şi le îndeamnă să vină la el. Cel de 50 zice că preferă să le privească, de departe. Nu este chiar aşa.

Iată câte volume aş putea depune la edituri, dacă aş fi mai expeditiv: „Opera lui Marin Preda”, „În gară la Alba” (povestiri), „135  cărţi de debut”, „Autor şi personaj”, Despre literatura SF”, „Articole, însemnări”.

 

21. 4. Am scris 25 de pagini din „Fulgerul mental”. A mers foarte uşor, fiindcă mi-am închipuit că eu sunt personajul… Asta este un fel de soluţie a minimei rezistenţe.

Doamna E. M., „citită„ de mine după regulile caracterologiei, se dedă la manevre clasice, ca să spun aşa. Spre regret, nu mai sunt în măsură să reacţionez spontan, aproape reflex, ca pe vremuri. Acum sunt adeptul espectativei.

Următoarea mea manevră literară va fi lectura tezei de doctorat, în vederea unor mici modificări. Ar urma să închei această acţiune înaintea plecării la Constanţa.

Calmul grozav al lui I. N. vine din faptul că el nu scrie, deşi trece drept scriitor şi trăieşte în mijlocul scriitorilor. Calmul detaşat i se nutreşte din perpetua lui ironie adresată scriitorilor. În sinea lui, dispreţuieşte activitatea şi forma de viaţă a unui scriitor.

Sfinţenia este cel mai greu de simulat. M-am gândit la asta ieri, când am cunoscut un ins deosebit. El pretindea că este un iniţiat.

28. 4. Cântăresc toate posibilităţile, în afară de cea mai rezomabilă: psihastenie, o oboseală pricinuită de efortul „romanesc”.

Am încheiat povestirea. Are circa 30 de pagini şi este bunicică.

Ar trebui să nu mai scriu nimic vreme de cel puţin două luni.

Doamna S. C. – uimitoarea ei francheţe, atât de asemănătoare cu scrânteala…

Şahul este contraindicat pentru oamenii obosiţi. Drept urmare, voi continua să joc…

8. 4. A murit Pompiliu (Titi) Ciucăşel, 58 ani, văr de-al meu prin alianţă. Ieri a fost înmormântrea, la Araci. Am fost şi eu. Am reîntâlnit tot felul de rude, oameni ieşiţi din tinereţe, ca şi mine.

„Fulgerul mental” va apărea. La fel romanul „Curajul”. Acest titlu nu este prea rău, dar are cusurul unei lipse de originalitate. Eu am propus „Istoria curajului”, dar editura n-a fost de acord.

Ar urma să merg la Constanţa, pentru documentare.

Mă apasă o grozavă oboseala, la fel ca pe vremuri, la Braşov, când eram bănuit de o boală urâtă de tot.

La Bucureşti, căldură mare.

Proces la Braşov. Termen 15 mai. Ar trebui să angajez un avocat, dar n-o fac.

N-ar trebui să mai fac mare caz de aşa-zisa mea bătrâneţe. Această referire la trecerea timpului este atât de banală! A început să mă plictisească.

Ar trebui să le evit pe femeile venite la mine cu un anumit scop şi apoi derobate brusc de la ştim noi ce. Ori de câte ori se întâmplă aşa, mă apucă brusc o cumplită durere de cap. Trebuie să procedez aşa cel puţin până mă mai pun la punct cu psihicul.

Şi acum, fiindcă tot m-am gândit să nu mai scriu nimic vreme de două luni de zile, să mă apuc de o recenzie la o carte SF.

 

12. 5. Încet-încet, încep să mă îndrept către realizarea noului roman. Procesul, şahul, SF-ul trebuie să intre în hibernare, permiţându-mi să scriu.

La Constanţa, pe banii mei. Nimeni nu va crede că mă duc acolo pentru a mă documenta şi nu pentru a face plajă. Când iarna va veni, romanul va fi încheiat.

În rest, nimic deosebit. Intrarea mea definitivă în munca literară s-a produs. Cred că pot face această afirmaţie.

Inventarea unei planete; mai întâi, o enciclopedie a ei; să fie „existenţe” minerale; sau o lume cu animale şi plante fabuloase? Nume obţinute prin jocul aleatoriu al literelor. Proza porneşte de la datele encilopediei şi este, într-un sens, realistă. Sugestia, la Butor şi Borges.

Enervat fiindcă nu pot să joc într-un concurs de şah. Începe azi.

Obligat la plata sumei de 1000 lei pe lună.

5. 6. În aşteptarea începerii lucrului la romanul cu marea, mă ţin de nimicuri, abia având timp să observ trecerea înfricoşător de rapidă a timpului. Da, asta este chiar nefericita, jalnica existenţă de tip jurnalistic, teoretizată de mine adesea.

„Curajul” va apărea. Se pare că este cules aproape în întregime. Dacă omul se înfrânge pe sine, toate încep să meargă ca pe roate.

De adăugat la volumul de povestiri partea a doua din romanul „Balaban şi statuia”, cu unele ajustări stilistice. Astfel se va ajunge spre 300 de pagini.

Am „remediat”  textul tezei de doctorat. Acum trebuie dactilografiat şi predat la altă editură. Am lucrat atât de mult la acest text şi acum el nu poate să apară!

 

8. 6. Bulimia şi exacerbarea dorinţei sexuale ar fi efecte ale nesiguranţei de sine şi ale nevrozei.

Corectez şpaltul romanului. Nu este o carte prea grozavă. Cel puţin aşa îmi pare după primele 40 de pagini. Poate că pe parcurs această impresie se va atenua.

Ieri, o mică partidă de poker cu nişte centro-bucureşteni. Oameni de tot felul. Ei nu au nici-o problemă materială, dar bârfesc regimul politic. Mentalitatea lor este interesantă. Într-un fel confuz, ei se simt cu musca pe căciulă.

La mare voi pleca, poate, la 1 iulie. Poate că la următorul roman voi reuşi să obţin un stil mai fluid.

 

9. 6. Dintr-o carte de filozofie a ştiinţei scot ceva referitor la natura umană. Înţeleg că lăsarea în voia entropiei este cea mai dulce cu putinţă şi cea mai potrivită cu felul autentic de a fi al oamenilor. Încercările de raţionalizare n-ar fi decât acţiuni nefireşti, artificiale.

Am avut un vis SF! Apăruseră nişte fiinţe extraterestre. Semănau cu nişte dinozauri. Nuanţa lor verzuie  era vizibilă. După ce fiinţele au plecat, în urma lor a rămas un om oarecum modificat. Acesta stătea întins pe spate şi cânta!

Romanul meu, tipărit, are 368 de pagini. Iarăşi a ieşit prea subţire. Recitindu-l, constat că scriitura începe să devină sigură doar de pe la pagina o sută înainte! Ca şi cum până acolo ar fi fost vorba despre o încălzire! Pe viitor trebuie să ţin cont de asta. Pe de altă parte, este evident că un roman „de narator” m-ar avantaja cel mai mult.

Ideea ciudată că autorul unei cărţi extraordinare trebuie dispreţuit. Asta fiindcă a făcut un pact cu diavolul şi a plătit cu viaţa. Din această perspectivă, mult mai simpatici sunt autorii de cărţi proaste. Ei sunt nişte cetăţeni oneşti. Nu s-au consumat. Sunt intacţi!

 

29. 6. D. nu e înşela, se pare, atunci când spunea că G. K., amicul din Constanţa, nu m-a simpatizat niciodată.

În general, omul trebuie să conteze doar pe el însuşi şi pe cei plătiţi de el. Totuşi, lipsa catastrofală de generozitate a unora mi se pare uimitoare. Pentru un prieten, aş fi oricând în stare să pierd o noapte.

8. 7. Instalat în hotelul militar din Constanţa, binişor. Faţă de Petroşani, aici este lux. Oameni amabili. Mă supără doar un persistent sentiment de zădărnicie.

Firul principal al romanului este găsit, după numai o săptămână de reflecţie. O bună performanţă. Marea mea problemă este inserarea unor personaje militari.

Uimitoarea locuinţă a domnului Marin Porumbescu. Acest prozator paradoxal va deveni prototipul unuia dintre personajele mele.

Cred că nu voi mai scrie un al treilea roman cu militari.

Taman acum aş avea nevoie de o femeie, preocupată de nenumărate amănunte administrative.

Mama s-a operat. Scoaterea tijelor metalice din femur. Se simte bine.

Scenă penibilă cu doamna S. C. Stilul ei tipic pentru o intelectuală frigidă. Frigiditatea cheamă literatura sau poate invers.

Am marela avantaj că deţin o reţetă narativă de mine însumi descoperită. Nu-mi rămâne decât s-o aplic.

 

10. 7. Întârzie apariţia romanului meu.

Noua carte ar putea să aibă titlul „Temător, temerar”. Nu cred însă că le va fi pe plac celor de la editură.

În hotelul unde stau se află aproape în exclusivitate familii cu copii mici sau cel mult adolescenţi. Seninătatea fundamentală a părinţilor îmi aminteşte de aforismul propus cândva într-o discuţie prietenului meu Mircea. Toate necazurile psihologice ale omului sunt legate, într-un fel sau altul, de  îndepărtarea acestuia de la problemele legate de reproducerea speciei. Trebuie reformulat. Ideea este însă corectă.

Întrebarea numărul unul este cum să introduc personaje militari. O ofiţeriţă aflată în concediu? Amorul ei cu un ofiţer de marină?  Ce legături au aceştia cu scanfandrii?

Îmi amintesc de „racordurile” din „Risipitorii”. Firele narative luau naştere prin sistemul „din aproape în aproape”.

„Atamanul” de Vasili Sukşin. Un roman istoric ultratradiţional, cu dialoguri banale, nesfârşit de lungi. O carte de serviciu. Pare să fi fost scrisă pentru bani.

13. 7. Rectific cele spuse despre „Atamanul”. Începută banal, cartea continuă interesant. Însemnarea din 10 iulie am scris-o după ce citisem doar vreo sută de pagini. În ansamblu, impresia este puternică, iar conotaţiile actualizante pot fi multe. Stenka Razin este scos din zona motivaţiilor raţionale, cu efecte literare dintre cele mai interesante.

Vizită în port. Impresie de loc bun pentru lucruri mari, chiar colosale. Un port nu este o ceasornicărie. Ofiţeri de marină foarte simpatici, deschişi, părându-li-se firesc să fie sănătoşi şi s-o ducă foarte bine.

Un titlul pentru romanul meu: „Ţipete de pescăruşi”.

Doamna C. L. şi copilul său cu mai mulţi taţi.

16. 7. Aştept să plec „în mare” cu o navă.

De câţiva ani am impresia că lucrez în regim de suprasarcină, adică peste cheltuirea rezonabilă a propriei energii.

G. K. spune cam aşa. Dacă Dumnezeu există, înseamnă că este un multiplu de existenţe. Dacă nu există, este un multiplu de nimeni. Hm!

Încărunţesc tot mai vizibil.

17. 7. „Schema” romanului meu cu marea este aproape gata. Ca o contralovitură, pregătită de sinele meu (profund potrivnic actului de a scrie literatură) au apărut nişte semne de accentuare a nevrozei. Se spune că mediul marin n-ar fi potrivit pentru neurastenici. De vină ar fi şi faptul că tot aşteptând să plec „în mare” nu mi-am mai făcut programul yoga.

Salvarea strategică (revin la carte) a fost recurgerea la o structură de roman „civil”, cu tente de scriere bulevardieră (cerute de mediul unui oraş turistic, aflat în plin sezon). Marinarii mei vor apărea în afara serviciului, în chip de civili, oameni obişnuiţi. Pentru culoarea locală, voi introduce o descriere a bricului „Mircea” şi a unei nave a scafandrilor. Va fi suficient.

Un alt proiect literar. Să stau două săptămâni pe o platformă petrolieră şi să scriu un  reportaj. În acest scop, trebuie să discut la „Petromar”.

Dacă mă gândesc la rapida, prematura îmbătrânire mentală a tatălui meu (dar şi la cea a unchiului Aurel, fratele acestuia) aş putea bănui că şi eu trăiesc ceva similar, acum. Poate că nu, totuşi…

Este mult mai plăcut să scrii decât să te documentezi. Probabil că autentica documentare nu ar trebui să fie decât pura şi simpla trăire a propriei existenţe.

Va apărea în aceste zile A. B., o fată din Braşov. Calmul ei aparent pare a fi de bun augur.

Regula bună pentru mine ar fi următoarea. A nu se „executa” nici-o manevră de natură să bruieze atingerea scopului strategic. La fel se întâmplă la poker, unde o atenţie maniacală acordată poturilor mici poate avea efecte rele.

Dacă nu admit existenţa psihasteniei (pe urmele unor psihiatri) înseamnă că nu pot suferi de aşa ceva! Un paradox simpatic.

18. 7. Practicarea literaturii ar fi resimţită în subconştient ca un viciu, din moment ce este asociată cu diverse droguri (alcool, cafea, ţigări). Se cunoaşte faptul că viciile „merg” întotdeauna cel puţin câte două.

Nu s-a mai plecat în mare (aşa spun marinarii; nu spun „pe mare”).

Am auzit un banc. O nevastă îşi întreabă soţul, ofiţer, cum este în armată. Acesta îi spune: „Dezbracă-te!” Imediat apoi: „Îmbracă-te!” Şi tot aşa, de mai multe ori. Şi, la urmă: ”Vezi? Aşa este la armată. Nici nu te fute, nici nu te lasă!”

 

19. 7. Scrierea unui roman ar trebui concepută profesional, fără conotaţii emoţionale.

Idee de roman poliţist. Criminalul (sau un martor) suferă de o agnozie oarecare, dar numai în chip intermitent. Se află doar fiindcă detectivul îi stuzdiază ereditatea. „Agnoziile vizuale se însoţesc de regulă de ignorarea de către bolnav a deficitului de care este afectat, fapt care justifică termenul de cecitate psihică.” (P. Brânzei)

Toate tribulaţiile mele de autor provin dintr-o neîncredere în propriile posibilităţi de a „scrie” un narator realmente interesant.

Am afirmat în trecut că scrierea unor romane va fi agreabilă. A fost o iluzie. Acum vin cu o altă ipoteză, analoagă. Nu, zic, doar scrierea unui roman autobiografic va fi plăcută, mântuitoare chiar.

 

21. 7. Documentarea mea,  progrese onorabile. „Dulceaţa” se leagă, promite să se lege.

Mâine sau poimâine voi pleca „în mare”. Mă voi întoarce cu documentarea practic încheiată.

În orice caz, lucrul sub presiune de astă-iarnă nu mai trebuie să se repete.

Am trimis o vedere pierdutei  D. Singura trimisă de la mare. Am avut acest impuls şi i-am dat curs.

Mama se simte bine. Şi eu am început să mă simt bine, după-amiezele.

 

27. 7. Fulgerător, perioada mea de „concentrare” s-a dus, s-a mistuit.

Începând de marţi şi până ieri seară, am fost pe o navă a scafandrilor. Am avut rău de mare doar în primele trei zile. Concentrându-mă, am reuşit să-l elimin, astfel încât în a patra zi mi-am atras privirile oarecum binevoitoare ale oamenilor de pe navă. Aşa este omul. Nu preţuieşte din toată inima decât performanţele aflate şi la dispoziţia lui însuşi. Am văzut lucruri interesante, esenţiale pentru cine nu vrea să-şi rezume experienţa de viaţă la cercurile de scriitori. Am intrat, cu un mic submarin de cercetare, până pe fundul mării, la 50 de metri adâncime. Intrarea în port, noaptea, a fost ceva cu totul atrăgător, de vis. Ar trebui să scriu un reportaj despre această călătorie. Cred că mă voi apuca de el chiar azi, dacă nu pică M. Ea şi-a anunţat pentru astăzi sosirea.

Ideea de a veni la mare pentru documentare a fost foarte bună.

Ora 10,15. Încep să sper că M. A. nu va mai veni. Modul meu expeditiv de a vorbi (atunci când ea m-a chemat la telefon) se pare că i-a displăcut. În acest fel, ea se autoelimină. În plus, dovedeşte că nu are „organ” pentru înţelegerea unei situaţii excepţionale. R. n-ar fi greşit. Inteligenţa ar fi ajutat-o să înţeleagă că uneori farafastâcurile formale (pentru unii citadini, acestea fac esenţa existenţei) nu au nici-un sens.

Să nu uit. Am fost pe platforma petrolieră „Gloria”. Planul de a sta acolo 14 zile, în vederea unui reportaj, pare realizabil.

S-a mai ivit şi ideea unui roman de aventuri (scenariu de film), bazat pe defectarea unui submarin şi rămânerea lui pe fundul mării.

28. 7. Mi-au sosit prin poştă 10 exemplare din „Curajul”. Este, ca aspect, un roman în toată puterea cuvântului. Tipărit pe hârtie albă, de bună calitate, copertă sobră. S-a încheiat astfel (subiectiv vorbind) imensul meu efort.

A sosit şi M. A. Nu ştiu, realmente, ce să fac cu ea.

Ese o caldură infernală, doar seara pot ieşi pe stradă. Ies şi ziua, silit de „afaceri”, dar nu mă simt prea confortabil.

Acum urmează să iau câteva decizii. Să văd ce fac cu ideea cărţii despre platformă. Să aflu unde voi locui în continuare. Şi dacă, în general, mai rămân aici, unde sunt nevoit să suport handicapul căldurii.

Un plan ar fi următorul. Un drum la Bucureşti, pentru unele acţiuni necesare. Apoi, întoarcere şi încheierea documentării, inclusiv cea de pe platformă.

 

31. 7. M-am întors la Bucureşti de îndată ce s-au încheiat cele 30 de zile ale concentrării. Aici este o căldură cumplită.

Documentarea mea nu a mai fost atât de asiduă precum cea din Petroşani. Poate şi din cauza căldurii, năucitoare.

Am renunţat la ideea cu platforma, ar fi fost prea de tot.

Mi-au întrerupt rubrica la revistă. Era de prevăzut. Probabil voi renunţa să mă zbat în această privinţă. Din cauza nefericitei rubrici SF, munca la roman a fost mult mai dificilă decât în mod normal. Un autor de romane nu are neapărat nevoie de rubrici la revistele literare.

La Constanţa, probabil mă voi duce din nou prin septembrie-octombrie, pentru ajustări şi precizări de amănunte.

După numeroase banalităţi, M.   mi-a spus ceva interesant. În timpul actului sexual, a zis ea, am o atitudine interioară de ironie faţă de aspectele caraghioase, ridicole. Nu arăt însă, mă străduiesc să salvez aparenţele.  Zice că s-a înţeles bine cu un iubit al ei, fiindcă şi acela avea o atitudine asemănătoare faţă de act. I-am cerut amănunte asupra frigidităţii ei, atât de interesant declarată. Mi-a spus că nu poate (şi chiar nici nu vrea) să se concentreze pentru obţinerea orgasmului ei propriu. Halal!

14. 8. Am fost până ieri la Braşov, la mama. În fiecare zi am stat multe ore în parc, unde am jucat şah (cu o plăcere grozavă, de-a dreptul suspectă).

Acum sunt din nou la Bucureşti, pregătindu-mă să încep lucrul la noul roman.

Azi am fost la redacţie, spre a da nişte volume. De îndată ce m-am apropiat de Casa Scânteii, m-a cuprins o cunoscută stare de agitaţie. Am încercat de multe ori să domesticesc această stare, dar nu prea am reuşit.

M., o mignonă redutabilă, mi-a spus că, în mod special, atunci când a făcut amor cu mine s-a silit să obţină un orgasm (n-a reuşit). Acesta a fost omagiul ei pentru mine. Frigiditatea este ceva rău.

 

# Cu modestia necesară, precizez că finalmente a ajuns totuşi la orgasme copioase… Strigătele ei de mezzo-soprană cutremurau blocul de pe Ştirbei Vodă. #

 

Persistenta mea senzaţie că am de retuşat propriul meu fel de viaţă.

Probabil că defectul meu principal este impulsivitatea. Prin urmare, combaterea ei ar trebui, să fie obiectivul meu strategic. Obţin o zi reuşită doar atunci când reuşesc s-o domin. Asemenea zile îmi vor fi necesare, dacă vreau să scriu romanul următor. „Starea de impulsivitate” se instalează de regulă la redacţie, unde domneşte o atmosferă de febrilitate sterilă.

 

 

27. 8. Viaţa poetului-gangster, colegul meu de redacţie, ce temă ideală de roman!

Încet-încet, intru în postura psihică a celui capabil să scrie un roman.

Unele idei dintr-un articol despre odihnă. Omul trebuie să se odihnească făcând o treabă asemănătoare cu preocuparea sa principală. Agricultorul să lucreze în grădină, matematicianul să joace şah, muncitorul să „şurubărească” prin casă.

Autorul ce să facă? Ce seamănă cu scrisul? Lectura? Conversaţia? N-aş zice. Cel mai plauzibil este tot scrisul. Autorul de roman se va destinde, deci, scriind o povestire.

Fără dubiu, şahul este potrivnic literaturii. Nu pote fi considerat o activitate de relaxare pentru un autor. Sadoveanu avea probabil o mare energie, din moment ce reuşea să le îmbine. De menţionat şi că nivelul jocului lui era destul de modest, nu avea rigoare profesională.

Ar fi poate optimă alternanţa 6 luni literatură şi 6 luni şah, fără interferenţe.

 

6. 9. O femeie trecută prin multe eşecuri amoroase îşi descoperă antipatia pentru un fost pretendent la graţiile ei. Îl urăşte pentru că n-a fost destul de insistent. Ar fi putut s-o aibă şi chiar s-o ia de nevastă, dacă ar fi fost mai incisiv.

Joc într-un concurs de şah. Am renunţat la cafea şi ceai, fac gimnastică foarte conştiincios, mă simt înviorat. Constat din nou că şahul este singura activitate capabilă să mă determine la austeritate.

Titlu de roman SF: „Pantocrator”. Despre o entitate supraplanetară. El are un echivalent caricatural într-un autocrat de pe Pământ. Acesta din urmă munceşte o ţară întreagă.

13. 9. Am făcut 7 puncte din 11 posibile, într-un concurs de juncători având categoria I.

Acum mă voi apuca de roman. Şahul cade până după decembrie.

Voi opera unele ajustări, voi muta seara gimnastica yoga. Dimineaţa voi face restul exerciţiilor. Crosuri, de 3 ori pe săptămână, pentru început.

Renunţarea la televizor. Zilnic, 30 minute, treburi administrative, inclusiv cumpărături. Raţionalizarea telefoanelor. Ocolirea evenimentelor accidentale. Atitudine adecvată la redacţie.

Pot spune că scrierea noului roman îmi apare ca un obiectiv nemaipomenit de dificil, aproape utopic.

O lume a tututor posibilităţilor. Un invers al furnicarului. Anarhie desăvârşită, evolutivă. Spre ce merge? Ar trebui să fie o lume de artişti, iubitori de gratuităţi. Ar trebui să lipsească mizele (bogăţie, putere, plăcere). O lume fără conflicte, din moment ce nu nu există mize. O lume a cristalelor. Poate că n-ar fi interesantă pentru nici-un pământean. Cititorii reali caută doar extrapolări ale problemelor lor. Cum ar arăta lumea anarhiei? Cam aşa:

– n-ar avea probleme energetice;

– membrii societăţii respective ar fi practic nemuritori;

– ar fi conectaţi la câmpul universal;

– şi-ar manifesta creativitatea în moduri artistice;

– ar plăsmui ficţiuni, la nesfârşit?;

– n-ar avea sentimente?

Absenţa conflictelor este însă prohibitivă. Ar fi posibile doar cele amoroase (fără sentimente?) şi filozofice.

Planeta respectivă să ia informaţii de pe Terra. Să le vehiculeze la nesfârşit. Ca şi cum o populaţie de imobilizaţi ar combina la nesfârşit scenarii fictive, pornite de la informaţii reale. Umor?

Pentru „Pantocrator”. Întrupări istorice ale acestuia: Buddha, Hristos. Şi un anonim de tipul Grobei, personajul lui  N. Breban. Pantocrator să fie o însumare a creierelor umane  aflate aflate în stare de funcţionare. Voinţa lui de a lua legătură cu propriile sale componente, foarte greu de realizat.

 

17. 9. A scrie un roman-disculpare. Naratorul să fie un tată denaturat. Se justifică faţă de fiica sa. A părăsit-o pe când ea era foarte mică. Ulterior s-a comportat faţă de ea într-un fel nepotrivit, prea uscat şi rece.

Este suficient să nu mă preocup de şah pentru ca productivitatea mea literară să crească în chip sensibil. Şahul (aşa cum îl înţeleg eu) este un mare consumator de energie, deci un lux.

Noul roman va fi scris. În mod aproape sigur, va fi o „carte de narator”, scrisă la persoana întâi.

L. C. îmi dă telefon, se invită la mine şi apoi îmi spune că va trebui să-i decontez taxiul! Mă consideră un bărbat bătrân, bun de plată. Parţial, are dreptate.

19. 9. Un roman SF despre o familie de albine. Dificultatea ar fi implantarea unei conştiinţe de sine, în colectivitate sau doar în unii indivizi. Eventual, de integrat aşa ceva în „Pantocrator”. Conştiinţa de sine a unui stup să existe, dar să nu fie capabilă de a relaţiona cu oamenii şi nici cu indivizii componenţi ai stupului. Filozofia supravieţuirii, atât de expresiv ilustrată de insecte. Geniul insectelor de a nu evolua şi de a nu pieri.

Scriu o povestire amuzantă, pentru un almanah. Pornesc de la schema din „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.

Din Bertrand de Jouvenel, „Progresul în om”: „Iată o temă pentru un autor de romane ştiinţifico-fantastice: cea a unei societăţi care nu ar fabrica decât efemerul, din ce în ce mai efemer şi care, într-o zi, ar fi surprinsă în această stare de imposibilităţile concrete de reînnoire”.

Cea mai bună activitate vicariantă pentru autorul de literatură pare a fi lectura. Aceasta ar fi şi „încălzirea” optimă.

Pentru „Enciclopedia unei planete”, termeni din limba volapük.

 

21. 9. Totul este să reuşesc a evita „mutările impulsive”. Trebuie să urmez până la capăt planul fiecărei zile.

Azi, reluarea crosurilor. Cu extremă prudenţă.

O bună activitatea vicariantă este şi lucrul la proiecte literare mai puţin dificile.

C. L., doamna cu copilul, dă lovitura socială,  confirmându-mi propnosticul cu privire la stilul ei de atac.

S-a întâmplat că lecturile şahiste (adică punerea pe tablă a unor partide şi poziţii din cărţi şi reviste) au căpătat tendinţa de a înlocui lecturile de profesionist al scrisului. Am ajuns să citesc destul de puţin.

În condiţiile unui psihic de om preocupat asiduu de lecturi literare, activitatea mea are deveni mai naturală, mai puţin căznită.

 

23. 9. Poate că un om reuşeşte  să se cunoască mai bine pe sine, analizându-şi comportamentul din copilărie.

Succesul izolează. Este ca în politică. Dacă ai avut succes, trebuie să treci în tabăra celor asemenea ţie. Foştii tăi comilitoni te repudiază.

La şah şi în viaţă nu-mi rămâne decât să-mi combat impulsivitatea.

Bancul cu văduva şi prietenul răposatului. Tocmai reîntorşi de la cimitir, el începe anumite demersuri pe lângă ea. Femeia acceptă, dar pune o condiţie: „Încet şi trist, te rog!”, spune ea. Să nu uit de personajul meu, seducătorul, logodnicul de profesie, specialist în participări la înmormântări.

Plătesc, timp de cinci luni de zile, câte 2000 lei lunar. Nu regret. Este ceva în genul unei luări de sânge. Uşurează şi simplifică existenţa.

Poimâine, clipa decisivă în privinţa unei anumite edituri.

 

24. 9. Ideea de a transforma „Fulgerul mental” într-un scenariu de film. Să fie povestea de iubirea unui sportiv aflat în amurgul carierei sale. Eventual a unui automobilist, capabil să mai concureze şi după 40 de ani. Să obţină tinereţea pentru o perioadă foarte scurtă de timp? Mitul creativităţii poate fi mutat din domeniul scrisului într-unul de concepţie materială. Câştigarea unui concurs internaţional de către un virtual ratat al profesiei sale (arhitect?).

 

28. 9. Regula „neforţării” zilelor presupune să ai un program, dar să nu-ţi calci pe inimă atunci când simţi că te lasă puterile.

Titlu de povestire poliţistă: „Naşul lui Balaban”. Detectivul-literat dă peste unul mai pătrunzător decât el.

1. 10. Azi ar urma să încep munca la roman. Trebuie însă să corectez mai întâi dactilograma textului despre Marin Preda (chinuita, dar nu slaba mea teză de doctorat).

Am mai spus-o, ideea este să nu dau drumul din mână decât unor texte perfecte (din punctul meu de vedere). Fiindcă altfel trebuie să dreg tot timpul diferite greşeli din trecut. Pe de altă parte, această reparare poate oferi o interesantă formă de viaţă. În fond, este tema secolului: a repara greşeli ale altora şi concomitent a comite propriile greşeli.

Dacă omul reuşeşte să stea la masa de lucru între 4 şi 6 ore pe zi, lucrurile încep să se urnească.

Pentru a fi un om aproape satisfăcut, trebuie să reuşesc a mă trezi dimineaţa pe la ora 5, să fac cros, dar nu şi tahicardie.

Dactilografa mi-a bătut catastrofal textul monografiei despre Marin Preda. S-a întâmplat aşa fiindcă, după cât se pare, ea este o fiinţă preocupată doar să salveze aparenţele. Ea a simulat că dactilografiază.

5. 10. În continuare, lucrez la corectarea dactilogramei. Dacă respectiva dactilografă n-ar fi atât de săracă cu duhul, aş putea s-o suspectez că a încercat să-şi bată joc de mine.

Faulkner s-ar fi apucat de scris pentru a câştiga bani (avea datorii). Am bănuit de multă vreme că în mesesia aceasta nu contează impulsul iniţial (mobilul). Pe parcurs apare (sau nu apare) ceva de felul unui perfecţionism. Eşti prins, nu mai poţi da din mână lucruri mediocre. Aşa ceva se întâmplă când un handicapat se apucă de gimnastică medicală şi apoi, după ce s-a făcut sănătos, îi dă înainte şi devine campion. Supracompensare.

Telefoane de la Lucia C. Rudele ei i-au recomandat-o mamei mele în chip de posibilă noră… Până la urmă o să rezulte că „fecioara” este o femeie energică şi rutinată aflată aproape de sfârşitul carierei, aflată în căutare de „port liniştit”. Poate greşesc.

 

12. 10. Am terminat, în fine, de corectat textul cărţii despre Marin Preda. Chinuitoare treabă! Mai ales că au fost două exemplare.

Acum lucrez la „rafistolarea” unei povestiri destinată unui volum. Poate că ar trebui să las totul la o parte şi să mă apuc de roman.

R. este la spital, pentru o mică operaţie.

Am reluat crosurile, gimnastica, yoga, dar starea mea de spirit tot nu este prea grozavă. Deprimant este în primul rând faptul că locuiesc într-o casă atât de modestă. Probabil că „aşa mi-a fost dat mie” (vers dintr-o romanţă).

La radio, ceva despre cartea mea. Tocmai atunci s-a întrerupt curentul şi n-am putut asculta.

Ar trebui să fac un experiment. Să trăiesc un timp, străin  de orice acţiune dictată de lăcomie. Pare a fi dificil se stabilit ce ţine de aşa ceva.

 

14. 10. Amuzantă discuţie telefonică. Lucia C., „pretendenta”, mi-a povestit despre suferinţele ei legate de actul sexual. O precizare. O cunosc pe acestă fată doar de la telefon. Ideea ei este că un soţ bătrân ar fi mai bun fiindcă n-ar solicita-o sexual prea mult! Probabil să fie trucul clasic cu frigiditatea. Această meteahnă dispare la momentul oportun.

Cât de greu este să dregi un text vechi! La fel de dificil pe cât este să reînnozi o legătură ruptă cu ani în urmă. Literatura, ca şi viaţa, trebuie să fie făcută din episoade distincte. În fiecare episod trebuie să dai tot ce poţi şi apoi să-l abandozeni pentru totdeauna.

Când se va pune în mişcare romanul meu despre marinari, scafandri şi pescăruşi? În curând.

16. 10. Vehiculare de informaţii – aparent un act de inteligenţă. Creativitatea, în schimb, este urcatul pe o scară. Unii rămân la prima treaptă. A. U. emite o mulţime de informaţii, dar nu mă convinge. Inteligenţa ar fi o emisie selecţionată de informaţii.

Seara. Ne bătură irlandezii la fotbal!

 

18. 10. SF-ul este legat de mine precum scaiul de câine. Mă voi duce la Lugoj, la o consfătuire. Mi s-a cerut un articol. Propun rubrici şi mi se acceptă.  A zis bine nea Avi, astrologul de la Braşov, cu vreo 15 ani în urmă, apreciind că în această direcţie aş avea cele mai bune şanse de realizare prin literatură.

Cât priveşte romanul, nici nu prea ştiu ce să mai zic. SF-ul este un joc simplu şi destul de găunos. A scrie un roman, după cum s-a văzut, este cu totul altceva.

Pe la redacţie, oameni extrem de bolnavi, deşi au vârste cam ca a mea. Se pare că după 45 de ani „supravieţuirea creativă”, ca să zic aşa, devine ceva cu totul excepţional.

Ideea mea de a mă ocupa de critică SF (în rest, trecând drept prozator) n-a fost prea rea. Un fel de ratare profitabilă a carierei mele de critic literar.

 

20. 19. Poate că soarta mă ironizează, obligându-mă să devin un performar al cărţilor groase. Vocaţia mea o fi fost textul de mică întindere, foarte elaborat.

Biata R.! Stă la spital şi simte pe pielea ei ce înseamnă să refuzi a emigra în Germania! Trăieşte bulibăşeala uzuală, respiră oxigenul nostru de diletanţi frenetici!

Pregătesc volumul de povestiri. Se pare că numai în ultimii doi ani am început să mă exprim mulţumitor în proză. Sunt bune şi unele texte din „Lumea lui Als Ob”. Totuşi.

Parcă mă văd peste câteva săptămâni „împănându-mi” romanul cu lungi psaje din acest jurnal, cu panseuri îndoielnice! N-ar fi decât un nou semn de slăbiciune, nimic mai mult.

Lucia, geniul ei de fiinţă născută în zodia Gemenilor şi înzestrată pentru relaţii interumane. Duplicitatea ei naturală.

Corectând o proză mai veche, de fapt rescriind-o, îmi dau seama cât de multă meserie de prozator am învăţat scriindu-mi cele două romane. Editura Militară m-a transformat, pur şi simplu, într-un prozator. În jurul anului 1980, deşi mă credeam grozav, lăsam să-mi scape multe stângăcii şi chiar greşeli.

R. renaşte pe zi ce trece. Este vorba să iasă poimâine din spital.

Vedere de la Irinel. Pare cu totul înstrăinată de viaţa din România.

Doamna C. L. şi-a luat un poet de 50 de ani (se presupune, bănos). A căpătat morga unei parvenite.

 

22. 10. Moartea lui Marius Robescu. Avea, cred, 43 de ani. Stop cardiac, a murit în somn. Cred că el era ultimul intelectual şi artist adevărat din redacţie, după dispariţia lui Grigore Hagiu. Viaţa în redacţie va deveni şi mai tristă.

 

25. 10. Ar urma să plec în URSS. Se pare că voi refuza. Actuala mea acţiune de „strângere şi lipire a cioburilor” ar fi grav perturbată de o asemenea acţiune.

Atac frontal al domnişoarei Alina U. Am reuşit să-l resping, fără pierderi. Deosebirea mentalităţilor este ceva tulburător. Uneori întrevezi abisurile incompatibilităţii.

Înseamnă că sunt în stare să şi refuz. Alina este o fată frumoasă. Actualmente, bună pentru mine este R., cu nervii şi pulpele ei de oţel.

Îi voi da încuvinţarea fiicei mele pentru plecarea în străinătate

Aforismul de la ora 5,55 dimineaţa. Decât să fii a cincea roată la căruţă, mai bine să nu fii roată.

 

5. 11. De găsit profesii asemănătoare aceleia de dictator. Una ar fi cea de dirijor. Şi acesta are puteri discreţionare.

Mi-a apărut „În gară la Alba”, o povestirea mai nouă. Un text nonSF despre suferinţele unui bărbat cam bătrâior.

În aprilie, mi s-a tradus în Bulgaria „Vocea” (un text SF special, o parabolă a impotenţei masculine). Am văzut şi revista respectivă. Arată bine.

Scriu acum un text SF pentru un concurs. Am fost la Lugoj, la confătuirea SF. Le fac pe toate, în afară de roman…

Să nu uit de teoria „micului abuz”. În dictaturi, actele discreţionare sunt molipsitoare, devenind, la nivele mici, caricaturale, dar reale.

6. 11. Steaua – Honved 4-1! Excelent episod!

Idee SF. La sfârşitul expansiunii sale, Universul va începe să se contracte. Dacă ar exista martori conştienţi, ar asista la o derulare inversă a evenimentelor, probabil mult mai rapidă. Asta presupunând că etapele contracţiei ar fi aceleaşi cu ale expansiunii, dar aşezate în ordine inversă.

Am încheiat o proză SF: „Cei şapte din Himalaya”. Vreau s-o public cât mai repede, fiindcă ideea ei este grozavă. Este ca şi cum aş patenta o invenţie.

 

8. 11. Kasparov – Karpov: 12-11. Mâine este ultima partidă. Am pariat că va fi un rezultat de egalitate, iar Karpov va rămâne campion mondial, spre a dovedi încă o dată atotputernicia sistemului.

Sunt pe cale de a alege o formulă neobişnuită, pentru „micul” meu roman. Este cea din povestirea „Cvartet”, dizolvată în „Curajul”. Într-un asemenea caz, textul va deveni o vorbărie nesfârşită despre scrierea unui roman, despre preliminarii şi fişe, va aduna reflecţii etc. Un fel de reportaj despre ficţiune. Ar apărea două nivele de ironie. Cea a autorului, faţă de personajele sale, precum şi cea a naratorului (acesta îl ironizează pe autor, un personaj printre altele). Avantajul ar fi autenticitatea. În fond, „domeniul” scrierii unui roman îmi este cel mai bine cunoscut. Aici pot fi cel mai puţin convenţional.

Ar mai rămâne o problemă tehnică: introducerea unor fragmente de jurnal (răsuflatul truc). Cum să apară aceste bucăţi? Cine să fie autorul lor? Naratorul? Sau autorul-personaj? Să le scrie ca atare? Sau să dezvolte câte o temă în chip de digresiune?

Cel puţin două modalităţi distincte în ceea ce priveşte inserţiile eseistice. Una, referitoare la problemele literare ale autorului-personaj. A doua, de speculaţii politice-istorice-sociologice, a lui Profet.

9. 11. Citesc Balzac. El nu se decidea să povestească, pur şi simplu. Imagina, mai întâi, o conversaţie între nişte oameni inteligenţi; în cursul acesteia apar diferite relatări. Proust a depăşit cest stadiu, trecând direct la istorisire. Aşa ar trebui să fac şi eu.

Tema zeiţei îndrăgostite. Ea renunţă la nemurire, pentru a se căsători cu un muritor. Întâlnire cu tema SF a iubirii ca vis al dizolvării entropice. Iubirea ca vis entropic. Anihilarea sistemului prin iubire, adică prin moarte. „Dulcea moarte” a poetului. Ar fi o stricare a unui sistem individual, dar poate pătrunderea într-un sistem binar (format din doi oameni). La tema morţii prin iubire se adaugă cea a participării prin entropia proprie la moartea Universului.

Echivalentul unui autocrat: un şofer de autobuz. Abuzurile lui. El preia puterea de la şeful grupului de turişti şi îşi face de cap.

Altul. Un regizor. El face un film după o utopie. Autoritatea sa artistică se transformă într-una politică, totală. Se adaugă şi tema „insulei pustii”, unde se nasc raporturi de putere într-un grup uman închis.

12. 11. Citesc Balzac. Cu 150 de ani în urmă, oamenii stăteau mult mai bine cu nervii decât cei de azi. Motivul principal o fi fost sentimentul de securitate materială. Mai sunt şi altele (unii se ruinează, sărăcesc). Înclin să cred că resortul principal este pur psihic. Respectivii aveau, pur şi simplu, suflete mai tari. Nobleţea, atât de mult invocată de Balzac, asa şi pare a fi, sub acest raport: calitatea unor suflete de a fi tari într-un fel anumit, implicând un fel de desăvârşire interioară.

Marca nobleţei autentice, la Balzac, este (şi) un mod anumit de a înţelege şi de a trăi sexualitatea, anume de a o ridica pe deplin la nivelul conştientului, şi astfel a o purifica.

Ar trebui să mă edific asupra scării reale de valori din literatura română de azi. Unele dintre subtilităţile acestei scări îmi scapă.

Adoptarea unei grafii impersonale, cu imitarea literelor de tipar, semnifică dorinţa mea de ordine, simţită sufocant în aceste zile.

 

13. 11. Cred că voi adopta stilul improvizaţiei sincere. Doar el nu mă stresează. Astfel risc să nu apară cartea, dar nu şi să mă îmbolnăvesc de ulcer duodenal.

O primă cronică la „Curajul” – relativ nefavorabilă. Dacă nu eşti situat pe un palier superior al vieţii literare, nu mai poţi spera la succes, atunci când ai vârsta mea. Asta nu mă va împiedica să merg înainte.

Un fapt înduioşător şi ridicol. De o vreme încoace, spre seară, mă atacă bulimia. Doar azi mi-am dat seama că aşa ceva mi se întâmplă doar atunci când mă găsesc singur, în trista-mi g