Furia zilelor

Jurnal adnotat (1972 – 2012)

 

I

2012

1. 2. Aş fi putut să subintitulez această carte “roman cu personaje reale”, asumându-mi o contradicţie   în termeni. Argumentul principal ar fi fost  faptul că, în jurnal, mulţi oameni nu sunt doar menţionaţi, ci şi analizaţi psihologic.

Un alt argument pentru plasarea jurnalului în sfera ficţiunii sunt multele proiecte literare ivite în text. Dacă admitem că acestea fac parte dintr-o categorie literară de sine stătătoare, încă neomologată academic, vom conchide că jurnalul tinde să iasă din sfera documentului.

Textul conţine destul de multe expresii în limbi străine. Am considerat că traducerea lor ar fi diminuat savoarea alăturărilor. Atunci când nu le cunosc, cititorii le vor deduce sensurile din context. Iar atunci când aşa ceva nu va fi posibil, vor binevoi să le traducă.

La textul iniţial, realizat între 1972 şi 2012, am adăugat adnotări, scrise exclusiv în 2012. Acestea apar cu caractere distincte şi sunt jalonate cu semnul #.

 

*

 

1972

7. 4. Nu se mai poate, trebuie să încep un jurnal aproape zilnic. Scopul lui ar fi să nu mai fac literatură şi totuşi să scriu. Un  fel de terapeutică, în genul homeopatiei.

Oamenii mari scriu în însemnările lor zilnice cu cine au luat masa sau cum a fost recepţia unde au participat. Nu ştiu de ce o fac. Eu, în schimb,  constat, cu o satisfacţie de natură neclară, că aceste rânduri nu sunt produse pentru a fi tipărite. Asta în ciuda faptului că orice text se poate transforma în literatură. Uite, chiar acum îmi trece prin minte că aceste însemnări pot deveni începutul unui roman scris la persoana întâi.

Se pare că jurnalul intim axat pe autoanalize şi pe filozofări mai mult sau mai puţin reuşite, o specie literară în cele din urmă,  este practicat de  neprofesionişti şi de veleitari. Profesioniştii nu-şi consumă gloanţele în vânt, ei trec autoanalizele în texte publicabile. Vorbesc foarte mult, în schimb, cu omologii lor.

Satisfacţia adusă de conversaţie este greu de explicat. Mulţi scriitori importanţi au fost nişte vorbitori foarte buni. Caragiale, de exemplu. Poate că în cazul lor apare şi plăcerea perversă a nimicirii unei literaturi potenţiale. Vorbind, distrugi ceea ce spui. Este un spectacol neronian.

Iar acum mă voi culca, celibatar confuz, aflat într-o jenantă ambiguitate filozofică. Sinistră creatură mai pot să fiu! În fiecare clipă îmi trece prin minte cum aceste însemnări pot fi folosite în romanul început în urmă cu vreo trei ani. Singurul lucru bun al său este titlul: „După-amiaza unui celibatar”. De ce nu, în definitiv?

Ce frumoasă activitate! Să scrii un jurnal intim unde nu se vorbeşte despre femei, deşi, în mod evident, numai despre acestea ai dori să relatezi!

Asemenea însemnări au, pe de altă parte, un aer de sterilitate. Sunt sunt de fapt publicabile? Există expresia: „Pe tot ce punea mâna se transforma în literatură.” Am o părere prea bună despre mine? Poate.

Oricum, dacă nu putem ieşi din literatură, atunci cel puţin să intrăm mai adânc în ea!

Iată o abundenţă a semnelor de exclamare. Asa înseamnă că am un zăcământ de exclamaţii nefolosit.

Voi consemna un eveniment ciudat, chit că am terminat de scris pentru astăzi. Mai bine nu. Să-l lăsăm să se piardă,  neconsemnat.

 

9. 4. Este greu să realizezi însemnări zilnice, precum Maiorescu.

Un literat preocupat de succes (înţeles astăzi exclusiv prin câştiguri băneşti) este un hibrid între supleţea strategică necesară în viaţa cotidiană şi rigiditatea unui iubitor fără condiţii al frumosului.

Am primit de la profesorul Ciopraga o scrisoare binevoitoare şi două formulare. Completarea acestora este necesară pentru înscrierea la doctorat. Voi alege pentru examene critica literară românească între cele două războaie mondiale şi literatura contemporană (în privinţa acesteia din urmă,  lucrurile sunt mult mai simple). Al treilea domeniu va fi estetica. Trebuie să fac trei referate. Primul ar putea fi „Marin Preda şi critica” sau, spre a fi în spiritul noneseistic al bătrânului profesor, „Critica despre Marin Preda”. Acesta ar putea să apară mai întâi într-o revistă „serioasă”, fiind lung. Un altul ar putea fi despre „Ideea de ficţiune în critica şi estetica românească”. Al treilea: „Conceptele criticii române interbelice”. Examenele: literatura română după 1944, octombrie 1972; estetică, martie 1973; conceptele criticii române interbelice, octombrie 1973.

Este vorba, apoi, despre un plan detaliat al tezei de doctorat. Trebuie trimis acum. A premedita o lucrare până în cele mai mici amănunte, presupune o concepţie descriptivistă, noneseistică. Eseistul ştie doar de unde pleacă, dar nu şi unde ajunge. Cercetătorul „ştiinţific”, invers. El le ştie pe toate de la bun început. Iată un lucru trist, la fel ca şi altele asemenea, ţinând tot de convenţii. Am însă o vârstă convenţională. Să fiu deci convenţional.

O interpretare neaşteptat de profundă îmi furnizează D. Cu o bună intuiţie, zice că înjurătura de mamă ar fi un ritual de anulare, un blestem. Foarte exact spus. A-l băga pe cineva în mă-sa înseamnă a-l desfiinţa, a-l anula, a rosti o incantaţie magică. Omul este făcut, pe planul limbajului, fictiv. Devenită azi un clişeu banal, înjurătura era la la origine ceva foarte grav.

 

10. 4. Am terminat planul detaliat al tezei de doctorat. Ştiu ei, bătrânii, ce ştiu!  Redactând dificilul plan, mi-au apărut în minte o serie de idei viabile. Printre acestea, punerea întregii opera a lui P. sub semnul luptei dintre tată şi fiu, precum în acel vechi monument literar german. Acesta ar fi stratul cel mai adânc al operei.

Am reluat gimnastica şi fac eforturi de-a o continua.

Înţelepciune indiană: oricine este genial între 4 şi 6 dimineaţa. Bioritmologia spune, în schimb, că între aceste ore slăbiciunea fizică este extremă. Se produc cele mai multe decese din cauze naturale.

Ceva despre M. Fără punere în scenă, după toate regulile, nimic nu reuşeşte între oameni. Nu-i vorbă, relaţia cu ea mi se pare nepotrivită. Nu ştiu de ce perseverez.

Sunt pe drumul cel bun în lucrarea de licenţă despre orbi (scrisă pentru bani).

De citit N. Mărgineanu, “Psihologie şi literatură”, cu bune sugestii pentru lucrarea mea despre M. P.

În acest jurnal, scriu un roman, la persoana întâi? Sau distrug o literatură potenţială?

“Tandra indiferenţă a lumii.” (Camus)

Prea multe acţiuni dezagreabile.

Într-o relaţie amoroasă,  unul dintre parteneri, femeia sau bărbatul, trebuie să fie curvă, adică să-i facă pe placul celuilalt, pentru a-l păstra.

Senzaţia de surpare foarte rapidă a vremii dispare când scriu ceva pasionant. În schimb, textele scrise fără plăcere îmi aduc un oarecare succes.

 

16. 4. Este dubios sa ţii un jurnal intim.

Autorii fără vocaţie literară sunt dezinvolţi, convinşi că literatura este doar o chestiune de rutină. Sunt joviali, grafomani, relaxaţi. La fel sunt jurnaliştii, cred.

Cărţile proaste sunt rude pretenţioase ale comentariilor jurnalistice.

Ştirile nude nu pot fi proaste, ca literatură.

Orice cuplu parcurge o “grădină a potecilor bifurcate”. În orice moment se poate destrăma sau poate rezista.

 

26. 4. Adesea forţa reală dă greş acolo unde abilitatea reuşeşte.

Unii învaţă  tandreţea precum o limbă străină.

Să nu aştept nimic cu tot dinadinsul. Oricum va veni.

Surparea sinistră a zilelor.

Ciopraga este de acord cu toate propunerile mele. Scrie şi el o carte despre Preda.

 

5. 5. Este curios cum îmi reuşesc toate planurile pe linie profesională. Am aflat că am fost primit membru definitiv în Uniunea Scriitorilor. Chestie neaşteptată de mine şi cu atât mai puţin de alţii. Recomandarea lui P., ea a făcut totul, după câte se pare. Bine zicea astrologul, trebuie să am mai mult curaj.

 

7. 5. Constat la mine, dacă este să fiu perfect sincer, o neglijenţă funciară. Aceasta pare a fi trăsătura profundă a modului meu de-a fi.

Viciosul nu poate fi decât neglijent, finisarea nu-l interesează. Doreşte să-şi atingă rapid  ţelul.

Savoarea acţiunilor dubioase!

Să fi diplomat, să spui ce trebuie când trebuie.

Nu daruri, atenţii! Numai un om superior apreciază cum se cuvine un dar mare. Unul mărunt te va urî, deoarece  va crede că aştepţi o recompensă.

Din partea mea se cere o mai mare eleganţă. Aceasta ar putea contracara negijenţa.

 

8. 5. Am primit premiul Asociaţiei Braşov a Scriitorilor pentru “Incursiuni…” (7000 lei), datorită unui incredibil joc al hazardului. Acest premiu m-a înviorat în mod considerabil. În fine, o bucăţică mai nutritivă după şirul nesfârşit de ciupeli meschine.

La Bucureşti, am avut câteva sclipiri de diplomat. De fapt, eu însumi mi-am dat premiul. Simt, spre regret, cum mă îndepărtez de literatură şi mă angrenez într-o cursă pentru bani.

29. 5. Nu se produc evenimente deosebite. Sau poate m-am blazat într-atât încât nu le mai recepţionez.

Este curios cum Braşovul mă îmbolnăveşte, literalmente.

Într-un anumit fel, pot să mă consider lămurit în aceea ce priveşte cariera literară în România. Am publicat cărţi, am luat premii, am intrat în U. S., ca membru definitiv. După aceasta nu mai poate să urmeze decât rutină. Fără viaţă personală, fără acel necesar instinct al punerii în scenă, navighez în derivă. Tot ce pot face efectiv este să încerc transplantarea mea la Bucureşti. Şi asta nu pentru că aici n-ar fi bine. Dimpotrivă, o sinecură ca aceasta de aici nu prea pot spera să găsesc. Dar simt o nemaipomenită nevoie de schimbare. Devorantă. În acest scop îmi fac haine şi abonament la tren. Până una-alta, trebuie să predau două cărţi încă în vara aceasta. Cea cu sfera şi o altă culegere de articole critice.

Se pare că D. a avut dreptate când a spus că sunt damnat să nu mă pot limita. Alţii se instalează  solid în literatură, precum nişte melci în cochiliile lor. Asta ar trebui să fac şi eu, dar nu reuşesc. Alte instanţe iau decizii pentru mine. Poate că e mai bine aşa. În orice caz, e de arătat că literatura nu este o prea mare scofală.

 

31. 5. Azi e finala între Ajax şi Internazionale. Constat că mă simt perfect în afara literaturii. De vreo câteva zile nu mai lucrez aproape nimic şi mă simt incontestabil mai bine. Timpul trece în toate cazurile. Se pare că Braşovul îmi este totalmente nefavorabil sub raportul climei. Să mă mut deci la Bucureşti. În rest, nimic deosebit. Poate doar faptul că D. este de o mare francheţe în a-mi arăta că nu reprezint cine ştie ce pentru ea. Probabil că este un soi de tactică puerilă. Întotdeauna exagerăm, când vrem să minţim pe cineva. N-o mai cultiv. Mă complac în singurătate, în mod lesnicios. După treizeci de ani,  vorba poetului, te trezeşti instalat comod, placid, răcit aproape cu totul, într-un tren. Acesta te duce undeva sau mai degrabă te poartă pe un traseu circular. Ce să zic? Sunt mai tot timpul bolnav; când prind o zi sau câteva ore mai bune, mă bucur foarte tare, ca un dobitoc. Probabil că sănătoşii sunt fericiţi de-a dreptul.

M., completamente cretină, dar  de luat în considerare pentru tocmai această calitate, L., fiinţă francă, dar parcă asexuată. Acum voi vedea ce se poate face cu A., ingineră, intelect mediu, doritoare de aranjamente avantajoase, cu bazin superb. Problema principală rămâne totuşi faptul că sunt un om bolnav. Să fie al dracului de Braşov!

 

2. 6. Iată şi luna iunie, venită fără greş, fără ezitare. Continuu să nu fac nimic şi mă simt din ce în ce mai bine. Spre regret, s-a ivit din nou lucrarea cu orbii, pentru nişte retuşuri. În rest, nimic în afară de boală. O neputinţă aproape cronică de a mă lansa în eforturi prelungite.

 

8. 6. Limfocite 44%. Un medic zice că e benignă chestia. Articole de complezenţă, două cronici, interviuri. Problerma nr. 1, cea medicală. Nr. 2, dinţii. Plus cele două volume.

După o perioadă de febrilitate (datorată probabil premiului primit) urmează căderea în extrema cealaltă. Sunt cuprins de un calm laborios. De ce să mă grăbesc?  Într-adevăr, de ce? Voi scrie  scrisori cumpănite şi texte înţelepte. Sper să regăsesc plăcerea de a migăli pe text, aproape  pierdută, de când cu frenezia asta publicistică.

L. C. zice că sunt în planul ferm. La fel spune doamna P.

Mi-a apărut un articol trunchiat şi cu numele pocit în „Scânteia tineretului”. Chiar şi aşa, faptul este pozitiv. Am expediat întrebările pentru interviuri.

 

14. 6. Peste puţin timp, voi avea 33 ani. OK, deocamdată. Cheltuiesc bani mulţi, cu o mare dezinvoltură. Mă felicit pentru această calitate.

O femeie măritată, A., 23 ani, şi-a înşelat amantul cu mine. Femeie frumoasă, dar trăită prost şi deci obişnuită cu umilinţele.

În rest, merge bine. Îi fac curte lui D., o fată atât de frumoasă!, cu o convingere suspectă.

Femeile nu mai vor, de la o vârstă în sus, decât avantaje materiale. Acest fapt nu este nici trist şi nici vesel.

Debuşeu literar, mai ales pentru produse de serie. O alunecare spre o postură de tip deştept, o pierdere treptată  a şanselor unor scrieri de mare ţinută intelectuală. Ce să fac, voi fi eventual un bătrân cult, dar fără idei.

Se apropie scadenţa luptelor cu P. Sunt calm şi cumpătat, pregătindu-mă să o primesc pe I. la redacţie, cu mama ei furioasă şi vindicativă.

15.  6. Am fost propus pentru o călătorie în Ungaria, de către U.S. Joc poker tot timpul. Voi apărea la televiziune.

 

17. 6. Vara sunt parcă alt om. Am mai multă energie.

Cartea lui C. este perfectă în prostia ei. Reprezintă însă o epocă literară, cu toate servituţile ei. Se ştie dinainte ce se poate întâmpla. O voi avea în vedere pentru eseul despre literatura proastă.

Una dintre caracteristicile autorului de literatură proastă este neîncrederea în personajele sale; din acest motiv, le exagerează, socotind că doar în acest fel vor ajunge în atenţia cititorului.

18. 6. Românii, damnaţi să improvizeze la nesfârşit, să nu fie  profesionişti în nimic.

Pronosticul lui D. (coleg de facultate) în legătură cu damnarea mea de-a nu mă putea opri la nimic se adevereşte pe zi ce trece. În materie de literatură, este predominantă nemulţumirea faţă de tot (cunoştinţele mele, cuprinsul cărţilor, puterea de a le parcurge). Totuşi pot spune că mă interesează ideea de literatură. Când nici asta nu mă va mai interesa, voi putea să-mi scriu memoriile, fiindcă relaţile mele cu literatura vor fi încheiate.

În rest, femei, jocuri de cărţi, vederea acţiunilor altora la televizor, blazare etc.

20. 6. “Corn de vânătoare” de Al. Ivasiuc. Autorul este livresc într-un mod abil. Clişeele sunt mascate bine sub o horbotă analitică, ideile sunt clasice. Asemănare de spirit cu poezia lui Doinaş. A doua povestire literaturizează ideea că tăcerea este superioară discursului. Prima este un soi de eseu despre politică. Şi a doua poate fi citită în această cheie. Un personaj ucide pentru a sluji un scop politic, al doilea vorbeşte în acelaşi scop. Ambii au revelaţia ţesăturii urâte de sub faţa frumoasă a covorului. O obsesie a autorului: forţa  dominatoare a bărbatului. Toate personajele masculine sunt urmărite de ea, ca şi în celelelate cărţi ale lui Ivasiuc. Eseuri despre politică, ca ocupaţie legitimă a maturităţii.

 

25. 6. O motiv de enervare fără nume pluteşte în atmosferă.

O povestire de Borges este tradusă, probabil din franceză, în Ateneu: “Văduva Ching – pirata”. Eterna temă a victoriei cuvintelor (ficţiunilor) asupra realităţii nonlingvistice. Parabola este foarte subtilă. Două flote aflate în conflict aşteaptă timp îndelungat. De pe vasele împăratului se îndreptă către vasele piratei un stol de alcătuiri din trestie şi hârtie. Pe acestea este scrisă fabula dragonului. Acesta a iertat vulpea, în ciuda răutăţilor acesteia. Până la urmă, văduva Ching, pirata, este înfrântă de aceste răvaşe zburătoare ce poartă “fabula înceată şi confuză cu un dragon care – dintotdeuna – cică proteguise o vulpe, cu toată nerecunoştinţa şi desele-i fărădelegi”. Văduva se predă, zicând: “Vulpea […] caută scutul dragonului”.

 

29. 6. Iau lecţii de franceză vorbită de la dr. S., pensionar. El ar fi trăit pe vremuri la Paris. Astăzi a apărut şi soţia lui. Ea a jucat în mod excesiv rolul femeii de lume.

Am făcut înregistrarea pentru televiziune, vorbind liber despre „Efemeride” de Paul Anghel.

 

30. 6. D. mi-a scris o scrisoare, greşindu-mi numele de familie. Asta dovedeşte cât de lipsiţi de energie sunt oamenii de la o vârstă în sus. A te interesa în mod real, adânc, de cineva implică un efort destul de mare. Superficialitatea ar fi deci un mod de autoapărare folosit de oamenii slabi.

Chiar viaţa mea tinde să-mi probeze intuiţia că lumea alunecă încet, dar decis spre ficţiune, alterând contactul nemijlocit cu realitatea.

Vârsta aduce, la femei mai repede, probabil, un fel de disperare, o neputinţă de supravieţuire în singurătate, un răspuns flatat şi încântat la orice ofertă sexuală. Este de fapt condiţia femeii uşoare, neprofesioniste. Dacă eu n-aş avea preocupări literare, probabil că la fel m-aş  comporta.

Ar trebui ca fiecare zi să fie un etalon de reuşită  şi nu o  succesiune gâfâită de căutări ale unor succese uşoare şi găunoase.

Omul matur alege lumea sau, mai precis, lumea îl alege pe el. El nu mai poate opta. Prins într-o ţesătură de necesităţi ce devine tot mai deasă cu trecerea timpului, el devine o crisalidă afectiv inertă. Oamenii tineri nu se simt bine coabitând cu lumea, ci cu un alt om, de sex opus (de preferinţă). Cel matur se simte bine în lume, pe stradă, la film, la restaurant, în acele locuri unde este absorbit, depersonalizat.

Ar trebui să fac tot timpul ceea ce realmente doresc. Asta e.

 

1. 7. O prietenie mincinoasă şi superficială ne leagă. Blazaţi într-ascuns, ne dăm mâna cu gândul aiurea, ne împreunăm fără convingere, nu ne despărţim niciodată definitiv. Aceasta este atitudinea cerută de lume. În interiorul acestor reguli, eşti lăsat în pace să faci ce vrei. Fără efuziuni, fără iubire, într-o defensivă obosită şi devitalizată, salvând aparenţele din când în când. Întâlnirea lui M. (curvar, om de nimic) cu o curvă (fiinţă probabil strângătoare, dar şi mai probabil dezorientată nedorind decât un orgasm sau măcar un contact uman) este exemplară. Ei schiţează gesturile prieteniei, le mimează şi apoi se despart, pentru a se uita unul pe celălalt după câţiva paşi. Să urmez exemplul acestui mare om lipsit de  amintiri; pentru el lumea are în fiecare clipă o nouă şi inedită configuraţie.

 

# Acest amic al meu a decăzut rău de tot, în anii următori. A devenit un homeless şi murit la 62 de ani, ucis în bătaie de tovarăşii lui de pahar, oameni din aceeaşi categorie cu el. El este autorul unei fruste vorbe de spirit. Citez: “Ce este iubirea? Un maţ băgat în alt maţ.” #

 

Eşecurile mă înviorează mai mult decât succesele. Semn rău?

Luptă pentru supravieţuire şi nu pentru succes progresiv realizat.

 

3. 7. Relaţia mea cu D. Ea nu poate refuza. Acesta este cusurul ei. Drept urmare, trăieşte cu mai mulţi bărbaţi, fără să fie o curvă. Îmi iese de la inimă, dar mă simt legat de ea printr-o prietenie derivată din intuirea unei damnări comune.

Se dovedeşte că doar femeile uşoare mă interesează şi îmi pun probleme. Celelalte sunt banale şi mă plictisesc.

 

# Această domnişoară destul de frumoasă, în vârstă de circa 28 de ani, cu prenume luat parcă dintr-o cronică vikingă, era elegantă şi manierată. Lucra la un ziar, ca secretară a unui şef sau ca redactor. Când îi observai stilul de mare doamnă, n-ai fi zis că este atât de accesibilă. Dumnezeu să mă ierte, dar îmi amintesc cel mai bine faptul că avea moliciunea unei femei la patruzeci şi cinci de ani. Din motive necunoscute, carnea ei tindea să devină flască, mult mai repede decât ar fi fost normal. M-am străduit s-o “servesc” (expresia amicului meu M., amintit mai sus) cât mai bine, dar nu prea am micşorat entropia universală prin acuplările noastre, nu multe la număr. #

 

12. 7. Mă aflu la Sinaia, unde lucrez la “Sfera”. Constat că atunci când îţi foloseşti intens intelectul îmbătrâneşti parcă văzând cu ochii.

Când scrii roman, nu mai simţi nevoia să ţii un jurnal.

Lumea este etern disponibilă,  omul, nu, spre regret.

Un titlu de eseu: “Refugiul în clişeu”. Când scrie, rosteşte sau trăieşte un clişeu, omul are o curioasă senzaţia de uşurare.

 

15. 7. D. n-a venit la Sinaia, la mine. N-am ce să fac. Trebuie să mă mulez după lume, să iau din fiecare situaţie doar ce poate da, nu mai mult. A face lucrul cerut de moment. Ce greu este!

 

17. 7. Reîntors seara de la Braşov, după o cursă furibundă. A ieşit P. de la închisoare. Mi-a scris o epistolă rezonabilă. Reîncep acţiunea “Sfera”.

22. 7. Subiecte de articole. Este de preferat literatura genială, dar şi cea genial de proastă. Ambele au structuri acuzate şi sunt echilibrate. În ambele cazuri autorii sunt foarte siguri de ei. Primul datorită geniului său, al doilea prin convingerea sa de om prost că totul este simplu şi rezolvabil. Clişeele seamănă între ele prin însăşi calitatea lor de a fi clişee.

Cultura criticului. Totul din ceva, ceva din tot. Bătrânul profesor cerea obiectivitate, în interviul luat de mine. Ce fel de obiectivitate? Aceea a unui numărător al boabelor de nisip?

Plouă grozav de tare. Mi-am amintit de tatăl meu şi l-am pomenit în romanul despre sferă. De pe acum ştiu să mor, dar nu înainte de a acţiona. Dacă nu pierdeam o groază de bani la pokerul mecanic, aş fi dus-o foarte bine aici. Ploaia zilnică îmi prieşte, după cum şi singurătatea.

Alături stă un tip la cincizeci de ani, probabil homosexual. Asta mai lipsea. Îmi face curte cu discreţie. O s-o chem pe D., pentru a-l demobiliza.

Lucrez şi la romanul poliţist comis într-o primă formă de S. Textul acestuia pare scris de un robot programat sumar pentru realizarea unui roman poliţist.

Seara. E curios cum atunci când nu discut cu nimeni simt nevoia să scriu mai mult în acest jurnal. Explicaţia ar fi acumularea unui val de cuvinte. Acesta trebuie să se reverse undeva.

 

25. 7. Am pierdut 300 lei la pokerul mecanic. M-am întors la Braşov.

 

30. 7. Dureri de cap în urma unor partide de şah. D. (alta decât cea amintită mai sus), misterioasă, nu vine când o chem.

Împănez “Sfera” cu noi episoade.

Telefoane A. şi M. Ce bine este să ai 33 de ani! Nu-ţi pasă.

 

31. 7. D. m-a ameninţat la telefon că vine, dar n-a venit.

Scriu la “Sfera”, descoperindu-mi tot mai mult un gust pentru proză. Sunt infernal de obosit.

R. a spus că vine poimâine, pentru a profita de mine. Mai că-mi vine să scriu: “De n-ar veni!”

“Scrinul negru” nu este un roman clasic eşuat, ci altceva, cartea unui narator  dedat la  savurarea clişeului literar. Acesta   se distrează cu prefabricate  scoase din literatură. Romanele lui Călinescu nu sunt eşuat realiste.

 

7. 8. Sunt la Neptun, unde deja am fost respins de o româncă urâtă, dar cu corp frumos.

 

10. 8. La Constanţa am găsit-o pe M., cunoscută la Sinaia. Mă va vizita.

În autobuz, am discutat cu o pereche de francezi volubili, cu concepţii de viaţă foarte nete (colţişorul cald). Am cunoscut o studentă în anul al II-lea la Pediatrie în Bucureşti, cu aer de şoricel patetic şi ochi albaştri.

Mă gândesc adesea la I., această mică ghinionistă.

 

30. 8. Nimic de spus, totul de făcut. Cu o menţiune. Atunci când eşti sănătos.

Am mai luat un premiu literar! Al C. C. al U. T. C., pentru ”Vocile vikingilor”. Un nou concurs de împrejurări mi-a adus circa 8.300 lei. În schimb, sunt bolnav şi inimaginabil de blazat.

Am dat un examen pentru doctorat (formalitate) şi mi-au respins un referat (era realmente prost).

Am constatat că oamenii doresc să pară foarte ocupaţi. În realitate, nu fac cine ştie ce scofală. Se simulează mult.

Azi, un bărbat prost îmbrăcat îşi cumpăra un ceas scump. Se plasa la un nivel de trai fictiv.

Să mă însor, pentru a intra în jocul de-a aranjatul problemelor şi de-a cumpărarea unor haine de piele?

1973

 

1. 1. Un revelion banal.

Literatura nu poate fi făcută fără o angrenare totală. Este o  fiară acaparatoare.

 

14. 1. Îmi fac diverse haine. Trăiesc cu o furie ciudată şi o grabă inexplicabilă. În acelaşi timp, am dorinţa de a lucra cât mai meticulos.

Seara, simptomele de nevroză se estompează şi chiar dispar

Vărul meu A. îmi spune o frumoasă parafrază, găsită de o femeie: „Ce-a fost n-a fost!” Este ilustrată ideea că trecutul nu există. Implicit, este negată posibilitatea literaturii de a exista.

22. 1. Am o grozavă sete de a acţiona. Când apăs acceleratorul până la refuz, sunt vesel, sociabil, afabil, fac concesii. Deci cu motorul în plin, aceasta ar fi regula. A funcţiona câţiva ani în regim de suprasolicitare pare a fi una dintre condiţiile unui succes minim, elementar. Pentru asta, trebuie însă sănătate.

9. 2. Element nou: necesitatea de a restructura volumul de la Editura Eminescu. Se vor adăuga 80 de pagini. Aceasta împinge în viitor toate celelalte operaţiuni literare.

Împăcare cu A., fiinţă preţioasă, la fel de indecisă ca şi acum câţiva ani.

18. 3. Trebuie să recunosc, nu sunt prea grozav. Doar acum, când banii s-au dus, am reînceput să acţionez la cote înalte.

Am predat volumul la „Eminescu”. Nu se ştie ce o să iasă.

„Sfera” mi-a fost restituită pentru a doua oară. Va trebui s-o refac sau s-o dau la altă editură.

Banii, iată ce este necesar pentru a putea naviga decent prin viaţă.

Am telefon. Toate se aranjează, dacă dăm tinereţea în schimb.

M-a vizitat S., vărul meu de-al doilea de la Comloş. Acum termină o facultate tehnică, cheleşte, are vreo 4-5 dioptrii, 25 de ani. Este intimidat şi vag dispreţuitor în legătură cu ciudata mea profesie. Pare liniştit, fără prea mari elanuri mondene şi moderne. A fost un student slab şi acum se cam miră cum de termină totuşi facultatea. El nu ştie că aşa trebuie să fie. Uica M., bunicul lui, 83, bea răchie şi fumează „Mărăşeşti” în continuare. Nana L., 79, bunica lui, este sănătoasă. Sora lui, D., face călătorii în străinătate şi se perfecţionează în ale stomatologiei. Este avantajată de celibatul ei.

 

19. 3. Se pare că sunt un gaffeur înnăscut şi tot ce pot face este pe calea forţei şi nu pe cea a supleţei. N. este supărat pe mine. Acum şi T. s-a şifonat. Trebuie să repar aceste relaţii.

Doar să sfărâm totul în calea mea, nimic altceva. Morala ar fi următoarea. Să fim furibunzi, dar să tăcem dracului din gură!

Publicistica este dărâmătoare. Dacă omul nu este atent, în scurt timp se face ţăndări.

D. (2) mă sperie prin inteligenţa consumată în acţiunea de a mă lua de bărbat. Sau poate mă înşel, poate este doar inteligenţă, pur şi simplu.

Există o plăcere a muncii intelectuale, pierdută de publicistul furibund. A nu avea tot timpul câte un articol de predat este plăcut. Dar Arghezi? Poţi face şi una şi alta doar dacă te scufunzi, efectiv, în literatură.

 

28. 3. Este important să nu te grăbeşti. Cred că savurarea senzaţiei de negrabă este una dintre plăcerile maturităţii. A-ţi câştiga posibilitatea de a nu te grăbi este o mare realizare. De precizat că o astfel de stare implică o constantă luciditate, fără  paroxisme. Pe de altă parte, a fi un jurnalist cumpătat, laborios şi calm este o contradicţie în termeni.

Azi, mergând pe stradă, m-am gândit că grăbiţii realizează un avans artificial, iar cei lenţi au doar în aparenţă un handicap.

2. 4. Orice zi este ceva foarte fragil. Se poate strica nespus de repede. Dacă nu eşti atent, se duce în neant, jalnic de rapid şi de steril.

Este greu să fii în acelaşi timp critic literar şi om monden.

11. 4. Crosurile mele matinale continuă.

Constat (redactând, cu fişe, un referat pentru doctorat) că este o plăcere să lucrezi încet, fără să fii gonit din urmă de biciul stupid al jurnalisticii.

Prietenele mele au început să-mi ceară bani sau intervenţii. D. mi-a pretins „bani de buzunar”. E. mi-a solicitat, cu tandreţe, 200 lei. Mi se par cereri rezonabile, având în vedere faptul că nu le pot oferi timpul meu, fiind ocupat. Neavând timp, trebuie să am bani. Aceasta pare a fi logica situaţiei.

E. declară că nu o prea interesează ce face cu mine în pat. În acelaşi timp, îmi cere bani. Poate că mai logic ar fi să intre în rolul femeii îndrăgostite sau, cel puţin, ataşate. Ei bine, nu. Atitudinea ei dominantă este blazarea.

 

12. 4. „Cunoaşte-ţi defectul principal!”, spune Gracián. La mine, acesta ar fi o scăzută capacitate de concentrare. Am tot timpul tentaţia de a întrerupe munca.  De aici, un randament scăzut.

17. 4. E. mi-a dat telefon, în fine. Femeile rămân sentimentale (sau fac carieră).

Am încheiat referatul despre variantele în proza lui Marin Preda. Unul dintre cele mai bune lucruri scrise de mine în ultima vreme.

Încep refacerea „Sferei”. Învăţ pentru examenul de estetică. Crosurile mele continuă.

M-am întâlnit pe stradă cu M., mai lividă decât oricând.

 

18. 4. Recitesc „Sfera”. Ciudat de consecventă ambiguitate, de tip kafkian. Nu pot publica romanul unui sentiment. Trebuie să-i scot pe oameni de sub autoritatea ficţiunii (asta ar fi parabola din roman). Forţa centripetă a sferei trebuie deci temperată prin elemente centrifuge. Sfera să fie un obiect (fiinţă?) de provenienţă extraterestră. Nu poate să comunice cu oamenii, dar reuşeşte să-i uimească.

9. 5. Am refăcut şi am predat „Sfera” (130 pagini). Am luat de la „Eminescu” eseurile, ca nedemne să apară. Propunere pentru o carte de sinteză: „Tipuri umane şi conflicte în proza de azi”.

De reţinut imaginea auditivă a papagalului dintr-un plop de lângă blocul meu. El striga în mod repetat „ta-ta”, la ora 6 dimineaţa.

 

12. 5. De primit bani de la: „Orizont”, „Astra”, „Tribuna”, „Drum nou”.

Texte vor apărea în: „Luceafărul”, „Tomis”, „Orizont”, „Viaţa românească”, „Scânteia”.

Am certe afinităţi cu gândirea lui Lukács, dar mai ales cu aceea a lui Goldmann.

26. 5. Nota 7 la examenul din cadrul doctoratului (de trecere). Ironia celor de la catedră. Mi s-a respins din nou referatul. Urmează să fac ceva zdrobitor sau să mă retrag.

Ion Hobana, referat pozitiv pentru „Sfera”. De la Editura Eminescu, nici-o veste.

 

2. 6. Am fost la Bucureşti, la o şedinţă de birou a Uniunii Scriitorilor (în locul lui Dan Tărchilă). Lucruri neinteresante. U. S. se dovedeşte a fi, în mare, o organizaţie a impostorilor. Tagma unde am nimerit nu este de invidiat, dar poate aduce bani.

Am lucrat la romanul scris în colaborare cu S.

Am cunoscut o altă D., fiinţă rurală, blondă, maternă, ardeleancă, studentă la Bucureşti.

Crosurile mele matinale au devenit ceva uzual.

 

8. 7. Diferite maladii uşoare.

D. sprintează către mine. Probabil „mi-a pus gând rău” (în sens matrimonial).

Lucrez de o vreme şi cu haltere.

Refuz oferte de colaborări ocazionale.

Am fost la Cluj, după D. (blonda din tren). Fiinţă insignifiantă, vizitată de un ins insignifiant, subsemnatul.

A te însura: a-ţi asigura spatele şi a renunţa să mai dai lupta.

La Cluj oamenii păreau mai relaxaţi decât cei de la Bucureşti. Ardelenii beneficiază de viaţă!

13. 7. Voi pleca la Bucureşti poimâine. Nevroză accentuată. Spre seară îmi este mai bine.

Cartea despre proză mi se clarifică în minte. Ar fi vorba mai ales despre evoluţia ideii de literatură.

20. 8. Am stat la Bucureşti vreo două săptămâni. Voi merge în Polonia şi apoi în Ungaria. ”Sfera”, aceptată la Direcţia Presei. Culturism. Muşchi.

D. atacă frontal.

La „Junimea”, o culegere de articole. Depinde de I. D. Bălan. Contract pentru „Ideal şi operă”. Monografia Zaharia Stancu, la Editura Albatros, în planul propus. L., recidivă violentă.

„Balaban şi statuia”, la două edituri, cu promisiuni vagi. „Dispariţia unui contabil”, la pagina 60.

 

24. 8. „Dispariţia…”, la pagina 85.

În U. S. A., un om aflat în pană de maşină, pe o şosea din deşert, a făcut semne o zi şi o noapte maşinilor. N-a oprit nici una. Atunci s-a împuşcat.

Crosuri zilnice.

 

1. 9. Terminat „Dispariţia…” (circa 150 pagini). Discuţii cu S., pentru un nou proiect de roman poliţist.

D., în stil conjugal, vine zilnic la mine, procurându-mi bucurii intense. Ori autenticitate, ori artă perfectă (ceea ce este acelaşi lucru).

Încep indispoziţiile mele de iarnă. Prostatită, colită, probleme dentare, nevroză, palpitaţii. Iată un bilanţ promiţător.

Înapoi nu se poate da, pentru simplul motiv că acolo este haosul, neantul. În schimb, înainte sunt toate posibilităţile.

La 23 august m-a vizitat nea Grigore, parcă îmbătrânit şi secat de puteri. Se pare că energia ţine de o anumită vocaţie. O ai sau n-o ai. El îşi leagă viaţa, în sens rău, de cea nevestei sale, dintr-un masochism moral (sau aşa ceva).

D. spune că oamenii greşesc atunci când cred că anumite scopuri pot fi atinse prin mijloace simple.

 

17. 9. Am fost în Polonia (întâlnire între autorii SF din ţările socialiste). N-am fost prea impresionat.

Înainte de plecare, D. Iubirea tinde să treacă pe un plan secundar, în ziua de azi. Prea multe relaţii, prea multe ocazii, prea multe presiuni şi atacuri asupra insului. În felul acesta, singura iubire posibilă este una de curvă. Cineva îl place pe altcineva, fără ca acest fapt să excludă acuplările cu alte persoane. Am trăit aşa ceva.

20. 9. Se pare că toate marile mele iubiri îmi dau, la un moment dat, câte o blenoragie. Dacă acest pronostic se va confirma, înseamnă că viaţa prezintă simetrii.

Scrisoare de mulţumire de la Ciopraga, în urma unei cronici scrise de mine.

Volumul de la „Junimea”, inclus în plan. Se pare, în urma telefonului dat de I. D. B.

Toate se aranjează, în mod straniu.

Doamna Ureche, mari obiecţii la romanul scris de mine în colaborare cu S. Îl trimit la „Dacia”.

7. 10. După o vizită de o săptămână în Ungaria. În cele din urmă, marile probleme omul le rezolvă luptând cu el însuşi.

Cererea de amânare a examenului de doctorat, aprobată.

Relaţia cu D. intră pe un făgaş bine trasat.

 

9. 10. M-am angrenat într-o serie de acţiuni ţinând de publicistică (interviuri, anchete etc.) Vor aduce bani, dar mănâncă timp.

Orice lucru început trebuie dus la capăt, chiar dacă una dintre marile plăceri ale vieţii pare a fi lăsarea lucrurilor în paragină, doar pe jumătate realizate.

12. 10. A sosit contractul de la „Albatros”, pentru monografia Zaharia Stancu (6 coli). Aspect pozitiv.

Am scris o cronică la V. Râpeanu. Acum scriu una la Nicolae Dragoş.

Este într-adevăr curios cum tentaţia literaturii şi criticii proaste devine tot mai puternică pe măsură ce trece timpul.

A telefonat Rodica C. (destinul Rodicilor este ca prin măritiş noul lor nume să fie cacofonic). Interesant de urmărit în atitudinea ei de cercetătoare în domeniul cartofului este felul  cum îi priveşte pe cei din categoria mea. Un fel de hibrid bizar între condescendenţă şi admiraţie.

Am amânat interviul cu Ion Hobana. Chestiunea este deosebit de incomodă.

Lungimea însemnărilor de azi se datorează silei de a mă apropia de nefericita recenzie la N. Dragoş.

 

14. 10. Am terminat cronica la N. D. Am scris una  similară la C. Sturzu (la fel de valoros).

16. 10. Am fost furios, văzând cum Irina Petrescu, într-un film românesc, vorbeşte exact ca D., atunci când este în postura de îndrăgostită. Ar trebui să mă consolez cu faptul că există un ritual al munciunii în această lume şi nu trebuie să ceri mai mult decât de la tine însuţi.

 

23. 10. Am fost la Bucureşti, cu corectura. Am primit amănunte despre dicţionarul unde ar urma că colaborez. Am revenit împreună cu D., un înger.

Va urma o pauză, fiindcă sunt dărâmat.

19. 11. Nea Grigore mi-a scris că oamenii nu se tem de moarte, ci de faptul că nu vor lăsa ceva în urmă.

A apărut „Sfera”. D. spune că are coperta prea colorată, pentru a fi şi bună. Excelentă remarcă!

M-am înscris la un cerc de karate. Concurs tenis de masă. Sănătate medie. Reparaţii dentare. Lipsă palton.

20. 11. Sufăr de gelozie retrospectivă. Singura soluţie ar fi să recurg la alte femei. Mă simt bine doar când D. este aici.

Am avut o discuţie despre acele respectivele vechi evenimente cu G. B. Vorbele se rostogolesc, accentele de sinceritate se succed, reuşite de glasuri catifelate. Bărbaţii nu pot trăi singuri. Cine vrea certitudini este un om slab. Trebuie să trăim cu tot sexul opus, să nu ne oprim la o singură persoană.

Mincinoşii subtili spun extrem de multe adevăruri. Ei mint numai pe o porţiune îngustă. Copeşit de adevăruri, omul nu mai poate discerne.

Povestea mea cu D. Iniţial, ea n-a avut deloc sentimentul unei iubiri. A făcut sex cu mine în mod sportiv. Apoi eu i-am dat un semnal că mă aflu într-o situaţie specială, fiind animat de acel dramatism specific numit iubire. Ea a reacţionat cu multă spontaneitate. Apoi lucrurile s-au petrecut precum într-o avalanşă, începută printr-un bulgăre de zăpadă, aruncat în joacă de un copil. Acum am ajuns într-o situaţie ciudată. Un neintelectual ar rezolva într-un fel totul. Eu, căcăcios, mă complac în această stare greu de suportat.

D. vine la ora unu, zburând ca orice înger. Această ştire m-a calmat cu totul. Ce pot să fac!? Iată ce: mă rad, procur cafea, încep să scriu, pentru a câştiga un ban.

 

1974

 

2. 1. Intelectualul este o persoană fără trecut şi fără viitor (ca reprezentant al unei categorii).

În perioada scursă de când n-am mai scris în jurnal, am publicat nu ştiu câte articole, interviuri şi anchete. Am militat pe la diverse edituri, în favoarea manuscriselor mele. Am fost declarat suspect de limfocitoză malignă.

3. 1. În ceea ce priveşte relaţiile umane (de orice fel). Unul dintre parteneri trebuie să fie cel înşelat. Situaţia aceasta poate fi depăşită doar printr-o formă de fanatism (una dintre acestea este iubirea). Unor fanatici nu li se va părea niciodată că au dat prea mult.

16. 1. Promisiune nouă de la Grecea. Ăsta minte de îngheaţă apele.

De la o vârstă, lucrurile se schimbă. Omul nu mai vrea să învingă, ci doar să supravieţuiască.

Hans Baldung Grien (1484/1485 – 1545), „Plângerea Mariei”, pânză aflată în Muzeul din Budapesta. M-a impresiont foarte.

17. 1. „Nu văzuse micul oval care se termina într-o bărbie ascuţită şi expresia pătimaşă de dezamăgire […] El nu văzuse că timp de trei ani ochii ei îl pândiseră aproape cu o disperare calculată, asemănătoare cu aceea a unui jucător hărţuit. Şi apoi într-o seară o văzu, se uită la ea. Fata îi vorbi brusc şi cu brutalitate de căsătorie. Fără nici un preambul sau vreo prevenire.” (Fulkner, „Lumina de august”.)

În această carte, F. arată că singurul act cât de cât important este naşterea. Aşa şi este, cred. După ce a născut, femeia nu mai are nevoie de bărbat. El poate să moară, cu condiţia să-i lase femeii mijloace de trai. Tot ce nu ţine de aceasta, inclusiv caritatea, este teatru şi simulare. Nu există iubiri în sine. Oamenii se preferă sau cred că se preferă doar pentru ca femeile să poată naşte. F. zice că rolul bărbaţilor este de-a dreptul penibil şi că ei n-ar trebui să se implice prea mult în dragoste, pentru că femeile, oricum, n-au nevoie de ei decât în circumstanţele de mai sus. Femeile, zice F., sunt ca nişte păienjeniţe. După actul sexual, îşi devorează partenerii. După naştere, femeia are o seninătate în veci intangibilă pentru un bărbat. Soţul devine un fel de câine credincios şi este suportat cu îngăduinţă doar pentru serviciile aduse. Aşa ceva se deduce din cartea lui F., de unde mai rezultă că, atunci când face din relaţiile cu femeile o problemă existenţială de prim ordin, bărbatul nu dovedeşte decât că este un dobitoc. Bărbatul nu este sortit să se dizolve în probleme de alcov (domeniu unde, oricum, femeia este infinit mai abilă). El este menit acţiunii. În lupta încheiată prin procreere, bărbatul nu are nici-o şansă de victorie. Drept urmare, nu trebuie să intre în această luptă.

De ce să fii umilit după ce, în fine, femeia a reuşit să te determine s-o fecundezi? Este  umilinţa suferită de o slugă. Dacă nu cumva este bogat, bărbatul devine efectiv sluga soţiei sale. El este un învins şi poate să moară.

Adaug pentru D., cititoarea acestui jurnal. Poate că umilinţa de-a deveni slugă ascunde cea mai mare bucurie. Poate că oprimatul domn Raluca, vecinul meu de perete, este fericit, animat de bucurie creştină, are trăirile unui cal bătrân. Bătut pe crupă de stăpânul său, calul nechează uşor, tremurat. Poate, într-adevăr, toţi nefericiţii din lume suspină pentru că nu sunt slugile nimănui.

Am obţinut a doua notă pentru categoria I la şah.

18. 1. Doamna Raluca strigă demenţial. Acesta este un semn de fericire. Lumii întregi i se semnalează că femeia trăieşte foarte ancorată în prezent. Amabil şi perfect este doar insul cu prezentul anulat, în numele unui viitor nebulos. Femeia perfectă trăieşte secvenţial, ca şi cum n-ar exista viitor. De aici şi satisfacţia sumară oferită de provizorat. Certându-se cu soţul el, femeia optează vehement pentru el. Orice amabilitate ar fi o trădare. Paradoxuri de înţeles.

Toate duc la concluzia că femeia contemporană trebuie să fie curvă, spre a fi valoroasă pentru un bărbat. Viaţa de azi nu poate fi dusă în regim de sinceritate. Doar minţindu-l, poţi să-i arăţi o preferinţă convingătoare cuiva. Femeia de azi nu mai este convinsă că trebuie să stea o viaţă lângă acelaşi bărbat. Suportă o asemnea situaţie doar în regim de minciună. Acesta ar fi unul dintre efectele virilizării suportate de femeie. Adică femeia stă lângă cineva doar dacă are un teritoriu personal, secret. Acest teritoriu se reclamă, în mod ciudat, chiar din temeiul asocierii celor doi: viaţa sexuală.

I-am dat telefon lui D., la cămin. N-am găsit-o.

Sunt bolnav. Am şi oarecare febră. Lucrez la capitolul despre proza lui Zaharia Stancu. Am emis o teză pornită din structuralism: omul este vorbit de o structură aflată în exteriorul său.

Resimt un calm nemaipomenit, specific perioadelor când sunt bolnav.

Voi merge acum pentru a juca ultima partidă din acest concurs.

 

19. 1. Am pierdut partida (din plictiseală). Nu m-am calificat în sferturile de finală. Faptul este mai degrabă pozitiv, fiindcă obţin în felul acesta timp în plus.

23. 1. Există totuşi o şansă de a juca în sferturi. Un meci de baraj cu insul de pe locul al doilea, au fiind clasat al treilea.

Telefon de la secretara lui Zaharia Stancu, cu substrat de urgentare.

Am întrebat-o pe mama dacă am voie să-mi fie dor de D. Mi-a răspuns printr-un râs nemaipomenit, amestec de tandreţe, compasiune şi încă ceva, expresia unui secret cunoscut numai de femei. Apoi a zis, cu faţa luminată de un zâmbet ciudat: „Eşti ca tată-to’!”

Am primit o scrisoare afectuoasă de la unchiul Aurel.

324 lei de la ziarul german. Record absolut în materie de publicaţii locale (cu excepţia „Astrei”).

De alături se aud gungurelile sfâşietoare ale domnului Raluca. Se joacă cu fetiţa. Omul mă pune pe gânduri şi nu-mi stârneşte chiar deloc râsul.

Endocrinologul spune că am sindrom hipoanabolic.

D. a declarat că are o criză de vertij moral.

 

28. 1. Telefon de urgentare, referitor la monografia Zaharia Stancu, de la editură.

Începe meciul meu de baraj.

Îmi expiră concediul medical, dar încep altul.

I-am scris, cu scuze şi cereri de amânare, lui Z. Stancu.

 

31. 1. Sunt ca într-un fel de transă. Cred că nevroza mea a depăşit toate limitele. Lucrez doar în virtutea inerţiei.

Dentistul meu a făcut un aforism: „Sunt de acord să beau cafeaua, dar nu sunt de acord să beau zaţul!” Asta cam aşa este, orice s-ar zice. De altfel, o spune şi Gracián: „Niciodată până la drojdia lucrurilor!”

Probabil că mâine voi pierde o nouă partidă, dacă azi lucrez atât de mult. Mă întorc şi zic că hoitul trebuie să sufere sau să moară.

1. 2. Recenzie defavorabilă la „Sfera”, în „România literară”.

Am pierdut partida de şah. M-a apucat brusc o plictiseală în legătură cu acest joc.

Mi-e dor de D. Ar fi bine dacă ar veni mâine, la ora promisă. Este uşor de trăit, dacă ai câteva puncte de reper sigure.

18. 2. Lucrez „spasmodic” la cartea despre Z. S.

Se apropie examenul  de doctorat. Dacă nu-l iau, înseamnă că am trăit până acum după un plan greşit, ţintind pururi prea jos. Mă gândesc că ar fi chiar mai bine dacă aş pica.

Literatura bună nu poate fi făcută decât prin renunţarea la trăire.

 

21. 2. Copilul de jos cântă groaznic, ca un animal dotat, prin transplant, cu un creier uman.

De la Editura Militară: „Balaban…” ar fi în planul pe 1975.

Aranjat colaborare la „Luceafărul”.

În „Viaţa românească”, ceva ambiguu despre „Sfera”. Morala: nu este bine să fii prea sincer în literatură, dacă nu vrei să ai doar glorie postumă.

S., colaboratorul meu, un bonom cu nervii tari.

Trebuie să trec la o producţie publicistică extrem de intensă.

Examenul de doctorat în 8 martie.

D., un înger. Se relaxează din ce în ce mai mult.

Ciudata senzaţie că singurul lucru necesar este să nu mor şi să păşesc, ca într-un somn, într-un interminabil exerciţiu de voinţă. Nu este nimic de făcut, în afară de a păşi înainte, din ce în ce mai abrutizat şi mai incapabil de ezitări.

 

25. 2. Într-un fel sau altul, trebuie să mă maturizez, adică să-mi dizolv sensibilitatea într-o luptă cu societatea, dusă zi de zi, cu o disperare calculată.

N-ar mai trebui să fac atâta caz pe teme profesionale. Lucrurile sunt simple: a câştiga sau a pierde. Singura defecţiune este că nu avem cum să stabilim cine a pierdut şi cine a câştigat.

Fie şi fals, râsul lui D. mă face fericit.

26. 2. Nu este uşor.

Doamna Raluca îl înjură pe soţu’: „Tu-ţi dumnezeu’ mă-tii!” Iată ce va să zică mariajul! El nu se supără, ci mormăie ceva, sfios. Ar trebui să fie impotent. A făcut-o totuşi pe fetiţa Raluca!? Atunci cum dracu’ devine treaba? Nu mă duce capu’, să n-am parte! Io zic că doamna e d-alea nesăţioase! He, he! Ştiu io cum e cu astea! Tu-le muma’n… mă-nţelegi! Astea te omoară, dom’le, te omoară! N-am păr în cap de câte ori… He, he! N-am păr în cap, ascultă ici, ce-ţi spui io! Iar zbiară, o auzi? Îl beleşte! Îl mănâncă fript, să n-am parte! Auzi? Fii atent! M-am prins! O are mică, dom’le, este? Ce al’ceva, dom’le? O are mică, dă-l în pizda mă-sii, o are prea mică! Îl bag în pizda mă-sii! De ce s-a însurat, dacă, mă-nţelegi, ie prea mic? De ce? Ai? Are tot dreptu’, femeia! Este? Să n-am parte! A? Ce zici? Nenorocitu’! (Fragment apocrif.)

Ciudăţenia este că reuşesc să lucrez 8 ore pe zi (efectiv!). Nu-mi amintesc să mai fi reuşit aşa ceva vreodată. Decât poate când m-am pregătit pentru intrarea la facultate.

I-am luat lui D. un mărţişor: cap de motan, gold.

 

28. 2. Am căutat-o la telefon pe D. O voce blazată mi-a spus că tocmai cu provincia nu se admit convorbiri.

Tot timpul trebuie să înţelegi că şi altcineva are personalitatea şi drepturile lui. Pericolul este ca totul să se transforme într-o societate pe acţiuni, unde membrii sunt nişte neajutoraţi şi nişte căcăcioşi.

12. 3. Mă simt foarte rău. Lucrez la monografia Z. S. cu eforturi lamentabile. Am promis la editură că predau obiectul într-o săptămână.

Am luat ultimul examen la doctorat, răspunzând surprinzător de bine.

Mâine se împlinesc 9 ani de la debutul meu publicistic în ziarul „Drum nou” din Braşov. Ar trebui să nu mă felicit. N-am făcut aproape nimic în aceşti ani. Poate că D. (ea este incapabilă de gafe) are dreptate, atunci când spune că ar fi un semn de maturizare lentă, deci de viaţă lungă.

14. 3. Aştept un telefon de la D. Mă simt mai bine. Regret că i-am scris lui D. că sunt bolnav.

După cum merge cartea despre Z. S., s-ar zice că mă îndrept spre o concluzie unică, bazată pe ansamblul scrierilor.

D. mi-a dat telefon că vine. Imediat după aflarea acestei veşti, am început să redactez direct la maşină, fără nici o eroare! Finis vitae sed non amoris.

19. 3. Un jurnal precum cel de faţă nu este făcut pentru a acumula mărturisiri integrale. Este mai dergabă un fel de literatură la prima redactare. O acoperire a nevoii de ficţiune.

Ieri am discutat interminabil cu abulicul nea Grigore. N-am scris nici un rând. Azi voi încerca să recuperez.

 

21. 3. D. mi-a trimis o poezie.

„Eu – iederă, tu – trunchi

Cine pe cine sprijină? În spaţiul

dintre noi, o pasăre

îşi stinge aripile de foc

în două inimi.

Eu – iederă, tu – trunchi.

În jurul unei trestii, viaţa,

Dansând, îşi îmblânzeşte zeul.”

Operă de seducţie.

21. 4. Lucrurile se petrec precum într-un meci de box. Dacă adversarul a acumulat multe puncte, mai poţi spera doar într-o lovitură decisivă.

Ideea unui roman comercial despre un tenisman român celebru. Patriotism, dar şi o poveste de iubire, descrieri de locuri exotice. Hoteluri de lux şi alte himere pentru românul de rând.

 

4. 5. Scriu la lumina a 5 lumânări!

Probabil că n-am instinct de conservare. Asta ar explica totul,  ciudatele renunţări, perseverarea în acţiuni catastrofale, neputinţa de a spune nu.

Revista „Astra” s-ar transforma, ştire neoficială, în publicaţie trimestrială. Este problematic dacă voi mai rămâne angajatul ei. Peste o lună se împlinesc 8 ani de când a apărut ultima ei ediţie.

Am venit în Braşov, dacă bine îmi amintesc, în septembrie 1965. Aproape 9 ani, deci! Inadmisibil de mult. În aceşti ani am făcut, de fapt, numai acţiuni profesionale dezagreabile. Am ezitat să trec la acţiuni mari, păstrându-mă într-o perpetuă, nesfârşită espectativă.

Lumânările încep să fumege.

În horoscopul meu scrie: „Fereşte-te de prietenia cu femeile!” Poate este justificat acest fapt, cunoscând faptul că am înclinarea de a asista curios la propria-mi sfâşiere.

Iubirea este un lucru primejdios. Este o devorare reciprocă. O căsătorie din dragoste este cel mai periculos lucru. Doar două inteligenţe nemaipomenite s-ar putea salva într-o asemenea căsătorie.

26. 5. D., 23 de ani, zilele trecute.

Voce telefonică îmi spune că o să lucrez la revista „Luceafărul”. Există o forţă capabilă să mă disloce din această garsonieră-criptă? Cine ştie?

Cartea despre Z. S., la editură.

Am pregătit referatul pentru doctorat. 64 de pagini!

„Astra”, trimestrială. Aşteptăm cu toţii noi abrevieri ale personalului redacţional.

Vremea miracolelor a trecut. Îmi rămâne o lungă luptă de ariergardă, nimic altceva.

Analize hepatice, proaste.

 

27. 5. Am jucat tenis de masă. Nu mi-a apărut nemaipomenita epuizare.

Încep lucrul la teza de licenţă, scrisă în calitate de negru.

Sfaturile dactilografiate, mie lăsate de D., sunt absolut corecte.

Sper să reuşesc să nu dau telefon la D. în această seară. Să fim bărbaţi adevăraţi! Da!

Au fost difuzate la radio opiniile mele despre Nichita Stănescu.

28. 5. Discuţie cu Z. S. Ştiri pozitive. Probabil că şi în această împrejurare comit eroarea mea obişnuită, aceea de a considera că nu mi se cuvine prea mult. În realitate, postul ţintit de mine reprezintă un succes de stimă, nu mai mult.

Beau kefir şi ceai de anghinare, cu gust ciudat.

Senzaţia neplăcută că sunt vânat de destin.

 

6. 6. Promisiuni de la N. Dragoş şi Z. Stancu. Dificultăţi din toate direcţiile.

14. 6. Am încheiat teza de licenţă scrisă pentru D.

Cartea a venit de la Direcţia Presei. 50% reprezintă 6.600 lei bruto. Infim.

N. Dragoş, amânare sine die.

Joi, nouă tentativă de susţinere a unui referat la doctorat.

Excursie cu D. pe Piatra Mare. D. a urcat cu bravură.

Z. S., noi promisiuni de intervenţie.

15. 6. Cred că D. are dreptate. Sunt un nemernic, am ucis ceva în ea. Oricum însă acel ceva ar fi fost ucis de împrejurări.

Senzaţia că pentru a face pe cineva fericit trebuie să te sinucizi.

Prima duminică petrecută fără D., din octombrie 1973. Voi lucra, gândindu-mă cum este să faci copii cu o femeie demnă de respectul tău. Celibatul este un viciu, fără îndoială. Ce nu este viciu? Nu se ştie. Dacă fac rapid ceea ce D. aşteaptă de la mine (căsătorie) mă handicapez în tentativa de a mă muta la Bucureşti. Dacă aş fi mare, le-aş face pe toate: mutare, căsătorie, operaţie, consultaţii, scriere a unor cărţi, facere a unor copii, yoga, învăţare de limbi străine, viaţă demnă.

Este groaznic cum îmi place să scriu în singurătate, cu pixul meu Parker. Iartă-mă, D.! Mi-ar plăcea totuşi să te văd cu burta la gură.

 

16. 6. D. se decide să fie rezonabilă.

Azi am fost productiv: articol pentru „Luceafărul” (magistral); recenzie de două file pentru „Astra” (la o carte minunat de proastă); modificarea (amputarea) articolului despre Z. Stancu, tot pentru „A”.

24. 6. Nu există situaţie fără ieşire.

Ideea de a da examen de admitere (la fără frecvenţă) la drept, în vederea unei recalificări.

1. 12. Intuiţia că a scrie literatură presupune o nevroză specială, iar  frecventarea peste anumite limite a limbajului aduce cu necesitate acest fel de nevroză. Dovada se află şi în romanele lui Marin Preda. Personajele fac literatură orală şi se simt mai bine când discută decât când acţionează. Megalomania tipică a lui Niculae Moromete. El s-ar simţi perfect doar în compania unei gheişe (fiinţă frumoasă, îngrijită, posesoare de cultură literară şi artistică, capabilă doar de gafe premeditate; o prostituată de  mare lux, din specia celor axate pe scriitori de succes).

Faptul că există femei specializate într-o anumită categorie profesională de bărbaţi este fascinant şi dovedeşte că relaţiile dintre sexe se organizează  ori pe criterii materiale, ori în funcţie de discursul caracteristic. Cu alte cuvinte, amanţii simt nevoia să converseze, fac chiar din conversaţia specializată o parte importantă a convieţuirii lor.

 

2. 12. O nevroză sau ceea ce am eu acum este ceva total. O scoatere înspăimântătoare din circulaţie. Mă simt extrem de bătrân şi doar ultimele resurse ale orgoliului mă mai ţin pe poziţie. Încep să cred că voi sfârşi rău şi am un destin potrivnic.

Am crezut cândva că oricâtă suferinţă aş îndura nu va fi destulă pentru a mă face să spun că sufăr. Acum sunt constrâns la aşa ceva. Mi-e greu să trăiesc. Ieri am avut o zi înfiorătore. Am mâncat doar biscuiţi cu apă. Duminicile petrecute în această locuinţă din Berceni au fost, toate, la fel de sinistre.

Am uitat să scriu că între timp m-am mutat la Bucureşti.

 

6. 12. Ieri a murit Zaharia Stancu. Am fost foarte afectat.

N-aş fi crezut vreodată că o nevroză poate ajunge atât de departe. În acest timp, D. îmi face diferite reproşuri, simţind parcă marea mea vulnerabilitate şi ciugulindu-mă, precum fac puii de găină cu cel mai necăjit dintre ei. Acum este momentul adevărului  în ceea ce priveşte vitalitatea mea.

25. 12. Una dintre perioadele cele mai grele din viaţa mea. Am înaintat actele pentru a mă căsători cu D., constrâns de ea. Pare de necrezut, dar aşa este. Am plâns, m-am lamentat, precum o femeie teatrală. Acum ar urma să aibă loc cununia civilă, luni, 30 decembrie. Maică-mea, consternată. Părinţii ei, cuprinşi deodată de o bizară cruzime. D., fericită, dar necrezând în posibilitatea respectivei acţiuni. Pare că nu poate să digere în mod satisfăcător această bucată. Nu pare a-şi da seama de disproporţia lucrurilor.

Teoretic, ar putea fi excelent. Cine ştie însă ce va fi după căderea măştilor? Nimeni. Nu este exclus să ne înţelegem. Ea are o infirmitate, dar este o femeie frumoasă. Poate are un suflet excepţional, nobil. În asemenea cazuri apare însă, de obicei, o bizară ingratitudine, ură faţă de binefăcătorul tău.

După povestea cu P., ar urma una similară. Alt dezastru.

Revenind, cred că D. nu poate decât să mă urască, după consumarea ceremoniei. Totul este puţin cam monstruos. Eu sunt marele vinovat. Am crezut că voi putea face abstracţie la infinit de infirmitatea ei. Am reuşit câţiva ani, dar apoi simţul meu estetic a luat conducerea. De fapt, mă scoate din sărite şchiopătatul ei, nimic mai mult, dar nici mai puţin.

Ar mai fi nişte aspecte. Ea este un conchistador feminin. După nuntă îmi va vedea toate defectele: anii, podurile dentare, veniturile mici, lipsa de mondenitate şi cine mai ştie ce încă. Mă va mâna de la spate. Eu voi încerca să câştig mai mulţi bani. Totul până când îmi va spune în faţă că merita ceva mai bun.

Poate că sunt cinic şi toate acestea sunt jigniri aduse unei iubiri reale. Dacă este aşa, îmi cer, umil, iertare.

Nu-i exclus să fiu eu un laş penibil. În acest caz, singura mea eroare a fost bunătatea.

Par a exista doar două variante de viaţă: singurătatea şi bunătatea.

1975

 

5. 1. Ruptură brutală. Sunt singur. D. n-avea nevoie de mine ca persoană fizică, ci ca sprijin social. Îşi va găsi ea aşa ceva în alt fel. Eu sunt prea bătrân şi mi-e prea puţin frică de moarte. Verişoara mea, O., reproşuri amare la telefon.

În horoscopul meu: şanse în a doua parte a vieţii. De ce n-aş face şi eu, la un moment dat, ce-mi place să fac!?

Ciudat este că D. nu-mi displace. M-am ataşat chiar de ea. Dar acest joc al ei la va banque nu este pe gustul meu. Şi apoi, prea multă vorbărie de pomană.

 

12. 1. D. m-a căutat luni şi apoi m-a rugat să vin la Braşov, marţi. Fără preget, cum sunt, m-am dus şi am stat vreo trei ore. M-a implorat să-mi fie milă de ea, să nu o las. O clipă, m-am gândit din nou la un mariaj-donaţie. Mi-am dat apoi seama că este imposibil. Şchiopătatul ei mă scoate din minţi.

În zilele următoare, debusolat, am fumat, am jucat cărţi, am băut. Un vis rău, interminabil.

Printr-o întâmplare, l-am cunoscut pe un prieten din Braşov, al lui D. Mi-a spus că eu trebuie să mă însor cu ea, că el aşa ştie, ea se va mărita cu unul de la „Astra”. Mâine îi voi trimite lui D. lucrurile ei aflate încă la mine, prin poştă.

Câtă tragedie falsă, inutilă! Şi totul, din pricina unor cuvinte de tandreţe, sincere. Se pare că D. este un mic monstru de orgoliu şi de spirit dominator. Negativismul meu este însă nesfârşit.

O., verişoara mea primară, mi-a trimis o scrisoare, pledând patetic în favoarea lui D. Ea fiind stăpână asupra soţului său, nu pricepe că pentru sclavaj este nevoie de o anumită vocaţie a sumisiunii.

După decizia de despărţire, nevroza mi-a trecut în bună măsură.

În ultima vreme dau o atenţie foarte mare problemelor legate de D., tratând ce ţine de profesie cu o neglijenţă dispreţuitoare. Mă voi întoarce la profesie. Prioritare sunt cele două referate pentru doctorat. Ar trebui să abandonez şi şahul. Este foarte obositor şi nu te relaxează, cel puţin la nivelul jucat de mine.

Se apropie procesul de paternitate cu P. Fetiţa I. este frumoasă şi cuminte.

Mi-e greu să recunosc că, la 36 de ani, mintea unui bărbat este alunecată  pe panta ramolismentului. La mine, aşa se pare că este.

Este necesară o organizare a refuzurilor de tot felul. Nu se poate ca partida să fie deja terminată, fără ştirea mea, iar eu să fiu în afara ei, spectator jalnic la jocuri străine. Nu admit aşa ceva.

 

14. 1. O retrospectivă sumară a activităţii mele mă duce la concluzii ciudate: totul după ureche; lecturi puţine; mult timp consumat în activităţi lăturalnice; un fel de scârbă funciară în legătură cu profesia aleasă.

O sugestie din „Literar şi social” (volum coordonat de Robert Escarpit). De ce existenţele unor scriitori au ceva jenant, un fel de neputinţă a atingerii unor nivele convingătoare ale succesului? Fiindcă ambiguitatea profesiei (antagonism între servitute şi spontaneitate) are un rol şocant, dezechilibrant. Trauma apărută în legătură cu profesia (generată de prostituarea parţială) modifică psihicul. Ideal ar fi să manevrezi în această profesie fără să fii atins de respectivul morb. Este ceea ce visez şi poate voi realiza.

În acest zile încep să scriu „Ideal şi operă”. Ezit în legătură cu Păunescu (o carte despre el). Este urât de toţi şi probabil nu este decât un golem lipsit de fineţea de a-şi plăti cum se cuvine slugile. Compromisurile trebuie să fie de mare anvergură sau să nu fie.

Vorbesc prea mult. La redacţie s-a aflat că sunt inteligent. Asta este ceva rău. Obţinerea  buletinului de Bucureşti: stagnare şi promisuni vagi.

18. 1. Procesul, amânat. Nu mai fumez şi sper să beau mai puţine cafele.

Mama – în simplitatea ei aparentă – ştie absolut tot ce este important. Mi-a spus următoarea teorie: ori te însori cu o fată provenită din oameni simpli, de la ţară, ori iei o fată din înalta societate; tot ce e intermediar nu este bun! Este perfect adevărat.

Problema mea este următoarea: a câştiga sau a nu câştiga bani mulţi. Nu există om valoros cu bani puţini. Am o profesie proastă. Ea favorizează de minune ratarea. A scrie 20 de pagini pe zi. Asta ar însemna prolificitate. Mi s-a spus că Petru Dumitriu scria 40 de pagini pe zi! Trebuie însă o grozavă condiţie fizică, pentru aşa ceva.

Discuţie cu Păunescu, umanizat brusc de o amigdalită. În definitiv, chestia ar putea fi reluată.

Din Escarpit, despre modestia funciară a scriitorilor. Nu este bună.

19. 1. Azi am febră, tuse. În locuinţă este o mare mizerie. Aseară am reuşit totuşi să scriu o recenzie.

Frica de singurătate ar apărea doar de la o anumită vârstă. Încerc această trăire doar atunci când sunt handicapat fizic, ca acum, de boală.

În mod cert, căsătoriile trebuie făcute foarte devreme sau foarte târziu, arunci când cei doi şi-au digerat toate iluzile şi când nu mai trăiesc altceva decât lupta pentru întârzierea disoluţiei finale. Îmi aduc aminte de unul căsătorit la 60 de ani. Ramolit.

Celibatul presupune o tehnică specială. Cei căsătoriţi au şanse mai bune de realizare profesională, statistic. Ei au spatele acoperit. Celibatarii sunt tot timpul în arenă, fără să aibă unde se duce spre a-şi obloji rănile. Balsamul turnat de femeie pe rănile bărbatului este efectiv doar la oameni săraci. La cei bogaţi ajutorul ţine de menajarea vanităţii.

Ar trebui să-mi dau măsura. După 40 de ani nu te mai ia nimeni în serios.

Omul cu un plafon asumat o duce bine. Eu nu am aşa ceva şi îmi consum viaţa în acţiuni de pregătire a unor mari lovituri.

Cum o fi fost în realitate cu D.? Faptul că s-a lăudat în stânga şi în dreapta că se va mărita cu mine doveşte mai degrabă inocenţă decât lipsă de măsură. Ea are o anumită nobleţe. Poate din pricina ei lucrează pe faţă, în forţă. Faptul că a dat prematur de ştire înseamnă însă şi o lipsă de încredere în propriile şanse. Sau tocmai o mare încredere? Ea trăieşte o dramă. O femeie cu un caracter de conducător, de o deosebită frumuseţe, să fie obligată la un handicap fizic. De aici apare un anumit dezechilibru. Este firesc pentru ea să spere că mariajul este un panaceu, material şi mai ales psihic. Eram eu oare în stare să preiau angoasele ei? Acest refuz este  unul dintre puţinele mele acte decisive de până acum. Nici un om nu suportă să fie indispensabil. Lansarea publică a ştirilor despre căsătorie, amestecul părinţilor ei, darurile arătau nesiguranţa ei, atingând uneori graniţele demenţei.

Iată de zice Periandros din Corint, fiul lui Kyselos, unul dintre cei şapte înţelepţi: „Foloseşte-te de legi vechi şi de bucate proaspete!” Legea veche este, în acest caz: „Fereşte-te de omul însemnat!”

Să ducă întotdeauna iubirea spre un ţinut atât de jalnic? Ar fi foarte trist. Amintirile mele sunt covârşitoare. M-a iubit, îmi place să cred asta. Totul se poate truca însă. Şi apoi, în cazul de faţă conta nu atât iubirea, ci posibilitatea de a convieţui. Ca un idiot, spun. Dacă D. m-ar fi minţit mai bine, totul s-ar fi aranjat după cum ar fi vrut ea.

Cel mai mult m-a impresionat comportamentul părinţilor ei în ziua când am produs cererea formală în căsătorie. Erau, amândoi, îndepărtaţi şi răi, scârbiţi parcă de nu se ştie ce. Poate din pricina sărăciei şi a bătrâneţii mele. Poate pentru că teatrul jucat atâta vreme îi storsese de puteri şi doar simpla vedere a mea le dădea o senzaţie neplăcută. Eu eram relaxat. D. părea un şofer atent la drumul din faţă, conversând fără să-şi ia ochii de la fâşia şoselei. Pot zice că dacă D. nu m-ar fi dus acasă la ea şi nu mi-ar fi dat anumite obiecte (peste o anumită limită) ar fi câştigat această partidă (fără miză, de fapt, eu fiind, încep să mă convingde asta, un neisprăvit). Părinţii, fratele şi bunica m-au enervat, mi-au adus tot timpul aminte că la vârsta mea ţăranii au copii mari şi se pregătesc să aibă şi nepoţi. Am fost neplăcut surprins de aerul meschin al întregii întâmplări, n-am putut să recunosc că doar atât mi se cuvine. D., în sine, nu mă enerva, îmi plăcea, după cum îmi place, spre regret, inclusiv în momentul de faţă.

Printre multe lucruri ciudate, figurează şi căsătoria. D. este orgolioasă şi dominatoare. Ea ar fi luptat să mă modifice. În ce direcţie? Ea nu şi-a dat seama că eu nu pot acepta presiuni atât de făţişe, dacă nu dintr-un spirit de independenţă, atunci din convigerea că o căsătorie nu trebuie să aibă loc sub semnul explicit al înfrângerii bărbatului. Că aşa ceva nu se poate accepta, mai ales atunci când bărbatul este mai bătrân cu 12 ani.

Acum, despre ultimul episod, cel al implorării. Am amintit mai sus de el. Scenă de coşmar. Restaurantul gării din Braşov, noi bând pepsi şi o cafea imposibilă. D. plângând şi repetând că mă roagă s-o ajut, aducând vorba despre o posibilă sinucidere, spunându-mi că îi este greu din toate punctele de vedere. Apoi, într-o cofetărie, cu alte cafele. Eu, meditând cu glas tare, spunând că în definitiv de ce să nu mă însor, dacă cineva doreşte atât de tare acest lucru. D., transfigurată, căpătând dintr-o dată o figură destinsă, perfect calmă. Ce înseamnă asta?

Mă gândesc că în cadrul căsătoriei toate femile joacă acelaşi rol.

Interesantă, atitudinea mamei mele. Nu prea veselă în legătură cu despărţirea.

Ca să fiu sincer, nici-o femeie nu a pătruns mai adâns în mine ca această D. Acum îi face curte un viitor general de miliţie!

Mi-am cumpărat, în schimb, o apă de colonie Arden.

20. 1. Mulţi din „branşa” literaturii sunt obsedaţi de autorealizare, spre deosebire de alţi oameni, mulţumiţi cu existenţe obişnuite. Ratarea este mult mai previzibilă în acest domeniu, am mai spus-o. Asta fiindcă omul este  şef şi executant, simultan. Uneori îşi dă seama prea târziu de acest aspect important. Cele mai multe eşecuri vin, presupun, dintr-o moliciune a şefului interior. În cazul meu cam aşa stau lucrurile. Bun executant, prost conducător.

 

25. 1 Sunt bolnav, destul de grav. Se pare că în anotimpul rece trebuie să stau mai mult deoparte, aşteptând vara, pentru a mai lucra câte ceva.

Nu prea am bani. Mi s-a propus să mă transfer la „Contemporanul”, intrând, cum s-ar spune, în „partidul de guvernământ literar”.

29. 1. Intervenţii pentru obţinerea buletinului de identitate de Capitală. Promisiuni noi.

Mi-a trecut gripa sau ce-o fi fost. Mi-am recăpătat obişnuitele dureri de cap.

1. 2. Azi am lucrat vreo opt ore la cartea despre proză. Aşa ar fi trebuit să lucrez de vreo 10 ani încoace! Am luat însă meclofenoxat. Cartea va conţine un atac făţiş la ideea de autonomie a literaturii, a esteticului.

Mai mult calm!

 

9. 2. Deşi sunt bolnav (acel rău din ultimii ani, fără nume), am reuşit să lucrez la reportajul despre Drăgan. Această stare rea, de mare slăbiciune, îmi dă o îndârjire de drogat. Umblu sfârşit prin casă şi atunci când încep să bat la maşină simt că fiecare lovitură dată clapelor (cu dificultate) este un scuipat pe faţa unui destinu lipsit de bunăvoinţă. (Urâtă exprimare.)

Ieri am cunoscut o fată, D. O., medic stomatolog. Am văzut-o rugându-se la biserică, m-a impresionat. Mi-a spus că făcea (în biserică) psihoterapie pentru a suporta mai bine vicisitudinle serviciului ei. Nu e de crezut. I-o fi fost jenă fiindcă a fost surprinsă într-o postură de bigotă.

16. 2. Se pare că a venit, în sfârşit, iarna. Stau într-o absolută solitudine. Dacă nu m-ar fi apucat o recidivă şahistică, probabil că aş scrie foarte mult. Chiar şi în aceste condiţii, scriu destul. Nici nu fac altceva. Şah, lecturi şi scris.

Sper că „Ideal…” se va lega bine până la urmă.

Problema vieţii mele mi se pare aproape rezolvată. Mă voi apropia asimptotic de idealul unei vieţi duble: executant (ajutat cândva, nu prea peste mult timp, de scule umane, în sens bun) şi senior, capabil să-şi deguste cu eleganţă propria existenţă.

Mă pândeşte o febrilitate de rău augur. Mai mult calm!

20. 2. Sunt din nou bolnav (gripă sau aşa ceva); mă simt destul de rău.

Nu fac progrese în acţiunea buletin. Trebuie totuşi să-mi duc mai departe munca la carte. Alfel voi înnebuni din lipsă de premise.

Am citit într-o sociologie a aspiraţiilor despre existenţa unui „comportament de preocupare”. Este caracteristic celor cu venituri sub nivelul minim admisibil. Cred că mă pândeşte şi pe mine. Acest comportament seamănă cu gradul extrem de mediere analizat de Girard. În aceea ce mă priveşte, trebuie să trăiesc ca şi cum nu m-aş afla în plin provizorat şi aş avea spatele asigurat.

Sunt la capătul răbdării în problema buletinului şi simt că mă paşte primejdia vreunei acţiuni nesăbuite.

Nu ştiu încă rezulttul procesului.

A trăi din scris este ceva deosebit de dificil. Nu este de mirare că aici, în această profesie, există numeroşi indivizi foarte săraci, amărâţi.

A murit Nicolae Baltag, tânărul serafic, autor al unor recenzii la cărţi de proză. Când s-a îmbolnăvit el, mi s-a dat mie rubrica respectivă. La redacţie, toţi erau consternaţi şi cuprinşi de o moliciune specifică unor asemenea situaţii. Mi s-a dat să scriu un cuvânt de rămas bun din partea redacţiei. L-am scris.

S-au redeschis dezbaterile în procesul meu.

Colaborez la televiziune şi la „Contemporanul”. Invitaţie de colaborare la Editura Minerva.

26. 2. O fugă aproape dementă pentru îndeplinirea diferitelor angajamente publicistice. Nu mă mai simt prea rău.

 

4. 3. M-au dat totuşi la televiziune. Arătam (nemachiat) semnificativ: un tip de 35-40 de ani, cu o faţă de posedat, având ca ultimă resursă dispreţul pentru situaţiile unde a nimerit; un aer de spiritualizare aproape neliniştitor, bolnăvicios; bună calitate a discursului.

 

16. 3. Probabil voi pierde procesul.

Sunt bolnav. Am tot felul de suferinţe. Sunt tot timpul la un pas de o completă neputinţă fizică şi intelectuală. Fac mari eforturi pentru a mă păstra la suprafaţă. Nu ştiu cât timp o să mai reuşesc.

M-am înscris la optimile de finală ale campionatului naţional. Am câştigat primele două partide. În cea de a doua am jucat de parcă a doua zi ar fi urmat să fiu executat, dacă nu câştig.

23. 3. M-a căutat D., tulburându-mă. A venit aici, în această cocioabă modestă. A râs în stil de curvă, a fumat, a cam şarjat. Suntem biete fiinţe trecătoare şi slabe. Avem totuşi dreptul de a juca şah şi de a face ce vrem noi. Acum mă încearcă o disperare nemaipomenită. Sper să-mi treacă repede.

În probleme buletinului de identitate, nici un progres. Voi încerca acum manevra cu interviurile. Apoi pe aceea cu transferul condiţionat.

Probabil că toată povestea este deosebit de simplă. În principiu, tot printr-o femeie se poate rezolva.

Revelaţia că lumea este de o indiferenţă absolută şi curge la fel de implacabil, indiferent de zvârcolirile cuiva. În aceste condiţii nu mai poate fi vorba despre scrupule morale. Pe de altă parte există o regulă: dacă nu ai stofă de câştigător, degeaba lepezi scrupulele şi, în general, degeaba te zbaţi.

Să vedem, jocul nu s-a terminat.

 

10. 4. N-am reuşit să mă clasez pe primele două locuri, calificante.

Posibilitatea unei monografii Eugen Jebeleanu.

 

17. 4. Gripă violentă de vreo patru zile. Am continuat să joc şah, într-un fel de transă a tenacităţii. M-am calificat în semifinala campionatului Capitalei.

Mă simt destul de rău. În locuinţă e o murdărie sinistră. Eu însumi sunt  un fel de hangar părăsit şi mobilat cu obiecte nefolositoare, toate abstracte.

 

26. 4. Concluzia lui Girard este foarte profundă. Salvarea, spune el, vine de la scrierea romanului. Adică de la refuzul realităţii, de îndată ce omul nu mai este tânăr, de la plasarea în trecut. Manevra aceasta este însă foarte dificilă. Omul este obligat să trăiască şi în prezentul pragmatic şi în trecutul ideal.

 

27. 4. Să-ţi dai seama, încetul cu încetul: duci o existenţă de sacrificat, înteaga energie ţi-o consumi în direcţii sterile, o superficialitate tragică planează asupra existenţei tale cotidiene, devii serios doar atunci când este vorba de fum, de satisfaceri ale vanităţii.

Am făcut curăţenie. De trei zile nu mai beau cafele. În felul acesta, nu mai am nici un viciu.

Lucrez la cartea despre proză, regretând că este o nouă improvizaţie. Oricum, de data aceasta am anumite scuze, deşi scuze n-avem, de fapt, niciodată.

Probabil că tot un roman va trebui să scriu, pentru a mă mântui.

Fapt curios, cartea despre proză devine altceva decât vreau eu, pe măsură ce se constituie.

Vine sărbătoarea de 1 Mai. Mă voi duce la Braşov, cu maşina de scris după mine.

Studiul şahistic mă împiedică să lucrez, generându-mi o nevroză specială. Va trebui să mă limitez la o oră, seara, înainte de culcare.

Ar trebui să fiu mai calm şi să înţeleg că pentru succesul dorit este necesară o asceză dificilă.

Şi cartea aceasta despre proză este tot o improvizaţie.

A scrie pentru a obţine în felul acesta un mod de viaţă sau pentru a câştiga bani? În actuala etapă, eu n-ar fi trebuit să abordez o temă atât de pretenţioasă, ci să scriu ceva mai uşor (spre a folosi o expresie a mamei mele).

Probleme mea este să obţin o psihologie mai elastică. Mi-ar fi de folos nişte muzică.

În ultima vreme am dus în permanenţă lipsă de bani şi de stabilitate socială. Din aceste motive am amânat redactarea marilor lucrări.

6. 5. Timpul trece repede. Nici un progres cu buletinul. Se relevă tot mai clar faptul că a fi scriitor este mai degrabă dezonorant. Condiţia saltimbancului străbate pe sub tot felul de metamorfoze.

La Braşov, fără muncă intelectuală, m-am simţit destul de bine.

A mă instala în situaţia de provizorat – aceasta pare a fi singura soluţie în situaţia dată.

Am citit pe sărite „Şocul viitorului”. Câteva idei preţioase.

31. 5. Sărăcia este ceva rău.

Munca literară are în ea ceva inuman, periculos.

 

17. 6. Dintr-o scrisoare a lui nea Grigore K.: „Toată viaţa am fost un om serios cu prea mult simţ al umorului.”

21. 6. Tirania structurii mele psihice. În tentativa de a scrie cartea de reportaje cu Adrian Păunescu m-am lovit de un orgolios. Spre deosebire de mine, el are şi putere. El este posesorul unui nemărginit tupeu, iar eu nu sunt în măsură să adopt tonul umilului. Acum mă voi duce la Constanţa, pentru a-l contacta, dar nu garantez că voi merge până la capăt.

Ar  trebui să fac exerciţii de umilinţă. Am mai făcut, dar nu m-au schimbat deloc.

În viaţa cotidiană, individul trebuie să fie eficient, indiferent de dispoziţia sa psihică.

8. 7. Între timp am împlinit 36 de ani. O vârstă ciudată, mi-e greu s-o descriu. Pare un apogeu instabil, suspect.

Am fost la Constanţa, unde n-am făcut aproape nimic. Eram foarte bolnav, iar P. era foarte gras şi spontan. El face ce-i place, eu fac ce nu-mi place. Este o deosebire.

Nu mai colaborez la „Luceafărul” aproape deloc. În curând nu voi mai avea din ce să trăiesc. Jumătatea mea de normă se duce alte lucruri.

 

# Când scriam cele de mai sus, locuiam pe Bulevardul Metalurgiei, în Berceni, într-un apartament sordid, cu linoleum, la etajul opt, mobilat cu câteva obiecte mizere. Dormeam pe o sofa desfundată, cu denivelări catastrofale, menite să-mi amintească şi noaptea că n-am buletin de Bucureşti şi drept urmare nu pot face schimb de locuinţă cu Braşovul. În „camera de zi” aveam o măsuţă aflată pe punctul de a se nărui şi un scaun asemenea. În bucătărioară exista cel mai murdar reşou de aragaz văzut de mine vreodată. Slinul de pe el era acumulat în decenii. Apartamentul aparţinea unei femei cumsecade, doamna Gheorghiţa, iubita amicului meu Victor Zednic, de la Editura Tineretului. Ea locuia în blocul Casata, la Victor. Mă lăsaseră să stau în Berceni pe gratis, cu generozitate. Bietul Victor a murit la cutremur, în 1977. Doamna Gheorghiţa a scăpat, fiindcă  în seara respectivă era în Berceni.

Din leafa mea (jumătate de normă) mi se reţinea pensia alimentară şi rata la apartamentul mamei mele. Rămâneau 18 lei lunar. De cele mai multe ori, nu mă duceam să-i ridic. Trăiam doar din colaborări. Mai obţineam şi câte un împrumut de la Fondul Literar. Situaţia aceasta a durat mai mulţi ani. Este poate indecent s-o spun, dar aveam zile când mâncam doar ceai şi biscuiţi.

Într-un mod probabil curios, pentru retrodisidenţii de azi, atât de numeroşi, nu mă consideram o victimă a sistemului. Nici o clipă nu–mi trecea prin minte ideea că politica marilor oraşe închise este absurdă şi discriminatorie. Nu mă consideram un nedreptăţit. Fără să fiu vreun adept al comunismului, dar nici un adversar al lui, căutam defecţiunile doar în mine însumi şi nu în lumea din jurul meu. Zicerea lui Leibniz despre cea mai bună dintre lumile posibile îmi plăcea foarte mult. Nu mă interesa sistemul politic din ţară, în acei ani, ci limitele rezistenţei mele fizice şi psihice. Eram absorbit de căutarea unor căi de rezolvare practică. În acest sens, eram dispus să fac nişte aranjamente literare imorale. Din moment ce erau singurele mijloace de succes? Ce naiba era să fac!? Să stau la Braşov şi să primesc ordinele  tovarăşului N., marele estetician, dar şi şef comunist? (Este de prisos să spun că acest N. a devenit ulterior un distins disident anticomunist.)  Iar apoi să stau în mizeria din Berceni, forever?

Drept urmare, îi rog pe moraliştii literari să mă scutească de comentariile lor. #

 

Lucrez la „Ideal şi operă”. Teoria mea silueşte realitatea literară. Nici nu s-ar putea să fie altfel. Mi-e imposibil să mă gudur metaforic în preajma operelor, sacrificându-mă. Aşa că prefer să le sacrific pe ele.

Reconciliere cu D. Ea este inteligentă, dar are în cap şi germenii demenţei.

Constat că scrisul mă calmează. Asta este pozitiv. Este tot ce pot să fac pentru a traversa cât de cât onorabil o dificilă perioadă de viaţă.

Nici-un progres cu buletinul.

O individă m-a cerut de bărbat, motivând că pasiunile nu au vreo legătură cu lupta pentru succes social. Fiecare dintre noi doi ar urma să-şi păstreze legăturile de dinaintea contractului.

Simt că dinspre scris îmi va veni mântuirea. Să scriu, deci, chiar dacă în aceste zile sunt mari inundaţii în ţară şi sunt trist pentru ghinionul românilor.

Astăzi s-a împlinit un an de la angajarea mea la revista „Luceafărul”! Cel mai sinistru an din viaţa mea de până acum.

24. 7. Am avut câteva zile bune. Este efectul diverselor activităţi extraintelectuale. Cred că pot să fac ceva cu viaţa mea, deşi la serviciu comit în continuare gafe.

Mă aflu într-o mare jenă financiară, dar această situaţie îmi dă o stare de calm.

2. 8. Contract pentru o carte SF. Am predat „Ideal…”. Am pierdut o partidă în şapte mutări. În acea zi eram complet epuizat.

Ideea că un om poate lupta de la egal la egal cu propria lui slăbiciune şi chiar să câştige.

La serviciu, linişte şi pace. Lucrurile par intrate într-o rutină nesfârşită. Destinul trebuie să lucreze undeva în subteran, pe tăcute.

D. pleacă la mare, spre a se odihni şi a se distra puţin. Eu nu simt nevoia să mă deconectez. Şahul îmi dă psihologia unuia aflat permanent în priză.

O melodie populară îmi vine de undeva de la un apartament situat mai jos decât al meu. Un fel de schelălăit.

Din „O mie şi una de nopţi”. Ce trebuie ascuns cu cea mai mare grijă? Sărăcia! Fiindcă nu le provoacă celorlalţi decât sentimente negative. De fapt, se ştie despre ea că este indecentă.

Fenomenală potrivire a simptomelor nevrozei isterice cu felul de a fi al lui D. (cf. „Nevrozele” de E. Pamfil şi D. Ogodescu). Eu aş fi psihasten.

6. 8. N-ar trebui să privesc cu prea multă seriozitate şahul. Eu joc cu nişte practicieni şi le opun tot felul de scheme teoretice. Pregătirea teoretică cere mult timp.

Am început să lucrez la „Călătoria”, scriu cu o mare uşurinţă, fenomenală. Dacă se întâmpla să fiu prozator, aş fi fost prolific.

 

11. 8. Joc foarte rău şi acuz o totală epuizare nervoasă. Se pare că şahul este incompatibil cu sistemul meu psihic. Mă oboseşte, ceva de speriat. Poate că şi pasiunea  pentru şah ţine tot de seria nepotrivirilor tragice din viaţa mea.

Pare clar că va trebui să renunţ la şah. Nu este bine să-ţi întrebuinţezi tenacitatea pentru a te distruge. Şahul este viclean, tinde să înlocuiască tot ce nu este el însuşi. Este, de fapt, echivalentul unui viciu. Nu pot ignora la nesfârşit faptul că am o constituţie fizică deosebit de slabă şi doar un spirit diabolic mă ţine pe picioare, în toate privinţele. O mai amuzantă potrivire nici că se putea.

 

2. 10. După un concediu la Braşov.

Ştiri bune de pe la edituri.

Despre relaţia reuşită-nereuşită. Până la urmă, fiecare om îşi construieşte o filozofie de viaţă, pentru uz propriu. Învingătorul va spune că victoria este bună, înfrântul, că eşecul este bun.

Citesc cărţi proaste, pentru a le recenza (pâinea zilnică) şi constat cât de neclare sunt noţiuni ca egoism şi altruism.

Există un destin în fiecare, o vocaţie, poate. Unul ia mierea din floare, altul, veninul din rădăcină. Cât priveşte intrarea indivizilor în diferitele jocuri sociale, lucrurile sunt neclare. Doar reproducerea speciei este ceva lipsit de dubii.

Contactul cu vorbele este un adevărat balsam, pentru mine. Poate din acest motiv nu reuşesc să progresez la şah. Greşesc, atunci când nu-mi folosesc înclinarea pentru folosirea cuvintelor atât cât ar trebui.

5. 10. Greul apare când omul trebuie să pună osul. Este o chestiune de maturitate. Bine zice Gracián, doar la o anumită vârstă poţi să te transformi integral în muncă, cu un randament destul de ridicat.

Scriu la „Călătoria”, un text SF pornit de la schema din „Odiseea”. Călătoria devine cosmică. Simt o „sufocare”. Poate că n-am vocaţie pentru scrieri de mare anvergură, dar orice se poate învăţa pe lumea aceasta.

Rău este că nu reuşesc să respect programul făcut: 5 file pe zi. Pare uşor, dar practic este foarte greu. Mai ales că am de reparat şi nişte texte mai vechi. Este mai greu să dregi ceva stricat decât să faci din nou. A repara, ceva inuman, menit să dizolve prezentul.

Nu mai studiez şah. Doar, doar…

„Ideal şi operă” ar fi plecat la Direcţia Presei. Sub oportunismul acestei cărţi se află, îmi dau seama de asta tot mai clar, adevărata mea opinie despre literatură.

Veste de la Cluj: acceptarea celor două romane poliţiste. Propunere la Editura Univers, pentru traducerea cărţii lui Kagarliţki.

Fără studii şahiste, simt cum mi se eliberează o parte destul de mare a intelectului.

Viaţa mea nu poate fi normală, deşi principiile ei sunt cele ale normalităţii. Am un mare defect, printre altele: timiditatea.

Ador miorlăitul, dar îl detest pe cotoi.

22. 10. Necesitatea spiritelor ajutătoare, amintită de Gracián. A ţine o evidenţă a posibilităţilor din acest domeniu (pe baza testelor astro-grafologice). Femei, de preferinţă. Am nevoie de colaborări loiale. Găsirea unor forme de cointeresare, în afara sexualităţii. Cadru material (casă cu telefon, haine). Găsirea unor spirite înclinate prin structură spre loialitate. Sistem de atenţii. Sociabilitate mărită. Refuzul colaborărilor nesemnificative.

Ar trebui ca eu să aleg împrejurările, nu ele pe mine.

16. 11. „Ideal…” a căzut. Combat pentru înlocuirea lui cu o culegere de eseuri.

Azi este meciul cu Spania.

Multă lume se arată interesată să mă cunoască. Sociabilitatea răsare din mine într-un mod surprinzător. Îmi dau seama că relaţiile sunt cea mai importantă  condiţie a succesului. În Bucureşti, se poate ajunge oriunde prin intermediul lor. Cultivarea lor îmi dă, în plus, un sentiment al propriei realizări şi, în mod curios, chef de lucru. Am un fizic agreat de femei, asta contează. Nu mă transform într-un gigolo, dar…

Teoria sociologică asupra literaturii ar trebui să fie  coerentă şi însoţită de analize. „Ideal…” a căzut nu findcă era proastă, ci fiindcă nu s-a concentrat asupra realizărilor, a fost prea speculativă.

Din calendarul thebaic, pentru mine: mari planuri eşuate!

19. 11. Ceva important îmi scapă. Nu mai pot rezista prea mult în situaţia de faţă, în regim de pură improvizaţie. A munci pe brânci  este o soluţie, dar astfel rişti să pierzi din vedere ansamblul. Eu lupt pentru obţinerea strictului necesar, în definitiv. Până când? Până la succes, mi se va spune. Deocamdată mai am energie, dar am nevoie de un artificiu, pentru a ridica lucrurile la un alt nivel.

Voi spune deci, împreună cu Gracián: am un stomac bun pentru bucăţi mari şi voi acţiona în consecinţă, reparând o deficienţă a vieţii mele actuale şi anume disproporţia dintre apetit şi mijloacele concrete de satisfacere a acestuia.

23. 11. S-a dezlănţuit o iarnă fără echivoc. Lupt în continuare, dar probabil că forţa nu este arma cea mai bună. Este însă singura disponibilă pentru mine.

Damnarea mea are un mecanism foarte simplu. Ori de câte ori am bani (indiferent ce sumă), trec la cheltuirea lor rapidă. De aici, improvizaţia perpetuă. Dorind să scriu lucruri mai serioase, mă lovesc de lipsa de bani. Aici este de luptat. Ar trebui să fac un mare afiş, să-mi amintească tot timp că nu trebuie să scot banii din buzunar prea uşor.

25. 11. O cădere psihică foarte rea, cum n-am mai avut din iarna trecută, pe când mă luptam cu D. Mă încearcă o gripă, asta ar fi explicaţia. Polii personalităţii mele sunt atât de îndepărtaţi unul de celălalt, încât mă pasc primejdii psihice. Am luat, după multă vreme, diazepam, pentru calmare.

Am predat culegerea de eseuri, menită să înlocuiască „Ideal…”.

Etapa actuală din viaţa mea seamănă cu finalul unei partide de şah.  Virtualul perdant mai aşteaptă un miracol. Oricum, loc de retragere nu mai există. Decât în moarte, loc neinteresant.

Un şir de magnifice noroace, de potriveli ale întâmplărilor ar putea să mă scoată oarecum din căcat. Să lupt pentru aşa ceva este imposibil, este o chestiune de destin.

Uneori am impresia că sunt privit ca un învingăror. Cine mai ştie?!

20. 12. Din „Jurnal” de Octav Şuluţiu: un dans tot mai rapid al proiectelor; aceasta pare a fi o stare patologică a imaginaţiei.

Discursul lui Thomas Mann despre poporul german. Tentaţia culturii este poate cea mai durabilă. Mai tare decât ea ea este cea a organizării unei existenţe în chip de capodoperă. Nu există reţete. Şansele sunt de 50%.

 

22. 12. Se spune că omul este ceea ce pare. Nu este chiar aşa. Eu par un oportunist, preocupat să obţină ceea ce doreşte. Există o mască. De existenţa ei nu mi-am dat seama multă vreme.

Dificultatea este decalajul dintre dorinţa unei acţionări perfecte şi mijloacele (de mai multe categorii) foarte reduse. Mai este şi disponibilitatea mea pentru lucruri joase, chiar josnice, de regulă în materie de relaţii umane.

Este curios cât de punţini bani se pot obţine prin muncă. Nu m-aş mira ca romanul poliţist să-mi aducă destul de mulţi bani; asta pentru că am muncit puţin la el.

Omul se cufundă în scris şi citit şi trăieşte în felul acesta. În caz contrar, totul devine ceva foarte încâlcit şi obositor. Eugen Barbu ar fi o excepţie. El a intrat în literatură şi are bani. El este un ascet ambiţios. El simulează că este în literatură (chiar şi în faţa lui însuşi) voind, de fapt, puterea. Ce fel de putere? Numai dracul ştie. El este cel mai puţin literat dintre scriitorii de la noi. La el totul este voinţă de a se construi pe sine însuşi ca mit. Mit, în ochii cui? În nici un caz al oamenilor de profesie.

Ideea de a schimba teza de doctorat într-una despre Zaharia Stancu. Un fel de cedare, un fel de suspin neputincios, oarecum bătrânesc.

23. 12. Lucrurile pot fi simplificate. Ca în operaţiile aritmetice cu fracţii. Ceea ce pare la început o himeră supraetajată se transformă repede într-un banal ½. Împărţirea existenţei în capitole puţine şi net departajate (cu toate riscurile, evident). A lucra foarte mult, capitolul cel mai important.

Promisiuni de la Cluj, pentru „Moartea unui contabil”.

Ideea de a nu mai da drumul din mână unor texte imperfecte ca scriitură.

 

28. 12. A treia recidivă (violentă) a gripei mele.

Marin Preda ar fi câştigat, în 1975, 980.000 lei.

O existenţă poate fi mobilată foarte uşor, dacă omul se decide pentru singurătate. Totul devine extrem de simplu. Opţiunea aceasta este însă cel mai greu de realizat dintre toate. Anumite spirite superioare recurg la o pendulare între sigurătate şi fraternitate, simţind că opţiunile excesive nu duc la nimic bun. Poate că una dintre cele două ipostaze este întotdeauna falsă, jucată.

Nevroza mea se naşte probabil din extrapolarea neputinţei verbale în domeniul realităţii nonverbale. De fapt, este mult mai uşor să trăieşti decât să scrii. Şi nu invers, cum s-ar putea crede.

1976

 

9. 1. Se pare că am în mine o componentă capabilă să împiedice prăbuşirea ansamblului. În prezent, toate îmi merg deosebit de prost, dar ceva mă împiedică să cad prea jos. Întrebarea este cât voi mai putea să rezist. Un avantaj este că oamenii din jurul meu nu-şi dau seama de realitate, înşelaţi de veselia mea trucată.

Scrisoare de la Iosif Constantin Drăgan.

Lupta trimiterii lui D. în Rusia, prin Kagarliţki, pentru tratament, pare fără de sfârşit. Hotărât lucru, caritatea ce depăşeşte un anumit punct este imorală. Probabil că oamenii de tipul meu, plini de tenacitate când este să se distrugă pe ei înşişi, sunt folositori societăţii.

O concluzie importantă pentru viitor. Structura mea psihică schizoidă se manifestă şi prin tendinţa de a distruge lucrurile construite de mine anterior. Caracteristic este că totdeauna după ce am făcut o boacănă sunt animat de intenţii pozitive, imediat puse în practică.

Schema distrugerii realizărilor anterioare apare, de exemplu, în modul prostesc cum cheltuiesc, ca şi cum această acţiune nesăbuită se dovedeşte capabilă să mă propulseze spre o nouă acţiune. Câştig alţi bani şi ciclul se repetă. De aici şi absenţa unui sistem de viaţă. Singura regulă este pendularea între pozitiv şi negativ. În acest fel nu există însă o evoluţie, ci o bătaie neliniştitoare a pasului pe loc.

Am o mare capacitate de ratare.

 

13. 1. Peste circa o lună de zile ar urma să-mi susţin ultimele două referate la doctorat. Ar fi cazul ca destinul să fie îngăduitor.

Majoritatea oamenilor caută „să-şi asigure spatele”, dar de cele mai multe ori este o asigurare derizorie, fricoasă.

16. 1. Pregătesc ultimele două referate. Este plăcut să citeşti!

Am pierdut prima partidă din concurs, la un jucător modest.

Probabil că plăcerea „oamenilor problematici” de a descoperi în literatură eroi problematici este cheia lecturii şi a preferinţei pentru „literatura mare”. Raportul poate fi urmărit din ambele sale sensuri. Cititorul are o structură nativă de inadaptabil, literatura i-o potenţează şi i-o transformă într-o formă de viaţă.

Referitor la propria mea slăbiciune. Sunt mofturi. Tatăl meu le-ar fi numit tot aşa. Spre regret, în jumătate din timpul meu   sunt dominat de un psihic prost. Atunci apare o slăbiciune mai tare decât mine. Dacă îmi gospodăresc bine jumătatea pozitivă, pot ieşi lucruri bune.

21. 1. Am urnit primul referat, trecându-l de punctul mort. Adevărul este că în „Ideal…” nu am înţeles lucrurile corect.

Publicistica este un mare pericol. Îţi simplifică modul de a gândi şi îţi inculcă anumite locuri comune. Ulterior, ai probleme în a renunţa la acestea.

În esenţă, „Ideal…” nu este greşit. Nucleul său teoretic este valid. Realizarea este însă la un nivel inacceptabil. Oricum, faptul de a-mi cunoaşte defectul (inferioritatea execuţiei faţă de concepţie) este pozitiv.

Lipsă cronică de bani. Am ajuns să trăiesc din mici împrumuturi făcute pe la cunoscuţi. Nu-mi dau seama unde pot să ducă toate acestea. Dacă în situaţia de faţă aş fi cu zece ani mai bătrân, ar trebui să mă sinucid. Aşa, având anumite resurse psihice, aştept în continuare un zâmbet binevoitor al destinului. Duc o existenţă absolut improvizată.

Viaţa este o partidă de şah cu un adversar genial şi diabolic. Acest adversar nu poate să piardă, dar, sadic de felul lui, te lasă să te învingi singur, oferindu-ţi posibilitatea să te gândeşti îndelung, să alegi cel mai bun plan. Deznodământul partidei poate fi amânat doar prin copii, se pare.

24. 1. Să cauţi sfinţenia şi seninătatea, fiindcă nu ai suficiente resurse pentru o viaţă păcătoasă!

Am făcut rost de bani şi m-am surprins gândindu-mă să ofer o masă la patru persoane! Boală curată. Nebunie manifestată prin lipsa oricărui simţ al realităţii.

Mă lupt cu tentaţia de a fuma. Lamentabil.

Mă doare stomacul sau fierea.

Lucrul la referat merge nespus de încet. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că pot fi atât de greu de cap!

26. 1. În fine, am reuşit să depăşesc dificultăţile. Osatura teoretică poate fi considerată validă. Am trăit chinurile trecerii de la un sistem de gândire superficial, la altul, mai profund. Lucrul bine făcut aduce satisfacţie şi o bună stare de spirit. (Nu mă feresc de această banalitate.)

Jac şah. Este curios să constat că este dificil să joci cu adversari slabi. Extremele se ating. Şi cei buni şi cei slabi fac mutări surprinzătoare.

 

8. 2. Am expediat cele două referate şi peste patru zile ar urma să le susţin.

Stare de slăbiciune. De la ficat?

Va apărea romanul poliţist la Cluj, plătit probabil foarte prost.

Simt că se apropie clipa când voi depune armele. Bucureştiul îmi va da lovitura de graţie? Singurul meu aliat pe lumea aceasta este mama.

Ideea că nevroza specifică a scriitorilor ar transpune pe planul realităţii unor existenţe modelele psihice ale unor personaje literare. Nevroza aceasta ar fi transmisibilă, contagioasă.

Văd aici, la Biblioteca Academiei, figuri profund scârbite de activitatea intelectuală. Aceştia să fie „oamenii problematici” al lui Lukács? Cei din jurul meu par afectaţi de lipsa propriei lor valori şi nu de la conştiinţa că lumea este inautentică. În ce măsură refuză ei lumea „neautentică”, „cantitativă” şi în ce măsură nu sunt în stare, în mod obiectiv, să se integreze în ea? Acesta este punctul unde îi suspectez pe literaţi. Prin urmare, convingător este cel bogat, capabil să întoarcă spatele lumii reale, precum Buddha, trecând în spaţiul cuvintelor şi imaginilor.

15. 2. Am susţinut, la Iaşi, cele două referate. Au fost acceptate. Mulţi dintre cei de faţă păreau miraţi de faptul că nu sunt un cretin de jurnalist. Ar urma acum să scriu teza şi să o supun referenţilor.

Omul tinde uneori să-şi transforme eşecul într-o formă de viaţă.

Sentimentul propriei maturităţi este plăcut. Are dreptate Shakespeare, când spune că maturitatea este totul.

17. 2. Am cunoscut o fată stranie, numai elan şi furie. Ea pare a fi un caz rar de senzualitate furibundă, convertită în muncă intelectuală. Acest transfer are însă loc atât de violent, încât totul iese şifonat, mototolit. Tribulaţiile ei sunt foarte departe de mine. Ca şi tinereţea, de altfel.

Fumatul îmi scade potenţialul fizic. Cum eu devin rezonabil doar în situaţii când sunt, într-un fel sau altul, handicapat fizic, anumite performanţe pozitive devin posibile. Când mă aflu în plină formă fizică, matematic, fac câte o trăznaie!

21. 2. Nu mai fumez de vreo cinci zile. Simt cum îmi revine luciditatea, dar şi o stare specifică de nervozitate.

 

1. 3. O gripă a durat vreo opt zile. Azi ar fi prima zi de relativă sănătate.

Se pare că primăvara a venit.

Diferite propuneri de pe la edituri. Boala şi slăbiciunea mă înpiedică să le onorez. În anotimpul călduros ar urma să mai fac câte ceva.

Relaţia cu fata de 21 de ani nu poate duce la nimic bun, dar este savuroasă.

Iată proiectele mele editoriale (nehimerice): prefaţă la M. Codreanu, antologie Labiş, „Patria…”, „Călătoria”, antologie de texte L. Fulga, traducere Kagarliţki.

Asemenea texte ar putea să apară. Cine să le scrie? Probabil eu, cu concedii, encephabol şi alte chestii ajutătoare. Deviza mea este: trei luni fără răceli!

Cartotecă pentru relaţii!

7. 3. Azi se împlinesc două săptămâni  de la începutul gripei mele. Duminica trecută părea că s-a sfârşit, dar era doar o impresie greşită.

Încep, bolnav, un nou concurs de şah.

Când nu fumez şi nu sunt bolnav intru într-o stare net potrivnică scrisului.

 

9. 3. La trei săptămâni de la lăsarea de fumat, mi s-a schimbat din nou grafia, revenind la forma verticală, neînclinată, exprimând abordarea raţională a vieţii.

 

25. 3. Probabil că sunt un ratat, din punctul de vedere al normalităţii (singurul îndreptăţit).

Promisiuni de la Cluj, pentru carte. Diverse articole apărute prin reviste mă ajută să-mi duc zilele. Nici un progres în problema buletinului de identitate. În curând va trebui să mut de aici, din Berceni.

 

27. 3. Revenire implacabilă a răcelii, gripei (sau ce-o fi chestia asta neplăcută). Joc din ce în ce mai prost în concursul de şah. Să rezist, iată tot ce-mi pot propune.

Promisiuni (minciuni) de la Virgil Teodorescu, preşedintele U. S., referitoare la buletinul meu de Bucureşti. M-am făcut că-l cred. Evident, nu va mişca nici-un deget în favoarea mea.

A reteza tot ce ţine de capriciu. Adică a nu face nimic pe gratis.

 

4. 4. Zile atât de frumoase, încât nu mai este nimic de scris.

Totuşi: ideea că sunt dominat de timiditate şi îmi lipseşte  îndrăzneala.

16. 4. N-am mai scris nimic, fiindcă am fost sănătos! Cât de simple sunt toate!

Cantitatea de capricii satisfăcute din viaţa mea este foarte mare, de neconceput pentru un om obişnuit. Îmi permit multe acte de lux (şah, lecturi nepotrivite, relaţii nerecomandabile, vestimentaţie neadecvată la situaţia mea, comportament la fel de nepotrivit). Abandonând toate acestea, renunţ la mine însumi.

Necesitatea ascezei pentru succes. Altfel nu se poate.

Oricum ar fi, destinul se împlineşte peste voinţa noastră.

19. 4. Mai am anumite şanse de calificare în concursul de şah.

Citesc „La dépression masquée”. Constat că sufăr de aşa ceva. Singura soluţie este oricum „a da înainte”. Ce altceva?

Studiul despre M. Codreanu este atât de dificil încât, pentru simetrie, editura nu-l va accepta sau va interveni ceva neprevăzut. Amintesc aici o regulă: cu cât mai multă muncă intelectuală, cu atât mai puţini bani în schimbul ei.

Se spune că celibatarii devin ridicoli de la anumită vârstă. Toţi devenim ridicoli, în absenţa tinereţii şi a singurului ei substitut, bogăţia. Restul sunt speculaţii vane de moralist.

7. 5. Nici un progres cu buletinul. Nici un progres cu nimic.

 

16. 5. Am răsfoit „Psihopatologia actelor cotidiene” de Freud. Azi, ideile par locuri comune. Interesantă este o posibilă explicaţie a ratării. Se pare că există o vocaţie autentică pentru ratare, scrisă undeva în creierul unora!

În rest, nimic deosebit. Vagi şanse pentru buletin şi schimb de locuinţă. Trebuie să refac „Dispariţia…”. Mă aşteaptă şi alte acţiuni meschine, de acest fel.

M-am apucat iarăşi de fumat, sperând să-mi atenuez lipsa chefului de scris!

19. 5. Un soi de demenţă pluteşte în aer. S-a sinucis un cunoscut de-al meu, din Braşov. George Boitor (circa 42 de ani), poet fără studii, nu lipsit de talent. Îmi amintesc, acum, pe figura lui era un semn rău, poate prevestitor: avea uneori un zâmbet de câine bătut, prea umil, de om dispus să sufere, considerând că suferinţa i se cuvine.

Îmi este tot mai greu să rezist în Bucureşti. Ultimul refugiu: munca disperată. Somnifere etc.

 

27. 5. Nici un progres administrativ.

Ar trebui să folosesc mai bine timpul petrecut la serviciu. Să nu mă las contaminat de frenezia obosită a colegilor mei. După-amiezile sunt deja obosit şi nu mai dau un randament bun.

 

28. 5. Trebuie să întrerup această cursă. Să las timpul să decidă cum este mai bine. Fără stimulente, somnifere, aspirine etc. Dacă o ţin aşa, în câţiv ani ajung o epavă. Voi renunţa la onorarea unor comenzi. Am nevoie de un concediu. Nu mă mai simt în stare să accelerez.

Salvarea îmi vine de la rarele clipe când judec sănătos. Zilele acestea am avut o asemenea perioadă. Lupta pentru productivitate este o prostie, câtă vreme nu o porţi folosindu-te în mod rezonabil de forţele tale. Stimulentele sunt nişte tâmpenii.

Pare destul de clar, pe de altă parte, că o viaţă nu poate fi umplută numai cu literatură. Probabil aici se vede lipsa de vocaţie, dar şi inocenţa de a crede că şi alţii fac aşa. În realitate, literaţii vor cu totul altceva, literatura scriind-o, parcă, în treacăt.

29. 5. Am reuşit să-i trimit mamei 500 de lei, spre a merge la Amara, la băi! În afară de alte 200, sunt singurii bani trimişi în cei doi ani de când sunt la Bucureşti! Ce-i drept, îi plătesc ratele la apartament. Frumos este că cei 500 au fost bani câştigaţi la poker! În ultima lună am trăit din asemenea venituri! Paradoxurile se succed.

Eşec parţial cu buletinul. Nu are cine să mă primească în spaţiu.

Am o anumită seninătate. Ea mă ajută să scriu texte critice pasabile. După apariţia acestora, voi avea în continuare din ce să trăiesc.

Provizoratul s-a transformat aproape pe deplin în formă de viaţă. S-a îndeplinit stfel una dintre aspiraţiile mele secrete, de om baroc (manierist).

Alaltăieri am scris o poezie. O reproduc. Se numeşte „Marele oraş”.

Privesc pe dinăntru

marea maşină de trăit.

Mă mişc printre măruntaiele ei

şi simt tot mai clar

că doar o ciudată întâmplare

m-a adus aici,

în locul unde perechile

se strâng, de parcă ar urma

să moară a doua zi

şi unde, s-ar zice,

toţi se    bucură,

ca de-o minune,

de faptul că mai sunt

în viaţă.

Să mă contaminez

de frenezia lor obosită, aş vrea;

să semăn cu fiinţele

elegante şi dezinvolte

de pe bulevarde;

să semăn cu oamenii grăbiţi;

să pun şi eu în mişcare,

atât de conştiincios,

maşina de trăit.

O să încerc s-o public. Mi se pare reuşită.

Textul despre M. Codreanu – acceptat cu elogii de către editură. A fost apreciat drept „serios”!

31. 5. Se dovedeşte, o dată mai mult, că o viaţă nesigură din punct de vedere material este o bună premisă pentru actul de a scrie literatură. O bună premisă este, de asemenea, o absolută independenţă materială. Extremele se ating. Rea pentru literat pare a fi doar starea de veleitar al unor câştiguri materiale, unită cu o lipsă de seninătate.

Calmul meu fenomenal (aceste caiete nu-l exprimă, dar el există) ar trebui să-mi încurajeze speranţa într-o viaţă lungă.

Ar trebui să scriu ceva pornind de la S. P., fiinţă foarte interesantă, adevărat personaj de roman. Viaţa ei de căutare în forţă a fericirii şi de ajungere la obligativitatea unor acţiuni dezagreabile este fascinantă. Problema este cât timp va mai reuşi ea să menţină acest ritm obositor. Femei ca ea nu pot trăi decât în Bucureşti.

Este evident că şahul de performanţă este potrivnic muncii literare.

 

2. 6. Poate să fie o coincidenţă, dar de când fumez din nou am un psihic foarte bun. Singura defecţiune este absenţa acelui Sitzfleisch, amintit de tatăl meu. În această direcţie, am de luptat.

Progrese cu prefaţa despre Labiş. O minciună nu poate fi descrisă decât prin alte minciuni.

9. 6. Din păcate, nu am o părere prea bună despre literatură.

Promisiuni cu buletinul. Peste o lună se împlinesc doi ani de când am (re)venit în Bucureşti. Singura mea realizare este că am devenit mai înţelept şi mai bătrân.

 

# Spun că am revenit, fiindcă primii nouă ani de viaţă mi i-am petrecut la Bucureşti, pe strada Valeriu Branişte nr. 56, unde se afla Căminul Băncii Româneşti, câteva blocuri străine de meschinăria stilului socialist. Maică-mea m-a născut, este adevărat, la Vâlcele, judeţul Covasna, satul ei natal, dar apoi, peste vreo două luni, s-a întors în Bucureşti, la casa ei. Aduc această precizare şi pentru a justifica oarecum faptul că modul meu literar sugerează  orice, numai soliditate şi seriozitate ardelenească, nu. #

 

Procesul de dizolvare a literaturii în retorică pare ireversibil.

Ce înseamnă să fii un om realizat? Probabil, să ai sentimentul respectiv. Nu-l voi avea niciodată, asta este sigur.

La literaţii din jurul meu (cei cu vocaţie) se manifestă o stranie dispariţie a instinctului de conservare.

10. 6. Îmi dau seama cât de absurdă este existenţa mea actuală

Azi m-am întâlnit cu G. G. – fată de vreo 30 de ani, specialistă în limbi moarte, fiinţă ciudată. Îmi aminteşte de Gabi, nefericita ingineră chimistă, iubită de mine pe când eram student. Şi G. G. pare a mă privi fără nici un pic de feminitate, fascinându-mă. Ea mi s-a plâns de demagogia generalizată la noi. Vrea să emigreze în U. S. A., unde are o soră. Va reuşi, probabil. Faţă de această fată atât de abstrasă, mă simt grosolan şi prost, cu viaţa stricată de multe întâmplări stupide.

Viaţa este totuşi ceva natural, animalic. Cultura nu e decât o pregătire pentru moarte. Sub acest raport, mă pot considera un om cult.

Demersuri cu buletinul. Mă simt primejduit.

12. 6. Rezultatele testului de abandonare a fumatului. A treia zi au apărut vechile semne: lipsa oricărui apetit pentru muncă; tremur al membrelor şi al „fiinţei” (simptom clasic de nevroză); sentimentul acut al existenţei fără sens. Acest drog îţi oferă posibilitatea de a executa acţiuni dezagreabile. Vezi preferinţa prostituatelor pentru el.

Trebuie să scriu în două zile trei texte relativ lungi. Fumez din nou, pentru a putea face faţă.

Ceea ce parcurg eu aici, la Bucureşti, este un lung coşmar.

Probabil că de fapt nu iubesc literatura şi nici critica literară.

Acum mă voi apuca de „Prolegomene la o estetică a SF”! Coarda se mai poate întinde, constat. Până când?

14. 6. Am predat prefaţa la Labiş şi articolul pentru „L”. Am scris de asemenea cuvântarea pentru Congresul de la Poznań. Am avut două zile urâte, ca pe vremuri, în sesiune. Mă voi muta, probabil, la Mogoşoaia, unde este foarte frumos.

Impresia că pierd partida din pricina inteligenţei mele vicioase.

18. 6. O răceală cumplită, picată din senin. M-am simţit foarte rău. Nici azi nu mi-e prea bine. Am urmat o mai veche filieră: policlinică, interne, radiologie, reţetă de antibiotice, întoarcere acasă fără alt medicament decât unul împotriva tusei, aşteptare. Medicii par totalmente abrutizaţi.

Cu ocazia răcelii m-am lăsat automat, a douăzecea oară, de fumat. A nu se relua acest viciu păgubos. Alături de avantaje, el îmi atenuează simţul realităţii.

Felicitări pentru „Prolegomene la o estetică a SF-ului”.

Posibilitatea de a reface „Ideal şi operă” conform ideilor din referatul pentru doctorat.

Recitesc însemnări de acum un an. Afirmam că nu mai pot rezista într-un regim de provizorat. Uite că pot! Omul se adaptează la orice.

S-ar zice că destinul mă obligă să fac literatură, oferindu-mi sărăcia necesară, precum şi lipsa de viaţă particulară.

 

# Abandonările şi reluările fumatului indicau o absenţă a instinctului de conservare. Se ştia şi atunci că lăsarea bruscă de fumat provoacă un şoc metabolic, potenţial periculos pentru sănătate. De exemplu, o boală malignă aflată în stare latentă poate izbucni în urma acestui şoc. Indicat este să te laşi treptat, cum a făcut un amic al meu, scriitor. El a urmat un grafic şi a tot împuţinat ţigările fumate, vreme de vreo două luni. S-a întâmplat însă că el a murit, iar eu, un diletant nenorocit în ale lăsării de fumat, reuşesc să scriu rândurile de faţă. Dacă ar exista o instanţă capabilă să proclame bizareria vieţii, m-aş prezenta acolo, în calitate de martor. Da, domnilor, este bizară! Aşa aş declara. #

 

19. 6. Discuţie interesantă cu A. D. M. Ştie multe lucruri, dar nu are o deplină siguranţă de sine. Poate mă înşel, în această ultimă privinţă.

Spune că un romancier trebuie să le ştie pe toate. Este adevărat, dar mai trebuie ceva. Să vedem romanul lui. O să apară în curând, zice-se.

Mi-a mai spus că simte venind dinspre mine un flux iritant, datorat unei hiperactivităţi tiroidiene. Aşa o fi.

20. 6. Scriu foarte des în jurnal, în ultimele zile. Poate fiindcă sunt bolnav.

Lucrurile sunt simple. Totul se reduce la forţa de a voi.

Paradoxurile sunt frumoase. Un exemplu. „Când doreşti ceva cu pasiune, eşti constrâns să te îndepărtezi de acel ceva.” Pare o afirmaţie absurdă, dar nu este aşa. Referitor la situaţia mea actuală. Vreau „să trăiesc”, dar concretizarea acestei dorinţe mă obligă să trăiesc tot mai puţin şi, în schimb, să scriu tot mai mult. Îndeplinirea dorinţei se realizează prin îndepărtarea asimptotică de obiectul respectivei dorinţe.

Întrevăd cum voi trăi, dacă nu mor din vreun accident: scriind tot mai mult.

Posibilitatea de a-ţi influnţa psihologia prin grafie, prin modul cum scrii de mână. Perimaţii caligrafi aveau, se pare, o excelentă stare de spirit!

Să lucrez pe brânci la toate angajamentele în materie de critică, pentru ca apoi să să scriu romane. Ca şi cum aş vrea să divorţez, pentru a-mi lua o nevastă mai tânără.

Nu ne trebuie prea mult pentru a parcurge onorabil această viaţă. Doar o imensă tenacitate. Dacă nu posezi aşa ceva, trebuie să ai destin.

Scriam cu vreo două luni în urmă despre o fată interesantă. Am întâlnit-o ieri. Se mărită cu un italian, îndeplinind astfel dezideratul maxim al generaţiei sale. Mă bucur pentru ea.

23. 6. O lectură pe sărite din jurnalul lui Camil Petrescu. Confirmarea ipotezei cu privire la sindromul nevrotic al autorilor de literatură.

Am încheiat modificările la „Dispariţia unui contabil”.

Îmi amintesc un precept al lui Gracián: „Fugi de îndeletnicirile care nu se bucură de stimă.” Încălcarea sistematică a acestei reguli m-a adus, matematic, la foarte reaua situaţie socială (şi chiar personală) unde mă aflu. Ce poţi face însă atunci când ai o adevărată vocaţie pentru asemenea lucruri?

Acum, pe lângă articole ocazionale, voi trece la scrierea cărţii intitulate „Patria şi cuvântul poetic”.

 

25. 6. Fumatul rămâne un lucru ciudat.

Pentru prima oară mi s-au acordat de la Fondul Literar doar 400 lei. Aşa începe decăderea. Ar trebui să nu mai cer, dar voi cere.

O activitate publicistică frenetică îmi ajunge pentru a mânca. Pare ca în ecuaţiile lui Markov, unde orice termeni introduci, rezultatele sunt aceleaşi. (Nu cred că această afirmaţie este matematic corectă. Dar…) În orice caz, pare destul de clar că nu există cale de întoarcere.

Există două variante clare:

– a activa extraordinar de insistent, scriind zilnic, ca un artizan cu normă

– a obţine printr-un miracol un serviciu mai bine remunerat.

După câte ştiu eu despre destinul meu, cam prima variantă pare aplicabilă. Asta cere însă condiţii de sănătate bune. Este tocmai ce îmi lipseşte.

O scufundare totală în literatură sau, ştiu eu?, în moarte. Sau fugă în străinătate.

Întrezăresc totuşi o posibilitate: a obţine o locuinţă şi o sumă oarecare de bani, pentru a putea să renunţ la publicistică un timp şi să scriu doar cărţi.

Am obţinut cu împrumut o carte de hatha yoga. Primele recomandări ale acestui sistem le-am practicat şi eu, destul de corect. Va trebui să reiau exerciţiile şi respiraţiile, fiindcă simt că mă scufund tot mai adânc într-un fel de viaţă aducător de uzură.

Mi s-a propus spre însurătoare o doctoriţă de 34 de ani, cu casă şi toate avantajele materiale, fireşte urâţică. N-am văzut-o încă. Oricum, ceva trebuie să fac. Chiar şi asta. Îmbătrânind, facem tot mai multe concesii, cheltuindu-ne toate rezervele de orgoliu. Astfel, murim aproape vindecaţi de orgoliu.

Mâine voi încerca o călătorie absurdă, în vechiul meu stil, spre locul unde îşi petrece concediul doctoriţa respectivă. Genul de acesta de aventură m-a tentat întotdeauna. O fugă de mine însumi.

Este straniu modul cum îşi rostuiesc vieţile literaţii fără bani (deci rataţi, în concepţia mea). Sunt organizaţi într-un fel de grupe de întrajutorare (sexuală, bănească, psihologică etc.) şi par a se simţi bine aşa. În mod curios, simt cum alunec treptat spre acest mod de viaţă.

O însurătoare de afaceri ar fi un pot foarte mare. Ar întoarce definitiv jocul în favoarea mea. În plus, ar însemna o primă ieşire din virtualitatea unde am trăit întotdeauna.

28. 6. După o călătorie la Braşov. Lucrurile par a sta pe loc.

Nu sunt dubii: a câştiga sau a pierde.

Olimpia, verişoară a mea: „Asupra neamului nostru apasă un destin al nerealizării pe plan personal.” Basme.

Pentru întâia oară în viaţa mea vreau să mă las de fumat şi nu pot! Este un semn de bătrâneţe.

În tren, o fată de o frumuseţe perfectă, de mare rasă.

Cum trebuie lucrat: ca un funcţionar, 8 ore pe zi.

Marii oameni nu scriu jurnale, ci memorii, la bătrâneţe.

A întoarce partida, nimic nu poate fi mai frumos.

Vărul Adrian: invitaţie la Iara (Valea Ierii). Pare destul de derutat. Să merg acolo şi apoi să scriu un roman cu muncitori forestieri.

Ori 8 ore pe zi de muncă, ori pierderea inexorabilă a partidei. Eu m-am eschivat de când mă ştiu de la muncă. A fi nevoit să-ţi schimbi stilul de viaţă la 37 de ani! A fi constrâns la aceasta!

29. 6. Frecvenţa însemnărilor în acest jurnal – direct proporţională cu amplitudinea dezechilibrului nevrotic.

Dacă inteligenţa cuiva poate constata absenţa propriei creativităţi.

Pot spune cu precizie defectul meu principal: concretizarea defectuoasă a unor planuri bune. Bun strateg, slab tactician.

 

2. 7. Opera marilor scriitori rămâne printr-o calitate dominantă, extraestetică. Despre Shakespeare şi Dostoievski se spune că sunt mari cunoscători ai sufletului omenesc; Faulkner – moralist; Eminescu – etalon al geniului naţional. Observaţia lui Lotman: realismul este culmea poeziei. Lukács: realitatea fuge; a descoperi fuga arhetipurilor înseamnă geniu.

Ciudată rămâne relaţia literaţilor cu clişeele de gândire – aspect tulburător, ce pune sub semnul întrebării toată această activitate. Aici trebuie căutată una dintre sursele nevrozei specifice a literaţilor.  Oricât de stereotipă, activitatea practică este permanent nouă pentru spirit. Oricât de schimbătoare, activitatea intelectuală este permanent veche.

 

3. 7. Chris Evert câştigă la Wimbledon. Deşi căutăm în sport simboluri filozofice, se pare că această activitate nu este interpretabilă decât ca mod intensificat al luptei pentru existenţă. Jocurile sunt echivalente între ele. O partidă de poker echivalează cu una de tenis. Mai interesantă decât psihologia jucătorului ( o cunosc foarte bine) pare a fi aceea a spectatorului, fiinţă ce tinde să împrumute trăirile altora, contaminându-se de sucesul acestora. În mod curios, dar explicabil, oamenii de litere (şi eu) ţin cu the outsiders, dovedind că au vocaţia eşecului.

Progrese cu romanul poliţist. Se pare că militarii s-au decis să-l avizeze favorabil.

Mici dificultăţi cu prefaţa despre Labiş. Probabil că va apărea.

Poate cineva, la 37 de ani, să întrerupă brusc o viaţă bazată pe improvizaţie, înlocuind-o cu una cugetată? În ceea ce mă priveşte, probabil că nu. Dacă există o cale, aceasta este oportunismul total, dar ingenios. În interiorul acestui oportunism este loc şi pentru originalitate şi pentru tot ce vrei.

Pe de altă parte, sunt fascinat de inutilitatea inteligenţei, în obţinerea succesului.

Vară deplină; n-am bani de concediu. Un om mare ar lucra pe brânci 9 luni, dar 3 luni s-ar odihni. Cât de îndepărtată îmi apare posibilitatea unei vieţi normale!

Să mă apuc de cartea despre poezia patriotică şi să o fac cât mai voluminoasă. Dacă produc şi acum o broşură, înseamnă că sunt literalmente cretin.

Agravarea jocului social, cu trecerea prin diferite vârste. Cu cât îmbătrâneşti, ambianţa socială este mai neîndurătoare.

Postura mea de outsider mă obligă tot timpul să-mi suprasolicit posibilităţile.

Vis divin: a întoarce partida şi apoi a muri. Iată totul.

Năstase pierde în trei seturi finala de la Wimbledon.

4. 7. În aceste zile, când intuiesc modul de viaţă al bucureştenilor, ar trebui să scriu un fragment de roman.

Improvizaţie perpetuă; fantastică lipsă de profesionalism; muncă pe furate; odihnă, idem; totul în trecere, în fugă; veselie autoimpusă. Un robot vesel. Acesta este bucureşteanul.

Practicând vicii, te trezeşti în mijlocul oamenilor, adoptat de ei.

Dacă îmi voi relua traiul ponderat, voi pierde senzaţia de contopire. Autodistructivii se simt bine împreună. Conservativii sunt repudiaţi.

Am fost la Snagov, cu un prieten, familia acestuia şi o doamnă divorţată cu copilul, oameni de vârsta mea. Din nou intuirea unui mod e viaţă: arta de a se limita la ce este dat şi de a exploata la maximum o situaţie concretă. Instinctul gregar nu este o explicaţie suficientă. Tentaţia (sau obligaţia autoimpusă) de-a te afla  cât mai mult permanenţă în compania altor oameni. Imposibilitatea de a rămâne singur este bună sau rea?

Acest mod de petrece a timpului liber mă uluieşte. O fugă perpetuă de la întâlnirea cu sine însuşi. Plasmă de trupuri în costume de baie. Lacul  primeşte totul. Pescari de circumstanţă, avizi să mai acumuleze ceva înainte de plecare. Oameni cu maşini. Inşi îmbătrâniţi comportându-se tinereşte. Eu, abstras, meditând la un mare roman, dar nefiind cu nimic superior celor din jurul meu.

5. 7. Să depăşesc dificultatea acestui moment şi apoi să devin un producător de texte publicabile.

N-am bani pentru concediu, pentru pantofi, pijama, geamantan (în vederea plecării în Polonia), costum. Ar trebui să fac un memoriu la şeful statului. Am un salariu de măturător (1200 lei lunar). Jumătate de normă, cum am mai spus.

Există şi soluţia renunţării la orice cheltuială inutilă. În acest sens, ar trebui să fumez „Mărăşeşti” în loc de „Kent”, după cum face un coleg de redacţie. El are, în schimb, un frumos apartament. Eu cheltuiesc peste posibilităţi.

Texte care ar urma să-mi fie publicate până la sfârşitul anului: prefaţa Labiş (5000), prefaţa Codreanu (2000), „Dispariţia unui contabil” (11.000). După reţinerile de la Fondul Literar, aş lua în mână vreo 10.000 lei. Toate acestea sunt însă incerte.

O explicaţie a ratării unor literaţi. În profesia lor nu au şefi; trebuie să-şi dea singuri ordine şi nu sunt în stare să le îndeplinească.

 

6. 7. Încerc (!) să nu mai fumez. Fumatul are inconveniente mai îndepărtate şi avantaje imediate. Când nu fumez, suport mai greu dificultăţile şi mintea îmi merge mai rău. În vederea unei curse mai lungi, este de preferat abstinenţa.

Călduri caniculare aici, la Bucureşti. Ieri la prânz au fost 33º.

Slabe perspective de petrecere normală a unui concediu. Ideea de-a sta  întreg concediul la Braşov, pentru a lucra la „Patria şi cuvântul poetic”.

 

7. 7. N-am reuşit (!) să nu mai fumez. Asta este ceva ciudat.

A fuma – a recurge la un soi de vrăjitorie drăcească.

Internare în spital. Nu am pijama!

A rezista – este tot ce poate spune mintea mea obosită. Sper să nu fac vreo boală foarte grea.

Drumul în Polonia, problematic datorită lipsei de bani.

Greu de întrezărit vreo ieşire din această damnare.

Neavând buletin de Bucureşti, nu am contract de muncă pe durată nedeterminată. În consecinţă, pot lua concediu doar în luna decembrie.  Eventualitatea unui concediu obţinut pe cale amiabilă.

Mi se conturează destul de clar, pentru următorii 2-3 ani, o viaţă foarte dificilă.

Mâine se împlinesc doi ani de la angajarea mea la revista „Luceafărul”. N-am prea progresat în această perioadă.

10. 7. Am citit o carte (de Cesare Lombroso) despre geniu,  privit mai mult medical. Naivităţi adorabile.

Se încheie o etapă. Săptămâna viitoare trebuie să mă mut de aici, din Berceni. Nu ştiu încă unde.

Am un trabuc „Los statos”!

Totdeauna când se sfârşeşte o perioadă de viaţă, suntem tentaţi s-o găsim distinctă şi descriptibilă în mod raţional. Lucrurile sunt însă departe de-a fi aşa.

Încep manevra de schimbare de facto, fără acte, a locuinţei din Braşov cu doamna Dan, o femeie cumsecade. Eventuală mutare la Mogoşoaia.

A dedica noua mea carte doamnei M. Ea m-a găzduit ultimii doi ani, în locuinţa unde scriu aceste rânduri, aproape pe gratis (am plătit doar întreţinerea).

Cred că pentru oamenii ca mine întâmplarea decide totul. Eu nu fac decât să operez o vagă selecţie între întâmplările intervenite.

Greşeala mea a fost că am plătit întotdeauna  nişte preţuri extrem de mari pentru tot de am obţinut.

Modul de viaţă al bucureştenilor: o învingere zilnică, prin acţionare oportună, a sentimentului că trăiesc o tragedie.

13. 7. Pentru D. B., actul sexual este ceva pasionant, dar nu important. Aşa trebuie să fie, aşa şi este pentru omul matur. La 22 de ani, ea este cel puţin la fel de adultă ca mine, la 37. Ce este important, în acest caz? Pentru ea, însăşi mecanica furibundă a unei existenţe. Eu am intuit această opţiune, dar ştiu cum arată şi celălalt versant: solitudine, orgoliu, scrupule de tot felul.

Ea este o piesă perfecţionată, inteligentă. Serveşte bine într-un angrenaj complicat, dar absurd în esenţa lui. Mi-a spus: A lua de la fiecare, doar ce poate da. Aş putea s-o completez: A trăi cu întreaga lume, nemaiştiind că există şi alegeri, opţiuni.

Elasticităţii ei nemaipomenite, eu îi pot opune duritatea (ca formă de viaţă), refuzul de a lua forma lumii.

Bucureştiul te obligă să îi iei forma sau te loveşte dureros.

O ciudăţenie (explicabilă totuşi oarecum): de când fumez, am devenit mult mai relaxat, iar postura mea socială s-a ameliorat parcă. Pe de altă parte, modul meu de a scrie s-a schimbat, a devenit mai frenetic, mai instinctual. Sunt nevoit să recunosc că gândesc parcă mai repede şi mai profund. Sunt datele unei ameliorări a personalităţii în sensul  eficienţei cerute de Capitală. Fumatul simplifică şi raporturile cu oamenii. Când nu fumam, eram privit ca un tip sumbru, periculos chiar, un ins capabil de surprize  urâte.

Poate ar trebui să vorbesc despre o vocaţie a viciului. Se pare că am aşa ceva. În orice caz, aici în Bucureşti starea normală apare ca patologică şi invers. Totul are însă structura unui joc cu reguli precise; a refuza să le aplici presupune retragerea din joc, eşecul.

În „stare de virtute”, gândesc logic, oarecum trudnic; ca vicios, intuiesc rapid totul, scriu ca într-un fel de transă; este parcă o stare mai apropiată de structura mea psihică (rezultată dintr-o canină voluptate a eşecului combinată cu o apetenţă leonină pentru dominare).

Seara. Niciodată nu mi-a fost  atât de greu să trăiesc. Este o perioadă extrem de dificilă, cum nu bănuiam că poate să existe. Am, cu siguranţă, o nevroză. Să lucrez, să scriu tot timpul; nu văd altă posibilitate de salvare.

Îmi voi lua concediu, neapărat, fiindcă altfel se va auzi un trosnet în capul meu. Aş avea nevoie de sfatul cuiva avizat. Acest cineva nu  există.

Să rezist sau să crăp!

14. 7. Totul pare a fi socotit derizoriu, aici în Bucureşti. Importantă este doar goană şi  salvarea aprenţelor.

Azi am simţit că nici fumatul nu mă mai ajută; îmi revine starea de nervozitate excesivă.

Promisiuni în legătură cu „Dispariţia…”.

Criză de colită. Acumulez în mod bizar datele unei existenţe tragice.

Nu sunt în stare să-i dau telefon lui D. B. Dacă ea – o fată extraordinar de inteligentă – nu mă va opri la timp, mă voi trezi într-o mare iubire.

15. 7. D. (3) îmi povesteşte despre relaţia ei cu un fiu de ministru; nu reuşeşte să o întrerupă; eu ar urma s-o salvez… Este o fată inteligentă, dar atinsă de un tremur existenţial cumplit. O electrocutează contactul cu bogăţia şi cu puterea. Ea este tentată să părăsească rolul de tolerat într-o elită, pentru a încerca să intre în tagma (lamentabilă) a scriitorilor, a artiştilor.

E o poveste de roman, aproape incredibilă în literaritatea ei. O cred, fiindcă nu mai am timp să mă îndoiesc.

D. (3) este născută în zodia Peştilor, zisă infernul zodiacal, vorbeşte extrem de mult şi pare intrată într-o nevroză caracteristică pentru inşii incapabili să „digere” o anumită situaţie.

Azi trebuie să duci totul la perfecţiune; chiar şi arta de a te negocia. În ceea ce mă priveşte, sunt prea scufundat în activitatea mea pentru a mai avea timpul să premeditez o existenţă rezonabilă.

Să o ajut, deci, pe D. doar dacă  se dovedeşte a fi un om şi un partener favorabil. Nu mai sunt apt pentru drame şi mă simt în stare să iau de nevastă o femeie ştearsă, umilă, o femeie-decor (cum nu este D.).

Una peste alta, acest „final de partidă”, jucat de mine, mă înviorează.

Voi merge cu D. într-o  excursie pe munte. Să vedem ce reacţii va avea această mică detracată.

20. 7. După o excursie cu pericole în Munţii Făgăraş, cu D. Privelişti magnifice. D. este poate o mitomană.

Excursia (foarte dură pentru mine, un estropiat de Capitală în devenire) m-a înviorat bine de tot. Trebuie să mai fac şi altele, neapărat.

Dificultăţi cu schimbul de locuinţă.

Numai contactul cu efortul fizic sau filozofarea cea mai înaltă redau bunul simţ.

În mintea mea, D. se precizează tot mai clar. Nonşalanţă, spontaneitate, incapacitate de efort susţinut, ciclotimie, poftă pentru viciu, neputinţă de a gândi ideea de asceză – toate acestea schiţează un tip uman destul de bine conturat. Ar fi, cred, o mare greşeală din partea mea să încerc s-o modific în vreun fel pe această fată. Să nu trec deci la acţiuni adolescentine, să am grijă de viaţa mea, să nu o fac pe caritabilul cretin. Să pricep că nimeni nu poate fi ajutat împotriva destinului său.

D. foloseşte rinofug (un vasoconstrictiv al vaselor din mucoasa nazală), pentru a se droga! Atunci când nu are acest nenorocit preparat (costă 5,10 lei sticluţa) se simte foarte rău. Senzaţii dezagreabile, congestie a regiunii nazale şi a sinusurilor maxilare, nervozitate, nu mai poate să respire ca lumea! Îţi stă mintea în loc!

D. vrea să scrie un roman, de natură să o tragă din viaţa dezordonată spre o formă mai liniştită de contact cu sine. Nu cred că va scrie mai mult de cinci pagini. Ea nu ştie că apetitul existenţial, ca să zic aşa, a dus-o la un grad avansat de uzură psihică. Este însă tânără şi are resurse de regenerare. Ea are probabil şi anumite vicii legate de sexualitate; nu este chiar atât de dezinteresată precum pare; tinde, s-ar spune, să trişeze.

Consemnez o poezie scrisă apropo de D. – un document al strării mele de nevroză. Se numeşte „Tu vei trece”:  Tu vei trece doar, / ai şi trecut. / Te ţin de mână şi simt / că în orice clipă, / chiar acum, / te poţi risipi într-un fum. / Eşti din altă sferă, / nu pot să te ating; / între noi stă imposibilul. / Prin el te văd, / dispărând în depărtare, / ca o voce a nimănui, / pe care o auzi într-un telefon, / tot mai slab, / tot mai imperceptibil. / Să-mi uit emoţia degradantă, / să trec dincolo de clipa aceasta, / aş vrea. / Să ucid prezentul tremurător, / să alunec mai repede / spre bătrâneţe / şi spre moarte.

Comentariile par de prisos.

 

# Cu această D. B. am trăit un episod foarte curios, poate revelator pentru felul meu adânc de-a fi. Am mers împreună cu ea la Sinaia şi ne-am cazat într-una dintre vilele administrate de Uniunea Scriitorilor, pe Cumpătul.  Într-o cameră destul de mică, dar dotată cu un pat larg, mai mult decât încăpător pentru două persoane. Eu eram foarte îndrăgostit de ea şi mă manifestam ca atare, fiind foarte departe de postura recomandată de Nietzsche.  „Dacă te apropii de o femeie, nu uita biciul”, spune acesta. Sau ceva în acest gen. Eu, dimpotrivă, eram numai emoţie şi ezitare. Facându-i declaraţii, mi-au apărut chiar lacrimi în ochi. Îmi amintesc foarte bine acest amănunt.

Ea s-a dovedit totuşi sensibilă la acest mod de abordare, probă că abrutizarea adusă de luxură n-o afectase pe deplin. Am ajuns s-o facem, cum s-ar spune astăzi. Deşi eram foarte emoţionat sau poate tocmai din acest motiv, am avut o prestaţie deloc serafică. Stilul respectiv se numeşte ciobănesc şi presupune lovituri violente în colul uterin. Doar femeile zdravene şi cu mult apetit preferă aşa ceva. Una mai şubredă te opreşte imediat. Nu era cazul. Anumite semne arătau că D. preferă acest stil şi anume cu asupra de măsură. După o vreme, din gura ei a început să iasă un vaiet, de fapt urletui unui câine pe cale de-a se transforma în lup, printr-o transmutaţie magică. Eu mi-am continuat loviturile. Când urletul ei a devenit extrem de puternic, am comis una dintre greşelile vieţii mele. Diavolul mi-a întunecat minţile şi am crezut că îi provoc dureri. De asemenea, m-am temut că vecinii de cameră vor auzi, iar cota mea literară va scădea. Idiot patentat! Am ieşit. S-a dus dracului totul. Orgasmul ei cotropitor a rămas în domeniul virtualului.

În perioada următoare am mai făcut-o de câteva ori, dar fără feeling. Marea ocazie fusese ratată. #

 

24. 7. O mică teorie despre relaţia dintre iubire şi actul sexual. S-ar zice că într-o iubire încape un anumit număr de acte sexuale. Când acesta este atins, iubirea este terminată.  Cei tineri îşi consumă furibund iubirile, cei maturi le economisesc, parcă. Există deci o tehnică a păstrării şi întreţinerii iubirii. A-ţi menaja iubita, a o „lăsa”  chiar să se culce şi cu alţii înseamnă a dori să o iubeşti cât mai mult timp.

Fenomenala complicaţie a relaţiilor umane aici, în Bucureşti. Oamenii sunt nişte peşti prinşi într-un năvod, fără cale de scăpare. Este aproape absurd să încerci scrierea unui roman, dacă nu cunoşti un mare oraş.

Să nu mor înainte de a reuşi să-mi stârpesc propensiunea către excese.

Remember calendarul thebaic, în ceea ce mă priveşte!

Constrânşi să jucăm  „poziţii” neclare, spre deosebire de şah, unde simplificarea este posibilă. Poate că şi în viaţă se poate aşa ceva.

Să fii ceva şi să pari altceva, o regulă de fier. Actorii de cinema foarte bărbătoşi sunt poate în realitate nişte hepatici, puşi la regim. Campionul virtuţii trebuie să fie un vicios şi viceversa.

A te transforma în activitate, iată întregul secret. În ceea ce mă priveşte, lucrul acesta este posibil, datorită înclinaţiei mele spre excese. Selecţia este însă greu de realizat.

 

27. 7. Aseară, la Mogoşoaia, Marin Preda, beat, mi-a spus „păgubosule” şi apoi m-a înjurat urât. El îi înjură pe toţi. M-am gândit să renunţ la teza de doctorat despre acest autor. Nu-mi pot permite însă să fac asemenea risipe. În glasul lui M. P. era un soi de milă. Nici măcar nu mă lua în considerare. Să vedem cum se vor sfârşi lucrurile şi atunci vom râde.

Cine ar citi aceste rânduri ar diagnostica, poate: ratare, nevroză, eşec. Nu este chiar aşa, dar nici mult nu mai este până la acest stadiu. Singura mea posibilitate este să muncesc pe brânci, fără a mă droga în vreun fel.

Orice s-ar spune,  cariera de literat este interesantă; eşecul sau succesul sunt mai evidente decât în alte domenii de activitate.

Nu sunt în stare să spun nu. De aici mi se va trage eşecul. Oprirea, pentru numele lui Dumnezeu!

29. 7. Să nu mai particip la episoade întâmplătoare, cum ar fi: partide de poker (deşi nu pierd, în general); femei; publicistică la întâmplare; schimbări de program în urma unor impulsuri de moment; cheltuirea întâmplătoare a unor sume de bani.

Există şi scuze: regimul meu de viaţă improvizat; sărăcia; celibatul;  nevroza.

Cine se scuză se acuză.

Pare destul de clar că trebuie să scriu cărţi, publicând articole doar atunci când nu se poate refuza (adică la „Luceafărul” sau unde este prezumat un plus de prestigiu). Am căpătat o gândire fragmentaristă, din cauza nenumăratelor articole scrise.

Apariţia „Dispariţiei…” ar însemna ceva. Îmi este greu să-mi închipui ce voi face dacă nu va apărea.

Am adus un pisoi cam famelic, pentru a-i da ceva de mâncare. Se comportă strălucit. Mănâncă şi apoi se culcă. În mod intermediar, îmi arătă simpatie. Are o atitudine consecventă, spre deosebire de mine. Eu  pendulez între marea tărie şi marea slăbiciune.

Această nenorocită manie a teoretizării propriei existenţe! A o practica înseamnă, de fapt, a construi în permamenţă proiecţii fictive, variante păguboase la viaţa  reală.

Viktor Korcinoi ar fi cerut azil politic într-o ţară din vest. Înseamnă că şi după 40 de ani omul continuă să fie puternic şi să trăiască din plin. Nu este exclus ca la meciul Karpov – Korcinoi ceva să nu fi fost în regulă.

Probabil pomâine mă voi duce la Costineşti, la D., aflată în tabăra studenţească de acolo. Iniţial m-am gândit să nu mă duc, dar nu se poate lupta împotriva destinului meu de om fără preget în faţa unor solicitări.

Mania confesivă – semn cert de nevroză.

1. 8. Am fost la D. Este bizar de imatură. Iar eu, cumplit de matur. Mi se confirmă ideea că maturitatea este starea optimă (la bărbaţi, cel puţin).

Fenomenalul spectacol al litoralului; oameni marionetizaţi, dar fericiţi poate tocmai din această cauză. Orice act autentic este (pare) imposibil, acolo. Toţi joacă roluri bine trasate şi grozav de puţine la număr.

D. este la ora actuală aproape o marionetă neputincioasă; fumează; se droghează cu rinofug; are o scolioză şi o apropiată spondiloză cervicală; tonus muscular extrem de scăzut, inacceptabil la o fată de vârsta ei; foloseşte zilnic medicamente pentru dureri de cap; stare evidentă de psihastenie; abulie; variabilitate rapidă a deciziilor; ciclotimie; lipsă de concentrare; preferinţă pentru „uitarea de sine”.

În aceste condiţii, scrierea unei cărţi pare problematică. În mod previzibil, ea urmează să se detracheze tot mai mult, trăind la întâmplare, urmând ca într-un viitor oarecare să se lovească „de viaţă” şi să corecteze ce se mai poate corecta. Rolul meu: bărbatul puternic, menit să protejeze şi să ajute. Dificil, în situaţia dată. Ar fi de preferat ca ea să se maturizeze.

Călătoria mea la Costineşti – o mare deşertăciune. Adevărul este că nu mai am disponibilitate pentru acţiuni formale. Nu sunt dezamăgit, dar observ că marea bătălie se dă în singurătate. D. nu s-a gândit nici o clipă serios la mine. Ea doar a încercat, în trecere, fără prea mare convingere, să profite de oportunităţile situaţiei. Nu sunt un Des Grieux.

Este ciudat cum, ori de câte ori încerci să aprofundezi un om, dai de steril. A fost una dintre greşelile mele: am ieşit prea des din jocul de aparenţe presupus de viaţa cotidiană.

4. 8. În câteva zile, mă mut de aici, din Berceni, într-o locuinţă situată lângă Operetă, dar fără încălzire centrală. Lemne. Are electricitate şi telefon.

Peripeţiile „Dispariţiei…” continuă. Cartea s-a pierdut pe drumul de la Centrala Editorială la Direcţia Presei!

Trei realităţi ale vieţii mele: improvizaţie accelerată pe ultima porţiune a unei acţiuni; corectare perpetuă a unor efecte ale superficialităţii; damnare de a obţine lucruri prea scump plătite.

Să nu mai fumez. De mâine. Este ceea ce înainte mi se părea o joacă.

 

7. 8. O nesfârşită improvizaţie – aceasta este marca existenţei mele.

Dificultăţi de tot felul în legătură cu plecarea în Polonia, cu mutatul, cu lipsa de bani.

Încerc şi reuşesc să nu mai fumez şi să nu mai beau cafele. Am nevoie de toţi banii şi de toate facultăţile mele mintale pentru a putea face faţă unei situaţii bizar de proaste.

Cu adevărat, nu-mi mai pot permite nici cea mai mică greşeală. Este o tristă necesitate.

Atenţie la calendarul thebaic: mari proiecte eşuate.

 

10. 8. M-am mutat pe lângă Operetă. Este o casă acceptabilă, dar mizeră în esenţa ei. Ce poţi să faci!? Aproape nimic. Stau printre grămezi de lucruri nearanjate (ale mele). Acestea tind să se contopească cu ale proprietarei (nenumărate). Ea s-a mutat în garsoniera mea de la Braşov, fără acte.

Cinismul şi oportunismul oamenilor în vârstă sunt triste necesităţi şi nu defecte de caracter.

13. 8. Pare destul de bine aici, în locuinţa doamnei D. Viaţa raţională e bună, dar într-un fel ciudat: e bună în sine, dar nu prea poate fi transformată în altceva (în succes, de pildă). Oricum, mă simt mai bine în starea de om fără vicii.

Toamna se anunţă, am făcut prima laringită.

Viaţa este destul de tristă, dar omul luptă până la capăt, deşi ştie că va pierde partida.

A noua zi de la abandonarea fumatului şi a cafelelor. Am din ce în ce mai puţine tentaţii. În mod curios, abandonarea acestor excitante mă plasează într-o stare de fiinţă aproape asexuată.

Voi pleca deci în Polonia, ca şi acum trei ani, bolnav. Este o simetrie ce dovedeşte cât de simple ne sunt de fapt existenţele.

D. vrea să stea aici în absenţa mea şi să-şi înceapă romanul. N-ar fi exclus să reuşească.

25. 8. Reîntoarcerea din Polonia. Întâmplări interesante. Revelatoare lipsă de dezinvoltură din partea mea; explicaţia ei este şirul cronic de eşecuri suportat de mine în ultimii doi ani.

Pista SF pare deosebit de mănoasă. Ar trebui să perseverez în această direcţie. Astăzi se cere să acţionezi cu o eficienţă aproape incredibil de ridicată, dar să ai şi destin favorabil. A alege planuri grandioase şi a le realiza repede. În ceea ce mă priveşte, se pare că soluţia spiritelor ajutătoare este singura bună, eu fiind un prost executant.

În Polonia, am citit (rău), un referat în limba franceză. L-am publicat apoi într-o revistă locală, unde lumea m-a privit ca pe un mare autor. Textul va apărea probabil şi în Bulgaria.

Un caiet de relaţii (spirite ajutătoare). Chiar azi îl voi face. Traducători, stilizatori, dactilografă, documentarişti. Aparent himeric, planul folosirii unor oameni  în nişte scopuri exacte este realizabil de îndată ce voi dispune de câteva mii de lei. În acest caiet vor figura şi persoane necesare pentru publicarea unor texte. Importantă, în ceea ce priveşte spiritele ajutătoare, este respingerea persoanelor nepotrivite (incapabile de efort, trădătoare, prea interesate, mincinoase etc.). Dacă înainte de congresul de la Poznań aş fi investit câteva mii de lei pentru traducerile necesare, multe texte ar fi apărut în ţările Europei, aducând importante avantaje.

 

27. 8. Este foarte probabil că nevroza mea se află într-un stadiu foarte avansat. Nu cred că are rost să mă duc la vreun medic, cel puţin deocamdată. În orice caz, sunt dominat de o senzaţie vertiginoasă.

Mâine vine mama. Poate că prezenţa ei va avea un efect bun asupra mea.

Întâlnire cu M., iubita mea de acum 11 ani. Acum îmi apare îndepărtată, protejată de un remarcabil calm, dezvoltând o inteligenţă vădită; are 30 de ani şi priveşte cu înduioşat dispreţ elanurile mele confesive.

În Polonia am reluat fumatul, cu tot cortegiul lui de determinări psihice stingheritoare.

Să rezist în continuare, altceva nu văd. Să capăt un statut distinct în proprii mei ochi – iată lucrul cel mai greu la ora actuală.

Nevroza se manifestă, după câte am impresia, prin marea instabilitate a deciziilor în corelarea acestora cu concretizarea lor.

30. 8. Un vis ce mi se pare aproape imposibil de realizat: a avea o locuinţă, un birou pentru scris, venituri normale şi certe. Deocamdată provizoratul continuă să fie marca existenţei mele.

Reconciliere cu L., fiinţă fără vocaţie de curvă; ea practică o sănătoasă profitare de ocaziile ce se ivesc.

Revenită din voiaj, D. mi-a telefonat imperativ, chemându-mă, parcă, la apel. Discuţii despre spiritism.

Apariţiile prefeţei despre Labiş şi a „Dispariţiei…” – iminente.

Dacă cineva va citi acest jurnal cândva în viitor, va spune: iată un scriitor damnat, lovit de  vicisitudinile vremii sale! Acel cineva nu o să ştie că, de fapt, eu însumi n-am fost în stare să-mi salvez viaţa.

4. 9. Iată şi toamna – anotimp superb în Bucureşti.

Nouă tentativă de abandonare a fumatului. Este aproape penibil pentru mine să constat că nu mai am forţa de altădată. Fumatul, această chestiune absolut neînsemnată, îmi pune probleme!

În aceste zile mă apuc de cartea despre poezie, refuzând orice altă muncă literară. Sper să iasă destul de bine. Să mă feresc de capcana unde am căzut de atâtea ori până acum: o carte prea mică.

Conflicte inexplicabile la redacţie.

Nu ştiu cum o să scriu cartea despre poezia patriotică. Mă simt ca şi cum mi-ar fi căzut o cărămidă în cap.

Lămurirea relaţiei cu D. este după cum mi-am închipuit: puţin îi pasă de mine. Nu pot decât să aplic proverbul: nu te rogi la sfântul incapabil să te ajute.

5. 9. Trist este că suntem obligaţi, de la un moment dat, să facem aproape numai lucruri dezagreabile.

Se pare că de această dată lăsarea de fumat îmi va reuşi. Azi este a şasea zi. Dorm interminabil şi parcă ceva începe să mi se mişte în creier.

Lecturi din „Poezie şi profunzime” de Jean-Pierre Richard. Lucruri frumoase, nici vorbă, dar sunt ele oare revelatoare pentru natura umană? Aceşti poeţi bolnavi sunt oare mai reprezentativi pentru umanitate decât ceilalţi oameni? Întrebări  caracteristice pentru  modul cum, în ultimul timp, tind să înlocuiesc esteticul prin sociologic.

Ca şi literatura, critica este foarte rar bună, revelatoare. Numai că, fenomen greu sesizabil, astăzi critica proastă, plată, neadevărată mai bine zis, trece (este acceptată) la fel de uşor precum în trecut trecea literatura proastă. E mai simplu să fii critic prost decât autor de ficţiune prost. Este mai uşor să pari critic decât să pari autor de ficţiune.

Citesc mult prea puţin; compensaţia se află în capacitatea de sistematizare.

 

25. 9. Un citat din „Moştenitorii focului” de Herbert Zand: „Manfred era un teoretician aproape genial, cu o tentă de dispreţ faţă de practică, neaşteptat de rezistent, ce nu cruţa nici un efort cât timp era în defensivă, dar atunci când trebuia să iasă din apărare, devenea nesigur, pierdea măsura, venea cu planuri gigantice, gândite până la ultimul amănunt, care însă nu întâmpinau decât neîncredere şi refuz.”

 

26. 9. Din 11 septembrie, curentul electric este întrerupt în casa unde locuiesc. Aseară am jucat o partidă de poker la lumina lumânărilor. N-am pierdut. Adversarii mei au fost nişte intelectuali fricoşi, incapabili să rişte.

Mă voi interna, se pare, în spital. Probleme renale.

Lectură din „Idele lui Martie” de Thornton Wilder, un frumos eseu scris sub formă epistolară. Are înţelepciune. Am avut impresia naivă că aşa ceva aş fi putut scrie şi eu…

Este inadmisibil să ai atâtea idei şi proiecte, să le detaliezi prietenilor cu atâta coerenţă şi să scrii texte atât de insignifiante.

Totul pare a dovedi că mă aflu pe calea unei ratări clasice. Să mai fie cu putinţă o oprire şi  începerea unei existenţe raţionalizate? Ştie doar destinul (adică înlănţuirea de întâmplări din viitorul apropiat).

Zilele petrecute în spital ar trebui să însemne începutul acestui viitor. Apoi, să merg la sanatoriul de nevroze (sau cum îi zice).

Cei din jur mă privesc deja ca pe un perdant, bun de ironizat în în legătură cu vârsta şi sărăcia. Poate că se grăbesc cu aceste ironii.

 

11. 10. Reaprinderea luminii electrice.

Am stat cinci zile în spital. Apoi, o săptămână la Braşov (tenis de masă şi plimbări).

A treia tentativă de lăsare a fumatului!

Încurcături interminabile cu drepturile de autor. Coşmarul trebuie întrerupt, cu orice preţ.

Constatarea că lectura intensă mă ajută să mă menţin la un grad acceptabil de rezonabilitate, ferindu-mă de salturile morbide.

Conformarea la regulile acceptate ale succesului, evitarea manevrelor inutile sau cu scurgeri de energie.

13. 10. Nenumărate dificultăţi provocate de vecinii doamnei D. N-am nici un ban. Abandonarea fumatului aduce o creştere a bunului simţ.

Să dau un anunţ pentru schimb de locuinţă. Să reîncep lupta pentru buletin de Bucureşti. Cu mult calm, să manevrez în continuare. Ce altceva?

Câteva spicuiri dintr-un zodiac, referitoare la mine: egoism, dorinţă de a primi tot şi de a da puţin, nemulţumire cronică în dragoste, reuşite intelectuale nerăsplătite pe măsură, spirit de analiză, meserie fără legături cu gusturile sale, scrupulozitate, conştiinciozitate. „Are deseori plictiseli. Le doreşte, le atrage, le cheamă, le gustă cu deliciu. Dificultăţile sunt domeniul lui, le găseşte sublimul. Puteţi conta orbeşte pe el. Păstrează credinţa şi speranţa, mistic.” Nu e rău zis!

14. 10. În cele din urmă, totul se reduce la a putea sau a nu putea scrie.

După o altă carte de astrologie ar rezulta că perturbările  personalităţii mele  provin din ascendentul în Leu. Planul cu împărţirea anului în două părţi distincte se potriveşte cu această contradicţie. Mai întâi, muncă solitară şi asceză  pentru succes, apoi o lungă vacanţă mondenă.

 

# De fapt, ascendentul meu este în Scorpion. Sau, dacă vrem ceva mai „onorabil”, în Balanţă. #

 

A zecea zi de la lăsarea de fumat. Primele două tentative au eşuat tocmai în a zecea zi! Curios!

D. B., mai îndepărtată de mine decât oricând.

 

16. 10. Tentativa lăsării de fumat pare să fi reuşit. Fac gimnastică şi mă simt din ce în ce mai bine. Voi începe zilele acestea tratamentul pentru nevroză.

Zodia mea, Racul, predispune la efort solitar şi laborios, plus nesociabilitate. Leul din ascendent aduce histrionism, superficialitate, dorinţă de a obţine succese fără muncă, doar prin şarmul inexplicabil al nativilor influenţaţi de acest semn. Fumând, întăresc ascendentul. Viaţa ponderată (de Rac) pare însă mai propice scopurilor mele literare.

 

17. 10. Am câştigat din nou la poker. Faptul că am jucat atât de mult în compania unor profesionişti îmi foloseşte acum, când adversarii mei sunt nişte literaţi prudenţi.

Dacă în loc de jurnalul miorlăitor-confesiv aş fi scris un roman, acum ar fi fost gata! Oricum, multe panseuri din cele cinci caiete pot fi folosite într-un viitor roman.

26. 10. Lichidarea intempestivă a locuinţei unde am stat mai bine de  două luni. Am dus toate lucrurile la Braşov. În câteva zile, garsonierea mea va fi eliberată şi gata să-mi primescă eventuala retragere din Bucureşti.

Deocamdată stau la casa de creaţie de la Mogoşoaia (25 lei pe zi). Aici este suficient de agreabil. Mi-a reuşit abandonarea fumatului, azi se împlinesc trei săptămâni. Fac regulat gimnastică. O nouă repriză începe.

De pe geamul camerei văd copaci atinşi de toamnă. Se aud păsări.

Criză de colită. Un bărbat adevărat n-are ceva sau, cel puţin n-o recunoaşte.

Tot secretul este să mă feresc de partea femeiască.

Echilibristică pecuniară. Doar manevrând cu mare atenţie, voi reuşi să rezist.

Poker câştigător, în compania unor oameni de artă beţi. Apoi, întâlnire cu o carte îngrijorător, inimaginabil de proastă. Cei care i-au dat drumul nu pot fi decât nişte trădători (faţă de cine!?) sau nişte persoane de o enormă prostie. Când încurajează asemenea tipărituri, oficialităţile sunt de neînţeles. Nimănui nu poate să-i folosească aşa ceva. Pentru prima dată, mă simt cu adevărat indignat.

Trebuie să comit compromisul de a scrie despre această carte o recenzie „echilibrată”. O voi trata drept o carte pentru copii. Ar trebui să mă indignez, dar n-am stofă de martir.

În mod curios, banii câştigaţi din poker îi voi folosi pentru a cumpăra medicamente împotriva neurasteniei. Mă cam paşte aşa ceva, în ciuda grafiei mele de om stăpân pe nervii săi.

Se anunţă o perioadă bună, aici la Mogoşoaia, unde oamenii vin să creeze, dar pică în nişte crunte beţii şi cheamă femei pierdute, în vederea unor orgii, pare-se, colective.

Promisiunile în legătură cu banii (avansul) pentru „Dispariţia…” datează de la sfârşitul lunii august. Să mai zici că ardelenii sunt oameni serioşi!

Este ciudat modul lesnicios de trai al literaţilor de la Bucureşti. Sunt nişte adevăraţi sinecurişti. Practic, ei pot obţine foarte mulţi bani. În schmb, alunecă la fel de uşor în detracare. Beau, fumează, preacurvesc, sunt nişte disperaţi. Pe mine, sărăcia mă menţine pur.

29. 10. Să nu mă las intimidat. Să joc mai departe, orice s-ar întâmpla.

Recenzia amintită va apărea în proximul număr din „Luceafărul”.

Oricum, mama este singura persoană cu milă pentru mine. Ea  ascultă cu relativă atenţie plângerile mele. Pentru ceilalţi nu valorez cine ştie ce.

Studii de chiromanţie şi de astrologie.

Nu mai beau cafele. O luptă interminabilă cu mine însumi.

Este de neînţeles (în afara interpretărilor astrologice) cum  am reuşit să manevrez atât de prosteşte în existenţa mea de până acum.

M-am mutat în camera cu numărul 25. În sinea mea nu sunt superstiţios, dar nu îmi prea plăcea că în fosta cameră se spânzurase nevasta lui Nicolae Breban. Din noua cameră văd o cruce, chiar două.

5. 11. Doamna D. nu mai vrea să plece din locuinţa mea din Braşov! Demersuri pe la Miliţie.

 

# Această femeie avea geniul murăturilor şi al dulceţurilor. Al conservelor, în general. Ea însăşi, era o femeie la vreo 45 de ani, destul de bine conservată, dispusă să furnizeze la o adică şi servicii sexuale. Cu asemenea atuuri, şi-a găsit un aliat în persoana sectoristului, miliţianul răsăunzător de strada mea din Braşov. Acesta avea protectorii lui. Atunci când m-am dus la Miliţie, s-o reclam pe cea înţepenită ilegal în garsoniera mea, am fost tratat foarte rău şi sfătuit să locuiesc la maică-mea! Respectivii m-au luat cu „bă”! Scriitor!?  „Luceafărul”!? „Astra”!?  Nimicuri. M-au tratat ca pe unul tocmai ieşit de la pârnaie. Am avut noroc cu faptul că maică-mea o cunoştea pe nevasta unui şef de la Miliţie. Am ajuns la acesta. El m-a sfătuit, neoficial, s-o dau afară pe doamna Dan. Am făcut aşa, iar sectoristul n-a îndrăznit să intervină! #

 

Depresie psihică urâtă de tot. Azi era cât pe ce să mă reapuc de fumat. Ar fi fost absolut lamentabil.

Studiile de astrologie nu sunt rele. De exemplu, despre cei din categoria mea se spune că au drept singur atu inteligenţa. Aşa pare a fi. Tot ce fac cu ajutorul acestei facultăţi iese bine. Tot ce ţine de şarm, destin, sănătate iese prost. În consecinţă, trebuie să mizez totul pe această facultate predominantă şi să mă salvez prin ea.

În orice caz, pot spune că niciodată n-am fost mai încurcat decât acum.

Va trebui să mă tratez, în cele din urmă, de această veziculită sau ce dracul o mai fi. Să scriu 20 de pagini pe zi. Aceasta ar rezolva toate problemele.

Azi am scris, extrem de uşor, vreo 8 pagini din bizara carte despre Drăgan. Iese extrem de bine. Un asemenea text despre Eugen Barbu ar însemna o mare lovitură. Încerc să concretizez mai vechea mea idee despre critica-roman.

Promisiunea de bani de la Editura Dacia – minciună. Nu mai trebuie să contez pe „Dispariţia…”. Este amânată pentru anul viitor, mi se spune, dar cine ştie cum o fi adevărul. Ar trebui să mă duc acolo şi le dau băieţilor bani lichizi. Nu am însă aşa ceva, din păcate.

Gimnastica agravează, se pare, veziculita, dar n-am ce să fac. Trupul să reacţioneze, să dovedească vitalitate.

10. 11. Am nişte idei în legătură cu poezia patriotică.

Stau la Mogoşoaia în continuare. Iau medicamente, pentru a trece de pasa depresivă. Citesc. În curând voi redacta câteva memorii către oficialităţi.

Posibilă salvare prin munca literară. O întrevăd.

Cinci săptămâni de la abandonarea fumatului. Nu mai am aproape nici-o tentaţie de a-l relua.

Duminică ar urma să merg la Braşov, pentru a o scoate cu forţa din casă pe doamna respectivă.

Din horoscop rezultă că defectul meu principal este versatilitatea. Poate că da.

13. 11. Nu fumez.

Activitatea criticii nu ajută la perfecţionarea literaturii (argumentul istoric). Leo Spitzer către Franco Fostini: dacă nu se admite că literatura este „una cosa disinteressata”, nu există critică estetică, ci doar ideologică.

Critica estetică este deci echivalentă, în esenţa ei, literaturii propriu-zise; doar fiind ideologică se poate emancipa şi căpăta un statut distinct. La noi, în actualitate, cei mai apreciaţi critici fac un soi de literatură, adevărurile despre literatură neavând căutare. Aparenţa unei critici emancipate este dată de emiterea unor judecăţi de valoare false. Se spun aceleaşi fraze despre diferite cărţi.

O carte SF. O albină îşi spune opiniile cu privire la evoluţia speciei sale.

Înmulţirea vertiginoasă a proiectelor este semn de nevroză.

 

14. 11. Mâine vine un tip din R. D. G. Voi pierde un timp cu el, făcând eforturi de a mă exprima cât de cât în germană. Apoi voi merge la Cluj, pentru a lămuri  lucrurile cu editura. Textul cărţii mele despre poezia patriotică  se dezvoltă bine, ca efect al unei schelării teoretice clare.

România-Franţa 15-12! La rugby.

Nervii tind tot timpul să mă lase. Lupt cu ei, cu şanse schimbătoare.

Cât de uşor este să zici: Este o nevroză. Mai greu este să te afli în mijlocul acestei nevroze.

 

22. 11. Am plecat de la Mogoşoaia. Casa respectivă a intrat în renovare. Nu mai am nici un obiect la Bucureşti. În felul acesta, m-am întors la situaţia de acum trei ani! Este de necrezut.

Sunt la Braşov, în vechea mea garsonieră, poluată de obiectele doamnei D. Sunt în concediu de odihnă.

Într-adevăr meseria de a trăi nu este uşoară. Chiar dacă voi pierde partida, nu se va putea spune că nu am luptat.

Cartea de la „Dacia” va apărea probabil încă în acest an. Am văzut corectura. Nu este prea proastă, cartea.

Să lucrez la cartea despre poezie. Să îmi înving nenumăratele impulsuri prosteşti, capabile să mă demobilizeze în permanenţă.

Mai mult de o lună şi jumătate de la abandonarea fumatului. Nu mai am aproape nici-o tentaţie.

Lupte cu doamna D. Ea vrea să-mi ia casa. Am rearanjat locuinţa. Totul este ca acum trei ani (exceptând lipsa braşovencei D. şi a serviciului în Braşov).

Publicând cartea despre poezie, s-ar aranja multe. I-aş putea-o dedica lui N. Dragoş. Ar fi o surpriză interesantă. O lovitură tactică bună, contrazicând modul meu de acţionare pe ocolite.

Caracteristicile diferitelor zodii pot constitui punctele de plecare pentru personajele unui roman. Sunt adevărate fişe caracterologice.

Bizară revenire a situaţiilor. În urmă cu trei ani scriam, aflat sub presiune, cartea de compromis despre Zaharia Stancu!

Mă aflu, se pare, sub damnarea de a scrie şi de a face doar lucruri derizorii.

1976

 

27. 11. Plătindu-i 500 lei, am reuşit s-o elimin pe doamna D.! Scenă finală lamentabilă. Ura împotriva intelectualilor nu este o vorbă goală. Încercări de intimidare la Miliţie!

A scrie o povestire SF, pornind de la ideea că  orice text scris este matematic previzibil, ca posibilitate statistică.

30. 11. Ameninţări rămase fără urmări din partea reprezentanţilor doamnei D.

Critica literară se interesează de literatură mai ales atunci când aceasta este reprezentativă pentru umanitate. Diferitele speculaţii asupra limbajului poetic sunt justificate de faptul că limbajul este o formă esenţială de manifestare umană. Adevărurile despre limbaj sosesc însă mult prea în urma practicii.

Misiunea erudiţilor. Asimilarea informaţiilor dintr-un anumit domeniu este o chestiune de timp. După acumulare urmează nişte speculaţii noi, bizar de simple. A scrie o carte de erudiţie  pare ciudat de uşor pentru cineva dispus să citească în linişte şi să-şi facă fişe. „Contribuţiile” sunt infinitezimale. Avantajul este că nici un foiletonist nu îndrăzneşte să te atace.

Iată, de pildă, cartea lui Aurel Sasu, „Retorica literară românească”. Este o înlănţuire de fişe, punctată de insolenţe puerile la adresa unor mari cercetători. Am auzit că a fost primită favorabil. Modelul pare a fi o carte a lui Marian Popa, unde există o simplă transcriere de fişe, o performanţă pur fizică.

Nu mă mir, prin urmare, că o serie de reprezentanţi ai poporului inteligent s-au refugiat în istoria literară. Este un tărâm călduţ, unde cu încetul, urmărind gândurile altora, te obişnuieşti cu lipsa ta de originalitate. A face publicistică este un soi de sacrificiu.

În aceste zile, regăsesc plăcerea resimţită în adolescenţă, citind reviste vechi, la Comloş. Această plăcere am mai avut-o cu vreo patru ani în urmă, când am stat un concediu întreg la Bucureşti, în locuinţa lui Victor Zednic, aflat cu iubita lui în locuinţa mea din Braşov. Atunci am citit Dostoievski şi presă literară românească din perioada proletcultului. Este o şmecherie: după câteva zile de lecturi intense, intri într-o stare psihică favorabilă, de calm laborios. Te simţi în stare să scrii texte valabile.

Scrisul şi cântatul la pian se aseamănă între ele. Trebuie să-i asculţi pe alţii cântând şi să exersezi (precum copilul din acest bloc; el scârţâie cu aplomb, la vioară, câteva ore pe zi, obligându-mă să mă arăt îngăduitor, în mine însumi; amândoi suntem nişte diletanţi…).

Interesantă este şi senzaţia de fragilitate fizică, adusă de insistenţa în munca intelectuală. Un erudit se simte probabil aproape imaterial, ca un suflu.

3. 12. Lecturi destul de intense, din cărţi de referinţă, despre retorică. Lucruri interesante, dar cât de deşarte, în cele din urmă. Erudiţia îi dă omului o seninătate destul de tristă.

În noaptea trecută, o cumplită migrenă, semn că trebuie să contez pe o putere de muncă mai degrabă mică.

Astăzi, două luni de la abandonarea fumatului. Ar mai fi 7.

Cartea lui Curtius, fantastică, acaparatoare. Dintr-o asemenea carte, un critic ar trebui să citească un număr de pagini în fiecare zi. După o asemenea lectură este greu să mai scrii articole stupide.

 

5. 12. Conspectez cartea lui Aurel Sasu, amintită într-o însemnare anterioară. Este de o incoerenţă absolut fascinantă. Autorul nu cunoaşte bine sensul termenilor folosiţi, gândirea lui este tulbure, contradictorie, aproape imposibil de urmărit în incoerenţa ei. Am de gând să scriu un articol polemic despre această carte. Întrebarea este cine mi-l va publica. Lectura înaintează nemaipomenit de greu. Pur şi simplu, este aproape imposibil să pricepi ce vrea să spună acest om cumsecade.

Cât de limpede se exprimă adevăraţii erudiţi! Este o delectare să le citeşti textele. În plus, lectura lor îţi inculcă o anumită seninătate.

D., fata interesantă din Bucureşti, s-a apucat de studiul limbii sanscrite şi se pare că face progrese! Ideea exprimată de această fată prin modul ei de a se comporta este că în lumea de azi dragostea (fizică şi spirituală) este un lucru secundar; importantă pare a fi realizarea strict individuală; relaţiile  semenii sunt reduse la o camaraderie loială, dar de suprafaţă.

8. 12. Câteva observaţii ale mamei mele (69 ani) în legătură cu activitatea mea profesională: cărţi neînsemnate; publicistică futilă; lipsă de convingere în practicarea profesiei; un declin intervenit după câteva succese de acum 4-5 ani.

Sunt idei foarte corecte, adevărate.

Mi se încheie concediul peste câteva zile. Lucrurile s-au petrecut ca întotdeauna: timp pierdut în lupta contra versatilităţii psihice; câteva lecturi interesante, dar mult prea îndepărtate de obiectivele mele apropiate.

În mod matematic, mă trezesc în întreprinderi păguboase (de cele mai diferite naturi). Astfel, aproape o săptămână, am studiat o carte stupidă, în vederea unui eventual pamflet (cine ştie dacă o să-l mai scriu). În schimb, n-am făcut nimic pentru cartea mea (vitală). Un destin sucit, de om capabil să-şi pună tot timpul beţe în roate.

După un telefon dat doamnei M., persoană cerebrală, în stare să sufere doar când îi este lezat orgoliul, am scris un text bun, primul din acest concediu!

Idei pentru un eventual comentariu despre sf:

– analogie cu logica trivalentă a lui Łukasievicz; această logică introduce o propoziţie a probabilităţii, depăşind astfel principiului terţiului exclus; analogia are în vedere lectura SF;

– ameţeala intelectuală în faţa paradoxurilor SF ar fi echivalentă celei stârnite de paradoxurile logico-matematice; în ambele cazuri există un indemonstrabil;

– în A. Dumitriu, consideraţii în legătură cu relativitatea logicilor modale şi polivalente;

– daca această emoţie – vertij este echivalentă cu cea estetică;

– asemănarea cu discursul obscur al unui sofist;

– un specific mecanism de echilibrare a posibilului (acesta trebuie ferit de transformarea în parodie sau în alte forme degenerate).

La două luni de la abandonarea fumatului, grafia mi-a revenit la verticală!

9. 12. Alte idei în legătură cu genul SF. Descrierea lui prin analogie cu paradoxul lui Russel (de revăzut cartea lui Imre Toth). Precum şi Anton Dumitriu, „Paradoxele logice” (1944), „Soluţia paradoxelor” (1965). Pentru sofişti, conceptul nu desemnează o realitate, reprezentând doar un cuvânt. De văzut definiţia dată de Hegel conceptului (se pare că are un anumit statut de concreteţe).

Am scris o recenzie de aproape trei file. Cu ideile din ea, cineva ar alcătui o carte.

11. 12. Nu mi-am făcut niciodată iluzii în privinţa oamenilor. Din acest motiv, nu mă mir când le întrevăd lipsa de generozitate.

Mi s-a încheiat concediul. Ca de obicei, am făcut cu totul altceva decât mi-am propus. În schimb, m-am îngrăşat cu cel puţin 5 kg. Abandonarea fumatului pare aproape perfect consolidată.

Îmbătrânind, observ tot mai clar mecanismele sociale. Lipsă de milă; omul trebuie să se apere şi să se ajute singur. Totul este privit prin prisma unui târg posibil. Oamenii sunt binevoitori faţă de tinereţe, fiindcă aceasta le promite ceva (fie şi simbolic).

La Bucureşti, trebuie să arunc pe masă ultimele atuuri: căsătorie, muncă la chit sau dublu, minciuni chiar. În orice caz, în comportamentul meu nu trebuie să se vadă că mă aflu într-o situaţie disperată. Nici nu se vede de altfel; mă ajută calmul meu nemaipomenit.

Acum, când am aproape un fel de burtică, îmi imaginez cum este să fii cu adevărat un om care trăieşte din scris. Să stai la masă zilnic, să scrii calm, citeţ, fără să te grăbeşti, folosind fişele, cu ore fixe şi cu o simili-secretară. Cu demagogie prin şedinţe şi cultivare a unor oameni de decizie. Cu scrisori dictate şi cărţi de vizită trimise oportun diferitelor persoane necesare, având  aproximativ gradul tău social. Cu concedii în locuri unde poţi fi văzut. În fine, cu o nevastă reprezentativă şi copii „delicioşi”, făcuţi la bătrâneţe şi întreţinându-ţi iluzia că eşti încă tânăr. Să intri, adică, adânc în mecanismele deşertăciunii şi ale compromisului. Să scrii tot timpul şi să nu devii un detracat.

Ce plăcut şi ce uşor este să scrii proză! Criticii sunt nişte damnaţi. Foarte plăcut este şi să citeşti proză, foarte bună sau foarte proastă.

17. 12. Am inaugurat un nou stil de viaţă, cel mai bizar dintre toate. Stau la Bucureşti doar patru zile pe săptămână. Dorm la hotel. Weekend-ul mi-l petrec la Braşov, în garsonieră!

Am dormit, pentru început, la Hotelul Astoria de lângă Gara de Nord, dând pentru primele două nopţi  câte 35 de lei, iar pentru a treia, 42. Eram destul de bolnav, cu febră. Erau camere cu televizoare şi telefoane, cu două paturi. Am nimerit, în mod firesc, alături de fiinţe grase, mâncăi şi beţivi. Toţi sforăiau cumplit. Am suportat totul, gândindu-mă că nu pot depune armele.

Bine că m-am lăsat de fumat. Am astfel un plus de energie.

În a doua zi am nimerit  cu un tânăr care avea un picior de lemn (din şold, săracul). Era rău îmbrăcat, dar fuma Kent şi avea un casetofon. M-am dus la recepţie şi am cerut o altă cameră. Mi s-a dat.

Nu am bani, de data aceasta, este chiar groasă. Dacă nu procur câteva sute nu voi avea de unde să plătesc hotelul şi trenul.

Pare clar că dacă nu voi fi în stare să scriu şi să public ceea ce scriu, va trebui să mă sinucid sau să mă transfer îndărăt în Braşov, ca profesor. Pentru tipii ca mine, aflaţi pe cont propriu, viaţa din scris este nemaipomenit de dură.

Am început tratamentul pentru colibaciloză (au auzit că este relativ incurabilă, dar nu prea gravă). Am dat ultimii bani pe medicamente.

Însemnările acestea aparţin parcă unui scriitor damnat dintre cele două războaie mondiale! Ce chestie, domnilor, ce chestie!

Mama mea este înţeleaptă. Ea şi-a dat seama că pentru mine nu mai există decât o singură cale de salvare: a intra pe calea normalităţii (în sensul de oportunism onest şi serios). Fără a mai face nici-o eroare.

 

18. 12. O frenezie îi ia în stăpânire pe publicişti şi nu-i mai lasă decât în urma unei cure de dezintoxicare. Este o aţâţare tradusă în folosirea nesăbuită, dar spirituală, a locurilor comune. Publiciştii exagerează în plus sau în minus, nu-şi mai urmează propria gândire, par conduşi de o sursă exterioară de energie.

Îmi pare tot mai greu de înţeles cum într-un singur om poate să se afle un superficial şi un profund. Acordul pare posibil doar atunci când respectivul publică texte aflate într-o certă corespondenţă cu lucrările sale de mari dimensiuni. În acest sens, articolele pot juca rolul unor clarificări personale ale unor concepte şi idei.

Ceva esenţial îmi scapă. Probabil că n-am suficientă personalitate, poate că n-am caracter. Nu este exclus chiar să nu fiu cine ştie ce inteligent.

Sunt cam bolnav. De data aceasta, ştiu destul de precis de ce sufăr.

O schemă de tragedie. Un om se distruge doar pentru că refuzul său de a accepta locurile comune din gândire se transferă şi în viaţa lui; fără locuri comune în comportamentul social, omul este un damnat şi se îndreaptă spre dezastru.

25. 12. Citesc „Punct contrapunct” de Aldous Huxley. Am încercat s-o mai citesc cândva, dar m-a plictisit. Acum îmi place. Ideea că gândirea unor intelectuali are un unic mecanism, incapabil să producă noutăţi. N-o fi aşa. În orice caz, nu pot accepta ideea că literatura nu înseamnă nimic, deşi poate că o dispreţuiesc, în adevăr, în adânc. Acest dispreţ poate fi însă doar reflexul unui suflet meschin sau al ignoranţei.

Plăcută este dezinvoltura autorului. Relaxarea lui. Cu seninătate, spune ce ştie despre diferite lucruri. Inteligenţele din carte sunt trase pe un singur tipar, sunt reductibile la una singură (a autorului). Un soi de sterilitate plăcută este elementul lor comun.

Mi-ar plăcea să scriu un roman. Aş avea oare că să spun? Sincer vorbind, nu-mi dau seama dacă sunt un dobitoc sau un om inteligent.

Citat din Huxley: „Înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale – viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filozofiei, esteticii, criticii – constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţii realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frământatelor clipe ale vieţii.” Căutarea adevărului, spune el apoi, este mult mai uşoară decât a învăţa să trăieşti integral.  Bine zis, dar rău continuat. Ştia totuşi destul de multe în 1928.

De fapt căutarea adevărului ar fi simplă şi puerilă,  dacă nu ar avea structura unei prăbuşiri perpetue a unui edificiu mereu reconstruit. Azi, ideea lui Huxley pare aproape pe deplin un clişeu sceptic de gândire. S-a „dovedit” în atâtea feluri că aşa-zisa complexitate a realităţii este un simplu mit (influenţa ei asupra oamenilor este absentă; suferă pentru complexitatea lumii doar scriitorii; şi nici măcar ei).

Huxley: „Iar practic, încercarea de a deveni mai mult decât uman înseamnă a deveni mai puţin uman.”

Printre altele, din această carte rezultă că inteligenţa este un fel de blestem. Cine este prea inteligent va fi pedepsit de către destin. Va scăpa doar acela care nu se va lăsa atras de prăpastia cuvintelor bine aranjate şi va trăi prin intuiţii şi prin simţuri.

Aceasta este totuşi o afirmaţie cam goală pe dinăuntru. Cel puţin, pentru oamenii săraci.

Ideea mare, ce mi-a apărut şi mie adesea (poate că pluteşte prin atmosfera culturii) este că performanţă importantă este să faci din propria existenţă o operă de artă.

Aceşti englezi liniştiţi. Vieţile lor par interminabile fiindcă sunt duse într-un calm huzur. Săracul se simte contaminat irezistibil de o frenezie nesănătoasă. Are un „comportament de preocupare” (cf. „Sociologia aspiraţiilor”).

Cu calm şi dacă destinul permite, pot face câteva lucruri în această viaţă.

                          II

1977

 

3. 1. Revelion petrecut în compania unui cuplu de veri şi a lui A., doctoriţă nefericită datorită unui divorţ, fiinţă bună la suflet şi având un dar de a apuca partea rea a lucrurilor.

Am terminat tratamentul pentru colibaciloză (17 zile). Simptomele au dispărut aproape în întregime.

În mod absurd tind să cad într-una dintre deciziile caracteristice pentru întreaga mea existenţă de până acum: a nega o întregă perioadă de viaţă, revenind la punctul ei de plecare. Vreau tot mai sincer să revin la Braşov. Să abandonez lupta de uzură din Bucureşti şi să mă livrez unei vieţi confortabile, de om în stare să îmbătrânească înconjurat de comodităţi.

Pare destul de clar că în angrenajul personalităţii mele este absentă o rotiţă indispensabilă în lupta pentru succes. Nu-mi lipsesc mijloacele, ci apetitul pentru succes! Iată ce înseamnă să ai o vocaţie de om mediocru! Nu zice rău horoscopul.

Dacă vreau să fiu cinstit, trebuie să recunosc că sunt tentat de tot felul de acţiuni dezavantajoase. Le selecţionez cu grijă, s-ar zice.

Trebuie, se pare, să mă obişnuiesc pe deplin cu ideea că iarna sunt bolnav şi trebuie totuşi  să lucrez.

Incredibila mea sărăcie ar trebui să ducă la marea literatură. Nu se întâmplă aşa, fiindcă nu reuşesc să mă cantonez într-o situaţie anumită.

6. 1. Abstinenţa sexuală este de fapt ultima carte aflată la dispoziţia mea în lupta pentru obţinerea unei stări propice scrisului. M-am reapucat de gimnastică.

În legătură cu „Relaţia social-autonom în artă” de Grigore Smeu. Spune pe ocolite că opera are un autor colectiv. Antinomia social-artistic pare absolut ireductibilă.

A apărut cartea lui Labiş, cu prefaţa mea. Este un text bun. Aflu, o dată mai mult, că inteligenţa speculativă n-are nici-o legătură cu succesul. Ba chiar îl periclitează.

 

9. 1. Există o anumită tensiune între oamenii cu studii de niveluri diferite. Oricât de inteligenţi ar fi ei (sau de devotaţi), această tensiune nu poate fi niciodată învinsă pe deplin. Este probabil tot un efect al sărăciei (de clarificat). Studiile ar reprezenta un anumit grad social. Egalitatea nu poate fi deplină.

Revelaţia că aproape toate cunoştinţele mele sunt fiinţe mediocre. Conform dictonului, ar trebui să mă asemăn cu ele.

11. 1. Este evident că apariţia „Dispariţiei…” va însemna o salvare temporară. Fără o anumită sumă de bani, nu mai pot rezista în Bucureşti.

Refac „Balaban şi statuia”, nefericitul roman poliţist scris în colaborare cu S. Poate va apărea şi el cândva.

Dacă voi reuşi să confecţionez cartea despre poezia patriotică, lucrurile ar urma să se înscrie pe o curbă mai suportabilă.

Cât de greu se scoate o carte! Este un nemaipomenit chin. Dacă nu cumva mă înşel, acest roman de la „Dacia” a fost scris acum cinci ani! De atunci mă tot lupt să-l tipăresc! Şi ce bani puţini se ia pe aşa ceva!

În definitiv, orice profesie are salahorii ei. Unul cară cărămizi cu roaba, dar se cheamă că este tot  constructor!

16. 1. Mă aflu la Braşov, în concediu fără plată, pentru două săptămâni. Am refăcut în procent de 90% „Balaban şi statuia”. Acum se leagă destul de bine. S., binevoitor, va face ce mai este de făcut. Am scris introducerea la „Patria…”. Pare a merge destul de bine.

Colibaciloza pare a-mi fi trecut cu totul.

Am uitat femeile şi ele m-au uitat pe mine. Nu este rău. Dracul lucrează însă. A apărut o doamnă cu suferinţe psihice. Din fericire, ea nu vrea decât amor platonic.

Mai am încă un an la dispoziţie pentru predarea tezei de doctorat.

Partide de şah şi de ping-pong cu L. E. Omul acesta mă urăşte sau mai degrabă îmi urăşte aparenţa socială. La jocuri, vrea să restabilească o egalitate. Nu-şi dă seama că el trăieşte mai bine decât mine.

20. 1. Pentru oamenii slabi decid întâmplările.

Am primit un ordin de concentrare pentru 31 ianuarie; 30 de zile. Nu mai încerc nici-o manevră de evitare. În definitiv, este o soluţie pentru criza mea financiară.

Îmi este foarte greu să scriu. Nu este exclus să n-am nici cea mai mică vocaţie pentru ceea ce fac.

Domnul L. E. a avut ieri o ieşire foarte urâtă în legătură cu eşecurile sale de la şah. El nu mă simpatizează, mă cultivă din snobism. Dacă aş fi respectat regula elementară de-a ocoli oamenii inferiori, mi-aş fi salvat viaţa. Relaţiile cu aceşti oameni sunt însă comode, nu pun probleme.

Am redactat şi am trimis primul memoriu, în legătură cu stabilirea în Bucureşti.

 

24. 1. Scrierea cărţii despre poezie merge nespus de încet. Se pare că am devenit cam greu de cap. Adevărul este că în momentul de faţă n-am nici-un chef de critică literară, cel puţin de ipostazele joase ale acesteia. Pe de altă parte, realizez că munca zilnică duce la rezultate bune. Tot revăzându-ţi textele, le aduci în cele din urmă la un nivel acceptabil. Cât de jalnică este această muncă rutinieră, lipsită de orice pasiune!

Explicaţii ale inapetenţei mele pentru munca literară:

– nevroză astenică;

– vocaţie genuină pentru ratare;

– lipsă de orice vocaţie pentru literatură.

Un mic resort se mai află însă încordat în conştiinţa mea. El mă împinge încă înainte, împedicându-mă să depun armele.

 

26. 1. A apărut „Dispariţia unui contabil”! Este o cărţulie spirituală. La Cluja am întâlnit oameni calmi şi binevoitori. Nu vor muri de infarct.

Acum, cartea despre poezia patriotică, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

27. 1. Ceva neplăcut: concentrarea a fost revocată.

Mâine merg la Bucureşti, pentru a lua 1000 lei (ce-a mai rămas din postfaţa la poezile lui Labiş). Urmează o nouă rundă de lipsuri financiare. Spre sfârşitul lui februaria ar urma să iau banii pentru „Dispariţia…”, obţinând o  relaxare de câteva luni.

Ideea „viaţa nu iartă” are un corelativ: literatura nu iartă.

Proiect. Un roman masiv despre viaţa unui tenisman român. Prototip: Ion Ţiriac. Eu însă mă ocup de critică.

30. 1. Poimâine mi se termină concediul fără plată.

Trebuie să faci literatură (indiferent de genul ei) ca şi cum ai fi angajat undeva, cu leafă şi condică de prezenţă. Nu se poate merge pe improvizaţii sau pe perioade de „inspiraţie”. Trebuie lucrat tot timpul, cu calm şi seninătate.

Am o datorie de 27.000 lei la Fondul Literar. Nu o să mai fac împrumuturi. Este ceva urât şi degradant. În plus, îţi creează o psihologie de om dependent.

Mi s-a spus că există şanse pentru buletin de Bucureşti. Acum, după aproape trei ani, aproape că mi-a dispărut cheful de stat în Bucureşti şi de făcut carieră. Sunt aproape edificat asupra vocaţiei şi destinului meu: om leneş, făcut pentru savurarea îndoielnică a unor situaţii destul de joase. Dacă se dovedeşte că am o maladie hepatică, am un nou argument pentru o existenţă placidă, de plan secund.

Sunt gras! Nu am mai fost atât de gras din 1964, când am ieşit cu burtă şi 78 de chile de la convocarea militară de trei luni.

Timpul trece repede pentru cei ezitanţi. Şi nu numai pentru ei. Sunt multe de făcut, dar omul nu mai este dispus să pună osul pentru lucruri nerentabile (în sens nemijlocit). Omul îmbătrânit capătă o viclenie a nonefortului. Fără s-o ştie, el se află, mult mai devreme decât s-ar părea, angajat într-o bătălie de ariergardă. El se retrage simulând: vitalitatea, jovialitatea, inteligenţa, apetitul existenţial şi altele de acest gen. Această luptă în retragere are însă ceva demn şi patetic. Exemplu: rezistenţa lui Zaharia Stancu, până la ultima picătură de energie. În Bucureşti, această luptă până la capăt este primul cuvânt de ordine printre cei cu oarecare succes social.

21. 1. O carte despre locurile comune! Calea ar fi cea a retoricii.

Ieri am scris un eseu destul de reuşit despre literatura proastă. Este un exemplu al modului meu digresiv (digresiunile frecvente –semn de psihastenie).

Până la urmă o să păţesc ca Octav Şuluţiu: singurul lucru valabil rămas de la mine va fi un jurnal foarte sincer, rod al unei confesivităţi morbide.

Lucrez, în mod vădit, mult mai greu decât în urmă cu vreo câţiva ani. În schimb, am devenit mai greoi şi mai stabil. Revin de mai multe ori asupra unui text şi până la urmă el devine destul de bun.

Probabil că romanul proiectat va fi, dacă destinul va permite, unul autobiografic, cu un personaj principal lansând lungi monologuri confesive.

5. 2. Noul meu stil de viaţă se consolidează. Vinerea sosesc la Braşov; de aici plec marţea. Trei nopţi pe săptămână dorm la hotel. Un provizorat destul de bun, dar obositor foarte.

M-am înscris la un mic concurs de şah. Am câştigat primele două partide. Actualmente ştiu destul de multe despre acest joc. Ar trebui să obţin, în fine categoria I. Să devin, adică, пeрвoрaзриaдник.

A te sprijini pe timp, iată cam tot de mi-a rămas.

Neplăcerile materiale îmi ascut, într-un mod vădit, facultăţile intelectuale.

6. 2. Munca este un excelent mijloc de a face abstracţie de prezent. În mod curios, are un efect echivalent celui al diverselor vicii.

Fiind tot timpul ocupat, omul nu mai are timp să fie nefericit. Această afirmaţie nu este o butadă. În ceea ce mă priveşte, este evident că îmi recapăt bunul simţ doar în situaţiile extrem de dificile. Când mă aflu într-o postură bună, tind s-o distrug. Iată, de pildă, cum evoluez în concursurile de şah. Debutez întotdeauna excelent, câştigând câteva partide în şir. Apoi, undeva în subconştient, mă plictisesc şi încep să fac gafe stupide. După ce şansele de clasare pe primele locuri au dispărut, încep din nou să joc bine.

M-am întâlnit pe stradă cu  Mircea Ciobanu. Mi-a spus că ar fi ceva şanse cu volumul de la „Cartea Românească”. Probabil minte, incitându-mă să scriu despre noua lui carte. Enervarea lui subită, ivită atunci când i-am comunicat această impresie a mea, este o bună dovadă în acest sens.

Literaţii mint tot timpul. Nu are nici un rost să-i iei în seamă.

13. 2. Am fost în audienţă la tov. Chiţimia (de la comitetul Municipal P. C. R.). Mi-a spus că bine făceam dacă rămâneam la Braşov. Sunt de părerea lui.

Am mai câştigat două partide în concursul de şah.

Banii pentru „Dispariţia…” (roman apărut) îi voi lua cândva în viitor; deocamdată nu sunt fonduri.

Şanse pentru găsirea unei gazde. Invitaţie de colaborare la „Secolul XX”.

Pentru omul sărac, timpul trece foarte repede. Absorbit de probleme minore, el nu mai are vreme de nimic gratuit. Or, tocmai gratuităţile întârzie trecerea timpului.

Şedinţă de partid cu scriitorii din Capitală. Un nemaipomenit bâlci. Aceşti oameni par a fi nevrozaţi, dacă nu chiar psihopaţi. Lamentabil spectacol! Lamentabilă tagmă!

La Bucureşti, am dormit din nou la Hotelul Victoria, plasat strategic, lângă clubul de şah  şi restaurantul lacto-vegetarian.

Previziune astrologică bună pentru anul în curs. Lumea de azi este însă prea complicată pentru ca omul să mai aibă un destin în sensul vechi al noţiunii.

14. 2. Nişte frâne foarte tari din mine mă împiedică să respect regulile succesului. Îmi place prea tare şi prea irezistibil să fac ceea ce-mi vine să fac într-o clipă oarecare. De aici, capriciile chinuitoare, potrivnice unor lucrări de mare anvergură.

Ştiind că aşa stau lucrurile, sunt obligat să recurg la o complicată strategie de combatere a propriei male inconsecvenţe! Este o luptă destul de chinuitoare. Şansele intelectului în faţa temperamentului (sau caracterului, eventual) sunt inegale.

Pentru ca să pot într-adevăr lucra din plin, ar trebui o întreagă regie savantă, imposibil de realizat în condiţiile de sărăcie.

Îmi cer scuze, după cum se vede, faţă de mine însumi. Oricum ar fi, este neînchipuit câtă oroare am faţă de executarea unor operaţii de rutină, presupunând doar răbdare.

În horoscop scrie că introspecţia este dăunătoare. Cred şi eu că este! Ce pot face însă dacă am picat în acest inocent viciu al autoanalizei?!

La şedinţa de partid, Eugen Barbu a declarat că lucrează 8 ore pe zi. Aşa este foarte simplu.

Să transformi o neplăcere în plăcere, pe calea obişnuinţei – iată singura posibilitate. Obsesia eficienţei literare a ajuns la mine la proporţii îngrijorătoare.

Mâine voi pleca la Bucureşti cu 70 lei doar. Nu ştiu cum mă voi descurca.

20. 2. Din nou, la Braşov. Lucrurile nu merg prea rău.

Am câştigat şi a cincea partidă la concurs.

Demersuri firave pentru buletin. Cele patru zile când stau la Bucureşti sunt chinuitoare. Mă călesc.

Mi-au apărut două articole. La ora actuală am bani pentru o rezistenţă de circa 3 săptămâni.

Ultimatum de la editură în legătură cu cartea despre poezie. Nu ştiu ce o să iasă.

Am fost la redacţia revistei „Săptămâna”. Siniştri tipi! Erau cu toţii nemaipomenit de veseli; o veselie cam strepezită. I-am dat lui D. M. un articol polemic. Pentru acest text mi-am consumat intreg concediul de odihnă de anul trecut! În mod normal, ar trebui să nu apară.

Mi se pare evident că publicistica este o ciudată stupiditate.

Dr. S., psihiatru, mi-a dat telefon cu o voce de stăpân. Mi-a spus să îi corectez cartea pentru o nouă ediţie. Aş putea să-i fac o surpriză bună, cerându-i 500 lei înainte. Mai bine însă să mă fac că nu bag de seamă tonul lui şi apoi îi cer un concediu medical.

 

 

 

# Alt compromis, va spune vreun convertit la disidenţă  anticomunistă rentabilă, post-revoluţionară, din categoria celor foarte bine aranjaţi material în timpul lui Ceauşescu. Acest ins mai descurcăreţ decât mine va fi strâmbat din nas şi atunci când, în câteva însemnări anterioare din prezentul jurnal, am relatat despre nişte comentarii complezente, menite să-mi asigure sprijinul unor oameni influenţi şi lipsiţi de  talent literar. N-am nici cea mai mică intenţie de-a mă disculpa. Voi aduce doar nişte precizări ce ţin de sociologia succesului antum în şi prin literatură. În acest domeniu,  indiferent de epocă, nu poţi reuşi, dacă un grup de interese nu te sprijină.

În Bucureştiul acelor ani existau două asemenea structuri. Prima,  legată de Uniunea Scriitorilor, încerca să păstreze o   anumită autonomie faţă de oficialităţi. Poate că respectivii  erau şi anticomunişti, în discuţile lor private. Public, nu contestau însă hegemonia partidului unic. Nici n-ar fi putut s-o facă, din moment ce statul comunist îi stipendia. În esenţă, ei preferau virtuţile estetice ale literaturii şi le detestau pe cele  retorice, utilizabile în scopuri propagandistice.  Cei din respectivul grup erau oameni cu un nivel de trai mai mult decât decent. Regimul comunist era desigur detestabil, dar le permisese să-şi organizeze vieţile în moduri agreabile.

În jurul nucleului dur de la Uniunea Scriitorilor, format din seniori, existau o seamă de vasali (clienţi). Aceştia reproduceau, în mic, comportamentul public al seniorilor.

Destul de vaga rezistenţă anticomunistă a grupului de la  Uniunea Scriitorilor ar fi putut fi anulată de oficialităţi în mod prozaic, prin tăierea stipendiilor. Se pare însă că strategii regimului comunist au considerat că o luptă de opinii şi de atitudini este o bună recomandare, în faţa Occidentului. Cum pe plan politic nu exista, practic, Opoziţie, s-a considerat că respectivul grup de scriitori poate juca, fără riscuri majore pentru Putere, acest rol.

Al doilea grup de interese, era format din scriitori dispuşi să sprijine în mod public politica oficială. În redacţia revistei „Luceafărul” am avut ocazia să urmăresc modul de-a gândi şi de-a acţiona al acestor oameni. De regulă, ei nu aveau un talent literar ieşit din comun şi nici o complicaţie intelectuală situată peste medie. Intervenţiile lor publice, axate pe declaraţii proceauşiste, erau simple sub raportul retoricii. Nici nu s-ar fi putut altfel. Cui erau adresate aceste adeziuni? Problematicilor cititori de literatură angajată, dar mai ales activiştilor de partid interesaţi de propaganda prin literatură. În schimbul dovezilor lor de angajare politică, respectivii autori obţineau o formă de viaţă mai mult decât acceptabilă sub raport material. Dintre ei se recrutau şefii literari. Şi aceştia aveau sateliţii lor umani, de regulă fiinţe fără talent literar, străine de cultul frumosului. Cei mai primitivi din această ultimă categorie erau autorii de poezii patriotice stângace, matematic publicate şi plătite.

Când am ajuns în Bucureşti, impulsul meu natural a fost să mă îndrept spre tabăra celor de la Uniunea Scriitorilor. Începuse să-mi placă literatura, ce-i drept, într-un mod contradictoriu. Textele oportune, mincinoase în esenţă, mă indispuneau. Am observat repede însă că la masa scriitorilor autentici locurile erau ocupate. Degeaba aş fi dovedit că am gust literar şi aş fi căutat doar adevărul estetic. Aveam deja o vârstă. Într-o redacţie de felul „României literare”, unde aveau sinecuri cei din tabăra Uniunii Scriitorilor, nu puteam spera să mai intru. De altfel, intrarea în redacţia „Luceafărului” a fost o mare performanţă. Fără sprijinul lui Zaharia Stancu, n-aş fi reuşit aşa ceva nici în trei vieţi.

O vorbă despre această reuşită. Am scris o monografie oportunistă despre Zaharia Stancu. Aparent, un act imoral. Scrii o carte despre un şef literar şi el te aduce la Bucureşti. S-a întâmplat însă ca această carte să fie cea mai reuşită dintre cărţile mele de critică, citată cu respect de comentatorii ulteriori.

Epoca pretindea o asemenea echilibristică.

Nimerit la „Luceafărul”, n-am avut de ales. Spre deosebire de scriitorii bucureşteni din generaţia mea, aproape fără excepţie cu un standing material mulţumitor, eu eram aproape un homeless. Trăiam din scris, nu aveam unde să dorm, eram destul de bolnav.

O ultimă precizare. La „Luceafărul” am avut ocazia să devin un protocronist în toată regula. Cu o asemenea opţiune netă, probabil că mi-aş fi rezolvat mai repede problemele materiale. Am ezitat, rămânând undeva între postura iubitorului necondiţionat de literatură şi insul decis să se descurce prin literatură.

Pe scurt spus, compromisurile, câte au fost, au fost obligatorii. #

26. 2. Iarăşi, la Braşov. Vine o primăvară precoce, fără stil.

Revelaţia că a dori să treci  de locurile comune înseamnă cea mai crâncenă nebunie, cea mai periculoasă.

Am predat tov. Chiţimia (secretar cu propaganda, comitetul municipal P. C. R. Bucureşti) o cerere, plus două hârtii ce dovedesc motivele şederii mele în Bucureşti. N-ar fi rău să se aranjeze, deşi, dacă este să fiu sincer, nu aranjarea mă interesază de fapt pe mine, om atins de un morb greu de definit.

Viaţa literară, ce domeniu murdar! Totul are reguli precise (putere sau aservire); nu se caută adevărul.  Există doar două posibilităţi: 1. să fii mare şi 2. să îi lauzi pe cei mari. În această situaţie, rolul criticii este de două ori lamentabil.

A scrie o critică literară adevărată nu are decât un folos spiritual, fiind o formă de asceză. Contextul este cel sugerat în  dictonul lui Talleyrand, cel despre cuvântul dat omului pentru a  ascunde adevărul.

Oricum ar fi, trebuie să merg  înainte.

A şasea partidă, remiză. Eram foarte bolnav, era cât pe ce să pierd.

„Dispariţia…” a dispărut din librării. Ar fi fost încadrată cu circa 18.000 lei. Asta ar însemna vreo 7 sau 8.000 de lei în mână. Şi tot pe atât pentru Fondul Literar. Banii ar urma să-i iau prin aprilie. Nu este rău.

Nu ştiu dacă starea mea de spirit actuală este rodul tăriei sau al prostraţiei.

 

28. 2. Scriu la cartea despre poezia patriotică. Penibile opinteli. Pare să iasă. Neapariţia în acest an ar fi o catastrofă financiară pentru mine.

S-a reîntors iarna. Ninge feeric.

7. 3. Ora 21,23, 4 martie – iată ora şi data cutremurului. Lucru cumplit, pedeapsă. Oamenii au de ce se gândi la deplina lor fragilitate. Morţi, pagube uriaşe. Totul se întâmplă ca în povestirile sumbre.

Jucam şah în sala de pe Lipscani. Eram foarte concentrat, încercând să-mi înving slăbiciunea şi oboseala. Mai întâi, geamurile au zăngănit uşor. Apoi, mai tare, cu furie. Toţi s-au bulucit spre ieşire. Cu destulă greutate, mi-am dat seama că trebuie să-i urmez. Am ieşit, cred, ultimul. Sala de şah este aşezată în fundul unei curţi interioare, pavată cu pietre destul de inegale (în plin centrul Bucureştiului abundă construcţiile vechi). Din această curte, pentru a ieşi în stradă, se parcurge un coridor lung de vreo 12-15 metri şi lat de vreo 3. Cândva a fost la modă construirea unor asemenea case. Şi casa veche de pe strada Vânători nr. 8, unde am locuit câteva luni, a fost construită tot după acest tipic. Deasupra acestui coridor sunt încă încăperi de locuit.

Am alergat nu prea repede, încheind grupul tăcut al şahiştilor. N-am avut nici-o clipă tendinţa de a-i depăşi pe ceilalţi. Spre regret, nu m-a încercat o frică animalică, viscerală, probabil proaspătă.

Când am ajuns în mijlocul micii curţi interioare, s-au stins luminile şi mi se pare că am auzit un uruit sinistru. Tot când eram acolo, cred că am simţit zguduirile solului.

Parcurgerea gangului mi s-a părut interminabilă. Am alergat în tăcere, stăpânit. În jurul meu am auzit paşii şi gâfâitul celorlalţi, în întunericul deplin. Am ajuns apoi în stradă şi am fugit înspre răspântia din faţa magazinului „Victoria”. Am auzit ţipete de femei. Peisajul, sinistru. Masele mari ale clădirilor  se vedeau slab, la început, apoi din ce în ce mai bine. Lumina o lună rece, plină. După puţin timp au început să treacă maşini cu farurile aprinse, clacsonând tare, mişunând ca nişte gândaci îngroziţi.

Au început să vină ştirile. S-a prăbuşit o aripă a hotelului „Victoria”. Înăuntru, două fete rămase în viaţă. Se încearcă salvarea lor. Câţiva îndrăzneţi s-au aventurat pe dărâmături şi încearcă să le salveze. S-a prăbuşit un bloc pe strada Brezoianu. În jurul lui domneşte tăcerea.

Femeile erau îngrozite. Intuiau  că se întâmplase ceva mult mai grav decât ceea ce vedeam noi acolo, în jurul nostru. Bărbaţii păreau calmi.

Am stat lângă câţiva înşi scăpaţi din hotelul cu aripa dărâmată. Povesteau cum au reuşit să scape, cum din tavane s-au desprins mari bucăţi de tencuială şi au căzut în jurul lor, ca nişte proiectile. Păreau calmi. Nu erau din Bucureşti; casele lor erau undeva departe, teoretic, în afară de orice primejdie. Locuitorii din clădirile apropiate erau însă îngroziţi.

După vreo zece minute de la seism m-am întors în sala unde jucasem şah şi bâjbâind pe întuneric mi-am găsit servieta şi haina de blană. În servietă aveam manuscrisul cărţii despre poezie, iar haina era unul dintre puţinele mele lucruri bune. Nu puteam cu nici un chip să renunţ la ea. În sală nu mai era nimeni. Scaunele şi mesele erau răsturnate.

M-am îmbrăcat şi am ieşit înapoi în stradă. Maşinile continuau să treacă în mare viteză, clacsonând nebuneşte. Oamenii comentau zvonurile, tot mai numeroase, aduse de trecători. Vorbeau în şoaptă, de parcă o ceaţă le-ar fi atenunat vocile.

Am stat, dintr-o dată istovit, răzimat de grilajul unei  biserici din faţa hotelului „Victoria”, un timp destul de lung. N-aveam unde să mă duc. Nu se putea telefona. Într-un târziu, am luat-o în jos, pe Calea Victoriei. Mă simţeam, de-abia atunci, îngrozit. Mă înfricoşau clădirile înalte. Treceam pe lângă ele, ocolind cărămizile şi bucăţile de tencuială căzute. Unde erau câmpiile străbătute cândva? Oraşul mă strivea. Mă străduiam să-mi depăşesc frica. Am ajuns la capătul Căii Victoriei. Oamenii stăteau în grupuri. Femei ţineau în braţe copii adormiţi. Se discuta despre situaţia diferitelor cartiere. Au început să treacă autobuze arhipline. O femeie plângea şi căuta un mijloc să meargă acasă. Avea acolo o fetiţă de opt luni.

Apoi am plecat încet spre Gara de Nord, pe linia autobuzului 32. Palatul Telefoanelor, cu ferestre sparte şi mari perdele întunecate fluturând sinistru, cu crăpături vizibile, cu sfărâmături pe trotuarele învecinate, înconjurat de militari. Era abandonat, după cum aveam să aflu mai târziu.

Am ajuns la Gara de Nord spre miezul nopţii. Nu ardea nici un bec. O locomotivă cu farurile aprinse arunca o lumină piezişă. Nu circula nici un tren. Se zvonea că s-au produs deraieri. M-am plimbat îndelung. În cele din urmă, dărâmat de o cumplită oboseală, m-am dus în una dintre sălile de aşteptare, ticsită de lume. Am găsit un loc lângă un perete. M-am aşezat pe servietă, pe jos şi am încercat să adorm. N-am reuşit. Am aşteptat venirea dimineţii. Pe la trei şi jumătatre s-au aprins luminile. S-ar fi zis că nu cutremurul a fost principala nenorocire, ci întreruperea curentului electric. Aşa şi este. Omul nu suferă atât pentru noul ce vine, cât pentru vechiul ce se termină.

M-am ridicat şi am reînceput să mă plimb. Pe la şapte am plecat cu un autobuz spre Centru. Am coborât la „Cireşica” şi am urcat apoi pe 6 Martie spre Universitate. Era frig. Oamenii stăteau la cozi, pentru a lua pâine. Altercaţia dintre un bătrân agitat, cu aspect semitic, şi o femeie de joasă condiţie. Aceasta râdea, din prostie, nu din răutate, povestindu-şi sperietura. Era o rară ocazie pentru ea de a fi ascultată de oameni de altă condiţie socială decât a ei.

Blocul de pe Brezoianu, o grămadă de moloz. Străzile, acoperite de un praf albicios, sinistru, sugerând efectele unei explozii atomice. Lângă Universitate, o cornişă căzută şi spartă. Lângă ea, o mare pată de sânge. Blocul „Dunărea”, de lângă Universitate, dărâmat indecent şi sinistru, ca un oblon căzut, pentru a arăta vieţile unor oameni. Partea dinspre bulevard alunecase, descoperind interioarele unor încăperi: frigidere, fotolii, dormeze. Plus un ocean de ţesături, de toate felurile. Acestea fluturau într-un mod înfricoşător. Pe la etajul cinci sau şase se vedeau picioarele unui cadavru, precum cele ale unui manechin. Ostaşi tineri începuseră să degajeze dărâmăturile. Lucrau foarte încet, pentru a nu-i periclita  pe eventualii supravieţuitori. Apoi, pe bulevardul Magheru, alte blocuri dărâmate. Am îngheţat, văzând că blocul „Casata”, al prietenului meu Victor Zednic, nu mai exista.

Bulevardul avea un aer straniu. Prin praful alb-cenuşiu, pe partea carosabilă, mii de oameni. Totul amintea de perindarea prin faţa catafalcului unui mare om, de un ultim adio, simbolic şi zadarnic. Se iviseră buldozere, macarale, grupuri autogene. Se lucra cu precauţie.

Treceam pe lângă blocuri rămase în picioare, dar crăpate,  nişte fantome, aşteptând un mic impuls pentru a se destrăma. Oamenii le părăsiseră.

Vitrinele erau sparte la toate magazinele. Hoţii dăduseră, cu siguranţă, mari lovituri în noaptea tocmai trecută.

M-am îndepărtat încet spre Băneasa, pentru a găsi   un mijoc de plecare spre Braşov. Pe strada Roma o femeie a acostat doi bărbaţi (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând. Cu faţa urâţită de riduri, le-a spus că nu mai poate intra în casă, de frică. Stătuse toată noaptea afară.

În mod curios, doar centrul fusese afectat. Dincolo de Piaţa Romană nu se mai vedeau decât stricăciuni neînsemnate.

După vreo trei ore de încercări, o maşină m-a luat şi m-a dus până la Braşov. Mama mă aştepta plângând, disperată, cum nu o mai văzusem de la moartea tatei.

Acum mi-am revenit. În primele 24 de ore însă nu m-am simţit deloc în apele mele.

Evenimentele de acest fel aduc aminte ce fiinţă fragilă este omul. Cu atât mai mult în marile oraşe, unde moartea n-are loc, este  eludată, pentru a nu perturba maşina de trăit.

Vor fi schimbări, cu siguranţă. Unii vor da mari lovituri financiare (nu ştiu în ce fel). Pentru viitoarele blocurile din Centru, ridicate în locul celor dărâmate, se vor da mari bătălii. Unii vor rămâne pentru totdeauna dezechilibraţi psihic.

Aud că o serie de persoane au fost salvate de sub dărâmături. Asta este ceva miraculos.

Presa are o pâine de mâncat. O mare de cuvinte se va revărsa. Pentru un timp, literatura va da îndărăt din faţa evenimentului real. Nu va dura mult însă. Omul de azi nu este făcut pentru relatări ale unor întâmplări reale. El doreşte ficţiuni. Adevărul sfârşeşte prin a-l plictisi – acesta este cuvântul. De altfel, întreaga noastră civilizaţie este construită pe ascunderea adevărului, pe fardarea lui printr-o serie de ficţiuni.

Mă gândesc că n-ar fi fost prea rău dacă muream. S-ar fi rezolvat toate într-un chip strălucit.

Cât de himerică este idea unei vieţi raţionale! Cât de aleatorie este existenţa! Eternă, penibilă improvizaţie. Cine nu se poate instala în această  nesiguranţă şi lipsă de soliditate este pierdut. Eu premeditez o salvare, dar nu cred că există un loc al salvării.

Acum, oamenii sunt sensibilizaţi, patetici, umani. Mecanismele uitării s-au pus însă în funcţiune. Toţi vor ca lucrurile să intre în normal. Altfel nu se poate. Civiliaţia noastră doreşte evenimente transformate în simboluri.

Se spune că ar fi murit doi scriitori.

Câteva idei:

– literatura nu are legătură cu realitatea nonverbală în sensul atribuit de regulă;

– realismul este o vorbă goală;

– literatura capătă sens doar când este gândită ca strategie specifică de supravieţuire a unui grup social distinct;

– cândva, nişte oameni au trişat pentru prima oară societatea, simulând nebunia divină; societatea i-a crezut aleşi şi i-a întreţinut; azi nu este altfel;

– două motive pentru scrierea literaturii; a. salvarea socială, amintită mai sus şi b. salvarea psihică; omul nevrozat se refugiază într-o activitate menită să transforme eşecul său într-un succes suspect;

– aceşti oameni ai cuvântului simt că vieţile lor au o defecţiune cronică; poate din acest motiv, se comportă ca nişte smintiţi.

După cutremur, cererea mea pentru buletin de Bucureşti devine de-a dreptul ridicolă.

14. 3. Am reînceput să fumez, în speranţa că voi lucra mai bine.

Cuvântul este: lamentabil. Scriu fără cea mai mică plăcere; este un adevărat chin. Ce porcărie! Sper să nu mă scrântesc.

Cutremurul a devenit deja trecut. Morţii au fost îngropaţi. Cei vii îşi reiau goana lor demenţială către viitor, sacrificându-şi cu blazare prezentul.

 

17. 3. Muncă bizar de spornică la cartea despre poezia patriotică. Progrese nemaipomenite.

Totul devine uşor şi simplu, când renunţi. După decizia de a scrie o nouă porcărie, lucrul la carte merge şnur.

N-am bani. Arunc în luptă ultimele rezerve psihice. Nu este prea plăcută chestia asta cu scrisul sub presiune. Ori n-ai bani şi scrii pentru tine, ori câştigi ceva bani şi eşti dominat de silă. Să-i dau înainte. Să văd ce iese.

Banii pe roman îi voi lua, s-a spus, în 13 aprilie. Până atunci nu prea ştiu cum o să mă descurc. Calm, bătrâne!

Să scriu un roman. Mi-e cam frică să mă apuc. Dacă şi treaba asta mi se va părea la fel de găunoasă? N-ar fi prea plăcut.

Filozofarea este inhibitivă. Constat că între a „filozofa” o carte şi a o scrie este o mare distanţă.

A continua, cu orice preţ!

 

25. 3. Cartea mea „nu mai este o problemă”. E pe terminate.

De fapt nu ştiu ce vreau. Nu prea vreau viaţă, nu prea vreau literatură. Nu este exclus să trăiesc până la sfârşit în această pendulare rea.

La Bucureşti nu e frumos. Capitala arată ca o iubită cu dantura pierdută într-un oribil accident. O iubeşti în continuare, dar ceva nu mai este în regulă.

Romanele poliţiste sunt dispreţuite de scriitori fiindcă prezintă oameni în acţiuni materiale. Or, pentru scriitori importante sunt doar amănuntele nevrozei lor caracteristice.

31. 3. Am încheiat cartea. S-a petrecut ca întotdeauna: mai scurt decât ar fi fost necesar. O nouă ocazie pierdută. Şi 300 de pagini ar fi fost acceptate. În această privinţă, aproape nimic de făcut.

Va fi o nouă cărticică. Nu este prea proastă.

Lipsesc mult de la redacţie; nimeni nu pare a băga de seamă. Aflat pe linie moartă, aşa mă consideră aceşti băieţi simpatici. Pentru ei, a fi prezent în presă este un lucru esenţial.

Promisiune vagă de la C. R. pentru un volum de eseuri.

Ar urma acum cartea despre Ceauşescu. Îl admir. Să discut la Editura Politică despre dimensiuni şi şanse de publicare. De aici, un mare concediu, de aici, punerea pe tapet a problemei celor (doar) 3 zile de serviciu pe săptămână. Apoi, teza de doctorat şi încheierea carierei mele de critic.

 

2. 4. Sunt bolnav, dar punctul culminant al bolii pare să fi trecut.

Citesc „Jurnalul” lui Stendhal. Sunt din ce în ce mai nelămurit în legătură cu literatura. Ce este cu această frenezie autoinvestigatoare, ce-i cu vorbăria asta inteligentă? Mă simt atras, dar sunt nemulţumit.

Lipsesc mult de la serviciu, Sper să nu mă dea afară.

În orice caz, lecturile de literatură nu-l duc prea departe pe romancier.

Dacă aş fi sănătos încă vreo 20 de ani, aş putea să scriu nişte romane, cred. Pentru asta trebuie mai întâi să ajung la capătul lepădării mele de literatură.

Am un dar de a nu fi eficient. Acum, cele trei exemplare ale manuscrisului se află la Bucureşti, în sertarul descuiat al biroului meu. Dacă ar dispărea, totul ar deveni o amintire. Nu am nici o ciornă, nimic. Cartea a fost scrisă direct la maşină, în trei exemplare. Dacă ar dispărea, aş fi considerat nebun, la editură.

Ciudata mea dorinţă de a mă salva – o dovadă că am sentimentul unei bătălii de ariergardă. Ceva similar, la poker. Doar când sunt perdant, mi se ascut facultăţile.

Ar fi bine dacă m-aş decide să rămân celibatar.

3. 4. Lectura, pe sărite, a romanului „Toţi oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir. Adâncă e doar ideea unui nemuritor constrâns să trăiască printre muritori. Altfel, lucrurile sunt stereotipe. Se confirmă ideea că prozele fantastice nu rezistă la prea multe pagini. Totuşi, câteodată este dezvăluit un abis.

Boala îmi trece, mă apucă iarăşi scârba de a merge la Bucureşti. Nu înţeleg de ce nu mă dau afară de la revistă. Aproape că mi-ar face un bine. Ei se comportă aşa din laşitate sau din pură comoditate.

Timpul se scurge vertiginos pe lângă mine. Mă simt ca un bolovan insensibil.

Toate cuvintele nu pot să prindă nimic din ceea ce se petrece cu mine. Oricum, singura scăpare pare a fi agăţarea nevolnică de câte un mic plan lucrativ.

De n-aş fi atât de şubred fizic, m-aş apuca de o altă muncă.

Ciudate lucruri. Să mă apuc să adun din nou, cu răbdare, cioburile existenţei mele, să le lipesc încet unul de altul, să-mi consum astfel timpul. Să încerc să nu înnebunesc de tot; să mă droghez cu cafea şi ceai; să scriu romane poliţiste parodice; să iau un diazepam. Să mor, luptând cu mine însumi.

 

5. 4. Am predat cartea (circa 170 de pagini); nu este rea; anumite pasaje sunt chiar sclipitoare.

Boala, pe trecute. A venit căldura. Circulă zvonuri dintre cele mai absurde. În 13 iau banii (circa 8000 lei) şi mă pot considera relansat.

Am cunoscut în tren o ţesătoare (18 ani). Era de o întristătoare previzibilitate. Necunoscând plăcerile gratuităţii, ea se prezenta ca o fiinţă psihologic unicelulară. Inteligenţa ei înseamna viclenie.

Nu se ştie ce va decide C. R. în legătiră cu cartea mea.

A merge înainte. Nu există drum de întoarcere.

6. 4. A scrie o carte despre scriitori priviţi ca personaje literare. Asta ar însemna să scrii memorii. Ar fi o destrăbălare caracterologică foarte plăcută.

În cele din urmă, toate cărţile cuiva sunt reductibile la formula unei personalităţi. Mulţi critici observă asta, dar nu intră în amănunte.

Ar trebui să existe o corepondenţă între scrierile cuiva  şi evoluţia lui ca individ concret.

O carte de memorii – o puternică tentaţie pentru mine. Experienţa nemijlocită n-ar mai presupune medieri romaneşti. S-ar putea numi eventual „Drum spre literatură”. Ar fi o carte de senectute. Fără fişe, fără bibliotecă. Fără să înjur sau să laud, mântuit pe deplin de stupida idee că a scrie critică literară înseamnă a zice că o carte este bună sau proastă. Un roman-critică. M-aş răfui în mod decisiv cu literatura – această entitate bâzâitoare, neluată niciodată în serios de oamenii cu bun simţ. Mai bine „Drum spre cuvinte”.

7. 4. Am citit, cam pe sărite, „Un pod prea îndepărtat” de Cornelius Ryan. Pe lângă război, orice acţiune umană este ridicolă. Umanitatea şi-a căutat periodic războaiele poate fiindcă simţea nevoia unor experienţe totale.

Reiese că marile bătălii sunt decise în bună măsură de întâmplare. Doar când nu lupţi pentru un scop individual, poţi fi măreţ. A fi măreţ în sens estetic este posibil însă şi altfel.

Aceste cărţi de nonficţiune eclipsează în mod ideal literatura de ficţiune. O clipă, literatura pare compromisă; această clipă durează cât timp eşti impresionat de teribilele întâmplări; apoi totul reintră în normal.

A sta în fiecare dimineaţă la un birou curat, într-o încăpere curată, în costum, cu cravată, cu o cămaşă curată, proaspăt ras, după o bună gimnastică şi după un bun mic dejun; a lucra metodic, fără melancolia unei alte îndeletniciri, cu o seninătate esenţială, fără a cugeta dacă ceea ce faci este sau nu important. Să trăiesc astfel un an şi apoi poate să mă ia şi dracul.

Ieri am auzit în autobuz o frântură de discuţie. Ştie ce vrea, zicea o voce de femeie. Tonul era de mare respect.

Câtă filozofare, atâta lipsă de bani!

Lipsesc masiv de la serviciu. Nimeni nu pare a băga de seamă. Lupta pentru existenţă în domeniul literaturii este inedită şi interesantă.

 

10. 4. „Roşu şi negru” mă impresionează la fel de puternic ca altădată. Se îmbină lecţia de strategie cu recunoaşterea unui destin imbatabil.

Ce simplu este să nu foloseşti cuvintele pentru a-ţi etala ideile originale! Pe de altă parte, cât de caricaturale sunt vremurile de azi! Decăderea este fabuloasă, monstruoasă! Demnitatea şi orgoliul sunt atât de incompatibile cu situaţia mea! Ce rămâne? Cu sinceritate, nu-mi dau seama. Munca? Inconştienţa? Doar munca, cred. La ora actuală este singura acţiune capabilă să mă calmeze şi să mă ajute să suport trecerea zilelor.

Este ceva în neregulă cu literatura. Literatul se autodescrie sau câştigă bani din scris? Pe vremuri, scriitorii erau sincer dispreţuiţi. Azi ei sunt acceptaţi, poate doar fiindcă lucrurile sunt falsificate, în spatele lor nefiind decât slăbiciune.

Posibilă invazie a literaturii în realitate.

Crenţa mea de energie nu poate fi suplinită decât printr-o minuţioasă regie a fiecărei zile.

Căutând o copie, am revăzut o serie de dosare mai vechi. Am scris şi am publicat enorm. Un tip mai abil ar fi făcut din toate acestea cel puţin cinci volume de critică.

Există şi elemente suficiente pentru un roman. În plus, poezii. Mie îmi plac. Există şi o amuzantă poveste pentru copii.

16. 4. Sunt silit să-mi recunosc destinul de om mediocru. Doar o minune m-ar putea salva de asta.

Luni voi pleca la Cluj, pentru a le da o masă celor de la editură.

Am luat banii pe carte: 7.250 lei. După o luptă de aproape patru ani.

A da bătaie în continuare, în speranţa că nervii nu îmi vor ceda.

Am găsit o gazdă. Necesitatea revenirii la publicistică. Voi începe acum teza de doctorat. Noi priomisiuni pentru buletin de Bucureşti.

Renunţarea la marele proiect (cartea despre Ceauşescu) îmi dă o stare plăcută, ce decurge din laşitatea mea esenţială.

 

# Nici-o clipă nu m-am gândit, în aprilie 1977, că a scrie despre dictator este ceva infamant. Am renunţat, din pricina unei  frici fără obiect precis. Cu toate acestea, dacă n-aş fi obţinut în cele din urmă nenorocitul buletin de Capitală, aş fi scris cartea respectivă, à contrecoeur. Trăiam în nişte condiţii inimaginabil de proaste, iar Cioran o spusese, în 1932: „Celui care trăieşte în mizerie îi este permis totul”. Eram dispus să renunţ la Bucureşti, dar doar după epuizarea tuturor posibilităţilor. #

19. 4. Am fost la Cluj, am prezidat o masă destul de reuşită. Mi s-a spus, cam cu jumătate de gură, că ar fi cazul să mai dau o carte. Voi trimite „Balaban şi statuia”. Este, evident, cam prea subţire.

În situaţia actuală, singura posibilitate ar fi să devin un autor de romane groase. Primul dintre ele ar putea să apară, în cel mai fericit caz, doar în 1979. Ar urma deci încă doi ani de improvizaţii penibile. Dumnezeu, cu mila…

Fără leafă, a scrie critică este o desăvârşită nebunie.

„Uniunea Scriitorilor” – o organizaţie a rataţilor.

 

# Dar şi una a inşilor foarte bine aranjaţi în sens material. Dintre aceştia, cei mai abili erau cei  aflaţi cu curul în două luntre, ca să zic aşa. Erau membri în Comitetul Central al  P. C. R. şi în acelaşi timp treceau şi drept nişte cârtitori la adresa dictaturii! Criticau sistemul din interior, cum ar veni! Pentru mine, prototipul celor din această categorie este Octavian Paler, un demnitar comunist în toată regula transformat, după decembrie 1989, în cel mai feroce disident retroactiv. #

22. 4. Ca şi la poker, atunci când pierd, îmi pierd şi umorul.

Mâine, şedinţa Asociaţiei Scriitorilor din Braşov. Vorbărie stearpă. Ar fi trebuie să ştiu mai demult că ea reprezintă esenţa activităţii de scriitor. Faţă de 1972 (an de apogeu al carierei mele) acum mă aflu într-o situaţie net inferioară.

23. 4. Nu m-am dus la şedinţă, fiindcă nu am hainele potrivite. Nu am venituri, acesta este adevărul. Fără garsoniera din Braşov, unde scriu aceste cuvinte, aş fi la nivelul cel mai de jos.

Exemplul strălucit al lui Radu Tudoran, autor de groase romane populare. Unul dintre ultimii seniori autentici.

Eu am, din păcate, „crampa” adusă de refuzul locurilor comune. De aici, o idee: dacă literatura este nefericirea virţii, atunci critica este nefericirea literaturii. Criticul ar fi deci un nefericit cu darul de a observa locurile comune şi cu revelaţia că nu există literatură în afara locurilor comune.

Cred că este plăcut să citeşti romane şi lucrări despre diferite domenii ale vieţii umane şi apoi, din când în când, să scrii şi tu câte un roman.

Sistemul de pendulare între Bucureşti şi Braşov (falimentar) exprimă structura mea psihică.

 

# Această navetă era posibilă numai fiindcă drumul cu trenul era relativ ieftin. Astăzi, aşa ceva ar fi de neconceput. #

 

29. 4. Miercuri am fost la Bucureşti, dar a trebuie să mă întorc seara, fiindcă amicul meu T. nu a fost de găsit la telefon şi astfel n-am avut unde să dorm. A doua zi am plecat din nou la Bucureşti, după ce în prealabil am vorbit cu el, de la Braşov. Mi-a promis că-mi lasă cheia, dar n-a făcut-o! Am venit din nou la Braşov! Am ajuns la 1 noaptea şi scriu aceste însemnări. Mâine îmi apar două anunţuri în „România liberă”, dar telefonul este cel de la T.!

Se pare că acest T. mă urăşte pentru profesia mea! Ori este nebun. Răutatea lui inutilă, caracteristică. Vocea lui miloagă de la telefon. De la o vârstă, lucrurile devin foarte serioase. Toţi capătă tendinţa de a lovi sau de a se supune. Când intuiesc slăbiciunea cuiva, tind să-l împingă şi mai jos.

 

2. 5. Au apărut anunţurile. Am diferite adrese.

Încerc să nu mai fumez şi să nu mai beau cafele. Mă simt de parcă în capul meu ar fi aer. În nici-un caz nu mai poate fi vorba de muncă intelectuală deocamdată.

Lipsesc masiv de la serviciu. Nimeni nu zice nimic. Telefon de la editură, pentru completare. Colaboratorul meu a dispărut, lăsându-mă cu banii respectivi. Dacă apare cu paginile scrise, mă voi trezi dintr-o dată fără un ban! Fac aceste afirmaţii la 20 de zile de la încasarea celor şapte mii pentru „Dispariţia unui contabil”!

Le-am vorbit celor de la U. S. despre proiectul abandonat şi reluat. Cartea despre  Ceauşescu. Stupefacţie. Pentru un concediu de trei luni şi un ajutor de 15.000 lei, aş putea face treaba.

Nevroză ar trebui să fie această „complicată modalitate de a fi un om slab”, ilustrată de mine.

7. 5. Tatonări pentru instalarea la o gazdă şi schimb de locuinţă.

La redacţie, am parvenit la situaţia de a fi socotit o cantitate neglijabilă. Asta nu este rău. Nu dai afară pe un om ajuns atât de jos. Partida nu este însă jucată.

Fumez din nou.

În Bucureşti, oamenii îşi joacă atât de bine rolurile, încât nu se miră niciodată, orice ar vedea. Au orgoliul de a trăi în Capitală! Asta le este suficient. În mod obiectiv sunt, cei mai mulţi dintre ei, nişte lemuri.

Discuţie cu o oficialitate despre „Balaban şi statuia”, roman poliţist scris în colaborare cu S. Trebuie să fac nişte modificări.

 

8. 5. Azi, meciul cu Iugoslavia.

Lecturi din „Fire şi noduri” de Mircea Maliţa. Consideraţii înţelepte, dar parcă mai mult un soi de autoterapie, ţintind  obţinerea unui sentiment de grandoare. Se potriveşte expresia „baie de cultură” (în cazul de faţă, cultură preponderent istorică). Autorul este subtil, inteligent, dar cartea pare a fi scoasă din fişe făcute de alţii. Lectura este oricum reconfortantă, ca o audiţie de muzică preclasică. Ideile sunt puţine şi cunoscute. Unele  obervaţii aforistice par totuşi originale, mai ales prin exprimarea unei  stări euforice interesante. „Istoricii construiesc tot atâtea ipoteze pentru trecut câte elaborează economiştii pentru viitor.” „Să fie rotund ca o bilă de fildeş, din care împrejurările vitrege să muşte neputincioase.”

Această lectură vine la o zi după o discuţie cu cel mai interesant om din redacţie, M. El pare evreu, dar nu ştiu dacă şi este. Scrie proză (romane eseistice) şi nenumărate articole. I-am spus că pentru a face cu succes  literatură trebuie să-ţi conservi o anumită inocenţă. Marea cultură tinde  să anihileze  această calitate şi s-o transforme în orgoliu (în sentimentul de a face parte dintr-o elită). Se pare că doar sentimentul rezistent al originalităţii proprii duce la literatură. Este necesară o umilinţă. Aceasta dispare pe parcursul contopirii cu cultura, dar se află poate dincolo de toate lecturile. Colegul meu de redacţie dispreţuieşte literatura şi stă în mijlocul literaţilor dintr-o neputinţă secretă sau dintr-o dorinţă prozaică de a câştiga bani. El spunea că Tolstoi nu avea sentimentul că scrie literatură.

16. 5. Nouă tentativă de abandonare a fumatului. Ultima îmtrerupere a durat mai bine de 5 luni.

Am stârnit antipatie la redacţie din următoarele motive: nu am devenit umil, în ciuda situaţiei mele materiale precare; sunt celibatar; mă caută femei la telefon.

Efectele nu sunt doar morale. Nu mai reuşesc să public în „Luceafărul”. Un text bun aşteaptă 3 luni ca să apară. Mi se publică, în schimb, textele „angajate”, compromiţătoare în ochii breslei.

O nouă perspectivă a unui schimb de locuinţă, de facto. Fără acte.

19. 5. Mi-am luat concediu medical până la 1 iunie. Vreau să mă duc la vărul Dan. Nu am bani.

Progrese editoriale cu cartea despre poezia patriotică.

N-am găsit gazdă. Nici n-aş fi avut cu ce s-o plătesc, de altfel.

Memoriu către tov. Chiţimia. Mi-a promis ajutorul.

La redacţie, oamenii devin binevoitori doar când te văd tot timpul prin birouri. Pentru ei, prezenţa fizică înseamnă devotament faţă de conducerea redacţiei.

28. 5. Am fost la vărul Dan. Locuri foarte frumoase, cu oameni inocenţi. Am început un reportaj.

Ideea că succesul literar se produce după legi cunoscute. Retragerea din arenă nu este cea mai bună strategie.

Peste câteva zile voi fi nou în Bucureşti, fără nici-un ban în buzunar. Singura soluţie: să dorm la redacţie.

Într-o călătorie ca asta, omul vede multe lucruri demne de a intra într-un roman. Vărul Dan mi-a povestit o întâmplare autentică, „scrisă” parcă de Hemingway. Iat-o.

Doi tineri circulă pe litoral cu un Fiat 850 Sport. Ei văd două femei foarte frumoase (de circa 35 şi 25 de ani). Le acostează. În ziua următoare merg împreună cu ele la 2 Mai şi fac nudism. Conversează banal. Nici un avans clar nu este făcut. Femeile declară că sunt măritate şi le propun celor doi să nu-şi spună numele şi să nu schimbe adrese sau numere de telefon. Să elimine, adică, viitorul. Vor sta cu ei, numai dacă ei nu vor avea nici-o pretenţie. Ei promit solemn. Se ung reciproc pe spate cu creme protectoare, fac baie. Ziua trece frumos, nimic deosebit nu se întâmplă. Seara, cei doi observă că au lăsat deschis un geam al maşinii. Deşi înăntru se află lucruri costisitoare, nimic nu a dispărut. Este un noroc, desigur, dar şi un fel de semn al destinului. Cele două femei sunt conduse în mod corect până în apropiere de vila unde locuiesc împreună cu soţii lor. Cei doi încep să-şi ia rămas bun. După mici ezitări, ele îi întreabă ce vor face în ziua următoare. Ei le privesc în ochi cu o inocenţă suspectă: „Nu facem nimic. Noi plecăm la Braşov.” „Când plecaţi?” „În seara aceasta. Acum. Trebuie să fim acolo mâine dimineaţă. Amândoi.” Femeile sunt uluite, consternate. Propunerea lor de a nu schimba identificări devine, retroactiv, meschină. O mică nostalgie pluteşte o clipă în atmosferă şi apoi dispare, dusă de briză.

Povestea este frumoasă, fiindcă surprinde efemeritatea emoţiilor.

Stendhal: pentru a reuşi în literatură, trebuie să faci neapărat parte dintr-o gaşcă.

31. 5. Mâine plec la Bucureşti. Sunt obligat să fac nişte cacealmale mari. Sentimentale şi sociale.

Mecanismele lumii literare. Să faci parte dintr-o gaşcă. Să-i  lauzi cât mai deşănţat pe cei din acelaşi grup cu tine. Să lupţi pe rupte pentru publicitate. Să lucrezi.

Abandonarea fumatului: 15 mai.  Fac zilnic gimnastică.

Stilul meu de a face teorie literară acolo unde se cere o retorică publicistică elementară nu este bun. Nu trebuie să gândeşti, ci să spui lucruri cunoscute deja.

Din „Viaţa ca o pradă” de Marin Preda, înţeleg că succesul literar se atinge printr-un soi de tehnică-artă, fără prea multe legături cu inteligenţa şi cu talentul; nu contează textele scrise, ci contextul apariţiei lor; un context favorabil declanşează un impuls iniţial; la noi, un asemenea impuls este de ajuns pentru o carieră.

Ciudată înlănţuire. Nu mai public în „Luceafărul” (nu mai reuşesc). Drept urmare, nu mai public nici în alte reviste. Consecinţa: nu mi se mi acordă la Fondul Literar decât împrumuturi derizorii!

18. 6. Deşi scriu înclinat spre dreapta, n-am reluat fumatul. Ba chiar mai mult: de aproape două săptămâni nu mai beau deloc cafele şi mă trezesc la 5 dimineaţa. Gimnastică. Prostata mă supără foarte puţin.

Am dormit la redacţie vreo 6 nopţi! Pe o canapea prea scurtă pentru a-mi încăpea şi picioarele! În mod ciudat, am dormit foarte bine şi m-am trezit odihnit.

Cartea despre poezie o să apară curând. Mi-am reluat activitatea publicistică. Am predat deja vreo zece articole. Publicistica este singura soluţie în situaţia mea actuală.

Mi-am găsit gazdă. 550 lei pe lună. Este bună.

Promisiuni pentru buletin. Poate că acel Barabaş nu vrea decât nişte ţigări străine.

Singura mea dificultate psihică: trecerea peste momentele când mi se anunţă  un eşec parţial. Trebuie să merg mai departe.

Zvonuri despre reduceri de posturi.

Un tânăr critic scrie o carte despre discursurile şefului.

 

25. 6. Fac publicistică pe rupte. Reiau legături învechite, trec prin mici umilinţe (deşi în Bucureşti nu este deloc ruşinos să vrei bani). Lucrurile par a se urni. La „L” sunt din nou privit cu oarecare îngăduinţă; am publicat vreo trei articole şi mi s-a promis o rubrică. Gimnastică, fără fumat.

Cei din jurul meu simt că sunt din nou puternic şi mă respectă. Devin amicali, nenorociţii!

Lecturi din „Bunavestire” de N. Breban. Carte ciudată, puternică. Un roman = o viaţă. O mare tentaţie pentru mine.

2. 7. Continuu cursa pentru publicistică. Programul cazon îmi reuşeşte. Sunt destul de productiv, dar nu am cadrul necesar pentru un profesionist. Mi-au apărut câteva articole din acest adevărat val de maculatură recent lansat.

Desfiinţarea Direcţiei Presei şi Tipăriturilor. Cine ştie ce se va mai ivi.

Uneori este mai bine să ai dificultăţi. Din lipsa acestora răsar marile necazuri. Probabil că ar trebui să scriu două texte publicabile pe zi.

Am păţit însă ceva. După o zi întreagă la redacţie şi scrierea a două articole, m-a apucat o durere de cap cumplită. Noaptea la ora 1 am mers în oraş pentru a-mi cumpăra aspirină.

 

9. 7. Între timp am împlinit 38 de ani. Acum câţiva ani obişnuiam să pun un semn de exclamare după număr. N-o mai fac. Am în minte doar dorinţa câinească de supravieţuire.

Îmi apar tot felul de texte, nu prea rele. La redacţie, încerc din răsputeri să mă fac util. Probleme buletinului – situaţie staţionară. Ieri s-au împlinit 3 ani de la transferarea mea în Capitală.

Încerc să reiau studiul limbii engleze. Cât de înrăit sunt la ora actuală, s-ar putea să mă ţin.

Programul de austeritate continuă. Scriu circa un text publicabil pe zi. A continua. Doar un joc în forţă de vreo doi ani mă poate aduce la liman. Am avut nevoie de aproape trei ani pentru ca să-mi adun forţele şi să lucrez în condiţii grele. Am în mod net sentimentul că joc ultima carte împotriva ratării sociale şi psihice. Oricum ar fi, este greu de închipuit o personalitate mai negativistă în esenţa ei decât a mea.

Ideea că toate ficţiunile sunt parodii ale realităţilor. Conceptele, la fel. Se pare că asta este ideea lui Lovejoy (literatura este o filozofie degradată).

10. 7. Lucrurile sunt simple, când omul este în stare să dorească. Important este ca în locul unor deprinderi rele să pună unele bune.

Gimnastica zilnică are şi rolul unui exerciţiu spiritual.

A scrie un articol pe zi este ceva iniţial himeric, pentru ca după un timp să devină perfect realizabil şi rezonabil. Tot astfel stau lucrurile cu scrierea unui anumit număr de pagini pe zi. Succesul este rodul unei tehnici, al unui demers ca oricare altul. Problema este să ai dorinţa lui. Nu este exclus ca oamenii rataţi să nu aibă poftă de succes şi nu să le lipsească mijloacele. Această lipsă a apetitului pentru succes este subiectul romanului „Îngerul de gips” de N. Breban.

Este adevărat, sunt zile când îndeplinirea programului pare imposibilă; aceste zile sunt însă rodul unor greşeli. De aici, necesitatea de a evita complicaţile perturbatoare.

Mi s-a spus că Saul Bellow îşi planifică pe cel puţin un an înainte ce va face.  Ce fericire! Sper să nu dispar înainte de a ajunge şi eu la această supremă etapă.

16. 7. A trăi riguros înseamnă a trăi singur  sau a le acorda celorlalţi roluri de unelte, de accesorii necesare.

Întâlniri cu vechea E., femeie extrem de frumoasă, dar roasă de un secret morb al insuccesului. Ea pare irezistibil atrasă spre ratare. Este gata la orice, este dincolo de orice moralitate, dar ceva nu merge. Ea are 29 de ani şi dă examen la facultate, fără frecvenţă. Probabil nu va reuşi.

Ciudata rezonanţă a lumii faţă de forţa sau slăbiciunea din oameni (reale, nu jucate). Când mă simt tare, când sunt tare, cei din jurul meu acţionează în consecinţă. La fel, când sunt slab.

Programul meu de redresare economică merge bine. În ultimele patru zile am fost cam bolnav şi nu am lucrat. De ieri sunt însă din nou sănătos.

Pentru mine, ultimul neajuns sunt femeile. A face abstracţie de ele: ultimul pas, cel mai greu.

În condiţiile unei activităţi publicistice întinse este greu să scrii cărţi. Poate doar în condiţiile unei planificări minuţioase.

Revin la E. Este fascinantă această femeie, prin atracţia ei formidabilă pentru eşec.

Peste zece ani voi fi „bogat” sau ridicol.

Idea simplă şi genială de a scrie o carte de eseuri despre scriitorii maghiari din România, folosind traducerile publicate la Editura Kriterion. Publicând în prealabil textele în revistele româneşti şi eventual în revistele de limbă maghiară. Ar fi cartea pentru 1978. Ce treabă curată, simplă şi raţională! Lucrând pe tăcute, respectând regula de a fi primul în felul dat, recomandată de Gracián. Ar fi însă o carte ocazională, la fel cu toate cele publicate de mine până acum.

 

23. 7. Altercaţii pe la serviciu. Toţi sunt convinşi că eu sunt o lichea veselă. Ce eroare cumplită! Eu sunt mai degrabă un depresiv decis să salveze aparenţele. Dacă aş avea succes, atitudinea lor s-ar schimba.

Este necesar: să nu mai joc şah în redacţie; să nu mai fac glume; să iau cuvântul în fiecare şedinţă; să recenzez fiecare număr din revistă şi o dată pe lună să vorbesc despre asta în şedinţă.

La orizont, posibilitatea traducerii după Kagarliţki.

La ora actuală, problema numărul unu este teza de doctorat.

Continuu cursa pentru publicistică. Ritmul este mai scăzut, dar oricum considerabil.

În viaţa personală s-ar recomanda: o vestimentaţie mai sobră; eliminarea femeilor; o atitudine mai constant echilibrată (cel mai greu de realizat pentru mine).

Ideea unui volum de proză SF. O acţiune perfect realizabilă.

30. 7. Mă ţin în continuare bine. La redacţie, lucrurile s-au aranjat, public în toate numerele. Dorinţa mea sinceră de a câştiga bani este privită cu bunăvoinţă. Am numeroase colaborări prin alte periodice. Oamenii mă publică. Textele mele lustruite şi nu prea prosteşti îi satisfac.

Ceva curios. Scrisul zilnic mi-a ascuţit acea parte a minţii unde sunt depozitate locurile comune. Scriu direct la maşină, cu minime modificări ulterioare.

De vreo zece zile, am început să studiez engleza, o oră pe zi. Nu merge prea rău. Erodarea creierului meu pare încă minimă.

Am reuşit performanţa de a-i da mamei mele 1000 lei, pentru a merge la băi!

Cartea despre poezie ar fi plecat la tipar. Este însă vorba doar despre vreo 10.000 lei. Îmi va folosi mai mult în chip de carte de vizită pe la diferiţi oameni importanţi, unde voi cere buletin.

1. 8. Luni dimineaţa. Mă pregătesc să plec la gară. Naveta mi s-a normalizat oarecum, dar cât de dificilă este toată treaba! Am fost silit să-mi amputez viaţa personală. Este un soi de penitenţă, fără îndoială. Nu ştiu pentru ce vină plătesc.

Oricum ar fi, să dau înainte, deşi nişte discrete semne de epuizare nervoasă mă încearcă. Să vedem ce iese.

M-am apucat de teza de doctorat. În mod normal, o voi termina în această vară.

Publicistica este ultima şi singura soluţie, deocamdată. În absenţa ei, mor, în modul cel mai simplu, de foame. Cum am mai scris, din jumătatea mea de normă iau 18 lei în mână pe lună. Nici nu mă duc să-i ridic. Banii se duc la pensia alimentară şi la rata pentru apartamentul mamei mele. Ca urmare a publicisticii, scriu din ce în ce mai uşor. Bine este că, spre deosebire de alţi publicişti (pentru ei, combinarea locurilor comune a devenit ceva neconştientizat), pentru mine funcţionează un fel de reflexivitate selectivă. Dedublare?

Săptămâna viitoare ar urma să am trei emisiuni la radio (în 8 zile!). Aspect pozitiv.

Predarea tezei de doctorat ar relansa oarecum treburile.

14. 8. Mi-am pierdut stiloul şi nu cumpătul. Pe stradă, unde îl şi găsisem  în urmă cu vreo doi ani. Acum scriu din nou cu pastă. Spusesem despre ea să nu este practică, strică scrisul etc. Aşa este omul.

Buletinul – staţionar.

Cartea despre poezia patriotică va apărea în curând. În septembrie voi încasa, se pare, nişte bani. În total, vor fi vreo 12.000 lei. Fără comentarii.

Dacă devii combativ, apărând punctele oficiale de vedere, te repudiază „obştea”, fără ca oficialităţile să dea în vreun fel semn că apreciază activitatea ta.     Rezultă că optim este să faci jocul opoziţionist al „obştei”. Respectivii îşi fac un punct de onoare în a se opune politizării literaturii. Sub forma demagogiei zgomotoase se află însă tot neadaptarea şi neputinţa.

Dezgustat de contemplarea membrilor bucureşteni ai „obştei”.

Mâine, trei luni de la ultima abandonare a fumatului şi mai mult de două fără cafele. Tot 3 luni de gimnastică, cu efecte discrete, dar certe.

Mi-am cumărat pantofi de sport. Săptămâna viitoare reîncep crosurile.

Cu dinţii reparaţi, cu doctoratul luat, cu o prostată îngăduitoate, pot să mă apuc de proză.

23. 8. Sunt în concediu fără plată. Încerc să lucrez la teza de doctorat.

Criză prelungită de „neputinţă creatoare”. Mă simt exact ca în martie, când trebuia să scriu cartea despre poezia patriotică. Acum ar urma să reiau fumatul şi cafelele. Nu va fi aşa.

Duc o viaţă ciudat de proastă.

Concediul a trecut de jumătatea lui şi n-am făcut nimic, în afară de câteva partide (tenis de masă).

Tentaţia tot mai acută de a pleca la Bucureşti. Unde însă? La dracul, poate.

Senzaţia netă de consumare stearpă.

Din toate acestea deduc că doar în condiţii proaste pot lucra. Acesta o fi masochismul caracteristic psihastenilor.

 

27. 8. Am demarat totuşi. Am ajuns la pagina 20.

O ipoteză. Ironia mea referitoare la literaţi semnifică neputinţa de a mă adapta la regulile din lumea lor. Ironia nu înseamnă superioritate, ci inferioritate, eşec. Un rege n-are cum să fie ironic. Deci ironicul este (sau se crede) superior moral; el este (în mod cert) inferior în plan pragmatic. Toţi bârfitorii acuză eşecuri.

Problema este în ce proporţie practică aceeaşi persoană bârfa ironică şi acţionarea robust pragmatică. Când bârfa predomină, este eşec. Idealul este o acţionare pură, fără nici-o imixtiune ironic-moralistă. Aşa ceva este însă dificil de realizat.

Între scriitori bârfa joacă un rol important.

3. 9. Am ajuns la pagina 42, merge bine, deşi mi-e teamă că stilul meu prea eseistic îi va supăra pe universitari.

În cele din urmă, autorul de critică literară încearcă o practică spirituală. Cât de greu este să te uiţi tot timpul în cărţile altora! Să fii în permanenţă atent la adevăr! Să nu fi subiectiv! Să ştii că nimeni nu-ţi va citi cartea!

Critica duce cu necesitate la ascetism. Este un soi de religie bizară sau ceva pe acolo. Oricum, senzaţia înfrângerii de sine are anumite părţi pozitive.

De vreo două săptâmâni am început să fac crosuri pe câmpia nu prea îndepărtată de sinistrul meu bloc. Poimâine mă duc la Bucureşti. Va trebui să practic şi acolo aceste crosuri, menite să-mi amelioreze cenestezia.

Practic, singurul viciu încă prezent la mine sunt femeile. Dintr-un noroc, în această perioadă ele m-au cam părăsit. Purificat, pot să fac liniştit critică literară şi chiar să am idei interesante.

11. 9. Din nou la Braşov, pentru a-mi lua nişte lucruri.

Problema „Moromeţilor”. Dacă e tragicomedie, interesantă este atitudinea ironică a autorului. Nucleul tezei mele: omologia de mentalitate ţăran – scriitor.

 

15. 10. S-au mai întâmplat câteva lucruri.

Am participat la două concursuri de şah. Le-am ratat pe amândouă.

Miu Dobrescu, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, mi-a dat recomandare pentru buletin.

Teza este la pagina 75.

Trist este că deşi am aruncat aproape tot lestul, balonul nu prea vrea să se înalţe.

Lupt de la egal la egal cu o nevroză bine instalată.

16. 10. În legătură cu „Călătoria”. Pasajele scrise în stil jurnalistic trebuie eliminate. Stilul mi-e mai contaminat decât credeam de multele articole scrise. O mie? Două mii?

Am luat pentru „Patria…” 4.200 lei. Mai am la CEC 2000 lei! La redacţie au început să-mi dea din nou de scris. Mi-au mai apărut pe ici pe colo câteva articole. Pot rezista onorabil  până la Anul Nou.

Citind şpaltul la „Patria…”, mi-am dat seama cât de obosit sau incapabil sunt. Este o carte de-abia la linia de plutire. Încep să cred că sunt un damnat.

Am cerut de la Fondul Literar 2000 lei. Mi s-au dat 700. Mi-am permis luxul de a rupe hârtia respectivă. Simt că nu mai pot recurge la această instituţie.

Pot renunţa la femei. Deşi nu am intrat în amănunte în aceste caiete, afirm asta. Dacă sângele este trimis la creier prin muncă intensă, merge.

28. 10. Mă aflu mai aproape ca niciodată de obţinerea buletinului. Promisiuni de la Macovescu şi de la Primăria Municipiului.

Intru din nou în criză financiară.

Cartea despre M. Preda devine treptat mai mare şi mai nefavorabilă.

Venirile la Braşov mă deprimă. Ele simbolizează eşecul. Bucureştiul este anestezic, uiţi de necazuri.

Am fost azi la Tulcea, într-un juriu-fantomă al unui concurs de poezie. Ai personalitate, pierzi partida, nu ai, eşti asigurat.

De mai bine de o lună nu mai joc şah în redacţie.

 

18. 11. Am reluat fumatul, după 6 luni fără zece zile. Lucrez la marele proiect, ca niciodată neîncrezător în posibilităţile mele.

La redacţie, ostilitate. Acum sunt la Braşov.

Bine a zis astrologul Avi Ţicău: să mă feresc de femei. Dintre toate, E. este cea mai bună, pentru nonintelectualitatea ei.

La Bucureşti, tratative nesfârşite cu buletinul. Pentru mine, această probleme este de multă vreme depăşită (psihologic).

Sunt în măsură să scriu o sociologie a intelectualităţii româneşti de azi. Scriitorii o reprezintă în mod parodic.

Cartea la pagina 41.

 

20. 11. Mâine voi discuta cu I. L., fostul meu şef. Să vedem ce zice despre proiectul meu de a scrie despre Ceauşescu.

Este plăcut să fumezi, să mănânci, să dormi.

Eşecul meu în literatură vine de la refuzul locurilor comune şi de la o silă de amănunte. Cu câte idei originale am risipit prin articole puteam să devin mare.

 

25. 11. Sunt la pagina 60. Este greu de înţeles stilul meu de muncă. Probabil este ceva tipic pentru psihstenie: imposibilitatea concentrării asupra unei ativităţi pozitive. Aprinderea ţigărilor semnifică tocmai această realitate. Fiecare ţigară este de fapt o întrerupere a activităţii respective. Mă scol de la masă de zeci de ori, dau telefoane, beau apă, mănânc, deschid câte o carte etc. O luptă chinuitoare cu propriul negativism. Textele mele reflectă lupta dintre inteligenţă şi o fundamentală superficialitate.

Reconfortantă lectură a volumului „Omagiu”. Toţi au scris acolo.

„Bunavestire” – roman despre degradarea umană. S-ar zice că totul devine parodie, bâlci, caricatură. Nu cred că poate fi aşa. Undeva valorile se păstrează, se transformă, nu doar prin acest proces de alterare. Copiii gândesc desigur altfel.

Marea literatură nu poate fi decât expresia eşecului personal. Eşecul este individual, ca şi moartea, succesul este impersonal, colectiv.

 

28. 11. Circa 70 de pagini din cartea despre Ceauşescu. Este iarnă de-a binelea.

Şubrezenia morală a intelectualului. Dacă eu, atât de ignorant, sunt slab, cum sunt cei cu adevărat cultivaţi?

Din garsoniera de sub a mea se aude o muzică infernală, când tare, când deloc. Este normal să fie aşa. Eu am învăţat însă că împrejurările grele sunt pentru oamenii tari. Cântaţi, băieţi! Mai tare, dacă se poate!

E. a dispărut din nou.

8. 12. 110 pagini scrise.

E. s-a întors la fostul ei soţ, pentru a-i deveni sclavă fără pretenţii.

10. 12. Am terminat cartea. După dactilografiere, va avea circa 130 de pagini. Este o forţare a destinului meu.

Eroarea mea strategică de până acum: am refuzat să mă asociez; am fost doar pe cont propriu.

 

23. 12. A apărut „Patria…”. Comentarii (verbale) laudative.

Am primit aprobarea pentru stabilirea în Capitală, după ce i-am spus lui Macovescu de cartea despre şeful statului. După 3 ani şi 6 luni.

26. 12. Sunt bolnav de gripă, la Braşov. Obositoare este, în primul rând, stereotipia existenţei mele. Vechile împrejurări se succed în mod matematic.

Mâine mă duc la Bucureşti, urmând să mă întorc cât de repede posibil aici, pentru a boli în continuare. Mâine, cu acest guturai fulminant, nu poate fi vorba despre audienţe.

Condiţia scriitorului: precară, penibilă. Din cauze exterioare? Eu  sunt gata să notific: am dat greş fiindcă sunt meschin şi mediocru.

Am citit azi-noapte o culegere de articole dintre 1939-1945. Este absolut straniu cum scriitorii au spus aceleaşi lucruri şi atunci. Nu este exclus să am o infirmitate intelectuală şi să nu pricep specificul esteticului. Pe de altă parte, arta mare este impersonală, dincolo de autor şi comentator. Este inexplicabilă. Toate consecinţele ei ţin de sociologie.

„Obştea” practică un parazitism sublim. Caracteristici:

– necesitatea vitală de a lăuda, a afirma, a consacra, a apăra de denigratori, a-şi asuma; mecanismul seamănă cu acela al instalării dictaturilor;

– nu sunt lăudaţi doar oamenii, ci în primul rând ideea de literatură detaşată de tot ce nu este ea însăşi; această autonomie a esteticului este strategia principală de supravieţuire a „obştei”;

– caracterul conservativ al U. S.; această instituţie dictează opinia literară din ţară, printr-un mecanism de avantaje materiale şi simbolice (a deveni membru al U. S., a obţine împrumuturi fără dobândă pe termen nelimitat, a publica la Editura C. R., a obţine documentări şi loc la casele de odihnă;
– caracterul caricatural al instituţiei este dat de preeminenţa unui grup privilegiat, adevăratul  beneficiar.

U. S. realizează caricatura unei organizaţii de tip dictatorial, cu măştile cerute de epocă. Ea exprimă şi specificul psiho-social al autorilor de literatură: masochism, laşitate, apolitism, ignoranţă.

1978

 

14. 1. Cartea despre şeful, eşec total. Poate fi reluată cu noi idei.

Deşi am aprobarea pentru buletin, nu am încă actul respectiv. Aceasta fiindcă domnul cu  contractul de închiriere nu are autorizaţia de constuire a casei unde stă de peste 20 de ani. Umblă acum după o copie, dar totul durează.

Am schimbat gazdele. Mai întâi, la o doamnă de 70 de ani (îmi făcea curte!), apoi  la un domn, aprent OK.

Nu am bani şi mă încăpăţânez să nu împrumut de la Fondul Literar.

Promisiuni vagi de mărire a lefii. Mutarea mea la Bucureşti – plătită prea scump.

Ideea unui amic. Eşecul (ratarea) cuiva intervine doar atunci când persoana respectivă reuneşte într-un singur desen (coerent, unitar) toate eşecurile sale parţiale, găsindu-le un numitor comun: existenţa sa. Deci, conchide amicul, doar o persoană cu forţă de sinteză, cu viziunea ansamblului, poate să rateze. Aş adăuga că ratarea (eşecul unei existenţe în ansamblul său) apare atunci când conştiinţa respectivului este dominată de ideea unui destin potrivnic. Ideea este inserabilă în teoria nevrozelor; ruminaţia poate duce tocmai la această totalizare subiectivă a eşecurilor parţiale.

Cred că bătrâneţea este dominată de ideea de supravieţuire. În tinereţe, domină ideea de trăire.

27. 1. Revin, în chip de metronom, la Braşov. Acum militez pentru stabilirea în Braşov a unui pensionar din Bucureşti, Alexandru Bădulescu, fost prim solist al Operetei din Bucureşti! O mică fostă celebritate. În locuinţa lui, pe strada Brezoianu, ar urma să mă mut eu. Literatura este acum pe un plan îndepărtat. Sunt victima birocraţiei.

Cartea despre poezie nu are absolut nici un ecou. S-ar zice că toată lumea ştie că sunt într-o situaţie disperată şi, în virtutea bunei zicători, caută să mă înfunde şi mai mult.

Se pare că plecarea la Bucureşti nu mi se cuvenea.

19. 2. Nu este exclus ca tocmai acest jurnal să fie cel mai bun text al meu.

Am obţinut buletinul, după 3 ani şi 8 luni! Cei din viitor vor avea de ce să râdă de noi! Nu reuşesc schimbul de locuinţă, deoarece pensionarii din altă parte nu au voie să se stabilească în Braşov! Audienţe infructuoase, memorii, noi audienţe în pespectivă.

Critica de stânga, practicată de mine până acum, m-a adus în pragul falimentului. Deduc de aici că în nici o epocă nu este bine să fii de stânga!

Din 31 ianuarie n-am fumat şi n-am băut cafea. Pare de necrezut cât sunt de slab.

Lucrez la „Călătoria”. Textul iniţial era slab, pur jurnalistic. Îl refac şi iese ceva lustruit, destul de neconvingător.

Etapa mea actuală. Eşecuri. Marea literatură m-ar salva, dar nu am bani pentru acest lux.

Ciudata prosperitate fizică a bărbaţilor cu neveste frigide. Am observat-o de mai multe ori. O explicaţie: aceste femei se simt vinovate şi caută să salveze aparenţele printr-o comportare  ireproşabilă. Alta: aceste femei sunt comode pentru partenerii lor. Nu poate fi vorba de pasiune, ci doar despre igienă. Asemenea cupluri arată ciudat. Bărbatul, bine hrănit, gras adeseori, cu ochii lucioşi. Femeia, slabă, palidă, plină de o solicitudine obosită. Dacă un cuplu înseamnă luptă, este evident cine a câştigat şi cine a pierdut.

27. 2. Sunt din nou la Braşov, pentru audienţe.

Am început să scriu articole.

Ideea de a scrie un memoriu la secretarul cu propaganda, unde să arăt că mă aflu într-o situaţie grea datorită faptului că am făcut critică de stânga. Să relev caracterul exterior al unor angajări politice  (în fapt, se urmăresc banii şi poziţiile).

Promisiuni pentru schimbul de locuinţă.

Ascult muzica făcută de cei din garsoniera de sub mine. Băieţii au nervii tari. Nici eu nu-i am prea slabi. Probabil că explicaţia este acea paradoxală preferinţă pentru plictiseli, indicată în horoscopul meu. Totuşi este imposibil ca undeva să nu se contabilizeze acest cortegiu enorm de tracasări. Probabil în ficat.

Mâine, o lună fără ţigări şi cafea. Este mai bine aşa.

Vin săptămânal la Braşov şi mă lupt cu administraţia. Mi se pare evident că există destin sau ceva asemănător. Mie îmi este dat să obţin ceea ce doresc, dar foarte târziu, cu eforturi indecent de mari. Nu este rău nici aşa, îmi spun.

5. 3. Am revenit la Braşov, pentru schimbul de locuinţă. Uneori am impresia că trăiesc un vis rău.

Am citit o carte despre deţinuţii de la Auschwitz. M-a frapat faptul că viaţa de lagăr este un model al vieţii duse de mine. În lagăr, oamenii se împart în salvaţi şi condamnaţi. Regula numărul unu este următoarea: dă celui avut şi ia de la cel sărac.

A fost adoptat un decret cu privire la stabilirea în alte localităţi. Sunt curios ce a mai apărut. Numai să nu se răzgândească partenerul meu de schimb. Fiecare revenire în garsoniera de la Braşov este o mare suferinţă pentru mine.

La redacţie sufăr anumite umilinţe. Oamenii simt că sunt slab şi lovesc.

Este clar că sunt parazitat de anumite defecte: femei, lene, inconsecvenţă, timiditate. Practicarea acestor defecte este însă savuroasă.

 

10. 3. La Braşov, din nou, ca într-o damnare. Se spune că s-ar fi aranjat totul, aici. Cred că jocul mai poate fi întors, iar umilinţele de la redacţie vor înceta. M-ar tenta să cer un serviciu la „Flacăra”. Este posibilă şi o tentativă de aliniere la gaşca de la U. S.

 

18. 3. Aflat la Braşov, ras proaspăt şi parfumat, pentru a da impresia de prosperitate. Combat în vederea schimbului de locuinţă.

Se va scrie despre cartea mea.

La redacţie, cruntă antipatie. Ar fi amuzat să-i recucereasc pe aceşti depresivi. N-ar fi prea greu.

Cu intermitenţe, dar în mod regulat, mă apucă o stare depresivă (sau mai degrabă una negativistă). Abia în ultimii doi-trei ani am învăţat cum să o depăşesc. Pe vremuri, când apărea, mă aruncam cu capul înainte şi făceam câte o trăznaie. Acum ştiu că trebuie să aştept până trece.

O astfel de stare am în această dimneaţă. Îmi vine să fumez, să joc cărţi, să caut femei pierdute, să renunţ la Bucureşti şi la schimbul de locuinţă, să mă mistui în beţii joase, să renunţ la orice plan pozitiv. Şahul este, cred, cea mai inocentă cale de canalizare a acestei stări negative.

Ideea unei cărţi intitulate „Expresivitate şi elocinţă în literatura română”. Aş putea s-o scriu într-un an. Nu ştiu dacă voi avea timp pentru aşa ceva.

25. 3. Schimbul de locuinţă, situaţie staţionară.

A apărut în „Scânteia” un articol mare şi ultraelogios despre cartea mea. Fondul Literar mi-a acordat întreaga sumă cerută! Zâmbete binevoitoare la redacţie. Asta-i viaţa.

 

26. 3. Lupta pentru schimbul de locuinţă este meschină, mediocră. În ultimul timp am înţeles însă că dorinţa de supravieţuire naşte în oameni energii grozave. În această dorinţă nu mai este loc pentru cuvinte. Ce contează cum pare a fi, cum ar putea fi descrisă existenţa mea? Ce contează ce cred unii, cum par eu, ce spun alţii despre mine? În afară de supravieţuire, totul este fum.

La Bucureşti, lucrez la „Ulise” (nou titlu pentru „Călătoria”). Nu este prea grozavă. Sunt aproape convins că genul SF nu permite marea literatură. Oricum ar fi, această carte va fi mai bună decât celelalte două.

A apărut şi în „Luceafărul” un articol elogios despre cartea mea.

Defectul strategiei mele actuale: vorbesc prea mult.

 

2. 4. Au fost semnate nişte hârtii. S-a aprobat schimbul, dar nu şi stabilirea domnului Bădulescu în Braşov!

Dureri de prostată. E. m-a părăsit. Este o femeie excelentă.

8. 4. Am înaintat, la Bucureşti, actele pentru schimb de locuinţă, cu o recomandare semnată de George Macovescu. Săptămâna viitoare, audienţă la cel răspunzător de o eventuală aprobare.

Succesul este un joc, asta este evident. Este şi miza, dar şi drumul către miză.

Eliminarea greşelilor, dar tocmai ele au savoare!

Cât priveşte premoniţia unui viitor mediocru, o neg, scuip pe ea. Nu o accept. Atât timp cât mă voi afla în mişcare, ca acum, voi fi în drum, fără ca prezentul să se poată agăţa de mine.

Toate ar trebui să se rezolve în trecere, din mers. În realitate trebuie însă lupte dure, îndelungate. În cele din urmă, aceste lupte devin chiar conţinutul existenţei. Dincolo de ele nu se mai întrevede nimic, NU MAI ESTE  nimic.

Multe acţiuni literare am început. Mi-ar trebui doi sau chiar trei ani pentru a concretiza totul. O colecţie grozavă de virtualităţi – iată ce a fost munca mea literară.

9. 4. Impresia neplăcută că zilele trec în zadar, deşi, dacă mă gândesc bine, plăcerile senzuale sunt bunuri câştigate, victorii subiective, dar incontestabile.

Până la urmă voi fi silit să pun osul la bătaie. Chiar şi aşa, cu această strategie ocolită, ajung însă unde trebuie. Trecutul a devenit un grajd al lui Augias al propiectelor nerealizate, deşi bine pornite şi realizabile. Un imens gunoi al proiectelor învechite, dar încă pozitive, bănoase, inteligente – iată trecutul meu.

Versatilitatea se autoanulează într-un târziu, prin ajungerea la punctul de plecare (cu condiţia să nu fie infinită, patologică). Pendulara mea este limitată, coerentă, aş zice. Revenind periodic, pot îndeplini toate proiectele. În acest fel pot afirma că dacă nu mor, nu înnebunesc şi nu se face război, le voi îndeplini pe toate: schimb locuinţă, carte SF, teză doctorat, căsătorie.

Evident, un om cu destin mare le face pe toate acestea în trecere, fără aproape să bage de seamă. Eu însă nu prea am noroc. Pentru mine sunt mize mari.

Cât timp urmăresc nişte planuri în mod autentic ale mele şi nu împrumutate, totul este în ordine.

Rău în toată povestea asta este că nu prea am timp pentru literatură. O fac pururi în trecere, pe apucate. Aşa mi-o fi dat, îmi zic.

Nu fumez de prin ianuarie. Fac yoga de peste două luni. Nu mă simt rău (cu excepţia prostatei; ea îmi pdepseşte excesele tinereţii).

Am recitit pe sărite primele şase caiete ale acestor însemnări. Cumplite lucruri! Sunt un damnat, dar tenacitatea mă va scoate în cele din urmă undeva.

 

16 4. Am obţinut aprobarea de la Bucureşti. Aş putea să mă mut oricând la d. Bădulescu.

Sunt răcit, afară plouă. Nu simt nostalgie, ci plictiseală.

Garsoniera şi destinul din Bucureşti sunt, fără îndoială, mediocre. Pentru un literat este însă ceva. Oricum ar fi, nu mi-am mai dorit de multă vreme ceva cu atâta ardoare precum doresc acel spaţiu meschin.

Sunt aproape amuţit. Ce mai pot să însemne cuvintele? Aproape nimic.

27. 4. Mutarea nu este posibilă, fiindcă d. Bădulescu nu are aprobare de stabilire în Braşov. În ultimele zile am luptat pentru obţinerea hârtiei de la preşedintele Consiliului Popular Judeţean Braşov, (doar el poate aproba). Am fost la Bucureşti, la un tip mare (şeful de cabinet al lui Ceauşescu). Am văzut un birou ca-n filme. Mi-a promis că mă ajută. Promisiuni am şi de la ministrul culturii, Miu Dobrescu. Şeful de cabinet al acestuia m-a certat foarte tare pentru că am adus vorba în faţa ministrului de doleanţele mele meschine. Ar fi trebuit, mi-a spus, să-i dau doar cartea, după cum am declarat iniţial că intenţionez. Şi aşa mai departe.

30. 4. D. Bădulescu ar putea să se mute în Braşov, dar nu poate să-şi facă buletin. El ar putea să stea însă cu vize de flotant, mult şi bine. În viitor, cândva, ar putea să-şi facă buletin.

D. Bădulescu urmează să vină la Braşov, pentru a discuta cu o persoană cu muncă de răspundere; această persoană urmează să-l lămurească asupra absenţei oricărei primejdii legate de mutarea sa de facto în Braşov.

A apărut între timp perspectiva unui nou schimb (Drumul Taberei, pe la „Favorit”). Nu este prea rău, dar nu mai este cremă, ci o chestie obişnuită.

Literatura presupune o mare, totală îmblânzire a personalităţii. Proza, cel puţin. O dresare. Poate din acest motiv literaţii buni devin aproape incapabili de autoapărare, de parcă le-ar fi dispărut instinctul de conservare. Acţionarea practică, cotidiană, este discontinuă, cumva instinctivă, chiar reconfortantă. Scrisul are însă ceva străin, inuman. Deprinderea lui presupune o îndelungată acţiune de disciplinare.

Fiind bolnav, nu este exclus ca toate dificultăţile observate să fie nişte impresii subiective, nefondate.

Avantajul vârstei de mijloc: o blazare, de neimaginat pentru oamenii tineri. S-ar zice că doar propria moarte ar mai putea să te impresioneze profund. În rest, retorică. Cu atât mai puternică, cu cât este mai mincinoasă.

Să sper în revenirea cărţilor bune, ca la poker. Să aştept vara, căldurile. Să ies din depresie, să nu fumez, să fac yoga. Să-mi păstrez cumpătul, aşteptând un echilibru. Să am, ăsta este lucrul cu adevărat important, puţin noroc, în ciuda zodiei mele nu prea reuşite. Cu un cuvânt: să joc strâns.

Volumul de povestiri SF aflat „în pregătire” este, cred, mult mai bun decât precedentele. În „Vocile…” şi „Sfera” eu mă mai legănam în iluzia că sunt genial şi că pe tot ce pun mâna iese perfect de bine, de la bun început. Nu este aşa. Aceste noi texte sunt lucrate şi răslucrate. Sunt bune. Celor inedite le-am adăugat câteva rescrise, din „Vocile…”. În 1970, acestea din urmă erau lamentabil scrise.

 

1. 5. Lucrurile sunt simple. A voi, a putea. Dacă eşti în stare să lucrezi cinci ore pe zi şi nu mori câţiva ani, devii scriitor.

Ideea unei povestiri, „Autostop”. Unul ia o maşină spre Bucureşti. Pe şoseaua liberă, pustie, maşina începe să ia treptat înălţime ca un avion aflat în cursul decolării. Autostopistul se aruncă afară, disperat. Maşina se înalţă şi dispare în depărtare.

În legătură cu damnarea scriitorilor. În această profesie, neputinţa şi ratarea sunt evidente, violente. În alte profesii sunt misterios escamotate. Mai este şi faptul că această profesie se practică în solitudine. Este necesar să fii în stare să stai singur şi să lucrezi. O disciplină stabilită de tine însuţi. Scriitorul este damnat doar dacă nu lucrează. Dacă lucrează, este mântuit.

 

3. 5. Mă pregătesc să plec la şosea, pentru autostop. Am început povestirea amintită. Mă amuză.

„Lupte” cu d. Bădulescu. Mi se cuvine garsoniera din Drumul Taberei, probabil. Pe Brezoianu este prea bine pentru mine, un ins atât de mototolit socialmente.

6. 5. Revenit Braşov. Manevra Bădulescu, probabil un eşec. Mă cam lasă psihicul, ceva rău.

Lucrat volum de proză. Nu sunt lucruri rele, dar au totuşi un aer de improvizaţie.

Sosit recomandarea Miu Dobrescu, fapt pozitiv. Lupta se poate relua.

D. (cea din Braşov), operaţie la picior. Fiinţă eroică, prin darul refulării. Ea poate face orice, prin voinţă. Defecţiune: nu are trecut.

Fiecare existenţă duce oare către un scop? Se acumulează coerent o sumedenie de amănunte sau totul este o aiureală întâmplătoare?

8. 5. Citesc romanul „Revelionul” de Paul Georgescu, pentru a scrie o recenzie. Literatură ingenioasă, rece, zăngănitoare. Presa o laudă în mod ditirambic.

Încep să înţeleg anumite lucruri, dar încet, prea încet. Poate că scrierea unui roman m-ar ajuta să mă lămuresc. Începutul acestui roman nu mai este atât de departe.

La sfârşitul lui mai cred că voi putea preda cartea de proză. Două luni, apoi, pentru teza de doctorat. Spre toamnă, m-aş putea apuca.

Mâine, probabilă audienţă decisivă în problema schimbului de locuinţă. Voi renunţa probabil la lupta ridicolă, jenantă pentru stabilirea lui Bădulescu în Braşov.

Oare eu să nu pot scrie altfel decât acest Georgescu, ins inteligent, sec, fără simţuri, numai ironie şi dispreţ? Cred că ironia este un semn de inferioritate.

Din Genette: să taci şi să scrii. Bună afirmaţie. Cam ăsta va fi viitorul meu, singura alternativă acceptabilă. Vorbitul înseamnă neputinţă, dar scrisul? Răscumpărare?

13. 5. Înapoi la Braşov, iată textul condamnării mele. Am revenit pentru noi audienţe. Bădulescu începe să marşeze şi la un mic compromis; dacă primul secretar, personal, îi spune să vină aici şi să facă schimb de locuinţă, va face (şi fără buletin). Eu voi încerca să mediez această stranie întrevedere.

Dl. Bădulescu a făcut un memoriu sus, scriind lucruri sentimentale, subiectiv adevărate. Era cât pe ce să renunţ şi să încep acţiunea cu schimbul în Drumul Taberei.

 

14. 5. Este plăcut să scrii proză. Critica este un soi de damnare, unde omul se trezeşte pe nesimţite.

Mâine voi încerca audienţa. M-am tuns scurt, pentru a arăta sobru.

Un calm mă bântuie, o împăcare. Ideea unui roman, iată ce mă obsedează. Mă doare gâtul, a luat locul prostatei. Sunt tot timpul răguşit. Nu fumez de la sfîrşitul lui ianuarie. Beau cafele, dar nu multe. Fac yoga de mai bine de trei luni, cu anumite rezultate.

Idealul unei vieţi ordonate. Este oare posibil aşa ceva? Nu întrevăd ceva în acest gen în viitorul apropiat, pentru mine.

21. 5. Citesc Radu Petrescu, „Ocheanul întors”; despre formarea unui scriitor. Cred că astfel de cărţi nu-i pot interesa decât pe scriitori. Mai cred că acest tip de literatură  este o formă complicată a neputinţei. Poate mă înşel.

O idee mai veche. Literatura este omologată drept „mare” doar atunci când se referă tot la literatură; mai precis, la un anume tip uman, al literatului (potenţial). De aici, concluzia că literatura nu are nici o legătură cu realitatea nonverbală. Tot ce nu este literatură îi este străin.

Scriitorul ar fi prins fără putinţă de scăpare într-o nevroză; avută anterior de toţi confraţii lui. Această nevroză deformează lumea obiectivă, o face identică pentru toate generaţiile,  indiferent de epocă. Emoţia corespunzătoare ei ar fi cea a apartenenţei la o elită. Ideea acestei identităţi devine o strategie de supravieţuire.

Promisiuni pentru locuinţă, la Bucureşti (fără schimb). Eşti însurat? m-a întrebat omul cu muncă de răspundere. Nu, am zis. Atunci îţi vom da o garsonieră.

Critica, un lucru fără sens, totuşi atrăgător.

Eşecul meu de la Bucureşti vine şi din faptul că am acţionat întotdeauna negând implicit ideea de elită a scriitorilor.

28. 5. Drumuri la Sinaia şi Predeal, în vederea unui schimb triplu de locuinţă. Cineva din Predeal să vină în locul meu, iar tenorul să meargă la Predeal! Zero realizări.

Depus cerere pentru locuinţă în Bucureşti. Nu există rezolvare pentru Bădulescu.

O strategie a succesului literar: apăsare permanentă pe ideea de elită a scriitorilor; construirea (repetarea) datelor sumare ale unui mit al scriitorului de geniu (admiraţia fără margini faţă de anumiţi autori; cultivarea conceptelor iraţionale de talent, autenticitate); comportamentul social adecvat (ilustrat în mod strălucit de A. E. Baconscky; din poet proletcultist, acesta a devenit un fel de Valéry al României în nu mai mult de zece ani); el a oficiat, n-a glumit; şi-a contruit propriul mit; a exclude toate manifestările publice de natură politică; apărarea tacită şi explicită a ideii de literatură pură, fără scopuri în afară de cel estetic.

Eficienţa poate fi obţinută prin drogare sau prin organizare minuţioasă.

4. 6. Afacerea Bădulescu – eşec total.

Urmează schimbul cu d. Meleacă, om cu familie. Aici nu ar mai fi dificultăţi. Cum am mai spus, garsoniera este în Drumul Taberei, la 50 de metri în linie dreaptă de locuinţa amicei L. C. Ea m-a dat afară din casă după ce am refuzat s-o iau de nevastă! Asta este ironia soartei.

Posibilitatea obţinerii cândva a unei garsoniere în sectorul I.

Mă voi muta, o existenţă meschină se profilează la orizont. Nu e rău, ce pot să zic altceva!? Voi lucra, celibatar vesel, plin de aplomb.

Azi, în tren, am cunoscut o fată. 18 ani, 1,90 înălţime, baschetbalistă în lotul naţional! Ştia ce vrea: comoditate şi lipsa oricăror complicaţii. Avea dreptate.

Lectura unei cărţi despre Pontormo şi manierism. Decurge că eu sunt un manierist sadea. De aici, curajul de a porni de la o povestire de Borges în scrierea unui roman poliţist de 140 de pagini, în completarea celui de la Cluj. De acolo, promisiuni; este însă necesar ca manuscrisul să aibă cel puţin 300 de pagini.

Voi face literatură. Voi fi un manierist obsedat de altceva decât are, decât ştie, decât poate. ¡Adelante, muchachos!

Când miza este mică, omul devine brusc vesel, capătă umor. Râsul lui este autentic. Cei importanţi sau bogaţi râd strepezit, fiidcă au ce pierde.

 

# M-am canonit îngrozitor de mult cu stabilirea domnului Bădulescu la Braşov. Acesta, un om simpatic (dacă mai trăieşte, trebuie să aibă vreo 96 de ani), era dispus să facă nişte călătorii la Braşov, dar de fapt nu prea voia să se mute la poalele Tâmpei. L-am dus şi în vizită la maică-mea. Am discutat şi despre o posibilă căsătorie între ei doi, pentru obţinerea buletinului de Braşov! A fost o nebunie întreagă.

Ceea ce mi se pare acum uimitor este că n-am fost nici-o clipă indignat de aspectul politic al chestiunii. Nu m-am revoltat, în sinea mea, împotriva unei măsuri administrative absurde. Am privit totul ca pe o înfruntare sportivă. #

15. 6. Revenit la Braşov, pentru schimbul de locuinţă. De data aceasta se va face.

Recenzie-pamflet împotriva cărţii mele, în „Steaua”. Nu se înşală prea mult. Până acum am scris proză şi critică în treacăt. Catastrofală s-a dovedit includerea politicii în literatură. Orice act politic în literatură duce la ură de breaslă.

În viaţă şi în literatură există locuri comune. Scriitorii „autentici” le detestă, mai întâi, pe cele din viaţă şi apoi pe cele din literatură. Acesta este mecanismul alienării lor. Enervarea faţă de ideile retoricii şi faţă de cele ale angajării politice de aici provine.

Locurile comune din viaţă sunt necesare, cele din literatură sunt dăunătoare. De aici o posibilă fractură a personalităţii.

Succesul unui critic este cu atât mai mare cu cât respectivul este mai consecvent în sprijinirea ideii de literatură autotelică. Repetă această teză cinci ani, vei deveni un critic de succes.

Exclus nu este ca eu să nu pricep natura mistică a esteticului, să am stofă de sociolog al literaturii.

Prosteasca mea suferinţă la contactul cu locurile comune! De la mine s-a aşteptat ceva lustruit, perfect banal, dar bine scris.

2. 7. Am făcut schimb de locuinţă. Acum mă aflu în Drumul Taberei, într-o garsonieră aproape identică celei de la Braşov. Bizar de linlştită aşezare; pe geam văd copaci şi cruci de cimitir; un întins câmp verde; se aud păsări cântând; noaptea, greieri.

Mi-am făcut damblaua, sunt la Bucureşti. Acum să vedem cum stăm cu literatura şi cu viaţa.

Mâine plec la mare, la nea Grigore. Nu ştiu cât voi sta acolo.

Mi s-a dublat leafa, adică nu mai am o jumătate de normă. În patru ani de luptă am obţinut ceea ce i se cuvine unui tânăr de 25 de ani, absolvent de facultate.

Dacă mă mutam la dl. Bădulescu nu era, de fapt, mai bine în sens material. Aş fi avut însă impresia că aflu undeva în elita confuză, îndoielnică a Centrului. Destinul pare a-mi spune aşa: Fă literatură, pentru altceva nu eşti bun, dar fă-o în mod strălucit. Voi încerca.

Ideea unei cărţi de critică unde să cultiv un gen nou: proiectul critic. Singura posibilitate (pentru mine) de a depăşi nesuferita finisare, antipatica explicare. Iată genul potrivit pentru mine. Gândirea mea lasă rapid în urmă lucruri elucidate (pentru mine), dar neexplicate pentru alţii. Ar fi fragmente, disociaţii de idei. O ciudăţenie.

Mulţi buni finisatori suferă de lipsa ideilor, eu sufăr de neputinţa finisării. Victor Eftimiu: „Doar rataţii au idei.” Explicaţia este că non-ratarea presupune execuţie, practică socială. Ideile sunt teorie.

Cartea SF intitulată „Povestiri” este aproape gata. Sunt dactilografiate (de mine) în 3 exemplare, circa 180 de pagini, în formă finală. Urmează teza de doctorat.

Referitor la ideea de elită a scriitorilor. Aici, la Bucureşti, eu am greşit, atătând că admit o elită a inteligenţei şi nu una a talentului. Or, scriitorii sunt persoane nu neapărat foarte inteligente.

O însemnare descoperită într-un carnet vechi. Trebuie să vorbeşti tot timpul, pentru a întreţine o legătură cu o femeie. Ce poate fi mai dureros? Veşnicele discordii, plutind în apele iubirii, precum nişte animale minuscule, infinit de multe.

Lucrurile (ideile, faptele) le parvin majorităţii oamenilor în forme atât de bizar denaturate încât adevărul nu se mai deosebeşte de ficţiune. Afectiv, omul nu are o înclinare spre adevăr. Doar raţional, vag, el doreşte să-l afle.

Ideea ciudată a publicării acestui jurnal.

Bucureşti – o şcoală a umilinţei. Azi, apariţia doamnei L. H., „doar pentru cinci minute”, pentru a mă anunţa că este prin apropiere, la un iubit al său. Toate acestea după ce eu îi sugerasem să mă ia de bărbat. Fiinţă rasată, extrem de decorativă, puternic rujată, părul, fireşte, vopsit blond. O persoană firavă, poate cu o sensibilitate hepatică. Dispreţuindu-mă în mod făţiş, ca o contesă aflată accidental în casa unui birjar. Deşi este profesoară, dispreţuieşte scriitorii!

Nu este rea, umilinţa, te căleşte. Spre reget simt însă că nu mai pot rezista unei înrăiri. Simt că pune stăpânire pe mine.

Straniul dispreţ arătat de ea celui capabil de francheţe, celui ieşit din spatele blazării urbane, recomandabile. A urmărit cu interes înfricoşat furia mea tăcută. Nici unul dintre noi nu era un prost. Măcar atât.

Episod consumat, nimic mai mult.

10. 7. Am venit de la mare. Am stat o săptămână. Întâmplări ciudate. O tensiune a domnit. Am fost, pe nedrept,  considerat un participant la un posibil triunghi adulterin.

19. 7. Am stat 8 zile la Braşov. Acum sunt la Bucureşti, pentru a lua leafa. Ar urma să plec pentru câteva zile la vărul D. sau la Sighetu Marmaţiei, la E., fiinţă frumoasă şi invulnerabilă în prostia ei.

Mici scene meschine. Ori eu nu sunt pentru literatură, ori ea nu este pentru mine. Mi-ar plăcea eventual să scriu, dar să nu fiu obligat a trăi printre literaţi. De fapt, nici nu fac parte – psihologic şi faptic – dintre ei, deşi trăiesc din bani daţi de „obşte”. Sunt plătit cu 2500 lei pe lună fără să fac absolut nimic!

Scena cu L. H., de reluat într-o povestire fantastică. Revelaţia povestitorului că frumoasa femeie este un android.

21. 7. O ciudăţenie. Am exact simptomele psihice acuzate pe când locuiam în Berceni. Două explica posibile: 1. Îmi face rău singurătatea sau 2. Asta-i grav, nu mă simt bine în situaţii definite, favorabile. Urmează acum, dacă generalizez (cum nu este bine să fac), să distrug, într-un fel sau altul ce am realizat.

Plăcerea de a constata că nu sunt un literat, că nu mă interesează doar literatura. Niciodată nu m-am simţit un literat. Mi-a plăcut să cred că-mi place doar să gândesc.

Ironia pare a însemna o dispreţuire a vieţii, o preferare a literaturii.

27. 7. Greşeala mea ar fi faptul că privesc literatura ca pe o activitate practică  şi nu ca pe o compensare a eşecului existenţial. Eu nu recunosc (încă) acest eşec. Când o voi face, voi avea premisele de a deveni cu adevărat scriitor. Probabil nimeni nu reuşeşte pe deplin această substituire.

 

28. 7. Exerciţiile yoga mi-au făcut mult bine. Zilele acestea se vor împlini 6 luni de când le-am reînceput. Acum voi adăuga ceva pentru combaterea hipotensiunii.

Mai am de scris doar vreo zece pagini la volumul de povestiri. Este, fără îndoială, cel mai bun lucru scris de mine până acum.

În literatura şi în viaţă, calea pentru mine este munca îndârjită.

Singura acţiune improbabilă mi se pare a fi însurătoarea.

31. 7. Obsesia mea autentică fiind propria eficacitate, nu-mi rămâne decât să fac planificări zilnice. Sunt bruiat nu atât de propria versatilitate, cât de sărăcie.

Adevăratul meu duşman: improvizaţia.

Zilele acestea îmi voi cumpăra un televizor şi un frigider! Spre o normalitate tardivă, iată deviza.

1. 8. În aer se simte toamna. Lumina soarelui s-a schimbat, bate în gălbui.

Există o „meserie de a trăi”. Pentru unii oameni este foarte grea; probabil n-au talent, „n-au mână”, cum spun meseriaşii. Eu am fost unul dintre aceştia. Acum, prin reconstituiri conceptuale, am priceput ce ar fi trebuit să intuiesc cu 20 de ani în urmă, când m-am dus la Filologie. Scriitorii nu pot supravieţui pe cont propriu, au nevoie de protecţia umilitoare a breslei. Ei sunt obligaţi să se „revanşeze” prin cultivarea unui mit al breslei.

6. 8. Practicile yoga dau sănătate somatică, dar modifică şi psihicul. Doi cunoscuţi ai mei, practicanţi de multă vreme, sunt modificaţi în nişte feluri nu tocmai plăcute. Unul este de-a binelea sărit, iar celălalt şi-a pierdut sociabilitatea europeană, are ceva de reptilă jucând un rol printre mamifere.

Yoga şi literatura. Defectul (de principiu) al acestor practici este că-i arage atenţia omului asupra lui însuşi într-o măsură mult mai mare decât ar cere-o vremurile actuale. Este un tratament pentru lecuirea de dorinţa eficacităţii sociale.

Am reluat crosurile, cu timiditate.

Reîntâlnire cu C. B., persoană damnată. Stă într-o altă mansardă, parcă şi mai sordidă. Ai zice că le caută cu lumânarea. Teoretic, ar trebui s-o evit, practic, o caut.

Avantajul unui program. Spune „nu” în locul tău.

I-am scris unchiului Aurel, propunându-i pace. Are 67 de ani!

 

7. 8. Familia = maşină de supravieţuit.

Intelectualii cu alergie la locurile comune se dezumanizează, încep să creadă că viaţa este derizorie. Înţelepciunea (renunţarea la lupta vieţii) înseamnă o acceptare a locurilor comune. Apare clară deosebirea dintre literatură şi viaţă. Prima este dărâmată de locurile comune, a doua a doua este distrusă de absenţa lor.

 

10. 8. Sunt pe punctul de a începe ceva primejdios (o iubire). Cred că vârsta mea mă va salva.

Mi-am aranjat locuinţa aproape perfect, din punctul meu de vedere. Acum voi începe să scriu adaosul, de 135 pagini, la romanul poliţist.

Cer câţiva ani de sănătate.

Am răsfoit cartea de aforisme a lui Victor Eftimiu. Şi ăsta era obsedat de eficienţa socială. Înţelegea multe lucruri. Ştia ce înseamnă a putea şi a nu putea, de exemplu. După câte am auzit, era o adevărată maşină de scris. Cei de la ziarul din Târgu Jiu mi-au spus, când am fost pe acolo acum câţiva ani, că îi bombarda cu texte! Scria zilnic texte publicistice şi le trimitea fără să se mai intereseze de ele, indiferent de soartea precedentului; trimitea acelaşi text la mai multe publicaţii! Nu-i păsa.

Seara de azi ar trebui să fie cea mai frumoasă din ultimii patru ani.

Este necesar să nu ţin cont de obştea scriitorilor, să nu mă confund psihologic cu ea.

11. 8. Cumplit de inferior trebuie să fi fost eu din născare, din moment ce atâţia ani de trudă m-au perfecţionat atât de puţin.

Valéry se scula de dimineaţă şi scria ce îi trecea prin minte.

Problema mea este o dualitate chinuitoare. Dacă nu voi muri prea repede, voi fi un bătrân fericit, eliberat de povara senzualităţii.

Avantajul camerei (garsonierei) mele este că dimineaţa se vede soarele răsărind, imens, roşu.

 

16. 8. Scriu la prelungirea romanului poliţist (comis pe vremuri în colaborare cu S.). Este uşor să scrii proză convenţională. Cuvintele se scurg unul după celălalt. Poţi spune tot de îţi trece prin minte. Critica este o damnare, un fel de gimnastică îngrozitoare a minţii.

Am predat la editură vomului de povestiri SF, lucrul cel mai bun scris de mine până acum. Nu mai figurează în planul pentru anul viitor. Nu-mi bat capul. Îi dau înainte şi întrevăd plăcerea de a scrie un roman.

Din idila amintită acum câteva zile nu s-a ales nimic. Nu merit eu o asemenea femeie extraordinară. Am universul meu meschin. Mutat pe Brezoianu, ce mai m-ar fi iubit! Asta este situaţia.

 

18. 8. Ea, într-adevăr, nu poate iubi un bărbat într-o garsonieră din Drumul Taberei. O cunosc foarte bine.

Scrierea prozei devine mai spornică după circa două ore. De aici, necesitatea de a lucra cel puţin patru ore, în continuare.

Critică voi scrie doar ocazional.

Problemele se vor ivi de la anul viitor, când leafa mi se va înjumătăţi din nou.

Acum urmează 23 August, nişte zile când nu voi mai avea unde să mănânc.

A intra în cursa vanităţii – o alternativă. A intra însă până la ultima fibră a fiinţei, altfel este un joc periculos şi zadarnic. Una dintre lecţiile învăţate la Bucureşti.

23. 8. Azi am eşuat lamentabil. N-am reuşit să lucrez nimic. Totul a pornit de la întâmplare de ieri: la redacţie mi s-a semi-refuzat un articol. N-am reuşit să-mi revin. Fiind atât de vulnerabil, ar trebui să mă feresc. Fericirea înseamnă însă eşec. Parcă aşa am citit.

Fragilitatea grozavă a psihicului meu, dar şi tenacitatea, urâtă, căznită. 7 luni de la abandonarea fumatului; 3 luni fără cafele; 7 luni de yoga; circa 2 săptămâni de crosuri matinale.

Nu pot să realizez şederea la masă câteva ore, consecutiv. Asta se arată mai presus de puterile mele actuale.

Ar trebui să ştiu cu exactitate cine sunt. Dacă amân însă această întâlnire cu mine însumi fiindcă sunt un om inferior, cu chemări joase, fără energie şi fără personalitate?  Înseamnă că motorul meu este vanitatea. Să fi făcut totul din vanitate? Ar fi destul de trist. Facultatea, scrisul, celibatul? Să mi se fi potrivit, cum întrevăd uneori, o umilă meserie manuală şi o femeie modestă, fără ifose? Păşesc cu mari eforturi pe drumul actual, îmi sacrific viaţa, efectiv. Sunt multe zile când scriu câteva pagini proaste, cu eforturi penibile, pândind fiecre moment favorabil.

Unde va duce perseverarea în acestă direcţie? Drum de întoarcere nu se zăreşte. Salvarea ar fi în umilinţă sau, cine ştie?, în scrierea unui roman, cum zice Girard.

 

34. 8. Tentativă, ieri, de „autodepăşire”. Eşuată. După o zi întreagă de penibile tribulaţii, am scris doar şapte file. Curios este faptul că nu scrisul îmi este greu, ci decizia de a scrie.

Începutul primului meu roman ar suna cam aşa: „Cuvintele sunt cioburi de sentimente.” Cam emfatic.

Jocul meu este periculos. Eliminând tot balastul, voi vedea ceea ce de fapt refuz să văd.

Voi părăsi critica. Voi scrie proză, reportaje, articole de simplă retorică publicistică. Critica este un chin, cel puţin aşa cum o văd eu. În definitiv, am publicat trei cărţi de critică şi probabil voi mai publica două, din inerţie.

Într-un fel, sunt calm. Dacă acum nu reuşesc, nu voi mai avea când să reuşesc.

25. 8. Rezultă că fiecare zi este o luptă. Poate fi câştigată sau pierdută. Îmi amintesc de cartea lui N. „De-ai putea să nu câştigi”. Sau ceva în acest gen.

Marea mea scuză este sărăcia. Se pot face totuşi anumite lucruri. De pildă, raţionalizările şi organizarea fiecărei zile.

Crosurile este posibil să-mi facă rău. Le voi continua încă vreo lună şi apoi, eventual, voi renunţa.

Este o fracţie uriaşă, ulterior mult simplificată. Ori scriu 10 file pe zi timp de un an, ori pierd partida.

29. 8. Căsătoriile între oameni foarte tineri – element de strategie socială. Act de comoditate şi modalitate de supravieţuire.

Până la urmă voi fi constrâns să recunosc că la Bucureşti aproape totul este lux. Gratuităţile sunt pedepsite imediat. Greşelile sunt interzise. Cee ce fac eu la redacţie ese un lux primejdios.

31. 8. Citesc o carte de chiromanţie. Nu le zice rău.

M. U., şeful meu, are o inaptitudine fundamentală pentru munca intelectuală; de aici, drama lui. El trebuie să duce o luptă grea cu sine însuşi. Cât îl va ţine orgoliul?

 

3. 9. Formidabilă, cartea de chiromanţie! Am găsit confirmarea câtorva defecte ale mele: lipsă de vitalitate, contrazisă cu încăpăţânare; susceptibilitate şi timiditate – dezastruoase pe plan social; înclinare erotică, aflată în contradicţie cu vitalitatea scăzută; gust pentru luptă şi lipsă de obiectivitate; lipsă relativă de înzestrare artistică, unită cu  inteligenţă retorică.

Lucrurile nu sunt într-o situaţie disperată, dar nici bune. Am mai spus-o: trebuie aruncat tot balastul.

Schema concretă ar fi următoarea: evitare a situaţiilor dătătoare de şocuri emoţionale (umilinţe, solicitări, dispute, probleme cu femei) şi acţionare solitară, susţinută.

Am tradus cartea de chiromanţie, scriind direct la maşină, circa 18 pagini pe zi. A fost o mică performanţă.

În profesia mea, inerţia este foarte mare.

Am folosit cartea de chiromanţie ca pe un element folositor în strategia mea de supravieţuire. Calităţile mele, conform ei: inteligenţă, elocvenţă, forţă intelectuală. Defecte: susceptibilitate, carenţă de vitalitate, o oarecare lipsă a nobleţei de spirit, erotism jos(nic), lipsă de obiectivitate. S-ar cere eliminarea erotismului, a consumurilor parazitare de energie, cultivarea inteligenţei şi a unui anumit simţ comercial. Căsătoria cu o femeie mult mai tânără ar fi contraindicată.

5. 9. Întreruperile în scrierea  unei cărţi de proză sunt dăunătoare. Reintrarea în atmosferă se face chinuitor de greu. Pentru mine, cel puţin. Acum, plătesc capriciul de a fi tradus cartea de chiromanţie.

Am recitit „Scrinul negru”. Slabă carte, domnule! Cu multe pasaje total improvizate. Sau nu slabă, dar cumva joasă, emfatică, zadarnică. Tot ce are este ironia şi un fel de umor dubios, de intelectual.

Defectul meu: neputinţa de a mă converti la religia artei. Este o religie, este o sectă. Cu reguli destul de clare, nerespectate de mine.

6. 9. Imensa majoritate a operelor de artă scrisă sunt pur retorice. Ele emoţionează, apelând la sentimente şi folosesc aceleaşi trucuri retorice de când lumea. Respectă nişte reţete. Operele de artă vizuală acuză mai puţin aşa ceva. Aceste banalităţi mi-au fost sugerate de către un corect film francez.

Am vorbit azi la telefon cu unchiul Aurel. Părea înstrăinat, incapabil de emoţii. Parcă vorbea de dincolo, d’outre-tombe. M-a încercat o scurtă panică, un fel de rapidă răceală pe spate. Moartea apare tot timpul, mi-am zis. Aşa este corect, aşa este bine.

Bucureştiul este bun, pentru că nu ai timp să te gândeşti la moarte şi nici chiar să mori.

Am încercat să-i telefonez Dorei, verişoara mea din Timişoara, dentistă. Mai bine că n-am găsit-o. Cine ştie ce-i mai spuneam despre unchiul Aurel.

Efectul fără greş al hainelor elegante, încercat în redacţie. Succesul nu poate fi obţinut fără a folosi retorica succesului.

Posibilitatea unei combinaţii comerciale. Ar participa C. B., fiinţă damnată, dar veselă şi S., seputuagenar viclean, aflat pe drumul senilizării.

 

7. 9. Întâlnire cu Irinel Bugariu, fiica unchiului Aurel, fratele tatălui meu. 23 de ani, foarte bolnavă de diabet, ameninţată cu orbirea. Paralizată de timiditate, părând, din acest motiv, blazată. Fiinţă tragică, ascunsă sub aparenţa unei fiice grăsuţe de burghezi.

Nu suntem prea grozavi, noi oamenii.

11. 9. Mi-am cumpărat frigider şi radio. Ascult „Europa Liberă”; mi se cuvine, cred, să ştiu anumite lucruri despre lumea de azi. Frigiderul este stricat; probabil fiindcă nu i-am dat ciubuc vânzătorului.

Sunt cam bolnv (uretrită, recidivată a treizecea oară; colecistită şi cine mai ştie ce încă). În plus, prostatita. Emisari ai neantului, în corpul meu.

Merg astăzi la dentist, sperând să nu mă contaminez de vreo hepatită; îmi voi face analizele; voi umbla îngrijit îmbrăcat; voi zâmbi cu dezinvoltură; voi lucra la romanul poliţist; voi mai scrie câte un articol; voi asculta „Europa Liberă”; voi citi „Scânteia”.

Într-un cuvânt, refuz invazia tragicului în existenţa mea. Va fi o trecere bruscă în moarte; nu accept o etapă de tranziţie umilitoare. Asta-i tot.

Scriu acest cuvinte mari, deşi sunt bolnav şi n-am nici-un ban.

16. 9. Proverb american. Succesul se obţine perseverând în ceea ce nu-ţi place.

Mie mi-ar plăcea să fac doar lucruri josnice: să umblu după femei, să fiu elegant, să joc poker, să mănânc bine, să fumez ţigări bune. Nu fac nimic din cele de mai sus, consumându-mi viaţa într-o asceză prelungită. Doar cu femeile mă mai scap.

Îmi amintesc prin ce crize psihice am trecut în urmă cu vreo 2-3 ani, pe când locuiam în Berceni. Aveam o silă fenomenală faţă de munca intelectuală. Reuşeam să lucrez doar cu formidabile eforturi de voinţă.

Am sentimente analoage în ultimele zile, după terminarea relativă a bolii. Singurul antidot cunoscut: scularea de dimineaţă, gimnastica. Mai ales prima.

Cumplita experienţă erotică păţită în compania doamnei L. H., prototipul personajului meu din „O amintire”. Modul aproape nebunesc al acestei doamne de aproape 30 de ai. Totala ei lipsă de bun simţ, jalnica ei megalomanie, imposibilitatea ei de a intui existenţa unor puncte de vedere diferite de ale ei. Greu de imaginat o persoană mai patetic inadaptată. M-a certat fără întrerupere, mi-a contrazis toate afirmaţiile. A avut o mimică îngrozitoare. Hărţuită de ceva greu de suportat până şi de ea însăşi. Darămite de alţii!? Un cuplu format din asemenea oameni este o infern. Cei doi sunt în stare să se tachineze, să se ironizeze, să se certe toată viaţa. Fantastica ei frigiditate: agresivă, teatrală până la grotesc, tragicomică. Frigiditatea ei ar fi sursa unei lipse totale a instinctului feminin. De aici ar decurge inadecvarea totală a comportamentului ei ca femeie.

Atât de fragile îmi sunt programele! Le ştirbesc şi apoi le anihilează cele mai mici defecţiuni. Le reiau; nu am făcut altceva în ultimii 20 de ani.

 

19. 9. Aduc perfecţionări în modul meu de viaţă. Totul merge prea repede, din lipsă de bani; nu există răgaz. Dacă aş fi silit să întrerup această cursă, n-aş mai garanta pentru mine. Este, desigur, o damnare, dar n-am altceva la dispoziţie.

Acum lucrurile sunt aproape puse la punct, în „gospodăria” mea. Trebuie să mă pregătesc pentru anul viitor, când, se spune, nu voi mai avea leafă întreagă.

Căsătoria pare definitiv compromisă.

23. 9. Am aflat de la televiziune: mai sunt 100 de zile din acest an.

Întrebare. O versatilitate înnăscută poate fi contracarată de o gândire unitară? Doar sub forma unui plan unitar. Omul şi-l asumă ca şi cum i-ar fi impus din exterior.

Probleme numărul unu rămâne eliminarea accidentelor, acasă şi la redacţie. Umorile mele schimbătoare trebuie învinse.

25. 9. Se înmulţesc caietele mele de însemnări.

Nimic special de semnalat. Diverse boli, nici una ameninţătoare. Încăpăţânarea mea de a afla cine sunt în realitate. Luptă împotriva hiperdisponibilităţii şi condiţiei de damnat.

Vizite pe la medici fără profesionalitate. Caut whiskey pentru medici şi dentişti. Ţigări pentru alţii. Întreruperi ale muncii la romanul poliţist.

A nu mai adopta nici un proiect înaintea finisării lucrărilor începute.

Timpul scurt petrecut la redacţie mă deprimă în mod sensibil. Trebuie să lupt împotriva acestei senzaţii foarte dezagreable.

 

27. 9. „Zilele îi erau un fulgerător mâine.” Citat aproximativ din „Jean-Cristophe” de Romain Rolland. Cam aşa trăiesc eu. Nu este rău.

Analizele au ieşit relativ bine.

La romanul poliţist n-ar trebui să scriu cu întreruperi, fiindcă ies din atmosferă. Lucrând întins, l-aş putea încheia într-o săptămână.

Am cumpărat o sticlă de whiskey (Teachers), 371 lei, pentru doamna de la editură. Cum va fi? Penibil refuz sau mondenă acceptare? Dacă îl refuză, îl dau dentistului!

Romanul poliţist ar putea să apară în 1980.

28. 9. Scena predării sticlei a reuşit perfect.

Structura romanelor poliţiste are o legătură cu realitatea socială. Iată cum. Sistemul de declaraţii din romanul poliţist are ceva analog cu informarea reciprocă a  oamenii reali cu privire la alţii. Deci A discută cu B despre C. C, despre D, cu A. Schema este a  unui poligon străbătut de toate liniile posibile. Nu adevărul este miza, ci pedepsirea, înfundarea cuiva. Nu sunt discuţii morale, ci practice. Şi în realitate aşa se petrec lucrurile. În cele din urmă, dintre intercontactele umane cineva iese rău, este eliminat social sau doar moral. Problema autodenunţării. În romanul poliţist există o omologie între situaţia victimei şi a ucigaşului; soarta amândurora ese pecetluită. De aici, un anumit tragism. Se manifestă şi un destin. Nu este deci numai un joc intelectual pur.

Se pare că autorul trebuie să fie degajat cu totul de scopul lucrativ al textului său. Să fie pasionat, cum spune Girard.

Curios este cum „obiectul” scris de tine îţi devine străin atunci când l-ai terminat şi de două ori străin când a fost tipărit.

A scrie literatură: a trece un eşec în cuvinte, a scrie un eşec.

 

29. 9. Fac un nou pas în înţelegerea tagmei unde am nimerit.

Oamenii aceştia au o religie; mulţi dintre ei o ascund sub diferite măşti (ignoranţă, viciu, josnicie, cinism). Sunt (par a fi) doiminaţi de ideal. Aflu că inteligenţa pură, fără talent, poate duce doar la realizări artizanale, nu artistice. Ea nu ajunge, uneori poate fi chiar dăunătoare. Trebuie credinţă, respect aproape mistic pentru profesie. Această credinţă este marea şi adevărata temă a literaturii, singura ei temă. Mi-au trebuie ani ca să înţeleg acest aspect. În mod curios, scriitorii nu pot scrie decât despre scriitori. Asta explică multe dintre lucrurile mult timp de neînţeles pentru mine: elogiile fără reţinere, dispreţul pentru adevăr, sentimentul de castă. De aici, neputinţa literaturii cu personaje nonscriitori sau fără mentalitate de scriitori. Romanul muncitoresc şi cel ţărănesc sunt greu (imposibil) de scris, fiindcă aceste categorii nu cunosc eşecul conştientizat. Acesta le este rezervat intelectualilor. Simptome: interesul criticii pentru personajele intelectuali, neinteresul pentru personaje din alte categorii, când acestea nu sunt pitoreşti sau travestit intelectuale.

Strategie de supravieţuire practică, dar şi religie, modalitate existenţială.

„Ion” al lui Rebreanu a fost receptat fiindcă eşecul personajului este omolog celui al unui intelectual, este artistic, „frumos”.

Pe de altă parte, orice poveste este bazată pe un eşec, fiindcă toţi oamenii sunt muritori. Cărţile proaste sau mediocre relatează succese.

Nu reuşesc să redevin tăcut şi rezervat la redacţie. Este probabil efectul unei contagiuni. Tragedia comică a acestor oameni. Ce se află în spatele superficialităţii lor? Poate totuşi eu sunt cel inferior, iar ei sunt măreţi prin iubire faţă de literatură şi faţă de scriitori.

Progresez relativ bine la romanul poliţist, deşi nu prea pot rămâne mult timp la masă. Interesant de aflat dacă atunci când voi scrie ceva ce mă va interesa în mod special voi avea alte reacţii.

Un bun roman poliţist este totuşi greu de scris. Cea mai dificilă este punerea la punct a schemei.

2. 10. L. H., doamna devenită personaj de povestire („O amintire”) se arată a fi o persoană ieşită din comun. Stilul ei jignitor, seniorial mă supără doar fiindcă am fost obişnuit cu persoane docile. Ea a scris un text despre mine, unde arată o pătrundere remarcabilă. Totul pare a fi rodul purei intuiţii. Ar putea face literatură cu uşurinţă. Nu are creier de pasăre, cum am crezut la început. Zice despre mine că nu sunt autentic, plus alte defecte, cum ar fi avariţia, vulgaritatea. Nu se înşală prea mult.

Simt că este periculoasă. Fiinţele nobile, mai ales cele  detracate, au simţit întotdeauna o atracţie pentru cele vulgare, în sensul că au dorit să le devoreze.

Ideea comică: să devin un campion al nobleţei scrisului şi a scriitorului.

În mod evident, am greşit, abordând meseria de scriitor ca un mijloc şi prea puţin ca un scop. Pe viitor voi ascunde cu grijă această abordare. S-a terminat cu textele scrise în forţă, pe indiferent ce temă.

 

3. 10. Voi continua ceea ce mi-am propus. Ce s-ar întâmpla dacă m-aş resemna, cum îmi spunea o prietenă că va face? Ar fi ceva interesant. Ar urma să fac lucrurile cele mai comode. Ce-ar ieşi? S-ar putea să ajung la aşa ceva, dar doar dacă nu mă vor ţine balamalele. Voi continua planul strategic, cu orice riscuri.

Întâlniri cu L. H. Mă scoate din sărite, dar este foarte frumoasă.

 

# M-am ferit să scriu, cu amănunte tehnice, despre „amorurile” mele. Astăzi, cu o concupiscenţă fantasmatică recent dobândită, mi se pare potrivit s-o fac. Voi scrie, aşadar, câteva cuvinte despre comportamentul în pat al doamnei L. H.

Sexologia contemporană spune că nu există femei frigide, ci doar bărbaţi nepricepuţi. Probabil că este aşa. Cum viaţa sexuală activă a unei femei este însă destul de scurtă, se întâmplă ca bărbatul priceput să nu apară niciodată. Sper că în cazul doamnei în speţă, a apărut. În orice caz, acela n-am fost eu. Deşi ne-am canonit până când  s-a luminat de ziuă, n-am „rezolvat” nimic, în ce o privea. Am reuşit să obţin din partea ei doar o expresie cu un potenţial comic doar ulterior descoperit de mine: „Nu, nu şi nu!” Astfel s-au încheiat repetatele mele strădanii.

Cine ştie ce proceduri necunosute de mine o fi preferat frumoasa profesoară… Oricum, astăzi sunt în măsură să declar că acele eşecuri m-au indispus mult. Pentru cazul că interesează pe cineva, pot mărturisi că în acei ani se petrecea o transformare în atitudinea mea sexuală. Dacă până atunci căutasem, în chip prozaic, propria satisfacţie, începeam să mă transform într-un fel de gigolo amator. Mă interesa tot mai mult să le ofer satisfacţii partenerelor. #

4. 10. Parcă boala (probabil eterna mea faringită) stă pe loc.

Conspectez textul scris de L. H., amintit mai sus. Este un text plin de flaterii abil mascate sub jigniri (metodă optimă de a-l flata pe un ins mai elaborat). Iată ce-mi atribuie doamna L.H.:

– „vulgaritatea numită de el francheţe”;

– „groaza şi furia îl stăpânesc în faţa oricărui lucru autentic, simplu şi necontorsionat”;

– „posesiunea, pentru el: o treabă de circumstanţă; se vrea pasionat, senzual şi brutal”;

– „este avar”;

– „este o victimă perfectă; produs inevitabil al factorilor exteriori spiritualităţii sale”;

– „să nu ne îndoim de inteligenţa lui; singura sa armă reală”;

– „dacă n-ar fi inteligenţa şi forţa lui animalică, ar fi de-a dreptul banal.” (Dar ce alteva ar mai putea fi!? Eventual nobleţe…);

– „vulnerabilitate congenitală”;

– „vulgaritatea lui naturală, singura ce nu poate fi ascunsă de nimic”;

– „bravada socială este la el o artă”;

– „neliniştea şi neîncrederea în forţele proprii – singurele sentimente exprimate de el în mod autentic”.

Le zice destul de bine, frumoasa profesoară, născută în Balanţă.

În urmă cu 15 ani, prietena mea R. C., aflată actualmente în Bundesrepublik Deutschland, mi-a jucat pentru prima oară scena vindecării de frigiditate. Adică: manipulată greşit de un bărbat (doar unul, evident), ea nu a ştiut ce înseamnmă un orgasm; după o perioadă de stat împreună cu mine, a aflat; de aici, logic, sunt bărbatul vieţii ei, este necesar s-o iau de nevastă. Pot să pariez că această manevră elementară o va executa şi L. H., fiinţă plină de inteligenţă, de altfel.

Rezolvarea firilor contradictorii o constituie existenţa eroică! Să renunţi la o jumătate dintre propensiunile tale; aceasta înseamnă eroism, nici vorbă. Ori Rac, în mâlurile societăţii, ori Leu, luptând cu disperare.

7. 10. Azi plec la Braşov, unde voi încheia o relaţie din categoria celei amintite mai sus. Greşelile trecutului îmi amintesc tot timpul că viaţa este ireversibilă.

De câteva zile mă roade o exasperare fără obiect precis. Romanul poliţist, la pagina 268.

Când sunt în faţa unei decizii mai importante, simt că mă apucă o ameţeală. Cu toate acesta, trebuie mers înainte, până la capăt.

Anul trecut, pe vremea asta, mă reapucam de fumat şi de cafele pentru a reuşi să stau mai mult timp la masă. Nu voi repeta această eroare.

Ţine-ţi firea, amărâtule! îmi zic. Nu te lăsa influenţat de orice întâmplare minoră, urmează-ţi planul!

Oricum o sucesc, rezultă să necazurile importante vin de la femei. Aici este damnarea mea, dacă poate fi vorba despre aşa ceva. Iată cazul recent al doamnei L. B. Divorţată de două ori, doreşte să se mărite a treia oară. Şi-a ascuns ghiarele, în acest scop.

9.  10. Ar rezulta că inapetenţa mea grozavă pentru muncă ar rezulta din relaţia cu L. H. Aceasta mi-ar greva subconştientul. Noroc că ştiu să lucrez şi când nu pot. Trupul nu se lasă însă trişat. După  o relativ scurtă perioadă de vreme mă apucă durerea de cap.

Proiectul unui roman. Prototipul personajului principal să fie Vicenţiu Bugariu, în chip de alter ego al meu. Acest V. B. a murit la 24 de ani, în 1932. A fost ziarist în Timişoara, a scris şi tipărit câteva cărţi de istorie. Mi-ar plăcea să-i colorez tragedia cu sentimentele mele. Documentarea ar fi o activitate foarte plăcută. I-am scris unchiului Aurel. Pare interesat. El ar putea să-mi dea o sumedenie de date. Proiectul poate fi realizat doar în condiţiile unor venituri certe. Cine ştie când îi va veni rândul, dacă îi va veni vreodată…

11. 10. Discuţie despre Rudolf Steiner – teozof şi strateg al spiritualizării – cu un domn din cartierul meu. Idei frumoase, chiar fascinante.

Defecţiune în relaţia cu L. H. Sunt silit să n-o mai cultiv, dacă doresc să nu-mi dau peste cap planul de acţiune. Este o persoană interesantă, nici vorbă, dar spre deosebire de ea, eu nu mai trăiesc literatura, ci o scriu.

Târâş-grăpiş, romanul poliţist se apropie de sfârşit. Completarea nu este prea proastă. Unele pasaje sunt chiar spirituale. Va fi prima mea carte de 300 de pagini!

12. 10. De aproape două săptămâni, am mari dureri la călcâiul piciorului stâng! Merg cu dificultate.

Voi renunţa la traducerea din limba rusă. Cred că nu mai este cazul să mă încăpăţânez atât de tare. Nu ştiu ce voi face cu autoarea traducerii brute. O voi plăti, ce altceva?

Colegii de redacţie mă privesc cu suspiciune, fiindcă nu sunt „perdantul”, dar nici câştigătorul net. Asta este buba: nici umil (vulpe), nici zdrobitor (leu).

Stătea singur şi îşi rumega nehotărârea.

16. 10. Mă dor călcâiele. Fiecare pas, un chin, îmi aduce aminte că am stofă de damnat.

Pare clar că principalele neajunsuri îmi vin de la femei. A doua chestiune: o lăcomie de alimente, penibilă. Mă tot ridic de la masă, unde lucrez, pentru a mânca! Asta-i culmea!

Mi s-a aprobat telefon. Probabil că este mâna doamnei Laura, soţia inginerului, fost chiriaş al mamei mele. Va trebui să-i duc o cutie de ciocolată şi flori, în valoare de o sută de lei.

Când, eventual, cineva din viitor va citi aceste rânduri, va zice că am fost un mare meschin, un penibil egoist meschin. Aşa pare a fi, într-adevăr. Va însemna însă că acest cineva nu ştie ce înseamnă să fii strâns în chingile de oţel ale sărăciei şi, în acelaşi timp, să simţi că nu eşti făcut pentru sărăcie.

Pentru viitorul roman, câteva observaţii: retorica generalizată la toate domeniile umane; invazia ficţiunii în realitatea sensibilă; cultivarea locurilor comune sau moartea socială.

Nu mă pot decide  să rămân celibatar; de aici, un sentiment de confuzie, capabil să mă bruieze.

Spre ce tind? Lupta neîncetată cu mine însumi  mă împinge extrem de încet spre unele realizări; acestea sunt plătite însă foarte scump, cu însăşi viaţa mea.

Prietenul meu (fost) din Iaşi nu mi-a răspuns la scrisoare. M-a repudiat şi ăsta, crezându-mă foarte important.

 

17. 10. Călcâiul – ceva foarte sensibil.

Dificultăţi la editură. Romanul poliţist la pagina 283. Nu mai este mult.

Mă documentez în materie de astrologie. Este de fapt mai mult o artă decât o ştiinţă. Un roman astrologic, cu personaje tipice pentru anumite zodii, ar fi interesant.

Seara. Acţionez, nici vorbă, dar există undeva o defecţiune. Ceea ce fac acum, cu disperarea celui cu corăbiile arse, trebuia să fac acum 15 ani. Bineînţeles, asta nu înseamnă nimic. Problema este a o ţine tare un timp relativ îndelungat, în ciuda balamalelor slăbite.

Korcinoi pierde cu 6-5! Ar fi fost prea frumos să câştige.

La ora actuală, lipsa mea de viaţă personală devine tot mai greu de suportat.

Probabil că fără pile viaţa este destul de grea.

21. 10. Vârsta mea actuală: rece, raţională, de apogeu. Această perioadă se va se va încheia nu peste multă vreme şi atunci va începe bâlciul vanităţii.

În legătură cu planurile mele. Lucrurile se petrec cam aşa. A. Premeditarea unui plan grandios, în toate amănuntele. B. Aplicarea lui. C. Constatarea că planul îmi depăşeşte posibilităţile fizice şi sociale. D. Reduc proiectul la vreo 30-40% din cuantumul său iniţial. E. Merg astfel mai departe, cu anumite realizări.

Ce să-i faci? Asta este. Nici forţarea nu este bună. Sunt obligat să mă sprijin pe timp. El este aliatul meu, încă fidel.

În fond, zilele sunt destul de încăpătoare. Se pot băga multe în fiecare dintre ele.

Dorinţa vertiginoasă de a fi altul. Tentaţia înnăscută de a imagina întâmplări unde să particip ca personaj literar, fictiv.

Fantastica reducţie a epocii actuale. Poate că întotdeauna a fost aşa, pentru omul sărac.

23. 10. Domnul G., om cumsecade, sfătuitorul meu în materie de astrologie, îşi ascunde câţiva ani din vârstă. Poate fiindcă are o nevastă mai tânără şi un băiat făcut târziu. Iată ce mă aşteaptă!

Aşa ceva este tipic pentru Bucureşti. Aici, oamenii sunt angrenaţi într-un complicat şi în acelaşi timp pueril joc al vanităţii. Poate că toate actele de vanitate ţintesc de fapt succesul autentic, palpabil, pe nişte căi prea subtile pentru mine. Aş zice şi că luptele pentru succese de vanitate, unele dintre ele incredibil de derizorii, ascund o frică şi sunt necunoscute de provinciali. Astfel se explică şi umorul bucureştenilor (asociat cu blazarea), în mod vădit, o mască subţire a angoasei.

Remarcabil este faptul că la mulţi dintre ei, masca devine a doua natură. Blazarea, umorul, inteligenţa (asemănătoare cu viclenia elementară) anuleză angoasa, o înlocuiesc. Apar astfel fiinţe parcă multiplicate după un prototip anumit. Persoane simpatice, nici vorbă, adaptate pentru contextul respectiv, dar relativ simple. Ciar şi atunci când se cultivă cu ardoare, aceşti oameni rămân simplificaţi, le lipseşte ceva, întocmai unor animale perfecţionate, aflate pe drumul degenerării.

27. 10. Am fost la Braşov, pentru o şedinţă a Asociaţiei Scriitorilor. Deplină monotonie, generatoare de blazare.

Aflu că volumul meu de povestiri le-a plăcut celor de la „Albatros”. Ar urma să apară anul viitor.

Sunt necesare însemnări despre critica de autoritate; pierderea relativă a notelor individuale; critica devine o acţiune colectivă. De schiţat o strategie a autorităţii în critica de azi. Alternativa propagandă – susţinere a esteticului. Probleme de ton, apariţii în adunările „obştei”, moralitate aparentă, stil etc.

De fapt, volumul de povestiri ar urma să apară în 1980. la această veste, m-a apucat o furie, manifestată, la mine, prin durere de cap şi dorinţă sexuală.

Am trimis la Cluj completarea la romanul poliţist. Încep munca la teza de doctorat.

Proiect pentru ediţia a II-a din „Patria şi cuvântul poetic”. Din 5.800 exemplare s-au vândut circa 4000!

1. 11. Mă dor călcâiele într-un mod îngrozitor. Merg pe stradă clătinându-mă şi şchiopătând penibil. Asta de vreo lună de tratament! Să mai spună cineva că nu sunt damnat.

Este realmente rău că nu fac parte din nici-o gaşcă literară.

Am o oarecare depresie psihică. Eşecurile îmi fac rău, le suport greu. (Spun banalităţi.)

Două mari probleme am actualmente: căsătoria şi incapacitatea de a lucra în mod susţinut.

Câtă neputinţă exprimă însemnările mele! De spaimă!

În fond, totul s-ar rezuma la a sta pe scaun şi a lucra 6 ore pe zi, nu mai mult. Pentru mine asta este ceva cumplit de greu. În plus, ar trebui câteva ore de lectură zilnic, cumpărări periodice de cărţi, scrisori, telefoane, relaţii întreţinute. N-am suficientă energie, ce mai!

Seara. De ce este necesar ca un critic să fie moral, să aibă caracter? Pentru ca ideea de literatură să străbată nealterată prin epoci; scriitorul să rămână scriitor, iar literatura, literatură. Substrat sociologic: pentru a supravieţui social, scriitorii au nevoie de păstrarea ideii că literatura este net despărţită de alte forme de întrebuinţare a cuvântului (retorice). Când literatura intră în devălmăşie cu diverse forme ale retoricii, scriitorii nu se mai justifică social, sunt periclitaţi. „Literatura este doar literatură.” Iată locul comun fundamental al criticii româneşti. În străinătate nu este aşa. La noi trebuie să fii „moral”, adică să repeţi la nesfârşit: X este scriitor autentic, Y nu este scriitor autentic. Să exerciţi adică o continuă luptă de păstrare a purităţii în breaslă. Asta seamănă a religie, chiar este o religie. Nu adevărul interesează, ci dogma autenticităţii.

Nu este bine să denigrezi miturile constituite, trebuie să crezi în ele. Iată cazul  cărţii „Între Aristarc şi bietul Ioanide” de Ileana Vrancea. Ceastă carte este repudiată  automat de toţi criticii afirmaţi. Analogie perfectă cu politica. Scriitorii se poartă ca şi cum ar face parte dintr-un partid. Singura şansă este să intri în acest partid. Este o clară lipsă de democraţie. Din partidul unic fac parte şi unii dispăruţi. A-i atinge înseamnă să denigrezi partidul.

Pare evident că în critica scrisă şi vorbită adevărurile nu sunt neapărat necesare. Se cer expresii ale alinierii. Analogie cu sistemul nostru politic. În politică apar însă în ultimul timp nişte semne de democratizare.

3. 11. „Obştea” îi repudiază în principiu pe cei independenţi, liberi de ajutorul ei. Cazul lui Eugen Barbu, de exemplu. Cei „afiliaţi” la U. S. au mari datorii la Fondul Literar, au nevoie de recenzii favorabile, sunt umani, prietenoşi. Succesul în cadrul U. S. presupune ca individul să dovedească în cât mai multe feluri dependenţa sa de obşte, de banii ei, de oamenii ei, de restaurantul şi revistele ei.

Aşa stând lucrurile, cazul meu este destul de ciudat; sunt şi nu sunt în obşte.

Lucrez la teza de doctorat. Modific destule exprimări, căutând să obţin o scriitură mai puţin plată.

Mă dor groaznic călcâiele, merg foarte încet, cu eforturi penibile.

Marţi voi fi la Braşov, la procesul pentru majorarea pensiei alimentare.

6. 11. Am început un alt tratament pentru călcâie.

Realizez cât de rău mă simt la redacţie. Este un adevărat chin, generat probabil de o megalomanie neconştientizată.

Cartea despre G. Călinescu, amintită de mine zilele trecute. Un discurs cu argumente morale. G. C. este condamnat pentru că i-a denigrat pe Maiorescu, Iorga şi Lovinescu, ridicându-se pe sine în slăvi. Nimeni nu face altfel la noi. Privită ca o cale spre succesul social, critica nu mai are ce să facă cu adevărurile. Într-un discurs retoric, adevărul este egal cu minciuna. Defectul criticii noastre actuale acesta şi este: înlocuirea prea accentuată a esteticii cu retorica.

Să scap cumva de senzaţia dezagreabilă lăsată de vizitele mele la redacţie şi la U. S. Ea provine, evident, de la constatarea că sunt un autor de mâna a treia, că nimeni nu-mi dă nici-o atenţie. Doar în muncă pot găsi antidotul, trebuie să merg mai departe.

8. 11. Sunt silit să recunosc anumite realităţi. Nu-mi place ceea ce fac, încerc să scriu pentru că sunt ambiţios, din vanitate. Nu poate fi vorba despre o pasiune, deşi mi-a plăcut cândva să citesc.

În domeniul unde am nimerit nu prea se poate trişa, în sensul că nu te poţi înşela pe tine însuţi. Nu cred că voi mai rezista mult în climatul actual al nemulţumirii de sine.

Problema însurătorii mă bruiază în permanenţă, ca o durere de dinţi.

Probabil, sunt criticul cu cele mai puţine lecturi din România. Tot timpul se iveşte ceva de natură să mă împiedice să citesc.

Să fie oare posibil să scrii şi în acelaşi timp să duci o viaţă dezordonată de celibatar? Dacă scrii beletristică, da. Critica presupune asceză, viaţă burgheză. De fapt, o asceză în raport cu neprevăzutul. Amoruri burgheze cu nevasta şi cu amanta ai voie să faci. Nu-ţi poţi însă permite să agăţi o femeie pe stradă.

10. 11. Am fost la proces. Nimic deosebit. Probabil că pensia alimentară  nu se va majora, din cauza micilor mele venituri.

Am citit o carte de interviuri, despre muncă, tenacitate şi altele de acest fel. Am reţinut un singur lucru. Se pare că există o bucurie specifică, adusă de o intensă muncă intelectuală. Eu am resimţit-o de câteva ori. Aici întrevăd o salvare pentru mine.

La Braşov, am aflat că una dintre fetele avute de mine în vedere se va mărita. Am anunţat-o că şi eu am căutat-o pentru acelaşi lucru. A fost un act de masochism din partea mea.

Călcâiele mă dor la fel de tare ca la început.

11. 11. Mi s-a instalat telefon. O mare realizare! Jenantă, această constatare.

Nu înţeleg viaţa literară, în ciuda eforturilor făcute. Se pare că există o religie a esteticului. Trebuie să aderi la ea. Eu nu pot să adopt modul mistic al colegilor mei. Încerc să raţionez.

Mă înteresează adevărul în sens filozofic, nu în sens moral. Or, în discuţiile despre literatură de la noi se gravitează la nesfârşit în jurul unor noţiuni ale moralei (caracter, credinţă în „idee”). Dacă abjuri această religie, eşti un om mort, repudiat pentru totdeauna sau pentru o lungă perioadă de timp de către „obşte”.

Poate un om fără credinţă în această religie să facă literatură mare? Este cazul meu.

Se pare că orice religie fortifică, mai întâi prin întreţinerea unui sentiment de solidaritate. Îmi povestea cineva despre o pocăită. Ea suportă mari dureri cu seninătate, afirmând: „Credincioşi din toată lumea se roagă pentru mine”.

Colegii mei îşi asumă un destin comun, se confundă cu soarta literaturii române. Asta îi înalţă sufleteşte, nici vorbă. Îi ajută şi să scrie mai bine? Iată marea întrebare.

Scriitorii par nişte damnaţi. Nu pot supravieţui decât în grup.

Am încheiat cartea semnată de Ileana Vrancea. Nu sunt bun de critic, sunt amoral şi nu am religia breslei.

13. 11. Actul de a face politică (de a rosti discursuri coerente în favoarea sau împotriva unei organizaţii politice) are doi poli. Mai întâi, discursurile celor aflaţi la putere sau cu şanse reale de a ajunge acolo. Apoi, discursurile de adeziune ale unor persoane fără şanse de a ajunge la putere. Acestea din urmă mi se par un  semn net de ratare în profesie. Se întâmplă uneori ca o persoană să parcurgă întreg drumul dintre un pol şi celălalt.

În urmă cu 30 de ani, literatura de la noi construia o mitologie politică. Apoi, s-a emancipat şi a început să înlocuiască mitologia politică prin una a scriitorului şi a actului de a scrie (a artistului şi a artei, în general). Partidul vrea ca literatura să facă din nou mitologie politică (la fel ca presa şi televiziunea).

15. 11. O idee a pasionatei L. C. Ea se mărită, după ce în prealabil a fost refuzată de mine. Pentru a avea mare succes literar antum, zice ea, trebuie să fii iubit de literaţi şi, chiar mai important, să-i iubeşti şi tu pe ei. Nu este  deci vorba numai despre o aliniere retorică, ţinând de politica literară, la breaslă, ci şi de înregimentare mistică, precum cea sectanţilor (aceştia îşi idolatrizează „fraţii”). Pentru succes, trebuie să scrii despre scriitori, dar nu oricum, ci cu iubire, cu idolatrie chiar.

Am început din nou să joc şah în concursuri. Este un joc frumos şi foarte obositor.

 

16. 11. 0-1 cu Spania. Spaniolii jucau mult mai bine. Fotbalul este războiul modern. Şi aici există naţiuni predestinate a fi învinse.

Are dreptate Mircea, prietenul meu. Trebuie să publici tot timpul articole, dacă nu ai o mare platformă.

Defectul meu este că nu pot să pricep literatura ca pe un lucru în sine. Tot timpul fac legături cu exteriorul ei, cu realităţi de alte naturi. Explicaţie este probabil un pragmatism fundamental. Nici să vreau, n-aş putea să scap de el.

20. 11. Începutul unei recenzii abandonate: „Probabil s-a scris sau se va scrie în curând o retorică a motivelor şi a conflictelor din science fiction, gen comentat  de critică mai ales prin frazele concesive şi dezangajante ale unui avocat din oficiu, apărător al unei cauze pierdute. O asemenea retorică ar trebui să înceapă printr-o serie de disociaţii de idei referitoare la un manierism fundamental, ignorat de denigratori, dar şi de apărătorii binevoitori şi neavizaţi. În zadar se vor scrie comentarii defensive, dacă nu se va recunoaşte că n-are rost să căutăm în SF obiectivitate realistă sau analiză psihologică.”

21. 11. Scriind o recenzie la o carte SF mi-am clarificat în bună măsură statutul acestui gen dificil, capabil să strângă în jurul lui, în mod miraculos, pe toţi rataţii literaturii. Genul ar presupune: manierism; necesitatea unei mari ingeniozităţi; cultură livrescă specifică; spirit sofistic; sentimentul contradictoriu al locurilor comune ce trebuie depăşite; inteligenţă; un anumit mod intelectual cu gust pentru  paradoxuri.

Plăcerea evidentă de a scrie de mână, cu tocul. Am scris ani în şir la maşină; este ceva vag dezumanizator. Eficient, dar nu şi plăcut. Şi gândirea este alta. Scriind la maşină, locurile comune nu-ţi mai par ceva dezagreabil, le foloseşti fără reţinere, bucurându-te că umpli pagina. Când scrii de mână, este cu totul altceva. Cauţi să-ţi exprimi gândirea reală şi să obţii mai multă expresivitate. Scrisul de mână este şi o practică spirituală. Te disciplinează, tinde să-ţi modifice felul de-a fi.

 

22. 11. Fără o anumită religie a breslei nu poţi să scrii bine! Doar o psihologie de convertit asigură tensiunea capabilă să promită realizarea unui text deosebit. Respectiva structură psihică include şi  conştiinţa unei damnări colective a componenţilor breslei.

24. 11. De prin august, am un program de viaţă auster, devenit rutină: deşteptarea la ora 5 dimineaţa, gimnastică etc. Efectele asupra psihicului meu greu încercat sunt evidente. În definitiv, şi celibatarii pot duce o viaţă demnă.

Progrese mici la teza de doctorat. Probabil că se va ivi o nouă sursă de bruiere: versiunea amplificată a cărţii despre poezia politică.

Adaug că nu beau cafea din 16 mai, nu fumez din 29 ianuarie, nu consum zahăr, ci polen şi miere! Am o înfăţişare de om sănătos, o rea carte de vizită în breaslă, unde este bine să fii palid şi să fumezi ţigară de la ţigară.

 

25. 11. Am ajuns cu teza într-un punct dificil: interferenţa viziunii ţărăneşti asupra lumii cu aceea a literaţilor. Trebuie să argumentez că această ipoteză este interesantă pentru istoria literară. Lucru dificil.

Fără programul cazon de viaţă probabil că m-aş scrânti din cauza singurătăţii.

Se cere o strategie de reconciliere cu colegii de redacţie. Am mai făcut aşa ceva pe când eram student.

 

1. 12. Literatura mare vorbeşte despre eşecuri; cea mică nu există decât ca retorică. Inteligenţa vrea succesul şi are probleme când este să conceapă istorii ale unor eşecuri. Prin urmare nu prea poate genera mare literatură. Altă facultate ar duce la marea literatură.

Senzaţia atroce a unui prezent ultrafriabil, pulverizat înainte de a se constitui. Viitorul invadează, absoarbe, distruge.

 

5. 12. Sunt oarecum bolnav.

De câte ori mă las ghidat de impulsuri, iese rău. Instinctul mă duce la pierzanie, matematic. Trebuie să raţionez asupra fiecărui pas, ceea ce este chinuitor, epuizant. Doar aşa fac mici progrese.

Anul nou se apropie furibund, fără nici o perspectivă specială.

Mici progrese cu învăţarea astrologiei. Este ceva frumos şi zadarnic.

În jurul vârstei de patruzeci, un bărbat se găseşte, realmente, faţă în faţă cu el însuşi. Iluziile sunt moarte, luciditatea maximă, forţele în scădere, dar nu absente, lumea, feroce de indiferentă. Problema numărul unu: supravieţuirea.

10. 12. Munca intelectuală are în ea ceva tranchilizant.

Adevărul este că m-am trezit, după o lungă perioadă de aprigă inconştienţă, prins într-o cursă, altfel nu pot să-i zic. O celulă cu gratii de oţel. Acest sentiment este poate efectul trecerii timpului şi nu al profesiei. Fiecare om de vârsta mea poate că simte la fel. Zâmbeşte cât de convingător poate, ascunzându-şi nesiguranţa.

Dacă tagma scriitorilor este formată din indivizi nesiguri pe ei înşişi, atunci se explică de ce s-a format o mentalitate atât de distinctă.

Am, literalmente, o obsesie a tagmei unde am nimerit. Probabil, sentimentul  persistent că esenţialul îmi scapă vine din neputinţa mea de a crede (în sens religios) în dogmele sacre ale scrisului literar. Aici (şi oriunde), luciditatea este sursă de nefericire şi de eşec. Pentru a fi bine primit, trebuie să crezi orbeşte şi să te aliniezi. Vei primi o bună recompensă. Sau, dacă nu, să ai tu însuţi un partid personal. Eu îl am, dar sunt singurul său membru.

 

11. 12. Întâlnire cu C. P., fata cunoscută în urmă cu vrea 15 ani la Rupea, pe când era o jună de 16 ani. Fenomenal farmec dezvoltă! Este un farmec pur, nu incită spre sexualitate. Este o femeie superioară, dintr-o specie nu prea des întâlnită în viaţa mea. Ceva cu totul atrăgător.

O idee stranie, găsită în nişte conspecte de astrologie. A te autoexploata! Autoexploatarea ca formă de nefericire, de eşec existenţial, adaug eu. În societatea de consum, autoexploatarea pare a fi ceva cu totul obişnuit. Ea pare a fi cu atât mai mare cu cât mai mare este vanitatea. Natura ei ar ţine de falsificarea muncii, de transformarea ei într-un soi de viciu.

„La poalele vulcanului” de Malcolm Lowry. Am citit-o zilele acestea, m-a impresionat foarte mult. Va să zică, mi-am spus, nu sunt cu totul blazat. Am scris un comentariu de două file, foarte bun. În mod normal, ar trebui să nu apară. Nu mi-ar părea rău. Asemenea texte îmi redau încrederea în mine însumi. Ar fi sinistru să persist în ale scrisului fără să fiu un bun profesionist. Veleitarismul este ceva îngrozitor, ca o moarte.

Ar trebui să iniţiez un club al celor născuţi în zodia Racului.

13. 12. Probabil că am greşit întotdeauna, cultivând femeile. Ce-ar fi trebuit să fac? Să mă înalţ spiritual. În acest caz n-aş fi putut însă să scriu romane. Aş fi juisat tot timpul, în spirit. Cum e, aşa e bine, zicea maica. Aşa o fi.

Referitor la autoexploatare. Munca este umană doar cât timp îţi face plăcere, te pasionează. Cazul publiciştilor. Ei scriu cu vădită scârbă despre tot felul de prostii. Pe de altă parte, proverbul american: A reuşi presupune a persevera în ceea ce nu îţi place. Pentru succes, trebuie deci să te falsifici, mai rău, să te furi pe tine însuţi. Ideea cu munca cinstită cade. Furt este şi autoexploatarea. Furi sau crăpi este deci un principiu universal. Se aplică şi oamenilor axaţi, aparent,  pe muncă cinstită.

Nu este prea marxistă teoria asta. Deci punându-i pe oameni să muncească din greu, „pentru binele lor”, îi obişnuieşti să se fure şi să fure, îi dedai la un viciu. Pentru a te autoexploata şi pentru a fura efectiv nu trebuie să ai două mentalităţi diferite. Asta ar explica multe, de pildă, cum se face că un om munceşte din greu, ar trebui să fie înnobilat de munca sa, dar fură senin, fără să clipească. Hoţul nu mai este un leneş, societatea modernă l-a învăţat să fie extrem de lucrativ.

 

15. 12. Sunt în măsură să produc un aforism. A fi un bun istoric literar înseamnă a şti să faci o fişă bună.

Trag acum ponoasele muncii anarhice din ultimii ani. Cârpesc, improvizez bibliografia pentru teza de doctorat. Oricum, este înfiorător să faci o bibliografie. Este o caznă dezumanizantă. Sunt însă dispus să rezist până la capăt.

Articolul bun despre care aminteam, evident, nu a apărut. Scriindu-l, cu mari opinteli, mi-am dat seama că gândirea se formează pe măsură ce înşiri cuvintele. Scriind, eşti mai deştept decât vorbind. Sau nu, nu mai deştept, ci mai expresiv, mai convingător.

În finalul textului respectiv am găsit o idee interesantă. Consulul (din „Under the Volcano”) nu este mai autentic, mai uman decât un om de rând, sclav al locurilor comune, ci mai expresiv. Aşa îmi pot explica multe lucruri. Scriitorii şi personajele lor nu sunt mai umani, mai morali adică, ci mai expresivi. Este cu totul altceva. Pot astfel să denunţ micul neadevăr  central al religiei de breaslă a scriitorilor, constând în afirmaţia că scriitorul este cel mai uman dintre oameni.

 

19. 12. Un critic literar trebuie să citescă tot timpul, un prozator trebuie să trăiască fără încetare…

Doamna L. H., prototipul unuia dintre personajele mele, are faţă de mine sentimente foarte rele. Îi dau telefon, zice că tocmai pleacă de acasă; îmi cere din nou numărul de telefon, spunând că l-a rătăcit; zice că-mi va telefona, dar n-o face. Azi i-am dat un număr inventat. Orgoliul acestei femei este formidabil.

Reproşuri de la D. D., veche prietenă din Braşov, mutată între timp la Bucureşti în legătură cu atitudinea mea de tată denaturat. Are perfectă dreptate. Fără să vrea (sau cu bună ştiinţă) a crescut brusc în ochii mei.

 

21. 12. Probabil că, într-adevăr, este fericit omul axat timp îndelungat pe aceeaşi activitate. În psihologia lui, contradicţiile se tocesc şi apoi dispar. De aici, zic eu, seninătatea unor bătrâni, dar şi a unor oameni maturi, împăcaţi  cu ideea că activitatea lor nu trebuie schimbată.

Discuţii cu doamna C. D. Ea  vrea să ia totul, fără să dea nimic în schimb.

Ideea centrală a tezei mele este extrem de abstractă. Trebuie să spun ideile pe înţelesul tuturor, să le diluez. Aşa se face. Nu discut cu nişte filozofi, ci cu nişte foarte vanitoşi universitari şi publicişti. Ei sunt obsedaţi doar de strategia succesului literar. Ei, poate că exagerez!

În urmă cu opt (!) ani, când m-am apucat de doctorat, am început să lucrez anarhic la bibliografie, fără plan. Acum repar. Mi se confirmă faptul că atunci când fac ceva în mod spontan, nu iese bun. Doar gândind îndelung, reuşesc. Instinctul mă îndrumă fără greş spre eşec.

23. 12. B. C. S. îmi este mult mai utilă decât emfatica Bibliotecă a Academiei.

O viaţă este cu atât mai reuşită cu cât subiectul poate mai des spune: “Sunt mulţumit de mine însumi.” De aici, fericirea inconştienţilor, a nebunilor, a paranoicilor, în special. Şi a săracilor cu duhul.

24. 12. Cuvântul Crăciun nu mai înseamnă azi pentru mine decât vagi amintiri. Cafea cu lapte şi cozonac, într-o dimineaţă luminoasă; apoi, o plimbare cu tata, în timp ce acasă mama pregăteşte, în secret, pomul; un ţigaret frumos, scos de tata din buzunar.

Se dărăpănează lucrurile. Fără ritualuri, ne dezumanizăm.

Lupte reînnoite cu L. H. Nu este proastă chiar deloc, dar, ce păcat!, are sufletul pervertit.

Deziluzie la B. C. S., unde zeci de bibliotecare vorbesc tare şi râd în hohote, dispreţuind pe faţă munca intelectuală.

Doamna C. D. nu ştie să investească, pentru a câştiga. Având o casă mare şi bine situată, ar putea să câştige mulţi literaţi meschini, prin mici petreceri cu băuturi ieftine, urmate de petreceri cu băuturi scumpe, pentru tipii mai bătrâni, decidenţii.

Critica literară, aşa cum se face la noi, este o bâiguială retorică; nu o interesează adevărul.

Din „Structurile antropologice ale imaginarului” de Gilbert Durand: „Memoria e realmente de domenul fantasticului, deoarece orânduieşte estetic amintirea.” Aminteşte şi de „minciuna vitală”, superioară adevărului mortal.

Mă gândesc la „Intrusul” şi-mi dau seama că nu ştiu prea bine ce înseamnă tragic. Din „Radicalitate şi valoare” de Al. Ivasiuc am aflat că tragici sunt oamenii care merg până la capăt pe un principiu sau pe o idee, eludând realitatea, făcând abstracţie de ea. Rezultă că tragicul este întotdeauna generat de subiect, nu de împrejurările obiective. Ideea este ilustrată de grecii antici prin declanşarea tragediei de către hybris. În „Dicţionarul de estetică” scrie: „Categorie estetică, care desemnează pieirea unor valori umane ce nu şi-au epuizat încă resursele potenţiale. Pieirea valorilor e întovărăşită totuşi de certitudinea unui ideal.” În „Intrusul” nu există tragedie, ci doar un accident. Pe marginea acestuia, autorul înfiripă o serie de panseuri (unele interesante, altele, mai puţin).

Încheierea serialului „Linia maritimă Onedin”, urmată de un interviu cu actorul din rolul principal. Oamenii nu se pot lipsi de zei. Azi îi caută printre figurile de la televiziune. Sunt nişte zei degradaţi, dar multe femei, presupun, ar fi onorate să facă prunci cu ei, ca în mitologie. De altfel, într-o povestire SF se spune că se va ajunge ca sămânţa unui mare şi iubit actor să fecundeze, în mod artificial, multe femei. În definitiv, multe femei se gândesc în timpul acuplării cu soţii lor, la alţi bărbaţi. Ciudat şi cumplit pare a fi să ai acest sistem de adoraţie.

28. 12. „Obştea” este un organism cu reguli proprii. Selectează individualităţi valoroase, dar esenţial subordonate. Are, de fapt, structura unui partid politic, cu sloganuri, lupte pentru putere. Are mitologia şi tabu-urile ei. Prima explicaţie: presiunea socială şi ideologică. Ideologia ei seamănă foarte mult cu o religie.

Ieri m-am întâlnit pe stradă cu I. O. Redactor şef la o revistă, şef la nu mai ştiu ce organism al obştei, om la vreo cincizeci de ani. Ce rău arăta! Avea faţa unui intoxicat tabagic, dantura ruinată şi nereparată, mâinile tremurătoare. Ce-l roade, domnule? Mister. Poate nerealizarea în profesie. Probleme sexuale? Cumva practică şi el autodistrugerea fizică, pentru spiritualizare?

Doar zilele acestea mi-am dat seama cu claritate de ce beau artiştii, de ce atentează la propriul lor ficat. Este o strategie de spiritualizare. Stând o viaţă în cârciumă, cineva poate fi superior unui om de bibliotecă! Fiindcă este mai spiritualizat şi, implicit, mai aproape de propriul său nucleu existenţial, autentic, inedit. Ciudate lucruri!

Deci acuzatorii vieţilor artificiale să mai stea pe gânduri, înainte de a ridica piatra.

Această variantă de spiritualizare nu funcţionează în cazul celor preocupaţi de concepte. Este şi cazul meu. Când intru în caruselul respectiv, gândesc foarte rău, iar intuiţiile îmi sunt sărace şi nesemnificative.

 

29. 12. Realizez cu mare întârziere câteva idei simple, elementare. Îmi place să cred că este un semn de viaţă lungă.

Destinul meu nu este legat de organismele sociale. Sunt un liber profesionist al gândirii. U. S. şi revista sunt lucruri secundare, ţinând de administrativ; tot de se întâmplă aici nu trebuie să mă afecteze prea tare.

Mulţi oameni gândesc foarte bine şi doar citind cărţi bune poţi să-ţi delimitezi propria gândire. Azi citesc un eseu de Edgar Papu, scris pe gustul meu, exact, neprecipitat, străveziu. Mi-am amintit de apropierea dintre  „Moromeţii” şi „Ghepardul”. Cu precizarea că Moromete este un bufon, un rege, cu sceptru şi coroană, cu inteligenţă, dar o caricatură.

 

1979

 

3. 1. Reîntors de la Braşov, unde am citit cărţi de C. Noica. Faţă de amărâtele texte speculative citite de nevoie, acestea sunt ca nişte fiinţe vii pe lângă nişte fantome.

Un titlul de eseu: „Destinul ghepardesc al lui Moromete”.

Am de luptat cu un viciu la fel de perfid ca fumatul: vorbitul, sporovăiala spirituală şi uneori interesantă. Indicat este să spui numai vorbe convenţionale, păstrându-ţi cuvintele pentru ceea ce scrii. Este mai greu decât s-ar crede. Logoreea ar fi un simptom de nevroză.

În 1953 – 1954, povestea un om azi în autobuz, zăpada era înaltă până la cablurile unde se conectează captatoarele troleibuzelor. Se circula prin tuneluri. Povestitorul a făcut de la Griviţa până în Piaţa Unirii mai bine de şapte ore. Oamenii erau aprovizionaţi cu alimente de vânătorii de munte, pe schiuri. A durat vreo două luni, până în aprilie.

Alături de vorbărie, o structură de viciu are şi comunicarea prin telefon, pur accidentală,  cu diverse persoane. Aceasta este o vorbărie ce ţine de sociabilitatea bucureşteană. A treia problemă este televizorul. Mă livrează mitologiei de doi bani a serialelor.

Coloratura naţională a umorului.

 

6. 1. Din „L’humour” de Robert Escarpit, unde este citat Joseph Moreau: „Ironia socratică se deschide asupra unor concepţii religioase ale omului: aceasta este ceea ce o justifică şi o salvează. Fără aceasta, fără această exigenţă a convertirii şi această deschidere spre divin, ironia nu poate fi decât un cusur al spiritului, în mod particular detestabil. Doar misticul are dreptul de a fi ironic; trebuie să crezi în ceva, să ai o credinţă în ceea ce depăşeşte omul pentru a fi autorizat să persiflezi conduita şi opiniile comune ale oamenilor.”

În fapt, ironiştii sunt nişte nefericiţi, ca şi umoriştii. Despre aceştia din urmă,  Escarpit spune  că sfârşesc, de cele mai multe ori, rău, în sminteală sau în sinucidere.

Ironia este rudă cu trufia, cea pedepsită de zei. Ea denotă o lipsă de umilinţă! Orgoliu. Pe de altă parte, un om credincios (nu neapărat în sens religios) şi în acelaşi timp ironic pare de neconceput. Ironici sunt superficialii şi nefericiţii.

7. 1. Munca intelectuală mă calmează în chip miraculos.

Teza de doctorat este ceva dificil. Eu am tendinţa instinctivă spre soluţii de minimă rezistenţă. Spontaneitatea este duşmanul meu numărul unu.

Observ cât de înrădăcinate sunt în mintea mea ticurile verbale de publicist. Peste câţiva ani probabil că nu le-aş mai fi observat, ar fi devenit o a doua natură.

Nu ficţiunile ar trebui să ne pună pe gânduri în legătură cu viaţa proprie, ci realitatea.

14. 1. Am început să citesc (pentru prima oară)  ”Confesiunile”  lui Rousseau (Rac). Fenomenal text. Pare a fi una dintre cărţile fundamantale.

Un proiect : o culegere de eseuri despre cărţi scrise de ”Raci”.

Ar trebui să trăiesc o sută de ani pentru a mă apropia cât de cât de îndeplinirea planurilor mele. Până la urmă, o să scriu un dicţionar al propriilor proiecte literare şi mă voi linişti.

Mi s-au format reflexe de publicist, alergător gâfâit pe distanţe scurte.

18. 1. În istoria unei literaturi există preeminenţe succesive ale expresivităţii şi elocinţei. Cu cât atmosfera socială este mai agitată, cu atât cuvântului i se cere să fie mai elocvent. Cu cât este mai multe stabilitate, cu atât creşte rolul expresivităţii, al gratuităţii. O istorie a elocinţei literare româneşti ar fi interesantă, dar i-ar plictisi pe literaţi, spirite neinteresate în mod special de  adevăr, ci de propoziţiile dogmei lor. Propoziţia esenţială (pivot) este o tautologie: literatura nu este decât literatură. Repetând în fel şi chip această tautologie, Nicolae Manolescu a ajuns criticul numărul unu.

 

# S-a dovedit totuşi că este cel mai bun din generaţia sa. #

20. 1. “Confesiuni”. Un destin se împlineşte din elemente subiective.

Probabil că cel mai bine mi s-ar potrivi o carte de memorii, dar şi o culegere de proiecte literare, unde să însumez sutele de idei abandonate în decursul timpului. Un eseu despre “Frumos şi interesant”. Altul despre “Tautologia lui Manolescu”.

Cartea despre Marin Preda poate deveni bună, dacă nu îi dau drumul din mână prea repede.

Adaug că nu pot improviza bine, cum am crezut. Vai, mie! Trebuie să migălesc mult timp, refuzând prima pornire. Rezultă că jurnalistica spontană nu prea este de mine. Am risipit tot felul de idei valabile prin sute de articole, pierdute prin ziare şi reviste.

Câtă oroare de locuri comune, atâta nefericire. Omenii cu simţul umorului, prin permanenta lor delimitare de locurile comune, ajung la nefericire.

21. 1. Ralea: asceza pentru succes. Nu puţini literaţii mor fără să afle că că nu poţi trăi şi scrie în acelaşi timp. Adică într-o unitate de timp dată (zi, săptămână, lună, după putere). Trebuie viaţă dublă, cu lungi perioade de ieşire din societate, totală, netrucată. Cu cât omul este mai slab, cu atât perioada de retragere este mai scurtă.

S-a terminat serialul „Rich Man, Poor Man”. În fine, au murit toţi. O mitologie degradată. Ar trebui să scriu un eseu despre chestia asta, dar unde să-l public? La noi nu poţi să fii deştept decât în domeniul unde lumea ştie că eşti.

Ca şi la şah, dacă vrei să scrii bine critică literară, trebuie să gândeşti tot timpul, ceea ce este foarte obositor.

Scriitorii ar fi un grup de sacrificaţi. Ei suferă pentru ca doar câţiva dintre ei să ajungă la succes.

 

29. 1. Că zilele trec în chip de străfulgerări confuze nu este o noutate. Probabil rămâne doar literatura – o formă de spiritualizare.

Orice activitate se poate transforma în viciu. Punctul de transformare nu-l vede oricine. Ia doi iubiţi, pune-i să se împreuneze tot timpul pe durate a trei zile; se vor urî.

Azi se împlineşte un an de când nu mai fumez. Este mai bine, dar nu mai vesel.

31. 1. Progrese microscopice la teză. Se pare că 15 ani am scris prost! Am şi un soi de lentoare a gândirii, ca şi cum aş fi greu de cap.

Îmi las barbă şi mă tund scurt.

Atât de rar ni se întâmplă să fim lucizi! Dacă n-aş fi atent, ar trece repede încă o serie de ani şi aş muri, în continuare incert, improvizator, cultivator straniu de relaţii catastrofale pentru mine. Un resort mic, uitat undeva în conştiinţa mea, mă ajută însă să îmi ofer scurte perioade de lucididitate. Cu ajutorul acestora mă salvez de la disoluţie. Fără această mică bucată de oţel, acum aş fi fost mort sau chiar mai rău, la închisoare.

Defectul meu principal este subiectivitatea.

Eşti matur atunci când nu mai vrei cu nici un chip să fii altă persoană.

Te poţi nărăvi şi în bine, nu numai în rău.

5. 2. O ciudăţenie; este mai uşor să te culci cu o femeie tocmai cunoscută decât cu una cucerită  cândva şi apoi pierdută din vedere. O explicaţie este faptul că 50% din cedarea unei femei decurge din curiozitate. După prima apropiere intimă, piezi dintr-o dată jumătate din atuurile avute în faţa ei! Chestia asta am citit-o în Dale Carnegie şi mi se pare corectă.

Mi-a apărut în “Luceafărul” primul fragment din teza de doctorat. Sper să fie de bun augur.

Ieri şi azi am lucrat, brusc, la o povestire SF. Merge extrem de uşor. Îmi iese un stil ironic, amărui, colocvial, de o falsă veselie.

 

8. 2. Publicistica este un soi de nisip mişcător. Tinde să te înghită. Nu este rău totuşi ca lumea să ştie că exişti (lumea fiind editurile, în principal).

Să coabitezi decent cu vorbele, să nu le ceri prea mult. Să accepţi locurile comune ca şi cum ai accepta că aleasa ta a mai avut mulţi bărbaţi înainte de a te fi cunoscut. Şi vei supravieţui.

Barba creşte.

Un roman al mediocrităţii, iată ce mă simt în stare să scriu.

Cât adevăr istoric, atâta perisabilitate (în literatură).

Iubirea este cel mai mare dintre locurile comune. În cazul ei, limbajul pare în mod special incompatibil cu trăirea.

22. 2. Publicistica nu este bună, dar îţi dă un soi de ascuţime dubioasă a minţii. Scriind articole, ţi se mai întâmplă şi să-ţi mai clarifici câte o idee.

„Suferinţa urmaşilor” de Ion Lăncrănjan mă impresionează, poate tocmai prin stângăcia ei. În litratură, ori forţă, ori artă. Când sunt amândouă, poate apărea geniul.

Eugen Barbu a plagiat sau nu? Jenantă mai este uneori tagma aceasta!

Simţind confuz că partida este pierdută  şi că totul nu este decât o bătălie de ariergardă, eroică şi penibilă.

S-a spus că popoarele fericite n-au istorie. Adaug că oamenii fericiţi nu numai că nu scriu literatură, dar nici nu sunt interesanţi ca eventuale personaje literare.

Bucureşti: un haos de virtualităţi.

Idealul de cuplu: nimeni nu cere de la celălalt ceea ce acela nu poate da.

 

2. 3. M-am angajat la sfârşitul lui ianuarie să nu mai scriu nici un text de publicistică şi să duc o viaţă privată extrem de sobră. Am făcut pe dos. Nu pot garanta pentru mine însumi, în anumite privinţe.

Practicarea publicisticii inculcă febrilitatea familiară  improvizatorilor. În schimb, munca la cărţi este calmantă şi are darul de a însenina.

În mine, un amestec de forţă reală şi slăbiciune lamentabilă.

 

13. 3. Am scris o proză pentru o femeie. Un dar neobişnuit, nu prea prost alcătuit.

Am fost la nunta vărului A., inginerul. Femei ce păreau a mă agrea. Nunta a fost la Braşov. M-am întors a doua zi, lucrurile şi-au reluat cursul. Vremea trece. Este aproape sigur că sunt un ins mediocru.

Un roman. Un om exasperat de ineficienţa economică a românilor face o călătorie prin ţară, în chip de misionar. Le cere oamenilor să se comporte ca nişte nemţi. Un mare truc retoric.

Nu-i înţeleg pe scriitori, realmente. Înseamnă că nu sunt unul dintre ei. Cuvântul „realmente” este frumos, sună bine, a l’italiano.

 

14. 3. O lună fără femei = terminarea tezei de doctorat.

A face critică literară = o ţicneală sau o perversitate.

Transformat în cuvinte.

În mod ciudat, detest tot mai mult critica literară comisă anterior de mine.

 

17. 3. Ideea unei piese de teatru. Un individ singur dă un anunţ la mica publicitate, oferind o cameră de închiriat. De fapt, doreşte să se însoare. Discuţii telefonice cu femei de toată mâna. Nu cunosc însă tehnicile scriptice respective.

Structura echivalentă a practicării diferitelor vicii. A te lăsa de fumat – a te lăsa de femei. A avea o singură amantă – a fuma pipă.

Îmi intru în mână doar după vreo două ore de lectură sau de scris. De obicei, tocmai atunci abandonez. Asta-i viaţa.

Este suficient să închizi telefonul şi să rezişti tentaţiei de a-l deschide pentru a rămâne perfect singur în Bucureşti. Mulţi vor să fugă la munte sau nu mai ştiu unde, pentru ca „să creeze”; manevra salvatoare este lângă ei.

Este necesară combaterea unei stări de surescitare, tipică pentru bucureşteni.

Barba mea este mare, este barbă. Am început să mă plictisesc de ea.

Se pare că însemnările mele, începute în 1972 exprimă realmente modul meu de a fi şi de a gândi. Ele sunt primul meu roman.

 

22. 3. Mi-au apărut tot soiul de articole, în diferite locuri, lăsându-mă la fel de contrariat ca şi înainte.

Două stări de spirit distincte. 1. Febrilitatea publicistului. Acesta ucide zilele, ofensându-le în prealabil prin superficialitate. 2. Calmul romancierului; acesta locuieşte în Bucureşti dintr-o pură întâmplare. Între aceste două posturi pendulez eu.

Doamna L. H. a ajuns în străinătate. Deci din acest motiv  mă dispreţuia atât de tare.

Aforism: sunt de acord să mor, dar nu sunt de acord să decad.

Lupt cu o stare de febrilitate psihică. Am tot timpul tendinţa de a accelera.

 

25. 3. Fragilitatea psihică a celor ieşiţi din rutina omologată în viaţa cotidiană (scriitorii plus oamenii cu un prea mare simţ al umorului).

În urmă cu ani, un profesionist al scrisului mi-a spus: „Este bine că ştii să scrii lung.” O filozofie, în câteva vorbe.

O carte numită „Critică naivă”, străină de cutumele profesiei.

Televizorul te sustrage de la lectură. Este mult mai agresiv decât cartea. Imaginea atacă, cuvântul scris este blând.

 

30. 3. Bine, să zicem că sunt un scriitor ratat. Nu am talent, am scris doar prostii etc. Ce-ar trebui să fac? Am 40 de ani. Să intru în învăţământ? Nu mi se potriveşte. Să mă recalific? În România, pare a fi prea târziu. Să mă sinucid? Nu este de mine o asemenea manevră teatrală. O altă soluţie ar fi tăcerea. Să nu mai public nimic. Ani în şir, trăind din împrumuturi. Nici aşa. Ar rămâne lunga tentativă: romane, un roman. Cu acceptarea sărăciei pentru câţiva ani buni. Intrând dubios în bătrâneţe.

„Arta” de a scrie recenzii fără să citeşti cărţile respective. Ar trebui s-o învăţ.

Variantă: întoarcerea la Braşov şi cedarea partidei.

Ce mai rămâne din conştiinţa scriitorului, dacă se scoate orgoliul şi dorinţa de succes? Rămâne mult sau puţin?

3. 4. O carte SF despre Lionardo da Vinci – extraterestru. Mi se pare că aşa ceva există deja. Un om le ştie pe toate in abstracto, dar n-are mijloace şi nici oameni capabili să-l ajute.

O disociere dubioasă între orgoliu şi vanitate. Orgoliul – voinţa şi satisfacţia de a fi tu însuţi. Vanitatea – vis de a părea altceva decât eşti (de a-ţi părea chiar şi ţie însuţi aşa).

 

11. 4. L. C.: literatura este performanţa cuvintelor

Individul se justifică doar dacă are o anumită formă de viaţă, constant ilustrată şi necontrazisă.

L. U. seamănă ciudat de mult cu C. B.; amândouă sunt literate, trăiesc cu literaţi, citesc literatură, fac abstracţie de viaţa reală. În plus, sunt frenetice.

14. 4. Întâlnire cu un fost coleg de facultate (C. G.); despre el am auzit că este cam nebun. După terminarea facultăţii, el a bântuit ani în şir prin Bucureşti, prestând munci manuale sau doar făcând boemă, beţii, discuţii sterile cu literaţi sterili etc. Acum câţiva ani l-am întâlnit pe stradă; părea cu totul dus, divaga, avea nişte priviri dilatate de om pornit la vale. A făcut câţiva ani de teologie; am auzit că ar fi fost dat afară din pricina stării lui mintale. Ieri părea aproape normal. Neobişnuită a fost doar exaltarea. Mi-a ţinut un discurs despre realizarea de sine a individului. N-a vorbit rău. Zicea că trebuie să mă ridic în picioare, să renunţ la toate compromisurile şi la toate abilităţile sociale; să muncesc pe rupte. Era elocvent, n-am ce zice. El însuşi este un autor nepublicat. Are o carte la editură; o altă carte terminată, acasă. Avea patos. Oamenii de succes n-au însă patos pe stradă, pe gratis; la ei totul se produce doar când trebuie, când este util. Amicul meu este învăţător suplinitor.

 

15. 4. Am o maladie tinerească.

Vizită la M. N. B., medic, om din categoria socială a privilegiaţilor. Tatăl lui este un profesor universitar de urologie, geniul prostatelor. Totul aranjat, totul reuşit au în curs de reuşire. Rafinamentul lui de om străin de umilinţă şi de eşec. Destinul lui cunoscut (succes pe toate planurile). Pentru el, moartea este doar un accident posibil. Dispreţul lui de om avut faţă de aparenţe; se îmbracă destul de neglijent, dar întotdeauna cu cravată; nu dă prea multă atenţie propriei sănătăţi; acţionează tot timpul în diverse direcţii (din toate aceste direcţii vin bani). Refuză orice lucru derizoriu (asta doar presupun). Îi dispreţuieşte pe scriitori, pe drept; asta fiindcă mai toţi scriitorii români actuali sunt de extracţii umile, sunt neamuri proaste. Înainte vreme şi aristocraţii se mai apucau câteodată de literatura; azi elita face orice altceva, dar nu această meserie modestă.

În Bucureşti trebuie să fii de mare anvergură sau să nu fi deloc. Aici, ratarea şi succesul sunt mari.

19. 4. În ceea ce scriu, nu pot face o deosebire între personaje literare şi oameni reali; ar trebui să pricep că literatura este un joc de convenţii, iar sintagma “realitatea artei” este o plezanterie; de aici şi tendinţa mea de a-i considera pe scriitori personaje de roman. Nu ştiu apoi că literatura trebuie considerată o religie şi nu un organism real.

A face critică tradiţională – a fi în interiorul literaturii. A face critică sociologică – a te situa la rece, fără iubire, în afara literaturii. Înseamnă că obiectiv nu poate fi decât criticul rău, fără vocaţie; vocaţia ar fi deci certificată de subictivitatea ascunsă sub vorbe mari.

Am primit destule lecţii de umilinţă în viaţa mea, dar nu le-am înţeles încă.

 

22. 4. Interesul nemaipomenit de mare dovedit de autorii fără har faţă de comentarile critice scrise despre cărţile lor. Unul dintre aceştia a decupat din publicaţii tot ce s-a scris despre bietele lui cărţi. Astfel luptă el pentru succes.

Succesul poate fi şi forţat, poate, nu apare doar în mod natural. Există mai multe căi. Posteritatea este altceva, dar pentru individ ea este o pură abstracţiune. Autorul fără talent este obsedat de prezent.

Afirmaţia – critică estetică. Negaţia – critică sociologică.

27. 4. Ratare – darul de a-ţi repeta greşelile.

Scriam foarte rău în urmă cu zece ani. Aveam idei, dar stilul era redundant şi inform. Între timp m-am mai perfecţionat, dar nu mai am idei.

Poate că modul meu nebulos de a gândi este tocmai cel potrivit pentru un autor de romane. Întrebarea este dacă am o filozofie proprie. Va apărea doar la scrierea romanului? Rămâne de văzut.

 

3. 5. Lecturi din cărţile lui Mircea Ciobanu, fostul meu coleg de la Iaşi. Scrie romane-obiect, nu lipsite de o decadentă eleganţă.

A citi şi a scrie doar romane şi texte critice despre romane. În câţiva ani aş deveni un specialist.

Când omul ajunge la o anumită vârstă, sărăcia lui începe să fie considerată efectul unui viciu.

Am o îngrozitoare stare de nervozitate. Mă apucă mai totdeauna când mă reîntorc în Bucureşti după o absenţă mai lungă.

 

6. 5. În disperare de cauză, am început să mă scol la ora 4 dimineaţa, doar-doar voi reuşi să lucrez mai bine. Să vedem ce iese. În mod cert, refuz tragedia, refuz să fiu un personaj tragic.

Am mai spus, mi se pare: Uniunea Scriitorilor nu este nici pe departe acelaşi lucru cu literatura.

 

8. 5. Pregătesc în continuare volumul pentru C. R. Prost mai scriu, domnule! Doar de vreun an-doi am început să-mi dau seama de asta.

Iubirea este o desprindere de carne. Este calea de spiritualizare aflată la îndemâna oricui. Este vorba însă doar de  iubirea cu  tentă mistică. Curios este cum  aceasta se înrudeşte cu asceza, se confundă oarecum cu ea.

 

10. 5. Închei revizuirea volumului pentru C. R. Nu este prea rău. În orice caz, nu mai are penibila amprentă de diletantism din “Incursiuni…” La ora actuală am o oarecare profesionalitate.

 

# În această carte am scăpat o colosală inexactitate, semn de incultură. Chiar în subtitlu! Am scris “eseuri şi disociaţii”! Corect ar fi fost “eseuri şi disociaţii de idei”. O recenzentă a semnalat această eroare jalnică. Parcă am văzut-o aievea cum se îngrăşa de satisfacţie, scriind respectivele cuvinte. De la această păţanie am căpătat obiceiul de a mă uita în mod maniacal prin dicţionare, atunci când scriu şi am cea mai vagă îndoială asupra unui cuvânt sau unei expresii. #

 

Îi înţeleg pe cei dedaţi la  droguri. Numai că eu nu sunt bun pentru vicii; sunt prea laş pentru aşa ceva. Am avut totuşi destule perioade de plină bălăcire în vicii. Atunci am fost vesel, ratarea s-a produs pe nesimţite, în mod agreabil.

O sintagmă frumoasă: armonioasa eroare.

13. 5. O ciudată emoţie tulbure m-a încercat de fiecare dată când am urmărit începutul episoadelor dintr-un serial pentru copii: „Insula misterioasă a căpitanului Nemo”. Motivul a fost muzica (nu cunosc autorul ei), indescriptibilă. Apoi desenele. Par luate din ediţia princeps. Cine o fi ilustrat-o? Gustave Doré? Probabil că totul nu este decât reînnoirea emoţiei avute  cu vreo treizeci de ani în urmă, când soţia unchiului Aurel mi-a dăruit câteva cărţi de Jules Verne, ilustrate în acelaşi stil, dacă nu cumva de aceeaşi mână.

Scriind la teză, constat că sunt îngrozitor de subiectiv. În plus, văd actul de a scrie proză ca o formă de fericire.

Curios lucru, dar de abia în ultima vreme am început să-mi dau seama ce înseamnă critică literară.

Dacă nobleţea simulată este la fel de valoroasă precum cea autentică.

La redacţie se petrec anumite seisme. Bieţii scriitori! Împărţiţi în facţiuni, luptă între ei  pentru putere redacţională.

Scriu cu o cerneală la fel de spălăcită precum fineţea.

Mă repet, spunând că publicistica ese o formă de nefericire. Literatura poate fi o formă de viaţă, publicistica, mai puţin. Ea este, în schimb, o certă formă de damnare.

23. 5. Este cam grea, profesia mea. N-ai voie să te opreşti. Tot înainte, până te ia dracul.

Problema este dacă nu cumva n-am nimic comun cu literatura, inteligenţa mea fiind generală, speculativă, jalnică de fapt, întrucât nu are un câmp predilect de activitate.

O replică: „De ce trebuie să ucidem fiecare zi ca pe o gânganie insignifiantă?”

Văd ratarea ca pe o sacrificare josnică a fiecărei zile. Doamne, ziua ar trebui să fie o operă de artă!

 

26. 5. Citesc „Memorii politice” de Martha Bibescu. Pare clară sursa unui anumit tip de superioritate: bogăţia. Poţi să fii sigur de tine însuţi doar dacă ai certa conştiinţă a propriei tale superiorităţi, într-un anumit domeniu.

Viaţa acestei nobile şi inteligente doamne are o bizară monotonie în spiritul ei. Un paradox.

De câte ori am câte un mic succes în profesia mea, mă apucă un sentiment foarte neplăcut, aproape o depresie. Asta pentru că îmi dau seama cât de departe sunt de adevărata superioritate.

M-am văzut la televiziune. Un tip bizar. Nu zâmbeşte deloc, dar are spirit.

În ultimele săptămâni am mari dureri de cap, la propriu.

Revin. Există diverse surse ale siguranţei de sine: bogăţia, descendenţa, paranoia, prostia (ce conţine incapacitatea comparaţiilor şi a judecăţilor de valoare), orgoliul (o rudă modestă a paranoiei).

Este plăcut să scrii. Este zadarnic să vorbeşti, dacă vorbele tale nu sunt urmate de fapte ale altora. Altfel spus, politicianul să vorbească, scriitorul să scrie.

Filmul „Dantelăreasa”, soi subtil de „Love Story”, mai conform cu spiritul epocii noastre, când moartea fizică nu mai este deosebit de semnificativă. O iubire între un student la litere (circa 24 de ani) şi o tânără (18 ani), fără preocupări intelectuale. Ea nu are cuvinte, dar este autentică; el vorbeşte frumos, dar n-are vitalitatea de a opta şi de a se opri. El o părăseşte; ea nu zice nimic, dar înnebuneşte; o nebunie blândă, ca o interiorizare accentuată. O prietenă îmi spunea: A înnebunit, fiindcă nu a vorbit.

Structura tragică pare clară. Iubirile cele mai mari şi deci cele mai expresive se petrec pe un fond de incompatibilitate şi se sfârşesc prin moartea a cel puţin unuia dintre parteneri. Subtilitatea este, aici, moartea psihică. Fata moare ca un câine abandonat de stăpân. Să se mai spună că nu este cuvântul un factor de alienare.

Cât priveşte lupta mea pentru literatură, este mai tenebroasă şi mai murdară decât oricând. Sper să mă ţină în continuare nervii.

 

27. 5. Din nou, despre memoriile Marthei Bibescu. Un stil al eleganţei. De pildă, cel de al doilea război mondial se transformă într-o suită de cuvinte de spirit spuse de diverşi oameni importanţi precum şi de autoare. Lipseşte patetismul, sentimentele sunt ascunse cu grijă (sau poate nu există), se caută cu disperare vorba de spirit. O blazare, efect al dorinţei de rafinare, de estetizare a tuturor gesturilor sociale. Autenticitatea, cu totul interzisă, lăsată plebeilor. Există un canon al mondenităţii; el trebuie respectat. În primul rând, de la sine înţeleasă, averea. Apoi limbile străine, ştiinţa conversaţiei. Propria personalitate trebuie să se manifeste doar prin câte o vorbă de spirit. Nu e mult, nu e nici puţin. O formă de viaţă agreabilă.

În Bucureştiul de azi, unii  caută să trăiască aşa. Nu prea au bani şi aproape că fac abstracţie de aceştia. Trufia lor este alimentată de nu ştiu ce baterie elitistă. Într-un cerc format din asemenea oameni, cineva realmente inteligent, etalat ca atare, devine repede indecent. Este necesar să fii blazat şi să propui, din când în când, câte o vorbă de spirit. În plus, să cunoşti persoane sus-puse, să le aminteşti tot timpul numele (de preferinţă cel de botez).

Există un cod elitar. La scriitori este la fel. Trebuie să le spui la cei proeminenţi pe numele mic etc.

28. 5. „Schiţele” desenate de mine în acest caiet au fost făcute de mine cu ani în urmă, pe când eram la spital în Iaşi, cu o boală imaginară.

Critica literară trebuie să fie un discurs despre natura umană. Criticul trebuie să ştie multe nu doar despre literatură, ci şi despre om. El trebuie să fie totuşi un scriitor.

Formulare din Escarpit, formidabilă: umorul este politeţea disperării. (Formularea aceasta este atribuită mai multor autori.) Toată cartea acestuia despre umor este plină de formulări  extraordinar de pregnante. Asta este critica şi nu platitudinile lustruite publicate din greu la noi.

Sociologie literară. Cum se formează opinia critică? 1. Vocile „autorizate”. 2. Multiplicarea opiniilor „autorizate”; pierderea surselor acestora. 3. Apariţia locurilor comune. 4. Folclorizarea acestora.

 

30. 5. Dispreţ sau iubire, iată singurele forme de relaţie între scriitori. Indiferenţa? Dispreţul seamănă cu invidia, iar dragostea, cu mila.

Nouă tentativă de asceză. Ar urma ca o lună să lucrez fără întrerupere la teza de doctorat (fără telefoane date sau primite; fără televizor, radio etc.). În pauze, ar urma să fac plimbări solitare, de lămurire a ideilor.

Cred că lenea este o formă se spiritualizare (una dintre ele). Activitatea eficientă ar fi o formă de alienare.

3. 6. Alaltăieri trebuia să fie o mare şedinţă, unde urma să-mi testez apetitul real pentru suces.

S-a amânat. Mulţi n-au venit, s-au recuzat, din prudenţă, din partizanat sau din cine mai ştie ce cauză. Lucrurile vor rămâne cum au fost.

Programul meu merge bine. Doar că am început (după un an încheiat) să beau cafele şi ceaiuri chinezeşti.

Munca intelectuală este (poate fi) extrem de plăcută. Este însă necesar să o faci cu o oarecare continuitate, nu pe furate. În acest caz, ea îţi dă satisfacţii şi are rezultate ce pot fi considerate bune. De altfel, aceasta pare a fi singura mea şansă: scufundarea în literatură.

Lucrând din greu acasă, statul la redacţie nu mi se va mai părea un supliciu al inactivităţii. Voi învinge astfel stresul de nesolicitare.

Am ştiut de mult că numai aşa se poate lucra cu spor. Adică stând ore în şir la masă şi intrând în atmosferă. O zi cum este  cea de azi mă face să sper că nu este totul pierdut. Nu trebuie să mă pierd în consideraţii de sociologie a literaturii şi a literaţilor români de azi; trebuie să lucrez din plin; aceasta este soluţia. În acest ritm pot termina teza de doctorat destul de repede. Lucrul pe apucate este un adevărat supliciu, o nebunie curată.

4. 6. Insomniile au avantajele lor. Azi noapte mi-a apărut în minte ideea simplă şi perfect realizabilă a unor articole (tip rubrică) despre personajele prozei româneşti şi universale. Texte de 2-3 file, scrise frumos, care ar putea forma, în cele din urmă, un volum. Titlu provizoriu: „101 personaje”. Sau chiar „Dicţionar de personaje”, cu indicarea filiaţiilor etc. O serie de asemenea texte sunt gata scrise, în volumul aflat la C. R. Ar trebui doar să le decupez şi să le adaptez la noua situaţie. Iată o bună preocupare pentru orele sterpe de la redacţie.

Pe de altă parte, o întrebare: în ce măsură trebuie să-mi pese mie de propria cotă (standing) de la U. S.? Uneori îmi pasă destul de mult, ştiind că acolo se decide succesul literar al oricui. Alteori nu-mi pasă deloc. Atitudinea potrivită ar trebui să fie la mijloc; mie nu-mi reuşeşte însă aşa ceva. Dacă stau deoparte, pierd următoarele: nu sunt trimis în străinătate, nu găsesc loc la casele de odihnă, public mai greu, iau bani mai puţini, în ultimă instanţă. Retorica ce trebuie folosită acolo este însă epuizantă pentru mine. Mai bine stau acasă şi merg în continuare pe cont propriu, în chip de bun profesionist al scrisului. În acest caz, de ce am mai venit în Bucureşti? 1. A fost o greşeală. 2. A fost o mutare bună, fiindcă  mi-a revelat nivelul real al scrisului meu, „punându-mă la ambiţie”.

În fond, nu trebuie decât să iau cuvântul la şedinţe. Cel mai greu lucru, fiindcă îmi dau seama că până acum am tipărit lucruri nu tocmai bune. Este tendinţa mea instinctivă, păguboasă, de a nu trişa.

 

5. 6. Ideea unui coleg de redacţie, autor al unor cărţi de proză (Gh. Suciu). Să ne imaginăm, zice el, că fiecare roman este reprezentat printr-o „figură” arhitectonică. Cutare, printr-o catedrală, cutare, printr-un templu. Sau un sat dezlânat şi inexpresiv. Este frumoasă ideea, dar marile opere nu se lasă transpuse în nimic altceva, făcând disperarea criticii.

Capodoperele sunt extraliterare, s-a spus. Aici este subînţeleasă ideea că literatura este totuşi o retorică formalizabilă, cu reguli descriptibile.

 

6. 6. O femeie de proastă calitate, atrăgătoare ca o haină ingenios croită dintr-o stofă ordinară.

Se pare că expresivitatea este invers proporţională cu moralitatea.

Adevărul este că doar în ultimul an am intuit conţinutul conceptului de expresivitate. El se află legat de specifica religie a frumosului. Neclar spus.

7. 6. Scriu cu pixul Parker. Rezerva, adusă din străinătate, m-a costat 53 de lei!

Marea nefericire a autorilor  de  literatură este să nu înţeleagă că scrisul literar este mai întâi scop şi mai apoi, eventual, mijloc. Dacă scrii tot timpul neglijent, înseamnă: 1. eşti un dobitoc, nu reuşeşti să-ţi dai seama de realitate. 2. eşti un damnat, vei termina în nevroză.

Pe de altă parte, mulţi scriu rău, nu sunt dobitoci şi nu par deloc a suferi. Pe ăştia nu-i prea înţeleg. Ba da, ia să vedem. Cred că au o mentalitate preintelectuală, bazată pe un bine ascuns dispreţ pentru munca lor.

În ceea ce mă priveşte, cred că în profesia aceasta, ca în oricare, trebuie atins în mod net un anumit nivel de profesionalitate. Abia după aceea se poate discuta. Acest nivel este încă neatins de mulţi practicanţi ai scrisului de la noi.

Cum se mai leagă lucrurile între ele! Povestirile lui Rudyard Kipling, idile sau parabole despre marile vicii, mi-au amintit de odihnitoarea, nobila muzică preclasică, făcută spre a fi auzită de urechi ilustre sau aparţinând unor oameni bogaţi şi distinşi. Ştiau englezii să trăiască; totul venea din bogăţie. Arta de a trăi are însă mai multe variante şi mai multe coduri. Poate fi ea practicată în sărăcie? Se pare că da. Omul trebuie să nu fie vicios şi să găsească plăcere în îndeplinirea datoriei. Ce înseamnă datorie? Darul de a face bine lucruri nevătămătoare pentru ceilalţi. Cartea lui Kipling are rolul unei bune cafele după  masă. Ea nu tulbură, nu îndeamnă la revoltă, aduce o emoţie calmă, calculată exact cât să nu  afecteze digestia.

Pixul meu scrie excepţional de bine.

Mi se confirmă că textele scrise sau rescrise de mine în ultima vreme sunt mai bune. Asta înseamnă că am atins un nivel aceptabil de profesionalitate. Mai înseamnă că am îmbătrânit şi am devenit apt pentru literatură.

Idealul: să scrii literatură, dar să nu trăieşti din literatură. De neatins.

Un defect poate  deveni avantajos prin folosirea părţilor lui bune. Dacă m-ar vedea cineva cum sar de la una la alta când scriu, şi-ar face o impresie foarte nefavorabilă. Doar aşa dau însă randament. Insistenţa mă oboseşte foarte rău. Probabil că această rea deprindere vine din lunga mea activitate de publicist, chemat să se cupleze brusc la tot felul de teme lipsite de interes pentru el.

Să spunem că literaţii fac din cuvinte, din rostirea şi scrierea acestora, o terapeutică aplicată zilnic? Este posibil, fiindcă adesea, când scriu, am o senzaţie de eliberare, agreabilă.

8. 6. Însemnarea de ieri este atât de lungă, datorită purei plăceri de a scrie cu pastă Parker! Ca să vezi!

O istorie a modului cum a evoluat vocea naratorului în literatura română. Când s-o scriu?

Progrese microscopice la teza de doctorat.

O existenţe unde literatura nu este o sursă de venituri nu este total utopică. Posibilitatea nu iese total din discuţie.  Despre aşa ceva nu se cuvine însă să scriu în aceste însemnări de literat păgubos.

Oricum ar fi, perspectiva de a împuşca francul şi după 40 de ani nu este dintre cele mai agreabile. Trebuie făcut ceva.

 

9. 6. Există o tristeţe a profesionistului sau mai degrabă o lipsă de umor (necesară) a acestuia. Privit astfel, umorul se arată ca un simptom al diletantismului. Apoi, profesioniştii, indiferent de domeniul unde activează, nu prea au prieteni (pot avea însă prietenii înalte, adică nu nişte alianţe defensive, intervenite între persoane cu sentimentul comun că au pierdut partida), ei stau într-o oarecare singurătate. Neclar formulat.

Probabil că toate ipostazele umane sunt parcurse de individ pe parcursul unei existenţe de durată normală.

Ar trebui să mă gândesc mai mult la disociaţia profesionism, dilentantism. Oricum ar fi, diletantul pare întotdeauna mai uman, mai apropiat. O definiţie a profesionistului: component al unei elite. Nu se cunoaşte nici-o elită formată din diletanţi. Aşa este mai bine zis.

Iată că fiecărui om îi este deschisă calea spre o elită.

Discuţia poate include şi noţiunea de succes.

10. 6. Pe plan psihic, snobismul se arată a fi o boală. Presupun că snobii sunt nişte masochişti.

Azi mi-am amintit de doamna C. D. Ce trăiri are, domnule, încercând să atingă nivelul optim al aparenţelor salvate! Vibrează toată de dorinţa de a părea o doamnă, o scriitoare nobilă. Cât priveşte soţul ei, acesta este şi mai şi. L-am văzut la un meci de fotbal. S-a plimbat tot timpul prin faţa tribunei, oprindu-se ba ici, ba colo, spre a fi văzut de toată lumea. Avea pe figură masca maximei blazări. Era îmbrăcat într-un costum blue jeans. Toată fiinţa lui striga (suferind implicit de incertitudine): Iată-mă, sunt prezent, la datorie, sunt de-al vostru, ratificaţi-mă!

Ciudată mai este viaţa! Acest om este medic stomatolog şi are câţi bani doreşte. De ce nu se-astâmpără? Este o întrebre fără răspuns, ivită în toate epocile, rezistentă. Totuşi, în timpurile rapide de azi, snobismul pare a fi din ce în ce mai dificil de practicat.

Există un snobism al conformării.

 

11. 6. Duc, aici la Bucureşti, o viaţă de tip libertate supravegheată. Refuzând plăcerile vulgare, mă trezesc brusc obligat la o existenţă ascetică. Nu este prea rău, este ca şi cum aş avea de îndeplinit o condamnare.

Capitolul despre „Moromeţii II” este cel mai slab dintre toate. Şi cartea este slabă. Iată o scuză serioasă.

Cu romanul nu poţi să te joci. Ori eşti un „demiurg” autentic şi domini textul, ori eşti un om obişnuit şi gâfâi penibil, punând în fiecare roman exact tot ce ştii şi poţi.

 

15.6. Uneori înclin să cred că mă voi ţicni, că mă vor lăsa nervii. Dacă n-aş munci, ar fi cumplit de rău. Inactivitatea este ceva neomenesc, pentru omul sărac.

Mari călduri în Bucureşti. Lucrarea mea a ajuns la pagina 108. Nu este prea rea. Ar trebui să fie strălucită, adică mincinoasă. Nici afirmarea unor adevăruri nu este însă o acţiune de lepădat.

17. 6. A scrie pe îndelete o carte de critică. Frumoasă ocupaţie! Ultima ei dificultate este să învingi tentaţia de a-ţi încălca propria gândire, în scopul de-a epata.

Am o idee suficientă pentru o carte. Iat-o. Marin Preda a intuit un tip uman foarte răspândit la noi (şi în alte părţi, desigur) şi l-a pus în tot felul de situaţii. De aici, unitatea literaturii lui. Din acest tip face parte, în primul rând, el însuşi. S-a potrivit ca acest tip uman să fie reprezentativ pentru ţărănimea crepusculară din Muntenia. S-a mai potrivit ca el să coincidă cu scriitorimea de la noi (la fel de crepusculară, faţă de transformarea literaturii în retorică-publicistică). De aici, valoarea în sine, de aici, succesul. În plus, relaţia tată-fiu, ce respectă schema generală, particularizând-o.

Omul politic seamănă cu un profet, cere respectarea unor dogme indemonstrabile. Şi nu cu un filozof. Masele îi repudiază pe filozofi, au nevoie de dogme şi de mituri.

Poate cineva să facă abstracţie de propria lui viaţă personală?

Pierderea încrederii în tine însuţi: supremul rău.

Trebuie cu orice preţ să mă menţin departe de o anumită disperare. Aceasta apare atunci  când socotesc marile avantaje ale unor specialişti în politică literară. Ei nu-mi sunt superiori profesional, dar…

25. 6. Am fost la Cluj. Cartea mea nu e în plan. Nici cea de la „Albatros” nu este în plan. Rămâne cea de la C. R. Foarte bine.

Nu prea ies pasienţele. Greşeala mea, mi s-a spus, ar fi  că m-am declarat critic de stânga!

Modul meu de a fi rămâne, în chip fatal, dezastruos. Nu prea am ce face în această direcţie.

Nu accept ideea de eşec generalizat; ea se târăşte însă spre mine fără încetare.

 

21. 7. M-am întors de la Braşov, după trei săptămâni. Am crezut că voi putea lucra la teză. M-am înşelat, o dată în plus. Am scris circa o filă (mediocră).

Mi-am ras barba. Mă împovăra. Oamenii mă simpatizează din nou. Presupun asta.

Mă simt azvârlit tot mai departe de literatură. Cu eforturi, caut să n-o părăsesc în mod ireversibil, ca un cosmonaut aruncat în spaţiu.

O vorbă citită recent. Orice succes este un eşec ratat.

După ce voi scrie un roman, voi conchide asupra relaţiilor mele cu literatura.

Nu pot să scriu. Mă simt lamentabil. Nu ştiu ce să fac. Mă învinge o nervozitate nemaipomenită.

Să merg mai mult pe jos?  Să nu mai beau ceaiuri şi cafele? Să fac respiraţii yoga mai multe? Simt că turbez de neputinţă. Este cel mai neplăcut sentiment. Existenţa mea va deveni brusc absurdă, dacă nu mai reuşesc să scriu.

25. 7. Răul parcă începe să se retragă. Pot să respir. A venit şi D. – punct pozitiv.

Am văzut un film idilic, cu bărbaţi violenţi şi femei masochiste. Sat irlandez, toată lumea se cunoaşte, veselie, happy end, oameni avuţi, coincidenţe fericite. În această lume nu încap săracii. Asta dacă nu cumva săracii sunt o invenţie a marxistilor, în realitate săraci fiind numai vicioşii, leneşii, în general oamenii rataţi.

 

27. 7. La televiziune, trei bărbaţi  tineri, cu plete şi bărbi, cântând cu voci subţiri o melodie tristă, dar zâmbind. Păreau nişte homosexuali  deplângându-şi (savurându-şi?) condiţia. Cămăşi sclipitoare.

Apoi, muzică din Mali, la radio. Ritmul formidabil; de la ei au învăţat albii. Negrii dansau cu mişcări naturale, nu gimnastice, şi păreau în extaz.

Bombardament de informaţii asupra mea. Îl suport, oarecum îndobitocit.

Ceva nou să vină!

31. 7. Nu este miraculos faptul că unii publică un număr  foarte mare de pagini. Ei fac din scris o îndeletnicire profesională, practicată cu tenacitate burgheză, la aceleaşi ore, în ambianţe favorabile. Soţii silenţioase le aduc cafele şi sandvişuri, numai atunci când trebuie. Este o chestiune de rezistenţă psihică. Cât ar părea de curios, este mai uşor să scrii mult decât să scrii puţin.

La redacţie este o pace ciudată. O adunătură de pensionari. Cu toate că primesc bani fără să facă nimic, ei se plâng tot timpul.

Există câteva expresii doar pe jumătate înţelese de mine. „A fi scriitor”, „a avea inspiraţie” (asta este aproape de înţeles), „a fi veleitar”. Şi altele.

Viaţa colegilor mei este uimitor de avantajoasă pe plan exterior, dar un infern pe plan psihic. Îi chinuieşte pe toţi obsesia succesului. Cel mai impresionant este în acest sens D. T. Dorinţa lui neputincioasă de succes este uriaşă. Va face carieră? Ar însemna să-şi încalce zodia. Aceasta indică apetenţă instinctivă pentru eşec.

După ce termin teza şi toate celelalte grozăvii legate de doctorat, mă apuc de dctilografierea selectivă a acestui jurnal. În el mişună platitudinile, dar se află şi unele lucruri pasabile.

1. 8. Pentru a scrie bine, trebuie, se pare, să crezi că literatura este lucrul cel mai important din lume. Unele cazuri contrazic însă această aserţiune.

În sprijinul suspiciunii mele faţă de literatură am un singur argument: marile scrieri nu au nimic cu literatura, sunt hiperliterare, sunt obiecte autonome. Nu pot fi înseriate şi, în consecinţă, nici discutate în funcţie de nişte principii prestabilite.

Nu mai ştiu dacă am notat că am trecut pragul celor 40 de ani. Da, am reuşit. Acum nu mai am ocazia de a muri tânăr.

Am pierdut la poker nişte bani. Am jucat cu vechi amici din Braşov; erau încărunţiţi, erodaţi de vreme; nu păreau a avea nimic din blândeţea mea bizară. Nu voiau decât să-mi ia banii. Au şi reuşit, în bună măsură.

Textele mele de critică au un soi de uscăciune. Cred că proza scrisă  în ultima vreme (aflată la editură, cu şanse reduse de apariţie) este lucrul cel mai bun reuşit de mine până acum. Bună va fi şi teza de doctorat, dacă voi avea energia s-o închei.

Azi la prânz au fost 32 de grade. Oamenii, pe stradă, îşi deschideau şi îşi închideau gurile, în stilul peştilor. De parcă aerul fierbinte ar fi devenit lichid.

Întrebarea este dacă modestia mea încăpăţânată poate fi subiect de literatură. În definitiv, nu toţi putem fi sublimi, geniali, senzaţionali. Unii sunt modeşti.

Să citesc în continuare cărţile patetice ale lui O. Paler. Le-ar fi stat mai bine dacă ar fi apărut înainte de cel de al doilea război mondial. Astăzi, conceptele de adevăr, de iubire, de prudenţă au ceva găunos. Sau nu, mai bine inutil. Mă refer desigur la problemele individului şi la raporturile acestuia cu respectivele concepte. Nu prea mai este loc pentru adevărul individului, necesităţile colectivităţilor au înlocuit adevărurile indivizilor. Această înlocuire nu mi se pare deloc imorală. În literatură, pateticele dileme ale lui O. P. sunt ameninţate de ridicol. Oricum, par false.

În „Galaxia Gutemberg” se spune că tiparul duce la un fel de dezumanizare. Dar scrisul de mână? Dar actul de a face literatură? Înclin să cred că acestea două din urmă sunt, din contră, umanizatoare.

Pare evident că scrisul zilnic este o cale de mântuire. Dar, păcat!, în solitudine.

Notez deosebirea propusă  acum vreo trei ani de D. B. Între actul sexual  ce ţine de sport şi cel cu feeling. Formidabilă împărţire! Cel de tip sport, fără ritualuri, practicat din pură spontaneitate animalică este o formă inferioară şi nesemnificativă de apropiere umană. Cel cu feeling este mult mai greu de realizat, presupune empatie, noroc şi poate chiar o bunăvoinţă a destinului.

 

2. 8. Ieri mi-am dat seama că de aici înainte trebuie să fac câte un plan pentru fiecare text şi de abia apoi să mă apuc să-l scriu! Este un semn de slăbiciune, dar, în definitiv, am fost tare destulă vreme. Pe de altă parte, a scrie după un plan este un semn de profesionalitate. Gândirea unui plan este o acţiune destul de inedită pentru mine, specialistul în  am imprivizaţii frenetice.

Problema este cine câştigă lupta de fiecare zi.

6. 8. Întâlnire cu M. În jurul lui apar oameni roşi de slăbiciuni. Este totuşi un diavol de provincie, de mâna a doua.

Azi m-am trezit din somn cu senzaţii neplăcute. Mi-au trecut după yoga (fac de 18 luni). Am şi eu colacii mei de salvare.

Comportamentul cotidian al autorilor de literatură nu are nici o legătură cu profesia lor.

O definiţie a literaturii mari: eşec bine poetizat.

Dintre nenumăratele mele proiecte. O carte despre moralişti, despre cât mai mulţi dintre ei. Iar apoi – mi-e şi frică să scriu – să învăţ limba latină, pentru a-i citi pe înţelepţii romani în original.

Dacă un metodolog al muncii literare mi-ar vedea modul discontinuu de a lucra, s-ar lua cu mâinile de cap. Sar de la una la alta, fără nici-o metodă. Ciudăţenia este că acesta este un mod de a mă odihni. Singura explicaţie ar fi carenţa de energie.

Bine zicea cineva, publicistica este un viciu. Dar ca orice viciu, îţi aduce relaţii utile. Fără acestea,  este greu să te descurci. Cu cât scrii platitudini mai evidente, cu atât lumea te priveşte cu mai multă simpatie.

 

7. 8. Când Napoleon voia să numească un nou general, îl întreba: „Eşti norocos?”.

Antipatia unui coleg de redacţie faţă de mine se bazează pe trei elemente: a. Nu am vicii evidente (nu beau şi nu fumez). b. Spun cuvinte de spirit şi etalez o bună cenestezie. c. Stau deoparte şi, se presupune, nu sunt solidar cu ceilalţi.

Aforism: deşteptul cedează, iar prostul câştigă.

Dintr-o carte frumos intitulată „Meditaţii despre viaţa demnă” de Tadeusz Kotarbiński, o parabolă despre lupta emasculată. Dacă fierbi o anumită ciupercă otrăvitoare, devine comestibilă. Purificată de elementele toxice, lupta dintre oameni devine colaborare negativă. Deci luptă emasculată = colaborare negativă. Să mai spui că paradoxul nu este folosit de filosofi. Îmi amintesc de expresia „relaţie de nedeterminare”.

Pornind de la D., reapărută din trecut precum o corabie de mult scufundată, aruncată pe ţărm de o furtună arbitrară. Arăţi afecţiune, stârneşti suspiciune; arăţi indiferenţă, readuci calmul şi senzaţia de comoditate. Cred că mulţi oameni de azi nu pot suporta ideea de a fi aleşi cu tot dinadinsul (de a fi iubiţi, cu alte cuvinte).

Tot din cartea amintită mai sus. „Dacă nu poţi ceea ce doreşti, atunci doreşte ceea ce poţi.” Acest polonez le zice bine: „Dragostea reprezintă două suflete într-un trup, prietenia – un suflet în două trupuri.”

Alta: Fortiter in re, suaviter in modo. Decis în execuţie, suav în procedură.

12. 8. Unul dintre cei mai  prolifici autori de texte critice de la noi mi-a spus cu vreo zece ani în urmă: „Văd că ştii să scrii lung. Foarte bine! Aşa trebuie.” Formidabil! El însuşi nu face altfel, ajungând astfel să publice un raft de cărţi.

Am mai spus-o. Industrie sau eşec material. A transforma activitatea literară într-una industrială. Pentru asta este însă nevoie să fii căsătorit. Sau, dacă nu, să ai nişte nervi de cosmonaut. Ar presupune scrierea zilnică a unui număr mulţumitor de pagini.

Într-o singură viaţă încape o activitate ingenioasă de ziarist şi o muncă „simţită”, profundă, de scriitor? Echivalentul ar fi prostituarea şi iubirea. Mai întâi, ca profesionistă, înveţi bine un comportament anumit, fiind în stare să-l aplici de cât mai multe ori posibil, apoi, cu aproape aceleaşi mişcări şi vorbe, faci amor de plăcere cu un iubit! Iată o performanţă reuşită de ambele sexe destul de bine.

Problema adevărului în literatură. Îmi analizez propriile trăiri. Scriu cu plăcere doar atunci când etalez „adevărul” meu. Am însă o plăcere de profesionist, atunci când aduc bine din condei un text fără legătură cu mine.

Ce ascunde expresia „literatura ca formă de viaţă”? Un  punct de plecare, un principiu, sau un punct terminus, o tristă necesitate, unde anumiţi nefericiţi nimeresc la un moment dat? În cazul meu, s-ar potrivi mai bine ultima posibilitate.

 

13. 8. Alăturarea lucrurilor. La radio, „Deşteaptă-te, române!” Imediat apoi, din cimitirul aflat nu departe de blocul unde locuiesc, o muzică de înmormântare, alămuri zgomotoase. Totul, în timp ce eu corectez un text suficient de flatant. Ăsta este suprarealism pe faţă.

 

14. 8. Am cumpărat de la bătrânul anticar (uşor escroc) apărut periodic la redacţie,  o carte de astrologie cabalistică (editată, se pare, înainte de 1900). E mai amuzantă decât celelalte, deoarece pleacă de la premise întru totul fanteziste, renunţând la orice salvare a aparenţelor în direcţia „ştiinţei”.

Se pare că scrisul la maşină, fiind mai rapid şi, cumva, mai nemijlocit, este mai legat de modul oral de exprimare. Am scris câteva texte la maşină, fără mari premeditări, lăsând cuvintele să se aştearnă aşa cum îmi veneau pentru prima oară în minte; rezultatele au fost peste aşteptări; s-a întâmplat aşa şi cu texte de critică; idei foarte atrăgătoare s-au ivit brusc.

 

15. 8. Recidivele în rău, dar şi în bine, trăite adesea de mine, sunt ceva ciudat.

Câte file am publicat în cinsprezece ani? Circa 8000. Cât mi s-a plătit? Circa 350.000 lei! De necrezut! Unde-s banii? Răspuns: I-am tocat fără patimă, dar  cu părtinire. Dacă nu-i tocam, astăzi aş fi fost alt om. Aşa, cheltuindu-i, am fost un om fără suferinţe, m-am „prezervat” bine.

 

17. 8. Voi mai aştepta mult pentru a afla, în fine, dacă sunt sau nu capabil de ceva cu adevărat semnificativ?

 

20. 8. Nu mai beau cafele de vreo cinci zile. Cu asemenea  triumfuri mă laud!

Pe de altă parte, publicistica nu este ceva prea rău. Te ţine încordat, conectat. Nu mai rămâne decât de demonstrat că se poate face jurnalistică zilnică şi, în acelaşi timp, se poate scrie bine la lucrările mari. Până acum n-am reuşit să realizez această demonstraţie. Să nu disperăm însă.

Ideea măreaţă spusă de D. Fiecare zi este un naufragiu. Salvăm din ea ce putem. Ea privea din unghiul eficienţei, eu am generalizat. Unul salvează un rând bine scris, altul, o senzaţie plăcută, altul, o facere de bine, cineva, un gând bine construit.

Cafeaua îţi strică psihicul nu prin faptul că este un excitant, ci pentru că îţi inculcă sentimentul că eşti dependent.

Aproape totul este o problemă de organizare.

 

24. 8. Am citit că perfecţiunea (sau ceva asemănător cu ea) începe de la lupta cu tine însuţi. Aşa este, admit, dar când se ivesc roadele? În ceea ce mă priveşte, ele „întârzie să apară” (expresie şablon din presă).

Ieri am fost în oraş, pentru „a pipăi” atmosfera. Era frumos, doar câţiva oameni păreau consternaţi pentru că trebuie să aştepte două-trei-patru ore pe şosea. În rest, păreau veseli. În definitiv, nici n-aveau motive să fie necăjiţi; urmau trei zile libere. Mi-am dat seama că defilarea este o mare lecţie de conectare, de cuplare la interesele unanime, de scoatere din lupta surdă pentru supravieţuire individuală. E de crezut că mulţi dintre trecătorii prin faţa tribunei au simţit că nu mai este suficientă lupta pe cont propriu.

 

# Mi se va spune că ar fi trebuit să scriu despre exsperarea oamenilor, despre anticomunismul lor tot mai apăsat. N-am văzut nimic în acest sens. Ce pot să fac!? #

Scenă comică. Un halterofil în chiloţi, masiv, centură lată de piele, trecând mândru cu o geantă diplomat, neagră, în mâna dreaptă. Parcă îl văd (în roşu era îmbrăcat). Lumea râdea în urma lui. Mai ales femeile. Acestea nu îi agreează pe halterofili. Tradiţia spune că nu sunt prea potenţi.

În dimineaţa asta am intuit că munca literară poate fi o formă de viaţă. Rea, bună, nu pot să mă pronunţ.

Scrind în fiecare zi un articol publicabil (şi bun, din punctul meu de vedere) îmi pot vertebra existenţa socială şi particulară.

 

25. 8. Am avut adineaori următoarea viziune. O femeie într-o casă incendiată, retrăgându-se încet tot mai înăuntru, spre moarte; de afară îi face semne disperate şi o strigă un bărbat. Acesta o iubeşte, dar este prea laş pentru a intra după ea; ea ar mai putea să iasă, preferă însă să moară, regretând că l-a ales cândva pe  agitatul de afară; ea are privirile fixe, pe buze îi flutură urma unui zâmbet; dispare încet în fum, cad grinzi, sar scântei, totul se sfârşeşte.

Literatura este ceva frumos. Critica este ceva cumplit. Ies eu din ea, dar treptat.

Ieri şi azi am scris patru articole.

 

26. 8. Este suficient să nu fiu atent o singură clipă, pentru ca ziua să-mi scape din mâini şi să galopeze furibund către noapte; eu rămân în urmă, nemaifăcând decât lucruri fără însemnătate. Acum, la ora 19,30, încerc să mai salvez câte ceva, deşi sunt obosit.

27. 8. Sunt în măsură să întocmesc un decalog al scriitorului român. Printre reguli ar figura  şi una destul de neşteptată, Mi se pare că a pomenit-o cine te-ai fi aşteptat mai puţin: Sadoveanu. Iat-o: să citeşti de câte ori ai prilejul, eventual zilnic, dicţionarul explicativ al limbii folosite în scrisul rău. O altă regulă: atunci când nu te simţi capabil să scrii, apucă-te şi copiază  pagini întregi din scriitorul tău preferat. Adaug: lăsând orgoliul la o parte, cu umilinţa unui rentier al clişeelor de limbaj, descoperite de alţii. Eu aş copia din Borges. Acest  autor dispreţuieşte literatura, dar iubeşte gândirea.

De vreun an încoace am început să mă gândesc la aceste însemnări ca la un roman în curs de formare. În definitiv, de ce nu? Fiind un tip confesiv, scriu un roman cu un singur personaj, cunoscut din ce în ce mai bine.

Să lucrez dimineaţa (patru zile pe săptămână) la teza de doctorat; în rest, să-mi văd de publicistică.

Cu o uimitor de mare întârziere, aflu că textele de critică  trebuie revăzute de multe ori. Iar eu am publicat multe sute de texte scrise la prima mână!

Beau cafea surogat (3 lei vreo 200 de grame) şi citesc „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow. Foarte frumos, deşi are ceva căznit, scremut. Este din genul de text unde autorul spune tot de ştie. Una dintre cărţile scrise „uşor”, fără mari premeditări în ceea ce priveşte construcţia şi alternanţa episoadelor. Este scris la persoana întâi – o facilitate. Naratorul se află tot timpul în scenă, el îşi aminteşte tot felul de întâmplări; în plus,  trece şi prin evenimente obiective, nu prea multe, dar bine prinse. Frumoasă şi cam amorfă carte. Dar poate că tocmai confuzia unde plutesc ideile şi semnificaţiile este lucrul cu adevărat impresionant.

O lecţie despre cum se scrie un roman. Romanul este ceva mare, foarte cuprinzător. În el intră foarte multe lucruri. Este o mare tentaţie pentru mine. Aş putea sporovăi la nesfârşit, fără să mai am nevoie de ascultători.

Proiectul cel mai la îndemână. Extinderea povestirii „Noapte bună, Sophie”; un roman despre ficţiune, despre pătrunderea în ficţiune. Eventual să nu mai fie o femeie personajul central, ci un bărbat.

 

1. 9. Iată şi toamna, implacabil venită.

Am observat că în romanele de succes nu lipsesc următoarele ingrediente: bogăţie (adică oameni bogaţi, de preferinţă bărbaţi), femei frumoase, iubiri terminate rău. Schema cea mai rezistentă pare a fi: un bărbat bogat sau de succes (artistic) are un amor pentru o femeie săracă şi extrem de frumoasă. Bogăţia bărbatului poate fi şi tinereţea sa. Cuplul este împiedicat să se constituie de diverse oprelişti sociale sau generate de destin. În absenţa tuturor acestor ingrediente, romanul nu poate avea decât succes de critică. În fond, este firesc. Femeia este miza, succesul e jocul. Iată „Darul lui Humboldt”. O intrigă amoroasă destul de comună este împănată cu filozofări diverse. În absenţa relaţiei amoroase între parteneri incompatibili (aşa ceva apare aproape cu necesitate în mai toate iubirile livreşti), totul s-ar prăbuşi în plictiseală şi prolixitate. De fapt, iubirea romanescă are întotdeauna structura unui eşec. Dacă iubiţii sunt fericiţi până la adânci bătrâneţe, nu intră în literatură.

În ultimele săptămâni, am repetat greşeala de a mă îndepărta (practic şi psihologic) de munca la teza de doctorat. Acum o văd ca pe ceva străin. Trebuie s-o reiau din pură încăpăţânare.

Îmi dau seama că versatilitatea mea fundamentală  trebuia folosită. Aş fi fost un bun ziarist şi, probabil, un bun poet. Se ştie însă omului îi este dat să lucreze tot timpul împotriva firii sale.

La telefon, unchiul A. a fost de-a dreptul ostil cu mine. Irinel nu va mai vedea decât cu un singur ochi. Uica A. a comentat această nenorocire în felul următor: „Ce penibil!” Orgoliul lui este nejustificat şi frizează demenţa.

Mama, cu tristeţe în glas, mi-a dat telefon. Rezultă că nu îi ajung banii.

 

6. 9. Proiectul cu un articol pe zi plus munca la teză s-a dovedit prea optimist. Neputând să-l îndeplinesc, mă aţin totuşi în urma lui, mârâind de neputinţă, dar făcând câte ceva (chiar multe, ar zice fiinţele inactive).

Marea idee: nu sunt de acord să renunţ.

Eu tind spre un sistem de viaţă cu totul coerent, fără accidente. Este foarte greu şi din cauza unor frecvente defecţiuni în compartimentul serviciilor publice.

8. 9. Ideea că un om poate fi bogat doar atunci când are şi timp, nu numai bani.

Circulă tot felul de vorbe despre noi beţe în roate băgate scriitorilor. Desfiinţări ale unor  reviste, posturi, drepturi de autor. Chiar U. S. este sub semnul întrebării. În acest timp, eu trebuie să simulez seninătatea şi să scriu înainte, despre tot felul de lucruri. Din fericire m-am obişnuit foarte bine cu situaţia de etern provizorat, bucurându-mă în special atunci când, dimineţile, constat că sunt în viaţă. Este o meserie ciudată; s-ar zice că societatea te tachinează tot timpul pentru ca tu să nu te moleşeşti şi să-ţi ascuţi mintea. Placiditatea certitudinii nu poate da naştere la literatură.

Ideea „mare”, vânturată mai nou, este că profesia de scriitor nu are motivaţie în actualitate. Oamenii trebuie să muncească, scriind doar în timpul liber. Asta nu este rău, ci doar imposibil. Este o utopie de tip chinezesc, nu prea se potriveşte spiritului european. În Asia, conceptul de literatură are alt conţinut. Acolo, se pare, locurile comune nu sunt ceva rău, ci bun, optim chiar. Un roman de tip publicistic, brutal lozincard, se poate scrie în timpul liber.

Dacă mă gândesc bine, aceste recidive proletcultiste semnifică eşecul civilizaţiei româneşti; ea nu a reuşit cu nici un chip să înţeleagă ideea simplă că arta este un lux necesar. Societăţile serioase îşi tolerează artiştii, nu-i asasinează moral.

 

9. 9. Bernard-Henry Lévy, „Testamentul lui Dumnezeu”. Statul nu trebuie „să secrete idealuri”, fiindcă se ajunge astfel la totalitarism. Autogestiunea duce la poliţism. Lévy nu zice mase, ci doar plebe, în mod dispreţuitor. Plebea este totalitarismul de jos în sus, în Cetate. Fascismul şi comunismul s-au justifidat prin instinctele joase ale maselor. Hitlerismul s-a născut roşu şi la stânga. Plebea, „aluat negativ al istoriei”, este totalitară prin esenţa ei. L. îi iubeşte pe cei curaţi şi simpli. Individul – „epavă splendidă şi inutilă”. Totalitarismul – efect al păgânismului. Hitlerismul şi comunismul sunt păgânism în acţiune. Ele sunt de fapt religii păgâne. Monroe a asemănat comunismul cu islamismul (sunt la fel de totalitare). Grecii – platitudine ontologică. Pariul etic (mod de a înfrunta totalitarismul) înseamnă dorinţa de a gândi a individului aşezat în absolut. Individul se confruntă în primul rând cu sine însuşi. Disidenţă: vizuină de subiectivitate, ceafă ţeapănă, retragere în sine pentru a căuta izvorul rezistenţei; „haiduci ai singurătăţii”. Totalitarismul este o maşină de război împotriva memoriei (maşină de război împotriva istoriei). Solitudinea orgolioasă, împotriva miturilor secretate de colectivităţi. Este de ajuns să se adune doi înşi pentru a servi puterea.

De fapt, zic eu, este poezie pură încercarea de salvare a personalităţii tradiţionale; astăzi este nevoie de o dizolvare a personalităţilor în plasma intereselor comune.

 

12. 9. Banii uşor câştigaţi, uşor sunt cheltuiţi. Improvizaţia facilă (în orice domeniu) duce la o psihologie de om uşuratic. În schimb, cine câştigă banii cu greu, capătă o concentrare asemănătoare cu seriozitatea. Acesta devine judicios. Iată un caz de aplicare a legii compensaţiei. În plus, de notat insatisfacţia de fond (ca un bâzâit de ţânţar, slab, dar persistent) audibil în conştiinţa celui cu bani uşor câştigaţi. Facilitatea câştigului duce şi la o dezorganizare a existenţei.

 

13. 9. Episod interesant, ieri. Pe la redacţie vine destul de des o fiinţă feminină de vreo treizeci de ani, destul de ştearsă. Ceva în atitudinea ei rezervată (priviri aruncate în lături, paşi calculaţi, intrări teatral-lente, gesturi supravegheate) m-a intrigat. Ieri am întrebat-o de ce este stingherită, adăugând că este o atitudine non-tupeu, cu rele consecinţe sociale. A părut că nu înţelege despre ceea ce vorbesc. După ce a plecat, mi-am dat seama de adevăr: este mironosiţă, vrea să  atragă atenţia asupra ei; probabil că in particular este libertină (ca să nu zic  târfă); seriozitatea şi reticenţa sunt simulate.

Pe de altă parte, nu-i vorbă, mi s-a întâmplat de multe ori să mă înşel în estimări de acest fel.

Aseară, film semi-melodramatic. Un fiu nu mai vrea să-şi revadă bătrâna mamă (ţărancă cu bun simţ). Fiul, gangster dezumanizat, zice: „Bătrânica din Père-Ailloux? Credeam c-a murit de mult!”

 

14. 9. Zice o prietenă: „Nu există morală în lume, fiindcă nu există sens”. Ar trebui reformulat, prin înlocuirea cuvântului sens prin consens.

 

15. 9. Ideea este să continuu. Poate l-am mai scris, aforismul lui nenea Ghiţă: „Toate trec, toate se şterg, dă-i ’nainte Goldenberg!” Iată tot de poate fi spus.

Frumoasa mea proză „Noapte bună, Sophie” va apărea peste vreo patru luni în revista Vatra.

În definitiv, de ce n-aş pierde vreo câteva nopţi cu teza de doctorat? Destul am dormit câte 8 ore şi mai bine pe noapte. Trebuie să trec la desţelenire, nu mai merge cu puţinul. Se cere un tatament şoc. Aşa este şi modern.

Posibilă replică de roman. Un bărbat o cere pe o fată de nevastă vorbindu-i cam aşa: Uite, cutare. Femeile se împart în două categorii, în curve ordinare şi în curve extraordinare. Consider că tu eşti din a doua categorie. În consecinţă, îţi cer mâna. Este genul de cerere formulată pentru a obţine un refuz. Poate că o femeie de spirit ar aprecia totuşi francheţea cinică a acestor cuvinte.

Cu scrisul este ceva ciudat. În definitiv, ce scriu şi ce public eu sunt lucruri extrem de banale, pură jurnalistică, parţial salvată de un anumit lustru al frazelor, adus de  marea rutină. Atunci de ce mă canonesc atât de mult? De ce fac, în mine însumi, atâta caz în legătură cu neputinţa de-a scrie? De neînţeles. „Celebra” mea teză de doctorat ar putea fi gata în câteva săptămâni, fără atâtea fasoane şi oftaturi de neputinţă. Dar, evident, proiectul este întotdeauna uşor de făcut.

Cred că în mine există o profundă neîncredere în literatură. O profundă inaderenţă la ea. Chiar un dispreţ. Lenea ar fi doar un reflex al acestei atitudini negative faţă de profesie. Poate că până la urmă, ca într-o căsnicie, o să ajung, dacă nu s-o iubesc, măcar s-o respect. Mă refer la literatură.

În definitiv, de ce n-aş crede în zicătoarea „Viaţa începe la patruzeci de ani”? În această seară (e doar 22,45) îmi dau seama cu câtă fantastică uşurinţă aş putea scrie un roman. Trebuie să fie realmente o fericire să scrii un roman; şi nu o muncă de îngrozitoare migălire pe manuscris. Te pomeneşti că René Girard avea dreptate când zicea că doar un roman te poate vindeca de boala ontologică.

Când scriu direct la maşină textele de proză ies mai bine, mai convingător.

 

16. 9. Ieri am discutat o oră la telefon cu D. B., fiinţa frenetică cunoscută acum vreo trei ani. Cred că boala ei este un snobism acut, violent, cumplit. Nu se poate deloc decide să fie ea însăşi. Gustă din toate, cu o repeziciune infernală. În glasul ei am decelat un anumit (fugitiv) respect pentru modul meu de a rămâne acelaşi tot timpul. Am mai înţeles din tonul ei că sunt într-o pasă bună. Femeile simt întotdeauna asta.

20. 9. O justificare a literaturii proaste: are umor involuntar. Practicanţii lecturii naive nu-şi dau seama că este proastă, cei avizaţi îi gustă umorul fără voie. Decurge de aici că orice text scris este literatură, deoarece se prevalează de nişte arhetipuri misterioase. Oricât de degradate ar apărea, acestea sunt binevenite.

 

22. 9. Defectul meu ar fi aplicarea prea brutală a unui ideal de eficienţă socială, de succes. Marii strategi ascund bine de tot ideea de succes propriu sub diferite văluri.

Am început să fac investigaţii pentru prostată. Sper să nu fie ceva rău.

Fiecare zi este o luptă, o partidă pierdută sau câştigată, nu doar sub raportul eficienţei, ci şi sub cel al stilului. Din însumarea acestor mii de episoade îţi iese existenţa.

Actul de a supravieţui nu este lipsit de cruzime.

 

24. 9. După o şedinţă de opt ore. Scriitorii par nişte copii, dar nu sunt. Pe dedesubtul şotiilor lor circulă obiective sociale foarte precise.

 

27. 9. Dintr-un film, aflu că publicistica poate deveni un viciu. Vrei să scrii despre toate. Cam aşa este.

Într-un articol apărut într-un cotidian, am formulat un frumos aforism: literatura este iubirea pentru literatură. Sugerează că literatura nu are o existenţă obiectivă.

Mama: telefon reprobativ. Îi voi trimite nişte bani.

Există viciul de a promite. Şi cel de a nu putea refuza. Interesant este cazul doamnei S. P. Ea le are pe amândouă, unite cu o mică energie.

Pe unii nu se poate conta. Ei îţi devin cei mai simpatici. Nu ai ce să le reproşezi. Este cazul doamnei de mai sus. Paroliştii sunt (devin) cumva suspecţi. Nu sunt simpatizaţi, se crede că sunt interesaţi, li se cere tot mai mult etc. Consecvenţa, ca şi moralitatea au ceva sumbru, plictisitor, monoton. În schimb, lichelismul este întotdeauna strălucitor, „briliant”, are valoare estetică, este expresiv. Decurge că oamenii cu simţ estetic îi simpatizează pe indivizii expresivi, dincolo de moralitatea lor.

Bine ar fi ca anarhica mea acumulare de informaţii din diverse domenii să ducă la nişte romane reuşite.

 

28. 9. Unii scriitori de la noi zic că nu fac partizanat politic, deoarece asta ar fi un semn de abdicare de la demnitatea profesiei. În schimb ei fac un atroce partizanat în favoarea grupului social al scriitorilor. Pentru a fi un mare scriitor este însă necesar să nu ţii cu nimeni în mod special, să fii, pe cât se poate, un demiurg lipsit de sentimente, de preferinţe. Un mare scriitor, zic eu, preferă întreaga lume.

Mă sâcâie sentimentul unei excesiv de rapide treceri a timpului. Zilele au devenit prea scurte, s-au transfomat în monedă măruntă.

Să termin teza de doctorat şi să ies tiptil din critica literară.

O ciudăţenie: pe măsură ce trece timpul, caietele mele de însemnări sunt umplute tot mai repede. Cel de faţă se va sfârşi în circa două luni de zile. Ce înseamnă asta? Că năvălesc cuvintele din mine? Că stau rău cu nervii şi am nevoie de această confesiune-defulare?  Că am apetit pentru proză? Poate este doar o exasperare, adusă de mica mea eficienţă.

 

29. 9. Sistemele tradiţionale de convieţuire presupun indivizi tari; cele moderne, stârpituri adaptate. Cei vechi, presupun, nu aveau simţul umorului prea dezvoltat. Credeau în unicitatea situaţiilor.

Dacă admitem că orice formă de viaţă este admisibilă (cu excepţia celor acuzat antisociale), atunci dispreţul unor grupuri sociale faţă de altele nu are nici-o justificare; nu există forme de viaţă superioare şi inferioare. Acestor forme li se cer doar două calităţi. Să fie coerente şi să nu fie antisociale.

30. 9. Nu e rău să scrii bine, dar acest lucru nu înseamnă cine ştie ce. Trebuie să ai suces. Cineva care scrie bine şi nu are succes este privit cu mai multă compătimire decât un veleitar.

„Convieţuirea” spirituală a scriitorilor ar fi justificată de faptul că operele literare au o paternitate incertă. Fiecare autor pune în cărţile sale ceva din ceea ce a citit în cărţile altor autori şi din ceea ce a auzit de la autorii  cunoscuţi personal. Originalitatea este deci favorizată de viaţa retrasă, fără prea dese contacte cu lumea scriitorilor. Deşi, fără îndoială, o personalitate puternică rămâne ca atare, indiferent de context. Leul  mănâncă o sută de berbeci, dar nu rămâne mai puţin leu din această pricină.

Un confrate mi-a spus: Nu pot scrie concomitent la cărţi şi la texte scurte, fiindcă ideile trec din unele în altele. Cu atât mai bine, am replicat.

Şi stai acasă tot timpul, scriind? Nu te plictiseşti? Nu, am răspuns. Aceasta este forma mea de viaţă.

 

3. 10. Dintr-o revistă sovietică de şah: „Orele merg, zilele fug, anii zboară”. Cu cât suntem mai aproape de prezent, cu atât scurgerea timpului ne apare mai imperceptibilă.

Gracián: „Fugi de îndeletnicirile care nu se bucură de consideraţie.”

 

4. 10. Ideea uneri culegeri de publicistică politică, „Confesiuni politice”.

Am un şoarece în casă. Din când în când, îi aud fâşâitul şi ronţăitul.

A persevera în ceea ce nu-ţi place duce la succes.

 

5. 10. Şoarecele m-a dezamăgit. Şi-a făcut nevoile într-un loc dintre cele mai nepotrivite.

Arta tipic bucureşteană de a te pronunţa despre probleme cu totul străine de competenţele tale.

 

7. 10. Azi m-am trezit cu febră. Cred m-am intoxicat ieri, pe când îl pulverizam pe bietul şoarece cu spray-ul pentru gândaci. Am stat minute în şir într-un nor de otravă.

Citesc, cu greutate şi blazare, nebuneasca scriere a lui C. I. Nu voi spune „zădărnicie”, fiindcă orice efort lung şi cumplit merită respect, indiferent de rezultatele lui.

Cazul lui C. I. Mă atrage, fiindcă reprezintă o extremă a luptei pentru succes literar.

Ceea ce mă nelinişteşte oarecum nu este faptul că într-o duminică, azi, nu mă caută nimeni, ci acela că marea mea solitudine nu mă deranjează absolut deloc.

Parcă zicea cineva că oamenii simpli meditează (filozofează) doar atunci când sunt bolnavi. Aşa mi se întâmplă şi mie. Doar atunci folosesc cuvintele cu seriozitate deplină, fără micul meu dispreţ secret pentru literatură.

Pe de altă parte, dacă înglobăm totul într-o luptă pentru supravieţuire şi pentru succes social, orice îmbinare de cuvinte este un discurs ce urmăreşte recunoaşterea socială a vorbitorului.

Doamna de ieri, de la televiziune. Femeie la vreo 45 – 50 de ani, vioaie şi bine păstrată, prof. univ. la Politehnică. Cum se mai pronunţa în legătură cu absolut toate lucrurile! Ce replică avea! Cum nu spunea, de fapt, decât nişte banalităţi de toată lumea cunoscute! Cu fiecare clişeu rostit, prosperitatea ei psihică se înteţea. Pare corectă definiţia nefericirii, propusă de mine. Am conceput-o ca pe o stare invers proporţională cu cantitatea de locuri comune folosite. Deci fericirea decurge din banalitate.

8. 10. A doua noapte foarte rea, cu febră şi mari frisoane.

Aseară, un film francez despre conflictul dintre generaţii. Se pare că, într-adevăr, libertatea nu se prea poate folosi la nimic. Personaj de 50 de ani (Lino Ventura) – tatăl. Fiică de 19. Mama fiicei reapare după 10 ani de absenţă spre a îmbătrâni alături de soţul său. Impresie netă de lume unde totul se face în trecere – un fel de a trăi publicistic, adică din impulsuri scurte şi superficiale, de la o clipă la alta, fără nici-o  aprofundare. E plăcut, pe de altă parte. Aşa pare a fi.

În acelaşi film sugestia modului nonraţional (emoţional) de a fi al femeilor. Deciziile lor sunt ciudate, de neînţeles. Există şi o metaforă. De zece ani, femeia stă cu un englez. Acesta preferă un  vin vechi. Ea nu apreciază aşa ceva, se simte fericită când bea un vin obişnuit, cu soţul ei regăsit.

Sfârşitul literaturii ar deriva din faptul că experienţele individuale au devenit lipsite de interes în ziua de azi.

Întotdeauna, alături de textele reale, puse pe hârtie, în conştiinţă îmi apar umbrele unor texte mult mai frumoase…

Vechea şi persistenta tentaţie pentru trăirea unor existenţe străine.

Dacă bătrâneţea este mai reuşită în doi. Probabil că da, femeile fiind nişte virtuale surori de caritate.

11. 10. Stările de negativitate, îmi spune o prietenă, trebuie să le consumi simulând acţiuni pozitive; mai devreme sau mai târziu, ele se încheie. Unii scriitori, atunci când nu au chef de scris, copiază texte din autorii lor preferaţi.

Despre diferenţele dintre profesioniştii şi diletanţii vieţii. Unii oameni trăiesc „de performanţă”, alţii sunt amatori, se distrează. Ca în sport. Cum este mai bine? Depinde de gustul omului. Se pare însă că reprezentanţii celor două categorii trebuie să trăiască în „ligi” separate, ei nu au ce sport practica împreună.

 

12. 10. O cumplită oboseală mă sfărâmă. Este ceva de groază.

Când nu fac nici un fel de gimnastică, simt cum bunul simţ mă părăseşte.

În condiţii de nevroză astenică sistemul meu de viaţă se prăbuşeşte; nu pot exista în regim de nonacţiune. Ori acţionezi, ori ai vicii. O a treia posibilitate pare a nu exista.

Un film grecesc. Ţăranii se simt foarte bine, fiindcă au un sistem de viaţă constituit şi acceptat ca atare.

 

13. 10. Aforism comercial: cu cât sunt mai mulţi intermediari, cu atât se cheltuiesc bani mai mulţi. Un exemplu sunt relaţiile mele cu o anumită editură. Doi intermediari mă cam exploatează.

Ideea că drumul în Rusia va schimba cumva lucrurile, în viaţa mea. Iată o iluzie nutrită de toţi călătorii. Omul cu adevărat mare stă pe loc şi se consolidează. Această ultimă frază exprimă o mentalitate tipică de Rac.

Doar o industrie (a scrisului) ar mai putea schimba modul meu de viaţă.

A sosit Irinel, mult înviorată de voiajul şi sejurul în Occident. Zice că nemţii sunt nişte roboţi corecţi.

Din analizele mele a rezultat că ideea de a scrie un articol pe zi fără neglijarea altor preocupări literare poate fi concretizată doar prin texte de tip jurnalistic de cel mult 2 file unul, pe teme civice sau moraliste. Din genul acesta am publicat vreo zece până acum, pe pagina întâi a unor publicaţii diverse.

 

14. 10. Sistemul meu este handicapat de faptul că forţa mea de muncă nu este prea mare. Este chiar sub medie, aş zice. Suplinesc această deficienţă în diverse feluri: concentrare maximă pe scurte perioade de timp; „rumegarea” diferitelor subiecte în toate ocaziile posibile; abordarea unor texte relativ facil de confecţionat, în principiu. Ar mai fi de adăugat: sistem bine organizat şi spirite ajutătoare (secretară). Acestea din urmă sunt cel mai greu de realizat pentru că presupun bani, investiţii.

Iată, for amusement only, ce mi-ar trebui: un casetofon cu destule casete (pentru dictat); o  stenodactilografă; o menajeră, pentru treburile casnice. Totul ar costa veo 5000 lei pe lună… În felul acesta aş reuşi să scriu vreo 200 pagini pe lună, ce înseamnă 20.000 lei. Lucruri aparent fanteziste, dar de fapt realizabile.

 

18. 10. Interesant cum scriitorii combat tot timpul, prin viu grai, în vederea creării propriului lor mit. Se pare că asta este foarte important pentru obţinerea succesului. Cineva îmi relata cum  în 1967 un critic (bine cotat azi) a scris despre o carte semnată de el însuşi că aparţine unui poet comparabil doar cu Arghezi. Textul acesta elogios nu a fost publicat, dar ar putea fi eventual regăsit undeva. Dacă spui tot timpul că eşti un geniu sfârşeşti prin a fi crezut? Se pare că da.

Am ascultat simfonia „Manfred” de Ceaikovski. Mi s-a părut că exprimă toată durerea din lume.

19. 10. Fac foarte multe lucruri „pe metru pătrat”. Nu cred că este bine, dar altfel nu se poate.

Am publicat un articol destul de lung în „România literară”. Este un fragment din teza de doctorat. Câteva bucăţi din el se află la cel mai înalt nivel.

Este foarte plăcut să nu renunţi la propriile tale planuri.

 

20. 10. Azi trece mama prin Bucureşti, în drum spre Amara. Merge la băi. Plec s-o întâmpin la gară.

Întâlnire cu o doamnă cândva mie destinată de către unchiul Aurel, azi măritată. Nu este ceea ce se cheamă o femeie frumosă, dar pare în putere, nu-i lipseşte nimic. Discutând banalităţi cu ea, mi-am dat seama că orgoliul mi-a slăbit, sunt tot mai pregătit pentru diverse concesii. Am ajuns oare în punctul unde tot ce nu înseamnă supravieţuire nu mai este important pentru mine? Dacă e aşa, este destul de trist.

 

23. 10. Inocentă muzică din Maramureş.

Totul în trecere. Destinul m-a silit să lupt sub această deviză. Păcat.

Mâine plec în URSS. Sper să fie interesant şi eu să nu fiu prea bolnav. De vreo cîteva zile nu mă simt bine, în ciuda vieţii mele ultraraţionale (sub aspect exterior).

Îndeplinesc treburi casnice. Am căpătat o tristă dexteritate în privinţa lor.

3. 11. Întoarcere (aseară) din URSS. Multe întâmplări. Le-am relatat într-un jurnal scris cu enorme eforturi. Acest jurnal este de fapt o carte.

Ajuns în Bucureşti (nu pot spune „acasă”, celibatarii nu au acest sentiment) simt cum un dezastru pluteşte deasupra mea. Trebuie luat totul de la capăt, cu disperare. Nu există scăpare. Voi relua deci, pentru vreo două săptămâni, munca la teza de doctorat.

Cred că niciodată n-am fost atât de furibund în ale scrisului ca în această călătorie. Am recitit paginile jurnalului meu moscovit (o carte întreagă; de fapt, o cărţulie). În cea mai mare parte, sunt impecabile.

4. 11. Un om singur, ca mine, nu are dreptul la momente de slăbiciune. Acesta este un dezavantaj destul de mare. I se dezvoltă o psihologie de mercenar. Alt lucru rău.

I-am telefonat azi unei amice, pentru a-i cere relaţii despre o piesă de Tennesse Williams. Formidabila ei ostilitate faţă de mine, destul de greu, dar nu imposibil de înţeles.

Îmi întrevăd un viitor de performanţe realizate în singurătate.

Pentru magnetofonul reţinut la vamă va trebui să plătesc vreo 700 de lei. Boτ τak!

O bătrână rusoaică locuieşte în blocul meu. Vorbeşte limba română într-un mod formidabil. Conversaţie scurtă cu ea. Sondajul ei în legătură cu cunoştinţele mele de limbă rusă. M-am avântat, arătând curajul ignorantului.

Călătoria m-a îmbătrânit cu… Cu cât să zic? Am fost parcă într-o maşină a timpului. Corori din ea cu totul stors de puteri.

Am propus cândva un aforism bun. Îl repet. Singurul lucru serios este oboseala, din punct de vedere existenţial. Pentru De Gaulle, moartea era un simplu accident. Spun şi eu că nu mă tem de moarte, dar mă tem de oboseală.

Până la urmă voi deveni un vicios al scrisului zilnic.

Tentaţia plonjării în existenţe deosebite de cea previzibilă. Astfel anii vieţii se consumă foarte repede. Alternativă. Consolidarea într-o variantă previzibilă. Mulţi oameni o preferă pe a doua. Aventura spirituală (sau materială), te ajută să trăieşti, practic, mai multe existenţe, dar este periculoasă.

 

7. 11. Ideea de a face abstracţie de propria sănătate. Ăsta ar fi ultimul stadiu. Dezumanizarea necesară. În fond, defecţiunile trupului sunt trepte spre spiritualizare. Unii colegi de breaslă ai mei se distrug cu bună ştiinţă. Ştiu ei ce fac. Cine scrie literatură fără să-şi distrugă trupul este un retor sau un avocat.

 

8. 11. Ceva nou să vină, indiferent dacă bun sau rău. Dacă nu va veni, îl voi face eu să vină.

 

9. 11. De fapt, astăzi n-am nimic de scris (faptul că sunt bolnav n-are importanţă). Scrisul în acest jurnal are însă efecte oarecum calmante asupra mea.

 

10. 11. Cunoaşte-ţi principalul defect! zice înţeleptul. Eu, unul, mi-l cunosc: vulnerabilitatea.

O complicată stare de nervozitate, ca un zgomot de fond, cu o semnificaţie clară: neputinţă.

Ideală ar fi precizarea proiectelor, deocamdată imposibilă.

Cărţi predate: „Eseuri” („C. R.”), „Balaban…” („Dacia”), „Lumea lui…” („Albatros”).

Cărţi în lucru: „M. P.”, „Cuvintele…”.

Cărţi proiectate: „File de carnet”, Kagarliţki (traducere).

Singurul remediu este obţinerea cu orice preţ a unei stări de calm. În acest sens ar fi de făcut: a lucra la teza de doctorat, întins; a trata bolile; a face yoga mai susţinut decât până acum; a nu mai vorbi atât de mult.

Discutând cu o amică la telefon, am aflat că aş fi totuşi în planul de la „Albatros”. Asta ar fi ceva bun, de natură să-mi aducă un oarecare, trecător, calm. Mi se cuvine succesul literar, fiindcă nu am nimic altceva. Absolut nimic, nici fericire, nici satisfacţie, nici sănătate, nici imbecilitate, nici tinereţe, nici bogăţie, nici inconştienţă. Voi face literatură. Nu întrevăd nimic altceva.

Seara, adaug. Cartea este în plan, dar la rezervă. Ceea ce este ceva simbolic. Astfel am două cărţi ca rezerve de plan. O dublă ironie a întâmplării.

 

11. 11. Aseară, cu magnetofonul la reparat. La prietenul unui prieten. Un amic al acestuia din urmă – inginer electronist. Figură memorabilă, genul de om foarte bun la suflet. Toţi îl iubesc şi îl înşală, inclusiv propria nevastă. Ochelari cu multe dioptrii, nimic ascuns. Aer neglijent, părăginit, nici o femeie nu are grijă de un asemenea om, îţi vine să zici,  neras, cumva nespălat, degete lungi şi subţiri, de intelectual. Mi-a plăcut de el. Cu aerul lui de victimă, el câştigă partida vieţii, fiindcă nu vrea mare lucru pentru el însuşi.

Suferinţă – spiritualizare -expresivitate. Asta ar fi succesiunea, spusă de o prietenă inteligentă (L. C.).

Totul se leagă de admiterea ideii că fericirea este un acord durabil cu locurile comune ale limbajului şi ale existenţei.

Cele două tipuri fundamentale de suferinţă (sugerate de L. C.), ar corespunde tipului uman dominat de fizic şi respectiv, de intelect. Tipul fizic s-ar spiritualiza prin suferinţă fizică (răniri, boli, umilinţe, vicii). Tipul intelectual ar suferi mai subtil, datorită, adaug eu, unei înclinaţii spre ratarea în viaţa practică.

Preferinţa pentru sport a oamenilor de azi ar exprima nevoia de conflict (chiar trăit de alţii) şi impulsul spre agresivitate. Frenezie – publicistică; calm – literatură.

Autenticitatea ar da seninătate, contrar teoriei despre locurile comune asumate.

12. 11. Cea mai perfecţionată  viaţă în ficţiune ar fi scrierea unui roman. Am de altfel presimţirea că doar aşa ceva m-ar scoate din nevroză.

Doctoratul, iată ce mă roade. Nu pot să-l abandonez. Nu sunt în stare de un asemenea pas măreţ şi justificat din aproape toate punctele de vedere. Să opresc publicistica, iată ce s-ar impune.

Este o chestiune de destin, zic eu. Dacă voi avea suficientă energie, dacă va fi pace, dacă nu voi muri, dacă voi reuşi să-mi simplific şi mai mult existenţa. Pentru a realiza tot mi-am propus, ar trebui să duc o viaţă planificată  până la ultimele amănunte. Teoretic, o asemenea existenţă nu este imposibilă. Primul pas ar fi eliminarea tuturor relaţiilor intime cu femei, precum se spune că ar fi procedat Petrarca.

Din „Imposibila întoarcere” de Marin Preda: „Mi-am dat atunci seama de umilinţele pe care trebuie să le îndure cel care este pe nedrept printre ultimii într-o profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. El nu are cuvânt, chiar dacă îşi dă seama că se află în posesia adevărului. El nu e auzit chiar dacă se exprimă. Nu-l crede nimeni, sau zice că a auzit şi el asta de undeva. El nu există, e un simplu fiugurant, condamnat să asiste neputincios, strivit de împrejurări sau de demonul său interior, la spectacolul afirmării celorlalţi.” Aceste cuvinte magistrale mi se potrivesc şi mie, într-o oarecare măsură. Jocul nu este însă terminat.

„Va fi povestea unei mediocrităţi…” Iată cuvintele de început ale romanului meu. Mă gândesc la acest roman ca la o izbăvire, singura cu putinţă.

De teroarea moderată resimţită actualmente nu voi scăpa decât trecând la o organizare ca şi cazonă a existenţei mele. Marea realizare ar fi renunţarea la ideea de a mă căsători.

Sunt sau nu un damnat? Iată întrebarea.

De câte ori m-am decis până acum să trec la reforme… Adevărul este însă că nici un eşec în această privinţă n-a fost total, ceva s-a adăugat, s-a stratificat.

13. 11. Neplăceri latente la redcţie, unde nu cred că mă simpatizează cineva. Nefiind un om de gaşcă, fiind eminamente pe cont propriu, poate că sunt un scriitor. Nu mă am decât pe mine însumi.

Înţeleg apropierea, din gândirea lui Marin Preda, între ţăran şi scriitor. Amândoi sunt nişte indivizi „pe cont propriu”. Nu au vocaţia colaborării. Sunt nişte meseriaşi, nişte artizani,  lucrează acasă la ei. Într-o lume a colaborării, precum cea de azi, ei au tot mai puţin loc. Deci apropierea dintre tatăl lui Marin Preda şi fiul său nu este un caz particular, are o latură obiectivă. Mentalităţile celor două categorii au ceva analog. Iată de ce este mai uşor să devii scriitor din ţăran, dar mai greu din muncitor. Lucrurile se leagă, în mintea mea. Literatura nu va dispărea când nu vor mai exista fii de ţărani sau de burghezi, dar va căpăta o tot mai accentuată notă comercială. Nu e rău, dar este destul de trist. Marin Preda simte aceste lucruri în „Imposibila întoarcere”.

Bizara diferenţă între a scrie literatură şi a trăi între literaţi.

 

17. 11. A murit Eugen Seceleanu, 39, om ciudat, autor al unui strălucit roman umoristic, „Eternitate locală”. A murit subit, în somn, se spune. Deţinea atât de mult umor acest om, încât nu putea fi decât foarte necăjit. Avea un zâmbet înfiorător de trist. S-ar zice că presimţea ceva. Avea, apoi, un mod de a trăi în dispreţul propriei sale persoane fizice, impresionant. Din multe dintre atitudinile sale reieşea că-i este o scârbă metafizică de lumea unde a nimerit (nu lumea socială, ci lumea ca idee, ca entitate). Se poate spune că a fost ucis de prea mult simţ al umorului. Era, ca oricine, capabil şi de anumite mârşăvii, dar asta nu înseamnă nimic. Făcea şi el, ca toată lumea, anumite gesturi ale supravieţuirii sociale.

Am avut şocanta revelaţie că nu numai moda vestimentară este este schimbătoare, dar şi expresiile feţelor. Fără să-mi dau la început seama unde este cheia, am observat că între expresiile faciale ale  fetelor din Bucureşti şi Moscova există ceva deosebit, peste toate amănuntele individualizatoare. La Bucureşti se poartă feţele impenetrabile, chiar încruntate, în orice caz lipsite de orice semne de emotivitate. Privirile acestor fete sunt, cu necesitate, inexpresive, nu exprimă nici-o trăire, nici-o opinie, nimic. La Moscova, fetele erau mai puţin „elaborate”, priveau cu interes, fără morgă, cam cum se uită la noi fetele din micile oraşe de provincie (dacă nu cumva s-au modernizat şi ele). Asta nu înseamnă că româncele n-au suflet. Dimpotrivă. Numai că, pe căile unei contagiuni imposibil de priceput pentru mine, ele au devenit, pe stradă, impenetrabile, arătând abstragerea unor fiinţe  ori foarte ocupate, ori foarte sus puse în cine ştie ce ierarhie. Şi-au retuşat naturaleţea! Asta este ceva rău, după părerea mea.

Aşteptând autobuzul, m-a surprins extraordinare expresie de blândeţe scrisă pe faţa unei fete. Împreună cu însoţitoarea ei, s-au urcat în autobuzul meu. Privind-o, mi-am dat seama că expresia de blândeţe, de duioşie chiar, provine dintr-o conformaţie specială a gurii. Buza de sus fiind prea scurtă, dinţii frumoşi se dezveleau tot timpul. Pe de altă parte, instinctiv, fata încerca să-şi acopere dantura. Din întinderea în jos a buzei superioare provenea expresia de blândeţe!

Ostilitate surdă la redacţie.

Planuri de luptă ascetică pentru încheierea tezei de doctorat.

Este adevărat, publicistica se scrie uşor, repede; se iau bani mulţi, fără bătaie de cap. Ce se câştigă pe plan material se pierde însă pe plan psihic; omul capătă o psihologie de improvizator frenetic; el cheltuieşte cu neglijenţă banii obţinuţi; el îşi cheltuieşte tot atât de neglijent şi zilele.

 

18. 11. În această dimineaţă de duminică, stând silnic la masă şi făcând eforturi de a gândi la lucruri neinteresante pentru mine, luptându-mă să scriu coerent. Eforturile acestea de zi cu zi nu pot duce la nimic bun.

Morala: să facem toate lucrurile la timpul lor, dacă putem.

Pe de altă parte, omul este mai degrabă o fiinţă paradoxală decât una logică. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă aşez la masa de scris fără nici cea mai mică idee în minte, având senzaţia unui cap umplut cu gelatină, pentru ca după un timp, tot înşirând fraze stupide sau doar plate, să încep să mă înviorez şi treaba să meargă din ce în ce mai bine. În fond, totul este să rezişti un timp la marea tentaţie de te risipi în lucruri mărunte, discontinue, precum jurnalul de faţă.

Jurnalul acesta atestă preferinţa mea pentru fragmentarism şi digresiune. Astfel s-ar explica şi eşecurile mele la şah (interesul pentru partidă scade şi apar greşeli).

De la o anumită vârstă, omul nu mai asimilează. El va jongla până la moarte cu ce are deja.

Marea performanţă ar fi asumarea deplină a statutului de om singur. Viaţa mea ar deveni astfel foarte simplă.

A arunca şi ultimul lest, pentru a împiedica prăbuşirea balonului.

 

22. 11. Marea rezolvare ar fi ca omul să nu lase lucruri neterminate în urma sa. Astfel ar dispărea senzaţia de sufocare, (tipică pentru ceea ce nu mi se pare impropriu să numesc existenţele de tip publicistic), precum şi cea de frenezie, de ucidere neglijentă a zilelor.

Poem prozaic

 

Nimic altceva decât

un joc neglijent şi crud.

Nimic altceva decât

o suav-elegantă bătaie de joc.

 

O lecţie de tandră nepăsare

dată unui provincial naiv.

 

Thank you, ma’am!

 

Urmează varianta ameliorată.

 

Epitaf

 

N-a fost decât

Un joc neglijent şi sterp,

o lungă nepăsare (tandră).

 

25. 11. Filmul „Clipa” – atât de prizat oficial pentru că propune un mit al activistului de partid luminat. El impresionează însă şi în sine, ca orice mitologie corect articulată.

Eroismul oamenilor singuri; abrutizarea lor. Intransigenţa lor se măreşte fără întrerupere.

A treia variantă:

 

Epitaf

 

N-a fost decât

un joc neglijent şi sterp,

o nepăsare amabilă.

 

Este mai bună. Sună a poezie de dragoste. Dacă înlocuim ultimul cuvânt, devine o poezie cu referire la problema existenţei umane. De pildă:

 

Epitaf

 

N-a fost decât

un joc neglijent şi sterp,

o lungă nepăsare.

 

În această formă se potriveşte de minune propriei mele vieţi.

Singura soluţie pentru terminarea tezei este oprirea tututor scurgerilor de energie, închiderea tuturor robinetelor. N-am de ales. Fără publicistică, fără distracţii, telefoane, şah, cafele. Telefon închis.

Structura rateurilor mele în materie de auto-organizare: totdeauna găsesc un pretext pentru a nu lucra serios la un singur lucru, până la finisarea deplină a acestuia. Mai apare şi o nesăbuită dorinţă de câştiguri băneşti imediate.

29. 11. Tragicomedia ziariştilor. De fapt, ei nu se pricep la nimic.

Întâlnire cu D. B., extrem de stranie fiinţă. Ea învaţă limbi moarte (ebraică, sanscrită) şi altele. Asta după ce s-a culcat cu cât mai mulţi posibil oameni interesanţi din ţară şi de peste hotare. A început să vorbească frumos despre realizarea în spirit a indivizilor. Caută un bărbat aflat mai sus decât ea pe scara perfecţionării spirituale.  Apare însă întrebarea dacă nu cumva această intensivă perfecţionare  practicată de ea (prin ingurgitarea furibundă de trăiri şi semne) nu i-a deteriorat fiinţa într-un mod grav. Oricum ar fi, ea rămâne o persoană cu totul deosebită. Snobismul ei este cristalin, dus dincolo de orice închipuire. Există o contradicţie în modul ei de a vedea lucrurile. Pura spiritualizare ar presupune o totală desprindere de practica socială; or, D. B. este o rafinată mondenă, are cultul relaţiilor sociale, are o patimă pentru oamenii interesanţi. Când i-am apus că spiritualizarea şi cultura sunt pentru ea nişte adjuvanţi în lupta pentru succes prozaic, a căzut pe gânduri.

1. 12. Ziaristul este reprezentativ pentru o categorie de oameni. Aceştia simulează trăiri ori reflecţii. Jurnalistul are o spoială din toate. Pare politician, filozof, scriitor, om de ştiinţă. Nu se pricepe, de fapt, decât la înnădirea locurilor comune şi la imaginarea unor găselniţe spirituale, şocante pentru câteva minute.

Lecturi din „Salambô” de Flaubert. Gozavă pasiune pentru detalii. Documentarea a durat ani în şir. Descrieri ce amintesc de un film documentar. În rest, nimic deosebit. Poate doar o muzicalitate a frazelor perfecte.

 

3. 12. Un film american despre tinerii crescuţi de părinţi adoptivi. Ei fac o obsesie din descoperirea părinţilor biologici. Îi găsesc şi constată că sunt nişte străini pentru ei. Văd aici o dorinţă de a pătrunde în scenarii străine de destinul tău.

Autorii fără vocaţie literară se autopedepsesc, în cele din urmă. Scrisul, cizelarea le devin un chin, o zilnică damnare. Ei merg înainte din tenacitate orgolioasă sau dispar cu cozile între picioare, umiliţi. Te pomeneşti că şi eu fac parte din această categorie de damnaţi.

Oricine poate să devină „scriitor” dacă este suficient de tenace. Pe de altă parte, poate că sunt un naiv când cred că toţi suferă la fel din cauza imperfecţiunii.

 

5. 12. Îmi place să cred că sunt un avion mare. Trebuie să ating altitudinea şi viteza de croazieră, pentru a da maximum de randament.

Azi de dimineaţă  m-am dus să cumpăr un ziar unde îmi apăruse un text. Am observat, cu o plăcută nelinişte, luna plină, suspendată deasupra norilor şi blocurilor. Era ziuă, luna era albicioasă, având culoarea norilor. O clipă, am avut nostalgia unei alte lumi.

6. 12. Presiunea exercitată de societate asupra indivizilor, împingând la conformare. La radio, o stupidă melodie de muzică uşoară. O voce de bărbat zicea că nu are nevoie de iubire. Astfel va obţine tihnă. Intervenea o voce de femeie spunea că iubirea este necesară. În final cei doi repetau „te iubesc”. Nimic de zis. De aici decurge aforimul următor. Fericirea prescrisă este direct proporţională cu numărul locurilor comune admise şi trăite. Mă repet, ce-i drept.

Obligat să revin, în vechiul şi răul meu stil de cârpaci-publicist, asupra jurnalului de călătorie. Anumite ticuri verbale pot fi eliminate fără mari eforturi.

 

7. 12. Nebunia curată (prostia) de a te apuca de un lucru înainte de terminarea celui precedent.

Metafora avionului mare. Doar el, foarte sus, cu mult combustibil, ajunge departe.

Adesea simt cum mă bântuie modestia, ca o gripă.

13. 12. Fricţiuni în legătură cu un text de critică, dat la o revistă. Ei îl schilodesc, eu fac corecturi, timpul se pierde.

Trebuie să renunţ la publicistică până termin teza. Simt cum devin ridicol scriind atât despre această teză.

Aseară, vizită la nişte nemţi (saşi) agreabili şi norocoşi.

Doar o muncă neîntreruptă la acelaşi obiectiv poate duce la apariţia pasiunii pentru respectiva muncă, aşa cred.

Să mă feresc cu îndârjire de tot ce mă poate parazita. Doar astfel voi putea ajunge la o stare optimă pentru scris.

Există două mentalităţi şi două psihologii diferite: a publicistului şi a poetului. Este o mare eroare strategică iluzia că ar putea coexista. Realitatea arată că ele nu pot decât să se bruieze reciproc. Publicistica inoculează tot timpul superficialitate şi înclinare spre manipularea facilă a unor locuri comune. Literatura (poezia) tinde să transforme publicistica în eseistică. În plus, publicistica presupune multe manevre tehnice: dctilografiere, corectare, ducere la redacţii, scurtare, telefoane ulterioare, urmărirea publicaţiilor respective, atenţie la interesele diferitelor grupuri, pentru evitarea unor gafe. Treburi meschine, jalnice, nici măcar prea profitabile.

 

17. 12. Feţele celibatarilor bătrâni au o împietrire specifică; ea se datorează lipsei duioşiei dintre sentimentele lor. Expresiile duioşiei se produc printr-o relaxare a muşchilor feţei; aceasta duce, cu timpul, la o înmuiere a expresiei generale a feţei.

Mă aflu, de data aceasta, într-o pasă bună.  Dacă mă ţine o lună de zile, termin cu uşurinţă teza de doctorat.

Dacă eşti silit să faci lucruri dezagreabile, cel puţin fă doar unul singur, obişnuindu-te cu el, aprofundându-i neplăcerea până la a o dizolva.

 

21. 12. Reversul teoriei de mai sus. A scrie literatură – o certă formă de nefericire. A face publicistică – formă de fericire, dacă nu este confundată cu literatura, dacă este făcută cu un fals patos avocăţesc, cu pierderea identităţii proprii, cu modesta scufundare în marea locurilor comune. Marea suferinţă – a te afla între aceste două ipostaze contrarii.

 

22. 12. Într-un mod incredibil,  mă pomenesc angrenat pe panta potrivnică muncii intelectuale. Pe nesimţite, din aproape în aproape. Cunosc antidotul: meditaţia, asceza şi munca. Sună găunos, dar exprimă adevărul

Tragicomedia proiectelor făcute de bucureştenii când se întâlnesc întâmplător, pe stradă: vizite, excursii împreună. Nimic nu se realizează.

Promisiuni pentru „Balaban şi statuia”. Ar fi în planul pentru 1981.

Frumos ar fi ca viaţa de muncă să nu-mi usuce sufletul.

Azi sunt circa trei săptămâni de când nu mai beau cafele şi ceaiuri. Efectele sunt bune.

Viaţa unui literat profesionalizat se arată a fi mai dură decât îmi închipuiam.

Concertul nr. 4 pentru pian de Beethoven, la televizor. Solist: Heinrich Gulda. Figura ciudată a acestui pianist, ticurile lui, grimasele, ţinuta urâtă (parcă era cocoşat), gesturile lui modeste la terminarea concertului. Mi-a plăcut foarte mult acest om.

 

24. 12. Seninătatea mea din aceste zile ar veni din depăşirea istovitoarelor ezitări. Am folosit un truc. Am decis să nu mă mai ridic de la masă câteva reprize a câte două ore, în fiecare zi. Şi nici să nu mă apuc de altceva în afară de lucrarea respectivă. Uneori, la începutul unei reprize, cum am mai scris, mă simt golit de idei şi de puteri; mă încăpăţânez să scriu, nu ies decât nişte inepţii; pe parcurs însă, destul de repede, se petrece ceva, se pune un mecanism în mişcare; îmi găsesc cuvintele din ce în ce mai bine. Poate că ar trebui, având în vedere acestre mecanism de declanşare întârziată, să lungesc reprizele de lucru la trei ore.

De Revelion m-a invitat vărul A., cel cu silvicultura, să merg la o cabană de vânătoare. Sper că nu voi muri de plictiseală.

25. 12. Crăciun, în deplină singurătate. Sunt totuşi sub stăpânirea unei neaşteptate seninătăţi. Ea provine, este aproape sigur, de la faptul că în aceste zile am lucrat mult. Ăsta o fi remediul, panaceul.

Progrese la teză. Orice s-ar spune, publicistica este deprimantă. Munca la un roman trebuie să fie, mă gândesc, ceva extraordinar de plăcut. Mă tentează tot soiul de autoperfecţionări; din păcare, practicarea lor mă scoate tot mai mult din circuitul, hai să zic, monden.

 

26. 12. Greutatea începe, în mod evident, atunci când ceri ceva altcuiva decât ţie însuţi. Dintr-o dată, lucrurile devin neclare, imposibile, himerice. Marea realizare este deci aceea de a nu pretinde decât de la tine însuţi. Dar omul politic, conducătorul? El are nevoie de calitatea contrară. Eu aş avea, prin urmare, un mod interior de filozof.

Adevărul meu – iată la ce trebuie să ajung.

Viaţa mea ar trebui să aibă o structură de pendul. Acesta se mişcă încet între trăire şi literatură. Tot aşa, până la sfârşit.

1980

 

7. 1. După un drum lung, revenit la Bucureşti. Mai întâi, la Slatina. Drum cu trenul, împreună cu D., persoană obositoare. Mă contrazicea tot timpul, chiar şi când nu era cazul.

Alte personaje reale. I. D., inginer silvic cu venituri mari. Soţia sa, A., ingineră frumoasă, de o prostie proaspătă. Conflictele lor. Supărările ei de femeie bună la pat, conştientă că este  indispensabilă. Mârâiturile lui, indignările ei scurte şi imperioase. M. P., om fără şcoală, cu priviri de drogat, vorbele lui despre pictură şi artă, incoerente, atingând totuşi de câteva ori câte o mare idee. Soţia sa, O., frumuseţe neverosimilă, unită cu un suflet de servă elegantă, fără personalitate, ochii ei uimitor de frumoşi, privirile lor aflate dincolo de inteligenţă. Vărul meu, A., băutor înverşunat, influenţat în bine de către soţia sa; rosteşte câteva vorbe de spirit; descoperă plăcerea de a descrie propriile sale trăiri; amabilitatea lui de băiat bun; bând cu tot felul de oameni, el a învăţat relativităţile vieţii. Soţia sa, A., deosebit de inteligentă, cu o înclinaţie irezistibilă spre comicării; talent de comediantă.

 

9. 1. Timpul – adversar tot mai perfid. Acum, cu tot lestul aruncat, sunt în măsură să-i fac faţă.

Progrese cu teza de doctorat. Acest Marin Preda nu este un prea mare scriitor. Are însă meritul de a fi conform cu sine, de a nu simula. Are doar snobismul scuzabil al culturii livreşti, dar până la urmă şi de acesta se detaşează.

 

10. 1. Alte personaje de la Revelion. M. P., barbă lungă şi mari declaraţii prosovietice. Mai întâi, explozie de veselie şi exuberanţă, apoi cădere fizică (stomac sau ficat), ieşire din circulaţie. Soţia sa, L., lucrează la o ambasadă, urâţică, devenită brusc frumoasă la beţie; pupături în public cu soţul său. Fiul lor învaţă la o şcoală germană, adorabil. B., inginer ocupat în comerţul exterior, maşină, apartament central în Braşov, om bine situat, cu o veselie strepezită, ca şi cum ceva l-ar deranja, în mod discret, tot timpul. Soţia lui, extraordinar de calmă, cu calităţi fizice invizibile la prima vedere, placidă, doarme tot timpul. Copilul gazdelor, robust, fără fasoane. Sora lui, patru sau cinci ani, sănătoasă, brunetă, cu un aer semitic; plânsul ei formidabil după ce a ciupit-o gâscanul; abţinerea ei de la a face teatru, plâns exprimând strict  durerea, nu pentru a obţine compasiunea cuiva. Bunicul, tatăl gazdei, om la 60 de ani, constatând erodarea gospodăriei lui, cu o detaşare de sociolog. Nu este rău nici în socialism, spuneau privirile lui de tată cu doi fii bine situaţi.

Plimbarea mea matinală din dimineaţa plecării, când mi-am imaginat un roman de iubire tragică, desfăşurat în cele trei zile ale şederii noastre acolo. Protagonistul murind împuşcat din greşeală, de un glonte rătăcit, într-o dimineaţă clară, cu cerul de sticlă, tivit la orizont cu purpuriu. Căderea lui lentă pe zăpada întărită de ger, imaginile de rememorare a vieţii proprii, gândurile lui rarefiate, întunericul, ca în seara când am avut o criză de inimă, în adolescenţă, văzând cum luminile străzii se sting treptat, ca la teatru, iar eu mă simt alunecând lent într-un jos incert sau mai degrabă mă rarefiez şi dispar ca un nor.

Plimbare la conacul Titulescu; sentimentul că lipseşte un câine şi privirile devotate ale acestuia.

Discuţie cu L. despre viaţa de tip publicistic şi cea de tip romanesc. Orăşenii ar fi publicişti înnăscuţi, cu elanurile lor scurte,  agilitatea lor superficială şi  ingeniozităţile lor găunoase. Ţărani, trăind unitar şi profund, au o viaţă unică; scriu un singur roman toată viaţa lor.

Constatatea înrudirilor dintre  lucruri, uimitoare calitate a spiritului.

Impresii de la ziua doamnei O. Diverse persoane de sex feminin, necăjite, în fond. Fiecare cu o defecţiune în viaţa ei personală. Cutare, divorţată, cutare trăindu-şi propria viaţă, la fel ca şi soţul ei. Dansuri de batjocorire a ideii de dans; parodie de întâlnire între prieteni; discuţii sterpe; albumul Dali, incredibil. G., venită de departe pentru a-şi etala nonşalanţa şi tâmpenia. Calmul ei de vacă sacră. Cearcănele ei mari. Genul ei de ventuză animată. Generala neglijenţă a tuturor, în primul rând faţă de ei înşişi. Seară – parodie de sărbătoare.

Ideea de a scrie doar pentru bani, de a face o risipă calculată de ingeniozitate, nepunând nimic din tine însuţi. Un roman „calculat”, irezistibil, gros.

 

14. 1. „Toamna patriarhului” de Gabriel García Márques – un lung poem, strălucită operă poetică ce are a se comunica doar pe sine. Stilul său l-aş numi al preaplinului. Impresia de fiecare clipă este de tensiune, de lichid preţios scurs fără întrerupere peste marginile unui bazin alimentat de un izvor subteran. Simt oare prozatorii de profesie umilinţă în faţa unei cărţi luxuriante ca însăşi natura? Poate că nu, privind-o ca pe o ciudăţenie, ca pe o operă de virtuozitate stearpă.

Zborul meu asimptotic către o improbabilă întâlnire cu marea literatură. Nu sunt sigur că această întâlnire se va produce.

 

17. 1. Zilele – fulgerător. Avansez cu disperat-senină tenacitate spre finalul tezei de doctorat. Ultima mea iluzie va fi vocaţia pentru proză. Pe de altă parte, îmi amintesc că am scris cu  extraordinară uşurinţă prozele aflate la editură, în hibernare.

Va urma o perioadă fericită de proză. De unde vor venii banii? Din reportaje, din scurte eseuri pe teme politice, din cărţile (cinci) depuse în diferite edituri, însumând 1100 pagini. Din scurte însemnări de romancier pe marginea unor romane importante. Din împrumuturi de la Fondul Literar.

Vor trece cinci ani. Voi afla cine sunt. Sau voi fi mort, datorită unei boli ivite atunci când îmi va fi lumea mai dragă.

Am atins oare viteza de croazieră? Sper că ca.

Să scrii litertură în timp ce pe glob se petrec tot felul de lucruri îngrijorătoare. Da, dacă asta este meseria ta.

 

21. 1. Circa 15 ore petrecute în compania doamnei L. P., cunoscută la Revelion. Colosala ei bunăvoinţă, nici o soră nu s-ar fi purtat mai bine cu mine. Cochetăria ei lipsită de brutalitate, dar neîntreruptă. Doar spre sfârşitul celor două vizite-maraton mi-am dat seama cu claritate de natura situaţiei respective. Ea practica un viciu dintre cele mai inocente (l-am studiat anii trecuţi în detaliu la L. C.). Constă în cochetarea intensă, dar nedepăşire cu nici un preţ a barierei sexuale. Ceva interesant: plăcerea de-a binelea viscerală a fumatului, trăită de ea atunci când cocheta cu mine.

Progrese la teză. Se pare că va fi gata la 15 februarie.

 

23. 1. Să fie posibil ca din modestia mea să apară ceva asemănător demnităţii? Aşa mi se pare. Este de neînţeles cât de bine poate să-mi facă lucrul la teza de doctorat şi abandonarea muncii la tot felul de articole.

Discuţie telefonică cu R., iubita mea de acum cinsprezece ani! Am simţit nişte emoţii nepotrivite. Sau te pomeneşti că erau potrivite, umane. Ore în şir n-am mai fost bun de nimic. R. stă de zece ani în Germania şi a început să vorbească o română uşor deteriorată, cu accent străin. Chestia asta m-a impresionat cel mai tare, cred.

Urmează în curând o şedinţă. Va trebui să vorbesc, „să iau cuvântul”. Nu e suficient să scrii bine, trebuie  să te „afirmi” în şedinţe.

25. 1. Am scris un text bun, nepublicabil, ca răspuns la întrebările mie adresate de revista „Convorbiri literare”.

Lecturi din Dostoievski. Este formidabil cum pe sub vorbăria interminabilă a personajelor sale circulă un curent de nebunie poetică deosebit de expresivă. Am reţinut expresia „năpraznic demon al ironiei”.

În fond, profesia de scriitor poate fi foarte frumoasă, dacă omul alege numai acţiuni plăcute. Este uimitor cum am citit ani la rând atât de multe cărţi proaste!

 

26. 1. A trăi tot timpul peste posibilităţile tale fizice şi psihice reale, iată o formulă practicată de mine cu asiduitate, în ultimii ani. Deduc de aici că lupta pentru succes social este aducătoare de nefericire; schema ei este uciderea prezentului, pentru câştigarea viitorului; oamenii fericiţi n-au viitor, după cum n-au nici trecut.

Am auzit că după o anumită vârstă este un semn de puerilitate să ţii un jurnal precum cel de faţă. Aşa o fi, dar eu l-am scris, cred, dintr-o nevoie (iniţial neconştientizată) de a face proză, ca o compensaţie pentru activitatea de critic al actualităţii literare.

Presupun că atunci când voi transforma aceste înmulţite caiete într-un roman (sau ceva asemănător), voi avea destule decepţii în legătură cu mine însumi.

Din Dostoievski („Demonii”): „Când omul, în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el. O idee foarte justă. – Şi ce se va întâmpla cu timpul? Unde îl vor ascunde? – Nu-l vor ascunde nicăieri.  Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect.” (Ideea este spusă de Kirilov,  teoreticianul sinuciderii.)

 

28. 1. Importanţa discuţiilor cu interlocutori inteligenţi şi avizaţi în anumite domenii interesante pentru tine.

Ieri, M. P. a amintit că scriitorul nu se poate dedubla, în angajat şi neagajat.  A mai vorbit despre: vocaţia manevratoare de oameni a comunismului; dispariţia vechiului umanism şi a conceptului de individ uman; apare în loc masa; aceasta nu este suma aritmetică a indivizilor componenţi, fiind (adaug eu) o pură abstracţiune. „Fericirea cu sila” se cere asumată; despre ea amintea Marin Preda în „Imposibila întoarcere”.

30. 1. Înfrângere tristă pe plan pihic. Poate voi aminti de ea cândva.

Frumos, desăvârşit ar fi să pot pune o lespede peste trecutul meu literar şi să privesc numai înainte, fără să mai fac absolut nici un gest pentru retuşarea vechilor greşeli.

Dostoievski vorbeşte despre seninătatea morală. Ea este egală, zic eu, cu seninătatea estetică.

Echivalentul unei vieţi fericite de om normal este scrierea unui roman. Mai multe romane, mai multe vieţi.

Voi reuşi să mă scutur de obsesia succesului (emblema existenţelor de tip publicistic)?

Curioasa mea reacţie după un mare eşec. Mai întâi, o cădere joasă, cu gânduri negre şi cu o stare lamentabilă din toate punctele de vedere. Apoi, o ciudată înviorare şi apariţia sentimentului net că partida nu este încheiată şi mai urmează şi alte reprize. Psihologia asta cred că mi s-a format la poker. La acest joc am învăţat să pierd şi apoi să atac din nou.

Azi mă gândeam, mergând pe stradă: la cincizeci de ani oamenii de felul meu ar trebui să se sinucidă, fără prea multă vorbă, discret.

1. 2. Stau destul de rău cu nervii, asta este clar. Simt destul de des că mă aflu pe parginea unei prăpastii.

La serviciu, o nouă discuţie, din cauza versatilităţii mele estetice, dar ţinând în mod aparent de morală. Să rezist în continuare.

Ieri, împlinirea a doi ani de când n-am mai fumat. Stările mele depresive vin totdeauna cu o crâncenă dorinţă de a fuma. Mi-ar trebui poate un concediu medical. Sper că atunci când D. va reveni, mă voi echilibra.

Teza la pagina 183. Acum recitesc “Delirul”. Cum era de aşteptat, nu voi încheia până la 15 februarie, cum i-am promis profesorului.

Ideea unei cărţi numite „Cititor de romane”. Ar însuma comentarii la romane străine, scrise în stil mai puţin rigid, memorialistic. O carte scrisă de plăcere. Trebuie să am mai multe preocupări de acest fel, dacă vreau să-mi scriu viaţa şi nu s-o trăiesc.

 

2. 2. D., nici un semn de viaţă.

De la o vârstă, viaţa se transformă în supravieţuire. Eu refuz să accept acest adevăr banal. Singura salvare (literară) aflată la dispoziţia mea ar fi scrierea unui roman neconvenţional. Oamenii obişnuiţi, aflaţi în situaţii precum a mea, se transformă în slugi şi lucrurile încep să le meargă bine.

Citind „Delirul”, observ cât de târziu a ajuns M. Preda în posesia unei tehnici de prozator. Romanele anterioare (excepţie: „Moromeţii”, volumul întâi) sunt, sub raport tehnic, nişte improvizaţii.

 

4. 2. De ce femeile cu o moralitate mai lejeră, dar cu stil, sunt atrăgătoare? Fiindcă în comportamentul lor există un neîntrerupt du-te-vino între atitudini contradictorii. Pe de o parte, o mare participare senzuală de moment (simulată că artă sau chiar autentică), pe de alta, un raţionalism rece, un calcul liniştit al avantajelor. Ele sunt nişte cerebrale capabile să devină senzuale, pentru a redeveni cerebrale. Sunt nişte vânzătoare de elită, potrivite în timpurile de azi, când este util modul de viaţă fragmentarist, de tip „publicistic”. Sunt existenţe formate dintr-un şir de conteinere fără comunicare între ele. O asemenea femeie îţi va face o seară minunată, dar atât. Este de neconceput ca ele să-ţi facă o viaţă minunată. De altfel, ideea unei convieţuiri de o viaţă pare absurdă, strict raţional judecând lucrurile. Devine posibilă doar dacă intervine ceva în genul dogmei aflate la baza unei credinţe. Senzualitatea scurtă, oricât de profundă, este de înţeles, iubirea, devotamentul nu sunt de înţeles. Sunt de simţit. Trebuie să crezi în ele, fără motiv, fără argumente.

Să caut romane de Henry James. Ralea scrie foarte elogios despre acest autor.

 

5. 2. Scriu cu cerneală Waterman, adusă de D. de la Paris.

Am aflat lucruri interesante din Wayne C. Booth, „Retorica romanului” (trad. rom. 1976). Zice: „Arta construirii de naratori creditabili este în mare măsură arta de a stăpâni totalitatea sinelui propriu pentru a putea proiecta persona, alter ego-ul, care într-adevăr aparţine cărţii. Punându-şi în felul acesta cărţile pe masă, un autor poate descoperi […] cele două extreme ale subiectivismului…” Apare o înrudire cu ideea finală a lui René Girard, din „Minciună romantică şi adevăr romanesc”: vindecarea de boala ontologică nu se poate obţine decât prin scrierea unui roman, mai mult chiar, „a romanului”. Scrierea acestui roman va fi şi una dintre ultimele mele experienţe literare.

Presupun că un roman unde autorul pune aproape tot ce ştie este un text decisiv. Este un fel de existenţă intensificată, contrasă, putând a fi modificată retroactiv, spre deosebire de cea reală. O existenţă trebuie să fie morală, spre a putea fi socotită reuşită, un roman trebuie doar să fie reuşit sub raport estetic.

6. 2. Să nu teoretizăm asupra succesului şi eşecului. Să muncim, după cât ne ţin balamalele. Iată ce se cuvine să facem.

D., bizară, neştiind nici ea cum îşi doreşte viitorul.

Oare vârsta mea să fie atât de înaintată? De vreo câteva zile, am reînceput, cu enorme precauţii, să reintroduc exerciţiile de forţă, abandonate acum câţiva ani în favoarea practicilor de hatha yoga. Am o cumplită febră musculară, precum şi o senzaţie de oboseală. Sper ca în vreo săptămână să dispară aceste senzaţii dezagreabile.

7. 2. În ţările dezvoltate, oamenii nu se bat după oraşele mari, nu ţin morţiş să trăiască în ele. La noi, oamenii doresc Bucureştiul, tânjesc după el. Aceasta fiindcă ei caută simbolurile prosperităţii şi nu prosperitatea însăşi. Să stai la Bucureşti nu este în sine avantajos, dar este de efect. În faţa cui? În primul rând, în faţa omului însuşi. El nu are mai mulţi bani, dar posedă un simbol de reuşită larg recunoscut.

 

11. 2. O călătorie la Braşov. Mama, sănătoasă. Am primit un tablou. Se află pe peretele odăii mele (ca să zic la fel ca naratorul lui Marin Preda). Nu ştiu dacă este valoros. Mie îmi place, fiindcă îmi aminteşte de norii văzuţi din avion.

Va urma o călătorie la Timişoara. Alte zile pierdute (sau câştigate, dacă acceptăm ideea că munca intelectuală este vreme risipită).

Cum m-aş comporta oare în chip de soţ? Mi-aş depăşi egoismul? Iată o întrebare. Până la urmă, marea majoritate a defecţiunilor din viaţa mea se explică printr-o brutală lipsă de bani. Este foarte uşor să devii slugă la proprii tăi urmaşi, dar nu ştiu dacă asta este o soluţie.

 

13. 2. Simplu este să înnădeşti notaţii mai mult sau mai puţin poetice sau chiar psiho-filozofice. Mult mai greu este de descris situaţia mea concretă.

Mă încearcă o gripă. Fac zilnic gimnastică şi exerciţii yoga. Joc tenis de masă. Cad din nou în capcanele unei existenţe de tip publicistic.

D. este o fiinţă ciudată.

14. 2. De la o vârstă, viaţa celor mai mulţi oameni se arată a fi un neîntrerupt aranjament pentru supravieţuire. Se duce o luptă de tranşee, atacul nu mai este luat în considerare. Zilele sunt consumate într-o nesfârşită acţiune de mărire a propriei comodităţi. Se adaugă satisfacţiile de vanitate. Eu nu dispreţuiesc această strategie de viaţă, dar îmi vine peste mână s-o practic. Mi se pare umilitoare, tristă şi monotonă. Alternativa este însă damnarea, singularizarea, reprobată de ceilalţi.

În loc să fie un pomelnic al  măsurilor practice necesare, jurnalul meu este o stereotipă discuţie despre succesul obţinut prin literatură.

Bizara reacţie a confraţilor atunci când publici un text bun. În ochii lor poţi citi antipatia competitorului, dar şi preţuirea reflexă a profesionistului.

Teza de doctorat, stagnare.

Un plan strategic pentru zece ani, presupunând că nu voi muri şi nu va fi război. A mă preocupa exclusiv de scrierea unor romane. În plus, lecturi de romane şi publicarea unor comentarii despre romane româneşti şi străine, în stil memorialistic. S-ar aduna în cele din urmă într-un volum, deja amintit de mine, „Cititor de romane”. O altă carte ar conţine însemnări pe teme politice (am publicat deja vreo 10-15 asemenea texte). În felul acesta n-aş pierde contactul cu publicistica, dar n-aş mai fi în situaţia neplăcută de a scrie despre orice, la comandă. Între timp, în următorii trei-patru ani, ar apărea cele cinci cărţi terminate actualmente (a cincea, despre Marin Preda, mai are nevoie de muncă, celelalte patru sunt însă predate). Dacă nu mor între timp, la cincizeci de ani aş putea să fac o socoteală clară. Acest calcul ar fi trebuit, desigur, să-l fac la patruzeci de ani, dar până acum un an pot afirma că nu m-am ocupat cu seriozitate de literatură, nu m-am comportat (nici în exterior şi nici în „forul” meu interior) ca un profesionist al literaturii, practicând brambureala improvizatorie. Am dus o existenţă de tip publicistic.

 

16. 2. Lecturi, pe sărite, din „L’amant légitime ou la bourgeoise libertine”. Rezultă, pentru mine, că există un grup distinct de oameni incapabili de concentrare. Amorurile acestora sunt fatalmente scurte. Înseamnă că ei formează un fel de confrerie, deşi nu se cunosc între ei, deşi n-au şefi şi statut. În carte se spune că toate femeile au nevoie de amanţi, că infidelitatea face parte din natura umană. Aşa pare a fi; fidelitatea (în amor şi în orice altă activitate umană) presupune atingerea unui anumit grad de spiritualizare. Autorii francezi fac abstracţie de această ultimă posibilitate. Cartea are un epigraf din Epicur: „Arta plăcerii este ştiinţa vieţii, iar voluptatea este scopul pe care îl descoperă înţelepciunea.”

Este de precizat însă că doar înlocuirea rapidă a unor legături epidermice ţine de existenţa publicistică. O iubire lungă, consumată în întregime, este şi un act de cunoaştere, nu numai o trăire, echivalează cu scrierea unui roman. Omul poate să aibă într-o singură existenţă mai multe iubiri, după cum poate să scrie mai multe romane.

Încerc să duc mai departe această tentantă comparaţie. A avea o singură iubire este la fel cu a scrie un singur roman. Nu văd clar lucrurile, dar poate că a scrie mai mult decât un roman şi a avea mai multe iubiri începe să fie falsitate şi probabil sursă diavolească de nefericire. Se întâlnesc rar oameni cu o singură iubire (fără să fie măcar atinşi de tentaţii întâmplătoare). Pe feţele lor se citeşte o autentică seninătate de oameni fericiţi. O iubire de mare calibru duce deci în mod automat la o spiritualizare ireversibilă. Este posibilă însă şi varianta-ecou: doar anumiţi oameni predispuşi la spiritualizare se pot menţine într-o asemenea iubire. Oamenii predispuşi la spiritualizare (sfinţenie) formează de asemenea o confrerie. Iată că ideile creştinismului nu sunt chiar atât de absurde pe cât susţin ateii. Întrebarea este dacă nu cumva actul convertirii este o utopie, totul fiind în realitate o chestiune de predispoziţie înnăscută.

 

# Constat că în urmă cu treizeci de ani vedeam lucrurile cam la fel ca acum, în privinţa iubirii. Consideram că o iubire autentică nu poate fi decât o variantă implicită a iubirii pentru divinitate. #

 

24. 2. Revenit de la Timişoara, unde am stat o săptămână încheiată. Oamenii de pe acolo trăiesc mult mai bine decât bucureştenii. În plus, sunt mai senini, mai relaxaţi. Am fost şi la Comloş, prilej pentru nostalgii ale unui trecut iremediabil trnsformat în poveste. Rude. Unchiul Gheorghe Sarafoleanu – inteligenţa lui reală; mama Lena, sora bunicului meu, 85, fără nici un dinte în gură, dar perfect lucidă şi chiar spirituală; tanti Amalia, îmbătrânită, perfect stăpână pe sine. Cu toţii se preocupă intens de latura materială a vieţii. Acest materialism absorbant  pare a-i ţine într-o favorabilă stare a intelectului.

Pare clar că doar cei capabili de cultivare consecvenţă a uneia dintre cele două extreme (spirit, materie) sunt destinaţi unor vieţi ieşite din mediocritate. Ori una, ori alta, dar în mod intens. Ori eşti un om practic, până la capăt, ori eşti un spritualizat şi problemele practice nu există pentru tine. Dora, fiinţă cu eficienţa unui robot, cu probleme ţinând de viaţa intimă. D., doctoriţă roasă de probleme băneşti, cu apetit social departe de a fi satisfăcut. Irinel, cea mai cuminte; atât de cuminte şi de angelică încât mi-e frică să nu moară.

Bănăţenii – amabilitatea lor nemaipomenită; lipsa lor de orice crispare. Bizarul, presupusul meu prestigiu, dovedit de amabilitatea tuturor faţă de mine.

Obligaţia resimţită de familia S. de a se afla într-o stare de accentuată bunăstre materială. Este o tradiţie. Sfaturile lui uica Gheorghe cu privire la cumpătarea în materie de cheltuieli. Există, zic, oameni cu vocaţia bunăstării şi oameni născuţi, făcuţi, pentru a fi săraci. Spre regret, se pare că fac parte din a doua categorie.

Domnişoara F. G., din Comloş, dispreţul ei magistral pentru literatură şi chiar pentru limba franceză (predată de ea însăşi la şcoala din localitate). Fizicul, alura, gesturile, chiar unele grimase o fac să semene leit cu E. B. – femeia uimitor de frumoasă, din Braşov, defavorizată de prostia ei colorată cu o interesantă nuanţă de ostilitate. Cine dispreţuieşte literatura îmi devine în mod automat simpatic, fără nici-o glumă.

Întâlnire, în Timişoara, cu D. D., o fostă colegă de facultate. În cei cinci ani de la Iaşi n-am schimbat nici măcar o vorbă cu ea. I-am dat telefon şi apoi am vizitat-o acasă. Cândva era o femeie frumoasă; acum mi-a apărut sub forma unei doamne la patruzeci de ani, cu o figură spiritualizată. Primul ei soţ a fost un coleg de facultate. Actualul ei soţ este un matematician aflat sub o evidentă dominaţie a ei. Oarecum negru la faţă, docil. Fetiţa lor are opt ani, este adorabilă şi practică patinajul de performanţă. Cei doi părinţi par devotaţi trup şi suflet acestui copil; se uită la el ca la un miracol. Poate fiindcă l-au făcut mai târziu. Este cazul tipic al persoanelor nerealizate în mod special pe plan profesional. Formidabila amabilitatea a acestei femei. Urma să ne mai întâlnim o dată. Ar fi venit şi fostul soţ, colegul meu de la Iaşi. Soţul actual n-a avut nimic împotrivă. Docilitatea lui mi-a arătat efectele unirii dintre un Rac (amărât, vulnerabil, cu vocaţie de slugă) şi o Vărsătoare tiranică, născută pentru a-i manevra pe alţii (vocaţie politică).

Oamenii din Banat mi-au sugerat că eu trăiesc prea lejer, îmi permit prea multe acte de lux şi nu lucrez de ajuns. Eficienţa socială nu poate fi realizată fără o anumită asceză.

25. 2. Viaţa mea are un caracter ciclic. Îmi place însă să cred că se parcurge un fel de spirală, că nu ajung chiar în punctul de unde am plecat, ci undeva mai sus. Idealul meu rămâne o existenţă cât mai lipsită de întâmplări accidentale. Asta în ciuda faptului că imprevizibilul este savuros.

Apare cât de curând noul roman al lui Marin Preda. Se profilează o prelungire a tezei mele de doctorat. O disperare calmă mă cuprinde. Mai am însă anumite resurse. Ar fi cazul ca destinul să-mi dea nişte semne încurajatoare. Să-i dăm, deci, înainte.

26. 2. Repet, a suta oară: publicistica este o damnare. Cu excepţia situaţiilor când un text este finisat până când devine un eseu perfect, fără fisură. Chiar şi aşa însă efectul de nefericire apare. Satisfăcătoare pare a fi munca  neîntreruptă la un roman. Aceasta este culmea unde poate ajunge un autor de literatură. Mă repet, dar n-am încotro. Neavând interlocutori, sunt silit să vorbesc singur, în paginile acestor caiete. Sistemul jurnalelor intime este ceva adolescentin, aşa am citit. Asta-i situaţia.

La televiziune, o piesă de teatru formidabil de slabă, atât de nereuşită încât nici nu mai poţi să te superi pe supervizorii ei. Are însă un anumit realism social. Sugerează că actul de a-ţi face în mod corect datoria este ceva extraordinar, de domeniul mitologiei. Cei corecţi devin nişte eroi demni de a intra în legendă! Aici s-a ajuns! Acest autor naiv a sesizat fără să vrea că actul muncii cinstite a devenit ceva neuzual, tendinţa naturală fiind cea de a trage chiului şi de a trişa.

Nu am destui bani. Asta este, realmente, o mare porcărie. Sunt frustrat de nişte lucruri elementare.

27. 2. Azi, I. împlineşte nouă ani.

Un film italian, după nuvela lui Friedrich Dürrenmatt, „Pana de automobil”. M-a impresionat, poate mai mult decât s-ar fi cuvenit. Conţine o ţesătură de  întâmplare şi necesitate, de joc şi seriozitate. În plus, am văzut o înfruntare între mentalitatea latină şi cea germanică.

28. 2. Un ideolog american vorbeşte despre „subţierea sau aplatizarea experienţei de viaţă” a conaţionalilor săi. Este un efect al democratizării şi al tehnologizării. Se produce o slăbire a acuităţii.

Viaţa în blocuri omogenizează spaţiul; „unde ne aflăm” are mai puţină importanţă decât înainte. Apariţia „experienţelor repetabile” (fotografia, gramofonul şi urmaşii lui) Elemente de unificare a existenţelor, prin atenuarea experienţelor [nemjlocite], prin anihilarea caracterului original al existenţelor individuale. Televiziunea favorizează ubicuitatea. Tehnica frigorifică uniformizează alimentaţia. Achiziţionarea în rate relativizează ideea de proprietate. Ambalajul atenuează cunoaşterea nemijlocită a alimentelor.

„Pretutindeni în jurul nostru vedem atenuare, pentru că am încercat să facem totul accesibil oricui. Mijloacele pe care le folosim la prepararea hranei, la transportarea ei, la controlarea atmosferei şi temperaturii încăperilor în care trăim, formele clădirilor în care lucrăm şi locuim, felul cum privim experienţa trecutului – în toate aceste feluri experienţa noastră se atenuează.”

Seara. Cum s-ar manifesta oare felul meu de a fi, dacă aş opri motoarele ambiţiei, lăsând lucrurile să meargă de la sine, aşteptând darurile întâmplării? O asemenea experienţă ar fi aproape imposibilă pentru mine. Pe de altă parte, primejdia unei mediocrităţi prelungite este reală.

Probabil că ar trebui să trec la o foarte drastică economisire a energiei mele scriptice, ca să spun aşa. Trebuie, pur şi simplu, să nu mai accept decât colaborări bune de înglobat în cărţile avute în vedere. Am publicat până acum indamisibil de multe articole rămase pentru totdeauna în diverse publicaţii.

1. 3. N-am luat nimănui mărţişor. Asta o fi ceva rău.

Jurnalul de faţă este în bună măsură diagrama unei neputinţe. Ce fel de neputinţă? Aceea de a trăi la mare tensiune, de a scrie atât de bine şi de mult pe cât aş dori.

Îi voi adresa zilele acestea o scrisoare profesorului Ciopraga. Mă voi angaja să termin lucrarea până la 1 aprilie.

 

4. 3. Se pare că mecanismul compensator a pornit. Am picat în extrema cea bună, ca pe vremuri, în sesiune. Întotdeauna m-am salvat în ultima clipă. Sper că aşa se va întâmpla şi de această dată.

Când reuşeşti să-ţi respecţi un angajament, obţii un sentiment de siguranţă, reconfortant. (Trăiască platitudinile! Ele sunt pâinea săracului şi mai ales a bogatului.)

Nu este exclus să fiu un autor slab. Textul scris în acest zile este destul de plat.

6. 3. Într-un mod fascinant, D. îmi lasă impresia că nu ştie cum se va comporta în momentul următor. Lipsa ei de instinct şi de unitate spontană a comportamentului. Existenţa ei poate fi reprezentată printr-un şir de mici salturi înainte, precedate întotdeauna de raţionamente şi dubii. Faptul că este influenţabilă se explică în acelaşi fel. Oamenii de felul ei sunt influenţabili prin retorică. Argumentările cu aparenţă de demonstraţii sunt acceptate, chiar dacă mai înainte au fost admise raţional teze contrare. Paradoxul este că oamenii raţionali sunt cel mai uşor de manevrat. Din acest motiv, tiranii au avut întotdeauna doctrine extrem de coerente. Pentru ca o teză să fie asumată în chip ireversibil, raţionamentul nu este însă suficient, se cere însă şi o opţiune iraţională, ceva asemănător unei credinţe religioase.

 

8. 3. Ar trebui să spun adevărul. Sunt incapabil să duc mai departe lucrul la teza de doctorat. În opt zile am scris doar trei file, mediocre.

Nu va fi deloc plăcut pentru mine când voi fi constrâns (de fapte) să recunosc că nu-mi place literatura. Ultima mea iluzie este romanul. Să vedem cum mă voi manifesta atunci când voi ajunge să lucrez la un roman.

Deocamdată trebuie să merg mai departe. Enervant este faptul că la fel m-am simţit când am scris monografia despre Zaharia Stancu. Şi atunci eram tot timpul sub presiune, reuşind pagini slăbuţe.

În oricine există un nucleu de slăbiciune. Omul respectiv nu trebuie să-l amintească, fiindcă în acest caz, nucleul devine tot mai viguros.  Lamentându-se, omul exercită un fel de autohipnoză, de magie, cu efecte rele. „Nu scoate afară degetul bolnav”, spune înţeleptul, referindu-se la viaţa socială. Aceste precept este însă valabil şi în ceea ce priveşte prosperitatea psihică a individului.

În acest context, poate fi amintită şi metoda stimulării fondului prin cultivarea asiduă a formei exterioare. Un om elegant şi forţat vesel reuşeşte până la urmă să-şi înfrângă depresia etc. Schimbându-ne grafia, ne schimbăm psihicul, în cele din urmă.

13. 3. Azi se împlinesc 15 ani de la debutul meu literar, în ziarul „Drum nou” din Braşov. O recenzie la Traian Filip, „Pământul oţelului”. Trebuie să recunosc, n-am făcut mare scofală în aceşti ani. Scuza mea este că mi-am dat seama doar de câţiva ani ce este de fapt literatura.

Teza de doctorat se măreşte, dar nu ştiu dacă o voi termina până la 31 martie. Scriu cu mare dificultate, de parcă aş fi greu de cap. Se pare că am o nevroză destul de avansată. Fac abstracţie de ea, dar asta n-o anulează. Voi merge înainte, oricum ar fi.

Fac în continuare exerciţiile şi respiraţiile yoga, reîncepute o dată cu lăsarea de fumat (adică de doi ani şi mai bine). Se pare că aceste practici mă ţin, cât de cât, la linia de plutire.

Teza va fi bună, dar mă aştept la obiecţii de la profesor. Reproşul său principal va fi excesul de eseistică.

Citesc despre autori pasionaţi de scrisul lor, socotit o raţiune de existenţă. Nu întrevăd aşa ceva în ceea ce mă priveşte, cel puţin deocamdată. Eu văd doar o muncă grea, în toată povestea asta cu literatura.

Cineva îmi spunea că lucrează 16 ore fără întrerupere. Ceva de neînţeles.

Resimt uneori caracterul inuman al muncii literare. Manevrarea cuvintelor, spuneau cei vechi, este diabolică. Pictorii, de exemplu, nu suferă de acest rău misterios, ştiut de scriitori. Cunosc câţiva dintre ei, sunt destul de senini. Explicaţia: folosirea cuvintelor poate fi cu greu resimţită ca o muncă. Dar retorii? voi fi întrebat. Pentru ei, nu există deosebiri între adevăr şi minciună, ei nu cred în nimic. Îi invidiez, dar înclinaţia mea spre o atitudine religioasă mă împiedică să-i imit.

Aliază-te cu timpul, spune înţeleptul. Zice bine, dar nu precizează că timpul poate fi un aliat destul de slab.

Cu vârstele, coeficientul de asceză trebuie să fie tot mai ridicat, la cel cu scopuri ieşite din comun. Sau mai degrabă menţinerea în starea de asceză (propice muncii intelectuale) cere un consum tot mai mare de energie.

Niciodată până acum n-am trăit  mai deplin situaţia denumită prin sintagma „neputinţă chemată să poată”.

Am citit că un eseu trebuie să fie rescris de vreo cinci ori înainte de a deveni bun. Aşa pare a fi. Asta înseamnă că voi termina varianta eseistică a tezei de doctorat prin vară. În acelaşi loc se spunea că proza se scrie mult mai uşor şi poţi s-o nimereşti chiar şi de prima dată. În acest context, voi spune că începe să-mi placă textul critic atunci când începe să semene a proză, începe să conţină metafore etc.

Activitatea literară fiind nefirească şi nesocială în esenţa ei, decurge că practicarea ei trebuie să se petreacă în condiţii nefireşti şi nesociale. Este greu să fii rezonabil în calitate de autor.

24. 3. Nu cumva literatura de ficţiune este o mare tâmpenie? Dacă răspund afirmativ, înseamnă că mă anulez. Pe de altă parte, am aflat nu puţini oameni de proastă calitate printre scriitori.

Citesc „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda (roman în trei volume). Se pare că şi acest autor s-a sugestionat o viaţă întreagă că are un mare respect şi o profundă dragoste pentru literatură.

Se pare că un romancier are voie să scrie despre absolut tot ce îi trece prin minte. Să-şi etaleze toate lecturile, tot ce a auzit. Asta nu este ceva rău.

Oricât de mult nu este de ajuns. Ideea aceasta mi-a fost dată de lectura romanului lui Marin Preda.

Deosebirile dintre critica foiletonistică şi cea pornită de la o teorie unitară asupra autorului respectiv. Prima are un ce derizoriu. A doua poate fi atrăgătoare. Prima se reduce adesea la schiţarea unui gest al autorităţii. La nesfârşit, o viaţă întreagă, este prea plictisitor. O teorie confruntată cu realitatea textului poate fi însă ceva pasionant.

29. 3. Kierkegaard – pledoarie lui pentru seriozitate şi loialitate. Din aceeaşi categorie este teoria mea despre evoluţia lui Marin Preda către depăşirea posturii primitive de ironist. Seriozitatea ar fi premisa sau chiar calea spre asumarea unei religii (credinţe).

Formidabila carte a lui Charles Maurras, „Viitorul inteligenţei”. O parcurg doar acum, după ce am ţinut-o nerăsfoită ani de zile. M-am apucat s-o citesc, fiindcă este menţionată de Marin Preda în „Cel mai iubit…”. Este o broşură, dar forţa ei este grozavă. Situaţia literaturii a fost alta, în trecut. Dezvoltarea fiecărei epoci urmează nişte mecanisme. De pildă, atragerea unor literaţi în funcţii politice înalte duce la deprecierea literaturii, ca specie! Aceasta fiindcă acei ieşiţi din tagmă încep s-o dispreţuiască. Acest dispreţ şi se transmite şi celorlalţi oameni ajunşi la putere! Orice tentativă a scriitorilor de a face altceva decât literatură duce la o scădere de prestigiu a întregii categorii!

Văd că Maurras nu este menţionat în bibliografiile noastre de sociologia literaturii. Probabil fiindcă a fost colaboraţionist.

Decăderea literaturii se produce prin cenaclu şi prin revoluţionarism. Ori se adresează unor iniţiaţi, devenind ininteligibilă, ori instigă împotriva ordinii existente.

La Bruyère (citat după Maurras): „Un om liber şi care nu e căsătorit, dacă are oarecare spirit, poate să se ridice deasupra rangului său social, să se amestece în lume şi să fie pe picior de egalitate cu societatea cea mai bună; aceasta e mai puţin uşor aceluia care e legat; căsătoria se pare că pune pe fiecare în ordinul său.”

Scriitorul trebuie să-şi scoată din minte ideea că este un component al elitei; nu poate concura pe plan material cu cei din elită; este treptat eliminat; poate, în schimb, să ducă o existenţă decentă, dacă este sârguincios. Asupra lui se exercită presiuni. Acestea tind să-l scoată din seninătatea semi-ascezei sale: „O solicitare permanentă se stabileşte deci, ca un fel de strajă, în apropierea scriitorului, în scopul de a-l constrânge să-şi schimbe puţin vorbirea răspicată în schimbul unor foloase băneşti.” Scriitorul cedează măcar parţial, ajungând „pe cale de a-şi pierde raţiunea de a fi, secretul forţei şi acţiunii sale care consistă în a nu mai fi determinat decât numai prin consideraţii de ordin intelectual. Cugetarea sa va înceta să fie oglinda curată a lumii pentru a lua parte la schimbul de acţiuni şi patimi care alcătuiesc viaţa omului de rând. Singura libertate cu putinţă va fi ameninţată, spiritul omenesc trece astfel prin primejdia de a cădea prizonier.”

Încep să înţeleg că opera lui Marin Preda este prelungită prin acţiunea autorului de a câştiga bani. Una dintre tezele mari ale operei (dreptul la preeminenţă al literaturii) este nu numai argumentată, dar şi trecută în practică. M. P. a devenit un stindard al scriitorilor inclusiv datorită câştigurilor sale foarte mari, ceea ce este destul de straniu. El a trişat regimul. L-a criticat, şi-a bătut joc de el şi i-a luat banii! Din acest punct de vedere, M. P. este un personaj literar.

Revenind la cartea lui Maurras. Este schiţat în ea prototipul unui personaj de roman. Cineva îi depăşeşte pe scriitori în materie de venituri, dar nu îi ajunge din urmă pe cei cu adevărat avuţi. În realitate, în această situaţie este Eugen Jebeleanu. Are mulţi bani, dar vine seară de seară să bea la Casa Scriitorilor, printre cei depăşiţi de el în materie de bani.

„Ce soartă! Să posteşti, cu braţele încrucişate deasupra banchetului, sau, pentru a roade oasele, să te tăvăleşti împreună cu câinii.” Acestea sunt, după Maurras, alternativele scriitorului modern.

30. 3. O idee ciudată. Dacă aş recupera-o pe D., ar fi ca şi cum aş adopta-o, satisfăcându-mi o chemare de tată. Atunci de ce să nu mă port astfel cu propria mea fiică? Cred că la D. îmi place cel mai mult faptul că are nevoie de protecţia mea. Probabil că este banală această constatare.

 

31. 3. O carte de critică ar trebui să fie un roman cu personaje-idei. În nici-un caz o înşiruire de judecăţi valorice. S-ar urmări drumurile unor idei, fortificarea sau dărăpănarea acestora. Nu s-ar porni de la premisa că o idee este mai bună decât cealaltă.

Tentaţia de a scrie tot adevărul despre cărţile lui Marin Preda. Cred că îi voi da curs. Nu în teza de doctorat, ci în varianta pentru editură. Este clar că pentru acest autor literatura nu mai este un scop, ci un mijloc. El luptă, cu ajutorul ei, pentru supremaţie printre scriitori. Profită de faptul că în actualitate, la noi, conceptul de valoare literară este mai nebulos decât oricând.

 

1. 4. Am tendinţa de a nu întreţine relaţii de prietenie cu scriitori. Explicaţiile morale sunt lesne de dedus. Există însă şi o motivaţie psihologică. Cred că mă consider alceva decât un scriitor. Ce sunt? Un om capabil de a gândi. Este de presupus că fiecare dintre trufaşii mei colegi gândeşte cam la fel. Astfel se explică de ce sentimentul cel mai întâlnit între ei  este dispreţul. La originea acestuia se află poate dispreţul pentru „literatură”. Considerarea capodoperei ceva dincolo de literatură pare a fi ceva uzual, deşi neteoretizat. În sinea lui, autorul consideră că el nu scrie literatură. Toţi ceilalţi scriitori, da.

Măştile mondenităţii. Expresii faciale persistente, adoptate precum moda vestimentară. Actualmente la tinerele fete din Bucureşti predomină o expresie de concentrare blazată. Aceasta ajunge uneori să sugereze dezgustul. Pe feţele fetelor de pe stradă se vede: blazare, hiperexperienţă, dispreţ pentru tot, nepăsare faţă de aparenţe, pasiune obosită pentru treburile intelectuale. Se asociază o anume neglijenţă vestimentară şi a coafurii.

Uneori înclin să cred că, într-adevăr, literatura este o filozofie degradată. Poate doar poezia pură să scape de această determinare. Ciudat este că în cărţile filozofilor autentici conceptele nu par nişte abstracţiuni, ci nişte fiinţe vii.

2. 4. Limbajul politicii poate fi înţeles prin teoria locurilor comune. Un om politic trebuie să repete la nesfârşit câteva idei, altfel se compromite. Inventivitatea şi modul lui speculativ se manifestă pe tărâmul faptelor concrete. Ceea ce spune trebuie să fie stereotip (vaccin cu şanse de reuşită doar dacă este inoculat multă vreme în doze zilnice).

5. 4. Au apărut nişte fragmente din Kierkegaard (în „Secolul XX”). Notez câte ceva.

„Ostilitatea care i-o trezeşte tot ce e legat de <ordinea existentă>.”

După K., în seriozitate rezidă însăşi esenţa vieţii omeneşti. „Nu am cunoscut imediateţea, prin urmare, dintr-un punct de vedere strict omenesc, nu am trăit; viaţa mea a fost din capul locului reflexie…”. Glosatorul spune că viaţa lui K. a fost dominată de melancolie, semn de precoce îmbătrânire.

C. Noica: există filozofi „esopici”; aceştia au filozofat din resentiment; ei ar fi bolnavii  şi malformaţii din istoria filozofiei (Malebranche, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Sartre, Jaspers).

6. 4. Însemnările de mai jos le scriu la Braşov, unde am venit de Paşti.

Personajele şi situaţiile din cărţile analizate ar trebui consierate perfecte, „reale” şi doar astfel ar putea fi înglobate într-un sistem critic. Asta ar fi critică de tip fenomenologic. Aşa am procedat eu în teza de doctorat. Am considerat personajele ca şi cum ar fi reale şi nu m-am preocupat de nivelul lor în materie de realizare artistică. Alegerea unor personaje şi situaţii nu a fost argumentată estetic. Această precizare trebuie făcută în capitolul intoductiv al tezei, răspunzând unor posibile obiecţii.

Un aforism modest, scum. Bătrâneţea începe când viaţa devine supravieţuire.

Lecturi, în tren, din Kierkegaard. Schiţează sugestiv natura tipului uman artistic. Aproape fiecare dintre fraze este un aforism.

 

8. 4. Hotărârea disperată a bucureştenilor de a lupta pentru propria supravieţuire. În ce fel? Schiţând (în mic, la scara posibilităţilor lor materiale, adesea modeste) gesturile consacrate ale societăţii de consum. Îi surprind uneori cât sunt de hulpavi, de parcă lumea s-ar termina a doua zi. Asceza le este străină. Asta se vede într-un mod cumplit şi în privinţa ideilor, a informaţiilor fără legătură evidentă cu viaţa practică. Aviditatea lor atunci când cumpără cărţi şi când acumulează noutăţi culturale este grozavă. Lăcomie nesănătoasă de cultură. Presupun că justificarea este tot utilitaristă, în cele din urmă. Se apreciază că noţiunile de cultură generală sunt muniţii în lupta pentru existenţă. Explicarea prin simplu snobism nu este suficientă. De menţionat şi posibilitatea unei culturalizări compensatorii. Toţi cei setoşi, la modul nesănătos, de cultură umanistă şi artă ar fi nişte handicapaţi sociali sau psihici.

Georg Brandes spune că de la o vârstă n-a mai emis judecăţi de valoare asupra literaturii, mulţumindu-se să descrie şi să sugereze. Ceva în acest gen mă căznesc şi eu să fac.

 

9. 4. Cum m-aş comporta, dacă m-aş lăsa în voia impulsurilor mele fireşti? Aş fuma, m-aş distra, n-aş scrie literatură (cu atât mai puţin critică literară), n-aş face gimnastică, aş consuma alcool, aş umbla după femei. Aş trăi dulcea improvizaţie, antidotul perfect al disperării. Aş fi iubit şi dispreţuit. Aş fi autentic.

Această variantă nu-mi este accesibilă în momentul actual.

10. 4. Am adoptat din nou scrisul înclinat spre dreapta, cel natural. Scrisul vertical presupune un efort în plus. Epuizat cum sunt acum, am renunţat şi la această neînsemnată caznă cu rol, zice-se, de disciplinare şi mărire a  capacităţii de concentrare.

Pe fundul oboselii cumplite, zăresc, precum într-un canion, firul subţire, dar viu, al unui pârâu; este capacitatea mea de a gândi. O am încă.

Aforism spus de L. C. Iubirea este ca beţia, îţi arată adevărata fire.

Am visat un animal (insectă?) stând cu picioarele în noroi şi cu antenele în nori. Este o imagine a literaturii?!

De ce merg treburile atât de greu la teză? Fiindcă am oroare de concretizarea unor planuri, de finisare.

Pentru a nu deveni un însingurat, scriitorul trebuie să devină publicist, să se conecteze astfel la simţul comun.

14. 4. De unde mi-o fi venind epuizarea aceasta psihică? Este de neînţeles. Trăiesc dezgustător de cumpătat. Am şi… idei. Poate că mă roade un sentiment al propriului eşec. Unul legat de  celibat?

A face literatură (valabilă) presupune suspendrea trăirii, în sens cotidian.

Şahul se opune, într-un mod ciudat şi puternic, literaturii. Şi el este o alternativă a trăirii cotidiene.

De ce folosirea marilor locuri comune ale criticii literare este reconfortantă, fiind plăcută şi pentru cititor? Fiindcă omului îi place mai mult să recunoască decât să cunoască.

15. 4. Am mai scris despre asemănarea dintre realizarea unui roman şi trăirea unei vieţi. Adaug că teoria centrală a unui roman este înrudită cu credinţa. În absenţa credinţei, existenţa nu este reuşită.

Viciul  straniu de a te opri din scris, pentru a scrie despre ceea ce scrii, despre felul cum scrii, despre tot felul de idei colaterale.

Ce mai rămâne din critica literară dacă se scoate moralitatea autorului ei? Acel rest mă interesează pe mine.

Două greşeli ale publiciştilor: dorinţa de a avea deptate şi convingerea că sunt mai deştepţi decât alţii.

 

16. 4. De abia acum recunosc că de la 1 aprilie telefonul meu sună în fiecare dimineaţă la ora 4,15, pentru a mă trezi (la cererea mea, desigur) şi că, după ce spun, frumos, mulţumesc, mă culc înapoi. Astăzi este prima zi când reuşesc să mă scol, cu bune rezultate şi cu un evident spor de luciditate. Am reuşit această „performanţă” după ce azi-noapte, pe la ora 24, când m-am culcat, m-am gândit intens la situaţia mea, descoperind un mecanism pueril al sustragerii de la confruntarea cu realitatea obiectivă (prin şah, prin lene etc.). Această constatare m-a înviorat.

 

19. 4. Am reuşit  din nou să mă trezesc devreme. Se pare că, într-adevăr, dis-de-dimineaţă există un interval de timp când omul are idei.

M-am gândit că problemele mele cu teza de doctorat provin de la gândirea fragmentaristă consolidată prin activitatea mea de articler. Scrierea unei cărţi are o altă strategie, de abia acum deprinsă de mine.

Cartea lui Liviu Leonte, „Constantin Negruzzi” lasă impresia că este opera vieţii. O aprofundare situată dincolo de obişnuit. O activitate spirituală transformată în formă de viaţă. Probabil că asta înseamnă să fii cu adevărat un exeget.

Arta de a da la iveală doar lucruri perfect finisate. O învăţ târziu.

 

20. 4. Somerset Maugham scria în fiecare zi, între 9 şi 12,45. Apoi se întâlnea cu diferiţi oameni intresanţi (printre aceştia nu figurau decât câţiva scriitori).

Adevărul este că scriitorii, cu stereotipele lor „nelinişti creatoare” nu sunt prea interesanţi; sunt sau blazaţi sau cinici. Şi nici nu vor să facă prea multă conversaţie, spre a nu-şi consuma în gol ideile.

Publicistica manevrează certitudini. Este un model de viaţă eficientă. Literatura nu este aşa, decât atunci când este mediocră sau proastă.

Ar trebui poate să încerc o eliberare a impulsurile mele inutitive. Să nu mă mai trezesc dis-de-dimineaţă, să nu mai fac gimnastică, să lucrez pe apucate, fără plan. Aceasta este ultima soluţie. Nu mai văd altceva.

Oricum ar fi, a scrie o carte este mult mai plăcut (chiar dacă şi chinuitor pe plan fizic) decât să însăilezi o sută de articole.

De ce unii ţin neapărat să îşi lege numele de mari autori? Spre a se molipsi întrucâtva de celebritatea lor.

24. 4. Ciudăţenia metodelor de obţinere a unor anumite stări de spirit. Există tehnici pentru orice.

Eu am nevoie actualmente de o metodă pentru depăşirea silei de-a scrie la teza de doctorat! Presupun că ar trebui să citesc doar importante cărţi de critică şi de filozofie, pentru a-mi inculca o stare de fervoare, de fascinaţie în faţa unor lucrări ale spiritului. Am nevoie să fiu deturnat de la utilitarismul meu lamentabil.

Încerc să fac aşa, profitând şi de faptul că profesorul mi-a scris că nu este cazul să mă grăbesc, teza urmând a fi susţinută doar în toamnă.

Ar mai fi muzica şi pictura. Înainte de a începe să scrii, este bine să asculţi muzică şi să priveşti picturi. Numai dintre cele adecvate, capabile să-ţi declanşeze starea de spirit favorabilă.

Bună este uneori şi o stare de dezordine exterioară. Aşa se spune.

Tudor Vianu spunea că munca nocturnă este de creaţie, iar cea diurnă, de execuţie.

Problema mea este că am un mod semi-implicat de a face critică şi istorie literară. Mă întreb dacă o implicare „de retortă”, obţinută artificial este la fel de bună precum una căzută din cer, sub formă de inspiraţie. Eu zic că da. În orice caz, eu obţin o „montare” doar după câteva ore de lecturi sau de muncă. Adică atunci când sunt aproape obosit…

 

27. 4. Dintr-un interviu cu Ioan Alexandru (el duce minciuna la incandescenţă făcând-o să lumineze), o idee adâncă: „Satul german nu mai există de mult, dar Heidegger a trăit ca un ţăran german […] A lua în serios întregul, a fi tu însuţi exponentul cosmosului întreg”. Aceasta înseamnă a fi ţăran.

Neacceptarea locurilor comune înseamnă refuzul unor sinteze adunate de înţelepciunea multor generaţii; nu este deci vorba doar despre un păcat împotriva destinului, ci şi de o greşeală de logică, de prostie chiar.

Întâlnire cu D. B. (o rudă a mea, de data aceasta). Despre frenezia ei morbidă am mai scris. Mi-am spus că unei bunătăţi agitate, spasmodice, iraţionale îi este de preferat o indiferenţă binevoitoare şi o acţiune sportivă de ajutorare. Facerea de bine nu trebuie să devină isterică.

Mi-am cumpărat o bicicletă. Foarte asemănătoare celei de la Braşov. Se repetă lucrurile, ceva cumplit.

Voi merge la Câmpia Turzii, într-o vizită destul de bizară. Nu ştiu ce va ieşi. De regulă, lucrurile se întâmplă cu totul altfel decât le-am imaginat în prealabil. C. F. R. -ul va face cunoştinţă cu noul meu costum.

Am terminat de citit o carte despre literatura SF. Pentru a o estima, ar trebui să repet: literatura înseamnă iubire de literatură. Sefeul are un ce rece, iremediabil cerebral. O asemenea literatură nu poate fi frumosă, ci doar interesantă.

28. 4. Din eseul unui american despre Bucureşti: „Planul Bucureştiului, atât cât îmi puteam eu da seama, nu era raţional, iar odată ajuns acolo, [în Bucureşti] am găsit că el ar putea fi numit chiar iraţional, sau haotic. Străzile se curbează, se întretaie, încep şi se sfârşesc în cele mai imprevizibile chipuri, asemenea potecilor şi joncţiunilor unui vis. Privită din orice unghi de vedere strict raţional, această situaţie implică imense lipsuri de ordin practic, tot aşa cum, pentru mintea perfect conştientă, visele par total lipsite de valoare practică şi de sens. Eu însă savurez visele, cu bizarele şi nesfârşitele lor metamorfoze de personaje, locuri şi evenimente, şi am savurat metamorfozele bizare şi nesfârşite ale străzilor bucureştene.”

„Bucureştiul mi-a confirmat o suspiciune privind propriul meu gust – anume, că virtuţile estetice ale clasicismului îmi provoacă doar o admiraţie de ordin secundar. Mintea conştientă doreşte linii curate, proporţii regulate, raporturi raţionale; subconştientul îşi doreşte mici frontoane, cu ferestre ovale, înconjurate de volute şi încastrate la întâmplare în acoperiş, umbrare de fier, în formă de evantai, deasupra verandelor, clădiri grupate anarhic şi clădiri ce par înjumătăţite – subconştientul râvneşte anarhia imaginaţiei, iar Bucureştiul m-a satisfăcut din plin în acest sens.”

29. 4. Pe faţa prietenei mele D. citesc că a început să guste destrăbălarea de a trăi cu mai mulţi bărbaţi dintr-o dată. Este şi ăsta un viciu, atunci când nu eşti o profesionistă a amorului. Poate că mă înşel.

Ce fel de mecanism psihic are o asemenea destrăbălare? Se pare că alternanţele între parteneri oferă, pe lângă plăcerea senzuală, o împlinire a dorinţei de putere. Ai sentimentul că dispui de mai mulţi oameni. Mai este şi plăcerea versatilităţii, capabilă să anuleze obositoarea necesitate de a te concentra. Schimbările sunt relaxante, sunt divertismente odihnitoare. Pe de altă parte, această practică îţi dă o psihologie de consumator superficial şi tind să-ţi simplifice personalitatea.

A scrie un roman despre un ins silit să facă literatură deşi nu-i place literatura!

30. 4. Am răsfoit „Omul de geniu” de Cesare Lombroso. Nemaipomenită carte! Savuros amestec între seriozitate şi naivitate!

Cred că în creierul omului de geniu are loc un continuu proces; rezultatele acestui proces se văd în perioadele de inspiraţie. La omul obişnuit, procesul respectiv este întrerupt, limitat la perioade scurte sau foarte scurte (oamenii săraci cu duhul rostesc uneori vorbe de spirit).

Ascult „Bolero” de Ravel. Monotonia întăreşte tot timpul senzaţia de aşteptare.

5. 5. Sunt bolnav, cu febră. Boala are efecte secundare ciudate. De pildă, ieri, cu febră, am fost la un amic pentru a juca şah. Am jucat foarte bine, parcă eram iluminat la creier. Iar acum, stând în pat şi citind, simt cum mă cutreieră un soi de bun simţ.

În ziua de 1 mai am fost la Turda. Acolo am ajuns după ce V. G. şi soţia lui mi-au spus că în Turda se află o fată foarte bună pentru mine (în vederea căsătoriei). M-am dus din curiozitate, dar şi dintr-o derută, strecurată uneori în conştiiiţa mea. Domnişoara E. este o persoană de 31 de ani, profesoară de franceză, cu faţa atinsă de o ciudată expresie bătrânicioasă, având rinită alergică. A fost o scenă paşnică. A participat şi gazda, o femeie la cincizeci de ani, doritoare să pară mai mult decât este. Mi-au dat şniţel şi rasol (amestecate între ele, fără pretenţii). Am trăit un sentiment de înduioşare şi de sinceră simpatie. Seara am plecat. Era frig, grozav de frig. În trenul neîncălzit, am răcit.

Chinul de a transforma trăirea în cuvinte. Plăcut este să citeşti, să asculţi muzică, să vezi pictură. Când este să vorbeşti despre ele, îţi apare un sentiment sfâşietor.

A fost D., pentru o jumătate de oră, spre a-mi aduce medicamente. Simt nevoia să mă gudur în faţa ei, trepidând de fericire atunci când mă atinge. Este clar, într-o altă existenţă am fost câine.

 

6. 5. Astrologia face parţial abstracţie de faptul că evoluţia multor oameni constă într-o anihilare sistematică a propriilor tendinţe naturale. Se obţine astfel un fel de negativ, de natură că contrazică punct cu punct pronosticul astrologic. Este ca şi cum cineva ar pleca într-o direcţie opusă celei recomandate.

Acest fel de deturnare a propriei vieţi seamănă cu literatura, fiind poate practicat mai ales de oamenii cu apetit pentru ficţiuni.

Vieţile literaţilor au ceva din acest tipic. Aceşti oameni se refuză trăirii şi se compensează pe tărâmul cuvintelor.

Anumite retuşări de esenţă livrescă se produc şi în alte ocazii. De exemplu, un tânăr foarte slab dotat fizic devine un mare campion, prin intense antrenamente. Un handicpat, idem, în cine mai ştie ce domeniu. În general, asumarea unui rol social duce la slăbirea tendinţelor naturale. Din predicţiile astrologice nu mai rămâne decât o boare poetică.

De altfel, cineva mi-a spus că în America de azi astrologia nu mai este luată în serios. Acolo, determinările sociale sunt atât de puternice, încât tendinţele native ale individului nu se mai pot manifesta.

 

7. 5. Azi-noapte, la ora 2,35, a sunat telefonul; era o glumă sau o batjocură; apelantul a ănchis imediat, fără să spună ceva; scena s-a repetat de trei ori. Am decuplat soneria telefonului. Şi ce-i cu asta? mă veţi întreba. Iată ce este. Cu cinci ani în urmă, un asemenea episod m-ar fi indignat, aş fi înjurat, aparte sau chiar în receptor. Acum, cu groază şi umilinţă (cum zice Borges) am simţit plăcere pentru că o persoană, de undeva, şi-a adus aminte de mine, chiar dacă într-un mod nepotrivit… Avataruri de celibatar cu sănătate insuficient de bună pentru a-şi permite mai mult sport.

Moartea lui Tito. Toată lumea îl admiră. El a întrupat ideea de consecvenţă politică. Este ultimul mare bătrân al Europei din timpul celui de al doilea război mondial.

10. 5. Omul trăieşte singur, dar supravieţuieşte împreună cu alţii. Iată o frază bună pentru începutul unui roman (în stilul lui Marin Preda). Cândva, la un moment dat, viaţa se transformă în supravieţuire; atunci începe tristeţea; omul simte nevoia unui suflet lângă el etc.

Literatura mă mai interesează doar ca parte unui ansamblu mai important decât ea. Voi încerca să scriu un roman, sperând că el se va situa dincolo de literatură şi de jocul limitat al acesteia.

Transcriu câteva idei despre literatura SF. Le-am gândit în timp ce scriam o recenzie cerută de la redacţie. Acest fel de  literatură se ridică împotriva unui mit, cel al creaţiei artistice; propune, în schimb, o serie de produse de tip artizanal; genul domină în mod clar operele luate separat; eternele justificări practicate de apărătorii genului aduc un aer pueril; umorul involuntar.

Îi voi scrie o scrisoare profesoarei de la Turda.

Disciplina implicată de  critica literară devine tot mai nesuferită pentru mine.

 

12. 5. Uneori am impresia că meşteşugul romancierului constă mai ales în abilitatea de a spune foarte multe lucruri despre el însuşi, spre deosebire de alţi oameni.

Este mai complicat. Cele aflate despre sine însuşi trebuie trecute asupra altor personaje. La Marin Preda aşa stau lucrurile, asta este clar. Şocante, neobişnuite sunt doar o serie de observaţii de psiholog.

16. 5. Moartea subită a lui Marin Preda! Avea aproape 58 de ani. L-au găsit mort, în camera sa de la Mogoşoaia. Scriu acum o teză despre un autor dispărut fizic.

Nu l-am simpatizat, l-am admirat sau mai degrabă mi-a fost milă de el, atunci când am înţeles că este chinuit, zgâlţâit de demonul trufiei.

Această dispariţie s-a întâmplat tocmai în zilele când urmează să mă apuc de ultimul capitol, al concluziilor.

 

19. 5. Tristeţe pentru M. P. Îl văd ca pe un ultim mohican al liteaturii române. Ceilalţi nu sunt scriitori sută la sută. El era.

Mi s-a spus că a murit înecat de propria vomă. Este de crezut. Cumplit şi oarecum simbolic sfârşit. Sufocare mecanică.

Ceva îmi scapă tot mai des în ultima vreme. Nu ştiu anume ce. Cert este însă să am început să scriu mai bine. Nu numai eu mi-am dat seama de asta. Probabil că scrii mai bine când moartea flutură în preajma ta.

Fiecare sfârşit este şi un început (loc comun). Va trebui acum inventat un alt lider al scriitorilor români. Jocurile se vor schimba. „Partidele”, de asemenea. În ceea mă priveşte, nu mă voi mai asocia cu nici un literat, niciodată. Voi miza doar pe mine însumi, până la capăt, indiferent de eşecurile aduse de o asemenea strategie.

23. 5. Există o stare de spirit favorabilă scrisului. Cine doreşte să scrie bine trebuie neapărat să se instaleze în ea pentru perioade îndeajuns de lungi. Autorii de literatură mediocră nu ştiu asta.

Cum am mai apus, eu ajung în starea respectivă după 2-3 ore de lucru, adică atunci când, de regulă, întrerup lucrul… Trebuie să lucrez perioade de timp mai lungi, fiindcă altfel textul nu este încălzit, nu are nerv şi ritm. Ca şi la şah, scrisul „natural” nu depăşeşte mediocritatea. Este necesară invenţia, şirul de invenţii, o anume trepidaţie de motor mare. În absenţa acesteia din urmă, textul rămâne iremediabil şters.

Nu ştiu ce va mai fi cu teza mea. Lucrez la ea cu sentimentul că fac săpături în propriul meu trecut. Simt că altfel ar fi trebuie să fie prezentul.

Proust, în ultimul volum al ciclului, în „Le Temps retrouvé”: „artistul care renunţă la o oră de lucru pentru o oră de taifas cu un prieten ştie că sacrifică o realitate pentru ceea ce nu există”. Vorbitul ar fi un simulacru de viaţă, dar şi de literatură. Ar fi răul intermediar al firilor mediocre. Proust vrea să spună că singura discuţie acceptabilă este cea cu tine însuţi.

25. 5. L. C. îmi spune că pe scriitor îl stresează tot timpul primejdia de-a cădea în ridicol. Profesia lui ar fi cea mai ameninţată de ridicol dintre toate, ca şi alte profesii artistice. I-am spus că propriul ridicol este un sentiment necunoscut de către mulţi autori de literatură.

Ce înseamnă să te simţi ridicol? Ar fi, se pare, tot de o raportare la „seriozitate”, la locurile comune ale gândirii şi ale convieţuirii. A fi ridicol ar însemna să fii situat sub locurile comune. A fi excentric, ironic, artist ar însemna să fii deasupra acestora. Rezultă că artistul ar avea nevoie de o anumită doză de megalomanie, spre a crede despre sine că se află întotdeauna deasupra locurilor comune. În orice scriitor, ridicolul şi superioritatea se amestecă. Profesia lui se află atât de departe de bunul simţ, încât pare absurdă, deplasată, ridicolă.

Ridicolă cred că este în special combinaţia de om şi scriitor în una şi aceeaşi persoană. Cărţile sunt ceva autonom, cu greu pot fi legate de persoana fizică a cuiva.

 

27. 8. Am văzut azi pe stradă un animal ciudat, un hibrid. Îl purta în lesă un ins de vreo 60 de ani, de condiţie modestă, cu un zâmbet persistent. Mi-a spus că animalul a rezultat din împerecherea unui câine lup cu o maimuţă. Se poate aşa ceva? Nu. Omul a dorit să-şi bată joc de mine.

Corpul animalului era de câine lup, dar mai scurt, cubic. Picioare lungi, neobişnuit de agile. Păşea ciudat, cu partea din faţă a trupului mai ridicată. Ai fi zis că din clipă în clipă se va ridica şi va deveni biped. Picioarele din faţă lăsau impresia că nu sunt făcute doar pentru mers. Culoarea blănii: cafenie, mai închisă în jurul gâtului. N-avea coadă! Părea foarte vioi. Amintea cu o hienă. Cred că de fapt era o maimuţă.

 

31. 5. Sunt încleiat în tot felul de treburi domestice. Mă gândesc la paliag pentru dinţi, şuruburi pentru altceva. Treburi de acest fel.

Antipatia mea pentru critică vine şi din faptul că, în cele din urmă, trebuie să lauzi sau să respingi. Pe mine „m-ar aranja” să scriu pură literatură despre  cărţi şi scriitori, nu să laud sau să înjur. Aşa ceva este foarte greu la noi, unde topos-ul admiraţiei faţă de maeştri este bine înrădăcinat. Dacă scriu o carte de critică în felul de mai sus, nu mi-o publică nimeni.

Scriitorii sunt mai interesanţi decât cărţile lor. De aici înclinaţia mea spre scrierea unor memorii. „Am cunoscut oameni deosebiţi” – iată titlul acestei cărţi de critică. Ar fi scrisă fără fasoane, fără ticuri neologistice, atât de neplăcute, de reci.

1. 6. Ziua Copilului. Timp de vară, în sfârşit. Bicicleta mea merge, dar scrâşnind şi pocnind. Trebuie s-o duc la reparat.

Mă străduiesc să trăiesc în mod demn: mă bărbieresc zilnic, merg la frizer, fac zilnic gimnastică, nu exagerez în vicii, nu gândesc  urât, nu fac lucruri josnice, încerc să scriu bine, după ce în prealabil am gândit bine, fac curăţenie în casă destul de des, nu umblu îmbrăcat în haine murdare, îmi plătesc datoriile, nu bârfesc persoane valoroase, apreciez oamenii în mod obiectiv (pe cât posibil), încerc să fiu conform cu mine însumi. Toate acestea îmi reuşesc destul de bine, dar cu preţul unor eforturi din ce în ce mai mari.

Conceptul de demnitate poate fi definit tot în raport cu locurile comune, ca de altfel aproape tot ce ţine de domeniul convieţuirii. Pentru mine, demnitatea este mai degrabă numele unei tehnici psihologice de suportare a sinelui. Trăind aşa cum trăiesc, îmi atenuez sentimentul de disperare, obţin un interior mai suportabil, ca să zic aşa. Este deci o accepţie oarecum metaforică a conceptului de demnitate. Demnitatea propriu-zisă pare a fi ceva obiectiv, o situare socială anumită, definibilă în raport cu un sistem de locuri comune. Suferinţa fizică nu era nedemnă cândva. Azi, dacă loveşti un om, el se consideră grav lezat în demnitatea sa. Gradul de d. se mai poate stabili printr-o serie de parametri materiali. A sta într-o casă fără apă caldă poate părea nedemn. Teoretizări discutabile.

Dilema. Este d. ceva ce ţine de sentimentul de sine al individului sau este o stare obiectivă, determinată de factori politici? În limbajul politicii, d. apare foarte des; cred că este un concept specific pentru cultura  europeană. Este un fel de echivalent al libertăţii.

A trăi demn: a fi rând cu lumea. Aşa cred că vede lucrurile simţul comun. Neclar.

4. 6. Scrisul este singura cale spre obţinerea unei stări psihice convenabile.

D. mi-a reamintit că dacă nu termin teza de doctorat cât de repede, alunec în ridicol, periclitându-mi şansele de apariţie ale cărţii respective. Alţii se vor grăbi să scrie despre autorul meu.

Bicicleta este ceva formidabil. Mă calmează şi-mi inoculează bun simţ.

L. C. zice că scrie un roman şi această activitate îi dă o bună sare de spirit. Este de crezut.

Un altul, în locul meu, ar munci pe brânci, ca un disperat, ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Eu nu fac aşa. Am o detaşare de rău augur.

Romanul neputinţei de a scrie un roman! Iată un proiect nu tocmai paradoxal.

Este posibil ca televizorul să formeze psihologii de spectatori dispuşi să trăiască la nesfârşit prin reprezentanţi. Privitul la televizor îmi inculcă un fel de moleşeală, o înclinare de a socoti inutile  acţiunile nemijlocite.

Ideea cu romanul neputinţei, amintită mai sus, mi-a fost sugerată, se pare, de „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow. Şi acolo apare un literat preocupat de orice în afară de literatură. Ca şi mine. Ratarea  posibilităţii de a face literatură este foarte interesantă şi probabil destul de umană. În loc să ratezi existenţa – ca pe vremuri – ratezi literatura! Iată unde ne-a adus acest secol, unde existenţa are întotdeauna un ce derizoriu, previzibil şi plictisitor.

Să văd ce pot face cu teza de doctorat. Îmi stă pe cap, precum o durere persistentă de măsele.

 

8. 6. La ora actuală sunt preocupat (obsedat) de găsirea unei forme de viaţă, compatibilă cu scrierea unor texte literare. Nu este ceva prea sublim. La ora actuală, recunosc jenat, actul de a scrie literatură este pentru mine ceva subordonat ideii de succes social. Asta este ceva destul de trist. Am o viziune de meseriaş doritor să-şi practice bine meseria pentru a trăi bine de pe urma ei. Uneori întrevăd însă şi plăcerea de a scrie literatură, dincolo de orice scop practic.

„A-ţi scrie viaţa”. Aşa zice un critic în legătură cu Marin Preda. Da, cam aşa ar fi idealul. O viziune literară cu totul curăţată de ideea succesului. Literatura devine astfel o formă de viaţă şi chiar o practică spirituală.

Pe de altă parte, între autorul real şi ceea ce scrie el este o mare distanţă. Sunt lucruri diferite. Oricum, atacul nu este posibil cu o armată proastă, cu atât mai puţin victoria.

Varianta accesibilă pentru mine ar fi următoarea: încălzirea până la incandescenţă a unei tehnici de viaţă capabilă să incite la literatură; de la o temperatură în sus se pare că tehnica se transformă în altceva, încetează să mai fie un lucru premeditat, calculat, raţional, se transformă în ceva inefabil. Cel puţin, aşa sper. În acest context, bizară este necesitatea de a depăşi inteligenţa şi de a pătrunde în nişte domenii ale patimii şi freneziei, ale credinţei iraţionale.

Este de presupuns că aplicarea acestei ciudate tehnici va fi unul dintre firele narative ale romanului premeditat de mine.

Pentru a scrie critică, trebuie altceva. Să duci o existenţă oarecum ascetică, astfel fiind înlesnit accesul la abstracţiuni. Să faci lecturi intense de critică. „Să-ţi faci mâna”, scriind cât mai mult posibil. Să ai interlocutori avizaţi. Să citeşti şi literatură propriu-zisă, deşi de la un anumit punct critica începe să vorbească doar despre ea însăşi.

9. 6. Se pare că în conştiinţa mea se află, de nedezrădăcinat, umilinţa de-a nu fi avut niciodată destul de mulţi bani. Ar fi probabil una dintre explicaţiile dezgustului meu pentru critică, meserie a asceţilor (poţi câştiga bani din ea doar dacă eşti un porc). Nu pot să mă împac cu perspectiva unei bătrâneţi ridicole, fără bani. Scrierea unui roman este o joacă pe lângă chinuitoarea construire a unei cărţi de critică.

Aseară m-a vizitat vechea mea idee. Anume că am nimerit din greşeală în literatură, că ar fi trebuit să devin un muncitor manual, un meşteşugar ingenios şi plin de bani. Eventual, un tâmplar de lux. Poţi însă să faci literatură şi fără să-ţi placă literatura, fără să ai suflet de literat şi fără să faci gesturile de recunoaştere, „masonice”, ale literaţilor.

Perioada de după susţinerea tezei de doctorat îmi apare ca un pământ al făgăduinţei! Ca să vezi!

Un romancier trebuie să umple un număr de pagini, nu doar cu lucruri geniale sau inteligente.

Solidarităţile de generaţii sunt cu atât mai vizibile cu cât oamenii sunt mai bătrâni.

Uimitorul V. G. (am stat la el în gazdă acum doi ani). Mi-a dat telefon, făcându-mi o propunere. El are o vecină de vreo 40 de ani, profesoară de sport. Ea i-a spus, când s-au întâlnit întâmplător, în lift, că ar divorţa, fiindcă soţul ei este un bădăran. Se teme însă că nu va mai găsi pe nimeni s-o ia de nevastă! V. G. i-a spus că are el un prieten, cu garsonieră şi mult timp liber (eu fiind respectivul prieten). Mai întâi, ea ar deveni amanta mea, apoi, eventual, ar divorţa şi ne-am căsători! Expeditivitatea bucureştenilor este ceva de speriat. Evident, ea a acceptat. Urmează să mă caute la telefon, spre a ne întâlni. Am presimţirea că în Bucureşti mişună asemenea aranjamente. Deocamdată acest stil de viaţă nu-mi spune nimic bun, mi se pare jalnic.

V. G. a acţionat şi la Turda; a discutat cu pretendenta de acolo, spunându-i amănunte despre viaţa mea. Persoana de acolo ar fi de acord cu toate! Iată cum sărăcia îl obligă pe om să intre în tot felul de situaţii jalnice, penibile, triste precum moartea unei păsări a cerului. Refuz să mă comut pe regim de supravieţuire.

10. 6. Există două serii posibile, pentru mine.

Prima. Gimnastică, bicicletă, absenţă a fumatului, alimentaţie raţională, somn suficient, lipsa abuzului de băuturi alcoolice; de fapt, absenţa oricărui abuz.

A doua. Fumat, băut multe cafele, somn pe sponci, mâncare la întâmplare, fără gimnastică.

În ce serie intră actul de a scrie literatură? Nu este uşor de răspuns. Logic, literatura este ceva nefiresc, ar trebui deci să se potrivească într-o existenţă nefirească. Pe de altă parte, actul de a scrie este dificil şi aduce a performanţă. Bunii profesionişti duc existenţe cronometrate, bine calculate.

Se pare că oamenii scrisului nu pot să scape dintr-o dublă determinare. Să trăieşti ca un sportiv de performanţă, iar în mintea ta să fie sminteala obligatorie atunci când nu doreşti să scrii doar banalităţi!

Eu trăiesc raţional. Asta stârneşte dispreţul vag al colegilor mei. Ei nu ştiu poate, dar presimt că pentru a face literatură bună trebuie să duci o existenţă neregulată, barocă. Apare aici confuzia între literatură şi scrierea acesteia. Ei trăiesc mai expresiv decât mine, asta este drept. Întrebarea este şi dacă scriu mai expresiv.

13. 6. „A Brave New World” de Aldous Huxley; în traducere franceză sună: „Le meilleur des mondes”. Am cumpărat-o de la bătrânul anticar şi am început s-o citesc. Este un fel de pamflet împotriva civilizaţiei şi a comunismului în special. Lumea viitoare va fi destul de tristă, deoarece cota ei de absurd va fi foarte mică. Raţionalitatea aduce tristeţe. Lumea de mâine este imaginată în mod minuţios. Este un fel de realism (ideea lui Butor, aplicată cu două decenii înainte de lansarea ei).

Speculaţiile lui Huxley sunt coerente. De exemplu, reducerea personalităţilor s-a operat pentru obţinerea unei stabilităţi depline a sistemului social, în ansamblu.

Multe observaţii de psihologie pornesc de la aspecte reale, astăzi şi înainte de 1932, anul când a apărut cartea. Asemănare cu „Candide” de Voltaire. Şi acolo alcătuirile civilizaţiei sunt privite cu ironie şi dispreţ.

Artiştii devin nişte ingenioşi propagandişti. Asta ar fi soarta lor.

Sentimentele sunt, toate, antisociale. Deci şi patriotismul, câtă vreme este practicat pătimaş.

Exaltarea simţurilor, în dauna sentimentelor; lubricitate de feline; acuplare urmată de somn. Elemente ale unei tehnici de păstrare a psihologiei la un nivel socotit optim pentru interesele societăţii. „Nu se poate obţine o civilizaţie durabilă fără o însemnată cantitate de vicii  plăcute.” (Huxley) Pagini bune sunt şi cele despre psihologia unor inadaptaţi, nevrozaţi, autori potenţiali de literatură.

Discursul lui Mustapha Menier, un şef politic, ar trebui tradus în întregime. Este plin de panseuri. Iată unul dintre ele: „…civilizaţia nu are nici cea mai mică nevoie de nobleţe sau de eroism. Aceste două lucruri sunt simptome de incapacitate politică.”

În lumea nouă apare Sălbaticul. El refuză convenţiile de fericire şi se sinucide.

Nu există mare roman fără mare eşec. Există o familie de oameni ai eşecului. Membrii ei scriu cărţi cu personaje asemănătoare între ele.

Ideea de roman, amintită pare-mi-se. O artistă iese din realitate, se decide să trăiască în ficţiune.

Revin la Huxley. Reducerea sexualităţii la o problemă de igienă şi de simţuri. Aşa ceva face multă lume de azi (iubirea le apare acestora drept o teatralizare a actului). Iubirea este practicată doar de persoanele puternice, este un mare lux, ceva riscant,  dezavantajos, aducător de turmentare, distrugător de seninătate. Pasiunea, zic ei, este un simptom de nevroză, de boală. Nu poate apărea decât pe fondul unei deteriorări a personalităţii.

Reflecţia poate duce la sintetizarea unei stări de spirit aparent incompatibile cu persoana respectivă. În romanul lui Huxley există ceva în acest sens, dar în mod deviat, ca sugestie. Dacă vrea să scrie bine, cineva trebuie să-şi compună o anumită stare de spirit, prin sceză, singurătate, lecturi, cultivarea plăcerilor singurătăţii (cu excepţia masturbării). Doar astfel poate scrie un personaj credibil, memorabil, din seria majoră a inadaptaţilor. Actualmente cred că posed această tehnică însă nu prea o aplic.

Huxley scrie un roman al alternativei materie-spirit, cea mai mare temă a literaturii (sau una dintre cele mai mari). Raportul realitate-ficţiune pare subsidiar în raport cu ea. Asta deşi realitatea este palpabilă, iar spiritul este un fel de ficţiune.

Un roman, iată testul decisiv. Nu mi-l voi refuza.

Mizeria oricărei condiţii umane intermediare. Marginale.

Idealul: să ai o existenţă perfect nepublicistică. Greu de realizat, fiindcă mediul te bombardează cu imagini şi mituri ale existenţelor de tip publicistic. Trebuie probabil realizată o protecţie subtilă, de genul celei realizate de fachiri, când înghit cianură şi o elimină fără să fie atinşi de ea.

Un scriitor ar trebui să nu fie un intelectual, adică să nu aibă acea firavă, sterilă, debilă priză la realitatea obiectivă. Să scrie din forţă, nu din slăbiciune. Spre regret însă scriitorii „vânoşi” cunoscuţi de mine scriu prost. Cel mai bun exemplu este Radu Tudoran, autor de lucruri modeste, de consum.

O idee relativ confuză. Necesitatea ca autorul să se întoarcă la seninătatea naivă avută înainte de contactul cu cultura scrisă.

De ce scriu critică atât de greu, cu asemenea opinteli? Fiindcă acest tip de discurs nu se potriveşte cu ritmul meu interior. Eu gândesc repede şi oarecum neconformist. Critica presupună respectarea unor reguli, cere o anumită cuminţenie stilistică. Nu poţi să scrii chiar cum îţi vine. În schimb, când scrii proză, nu-ţi mai pasă de nimic. Este mult mai plăcut. Critica are ceva de amor făcut de un ascet. Sau mai degrabă seamănă cu actul de tip coitus interruptus!

 

16. 6. Una dintre situaţiile ciudate apărute în cursul scrierii unei cărţi: independenţa dobândită de manuscris de la un moment dat. Autorul nu mai este în stare să ţină în mână toate firele, ansamblul capătă o forţă bizară, opusă autorului. Se modifică şi stările de spirit, cu greu mai pot recunoaşte ca fiind al meu un text scris cu ceva timp în urmă.

19. 6. Actul de-a scrie n-ar trebui să fic chinuitor, ci firesc, natural. Eu ştiu însă că lucrurile nenaturale devin foarte greu „naturale”. De pildă, gimnastica zilnică. O practici ani de zile şi de-abia reuşeşti să-ţi construieşti rudimentele unui automatism. Nu este atât de greu ca la început, dar nu e nici uşor. Sentimentul neplăcut – tipic probabil pentru depresivi – este că fiecare nouă zi este o problemă dificilă, cu greu rezolvabilă. Presupun că scrisul trebuie transformat într-un fel de gimnastică zilnică.

N-am scris puţin în ultimii 15 ani, dar nici mult. Şapte cărţi tipărite. Cinci scrise şi aflate în edituri (a cincea încă nu). Plus multe articole, plus jurnalul de faţă. Singura metodă viabilă este să scrii zilnic.

Veşti de la Iaşi. Va apărea cartea despre URSS! Textul scris la urmă va apărea cel dintâi! Ironiile soartei.

20. 6. Enumăr acţiunile mele de căpătenie:

– gimnastica zilnică;

– procurarea de alimente;

– îngrijirea sănătăţii;

– acţiuni domestice;

– privitul la televizor;

– jocul de şah;

– relaţia cu D. (trebuia s-o pun la început).

Lucrez şi citesc pe apucate. Preocupările profesionale ocupă un loc mic, periferic, în existenţa mea. O scuză ar fi faptul că gândesc destul de mult. Doar frânturi din rezultate sunt trecute în aceste caiete; altele sunt risipite în conversaţii; altele rămân în stadiul de idei fugare, neduse până la capăt, se pierd.

Duc o viaţă mai retrasă poate decât cea dusă în Braşov. Mutarea în Bucureşti se dovedeşte astfel a fi un accident nesemnificativ.

Deşi am toate condiţiile pentru a lucra, mă risipesc în acţiuni colterale.

Relaţia cu D. (nefirească în esenţa ei, după cele întâmplate cândva) îmi ia nu mult timp, ci multă energie psihică. Interminabile pertractări, plăcute, de altfel, îmi ucid zilele.

Ca un om de nimic, mă uit la televizor aproape în fiecare zi, la toate filmele. Îmi dau seama că sunt nutreţ, dar mă uit ca un damnat.

Aş avea condiţii pentru o viaţă organizată, dar trăiesc la întâmplare, asasinându-mi cu inconştienţă zilele. Nu am nici familie şi nici nu mă realizeze profesional.

La serviciu mă comport inadecvat, nearătându-mă util şi dând dovezi de neseriozitate. Realmente grav este faptul că nu lucrez, nu fac literatură. Nici literatură, nici viaţă – iată defecţiunea de principiu.

Viciul fundamental este un fel de silă stranie faţă de munca intelectuală. Pe de altă parte, când scriu simt o reală plăcere, am senzaţia că nu îmi pierd timpul de pomană.

Actualmente mă aflu în situaţia de a răspunde cu promptitudine la solicitări venite de la D. Când are ea timp, eu trebuie să fiu gata, pe poziţie. Asta este ceva intolerabil. Voi încerca, încă o dată, să-mi fac un program şi să-l urmez.

 

21. 6. Necazurile vin de dezordine şi evenimente întâmplătoare. Cât neprevăzut, atâta lipsă de eficienţă.

Arta este imprevizibilă, are mult neprevăzut, este expresivă. În viaţă, lucrurile pot sta la fel. Există existenţe expresive. Ele devin în mod automat ineficiente.

Această regulă este valabilă şi pentru producătorii de expresivitate (artiştii, scriitorii).

Când se scoală de dimineaţă, omul trebuie să ştie cu exactitate ce va face până seara. El trebuie să respingă toate elementele perturbatorii (obiective şi mai ales subiective). Neprevăzutul trebuie să se afle în aceea ce scrii, în domeniul ideilor şi imaginilor.

Efectele dizolvante ale televiziunii. Acolo sunt prezentaţi oameni realizaţi (reali sau fictivi), excelenţi în domeniile lor de activitate. Fiecare dintre aceste tipuri de succes este întrucâtva contagios, tinde să modifice personalitatea privitorului. Omul uită de propria lui cale către succes. E menţionat şi efectul de „trăire prin delegaţi”. Primejdioasă este şi cumplita varietate a informaţiilor, de tip pur ziaristic. Asaltat de acestea, privitorului îi scade capacitatea de concentrare. Diversitatea imaginilor cere una a trăirilor.

Starea de spirit favorabilă pentru a scrie literatură nu este cea a omului de azi. Unii se retrag în munţi sau la ţară  şi acolo reuşesc să scrie. Se pare că artele vizuale, unde cuvântul este doar un adjuvant, au ceva contrar literaturii, dar favorabil jurnalisticii.

Scrierea literaturii îmi apare ca o artă „veche”, compatibilă cu deţinători ai unui spirit „vechi”, capabili de concentrare. Printre altele, aceştia nu ingerează prea multe divertismente.

Raportul dintre acţiunile „serioase” şi cele „neserioase”. Ar trebui să fie net în favoarea primelor…

Marin Preda a fost exemplar pentru felul cum s-a ferit de capcanele unei existenţe de tip jurnalistic. Eugen Barbu, în schimb, este tipic pentru jurnalism, pentru combinaţia dintre politică şi comerţ.

Suferinţa existenţelor jurnalistice (când nu cumva lipseşte) vine din sentimentul neplăcut, chiar chinuitor, al fragmentării, al discontinuităţii, al învârtirii pe loc, în cerc. Pe de altă parte, drumul către suces antum poate fi mai ales ziaristic.

22. 6. Mi-am dat seama că sunt în căutarea unui surogat de vocaţie literară. Asta este ceva bizar, dar nu inuman. Încerc să devin un scriitor profesionist fără să am vocaţie pentru literatură!

„Cunoaşte defectul neamului tău!”, spune Gracián, cu foarte multă îndreptăţire. Defectul românilor ar fi diletantismul, păstrarea în domeniul improvizaţiei inteligente.

De la Escarpit am aflat ceea ce bănuiam de multă vreme: scriitorii nu se recrutează dintre oamenii inteligenţi sau, altfel spus, dintre cei cu o predominare a  activităţii nervoase. Ar exista o facultate anumită. Aceasta îndeamnă la vorbirea şi problematizarea propriei existenţe.

Gesticulaţia normalităţii. Denumesc astfel actele cotidiene raţionale, dificile pentru mine. Sunt gesturi ale normalităţii, exterioare. Prin ele, omul semnalează că este normal, că are o voinţă bună.

24. 6. Perspectiva sociologică priveşte literatura din afară. Nu vorveşte despre literatură, precum o anumiţi critici înclinaţi spre oficiere, ca şi cum aceasta s-ar afla într-un rai steril.

Critica ar fi tot un fel de literatură, preocupată de unul şi acelaşi tip uman, scrisă de reprezentanţi ai aceluiaşi tip uman. Talentul ar fi tocmai semnul apartenenţei la categoria umană respectivă. „Nechemaţii”, „veleitarii” sunt din altă categorie umană. Dilema este în ce măsură tipul uman respectiv (nu este identic cu tipul artistic) este reprezentativ pentru umanitate. Escarpit dovedeşte că o mare parte a literaturii nu are legătură cu acest tip, dar asta nu o împiedică să aibă succes.

Există o retorică a propriei măreţii. Scriitorii şi criticii literari o practică cu o suspectă lipsă de plictiseală. Spun, în esenţă: noi suntem mari, geniali, avem o superioritate imanentă. În literatură, ideea este implicită, în critică apare în chip explicit. În mod agreabil, această retorică nu se întâlneşte la Escarpit.

26. 6. „Bună! Da’ ’nainte să-mi răspunzi, trage apa la veceu!” Iată cum se confirmă mica mea ipoteză. Este vorba despre apelurile telefonice neurmate de o voce. Le suport de un timp  încoace. M-am gândit că nu poate fi decât prietena lui Tuan sau cineva din anturajul ei (fete semidocte, angajate în absorbante pătimiri sexuale). Despre Tuan am vorbit în însemnările de călătorie.

Un nou telefon, intervenit în timp ce scriam cele de mai sus: „Alo! Vă merge apa caldă?” Este un fel de umor destul de primitiv. Nu mă supără. Un dialog cu una dintre aceste fete ar fi aproape imposibil. Nu m-aş putea dezbăra de sentimentul că intelocutoarea mea nu este dintr-o specie inferioară, ci dintr-una specializată în limbajul prin semne. După ce ne-am învăţat cu nişte subtilităţi de gândire şi de existenţă, nu ne mai putem dezbăra de ele. Un adevăr nu prea vesel.

Relaţiile specifice acestor „corespondente” ale mele sunt bazare pe agresivitate. Am un tânăr vecin din această categorie. El dă puternice spectacole, cu ţipete şi cu bătăi. O hârjoneală perpetuă. Tuan era tot timpul certat de prietena lui.  Mi-a povestit el. Înţeleg că la firile primare relaţiile sexuale nu pot fi despărţite cu nici-un chip de agresivitate. O aţâţare agresivă este tot timpul pandantul amorului, indiferent de stadiul acestuia.

Idee de roman. Un literat decis să se lase de literatură. Motivele acestuia: insuficienţa ficţiunilor, preeminenţa trăirii în realitatea nonverbală etc.

Escarpit mă uimeşte în continuare. Scriitorul, zice el, nu este decât un meseriaş, un artizan pe cont propriu. Nu se se are decât pe sine.

Sunt pe punctul de a încheia capitolul despre „Cel mai iubit dintre pământeni”. Urmează concluziile, plus un mic text despre „Martin Bormann”, bun de inserat acolo unde trebuie. Volumul pentru editură va avea circa 300 de pagini (cu bibliografie abreviată) sau 330 (cu bibliografie integrală). Teza este mai lungă.

Din „Darul lui Humboldt” aflu că un autor de roman trebuie să se afle tot timpul într-o stare intensivă, sub presiune. Ceva în genul unei butelii de Leyda. Din mintea lui trebuie să iasă scântei. Altfel textul va fi tern, plicticos. Starea respectivă pare să existe în spatele „Celui mai iubit…”.

Azi sau mâine plec la Braşov. Voi merge şi la Vâlcele, spre a mă plimba, cu unchiul Iosif şi câinii săi, prin pădure.

Veşti despre cartea mea de SF. Ar fi în planul pentru anul viitor.

Resimt un proces înteţit al  prăbuşirii, lichefierii, dărăpănării, erodării timpului. Cel mai neplăcut sentiment. Nu este de mirare că oamenii maturi se lansează cu disperare în cursa pentru achiziţii materiale.

30. 6. M-am întors în Bucureşti. La Vâlcele, unchiul Iosif şi comoara sa fictivă. Valer şi Magdalena (plus R., ginerele lor din Italia), excitaţi în permanenţă de problemele oamenilor avuţi. Plimbare în pădure, pe drumul către Sâncrai. Amintiri. Câinii,  Raf (basset) şi Twiggy (cocker spaniel), alergând cu frenezie prin iarba înaltă. „Tanti” Maria, excedată. Unchiul Iosif o iubeşte. N., dărâmată. Zice că are osteoporoză şi glaucom. Gică, încărunţit, cu buzunarele pline de cutii cu mătci (de albine). Avea calmul lustruit al unui om cu bani. A., modestia ei congenitală. Frenezia celor cu o oarecare miză materială în viaţă.

1. 7. M. P. vrea să scoată o revistă ilegală. Întrucât cred că nu este periculos, ci doar confuz în gândire, voi uita această ştire (provocare, probabil). Are exact doleanţele de la „Europa Liberă”. Eu cred că, în fond, el este doritor de putere. Îl voi frecventa în continuare, fiindcă este un om pitoresc. Nu cred că este bun de om politic, are prea mult venin în el. Vrea, în fond, să se răzbune. Nici el nu ştie prea bine pe cine. Soţia lui pare extaziată de el. Amândoi beau de sting. După câte am înţeles, se pilesc în fiecare seară, în familie.

Mi se clarifică modul meu eminamente practicist de a exista. Acesta poate semnifica tot o carenţă de energie. Iată în ce fel. Eu am o tot mai accentuată tendinţă de a-mi transforma viaţa în literatură. Ca şi cum un tâmplar ar vedea în toţi pomii întâlniţi în cale contururile unor obiecte de lemn. Este lipsa de gratuitate a profesionistului sumbru. Dacă mă gândesc la un roman, reţin din conversaţiile cotidiene replici bune de folosit acolo etc.

Înseamnă, se pare, că nu am rasă de gânditor, în mod iremediabil privesc gândirea ca pe ceva bun de folosit în scopuri practice. Aş fi deci un parvenit al spiritului, lipsit de nobleţe, stăpânit de intenţii practice, josnice.

Mă consolez cu gândul că literatura iese sau nu iese bine, indiferent de cine o scrie. Poate să apară o carte bună şi din simpla intenţie de a câştiga bani.

2. 7. Ar trebui să profit la maximum de independenţa mea. N-o prea fac. Am mai degrabă un comportament hibrid, unde este amestecată şi dependenţa. Spre regret, perfecţionarea independenţei anihilează ideea de căsătorie.

Cu sau fără voie, D. mă oboseşte. Trebuie s-o scot din statutul de privilegiată unde a ajuns pentru mine. Este necesar ca întâlnirile cu ea să devină întâmplătoare.

Voi căuta să-mi refac starea psihică şi fizică avută pe când stăteam în gazdă şi n-aveam nici-o relaţie. Să încerc apoi să am un sistem pentru a închide telefonul. Este inadmisibil să fiu la cheremul oricui.

Cred că D. face totul din calcul. Vrea să mă uzeze psihic. Nu ştiu în ce scopuri.

Lectură din Bellow. Apare clar că socotirea artei drept un miljoc este o atitudine cu totul justificată. Aşa face toată lumea, ce naiba! Visul artei ca scop în sine pare a aparţine spiritelor slabe. La cei cu adevărat mari şi tari există întotdeauna o miză în afara artei, în social. Sau succesul, sau banii. Mai bine amândouă deodată.

 

5. 7. Este de preferat minciuna vitală, adevărului ucigător. Constatarea şi condamnarea varietăţii de rău moral necesar în vieţa socială este o redutabilă armă retorică.

Un atu al bărbaţilor în vârstă. Ei sunt mai diferenţiaţi, au personalităţi mai distincte. Tinerii ar fi mai asemănători unul cu celălalt, mai unificaţi ca specie.

Vorbăria uimitoare, ca debit, din romanul lui Bellow. În mod ciudat, factura ei, îmi aminteşte de D. B., cu modul ei gâfâit de face tot timpul referiri la oameni şi idei la modă.

Unul dintre neajunsurile stilului publicistic: tendinţa de a scrie lung, de a împăna fraza cu vorbe de legătură. Explicaţia ar fi tendinţa de diluare a unor locuri comune. Intervine şi neglijenţa. Se iveşte şi strategia minimei rezistenţe. Se caută doar „linia de plutire”, „să meargă numai”. Un text de publicistică n-are voie să depăşească un anumit nivel, nici în rău, dar nici în bine. El trebuie să satisfacă doar aşteptările cititorilor, aducând cu metodă noutăţi. Mai este şi tendinţa unor publicişti de a lungi, de a adăuga sos, pentru a lua bani mai mulţi.

9.7. Mi-am lămurit, în sfârşit, ceva. Pe stradă, privind cu atenţie, pot fi văzute fete-femei sub 25 de ani (îndeobşte) cu trăsăturile trase cumva în sus, într-un rictus de scârbă, ca şi cum ar fi sătule peste cap de ceva. În marea majoritate a cazurilor, este vorba despre femei frumoase. Ochii sunt mijiţi, fruntea este străbătută de cute orizontale. Se vede şi că această expresie este ceva social, este un fel de cochetărie. Aşa avea faţa E., femeia atât de frumoasă de cândva, doar pe stradă. În interior nu se mai strâmba aşa. Este vorbă despre o cochetărie primitivă. Se semnalează faptul că respectivele nu mai pot face faţă insistenţelor sexuale ale bărbaţilor! Sunt excedate de propunerile acestora! În plus, au făcut amor cale afară de mult, până la saţietate, până la scârbă chiar! Cele cu stil au, în schimb, expresii nefiresc de calme.

 

10. 7. Cât de clare îţi apar neajunsurile unui text după scurgerea unei perioade mai lungi de timp! Jurnalişti nu au treabă cu aşa ceva.

Cică literatura ar fi o etalare de  neputinţă.

Formidabile dificultăţi întâmpin, atunci când vreau să lucrez. Ceva din interiorul meu mi se opune mai totdeauna.

Am recitit primele părţi ale tezei. Se pare că va trebui să le prelucrez, atenuând aparenţa neplăcută de lucruri neacademice.  Va trebui să introduc explicaţii suplimentare. Mie, lucrurile îmi par clare, dar altora, cititorilor, poate că nu.

Niciodată n-am ştiut să diluez. Am pierdut astfel mulţi bani.

Acum scriu o recenzie de complezenţă. Cât este de reconfortantă minciuna! Misterioasa  satisfacţie şi senzaţia de plenitudine adusă uneori de aşa-zisa minciună pioasă (de fapt, o minciună necesară).

14. 7. Spre spiritualizare, există mai multe căi. Teoretic, câte una pentru fiecare om. Un om „vechi”, mai puţin informat decât cei de azi, avea un acces mai lesnicios la spiritualizare (credinţă).

Ce înseamnă spiritualizare? Nu prea ştiu. Ar fi o stare moralmente superioară. La ea se ajunge pe un drum aflat în exteriorul individului.

Citesc „Orb prin Gaza” de Aldous Huxley. Pare clar că omul nu trebuie să înveţe din literatură cum să trăiască. În literatură, predomină un anumit tip uman „păgubos”. Se justifică tendinţa mea de a reduce lecturile la căutarea unor elemente tehnice, la antrenamente în vederea scrierii de literatură. Gândirea mea este paralelă cu aceea a scriitorului standard.

Cât de reprobabil este practicismul meu? Iată întrebarea.

Probabil că în actul de a face critică literară mă scoate din sărite faptul că sunt silit să-l fac pe judecătorul. Asta este ceva neplăcut, în contradicţie cu înclinaţia mea pentru postura de observator.

„La tempesta di mare” de Vivaldi. Ce titlul minunat!

 

17. 7. Am încheiat „Orb prin Gaza”.

În „Balthazar”, Lawrence Durrell spune că scrisul îl ajută pe om să treacă dincolo de artă. Această afirmaţie se întâlneşte cu ideea cea mai interesantă, pentru mine, din Huxley, anume că literatura oferă posibilitatea trăirii mai perfecţionate a sentimentului de sine. Durrell spune, adorabil, că munca literară este ceva „divin de neimportant”.

Ce fel de personalitate obţine cineva după ce şi-a ajustat viaţa pentru meseria de scriitor? Şi, apoi, spre ce duce o asemenea viaţă? Eu nu mă aflu încă la capătul drumului, dar ştiu deja multe. Pot încerca să răspund. Intervine o des-socializare, o singularizare. Adaptabilitatea se toceşte. Scrisul presupune o personalitate cât mai strânsă în jurul ei însăşi, cât mai puţin dezarticulată. Apare, apoi, distanţarea ironică. Iniţial doar un instrument de lucru, ea poate invada periculos fiinţa. Apare o liberalizare a gândirii. Se iveşte o tendinţă negativistă de descalificare a structurilor obiective ale societăţii. În plus, o pierdere a practicismului vital şi o rarefiere a vitalităţii. Apare în cele din urmă o nevroză, semnul clar al faptului că actul de a face literatură are o artificialitate fundamentală.

Oricum, dincolo de cazurile inferioare, se face literatură pentru a se rezolva o problemă a fiinţei. La mine problema este însuşi actul de a face literatură! Aici văd o ironie a soartei.

Pentru membrii diferitelor elite, actul sexual are o valoare aproape neglijabilă, find privit mai degrabă ca element al unor experimente (abisale, spiritualiste, amuzante).

L. C. zice că umorul şi violenţa sunt feţe ale aceleiaşi monede. Mai spune că englezii au inventat umorul din plictiseală (spleen); asiaticii n-ar cunoaşte umorul, fiindcă nu cunosc nici plictiseala şi contemplă la nesfârşit. Aşa o fi. Sporturile (englezii au avut o mare contribuţie la lansarea lor modernă) par a fi tot un antidot pentru plictiseală.

„În vreme ce Narouz privea această scenă, plin de curiozitate, o voce de lângă el se ridică din umbră – dulceaţa şi adâncimea ei nu puteau aparţine decât unei singure fiinţe: Clea. La auzul glasului, Narouz respiră ascuţit, dureros, parcă i-ar fi fost înfipt un cuţit în carne vie şi-şi împreună mâinile într-un gest brusc de umilinţă copilărească. Era vocea femeii pe care o iubea, dar ea izvora dintr-o formă hidoasă, din corpul înecat în grăsime al unei femei musulmane […].

Narouz se aşeză lângă ea imediat, spunând, cu o voce adâncă şi mângâietoare:

– O, mamă, vorbeşte-mi…

Şi ascultă din nou tonalităţile glasului ei, perfect orchestrate, murumurând mângâieri şi linguşiri blânde, ca să-l atragă spre camera de tortură. […]

Deodată, indiferent faţă de orice în afara cadenţei vocii, o urmă ca un posedat, stând în interiorul camerei întunecate cu ochii închişi, cu mâinile pe pieptul mare şi tremurător […] Tremura de excitaţie – cu sentimentul periculos că este pe cale să profaneze un loc sacru printr-o obscenitate irezistibilă, al cărei înţeles se aprinde ca un fulger în minte, purtându-şi oribila şi singulara frumuseţe. (Afrodita permite în dragoste orice unire a minţii şi simţurilor.)[…]

– Vorbeşte, mamă – şopti el răguşit – vorbeşte. Vorbeşte…” (Lawrence Durrell, „Balthazar”)

Înseamnă că am picat într-o serie de pocinoage findcă sunt un bun medium, sunt uşor de hipnotizat. Am ştiut de mult că D. m-a fascinat, în mare măsură, datorită vocii ei dulci. Precizez totuşi că ea este o femeie frumoasă.

Plăcerea auditivă ar fi o caracteristică feminină. Darul de a face abstracţie de fizic ar fi tot feminin.

În mod ciudat, modestele reflecţii de mai sus m-am înviorat. Acum pot lucra la mica mea teză de doctorat.

 

18. 7. Mi-a vorbit cineva despre „A fi şi a avea” de Erich Fromm. M-a întrebat apoi dacă memorez versuri. Am apus că nu. Asta înseamnă că sunt din categoria „a fi”, adică sunt nonachizitiv. S-ar explica astfel scârba mea în faţa tezaurizării unor informaţii. De-asta nu sunt bun eu de istoric literar. Scriind teza, sunt nevoit, cu eforturi penibile, să simulez acribia avidă a unui istoric literar. În schimb, îmi place literatura fără documentare şi eseistica.

Umorul lumilor închise, amintit de Escarpit. Fiecare „lume” are un cod umoriostic al ei. Acesta îi ajută pe indivizi să se recunoască între ei.

Despre căile nonlingvistice de spiritualizare (una dintre temele de substrat ale romanului meu aflat în faza de proiect).

Uimitoare informaţii primite de la M. Un om avizat.

24. 7. O ceaţă de deprimare coborâtă asupra mea. Noroc că ştiu destul tehnici pentru a ieşi dintr-o asemenea situaţie. Cauza imediată pare a fi un film vechi, cu Audrey Hepburn şi Gregory Peck: „Roman Holiday”. M-a impresionat, mai mult decât filmul, forţa arhetipului. Iubire imposibilă, cu atât mai violentă, cu cât mai imposibilă. Fără aşa ceva, totul este comedie, trivialitate sau normalitate. Nu cere să fie povestit.

Acest gen de iubire este cel mai potrivit pentru literatură. Din instinct sau pură tehnică, mai toţi romancierii îşi aleg astfel de iubiri pentru personajele lor.

De data aceasta era o moştenitoare regală (uimitor de bine interpretată de Audrey Hepburn) şi un ziarist. Nici-o posibilitate. Sărutările lor sunt disperate, de parcă s-ar săruta doi oameni despărţiţi de un perete de sticlă; unul din materie (femeia), celălalt din antimaterie. Contactul lor nemijlocit ar produce o explozie.

 

25. 7. Nu trebuie să mă las sufocat de simboluri. Televiziunea, cu jocurile ei olimpice cu tot, aşa ceva tinde să facă. Totul este bun, frumos, înălţător, dar rămâne tot mai puţin loc pentru existenţa mea personală. Dacă o ţin înainte cu uitatul la televizor, ajung un cosumator imbecil de imagini. Până şi asta se poate transforma în viciu! Degeaba  nu fumez, nu beau cafea şi fac yoga, dacă mă uit la televizor!

26. 7. Presa noastră a strigat sus şi tare că Nadia Comăneci a fost furată de titlul olimpic. S-a publicat şi o poză trucată în „Scânteia”. Capul Nadiei a fost plantat pe trupul Davâdovei, câştigătoarea titlului! Mici, dar cu coada sus!

Cabotinajul bătrânilor, cu scopul de le atrage cumva atenţia tinerilor. Aşa ceva practică tanti Victoria, jucând comedii şi străduindu-se să fie amuzantă, spre a fi vizitată, căutată. La fel face bătrâna auzită de mine prin fereastra deschisă. Până şi glasul ei este adaptat, având ceva din răguşeala intermitentă a unui copil răzgâiat. În fond, este o luptă admirabilă, dusă până la ultimul cartuş. Constat că soiul acesta de comedie este specialitatea regăţenilor (tanti Victoria ar fi o excepţie).

Realizarea de sine a omului. Cea socială este materială, palpabilă. Cea psihică ţine de vocaţie sau de adoptarea unor tehnici potrivite. Marea dispută a literaturii ţine de stabilirea unei ierarhii între cele două forme de realizare. Adevărul, adesea ocolit de literatură, este că amândouă sunt la fel de bune. În toate epocile, omului sărac i s-au recomandat diferite tehnici de ameliorare a stării sale de spirit. Şi simţul comun face asemenea recomandări, nu numai politicienii şi moraliştii. Se recomandă însurătoarea rapidă, conceperea unor copii, munca cinstită, plină de dăruire. Acestea pot duce la obţinerea unei bune stări de spirit, adică la fericire.

Lucrurile chiar sunt aşa, în mare. Pentru fiecare individ se punre însă probleme de a obţine o tehnică potrivită mai ales pentru el însuşi (sau de-a o ajusta pe una dintre cele consacrate). Iată cazul bărbaţilor căsătoriţi, dar având şi amante. De regulă, aceştia sunt realizaţi şi social.

L. C. susţine că fericirea se realizează printr-o dizolvare psihică a individului într-o categorie. Interesant, dar asiatic.

1. 8. Corectez teza. Constat că în text s-au strecurat tot felul de idei interesante. De pildă, o dilemă: artistul trebuie sau nu să trăiască în mod expresiv? Probabil că da, dacă acceptăm ideea că avem conştiinţe necompartimentate, aşa cum erau calele corăbiilor. Trăirile expresive ar aduce o „frăgezire” a expresiei literare (artistice).

 

8. 8. Am corectat teza. Vara asta cred că o termin.

Este o caniculă grozavă. În contratimp, am reînceput crosurile matinale.

Nu mai îmi dă nimeni telefon (D. face excepţie). Lucrul acesta mă bucură, îmi dă o stare de pace.

 

9. 8. A treia zi de crosuri. Am mai început o dată, acum vreo câteva săptămâni, dar am făcut o întindere şi am fost silit să întrerup.

Viaţa de celibatar are haz doar dacă sunt evitate femeile. Un celibatar preocupat de femei este un eşec al propriei sale categorii.

Teza se apropie de sfârşit, lent, implacabil. Nemaiavând repeziciunea gândirii, deţinută, cred, cândva, mă aliez cu timpul. Este singura soluţie. S-ar putea să închei până la 1 septembrie.

Pe nesimţite, existenţa mea a fost cotropită de literatură. Actualmente aproape tot ce fac este subordonat intenţiei de a scrie şi a publica. Ciudat şi plăcut este faptul că literatura devine tot mai mult, pentru mine, un scop în sine. Aşa ar trebui să fie, în mod ideal. L. C. spune, de altfel, că merg spre o totală contopire cu categoria de scriitor. Ea este însă o dibace lansatoare de flaterii.

10. 8. Două episoade interesante. Mai întâi, o cerşetoare de un fel deosebit, o artistă. Ea cânta o melodie în stil de bocet, cu cuvinte inventate pe loc, se pare. Îşi povestea nenorocirile, zicea că nu mai vrea să trăiască. De ce nu o ia Dumnezeu? Avea o voce plină, bine timbrată. Ar putea să cânte, cu deplin succes, muzică populară. Zicea că a paralizat la cutremur, dar eu am auzit-o încă de când stăteam în Berceni, înainte de 1977. Mergea în nişte cârje prea scurte şi îşi mişca anevoie picioarele. Cred că este perfect sănătoasă.

Apoi, o „schiţă” cinematografică cu Alberto Sordi. Un cuplu de uvrieri nimeresc în Sardinia, la un hotel de milionari. Întâlnirea bizară dintre două rase diferite. Aristocraţii, slabi, rasaţi, cu probleme exclusiv psihice mănâncă porţii microscopice şi sunt supli. Oamenii de rând, graşi, mâncând din greu paste. Femeia, uimitor de reuşită: vulgară, grasă, profilată până la deformare pe funcţia de matroană bună la suflet, având lentoarea supraponderalilor. Filmul mi-a produs via plăcere adusă de adevăr. Superioritatea aristocraţilor este pur estetică; gregarii, în schimb, deţin superioritatea psihică. Aristocraţii sunt fragili psihic, nu rezistă decât în condiţii de seră.

Ratarea este pe măsura fiecăruia; este decisă de fiecare, în propria sa instanţă intimă. Ratarea este sentimentul cronic de nemulţumire faţă de propria performanţă.

De ce oamenii se grăbesc tot mai rar pe măsură ce înaintează în vârstă? Pentru că au sentimentul unei tot mai rapide scurgeri a timpului.

 

17. 8. Continuu dregerea tezei. Trebuie să devină invulnerabilă la obiecţii de procedură. Voi avea aproape sigur parte de aşa ceva.

În ciuda vieţii cumplit de raţionale, nu pot scăpa de simptomele psihasteniei. Apar la cel mai mic efort intelectual. Interesant este că ele nu alterează puterea de judecată, ci mai degrabă cheful de a pune la treabă această putere.

Săptămâma viitoare mă voi înscrie la un concurs de şah. Motivaţia: m-am simţit întotdeauna bine în situaţii de suprasolicitare.

23. 8. Particip la un concurs alături de jucători modeşti. Ei se căznesc de ani de zile să obţină categoria I. Am pierdut două partide şi am câştigat una. Ca şi altă dată, mi-a lipsit obiectivitatea în aprecierea poziţiilor. Este un echivalent şahistic al carenţei de simţ al realităţii… Mi-a lipsit şi disciplina de joc, acel mod metodic de a trata partida. Poate că nici nu vreau să câştig, în subconştient. Acuz şi un hiperoptimism, transformat uneori în exagerată prudenţă…

Am adus noi modificări la capitolul introductiv al tezei. Am scos o serie de teoretizări, de natură să complice prea mult lucrurile. Acum urmează să mai redactez doar concluziile. Am făcut mult caz de teza aceasta, în loc s-o scriu pe tăcute, cu calm.

Concursul se desfăşoară undeva pe la Pipera, în afara oraşului. Până acolo se ajunge cu tramvaiul 16. Acesta trece prin locuri frumoase,  pe lângă lacul Floreasca. Sunt şi nişte crânguri pe acolo. Am de fiecare dată impresia că merg cu trenul. Vag, îmi amintesc de trenul cu motor Diesel, „motorul” spre Comloş, de pe vremuri.

 

24. 9. Am fost la Braşov între 7 şi 23 septembrie. Am făcut o partidă de calm şi de bun simţ împreună cu mama. Am lucrat la concluziile tezei. Sunt aproape gata. Munca intelectuală (autentică) este chinuitoare, dar practicând-o, simţi că trăieşti.

Am continuat crosurile de dimineaţă. În curând se vor împlini două luni de când le practic. Mi-au devenit ceva firesc. O mare realizare, cred.

Viaţa optimă are o formă distinctă. Neintelectualii obţin în mod natural acest lucru. Cei mai mulţi intelectuali au, în schimb, sentimentul improvizaţiei fără de sfârşit; li se pare că o formă clară de viaţă este ceva limitativ, inferior. De aici nefericirea, numită azi nevroză.

Se poate vorbi despre „eficienţa psihică” a fiecărui individ. În funcţie de ea, respectivul reuşeşte să obţină o interioritate convenabilă

O poezie scrisă la Braşov.

Să ne privim în ochi,

simţind cum iubirea

cade încet asupra noastră,

ca o răcoare divină.

26. 9. A doua parte a vieţii are o miză: supravieţuirea. Prima parte nu are miză, este un joc gratuit şi savuros.

M-am gândit la cele de mai sus, constatând nemaipomenitele preacauţii ale oamenilor maturi în faţa căsătoriei. Tinerii, în schimb, se căsătoresc în mod spontan, în joacă. Adulţii şi bătrânii calculează la nesfârşit, de parcă ar avea cine ştie cât încă de trăit.

Este mult mai greu de finisat o acţiune decât de executat în mare. Observ asta acum, când aduc ultimele ajustări nefericitei mele teze de doctorat.

30. 9. Azi a fost prima zi de „serviciu”. La redacţie, nici o schimbare, în afară poate de o accentuare a comediei.

Sunt în planul editurii C. R., dar nimic nu este încă decis.

„Viaţa începe la patruzeci de ani.” O zicală destul de adevărată. Societatea devine mai îngăduitoare.

Crosurile mele au efecte bune, nici vorbă.

Trebuie să fiu atent la păstrarea unei realizări psihice (cu efecte sociale): convingerea că nu este cazul să dau din mână nici un text scris neglijent sau cu platitudini. Cu alte cuvinte, să nu recad în condiţia de publicist intrepid, autor de texte prost scrise. Nu trebuie să cedez tentaţiei de a câştiga uşor câteva sute de lei.

Dezavantajul unei eventuale decăderi de acest tip  ar fi dublu. Pe de o parte, ar fi stricate nişte efecte construite cu migală în ultimii doi ani (stimă nu doar din partea profesioniştilor). Pe de altă parte, ar fi anulate nişte efecte psihologice. Ar apărea pericolul de a intra din nou în starea de febrilitate improvizatorie, nefavorabilă din toate punctele de vedere.

Se cere să merg înainte, consolidându-mi cu tenacitate starea de echilibru psihic obţinută prin viaţă cumpătată şi pregătire fizică.

 

4. 10. Un film ingenios trudeşte din greu la impunerea unei mitologii a omeniei („Ora zero”). Îmi confirmă teoria cu privire la valoarea general umană a mentalităţii rurale. În plin Bucureşti contemporan ar exista o familie de tip patriarhal, cu o mentalitate rurală. Tatăl, foarte respectat, serios, cu caracter. Fiii trăiesc împreună cu bătrânii. Unul este căsătorit şi are doi copii. Ceilalţi sunt pe punctul de a se căsători. Tatăl şi fiii lucrează într-o singură echipă, la I. T. B. Familia este forma de viaţă pentru toţi. Se fac sarmale, se aduc logodnicele în casă. Nu există miza îmbogăţirii, ci aceea de a fi în rând cu oamenii, de a fi om. Nu a avea, ci a fi. Conflictul se naşte între aceşti sfinţi laici şi fiinţele citadine, fără nimic sfânt.

Hotărât lucru, ideea mea centrală din teza de doctorat este corectă.

Am trimis textul tezei profesorului, la Iaşi. Presimt că va urma o nouă rundă chinuitoare. La telefon, profesorul avea aerul că pune la cale cu mine un fel de truc, menit să facă teza „să meargă”. Probabil că nu sunt înzestrat pentru meseria de critic literar (cu atât mai puţin pentru cea de istoric literar).

Revin. Astăzi, în România, se recurge, cel mai adesea din instinct, la o viaţă conformă cu mentalitatea rurală. O asemenea viaţă, cu un model existând parcă în aerul românesc, este potrivită pentru o ţară unde nu există posibilităţi legale pentru o mare prosperitate, unde spiritualizarea apare ca singura alternativă a hoţiei. Oamenii cu mentalitate rurală sunt spiritualizaţi într-o măsură uimitor de mare. Ei sunt capabili să opteze pentru o structură clară de viaţă, bazată pe împlinirea unor datorii morale. Ei se supun unor cutume, iată esenţa. Marea problemă a comunismului este să păstreze ideea de cutumă imuabilă, dar să-i schimbe aria de manifestare. România ideală ar fi astăzi un singur sat, unde toţi sunt rude între ei şi un singur tată (patriarh) le ştie pe toate.

Modul de-a recupera azi structuri arhaice este fascinant. De pildă, modul cum ştiinţa tinde să devină pentru majoritatea oamenilor ceva ezoteric, cvasisacru; savanţi preiau rolul preoţilor deţinători de secrete.

5. 10. Criticii de poezie ar trebui să citească, pentru antrenament, multe cărţi de critică plastică. Uneori respectivii autori au exprimări foarte pregnante. Ei sunt siliţi la aşa ceva de natura obiectului lor. Ei nu pot cita şi astfel ajung la un delir sistematizat al descrierilor. Critica literară este mai retorică.

Critica plastică este mai plăcută pentru firile senzuale, capabile să guste descrierile, fără să dorească neapărat raţionamente.

„Caminante” de Octavian Paler, născut în zodia Racului. Frumoasă carte, dar cumva ezitantă, neajungând nicăieri. O săgeată pleacă din arc, dar nu ajunge la ţintă, ci se roteşte în jurul acesteia, ca un ciudat satelit.

Azi de dimineaţă am văzut la alimentara o scenă grozavă. O pereche de bătrâni (65-70 ani); bine trăiţi, bine păstraţi; cu limbaj îngrijit de intelectuali. Îşi spuneau când „dumneata”, când „dumneavoastră”, când, parcă din greşeală, „tu”. Când bărbatul s-a dus la casă, i-a strigat consoartei sale ceva folosind „tovarăşa”. Savuros. Se aflau pe terenul intermediar dintre simţul umorului şi scrânteală. Dialogul lor mi-a amintit de „Cântăreaţa cheală”.

Am de scris din nou nişte articole. Asta este o mare porcărie necesară.

O carte despre şah ar fi ceva frumos şi nechinuitor.

În mulţi dintre noi dormitează o slugă.

 

6. 10. Trezitul de dimineaţă, consecvent practicat îi schimbă omului psihologia. Bunul simţ poate fi cultivat.

Azi, trei luni de când fac crosuri, trezindu-mă în fiecare zi la ora 5 (până în 28 septembrie, când s-a schimbat ora, m-am sculat de fapt la ora 4). Am obţinut astfel cîteva ore de mare luciditate şi de perfectă cenestezie. Să nu se mai mire intelectualii când, după ce pierd nopţi în discuţii, se trezesc  cu nevroze şi văd lumea în negru. Oamenii simpli se trezesc devreme şi fac astfel o lungă cură de bun simţ.

Trebuie să profit de orele dimineţii, fiindcă pe la prînz nu mai sunt la fel de lucid.

 

7. 10. Am zis că n-o să mai cad în cursa scrisului jurnalistic, dar iată-mă din nou gâfâind spre a preda la timp un text. Poate că voi avea energia de a spune nu, de data aceasta.

 

8. 10. Ora 5. Este bine să nu iei în serios nevroza. Sau, mai degrabă, s-o trişezi. Ea nu se manifestă cu egală întensitate pe tot parcursul zilei.

Anularea drepturilor de autor. Se va face sau nu? Politic, ar fi dezavantajos să-ţi ridici în cap intelectualitatea creatoare de opinie publică. Dacă se va face totuşi, va fi amuzant, vesel. Voi trăi veselia bizară încercată pe vremuri, când pierdeam toţi banii la poker. Situaţiile fără ieşire au, oricât ar părea de ciudat, hazul lor. Ele elimină problema opţiunii.

9. 10. Micşorarea vertiginoasă a drepturilor de autor echivalează cu o desfiinţare a lor. Asta înseamnă că societatea îi consideră pe scriitori în plus. Pentru mine rămâne posibilitatea de a mă face ziarist. Altceva nu văd. Să abordez o profesie manuală? Pare prea târziu.

Rezultă că succesul material este exclus în socialism. El poate să apară numai dacă omul fură.

Săracul are două căi de a eluda aspectele materiale ale vieţii: sfinţenia şi viciul. Şi viciul este într-un fel o spiritualizare, de trăire în ficţiune.

Vrei să-ţi schimbi psihicul? Nu ai decât să te scoli în fiecare dimineaţă la ora 5 şi să ieşi pentru o jumătate de oră din casă, pentru un cros (ca mine) sau pentru o plimbare. În câteva luni mentalitatea ţi se schimbă.

Mă ţin serios de şah şi asta îmi dă o bună stare de spirit. Caut să înţeleg logica acestui joc profund. Între timp, de preferinţă dimineaţa, scriu la cartea despre şah.

Între timp, m-am aucat să-i fac un fel de vocabular pentru limba germană, spre a putea citi cărţile de şah scrise în această limbă. Faptul că am fost cândva la şcoala germană îmi dă senzaţia plăcută a unor realităţi lingvistice familiare, parcă deprinse într-o viaţă anterioară.

Zvonuri că restricţiile cu drepturile de autor nu li se vor aplica scriitorilor. N-ar fi rău.

 

12. 10. De ce iubirile între parteneri cu mare diferenţă de vârstă au ceva tragic? Oamenii tineri sunt nemuritori, în sensul că nu au sentimentul propriei morţi (acesta coincide cu cel al trecerii timpului), ei trăiesc într-un prezent neîntrerupt. Ceilalţi, dimpotrivă. Incompatibilitatea dintre ei este precum aceea dintre zei şi muritoare. În povestirea SF premeditată de mine ar fi vorba despre un muritor (echivalent psihologic al meu) şi o nemuritoare (ar trebui să-mi amintesc cum se manifestă în intimitate o fată de 20 de ani).

Între ei există două tipuri de atracţii. El o iubeşte ca pe un fel de legătură cu viaţa; ea simte atracţia morbidă pentru moarte, aflată, latent, în sufletul fiecărui om.

În povestire, mai întâi, întâlnirea. Cele două atracţii se declanşează. Apoi, apropierea, împlinirea. Revelaţia statutului  de fiinţă nemuritoare al fetei. Disperarea înţeleaptă a bărbatului. Plecarea ei, atunci când el urmează să devină dizgraţios de bătrân. Scris la persoana întâi. Un avantaj este faptul că nu este doar o povestire SF, ci şi o parabolă a îmbătrânirii şi a iubirii. El se va gândi la o comunicare spirituală cu ea, de dincolo de moarte. De căutat un episod mitologic echivalent. Ar putea deveni un mic roman. Riscul: apariţia unor note umoristice, dacă ideea fantastică nu este introdusă cu suficientă fineţe.

Partenera, nemuritoarea, să fie invizibilă şi impalpabilă; să fie o iubire platonică, spirituală. Bărbatul să trăiască un timp sub magia unui contact spiritual, apoi, din cauza îmbătrânirii să reuşească tot mai greu; în cele din urmă contactul spritual să devină imposibil. O astfel de povestire ar fi prea de tot descărnată. „Mitul adolescentei superbe” s-ar transforma într-o parabolă cu nuanţe religioase.

Ar mai fi opoziţia între intensitare şi durată. Iubirile crepusculare sunt mai scurte şi, cu siguranţă, mai intense, mai disperate. Se pare că amorul final are o asemănare de esenţă cu prima iubire. Amândouă au în perspectivă absolutul. Amândouă sunt atemporale, cu totul antisociale. Iubirea discordantă ar trebui deci să fie scurtă, violentă, intensă, o luptă de ariergardă cu moartea.

 

# În această însemnare analizez aproape impecabil iubirea de senectute trăită de mine peste treizeci de ani şi literaturizată în „Curtezana onestă şi astrologul” (2011). Poate că, într-adevăr, ne presimţim simultan toate vârstele. #

 

18. 10. Uimitoare sunt anumite întreruperi, goluri ale vieţii mele. Totul merge bine, când, deodată, se petrece o defecţiune; câteva zile trec fulgerător, ca un salt în timp. Mă trezesc că s-a scurs o săptămână, un interval alb, fantomatic, inconsistent. N-am amintiri despre el.

Alaltăieri seară m-am dus la un amic. Am băut vin şi am auzit lucruri interesante. M-am culcat destul de târziu, iar a doua zi n-am reuşit să mă trezesc la timp; n-am alergat, n-am reuşit să citesc nimic. Sâcâit de o senzaţie de disconfort, m-am dus la club, unde am jucat prost. Înainte de a pleca la club, am încercat să citesc ceva. N-am priceput nimic. Iată cum s-a scurs ziua.

Pe de altă parte, poate că tocmai această scurgere naturală de episoade imprevizibile constituie savoarea vieţii. Poate că sunt un egoist etc.

Cele patru cărţi ale mele se află, pare-se, pe drumul editării. N-ar fi rău. Constat că nu sunt impresionat în chip special de această perspectivă.

19. 10. Şi şahul poate fi o formă de viaţă. Întrebarea este în ce măsură poate fi asociat cu literatura. La prima vedere, par a se respinge cu orgolioasă ostitilitate. Să fie totuşi posibilă o conciliere?

Primul episod al unui nou film serial. Cele mai multe aspecte sunt convenţionale. M-a impresionat însă modul extrem de direct şi de brutal al negocierii tuturor lucrurilor. Lecţia ar fi: fără o îndrăzneală brutală n-ai ce căuta în lumea de azi. Există totuşi şi alte metode. Directeţea americană este potrivită într-o lume unde totul este posibil. La noi, spaţiul de manevră este mult mai restrâns, la noi se cere virtuozitatea improvizaţiei şi mai puţin geniu strategic.

Joc şah. Am bizara impresie că timpul lucrează în favoarea mea. Poate şi fiindcă o să-mi apară patru cărţi în curând.

„Toate la timpul lor”. Mare vorbă! Eu n-am făcut nimic la timp şi uite că trăiesc, nu sunt dat afară din lume.

 

21. 10. Una caldă, una rece. Zvonuri că ajutorul bănesc acordat scriitorilor cu o jumătate de normă va fi retras. Astfel voi avea circa 500 lei pe lună, 800 fiind reţinerile! Aş reveni la situaţia de acum trei ani. Astăzi jocul este totuşi altul, cu mai mult posibilităţi de manevră.

Am vorbit la telefon cu profesorul. A zis că teza este bună şi sunt necesare doar nişte modificări minime. A zis că paginile este bine să aibă cât mai multe subsoluri! Pentru impresia ştiinţifică! Deci povestea cu doctoratul se apropie de sfârşit.

Toamna s-a instalat pe deplin, azi de dimineaţă am alergat printr-o ploaie măruntă, dar nu neplăcută.

Ţiganii, cu dispreţul lor aparent pentru convenţiile europene, sunt nişte fiinţe atrăgătoare, în principiu. Îmi amintesc de troglodiţii lui Borges, din „Nemuritorul”.

O povestire SF despre cearta unor măturători de stradă, la ora dubioasă când răsăritul soarelui se apropie. Unul dintre ei are puteri paranormale, de vindecător. O nuntă de câini trece hămăind. Un alergător singuratic, în trening. Maşini cu faruri orbitoare. Eventual intervenţia unui ţigan asupra unui accidentat, lovit de un automobilist enervat de faptul că a fost nevoit să se scoale din pat. Este chemată Salvarea. Rănitul pare că stă să moară. Ţiganul opreşte coma.

Uite că, deşi mă ocup de şah, îmi vin şi idei literare.

24. 10. Aflu că în şahul românesc există o corupţie nemaipomenită. Se fac concursuri fictive, se negociază partide, se atribuie diferite clasificări pe nedrept. Este vorba de bani; plăteşti, ajungi maestru! Ceva şah tot trebuie să ştii, oricum.

Soţul lui R., mult încărunţit la treizeci şi ceva de ani, cu o privire înstrăinată de nebun, extrem de slab, părând incapabil de bucurie şi de politeţe. Numai dracul poate să ştie ce fac aceşti doi soţi în intimitate.

 

26. 10. Am intrat într-un concurs de şah. Ar fi cazul să joc mai bine, de data aceasta.

Am vorbit la telefon cu E., de la Turda. Relaxarea ei este foarte mare, vecină cu indolenţa.

Profesionismul aduce tristeţe; improvizaţia este veselă (vezi stilul românesc faţă de cel german). Umoristul este diletantul prin excelenţă. El este atât de vesel pentru că nu se pricepe la nimic foarte bine.

3,5 puncte din 5 partide. Sunt cam bolnav. Azi şi ieri n-am fost în stare să alerg. Gimnastica am făcut-o, cu chiu cu vai.

M. P. şi soţia sa; egoismul lor senin, tandru, aş zice. Dispreţul lor bine filtrat faţă de patima mea pentru literatură. Ei îmi acordă un statut de „sacrificabil”. Modul lor subtil – jignitor de a se purta cu mine, ca şi cum aş fi un solicitant. Nu vor mai avea această ocazie, se pare.

La maturitate, omul refuză să mai practice salvarea aparenţelor şi este dispus să meargă până la capăt.

Voi călători la Timişoara pentru a lămuri problema cu F. şi pentru a participa la una dintre naivele consfătuiri SF.

Cel mai bun înlocuitor al fericirii: demnitatea.

 

1. 11. Dansez cu D. un fel de menuet. Când eu o iubesc, ea începe să-mi facă mici şicane, de tot felul. Când amorul meu scade (are şi acest sentiment sinuozităţile lui), ea începe să devină, în mod straniu, tandră şi iubitoare.

Acum, când toate treburile s-au aranjat, când am atins un grad ideal de maturitate, retuşându-mi cele mai multe inconsecvenţe de tinereţe, D. pare iritată, agasată. Pe când mă căzneam în chip penibil cu teza de doctorat, era extrem de binevoitoare cu mine. La fel, atunci când îi mărturiseam că manuscrisele mele zac fără speranţe prin edituri. Acum îi spun că o să-mi apară curând patru cărţi şi este cuprinsă de o indignare bine stăpânită! Bizară persoană! O singură tresărire de simpatie am surprins în ultima vreme, la ea: atunci când i-am spus la telefon că sunt bolnav, gripat! Se pare că va trebui să simulez că toate lucrurile sunt cu susul în jos, că realmente cursul vieţii mele este înspre eşec. Doar aşa îi voi stârni anumite sentimente favorabile pentru mine!

Decurge că felul meu de a face gimnastică şi de a nu fi apăsat de cei 41 de ani este enervant. Ar trebui să par excedat, istovit, dărâmat. Atunci D. ar fi mulţumită şi m-ar tutela cu îngăduinţă.

4. 11. D. recidivează cu suavitate. Este o Femeie, asta e clar.

Am obţinut 7,5 puncte din 10. Am luat astfel nota principală pentru categoria I. Este o realizare mult dorită de mine. Cred că a fost posibilă datorită bunei mele pregătiri fizice. În condiţiile acestui început bun, anul meu şahistic are hazul lui, nu este pândit de ridicol. Este altceva să lupţi pentru titlul de candidat de maestru. Mă voi duce se pare,  la Herculane, pentru alt concurs, spre a obţine nota secundară (6,5 din 10). Apoi, alte concursuri. Va fi vesel.

Profesorul mi-a adus teza, cu mici obiecţii destul de stranii. Omul este cu totul neinteresat de latura ideatică. Îl obsedează  formulările, proprietatea  termenilor folosiţi în text. Voi modifica după cum mi-a spus şi toată lumea va fi mulţumită.

Viaţa după patruzeci de ani se dovedeşte a fi mai mult decât suportabilă. Recunosc, îmi este aproape imposibil să-mi înfrânez iubirea pentru D.

 

11. 11. L. P. mi-a spus că vorbesc mai intresant decât scriu şi că ar trebui „să fac” un roman. Eu i-am replicat că vorbesc aşa, fiindcă îmi place de ea. Etc. Ideea este că ar trebui să o fac o cură de tăcere înainte de a mă apuca de roman. Mâine voi încerca să mă reapuc de crosuri. Pauza: circa zece zile.

La Timişoara m-am convins că multe dintre îndeletnicirile adulţilor sunt simple jocuri strategice, având darul de a înşela opinia publică.

Am cunoscut o fiinţă cu studii medii. „Din primul foc” mi-am dat seama la ce mă pot aştepta de la ea. Are o pozitivă lipsă de rutină bucureşteană. Rea este sinceritatea comportamentului său. Ea marşează prea vizibil spre postura neinvidiabilă de târfă literară. Nu am nici-o îndoială, va reuşi, dacă perseverează. Ea nu trebuie decât să cunoască  o serie de scriitori şi să trăiască, pentru scurte perioade (chiar şi de o noapte, eventual) cu fiecare dintre aceştia. Lucrurile vor începe să se aranjeze văzând cu ochii.

În tren, laşitatea lui I. H., om cu demnităţi. Un arab beat s-a apropiat de el şi a început să-şi bată joc în moduri destul de subtile, de pildă strângându-i mâna în reprize mult prea lungi, scuturându-i-o la nesfârşit. I. H. a râs tot timpul, diplomatic. Scenă penibilă. I. H. chiar se crede un om politic, un soi de diplomat. În tren, atunci, a jucat secvenţa celui aflat deasupra vicisitudinilor, a unuia imun la ghimpii din viaţa omului obişnuit. Napoleon: „Pot fi ucis, dar nu pot fi jignit”.  Eu, în schimb, când arabul a încercat să mă includă în jocul lui, am ripostat; drept urmare, omul s-a calmat şi a plecat. Eu nu sunt însă lider literar, sunt doar bărbat.

 

12. 11. Dus de M. P., am am cunoscut un yoghin. Face şi karate. Câteva amănunte practice aflate de la el. Un flux binefăcător părea a veni din direcţia lui.

O cameră plină cu obiecte de artă greu dobândite. Apoi, gazda, băiatul cu priviri de nebun (fixe, negre). Vorbea incoerent, enervându-mă întrucâtva. El scrie şi proză, a publicat câte ceva. Singurul lui text citit de mine are certe note de sminteală. Poate că mă înşel, iar el este doar exaltat, din cauze necunoscute de mine.

Azi am reluat crosurile, cu prudenţă. Mă voi ţine cu dinţii de practicarea lor.

Evoluţia cărţilor mele: ca într-un joc electronic, unde nişte cai înaintează sau rămân pe loc în funcţie de capriciile unei bile. De la Iaşi am aflat că nu mai poate fi vorba despre o apariţie în acest an. La „Albatros” şi la C. R., lucrurile par a merge normal, către apariţii în primul trimestru al anului 1981.

Ar trebui să profit de apariţiile respective şi să tot dau cărţi, săltându-mă astfel pe o altă orbită, în minţile dubioase ale editorilor.

13. 11. Probabil că programul optim trebuie să transforme fiecare zi într-un etalon al vieţii duse de individul respectiv. Să fie ilustrativă pentru ansamblu.

M-ar contrazice ideea că viaţa omului trebuie să fie formată din mari acte, relativ independente (cazul scrierii unei cărţi, de pildă). Astfel, marile realizări ar coincide cu nişte sincope ale vieţii. Terminând una dintre realizările vieţii lui, omul s-ar trezi ca dintr-o transă, ar reveni parcă de pe altă lume. În această situaţie, nu ziua ar fi unitatea de măsură a vieţii (cum susţin eu în ultimul timp). În cazul marilor realizări, ar fi vorba despre zvâcniri iraţionale, mai lungi sau mai scurte. A doua posibilitate răspunde chemării obscure de a-ţi multiplica existenţa.

Această chemare s-ar ivi mai ales la firile artistice. Cum am mai spus, scrierea unor romane ar însemna trăirea tot atâtor vieţi. Persoanele eficiente în sens tradiţional trăiesc o singură viaţă, consolidând-o în chip coerent. Şi în cazul lor apar însă întâmplări de celălalt tip, cum ar fi divorţurile, recăsătoririle, schimbări ale locului de muncă. Cât de adânc este atinsă fiinţa de toate acestea nu se ştie.

Revenind la o existenţă axată pe unitatea de măsură a zilei, amintesc mentalitatea rurală. Aceteia i-ar corespunde o singură existenţă, o singură familie, o unică formă de viaţă. Ce se întâmplă într-un asemenea caz cu apropierea dintre mentalitatea rurală şi cea artistică, propusă de mine în teza despre Marin Preda?

Se cere o precizare. Mentalitatea rurală este unitară, este inexpresivă, dar produce expresii artistice; mentalitatea citadină nu produce expresii artistice, dar este în sine expresivă. În absolut, toţi orăşenii ar fi nişte virtuale personaje de roman. Tot în absolut, ţăranii sunt nişte virtuali autori de romane.

Mă exprim foarte încâlcit în ultimele zile.

24. 11. O perioadă confuză, fără nimic demn de-a fi reamintit. M-am înscris la un concurs de şah. Am reuşit să pierd 1,5 puncte din primele două partide. Am sentimentul că sunt hărţuit din toate părţile, deşi în mod obiectiv probabil că nu este aşa. Simt că se apropie clipa când va trebui să operez simplificări decisive; voi fi constrâns la aşa ceva.

Şahul duce la faliment social, dacă îl iei în serios. Un an de şah? Da, dar asta înseamnă un an de dispariţie funestă din lupta pentru supravieţuire socială.

Eu caut să le fac pe toate, dar lucrurile nu prea ies. Nu înţeleg ce am făcut atâţia ani, pentru a reuşi să ajung în situaţia unui om cu sentimentul că are de curăţat nişte vaste grajduri ale lui Augias.

Viitorul îmi apare ca un lung proces de curăţare a greşelilor cumplite ale trecutului.

Uneori mi se pare că toate ponoasele mi se trag de la femei. Ele sunt absurde, tind instinctiv spre distrugerea oricărui program, fac din ratarea masculină o preadulce acadea. Pe de altă parte, tot ele îi cer bărbatului să fie măreţ, să câştige mulţi bani, să fie într-o bună condiţie fizică etc. Trebuie să nu le iei în serios. Mare vorbă! Cum s-o faci, nu se mai spune. Probabil că un anumit număr de zile pe săptămână omul trebuie să dispară, să închidă telefonul.

Cât priveşte căsătoria, mă tem că nu-mi va aduce nimic bun, nu va fi o proteză socială şi existenţială, ci doar mă va transforma într-un serv.

O ipoteză: suma viciilor este întotdeauna egală, la un anumit individ. Lăsarea de cutare sau cutare practică n-ar însemna deci mare lucru. Nivelul celor rămase va creşte în mod automat, pentru a asigura suma dată de destin. Toate bune, dar asta înseamnă că graniţele noţiunii de viciu trebuie lărgite.

Îmi amintesc câteva scene. De pildă, doamna L. P. fuma cu nemaipomenită patimă atunci când era numai cu mine. Avea gesturi aproape somnabulice, aprindea ţigară de la ţigară. De asemenea, dovedea o mare poftă de a consuma alcool. Aproape sigur este o nesatisfăcută. Soţul ei, mic ganster virtual, o fi un neputincios. Morala: când o femeie practică frenetic vicii în prezenţa unui bărbat, ar vrea să se culce cu el.

Alt exemplu. Felul cum cei părăsiţi îşi „îneacă amarul” în băutură şi în fum de ţigară. Apare clar procesul de compensaţie. Decurge că bărbaţii beţivi (căsătoriţi) au dificultăţi sexuale (de o natură sau alta).

Ce raport există între suma (media) viciilor şi valoarea individului? Se pare că nivelul ridicat al unui viciu este, în absolut, un semn de superioritate. Cultivarea moderată a mai multor vicii ar fi un semn de mediocritate.

Lipseşte însă o definiţie a viciului. Propun una. O practică dătătoare de dependenţă, capabilă să intre în structura unei personalităţi.

Modalitate pentru transformarea prezentului jurnal într-un roman publicabil. Un titlu în genul „Jurnalul lui Miron Canabis”, ştergerea trimiterilor prea străvezii la realităţi deranjante.

28. 11. Aseara, la familia P., am avut intuiţia incompatibilităţii între generaţii. Acolo se afla un tânăr de vreo 23-24 de ani. El făcea tot posibilul pentru a fi cât mai spiritual. La un moment dat mi-a spus că îi vine peste mână să mi se adreseze cu „dumneavoastră”, sugerând că ar fi bine să ne tutuim. Împotriva cursului evident al situaţiei, am spus că poate să mă ia cu „dumneata”. El a părut contrariat, ca şi gazda, de altfel. Amfitrionul, un bărbat de 38 – 39 de ani, se tutuieşte cu tânărul, fără să-şi ascundă plăcerea provocată de această democraţie.

Am simţit că fraternizarea generaţiilor este de fapt imposibilă, în afara unei ipocrizii comode. Încerc o explicaţie.

Se pare că maturitatea este, într-adevăr, cum spune Shakespeare, marea miză a vieţii. Cei admişi în clubul maturilor au plătit cu viaţa, cum s-ar spune. Cu anii lor. Maturitatea este deci o elită a vârstelor. În rândurile ei se poate intra însă  şi prin diverse trucuri. Femeile intră prin relaţii sexuale, autentificate sau nu social. Tinerii arivişti (cel amintit aşa ceva era; în ciuda boemei lui bine calculate, strângea cu disperare relaţii utile) recurg la trucul fraternităţii, al prieteniei spontane, „cosmice”, dincolo de vârste. Ei pot fi astfel primiţi printre cei maturi, dispreţuiţi în secret şi exploataţi de ei.

Ce-i rău în asta? mă veţi întreba.  Nimic, desigur. De menţionat însă că maturii înclinaţi spre asemenea relaţii acuză o bătrâneţe prematură. Ei încep să simuleze tinereţea, semn rău.

Speculaţiile de mai sus mi-au adus aminte titlul unui roman de N. Breban, „În absenţa stăpânilor”. Stăpânii ar fi maturii.

15. 12. N-am mai scris în ultimele două săptămâni din pricina unui concurs de şah. Pe viitor va trebui să domesticesc pasiunea mea pentru acest joc, să-i acord un statut clar, în nici un caz pe acela de despot. Probabil mă voi opri la trei ore de studiu pe zi. Este necesar să privesc şahul ca pe o muncă şi nu să-l trăiesc ca pe un viciu. Să-l practic ca şi cum aş aprofunda o limbă străină.

Scriu cu mâna stângă, fiindcă am dureri la dreapta.

Ideea crosurilor matinale şi a trezitului la 5 dimineaţa a fost măreaţă. O serie de preocupări se autoexclud.

20. 12. Jucând şah de concurs, mi-am dat seama, parcă mai bine decât altădată, că oamenii nu ţin să facă lucrurile cum trebuie, bine adică; cei mai mulţi salvează, în neştire, aparenţele; în primul rând, în faţa lor înşile. Un spectacol straniu. Unii n-au înţeles şahul, dar umblă cu ardoare după diferite calificări. Acest fenomen poate fi întrevăzut în cele mai diverse împrejurări ale vieţii sociale, pretutindeni unde diletantismul şi improvizaţia sunt esenţa unei distincte forme de viaţă. Există o legătură între acest fenomen şi viaţa de tip kitsch, lipsită de autenticitate?

Pentru a afla, trebuie să mă întreb, mai întâi, cum se desfăşoară, în mod concret, actul de salvare a aparenţelor. E simplu, omul tinde să pară altfel decât este în realitate. Cum adică să pară?

Dificil de răspuns. Poate că tocmai aici ar trebui să se afle felul concret cum indivizii tind spre stadiul „a fi în rând cu oamenii”; începi prin a părea, sfârşeşti prin a fi. Să pari, adică, elegant, dezinvolt, cu succes, deştept etc. Să ai o figură destinsă, să vorbeşti lustruit, ca şi cum ai fi plin de succese, ai fi cultivat, ai avea realmente idei.

În ce măsură forma se transformă în esenţă? Este posibil ca un simulant să se transforme în propriul său personaj. Dacă se produce o alunecare în direcţia opusă, omul este pândit de nevroză, presupun, tensiunea dintre actor şi personaj devine periculoasă. (Mă exprim confuz.)

Actul cumplit de consecvent al salvării aparenţelor îşi arată dezavantajele în vieţile bucureştenilor. Mulţi bolnavi de nevroze, mai ales femei.

Analogie cu actul de a trăi în mod constant peste nivelul real de trai – fenomen frecvent. Ce am amintit mai sus ar fi corelativul psihologic al acestui aspect strict material.

O legătură poate fi făcută şi cu stilul vanitos de viaţă, aflat la antipodul vieţii modeste. Modestia ar fi o conformitate cu sine, realizată printr-o paradoxală situare constantă sub nivelul real, prin păstrarea unui spaţiu de rezervă. Aest spaţiu împiedică alunecarea înspre comportamentul de salvare a aparenţelor.

O contradicţie în comportamentul bucureştenilor. Pe de o parte, ardoarea de a salva aparenţele, pe de alta, dorinţa feroce de comoditate.

Mă aflu în partea finală a unei gripe neplăcute. Poate datorită exerciţiilor yoga, am făcut totuşi o formă destul de uşoară. Am încheiat cu bine concursul de şah. Am obţinut norma principală pentru clasificarea „candidat de maestru”. Am făcut 7,5 puncte din 10. În ciuda bolii, am jucat cu uşurinţă. Adversarii au fost din cale afară de slabi. Sau au avut zile proaste.

Simt cum practicarea şahului îmi căleşte bunul simţ. În plus, şahul poate fi o formă de viaţă preţioasă în anii ce vin, din ce în ce în ce mai dificili pentru mine, din cauza singurătăţii.

M. P., cu nesăbuitele sale cereri de împrumuturi, este un om rău. Mă bucur că am scăpat de prietenia cu el.

Azi am simţit în mod distinct că s-a petrecut o mutaţie de mentalitate în capul meu, în legătură cu sexul frumos. Voi vorbi în zilele următoare despre ea.

1981

 

7. 1. Sunt bolnav în continuare.

Ideea unei retrageri definitive din viaţa improvizată. Asta ar presupune o mare şansă socială. Ştiu exact cum trebuie să procedez. Şahul mă ajută, nu este, cum s-ar părea, un factor dizolvant.

 

9. 1. Am fost extrem de bolnav, cu febră mare. Am recurs la antibiotice, prima oară după câţiva ani. Acum mă simt mai bine.

Corectez şpaltul însemnărilor de călătorie. Nu e prea rău, dar are o serie de naivităţi. Un profesionist feroce ar fi renunţat la ele. Le păstrez.

Probabil că va fi război. Omul trebuie însă să facă abstracţie de propria sa de moarte şi de război. Îmi voi continua programul.

O idee derivată din proverbul „Năravul din fire n-are lecuire”. Oamenii evoluează totuşi, se modifică. Ei nu-şi atenuează firea – asta ar fi ideea –, în schimb, se apropie tot mai mult de firea lor ascunsă, rămasă secretă până atunci. O banalitate cu interesante conotaţii psihologice.

Transformarea cuiva este foarte dificilă atunci când ajustările propuse îi contrazic înclinaţiile ascunse. În schimb cât de lesnicioasă este convertirea cuiva gata convertit în sufletul său! Menuetul dansat de om cu adevăratele sale înclinaţii, o viaţă întreagă, pare a fi marea temă a literaturii (sau a moralei). Este şi un ecou al controversei dintre primatul eredităţii şi cel al educaţiei. Psihologii au rezolvat dilema prin propunerea unor raporturi exprimabile în procente.

Cum am mai spus-o, pentru mine, marea miză a vieţii este modul cum omul se simte în sine însuşi, dincolo de ceea ce se întâmplă în mod obiectiv. Societăţile trebuie să „secrete” nişte euforizante (tranchilizante), doar aşa se asigură starea amintită mai sus şi individul devine un bun participant în jocul social.

13. 1. Ce fel de „stupefiante” secretă societăţile actuale? În primul rând, consumul. Individului i se flutură tot timpul pe la nas ideea că va putea cconsuma mai mult, dacă respectă regula jocului. Consumul este concretizarea succesului. În absenţa lui, reuşita rămâne ceva abstract (pentru cei mai mulţi, nu şi pentru cei puţini, doritori de putere).

O posibilitate uimitoare. Membrilor majoritari ai unei societăţi li se inculcă ideea vicioasă că sunt admise trucurile, înşelăciunile, „descurcările”, aranjamentele ilicite de tot felul. Se poate consolida astfel un sentiment acceptabil. Existenţa nu mai este resimţită ca fără ieşire, precum a unui osândit la galere. Indivizii pot rumega diverse scheme de inserare în mecanismele coruptibile ale societăţii.

Iată sensul calculat al corupţiei. Este o corupţie dirijată, admisă, având rolul politic de a inculca sentimentul de „frâu slăbit”. Asta este o soluţie excelentă într-o ţară cu un nivel scăzut de trai. Cu siguranţă, echivalente ale acestei situaţii pot fi găsite  în multe alte epoci istorice, când doar opoziţia politică este considerată un pericol real de către deţinătorii puterii.

Se pare că oligarhiile recurg la acest tip de stimulente doar atunci când stimulii de tip superior (religie, devoţiune faţă de anumite idealuri laice) nu funcţionează.

Boala mi-a trecut, lăsând în urmă o slăbiciune cumplită. Încerc să mă readuc la un nivel acceptabil al vitalităţii. Boala mea a fost o nouă ironie a soartei. A intervenit chiar atunci când mă pregăteam să încep a trăi cu totul raţional… Oricum, nu renunţ.

În 22 începe un nou concurs de şah. Mă voi înscrie, încercând să realizez a doua normă de CM.

Korcinoi a devenit  challenger-ul lui Karpov; vor sări scântei la meciul lor.

 

15. 1. Transcriu însemnările făcute cu prilejul unei vizite, pe o hârtie volantă. Sunt notele specifice tinerilor la modă din Capitală, în actualitate. Iată ce îi preocupă:

– testele psihologice;

– ştiinţele oculte;

– practicile ezoterice;

– relaţiile cu lumea artelor, ca suporteri sau chiar producători;

– dispreţ pentru căsătorie;

– relaţii sexuale neobişnuite;

– snobism al relaţiilor;

– vestimentaţie căutată;

– aviditate faţă de relaţiile considerate interesante;

– alcool, ţigări, cafea; cât mai mult posibil; nu se ajunge la beţie, de regulă, asta şi fiindcă beţivii trebuie să aibă constituţii fizice robuste, să fie rezistenţi;

– cultivarea unor relaţii internaţionale.

Dincolo de câteva neclarităţi, se întrevede un tip uman frecvent în anii din urmă.

20. 1. Sunt sănătos, slăbiciunea de convalescent a dispărut. Problema mea este acordarea muncii literare cu şahul de performanţă. Singura soluţie pare a fi respectarea unui program riguros. Voi realiza aşa ceva. Deocamdată lupt să ajung la nivelul avut atunci când m-am îmbolnăvit.

Ninge ameninţător-feeric. Cei din oraşe sunt grozav de frustraţi. Până şi o frumoasă ninsoare la provoacă nelinişti (înzăpezire, probleme cu transportul). Marile oraşe încurajează existenţele artificiale. Din acest motiv le sunt favorabile artiştilor şi nu prea bune pentru oamenii normali.

În „Copilăria. Adolescenţa. Tinreţea” de Lev Tolstoi  aflu noi confirmări ale ipotezei mele cu privire la marea literatură. Am spus că aceasta are în centru tipul artistic. Cititorii respectivi fac parte din aceeaşi categorie umană sau, în diverse nuanţe, îşi închipuie că-i aparţin.

22. 1. Despre seducţie. Oamenii se comportă ca şi cum ar avea în amintire un arhetip bine precizat. Cine doreşte să devină partenerul cuiva, dă un examen. El este comparat cu arhetipul respectiv, diferit, în funcţie de diferite grupuri sociale. Seducătorii nu au, în genere, un spectru universal de acţiune. Pot fi specializaţi în studente, fete din comerţ (cu studii medii), sportive etc. Din „Don Juan”, aflăm că este posibil să „ataci” orice categorie socială. Practica arată că lucrurile nu stau tocmai aşa. Teoretic, un om poate folosi mai multe jargoane, dar respectiva schimbare de registru este obositoare şi nu funcţionează decât la actorii înnăscuţi. Ce-i drept, astăzi există o tendinţă de unificare a limbajelor, datorită în special mass mediei.

Aici trebuie probabil introdusă în discuţie şi forma de viaţă. Este posibil să ai un limbaj comun, dar să fii incompatibil în această privinţă. Forma de viaţă are, mai întâi, o determinare socială (venituri, calitate şi amplasare a locuinţei, profesie). Se adaugă studiile, preferinţele culturale, hobby-urile. Adesea, bariere de diverse tipuri sunt trecute prin găsirea unui hobby comun. Relaţiile îndelungate, fără căsătorie, ar semnifica o nepotrivire a formelor de viaţă.

 

24. 1. Să scriu un roman al mediocrităţii (n-am citit „Omul fără însuşiri” de Robert Musil, dar poate că aşa ceva este). Aş avea ocazia să mă desfăşor. Cred că superioritatea este un slogan – iată fraza de început. Ar fi un fel de discurs cârtitor, o critică la adresa superiorităţii. Mediocrul vede petele superiorităţii, îi dă la o parte decorurile frumos desenate, îi persiflează lozincile.

Am câştigat primele două partide.

 

25. 1. A fi şi (sau) a avea. Moraliştii îi etichetează pe oameni. Practicienii se gândesc cum să-i folosească şi nu-şi bat capul în legătură cu adevărul despre ei.

Primii nu au scopuri practice, ceilalţi colecţionează informaţii şi relaţii utile.

Mi-a scris din Germania Rodica, fosta mea iubită. Pare a sta destul de rău cu nervii. O rod anumite obsesii.

31. 1. Am jucat rău la concurs. Am fost imprudent.

Mi s-a propus o rubrică la L. Asta va complica lucrurile, în sensul că va trebui să respect datele de predare. Prea greu nu cred că va fi.

Am luat 15.000 lei, avansuri la cărţi. Cea mai mare sumă încasată vreodată de mine. Într-adevăr, lucrurile par a se aranja, după patruzeci de ani.

Romanul? Marele roman? Când îl voi scrie?

 

2. 2. Convorbire cu D. B. Cândva, ea m-a şocat prin rutina ei mondenă. Acuză o bulimie pentru informaţii. Nu se mai satură de ele. Riscul este o pulverizare a personalităţii.

Cu câţiva ani în urmă am avut o conversaţie cu o doamnă, în maşina 31R, preferată (maşina) de literaţii şi mai ales de publiciştii aflaţi în drum către Casa Scânteii. Eu i-am expus teoria mea cu privire la existenţa de tip publicistic şi la cea de tip romanesc. Ea a zis că persoanele din a doua categorie riscă să-şi aprofundeze propria personalitate şi, în adâncuri, să dea de ceva urât sau meschin. O bună observaţie. Ar fi de spus că existenţele nefragmentate sunt nişte mijloace de realizare, nu doar de descoperire a sinelui.

6. 2. Am fost la teatru cu D. B. Se întâmplă cu ea un soi de dărâmare. Poate doar mi se pare.

Este de neînţeles câtă lume bolnavă este în Bucureşti. D. B. are vreo 26 de ani, dar în felul cum se mişcă şi există se vede oboseala unei femei de 40. În schimb, mintea ei lucrează. Este poate rezultatul unei tranzacţii diabolice, faustice: cedarea trupului în schimbul posturii de om avizat. Mulţi oameni de azi, îmboldiţi de un sfâşietor, tragic snobism, se deteriorează fizic dintr-un instinct al compensaţiei: fiecare act de dispreţ al trupului, zic ei, mă ridică spiritual, mă îndepărtează de inferioara materie.

Se pare că am „crampa scriitorului”! Este o formă rară de nevroză. Când începe să scrie, subiectul simte dureri mari în mâna dreaptă. Aceste dureri merg până la a-l împiedica să scrie. La mine ar fi o formă incipientă, fiindcă, după cum se vede, scriu încă.

8. 2. Din „Lumea ca labirint” de  Gustav René Ho>15. 2. Apariţia romanului „Balaban şi statuia”! După circa 8 ani de la scrierea lui! Arată bine. Cota de simpatie pentru mine a celor de la redacţie a crescut brusc. Mi s-a dat o rubrică, „Cartea de debut”. Să vedem cât o să ţină.

Merg înainte cu şahul. Joc rău din cauza unei ciudate nervozităţi şi a unei pripeli nejustificate. Poate din cauza partidelor rapide, a blitz-urilor.

Cât priveşte respectarea programului de viaţă, fac cât pot. Obţin cam 75% din ceea ce mi-am propus. Totul este să-mi domin nervozitatea declanşată, pare-se, de şah, să-mi construiesc o psihologie convenabilă. Speranţa cea mare rămân tot crosurile. Pentru moment le-am înlocuit cu plimbări rapide făcute la ceeaşi oră.

Să existe o neputinţă cronică, neucigătoare, aflată în tine pentru toată viaţa? Eu am, s-ar zice, aşa ceva. Tot cronică este însă şi lupta dusă împotriva ei. Acest aspect face din mine o figură „dublă”, dar de scuzat.

Având întotdeauna prea multe de făcut, zilele se scurtează într-un mod neliniştitor.

D. B., uimitoare făptură expresivă. Aviditatea ei informaţională este fără de sfârşit. Oare şi senzaţiile pot fi considerate informaţii? Cred că da. Donjuanii sunt nişte avizi de cunoaştere, dacă stăm să ne gândim. Unii nu concep cunoaşterea decât ca pe un proces raţional. De fapt, este cunoaştere orice demers îndreptat împotriva locurilor comune.

 

17. 2. Lupt cu starea de nervozitate. Mă gândesc să renunţ (am şi renunţat) la televizor. Îl găsesc perturbator. La radio nu voi asculta decât muzică simfonică. Le voi lăsa altora plăcerea de a se informa.

Fără să-mi dau seama, am picat din nou în plină publicistică. Nu mai ştiu nici eu ce să mai zic.

Întâlnire cu D. C. Bucuria ei faţă de cadoul meu, o carte rară. Trebuie să nu uit că după 40 de ani, bărbaţii nu prea mai pot fi doriţi pentru ei înşişi. Ei sunt doar fiinţe sociale, nu mai au prestigiul misterios al speciei, al tinereţii. Pe scurt spus: ori tânăr, ori cu bani. Se poate şi altfel, dar atunci omul este aruncat în nişte zone obscure. El este chemat să se adreseze doar unor femei marginale (handicapate) într-un fel sau altul (foarte tinere, bătrâne, vicioase etc.).

Aflu de la Iaşi că însemnările de călătorie vor apărea în curând.

18. 2. Disponibilitatea exprimată în poeziile unei tinere autoare ar putea fi definită ca un contrariu al stării de iubire. Iubirea ar fi un loc comun? În sensul că nu se schimbă, este invariabilă?

Două serii: 1. ironie, umor, disponibilitate, absenţa concentrării, preferinţa pentru lume (sumă a tututor schimbărilor posibile), a nu alege, a fi ales. 2. seriozitate, iubire, concentrare, preferinţă pentru un om, indiferenţă relativă faţă de lume, alegere a variantelor de viaţă. Prin preocuparea lor esenţială pentru lume, artiştii sunt în mod firesc damnaţi.

Cum introducem în această ecuaţie profesionalismul şi diletantismul?  Probabil că este vorba doar despre definirea unor stări interioare dominante; nu şi despre performanţa socială.

Ideea unui roman pornit de la avantajele mentalităţii patriarhale faţă de cea modernă (citadină). Un personaj cu psihologie de profet pleacă prin sate, pentru a-i convinge pe ţărani să nu se citadinizeze; eşecul său lamentabil; oamenii îl privesc ca pe un Don Quijote. Individul deţine totuşi atributele iluminării. Este fascinant, nebun, iubitor, dezinteresat, poet. Ar fi un fel de roman picaresc, cu diverse conflicte. Încheiere tragică. Personajul moare în urma unui accident stupid. Pentru asta ar trebui să umblu la vară prin ţară măcar o lună de zile.

 

23. 2. Probleme psihice din cauza şahului. Aştept rezolvarea de la crosuri. Le voi relua de îndată ce se va mai încălzi vremea.

Recenzii pentru „Luceafărul”, mult prea bine scrise, aşezate nefavorabil în revistă. N-ar fi trebuit să accept. Poate-mi voi recăpăta dexteritatea de altădată, pe când nu eram atât de scrupulos cu scriitura.

Simptomele de nevroză, dispărute în totalitate ca efect al crosurilor, au revenit. Riscul alergării: răceala, din cauza aerului rece, tras prea rapid în piept.

Citind o carte de versuri, mă gândesc la suferinţa adusă de abstracţiuni. Liniştitoare sunt numai povestirile, cât mai simple şi mai previzibile. Cu toate acestea, citindu-l pe Platon, n-am mai resimţit vreo suferinţă. Acolo abstracţiunile se topesc unele în altele într-un mod armonios.

Tăcerea prelungită ar rezolva multe. Logoreea se abandonează însă la fel de greu precum fumatul.

28. 2. În cursa articolelor  scrise de azi pe mâine. Cum nu mai pot da drumul unor texte slabe, mă chinuiesc.

Şpalturile de la „Lumea lui Als Ob”. Va fi cea mai bună dintre cărţile mele. Acum zece ani ar fi trebuit să apară. Azi nu mă mai emoţionează şi nici nu-mi mai schimbă viaţa.

Când avem probleme psihice, să apelăm cu încredere la locurile comune ale comportamentului social. Ele nu ne trădează niciodată.

Apropierea de o metropolă ar echivala cu o mărire  a profesionalismului, în dauna amatorismului. Mecanismul ar funcţiona şi în Capitala însăşi, de la periferie spre Centru. Nu cumva este vorba, de fapt, despre raportul plebe – elită?

Diferitele droguri (inclusiv cele benigne) ar mări sentimentul de disponibilitate.

2. 3. Un bărbat se îndrăgosteşte de sunetele emise de partenerea sa în timpul actului sexual. Este ceva mai degrabă feminin. Un proverb indian ar confirma: „Femeie intră în bărbat prin ochi, bărbatul intră în femeie prin urechi.” Să înţeleg de aici că seducătorii nu au doar glasuri învăluitoare, ci execută şi câte un număr de hipnoză în timpul actelor sexuale? Ceva asemănător am întâlnit la Durrell. Am reprodus citatul respectiv. Uimitoare înlocuire de senzaţii.

Preferinţa pentru auditiv ar însemna o iubire de artă şi mai puţin pentru senzaţii brute. Se preferă mai mult aura actului şi mai puţin actul în sine.

Bărbat obsedat nu de formele iubitei sale, ci de glasul ei, mai ales de uimitoarea muzică produsă de ea în timpul actului sexual. De aici, preferinţa pătimaşă pentru glasul ei, indiferent în ce ocazii auzit. Nenumărate convorbiri telefonice etc.

D. mă părăseşte, cu reproşuri de bădărănie. Probabil că sunt bădăran, în sensul că nu mă dedau tot timpul la subtilităţi bucureştene de protejare a sensibilităţilor maladive.

Pe măsură ce trec anii, apropierea primăverii mi se pare tot mai mult un nemaipomenit succes personal al meu, un fel de câştig nesperat şi chiar nemeritat.

Ideea că oamenii au existenţe programate nu în ceea ce priveşte evenimentele exterioare, ci în privinţa stărilor lor de suflet, a sentimentelor. Aşa s-ar explica unitatea de mentalitate a unor indivizi de aceeaşi vârstă. Şcoala, facultatea ar fi perioade fericite nu atât fiindcă au loc în tinereţe, ci din cauza unei armonii create de coincidenţa sentimentelor.

 

5. 3. Raporturile oamenilor fără copii cu animalele de casă, nişte succedanee de copii. Câinii au proprietatea (cumplită, pentru mine) de a nu se maturiza, de a se păstra pentru o perioadă relativ lungă la aceeaşi vârstă psihologică. Nişte copii eterni. Din acest motiv, oricât ar fi de simpatici, au ceva dezgustător, de roboţi. Orăşenii au pentru ei o iubire oarecum vicioasă. Ţăranii îi tratează, în schimb, drept ceea ce sunt, nişte animale devotate, netransformate în oameni.

Foiletoanele trebuie scrise la modul lejer; autorul nu trebuie să-şi bată prea mult capul cu ele. El ar trebui, de fapt, să le dicteze, improvizându-le, ca pe un discurs ocazional.

„Va fi linişte, va fi seară” de  Virgil Mazilescu. Titlul frumos al unui volum de versuri.

Aştept încălzirea timpului şi izbăvirea prin crosuri.

 

10. 3. Vremea s-a încălzit. Azi am făcut crosul de la cinci dimineaţa. Erau +4ºC. Am alergat fără nici-o dificultate de respiraţie. Se simţea un miros neplăcut, provenit de la o fabrică din apropiere. Era ceva toxic, nu mă îndoiesc de asta. Un miros identic se obţine prin arderea unui material plastic.

Imaginea critică găsită ieri, în maşina 105, în conversaţia cu un amic. Opera literară cu adevărat mare aminteşte de trepidaţia transmisă de o locomotivă electrică aflată în staţionare, cu motorul pornit. Când trece pe lângă ea, omul simte o lovitură în stomac. Scrierile mai puţin însemnate ar fi echivalentul unor mecanisme mici.

Publicistica la L. îmi aduce circa 1000 lei pe lună, dar nu cred că merită. Redactare articolelor respective mă stoarce de puteri în ultimul hal.

 

11. 3. A doua zi de cros. Merge bine

Cred că nervozitatea îmi va dispărea de îndată ce voi începe să lucrez la roman.

D. vrea să mă dreseze. Mi-ar plăcea să reuşească, dar nu cred că va fi cazul.

Nevroza (scriu acest cuvânt ca şi cum ar fi vorba despre o femeie) va da înapoi, mă va lăsa în pace, presupun.

Marea mea dificultate este logoreea. Ea nu poate fi asanată, ci doar deturnată spre scris.

Înlocuirea fericirii prin supravieţuire, iată rocada secolului.

Mă agăţ de scrierea unui roman. Simt că acţiunea de a-ţi rememora viaţa şi gândirea este izbăvitoare, precum o lungă, perfectă confesiune. Dacă nici asta nu merge, mă aşteaptă disoluţia psihică, după cum văd.

21. 3. Filmul „Dirijorul” de Andrzej Wajda. Ideile mari sunt puţine. Ele trebuie trăite, nu repetate.

28. 3. Mâine se termină concursul. Am făcut 6 puncte din 8 partide, fără pierdere. Am ratat câştiguri, dar am scăpat şi de pierderi. Mă copleşeşte oboseala. Murdară treabă. Am abandonat crosurile, fiindcă simţeam că mă prăbuşesc. Le voi relua. Şahul este un chin, o luptă interminabilă cu mine însumi.

Mă întreb ce voi face atunci când mi se va risipi iluzia că prin scrierea unui roman voi obţine  confortul psihic.

 

8. 4. A apărut volumul „Cuvintele unei călătorii”, textul scris de mine în Rusia. Nu este prea rău, dar rămâne un flecuşteţ.

La şah, 7 puncte din 10. Ultima partidă am ratat-o într-un mod bizar. În momentele decisive, în mine a apărut şi s-a amplificat o lipsă de apetenţă pentru succes.

Un film despre iubirea dintre un infirm şi o femeie normală. Ea este posibilă la nivelul platonic, ca apropiere între suflete. Tragedia începe, poate să înceapă, atunci când este vorba de specie, de amorul fizic. Multe drame moderne pot fi explicate pornind de la această schemă. Se pare că în multe cupluri de azi există un partener cu o infirmitate oarecare (cel mai adesea, una psihică). În acest caz, actul sexual capătă un gust amărui. Pe de altă parte, s-ar zice că infirmitatea îl aruncă pe individ în sus, către absolut. De altfel, lucru evident, cei mai mulţi dintre inşii „spiritualizaţi” sunt oameni bolnavi, handicapaţi.

Mai rămâne să mă întreb în ce măsură handicapaţilor le este dat să facă artă, literatură. Locul comun este: toţi artiştii sunt bolnavi. Prin urmare, geniul ar fi o esenţă de neputinţă a reproducerii în sens elementar. Cred că spun nişte cumplite banalităţi.

Ieri şi azi, crosuri, la ora 6 (de fapt la 5, fiindcă ora este decalată).

Dificultăţi cu cartea de critică. Va apărea, în schimb, „Lumea lui Als Ob”. Va fi o cărţulie bună, după părerea mea.

Pascal a zis: toate necazurile vin din neputinţa de a sta singur, într-o cămăruţă. Sau cam aşa ceva. Admit, cu condiia să scrii, în cămăruţă, un roman.

Zilele trecute i-am propus un aforism prietenului meu Mircea Bercan. Toate nenorocirile, i-am spus, vin de la diversele deturnări ale omului de la problemele perpetuării speciei. O măreaţă banalitate adevărată.

După o anumită vârstă, toate unirile între reprezentanţii celor două sexe devin de tip „azil”. Partenerul este azil pentru parteneră şi viceversa. Asta este ceva omenesc şi trist. În filmul amintit mai sus, celor doi tineri le era dat să joace roluri de oameni bătrâni şi să-şi acorde reciproc azil.

18. 4. Citez din Ludwig Binswanger, „Drei Formen missglückten Daseins : Verstiegenheit, Verschrobenheit, Manieriertheit”, Tübingen, 1956: „Manierarea, voitul, artificialul, afectatul, ne-naivul şi ne-naturalul se află în slujba acoperirii sau a ascunderii unei slăbiciuni vitale, a unei spaime de viaţă şi de moarte, dar şi a unei agresivităţi vulgare doar anevoie reţinute. Este vorba despre încercări intenţionate, izvorâte din nevoia acestei dezbinări, ba chiar a unei scindări multiplea, menite să asigure acoperirea sau ascunderea nesiguranţei şi jenei faţă de contemporaneitatea ridicată din punct de vedere social, aşadar de încercări aflate în slujba idealului exaltat al unei ireproşabilităţi sociale inatacabile şi impenetrabile, ba chiar a distincţiei aristocratice.” (apud Gustav René Hocke, „Lumea ca labirint”, trad. rom. 1973) Am impresia că citatul nu este tradus perfect. Cea mai atrăgătoare este ideea unei politeţi ca agresivitate ascunsă. Pare a fi cazul lui D. C., colegul meu de la redacţie.

Să citesc straniul tratat pentru cei părăsiţi de parteneri. Titlul este „Letting Go”, 1979. El este bazat pe o filozofie derizorie şi eficientă. Într-adevăr, iubirea tinde tot timpul să judece lucrurile ca şi cum s-ar petrece în eternitate.

19. 4. Azi este a 13-a zi de crosuri. Mă simt din ce în ce mai bine.

Am fost într-o vizită la un mic şef de la Televiziune. Le are pe toate, dar este foarte nemulţumit.

 

20. 4. Film la televizor, cu un Lino Ventura îmbătrânit. Nu-l mai prindea rolul de dur şi se afla la limita ridicolului. Bărbat la 50 de ani (actorul are probabil vreo 60) întâlneşte o femeie de  vreo 42 de ani. Atracţia dintre ei. Ea a fost închisă, e divorţată, are o repeziciune a mişcărilor, caracteristică pentru femeile aflate în luptă cu îmbătrânirea. Nici el nu stă mai bine, soţia i-a murit, fiul i-a fugit. Iubire de tip azil reciproc. Probabil cea mai umană dintre toate.

27. 4. A apărut „Lumea lui Als Ob”.

M-am întâlnit la Braşov cu G. K. La fel de amabil. Fără participare afectivă, în ciuda aparenţelor. El gândeşte, lucru nu prea frecvent. Mi-a spus câteva idei interesante. În mod ciudat, le-am uitat pe toate.

Azi ar urma să iau paginile de la „Analogon” spre corectare. Dacă apare şi asta, atunci chiar că este o performanţă.

4. 5. Sentimentul unei catastrofale scurtimi a timpului.

Preferinţa oamenilor pentru un anumit gen, în materie de partenere (parteneri). „Este genul meu”. Aşa se spune. Cum se explică?

Intelectualul nu poate duce o existenţă bazată pe consum. El trebuie să fie un ascet. Altfel este nefericit sau pseudointelectual. Numai că scriitorul nu este un intelectual, el este un poet; nu are de a face cu conceptele, ci   cu imaginile. În societatea de consum, intelectualul trebuie să evite cursele de tot felul.

Am corectura la „Analogon”. Este scurtată, au rămas totuşi 250 de pagini.

6. 5. Literatura o scrii petru tine însuţi. Când o scrii pentru alţii, faci diverse feluri de publicistică. Nefericiţii fac literatură. Scriind pentru alţii, înseamnă că ai un scop practic, deci nu eşti nefericit.

Nu voi mai da niciodată din mână un text necizelat până la capăt. A nu se preda o carte până nu se citeşte cu voce tare, spre a auzi cum sună frazele.

Se pare că omul se realizează numai când excelează în ceva anume. În acest fel se iveşte starea psihică „de mântuire”.

 

1. 6. De ce am tot timpul impresia că timpul meu este prea scurt? Din cauza publicisticii.

Despre căsătoriile cu mare diferenţă de vârstă. Mai întâi, varianta comentată de mine anterior, a mariajului de tip azil. Fiecare dintre parteneri are o anumită inferioritate (socială, fizică sau psihică). Bătrâneţea este defectul natural. Femeile cuplate cu bătrâni săraci ar fi nişte handicapate. De exemplu, dacă au dus o viaţă libertină până atunci, psihicul lor este slăbit. Şi frigiditatea poate fi o explicaţie. Fiecare partener să face că nu observă deficienţele celuilalt. Eu nu văd că tu eşti bătrân, eu nu văd că tu eşti o detracată etc. Azilul poate fi şi unilateral. Dostoievski, aproape bătrân, este luat de o tânără şi pură fată. Admiraţie pentru autor şi sentimente materne deviate.

Suntem biete fiinţe vulnerabile. Orgoliul este sminteală, dar şi un puternic motor social. Motorul ideal este iubirea.

2. 6. Într-o convorbire cu D. B. (am amintit despre curioasa tendinţă de autodistrugere a acestei fete), a venit vorba despre câinele lui Pavlov, cel cu reflexele dereglate. Cu un electrod în cap, el nu mai nimereşte farfuria cu mâncare. Vai de capul câinelui! am conchis eu.

Iubirea este umilinţă şi acceptare a morţii proprii. Orgoliul este ură şi neacceptare a morţii proprii.

6. 6. Plăcerea de a scrie vine din dorinţa de confesiune? Scrisul să fie analog sporovăielii despre sine însuşi, practicate de toată lumea? Se pare că da.

Ieri am fost în vizită  la B. N., într-un cartier necunoscut înainte de mine. Blocuri obişnuite. Lifturi, oameni, trandafiri, copii. B. N. îmi este nepot de văr. Soţia sa, placidă, fiinţă cumsecade, părând că se simte perfect de bine în propria sa familie (cu vagi plângeri, lipsite de convingere, la adresa unei anumite indolenţe a soţului său); arătând (nu văd de n-aş folosi expresia consacrată) ca o femeie bine regulată. Am mâncat friptură de porc, am băut bere rece, scoasă din frigider. Oameni în jurul vârstei de 25 de ani. Ea, ceva mai mare, după câte am înţeles. El s-a plâns fără întrerupere de faptul că în România nu beneficiază de libertate; doar în S. U. A. s-ar simţi bine şi şi-ar da măsura. Actualmente, cu liceul făcut, este băiat de maşini, liftboy sau roomboy, la un mare hotel, unde se cazează, se pare, doar străini. Discuţiile au fost sterpe. Băiatul nu avea noţiuni pentru a teoretiza şi nici apetit pentru alcătuirea unor planuri practice. Nici în căruţă, nici în teleguţă. Ori filozofezi, ori te apuci de treburi lucrative. Rău este că unii pendulează o viaţă întreagă între aceste două posibilităţi.

 

# M-am înşelat în privinţa lui. În anii următori, încă înainte de  1989, a reuşit să emigreze în America şi a făcut carieră în industria hotelieră. Este de presupus că soţia sa a avut un rol important în reuşita acţiunii de-a părăsi România pe căi legale. Nepotul meu a devenit un convingător reprezentant al clasei de mijloc. Ghinionist, a murit într-un accident de maşină, înainte de-a împlini  patruzeci de ani. Văduva sa, frumoasă repezentantă a poporului ales, s-a căsătorit cu prietenul familiei şi are o afacere de succes. #

 

Când se plânge, omul face o impresie proastă. Mulţi simt că aşa stau lucrurile şi se aruncă în cealaltă extremă: afişează veselia unor roboţi bine programaţi, declară că îi cunosc pe toţi oamenii necesari pentru a acea succes, că totul le merge ca pe roate. Aceştia din urmă nu pot fi decât stereotipi, ceilalţi sunt mai expresivi. Rezultă că o conversaţie onestă recurge la informarea reciprocă (această idee, bună, am auzit-o recent, nu este a mea); fiecare vorbeşte despre domeniul unde este mai informat decât celelalte persoane participante la discuţie; în rest, se pun la cale treburi practice: acuplări, schimbări de servicii, diverse aranjamente profitabile etc.

Mâine merg la Braşov, pentru a încerca să mă implic într-o mică disoluţie de familie (nu este vorba despre familia mea). Voi vedea ce este mai tare în conştiinţa doamnei O. P., prudenţa sau sila faţă de un amor intrat de multă vreme în putrefacţie. De pe acum pot da un pronostic: va triumfa prudenţa, nu toţi au suflete de jucători.

Cât o priveşte pe D. B., se pare că lucrurile s-au degradat. Faza actuală este cea a pertractărilor jenante. Nu trebuie să bag de seamă toate nimicurile.

Convorbire telefonică dusă cu A. B. Ea pare cea mai normală dintre femeile cunoscute de mine în ultima vreme. Mare lucru, domnule! Normalitatea a ajuns o performanţă aproape de neatins.

Romancierul nu trebuie să emită judecăţi de valoare. El nu trebuie să detecteze valorosul sau nonvalorosul, ci existentul.

 

14. 6. D., nu mai citi pe apucate jurnalul de faţă! Este incomod. Citeşte-l cu metodă, n-am nimic împotrivă.

Am pierdut prima partidă din concurs. Am jucat ca şi cum am fi avut un văl pe ochi.

Vara vine, vara trece. Sentiment de eroziune. A scrie romane poliţiste. Interviu luat lui Paul Antim! Consfătuire SF.

Culmea geloziei: să fii gelos pe gânduri şi pe simţiri. În Biblie se găseşte ceva asemănător.

Voi fi în stare să reiau crosurile? Sunt aproape silit la asta. În absenţa lor, vitalitatea mea scade sub limita convenabilă.

Să nu uit şedinţa scriitorilor de la Braşov. Frica „băieţilor”. Abilitatea vulpoiului venit de la Bucureşti.  El îi manevra pe toţi cei de faţă, îi „dresa”.

16. 6. Transcriu nişte fragmente dintr-o scrisoare trimisă de mine unui prieten.

„Să vorbească fiecare despre el, zici. Ai dreptate. Folosirea cuvintelor îmi apare însă ca o zădărnicie, un păcat, ceva rău, în orice caz. Mă consolez, spunându-mi că doar retorica este rea, nu şi poezia. Mă gândesc la o stare de graţie a cuvintelor. Acestea s-ar îmbina, pentru a da naştere unor alcătuiri vii. Munca la aşa ceva ar trebui să fie o fericire şi nu o acţiune josnică, petrecută în singurătate. De altfel, proiectul de a scrie un roman adevărat mă ţine într-o stare psihică mulţumitoare.”

Urmează un citat dintr-o recenzie scrisă recent de mine: „Să ezite cu sfială foiletonistul în faţa poeziei adevărate; să dea drumul impetuoaselor sale fraze gata făcute doar când vorbeşte despre alcătuirile obişnuite, versuri corect  construite, chiar ingenioase, aflate la îndemâna oricărui autor.”

Imaginea unui animal mare, devorator al timpului.

D. zice din nou că mă părăseşte. De data aceasta, mai-mai că aş încuraja-o s-o facă. Şahul şi literatura mi se par suficiente pentru cât mai am de trăit.

Venind de la piaţă, demn, ducându-mi plasa cu alimente ca pe un trofeu greu dobândit, am văzut fuga unei fetiţe de vreo 3-4 ani. Avea picioarele strâmbe, în forma unei paranteze. Era şi la faţă destul de urâţică. Îmbrăcată într-o mică rochie roşie. Am simţit o vie simpatie pentru ea, cu un procent mai mare decât cea standard, nutrită pentru orice copil. Mi-am dat seama că iubirea pentru exemplarele umane nereuşite ar trebui să fie mai intensă decât cea pentru oamenii frumoşi. De ce? Se pare că frumuseţea este resimţită  ca o conformitate cu un arhetip anume. Ea este deci cumva impersonală, nu este simţită ca un merit al persoanei respective. În schimb, urâţenia are un marcat aer de originalitate (deşi simţul comun are un cod şi în privinţa ei). Cred că faţă de oamenii frumoşi se manifestă, mai degrabă decât o alegere, un fel de adoraţie (mistică), exprimând poate nevoia oamenilor de divinitate. Pe urât poţi să-l alegi şi să zici că este doar al tău. Cine iubeşte un om frumos este posedat, cine iubeşte un urât posedă. În discuţie ar trebui introdus şi conceptul de interesant, uzurpator al frumosului.

Şahul cronic poate fi silit să se împace cu literatura. Mai puţin cu viaţa.

18. 6. Spiritul sportiv îi stăpâneşte pe oamenii de azi. El ar fi opus spiritului de ritual, dacă pot spune aşa. Omul ghidat de  ritualuri este serios, nu se joacă, are un destin, un dumnezeu, credinţe, iubiri. Sportul le-a înlocuit pe toate acestea cu sentimentul simplu că fair play – ul este necesar. Fair play – ul este culmea de perfecţiune accesibilă unui sportiv! Omul de ritual, spre deosebire de sportiv, are posibilitatea de a se aprofunda pe sine însuşi şi de a se perfecţiona în sens spiritual. El este însă mai aproape de diletantism decât sportivul (prin excelenţă profesonist sau tinzând spre aşa ceva).

Unii, greşind, caută în lumea de azi exemplare umane foarte complexe, cum au existat poate cândva. Cei înţelepţi pricep însă că lumea de azi este mai intresantă decât indivizii luaţi separat. Asemenea mecanisme ar explica şi criza familiei în epoca actuală. A încerca aprofundarea unui individ este o încercare nepotrivită cu epoca. Nu scafandru trebuie să fii în ziua de azi, ci schior pe ape, alunecând într-o mare de stropi şi arătând, cui vrea să vadă, o superbă dantură (de preferinţă falsă).

20. 6. Am înţeles, în fine, unde greşesc la şah. Spre deosebire de adversarii mei, eu abordez partida ca pe un joc. Ar trebui s-o privesc ca pe o muncă, cu o seriozitate de artizan, fără capricii şi artificii nejustificate. Aşa s-ar ajunge la o plafonare, dar una suficientă pentru a obţine ceea ce doresc. Aş consuma mai puţină energie, aş juca mai solid, aş pierde mai puţine partide. Nefavorabil este şi optimismul meu exagerat, potenţat de o înclinaţie nativă spre superficialitate.

 

24. 6. Învăţ să-mi domin dezgustul stârnit de lectura şi comentarea cărţilor proaste.

Încep să-mi pierd darul miraculos de-a face abstracţie de trecut şi de viitor şi de-a lupta doar în bătălia de fiecare zi.

În mod curios, îmi revine memoria şahistă avută cândva. Reţin partide în întregime.

 

28. 6. Am fost, timp de patru zile, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Cu alţi oameni din redacţia „Luceafărul”. Am văzut oameni calmi. Pentru ei, o viaţă fericită este în firea lucrurilor.

Încerc din răsputeri să-mi regăsesc starea de spirit avută înainte de-a începe să scriu articolele săptămânale. Nu prea reuşesc.

La televiziune: singurătatea este ca un trandafir fără parfum. Aşa cânta o doamnă de vreo 40 de ani. Poate că este un vers scris de un poet cunoscut. Oricum, sună bine.

Prin forma lor medievală de viaţă (breaslă, mică producţie, lucru pe cont propriu, ratificare de către ceilalţi membri ai breslei) scriitorii ar fi de două ori inactuali, social şi metafizic.

2. 7. Primele două zile ale Conferinţei Naţionale a Scriitorilor din R. S. R. Am ascultat cuvântări abile, patetice, ridicole, cuminţi. Mai întâi, demagogie, tehnica de-a te păstra într-o elită. Apoi, o boală fără nume îi adună laolaltă, îi îndeamnă să se îmbrăţişeze, să se sărute. O frică (nu de oficialităţi, nu de moarte, ci de absenţa succesului). Un fel de teroare. Mari orgolii. Conferinţa este o compensaţie de orgoliu. Aici poţi lua cuvântul, eşti „mare”. Scriitorii sunt nişte copii uşor de manipulat. Parodie de alegeri occidentale. Cu toate acestea, opoziţia n-a fost admisă în sală.

Sentimentul meu de outsider s-a atenunat, poate din cauza vârstei.

5. 7. Un romancier trebuie să aibă o privire senină asupra lumii. Să nu iubească şi să nu urască. Cumva regula aceasta este mai valabilă pentru povestitori?

Uneori simt că aş putea fi o maşină de scris un roman; o maşină de gândit, de găsit dialoguri, de reflectat.

D. a plecat în Iugoslavia şi dusă a fost. Nu mai dă nici-un semn de viaţă, deşi trebuie că s-a întors deja.

O imagine de înţelepciune, dintr-un film de animaţie. Un om înalt ţine o floare în mână. Un om scund i-o cere. Omul înalt i-o dă. Cel mic o mănâncă (o consumă). Cel mare are acum în mână o altă floare. Cu nerăbdare, cel mic i-o cere. Cel mare se bate cu degetul pe frunte şi îi arată celui mic că în jur sunt multe flori din acel soi. Cel mic, uluit, pare a zice: Aşa este, domnule! Ca să vezi! Morala: să ne uităm cu atenţie în jur, înainte de a da curs tenacităţii noastre.

Oricum, tenacitatea este un periculos bumerang. Trebuie folosită cu grijă.

Ipoteză: a părăsi o parteneră înainte de trecerea unei lungi perioade de abstinenţă sexuală este ceva josnic, stricător de caracter. Mulţi cred că actul sexual nu mai este ceva deosebit de important în lumea de azi. Îl văd ca pe un sport, incapabil să atingă fiinţa. Este bine să-l despuiem de teatralitatea romantică, dar este greşit să-l minimalizăm, iluzionându-ne că felul nostru de-a fi rămâne neatins după el.

Sex appeal-ul, în sens gregar – corpolenţă expresivă. În sens elitar – semn al rasei (rasare).

19. 7. N-am timp să scriu fiindcă mă absoarbe urâta publicistică.

Va apărea în puţine zile „Analogon”, cartea mea de critică. Cu o cumplită întârziere, de 5-6 ani.

Voi încheia teza (corectat, legat, multiplicat).

În dimineţi liniştite, pe când citesc sau analizez partide de şah, aud deodată o muzică îndepărtată. Se apropie, devine tot mai distinctă. Este marşul funebru al lui Mendelssohn Bartholdy (dacă nu cumva mă înşel). Ieri şi azi am auzit trei salve de puşti (artilerie uşoară?). Apoi, imnul de stat. Onoruri militare. Toate acestea vin din cimitirul Ghencea, vecinul meu. Deşi sunt celibatar şi ar trebui să-mi fie frică de moarte, nu-mi displac aceste episoade. Dacă aş cunoaşte ora, m-aş duce la o asemenea înmormântare.

23. 7. Citind „Femeia la treizeci de ani” de Balzac, am întrevăzut schema unui fel ciudat de ratare.  Urăsc salvarea aparenţelor, vreau să fiu un om autentic, zice cineva. Se pare că în firea lor adâncă unii nu sunt însă decât nişte còpii, umbre chinezeşti, fantome. Înseamnă că aceştia degeaba se mai opun salvării aparenţelor, jocului complicat şi omenesc al lui „a părea că eşti”.

Îmi amintesc de replica magistrală dată de o femeie cu gleznele extrem de groase. Am mai amintit-o. A zis că există pericolul de a descoperi cum eşti în realitate. Este bine să nu faci săpături etc. Revin. Se pare că actul de a simula nu este în sine reprobabil. Interzis ar fi doar în cazul că ar urma nişte prejudicii morale.

Aventură intelectuală – o sintagmă înţeleasă mai bine atunci când acţiunea de cunoaştere a sinelui este riscantă, periculoasă. Aşa ceva ar fi scrierea unui roman.

A te consacra literaturii, a renunţa la o viaţă normală şi a nu reuşi decât texte mediocre – iată ceva neplăcut.

25. 7. Practicanţi ai artei de a trăi, la Balzac. În literatura de azi, personajele practică arta de a supravieţui.

Tot în Balzac, preocupări de fiziognomistică, savuroase. Poate pornind de la ele, am intuit natura uneia dintre schimele la modă în Bucureşti. Este vorba despre faţa profesionistului. O anume fixitate a privirilor, un desen al buzelor sugerând concentrarea, o imobilitate a ansamblului. Respectivul merge relativ încet, cu privirile îndreptate spre el însuşi, neinteresate de ce se petrece în afară. Se doreşte, în totul, o imagine a concentrării. Individul respectiv doreşte să lase impresia că este preocupat de ceva legat de profesia sa. Este încruntat, fiindcă nici în stradă nu uită de gândurile sale referitoare la profesie. Ca un adjuvant, neglijenţa (studiată) a îmbrăcămintei. Asemenea expresii se întâlnesc de obicei la oameni tineri, de ambe sexe. Este de presupus că motorul principal este snobismul intelectual.

La femei există o treaptă supremă în materie de expresii faciale. A observat-o prietenul meu Mircea, la Paris. Este seninătatea totală, obţinută printr-o expresie de maximă relaxare a feţei. În plus, colţurile gurii se ridică uşor, închipuind un zâmbet uşor, ca o părere. Este poza femeii „nobile”, inaccesibile. Ea zâmbeşte vag, doar pentru sine, la gândul fericirii ei personale.

Ciudată nu este  existenţa acestor expresii, ciudat este faptul că sunt la modă, fiind purtate precum blugii.

Apariţia primelor exemplare din „Analogon”. Este o carte bună, dar nu destul de groasă. Prin ivirea ei, consider că am ajuns la 30-33 de ani în ceea ce priveşte cariera literară. Handicapul s-a redus la zece ani.

 

1. 8. J. C. D., cu fantastica lui lipsă de gust, dar cu inteligenţa sa diabolică. El este omul eficient, aflat la antipodul interesantului şi al expresivului. În mod extraordinar, în toate fotografiile figura lui  are aceeaşi expresie: triumf şi mulţumire de sine deplină!

6. 8. La Braşov, pentru a-mi petrece concediul scriind tot felul de texte neimportante.

Ideea unei piese de teatru. Nişte intelectuali între 30 şi 40 de ani petrec revelionul la o cabană forestieră. Sosesc pe rând. Bârfirea celor încă absenţi. Se conturează câteva mici conflicte, de tipul „reîntâlnire peste ani”. Înfruntarea unui om realizat prin „pile”, ros de nemulţumire şi unul ridicat până la un punct prin „muncă cinstită”. Al doilea este senin, familist serios, invidios totuşi. Înfruntarea dintre doi foşti iubiţi. Ei urmau să se căsătorească la încheierea facultăţii, dar au luat-o pe căi diferite. Unul este căsătorit din interes cu o femeie urâţică, dar cu suflet bun. Altul, cu o frumoasă, oropsită social dintr-o cauză oarecare. Vin şi alţii în locul unor aşteptaţi. Astfel apar surprizele de mai sus. Conflict politic. Unii sunt procomunişti, alţii, nu. Asta iese la iveală atunci când este propus un joc de societate de tipul judecătorul – învinovăţitul. Trei dintre cei prezenţi vor interpreta o brigadă venită „de sus”, pentru a constata cum se distrează tinerii intelectuali. Începe o stranie şedinţă. Cei trei formează prezidiul, împreună cu două persoane dintre ceilalţi. Cei trei sunt: un comunist autentic, un demagog şi unul doritor, în sinea lui, să plece din ţară. Din discuţii, apar diferite adevăruri politice, dar şi despre cei de faţă, ca persoane particulare. Se mai ivesc un pădurar bătrân şi nevasta lui. Ei au replici de bun simţ şi de umor popular.

 

8. 8. Strigătele copiilor (uneori transformate în adevărate urlete) nu mă deranjează. Se pare că natura a aranjat ceva şi în această privinţă. Urechile adulţilor ar fi gâdilate în mod plăcut de sunetele copiilor, indiferent de împrejurare. Sau să fie vorba despre sociabilitate? Mai înseamnă şi că sistemul meu nervos este încă destul de rezistent.

Azi şi mâine voi termina o povestire SF. Nu iese prea grozavă. Este cam speculativă, fără imagini. Are totuşi ingeniozitatea ei.

Pe viitor trebuie să scriu doar ce-mi place. A fost destul.

Să vedem dacă „Luceafărul” se comportă corect cu mine. Să vedem, dacă multele mele cărţi i-au impresionat pe „băieţi”, astfel încât să-mi lase textele în revistă.

Adaug după câteva ore. Nu a apărut textul meu. Se pare că tot ce ţine de publicistică este impur, murdar. Teoria mea cu existenţele de tip publicistic este corectă. Dacă băieţii nu-mi bagă textele, mă eliberează, în mod implicit.

 

15. 8. Când este negativă, critica îl ţinteşte pe autor. Când este afirmativă, are în vedere opera. Cartea bună este emancipată de autorul ei, cea proastă, nu, stă legată de el, ca o tinichea zăngănitoare. De aici, singurătatea autorului de cărţi bune. Simpatia stârnită de cărţile lui creşte cumva în detrimentul celei destinate lui, ca om. Autorul e cărţi proaste, în schimb, este simpatizat, aproape iubit. Dispreţul sau mila pentru scrierile lui slabe lasă intact stocul de simpatie destinat lui, în sufletele cunoscuţilor săi.

Apariţia, în L., a unei recenzii la „Cartea de debut”. Am ajuns la un stil impecabil, acesta este adevărul. În încheierea acestui text am scris următoarele: „Cartea lui X sugerează că în literatură este bine să fii expresiv şi paradoxal, dar în viaţă, nu.” Chiar aşa este. De exemplu, defecţiuni decisive apar atunci când un cuplu este format dintr-un expresiv şi un eficient. Într-un asemenea caz, ies scântei.

16. 8. Suficient de inteligent pentru a-şi înţelege în mod nuanţat neputinţa.

Modul tribal de a trăi al unor intelectuali (sau, mai degrabă, semi-intelectuali). Ei pun aproape totul în comun: timp liber, convingeri, informaţii. Ei încep să semene unul cu celălalt, după un timp. Poate nu în mod profund, oricum la faţa arătată lumii. Nu pot afirma că au o anumită carenţă de personalitate, dar n-ar fi exclus să fie aşa. Ce produse umane rezultă din frecventarea îndelungată a unor asemenea „triburi”? Sistemul lor simbiotic presupune o scădere a autonomiei, fără îndoială. Este interesant cum se comportă un membru al tribului atunci când începe să trăiască pe cont propriu. Poate că este totuşi vorba despre nişte banale relaţii de prietenie, fără implicaţiii prea adânci.

17. 8. Când nu mai sunt sentimente, viaţa devine o simplă acţiune de supravieţuire.

G. K. zicea că nu scrie deocamdată comedii, fiindcă nu este suficient de bătrân. Bine zis. Viziunea comică presupune absenţa implicării sentimentale. Când nu mai are miză afectivă, jocul poate fi contemplat din exterior, cu o curată privire de comediograf.

Discutând azi cu o jurnalistă de la „Drum nou”, mi s-a părut că înţeleg de ce femeile arată atât de bine îmbrăcate în uniformă. Explicaţia mea s-ar potrivi doar atunci când femeile se prezintă mai multe deodată, în grup. Ele ar arăta mai bine, fiindcă atunci când le contemplă, privitorul ar avea o mai puternică intuiţie a speciei, intuiţie frânată atunci când femeile sunt individualizate prin îmbrăcăminte. Este ca şi cum calităţile individuale de feminitate s-ar concentra, precum lumina în raza unui laser.

 

18. 8. A da mult, a promite şi mai mult. Astfel va trebui să discut cu Drăgan. Încheierea cărţii mele despre el va fi o discuţie, un potenţial capitol de roman. Acest capitol va fi nucleul unei cărţi viitoare, eventual al primului volum din proiectatul volum „Am cunoscut oameni interesanţi”. Presimt că acest ciclu (ziaristică aflată la limita suparioară a posibilităţilor sale, ca specie) ar putea deveni extrem de mănos, având în vedere înclinarea mea spre caracterologie.

L. G. Vocea ei exprimă o stranie, mieroasă, aproape duhovnicească blândeţe. Interesul ei grozav pentru activitatea mea, ardoarea ei de-a se arăta utilă. Înfăţişarea ei de scheletic cal rasat mi-o aminteşte pe L. H., prototipul unuia dintre personajele mele de proza SF. L. G. are un fel de melancolie difuză, de o natură încă necunoscută de mine.

O idee atractivă, derivată dintr-o speculaţie astrologică. Unii bărbaţi n-ar avea o înclinare pentru acţiune de cucerire a femeilor, ar prefera să fie cuceriţi. Astrologic vorbind, aceştia din urmă ar fi dominaţi de semne feminine. Decurge de aici că uniunile lor favorabile ar fi cu femei dominate de semne masculine. Modurile lor de a-şi păstra partenerele ar fi cumva feminine! Nu sună deloc absurd.

19. 8. Un dicţionar al situaţiilor tip, frecvente în viaţă şi în literatură. Iată un exemplu. O fată este curtată; ea nu-l iubeşte pe băiatul respectiv (sau îl iubeşte, aproape că n-are importanţă, într-atât de tiranic este arhetipul). Ei urmează să se căsătorească mai devreme sau mai târziu.  Ea amână căsătoria, are un sentiment neclar de insatisfacţie. Simte că aşteaptă altceva, un alt om. Doreşte să aleagă ea, nu să fie aleasă. Dacă un nou venit ar cere-o, ar accepta. Apare un asemenea om, lucrurile se pare că o cotesc în sensul dorit de fată. Ceva nu este OK cu noul venit. Totuşi, fata îl ia pe primul şi rămâne cu o nostalgie după ce ar fi putut să fie. Interesant de pus în literatură, momentul de echilibru al scenariilor, când orice variantă este posibilă. Nu trebuie însă uitat că ideea de căsătorie este mult devalorizată în ziua de azi.

 

20. 8. Învăţ „arta” de a scrie lung. Publiciştii nu o ştiu cum trebuie. Asemănare cu situaţia boxerului profesionist. Acesta are un meci lung în faţă, îşi economiseşte forţele etc. Este vorba despre exploatarea cât mai deplină a timpului consumat pentru scris.

Omul trăitor sub mai multe dicataturi, fiind martorul negărilor reciproce ale acestora, devine sau blazat faţă de politică sau înclinat spre sesizarea aspectelor comice din câmpul social şi politic. Diatatura are deci succes mai ales la generaţiile ridicate în timpul ei. Probabil Franco a realizat aşa ceva, datorită neobişnuitei sale longevităţi politice.

L. G. mă atacă în mod instinctiv, precum un şahist cu apetit pentru jocul ofensiv.

22. 8. Modul cum unele femei îşi forţează muşchii feţei în diferite prilejuri (zâmbet, vorbire, râs, chiar schimă a relaxării, cântat, şoaptă) dă mai întâi o impresie dezagreabilă, dar apoi, în mod iraţional, cucereşte, atrage. Este poate atracţia clasică pentru artificialitate (resimţită ca o promisiune pentru plăceri necunoscute şi sofisticate, potrivite „omului manierist”).

Cât de deosebite sunt femeile dintr-un cor specializat în muzică clasică (la televiziune) faţă de cântăreţele de muzică uşoară. Primele arată o artificialitate mult mai subtilă (de altfel, de la feţele lor suav vicioase au pornit consideraţiile mele precedente). „Uşoarele” (cu unele excepţii) par vulgare, excesive, ca un amor isteric.

Textul meu despre D., la pagina 81. Creşte precum aluatul unui cozonac. Situaţia muncii intelectuale fiind atât de paradoxală în lumea de azi, normal ar fi să iau bani mulţi pe el, pe măsura eforturilor nule depuse.

S-o vedem pe L. cum va reacţiona la „sacrificiul de nebun” propus de mine.

Neajunsurile actului de-a te interesa de cineva doar în vederea atingerii unor scopuri practice: plictiseala, sentimentul că omul respectiv este nesemnificativ. Interesul pentru cineva ar trebui să fie metafizic, perpetuu.

În proza ingenioasă, dar nu mare, personajele nu sunt clarificate de la bun început şi alunecă treptat spre pozitiv sau negativ. Autorul nu reuşeşte să le menţină într-un plan de ambiguitate (sau de originalitate). În proza mare ele sunt enigmatice până la sfârşit.

De ce nu este agreată sinceritatea? Fiindcă denotă o slabă echipare pentru lupta socială; sau  chiar prostie, inadecvare. Şi fiindcă oamenii refuză să ia contact cu realitatea în chipuri nemijlocite, brutale; ei preferă medierea oferită de locurile comune.

26. 8. A trăi – proletariat. A supravieţui – burghezie. Aşa să fie? Nu cred.

Metoda narativă de a parazita evenimente cunoscute, prin invenţii bine plasate. Aşa este filmul „Running”. Modifică nişte amănunte ale trecutului.

Patima achizitivă se poate extinde  şi în domeniul abstracţiunilor (cuvinte, imagini, semne). Ea devine cu atât mai bizară.

Înrudirea dintre prostie, naivitate şi nobleţe.

Pansexualismul ca efect al dorinţei moderne de comoditate.

Snobism al vitalităţii, un viciu mai rar.

Important ar fi deci să mori lângă un anume om. Mai important decât să-l posezi sau să trăieşti lângă el. Căsătoria, o promisiune de a muri împreună.

Să sfârşeşti în pură literatură.

 

15. 9. Angrenat în mai multe acţiuni deodată. Cartea despre D. se complică. Crosuri, gimnastică. Îndepărtarea vizibilă a mizelor tinereţii.

O singură întrebare serioasă. Mă vor ţine balamalele? Asta se va vedea cât de curând.

Doctoratul mă distruge nervos. Este o nesfârşită acţiune neplăcută.

D. B. mi-a cerut 4000 lei împrumut, iar apoi a început să-mi facă o curte nebună. Ori eu sunt un ticălos, ori ea intenţionează să nu-mi mai restituie banii.

21. 9. Lecturi + trăiri = o teorie asupra perioadei actuale din viaţa mea. O dorinţă mare, oarecum disperată, de a scrie un roman, dar şi una de a trăi un roman! De acest dublet nu-mi dau seama decât acum. Vorbăria şi nervozitatea ar semnala nesiguranţa în legătură cu  îndeplinirea acestor proiecte.

Critica literară ar corespunde celibatului, romanul, căsătoriei! Bizară paralelă, dar nu prea absurdă, ba chiar argumentabilă. Iată deci explicaţia „furiei” mele. Rămâne de văzut dacă am vocaţie şi destin pentru măcar unul dintre cele două romane. Omul incapabil să realizeze măcar unul dintre ale ar fi cu adevărat un ratat.

În ce o priveşte pe L. G., nu prea ştiu ce să zic. O nemulţumire a ei, o inteligenţă vie, ascunsă, o lenevie de bun augur – trebuie ales ceva dintre acestea. Nervozitatea mea vorbăreaţă a impresionat-o într-un mod neplăcut. Trebuie să-i fiu recunoscător pentru că m-a stimulat să aleg o existenţă scriptică şi să nu-mi mai consum cuvintele în vorbiri fără rost.

22. 9. Omul are multe posibilităţi în privinţa propriei ratări. În fiecare zi, cu viclenie, acestea trebuie ocolite.

Cheful meu de a face literatură se înteţeşte pe zi ce trece!? Ar trebui probabil să mă neliniştesc, ca în faţa unei prevestiri funeste. Probabil că este doar un apetit normal pentru muncă şi profesionalism.

D. M.  zice că (mi) se predă fără nici-o condiţie. Să vedem dacă nu cumva este prea târziu.

D. B. devine tot mai călduroasă (în vorbe) faţă de mine. Adevărul este că nu trebuie să-mi bat capul în privinţa ei. Trebuie doar să fac literatură, cu metodă şi disperare.

Crosurile, progrese considerabile. Nu mai studiez şah. Mă perturba prea tare.

Traducerea cărţii mele în URSS  a căzut.

L. G., misterioasă persoană tare. Nu are nevoie de nimeni, pentru a supravieţui.

Apropierea dintre literatură şi viaţă, sugerată într-o carte românească de critică, cunoscută. A citi = a observa, a fi spectator; a scrie = a trăi.

Un aforism modest. Dacă ai neşansa de a fi bătrân, măcar nu fi şi prost. De altfel, există expresia „bătrân şi prost”.

Ceva amuzant şi consternant. Ducând tratative pentru schimb de locuinţă, au venit la mine, succesiv, două persoane. Mânat de defectul meu de a fi spiritual în vorbire (uitând că este de preferat să fiu astfel în scris), i-am spus primei doamne: „Aici este un fel de azil pentru bătrâni.” Iar celei de a doua: „Aici este un depou, unde oamenii se retrag seara.” Metaforă pentru sfârşitul de viaţă. Pentru aceste vorbe, nici una dintre cele două n-a mai acceptat schimbul! Ar fi trebuit să-mi amintesc că pentru cei mai mulţi  cuvintele sunt lucruri serioase. „Dacă un scriitor zice aşa, înseamnă că aşa este.” Probabil că aşa au raţionat bunele fiinţe. Numai într-o altă optică, cuvintele nu mai înseamnă nimic, importante fiind doar ideile şi trăirile.

Să-i spun lui D. B. Să ne închipuim că suntem singuri pe o insulă pustie. Doar n-o să trăim la nesfârşit cu nostalgia unor situaţii de neatins.

23. 9. Să lucrez la bibliografia selectivă ca şi cum ar fi vorba despre ceva aproape plăcut. Să nu las furia să iasă la suprafaţă.

Teza de doctorat: o pedeapsă pentru felul meu jurnalistic de-a scrie şi de-a trăi.

Când vizitezi un oraş unde nu ai mai fost, îl citeşti, de fapt. Nu vizitarea oraşului, lectura lui. Până la urmă, se va spune „am citit o femeie”!

Este bine să ieşi din pubicistică la o anumită vârstă. Această activitate este pentru oamenii sub 40 de ani. Doar ei pot avea superficialitate şi patos în doze adecvate.

Ideea unei cărţi: „Scriitorul român ca personaj”. Ar fi urmărită vocea naratorului, evoluţia ei. Sau s-ar face o cercetare sincronică, pe familii de spirite. Sau, mai bine, „Romancierul român ca personaj”. Aşa ar mai merge, n-ar trebui să citesc tot felul de texte îngrozitoare.

 

24. 9. 0-0 cu Ungaria, la fotbal.

Ideea că preceptele moralei nu mai sunt valabile când este vorba despre relaţiile de la o generaţie la alta (de la tânăr, la bătrân, mai precis). Se pare că ideile moralei sunt resimţite ca serioase şi demne de urmat numai când în discuţie se află tineri sau adulţi. Vezi uciderea eschimoşilor bătrâni. Cu cât preopinentul este mai îndepărtat ca vârstă de subiect, sentimentul moral descreşte, păleşte. Ideea uciderii unui bătrân apare, deci, mult mai uşor în conştiinţa unui tânăr decât aceea a lichidării unuia apropiat ca vârstă de el. Aici intervine probabil idea că bătrânii sunt oricum perdanţi, moartea fizică sau morală nefiind pentru ei o catastrofă reală. Să fiu deci atent la relaţiile cu femei aflate la limită (12-15 ani, mai tinere decât mine). Cruzimea lor (legitimă, în sensul celor de mai sus) poate să se abată asupra mea.

26. 9. Cum poate fi determinată „vârsta critică”, capabilă să-i îndemne pe oameni la deraieri sentimentale? Ea nu apare, în mod matematic, la împlinirea unui anumit număr de ani. În această direcţie, adevărurile statistice referitoare la activităţile hormonale au relativitatea lor. Mă gândesc la nişte vârste critice apărute în perioadele de tranziţie de la o mentalitate la alta.

În mare, mentalităţile ar fi corespunzătoare celor trei vârsta tradiţionale. Crizele ar interveni la încheierea copilăriei şi a maturităţii. De fapt, există mai multe în viaţa unui om. Criza ar fi o neputinţă în materie de acomodare.

Citesc cu maximă plăcere ceea ce simt că aş fi putut scrie eu însumi.

28. 9. Dacă reuşeşti să fii nemilos cu tine însuţi, lumea va simţi asta, pe nişte canale misterioase. Ca urmare,  te va admite. Întotdeauna asceţii cu căpătat un ascendent asupra semenilor lor.

Rafistolez primele 135 de pagini din carte. Nu sună rău, dar nici sclipitor. Este de presupuns că îi va plăcea „marelui” D.

D. B. vrea să mă tragă pe sfoară cumva, nici ea nu ştie prea bine cum. Ea are încă o mentalitate de om tânăr şi nu vede posibilă o relaţie bazată pe fair play. Simte că, într-un fel sau altul, trebuie să mă utilizeze.

Iubirea (căsătoria), ca solidaritate de generaţie (de specie).

Modă şi mafie. Privind o persoană îmbrăcată după ultima modă, simt respect, admiraţie, aproape teamă faţă de ea. Simt că face parte dintr-o mafie, dintr-o organizaţie capabilă să-şi protejeze membrii în moduri făţişe, dar şi oculte. Îmbrăcămintea respectivă este deci resimţită ca uniformă a unei elite. Dispreţul nutrit de unii faţă de oamenii îmbrăcaţi astfel ar preoveni din refularea sentimentului descris mai sus. Negând în mod implicit apartenenţa inşilor eleganţi la o elită, aceştia din urmă sugerează că altele sunt elitele autentice. Desigur, omul cu pricina, cel capabil de dispreţ, face parte dintr-una dintre ele.

Nevoia unor literaţi de a se constitui în clanuri de întrajutorare socială şi psihologică ar semnifica slăbiciune, carenţă de personalitate. Sunt nişte formaţiuni de tip gherilă. Obiectivul lor este obţinerea de bani şi relaţii. Se pare că aşa a fost în toate epocile când au existat literaţi.

 

8. 10. Despre aerul de iniţiat al naratorului, existent, de exemplu, în toate textele lui Durrell. Cum se face simţit? Se vorbeşte despre lucruri cunoscute doar într-un cerc restrâns. Apare şi o mică doză de dispreţ pentru outsiders, cei aflaţi în afara grupului respectiv. La grupurile elitiste se poate adera şi în mod unilateral, în chip snob. Este ceva analog situaţiei de a locui într-o ţară în chip ilegal, fără a deţine cetăţenie sau viză de şedere. De remarcat şi o anumită blazare a naratorului. Ea derivă din folosirea unui anumit cod de comportament, cu o nonşalanţă de profesionist. Se instalează o stilizare „elegantă” a gesturilor, o atitudine „obosită”, precum şi o neglijenţă „interesantă”.

Nu ştiu cât de motivat este să citeşti literatură cu gândul la personaje reale. Oricum, acest tip de om poate fi întâlnit în Bucureşti.

Plec în Ungaria, dus de destinul meu SF.

Scriitorul ar trebui să tindă spre postura de sacerdot şi nu spre cea de satrap.

„Republica literelor” – un simulacru de parlamentarism burghez.

 

22. 10. O călătorie în Ungaria. Singurul rezultat notabil este că mi-am dereglat crosurile şi gimnastica.

Un aforism bun de spus într-un roman. Mă impresionează în chip deosebit doar tinereţea şi geniul (adică excelenţa fizică, dată în mod natural,  şi cea spirituală, obţinută artificial).

Multe întâmplări de natură jurnalistică. Nici una de tip romanesc. De aici, insatisfacţie.

Proces pentru mărirea pensiei alimentare. Va fi 800 lei, de acum înainte.

Necazul se poate trage de la angrenarea într-un tip de existenţă plin de demersuri îndreptate spre obţinerea unor avantaje materiale neesenţiale, neimportante. Astfel se pierde un timp preţios.

Ziaristul nu poate fi acuzat de platitudine. El greşeşte doar când dezinformază. Iată de ce eu, cu oribila mea carte despre D., sunt „deasupra claselor”.

Despre efectul afrodiziac al succesului.

În lumea unde am nimerit, cei fără succes sunt priviţi de parcă ar avea o boală incurabilă.

 

31. 10. Resimt o „nevoie de personaje”. Am constatat asta, scriind la nefericitul text despre D. Am impulsul de a aprofunda personaje, fără încetare. Să fie acesta un semn că aş putea scrie roman şi teatru? Este posibil. În carte, spun că D. m-a atras ca personaj interesant şi reprezentativ pentru o categorie umană necunoscută pentru literaţi.

Dorinţa grozavă de a duce o viaţă superficială, de a citi doar cărţi menite lecturii naive. Seriozitatea este ceva chinuitor, fiindcă presupune concentrare.

Să încep după 1 ianuarie 1982 să scriu un roman sau să renunţ pentru totdeauna la acest proiect.

4. 11. Este aproape sigur că a prelungi relaţia cu o femeie fără s-o iei de nevastă duce la lucruri penibile. Tot acolo se ajunge şi dacă împrumuţi bani la femei. Defectul meu este că deşi sunt celibatar, trăiesc ca şi cum aş fi căsătorit.

Presupun că există un nivel critic într-o relaţie. Dincolo de acesta nu trebuie cu nici un chip să treci. La mine, lucrurile se complică şi mai mult datorită vârstei mele.

Literatura SF se arată a fi o damnare, pe viaţă.

Voi termina cele trei cărţi până la 1 ianuarie? Iată o întrebare.

În lumea de azi, „hiperperseverenţii” (în terminologia lui Karl Leonhard) ar fi handicapaţi. Este o calitate „veche”, demodată. Foarte binevenită ar fi „demonstrativitatea”, cu uşurinţa ei grozavă a schimbărilor de macaz.

 

8. 11. La Iaşi, pentru a participa la nu ştiu ce întâlnire a cenaclurilor SF. Dacă mişcarea domină participanţii la ea, aceştia devin nişte fantome. Nu-mi convine.

La Iaşi, foşti colegi de-ai mei, maturizaţi. Ei trăiesc comod, în stil burghez. Nu-şi dau silinţa. Stau într-un regim de minimă rezistenţă, atenţi doar la supravieţuire. Este un fel de viaţă. Totuşi mi s-a părut că aceşti oameni nu se simt prea bine în ei înşişi.

Bârfa ar aduce o uşurare? Iar tăcerea, o suferinţă?

A. D. M., ermetic protejat de lichidul amniotic al emfazei sale.

 

15. 11. Dus de M.P. într-un cerc de evrei inteligenţi. Acestora li se pare absolutamente firesc să locuiască în apartamente spaţioase, situate utracentral, să se îmbrace cu subtilitate, de preferinţă în haine venite din străinătate.

Discuţie despre gust în actul de a te îmbrăca. Realizez că actul de urma moda este (nu pentru multă lume) o formă de viaţă. Majoritatea oamenilor nu dau atenţie modei vestimentare. Respectiva preocupare ar fi feminină?

D., reproşuri fulminante, după citirea prezentului jurnal. De ce citeşti jurnale intime? Iată ce aş putea s-o întreb.

Conversaţia cu oameni inteligenţi ar duce la apriţia unor idei interesante. Aşa ceva mi se întâmplă de obicei atunci când discut cu femei atrăgătoare, dar nu imbecile şi nici prostuţe. În treacăt fie spus, soţia lui M. P. pare încremenită, ca intelect, la vârsta de 13 ani.

Să simulezi, chiar când nu este nimeni de faţă, superioritatea! Adică să trăieşti ca şi cum n-ai fi un mediocru.

 

16. 11. Adevărul este că în ultima vreme, mi se dă telefon doar pentru a mi se cere bani împrumut sau servicii. Nu este rău, măcar ştiu o socoteală.

Munca literară poate fi o formă de viaţă acceptabilă. N-ar mai fi cazul să mă feresc de ea prin tot felul de subterfugii dubioase.

Pensia alimentară s-a fixat la 750 lei lunar. Cu atât mai bine!

Să trăieşti, repet, ca şi cum n-ai fi un mediocru! Asta o fi autodepăşirea recomandată în  ziarul „Scânteia”!

Se pare că de la femei mi se trag toate ponoasele. Asta fiindcă ele îmi exploatează, în mod instinctiv, darul feminin al abnegaţiei.

Voi fi vreodată să-mi manifest înclinarea de-a fi expresiv doar în ceea ce scriu? Ar fi o mare realizare.

20. 11. „Însoţitorul”, roman de Constantin Ţoiu. Stofă excepţional de bună, lucrătură proastă.

Există, se pare, un arhetip. Toţi autorii de romane se îndreaptă spre el. Romancierul arhetipal ar fi un Mare Iniţiat. El ştie nenumărate lucruri despre domenii necunoscute pentru omul obişnuit. Romanul ar fi o etalare a unor asemenea cunoştinţe. Din ce ştie, mult, romancierul le mai spune câte ceva şi cititorilor.

Există apoi câteva clişee. Romancierul nu renunţă cu nici un chip la ele. Iată câteva dintre acestea:

– iubirea spectaculoasă, pornită de la o incompatibilitate de o natură oarecare;

– bârfa politică şi speculaţia pe teme politice (mania secolului);

– informaţii despre domenii interzise oamenilor de rând (arta de a avea succes, mafiile din Bucureşti, dar şi cele din provincie, modul de viaţă al celor cu mulţi bani, precum şi felul acestora de-a se comporta în intimitate);

– cutremurul (amintit fără excepţie în romanele recente).

Sunt orientări tiranice. C. Ţ. le urmează fără să ezite. El practică romanul bulevardier, ca să zic aşa. Scrie foarte bine, dar cartea nu are respiraţia eternităţii, abundă de trucuri menite să-i capteze pe cititorii modeşti. Pe de altă parte, este realmente plăcut să citeşti o carte despre lucrurile interzise sle societăţii unde trăieşti.

Iată şi aforismul acestei dimineţi cu ceaţă. Romanul este o promisiune de pătrundere în lumi interzise.

 

21. 11. Supralicitarea ideii de scriitor în dauna celei de literatură este păguboasă. Prea puţin bravi, scriitorii par obsedaţi de supravieţuirea lor socială. Ei nu mai practică asceza, anonimizarea în spatele cărţilor lor.

Idee de proză SF. Oamenii ar forma ceva echivalent unui computer. Creierul colectiv ar trebui să găsească rezolvări ale marilor probleme (dezarmare, poluare, suprapopulaţie). S-ar echivala prezicerile profeţilor.

În lumea de azi ar fi tot mai necesari oameni „anesteziaţi” prin diferite mijloace (droguri, consumism, stres). Cei neanesteziaţi ar provoca diferite perturbări sociale.

Într-un mod uimitor, unii oameni îşi stabilesc miza vieţii lor în acţiunea de a-şi creşte proprii copii. Poate că eu am deja o mentalitate urâtă, egoistă, de celibatar.

Titlu poetic: „Vis de efemeritate”. Bazat pe ideea că doar intensitatea efemerităţii este perfectă.

Curiozitatea (cunoaşterea) ca surogat de iubire.

Cum perioada celor patru vaci (cărţi) grase a trecut, mă pot aştepta la tot felul de neplăceri aduse de întâmplare. Prima s-a şi înfiinţat, sub forma unei răceli.

 

27. 11. Moartea cuiva apropiat (cunoscut) poate stârni un sentiment de vinovată complicitate între cei rămaşi în viaţă.

Viaţa prietenei mele D. Ş., ce roman neverosimil, incredibil! Ei i-au murit, dacă stai să te gândeşti, doi soţi. Fantoma primului (adică eu) este încă lângă ea. Ea dovedeşte că femeia nu are memorie afectivă decât acolo unde aceasta se conformează intereselor speciei.

Nici nu ştiu ce ar mai fi de spus în legătură cu D.  Ar fi bine să aibă proprii săi copii. Astfel s-ar rezolva totul. Întrebarea este dacă mai are energia necesară pentru aşa ceva.

Are treizeci de ani. Păcatul ei este orgoliul scuzabil. Poate că moartea soţului său îi va da o lecţie de umilinţă. Fără umilinţă nu poţi să creşti un copil.

Cine trăieşte singur este ca un jucător obligat să joace întotdeauna gambituri. Metaforă şahistă.

28. 11. În preajma unei morţi, instinctele speciei se estompează, pentru un timp oarecare, oamenii se spiritualizează. Pentru o scurtă perioadă, unii dintre ei devin înţelepţi, au sentimentul zădărniciei. Apare tentaţia retragerii monahale, a sinuciderii, a schimbării felului de viaţă. Acţiunile tradiţionale de supravieţuire li se par discutabile. Murindu-i soţul, soţia (D.) simte tentaţia cu resorturi metafizice de a-şi părăsi amantul (subsemnatul).

Cartea despre marele D. mă chinuieşte. Totul este excesiv de simplu, dar o frână interioară mă împiedică să scriu.

29. 11. În absolut, o căsătorie înseamnă legământul de a muri împreună. Iată de ce înţeleg suferinţa trăită de D., la moartea soţului ei.

S-ar profila posibilitatea să scriu un roman poliţist, cu o rapidă editare. Ar fi o ocazie pentru a scrie un roman adevărat, cu pretext poliţist. Ar fi, din nou, unul dintre drumurile mele întortocheate către ţinte tangibile mult mai direct. Să plasez acţiunea în satul din Bărăgan, unde au fost deportaţi oamenii înstăriţi din Comloş. Să încerc un roman politic, cu ocolirea schemelor frecventate de autorii români în ultimii zece ani. Ar urma să discut cu uica G. S., pe îndelete.

Să scriu acum o mare banalitate (sau o banalitate mare, mai bine): tot secretul este să-ţi vezi de treburile tale; să nu mori, ca prostul, de grija altuia. Aşa ceva este însă greu de realizat pentru unul ca mine.

O idee notată de mine în timpul cenuşiului sejur în Ungaria. Călătoria este o justificare a unor existenţe consumate în anonimat şi acreală. De aici, triumful straniu apărut în ochii unora de îndată ce depăşesc graniţele propriei lor ţări. În mod obiectiv, călătoria nu este decât o lectură mai specială.

Hazul nebun al unui articol publicat cândva de mine în revista „Paza contra incendiilor”. Este textul cel mai plat scris cândva de mine. L-am afişat în casă, spre a putea fi citit de eventualii vizitatori.

Cearcănele femeilor de după actul sexual ar proveni dintr-o relaxare grozavă a musculaturii. Şi pielea din regiunea respectivă este susţinută de nişte mici muşchi. Când omul capătă pungi sub ochi, aceşti muşchi pot fi modificaţi chirurgical, aşa spune Saul Bellow, într-un roman al său.

L-am plâns şi eu pe soţul lui D., vineri, ascultând partea a II-a, din Simfonia a VII-a de Beethoven. De ani de zile nu mi-au mai curs lacrimi. Am plâns în contul durerii lui D. Ea nu va crede niciodată aşa ceva. Ea nu ştie, nu bănuieşte că eu sunt un expert în moarte.

2. 12. Înmormântarea ca show. Oamenii ar avea o nevoie de spectacol, de ieşire din solitudine şi din anonimat. La citadini nevoia de notorietate ar atinge niveluri bolnăvicioase.

Fiinţele demonstrative (cu personalităţi acentuate în sensul nevrozei isterice, după terminologia clasică) ar fi motoarele show – urilor, indiferent de natura acestora. Teatralitatea lor înnăscută găseşte un optim teren de manifestare. În viaţa de zi cu zi apar mai puţine prilejuri pentru aşa ceva.

Deosebirea dintre oamenii bravi şi cei hiperexpresivi. Primii au o mai mare vitalitate, dar o mai mică adaptabilitate.

Destinul îmi dă un nou semn că sunt mediocru. Cum am mai spus, propunere de a scrie un roman poliţist.

Recenzie nefavorabilă la cartea mea de critică. Obiecţii îndreptăţite. Nu sunt referitoare la fond, ci la aspecte de procedură.

3. 12. La ora 6,40 dimineaţa, am nişte idei. „”Caută” (vorba maichii;  ar însemna „trebuie”) să le notez.

Un rechin de presă îl întreabă pe un veleitar nu lipsit de talent literar: „De ce vrei să scrii o carte despre mine?” Răspuns: „Orice meteorit visează să devină un satelit.”

Să-i spun lui D. Moartea şi înmormântarea sunt un show. Viaţa nu are strălucirea concentrată a teatrului, presupune un eroism tăcut, modest, umil.

Întâlnire cu J. C. D. în Gara de Nord. M-a cam ignorat. Nu trebuie să depinzi de nimeni, dacă nu ai o vocaţie de slugă. Un domn de vreo 75 de ani nu avea asemenea tribulaţii. El o făcea pe lacheul ultraservil în faţa lui D. Aşa se trăieşte, ar spune un cunoscător. Vinzi doar ce ai de vânzare. Îmbrăcat în gri, D. făcea figura şefului autentic, veramente. Este un potenţial personaj de roman.

Referitor la „Scriitorul român ca personaj”. N-ar fi necesar probabil un punct de vedere diacronic, ci o clasificare, stabilirea unor tipuri. Printre altele s-ar vedea cum un anumit fel de scriitor părăseşte scena, nemaifiind admis de împrejurările concrete ale vieţii social-politice. Să folosesc şi un punct de vedere retoric. Să caut ce vrea să spună despre sine cutare autor, cum vrea el el se scoată în evidenţă. Cele două optici pot fi însă conciliate.

Este dubios când cineva spune despre sine prea multe lucruri bune, frumoase. Este o demagogie bună doar pentru persoanele naive. Criteriul valabil este cel al faptelor.

Firile demonstrative au o existenţă fragmentată (întocmai actorilor): seara spectacol, dimineaţa mahmureală şi improvizaţie scârbită. Oamenii aceştia sunt grozavi pe porţiuni scurte de timp, în cadrul unor show – uri. Slăbiciunea le apare în chestiunile de rutină (or, viaţa este, în bună măsură, o chestiune de rutină). Nevroza isterică ar veni din resimţirea unei acute, dureroase contradicţii între cele două reprize, pururi alternate. Când fac teatru, sunt la înălţime, în acţiunea banala, de zi cu zi, sunt excesivi (în bine sau în rău), par exasperaţi, nerăbdători, crispaţi. Simţul măsurii le lipseşte, fiindcă în firea lor stă exagerarea expresivă, teatralitatea. De amintit şi puerila lor lor nevoie de aplauze. Ei trebuie încurajaţi, răsplătiţi, fie şi numai simbolic. Ca şi actorii de pe scena unui teatru. Or, în viaţa reală, recompensele, aplauzele sunt de o altă natură, mai ascunse, mai adânci, mai puţin explicite. Respectivilor le lipseşte deci aptitudinea de a exista pur şi simplu, fără artă. Să nu uit. Moralitatea este pentru ei tot ceva derivat din ideea de spectacol frumos. Credinţa că va fi ceva frumos, elegant, demn de o fire nobilă, dacă nu vor schimba (prea des) partenerul. Nimic pornit din străfundurile obscure ale fiinţei, totul ieşit din apetitul pentru participare la spectacole (cu timpul, spectacolele capătă un stil anumit, diferit în funcţie de persoană, de cultura ei, în sens larg).

Ar mai fi de spus că le sunt practic inaccesibile performanţele solitare. Şi că veşnica lor puerilitate îi face să fie iubiţi, ca nişte copii.

Le lipseşte intuirea măsurii fireşti a lucrurilor.

Cum este de presupus, cele de mai sus se referă la D., iubita mea.

4. 12. Adaug la analiza de ieri. În cazul tipului respectiv de personalitate, se mai poate vorbi despre nevoia de compasiune şi de admiraţie (peste medie). Psihanalitic, totul s-ar explica, în cazul femeilor, printr-o dorinţă de compensare tardivă a lipsei de dragoste paternă.  De aici şi o înclinare neconştientizată spre gerontofilie.

Precizez, pentru cititoarea „accidentală” a însemnărilor de faţă, că în însemnările mele nu se află nici-o critică. Printre altele, am învăţat că împrejurările îl obligă pe om să trăiască altfel decât îl îndeamnă modul său intim de a fi. Este o cale spre înfrângere, adică spre trăirea unor existenţe străine de modul tău adevărat de a fi.

 

5. 12. Unii oameni încep să scrie literatură dintr-o neînţelegere, doar pentru că un simplu capriciu al lor a declanşat încurajarea unui scriitor consacrat. Fără respectivul imbold, n-ar mai fi urmat nimic, tentativa literară ar fi rămas o mică experienţă de tinereţe. S-ar putea deci vorbi despre o imoralitate a coruperii la literatură. De aici se poate lesne deriva ideea că scriitorii sunt un trib de vicioşi. Nu este de mirare că ei tind spre o viaţă tribală, cu femei puse în comun, „Casa Scriitorilor”, laudele reciproce din presă etc.

D. este foarte slăbită, sărăcuţa de ea. S-o feresc de enervările mele, provocate de neputinţa relativă de-a scrie minciuni şi prostii. S-o ajut prin absenţa mea.

Să simţi cum eşecul tău global se alcătuieşte sub forma unei băltoace, repede înmulţită de sângele scurs din tine.

Să scriu sau să mă sinucid.

 

6. 12. Laşitatea, boală profesională a scriitorului.

O piesă de teatru unde un personaj să vorbească transformând consoanele sonore în consoane surde.

Cine îşi bate capul cu impenetrabilele probleme ale femeilor este un om nu prea inteligent.

Remediu pentru anumite „puseuri” de exasperare: să scriu la una dintre cărţile mele. Sau chiar în jurnalul de faţă. Şi el este o carte, la urma urmelor.

D. s-a supărat pe mine, pentru că i-am minimalizat abnegaţia dovedită cu prilejul tristelor evenimente. Ciudată mai este viaţa, domnule! Probabil că n-are destulă încredere în sine şi trebuie încurajată. Iubirea nu este suficientă, trebuie şi retorică!

Lipsa de legătură a iubirii cu raţionamentele pornite de la obiectul iubirii.

Replica unui personaj de viitor roman: „Mie îmi plac femeile cu trup de animal şi cap de zeiţă.” În sensul că trupul trebuie să sugereze teluricul, iar faţa, expresia acesteia, celestul.

Zeiţa cu trup de animal. Saturniană, barocă alcătuire! Femeia etern contradictorie. Zeiţa pură – plictisitoare în perfecţiunea ei. Animalul pur – josnic, banal.

Iată cum ar trebui să fie personajul feminin din romanul meu. O femeie cam supraponderală, cu faţă suavă, angelică. De altfel, acest tip poate fi observat în realitate. Bizara vioiciune a acestor femei. Tipica mobilitate a oamenilor foarte graşi.

Cartea despre D., la pagina 176. Ar mai fi vreo 40 şi chinul va lua sfârşit.

Avea darul de a absenta ori de câte ori cineva avea realmente nevoie de ea. Intuiţia n-o înşela niciodată în asemenea situaţii. Apărea, în schimb, atunci când temperatura scăzuse, iar lucrurile căpătau un aspect rezonabil. Elegantă, pusă la punct, cu un ochi critic pentru orice imperfecţiune. Asta da, era ceva pentru ea.

9. 12. Figura unei femei de vreo 35 – 37 de ani. Oboseala ei resemnată şi frumoasă, senină. Mi-am dat numaidecât seama că trebuie să aibă vreo doi copii şi o familie calmă. Aşa era. (Episod de la cantină.) Asemenea feţe se obţin dintr-o îndelungată relaxare a trăsăturilor. Lipsesc încruntarea şi crisparea. Acestea două duc, în timp, la o mască a frustrării, vizibilă pe feţele femeilor adulte, fără copii. Acestea din urmă sunt înfricoşate de trecerea timpului. Nici masca derizorie a triumfului material nu este mai brează.

Foarte agasant pentru un ins mediocru este să ştie că poate satisface nevoia presantă a cuiva, dar nu va fi plătit pentru acest serviciu.

Ce face un om când se simte ultradeprimat? Scrie scrisori.

 

12. 12. Visul bucureşteanului: să atingă, psihologic, statului celui impermeabil la alte relaţii umane decât cele bazate pe schimburi de servicii. Ar exista un „sindrom bucureştean”, varietate a nevrozei dominante din alte mari oraşe.

„Superbia” femeii uşoare. Privirile ei dispreţuitoare, de regină aflată în exil, exprimă, dacă stai să te gândeşti, nemulţumirea faţă de preţurile prea mici ale unor „vânzări de trup”.

Faza cea mai de jos a unei relaţii. Să urăşti (sau să dispreţuieşti) şi în acelaşi timp să doreşti. Asta duce la scrânteală sau la decădere.

D., tentativă de degajare.

Vis de scufundare deplină într-o existenţă scrisă (literatură) sau jucată (şah).

Coerenţa gândirii: o prejudecată a intelectului european.

Practicarea literaturii ar produce o oarecare „anemiere”, o oarecare „debilitare” a fiinţei, implicit o micşorare a şanselor în lupta socială.

Noile legături între oamenii maturi se produc cu dificultate deoarece ei sunt deja „sătui” de relaţii cu alţi oameni.

Omul european – orgoliu şi slăbiciune (milă); omul asiatic – umilinţă şi cruzime.

Visul femeii bucureştene – să manipuleze unul sau mai mulţi bărbaţi.

Oamenii „nereuşiţi” n-ar avea vocaţie de stăpâni, dar nici de slugi. Împărţirea ar corespunde virilităţii şi feminităţii. La oamenii „reuşiţi”, coloratura masculină sau feminină ar fi netă. La ceilalţi, cele două variante s-ar afla amestecate într-o mixtură nefericită.

Una puttana intelligente.

O femeie împrumută cu bună ştiinţă strategia socială a unei profesioniste evoluate, considerând că impulsurile sale naturale sunt nerentabile! Ea începe să-şi trateze soţul conform reţetelor respective, renunţând la orgoliul de-a avea un comportament original, autentic.

D. – trădătoare în sufletul ei.

Teoriile istorice ale lui J. C. D. s-ar potrivi mai bine într-un roman SF.

Cum sunt un om subiectiv, voi opera unele schimbări în cartea despre D. Dacă el mă tratează ca pe o slugă, atunci voi face abstracţie de eventualele avantaje ale slugărniciei, scriind ca şi cum ar fi vorba despre un autor mort deja.

Se refugie în bătrâneţe, renunţând la prerogativele unui bărbat adult.

21. 12. Despre înrudirea dintre iubire şi admiraţie.

Ipoteza că D. ar face multe pentru a se ridica în proprii ei ochi şi mai puţine din alte motive. Este posibil de asemenea ca la ea orgoliul să fie literalmente o fiară feroce, ţinută în captivitate de inteligenţă, cu greu. Oricum ar fi, o inteligenţă vie are o valoare în sine. Bunătate + prostie pot produce mai multe rele decât indiferenţa feroce generată de  orgoliu + inteligenţă.

Mi s-a vorbit despre confortul psihic adus de imoralitate. Virtutea ar aduce o seninătate instabilă, aflată tot timpul pe punctul de a se destrăma, sub presiunea contextului. Virtutea este însă o practică spirituală. De aici, superioritatea ei de principiu.

Rătăcirea funestă a unor bucureşteni. Ei refuză cu îndârjire să-i servească pe alţii, uitând că tocmai aşa se obţine cea mai convenabilă stare de spirit. Plăcerile luptei pentru sine sunt mai amărui şi mai puţin profunde. Ele ţin, de fapt, de satisfacţiile consumului. Iubirea de mamă, sentimentul cel mai profund, este în mod esenţial unul al slujirii cuiva. Mama ar fi o slugă sublimă. Este maxima performanţă a unui om în respectivul domeniu.

 

22. 12. Lumea literaţilor bucureşteni are, în mod evident, o structură de tip militar. De exemplu, dacă unul cu un grad mai mic face o glumă reuşită, vor râde doar egalii lui. Cei mai mari în grad vor zâmbi doar sau chiar nu vor arăta prin nimic că au gustat gluma. În schimb, când un „general” va face o glumă, toţi cei de faţă vor izbucni în hohote isterice de râs! Bizară lume!

Cartea despre Dr., la pagina 186. sfârşitul ei se apropie precum  cel al unei spitalizări greu de suportat.

După încheierea celor trei cărţi şi a doctoratului, ar urma să joc şah. Vreme de un an, singura mea activitate literară va fi dactilografierea selectivă a prezentului jurnal.

În ziua de azi, prinde tot mai vizibil contur o lume fictivă, formată din valori fictive, impuse de mass media.

D. se îndepărtează tot mai mult de mine. După retragerea ei, voi rămâne în Bucureşti ca un explorator solitar la Polul Nord. Nici nu va fi prea rău, am această intuiţie.

Jurnalul intim, spune un tânăr eseist, ar fi un hibrid între critică şi roman. Are o oarecare dreptate.

După o anumită vârstă, omul nu mai este ascultat cu reală atenţie decât de el însuşi. Poate că, de fapt, totdeauna este aşa, iar tinerilor le este rezervată doar iluzia unui auditoriu atent. Totuşi se poate şi ca tinerii, promiţători ideali de fericire, să fie ascultaţi cu atenţie reală.

D. merită recunoştinţa mea. Maniera ei de a se comporta mă obligă la un mod de viaţă mai puţin comod, dar mai bărbătesc, mai dur. Acest nou fel de viaţă ar fi, de fapt, un celibat autentic, o viaţă de „lup singuratic”. Acesta nu se poate baza decât pe el însuşi şi are faţă de lume o neîncredere definitivă. Ceva trist, desigur. Micile avantaje ar consta în premisa unui profesionism literar, favorizat de celibat. Individul respectiv nu mai are impulsuri, el aplică procedee potrivite.

Relaţia bizară dintre celibat şi literatură. Literatura ca „mireasă”? „A trăi” cu literatura? Dacă-i pe-aşa, atunci cel puţin să practici în văzul lumii acest concubinaj, să nu te sfieşti de el.

24. 12. Nevroza – suferinţă a fiinţei. Există şi o nevroză indusă de problemele posesiunii materiale. Aceasta s-ar manifesta prin lăcomie şi insaţiabilitate. Forma cea mai uimitoare este acuzată de unii intelectuali. Ei au o nevrotică foame de informaţii. Nu urmăresc să le înglobeze, să le „mistuie”, le acumulează din pură lăcomie joasă. Este cazul lui D. B., amărâta amatoare de limbi orientale.

Referitor la „Scriitorul român ca personaj”. Ar fi posibilă stabilirea câtorva familii de spirite. Într-una dintre acestea ar putea figura Caragiale şi Marin Preda (cei doi mari diabolici). S-ar dovedi probabil că varietăţile de scriitori nu sunt infinit de multe.

Ieşirea din „lupta” publicistică aduce satisfacţie.

Întrevăd uneori că modul criticist de raportate la lume nu este singurul cu putinţă. Cum altfel? Prin curiozitate. Să priveşti lumea cu aviditate, să fii mulţumit că ea există şi-ţi stă la dispoziţie.

Asta o fi o optică de senectute. Bătrâneţea vine atunci când nu mai vrei să vezi pe nimeni spânzurat, spune Victor Eftimiu, într-unul dintre aforismele sale. Ceva asemănător aduce şi scrierea unui roman, adaug. Aceasta presupune întreruperea trăirilor, ca şi bătrâneţea.

Să descriu în romanul poliţist un mediu literar. Eventual cel din jurul lui Marin Preda. Să nu fie decât o crimă morală, neincriminabilă juridic. Ar apărea toată fauna literară de azi.

Cum se simulează arta de caracterolog? Se aleg notele dominante ale felului de a fi al unui persponaj şi apoi acestea sunt ilustrate în mod repetat.

Perseverentul în acţiuni dezagreabile pentru el însuşi. Ce păţeşte în cele din urmă? Viitorul meu o va arăta.

Felicitări telefonice pentru D. B. În glasul ei, o veselie nu tocmai integrală, plus o mică ironie la adresa bătrânilor celibatari.

În zilele când nu fac cros, bunul meu simţ începe să dea îndărăt.

Rectificare la cuantumul pensiei alimentare. Este vorba despre 640 lei lunar.

Azi am scris o poezie: „Vis de efemeritate”.

Scriitorul se află între tentaţia puterii şi cea a sfinţeniei.

Cum ar putea fi descris modul cel mai natural de a scrie literatură? Pentru mine, acest mod este cel mai simplu de regăsit atunci când scriu un roman cu tente fantastice.

Fie ca în anul viitor să nu mai fac atâtea lucruri neplăcute.

 

                      III

1982

 

5. 1. Destinele individuale sunt cu atât mai imprevizibile cu cât complexitatea socială este mai mare. De aici, o formă contemporană de înţelepciune, bazată pe exploatarea promptă a schimbătoarelor împrejurări.

Din „Filozofia istoriei” de Cătălin Zamfir. Teoria lui Forrester cu privire la comportamentul „anti-intuitiv” al sistemelor complexe. Mintea „naturală” n-ar fi capabilă să intuiască decât interacţiuni foarte simple. Cele complexe cer raţionamente. Din aceeaşi carte: „…ideea de progres este efectiv expresia unei insatisfacţii acute faţă de realitatea prezentă.”

Posibilă lege: cu cât o societate se dezvoltă materialiceşte într-un mod mai planificat, cu atât mai improbabilă este evoluţia mentalităţilor şi a aspectelor de psihologie socială.

Am simţit azi că stau într-o locuinţă nefavorabilă pentru mine.

D., la telefon, diverse plângeri. Se pare că are o suferinţă psihică.

În gara Braşov, întâlnire cu I. L., fostul meu şef. L-am simpatizat întotdeauna. În acelaşi compartiment cu mine, a călătorit fiica sa, o stranie apariţie de frumuseţe fatală dintre cele două războaie mondiale; buzele ei rujate în stil retro; privirile ei involuntar languroase. Ea a scos la iveală „Balaban şi statuia”, romanul meu. Mi-am îngăduit să-i vorbesc, sugerându-i că ar trebui să citească direct partea a doua, întrucât prima este banală. Asta a fost toată conversaţia mea cu ea. O dublă conincidenţă. Nefiresc la fiica lui I. L. este şi trupul ciolănos, mare, nonfiliform, de asemenea în contradicţie cu tipul actual de frumuseţe feminină.

 

# Simpatia mea pentru I. L., om ajuns astăzi la o vârstă venerabilă, a căpătat nişte nuanţări, atunci când am văzut pe Internet că în memoriile sale, publicate după decembrie 1989, m-a acuzat de imoralitate literară! Demnitar local, locatar al unui apartament vast într-un bloc vechi, beneficiar al mai multor servicii gras plătite, el a făcut decenii în şir figura celui abonat la mai multe ţâţe ale vacii comuniste. Asta numai moralitate n-a fost. I-a dat mâna s-o facă pe poetul pasionat de judecăţi estetice pure. Îmi amintesc cât de „oripilat” s-a arătat atunci când i-am spus că vreau să scriu o carte despre Nicolae Ceauşescu. În biroul lui plin de cărţi şi de valoroase icoane  pe sticlă, el a avut rictusul omului lovit brusc de o duhoare oribilă. Parcă i-aş fi pus un căcat în faţă. Comunismul îi dăduse totul, dar el îl abjura. Şi încă într-un mod foarte lipsit de eleganţă, chiar indecent. În anii dictaturii, nu numai că n-a schiţat nici-un gest anticomunist, dar a continuat să beneficieze cu seninătate de avantajele poziţiei sale sociale. După 1989, cu o plictisitoare lipsă de originalitate, el s-a grăbit să-şi construiasccă retroactiv un profil de disident.

Într-un fel similar s-a comportat D. D., alt „mare” scriitor din Braşov. Şi el a produs o referire publică la o presupusă imoralitate literară a mea.  De prisos să spun că şi el a fost un mare profitor al comunismului. S-a verificat astfel o regulă amintită de mine în acest jurnal. Cei mai aprigi disidenţi au apărut dintre marii beneficiari ai comunismului. În cazul de faţă, din doi activişti de partid au ieşit la iveală doi esteţi ireductibili! #

 

7. 1. Caut o formulă de sinteză potrivită pentru D.

Ei îi lipseşte un fel de a fi bine precizat. Asta ar însemna lipsă de maturitate. Inteligenţa ei se sileşte să „coaguleze”, să „sintetizeze” un fel de a fi precum şi corelativul practic al acestuia, o formă de viaţă. (Diferenţa dintre această situaţie şi lipsa de personalitate rămâne de stabilit.) O consecinţă ar fi modul defectuos de reacţie la diferite situaţii obiective. Scara ei de valori este de asemenea discutabilă şi scimbătoare. Cum ea nu este niciodată sigură dacă ceva a afectat-o sau i-a plăcut realmente, se produc exagerări, teatralisme.

10.1. Semnul distinctiv al maturităţii ar fi capacitatea de a judeca strategic, în mare, ştiinţa de a trece peste amănunte. Juneţea ar avea un mod tactic de a decide, scăpând din vedere ansamblul şi mizele mari. În schimb, sesizează cu acuitate amănuntele, planurile parţiale, nuanţele.

În materie de relaţii sociale, maxima înţelepciune: să nu încerci a schimba felul de a fi al cuiva, altfel decât prin varianta alternativă a comportamentului tău.

Fumatul şi alte droguri au şi rolul de a anihila afectivitatea, facilitându-i omului adaptarea la condiţiile moderne de viaţă.

Sărăcia presupune doar anumite sentimente. Restul nu au ocazia să se manifeste, sunt reprimate de o nevroză specifică, derivată poate  comportamentul de preocupare, adus de lipsurile materiale cronice.

15. 1. Ieri, în maşina 331 (fostă 31R), un cunoscut îmi spunea că meseria de critic literar  duce la consolidarea unui fel de-a fi neprielnic relaţiilor interumane. Criticul începe în mod automat să-i analizeze, să-i „disece” pe interlocutorii săi. Adaug: el caută mereu motivaţia teoretică, ridicându-se într-un mod enervant din spaţiul practicii.

Am trimis manuscrisul J. C. D. la editură. Neterminat, de fapt. Are 193 pagini. Excesele apologetice au dispărut din text.

Un personaj să zică: „Bula galului!” Iar o intelectuală inocentă se se mire: „De unde ştii tu, mă, ce-i aia bulă!?” Iar apoi să priceapă şi să râdă strepezit.

Ipoteza aparent fantezistă că D. are un fel de a fi calchiat după al meu. Tipul ei de personalitate accentuată s-ar potrivi cu aşa ceva. Cel mai mare omagiu adus cuiva este să-l copiezi. Astfel s-ar manifesta acţiunea ei de seducere.

Aforismul de vineri. Totul se mişcă pe lume în funcţie de tăria sau de slăbiciunea mea.

Suferinţele unui scriitor. El simte că mizele vieţii sale sunt meschine, deşi par grozave. Cum ascunde această constatare, lumea îl vede ca pe un sfânt.

De pe o foaie volantă „inscripţionată” cine mai ştie când de mine. A arunca destinului bucăţi mici, cu dispreţ, pentru ca el să nu ţi le refuze pe cele mari.

Mi-am cumpărat două rafturi pentru cărţi. De abia acum locuinţa mea a început să arate într-un mod acceptabil. Mulţimea cărţilor aduce o notă specială, de spiritualizare. Astfel este întrucâtva contrabalansată impresia generală de sărăcie lucie.

21. 1. Dacă totul nu se reduce la scăderea energiei vitale, înseamnă că se poate vorbi despre o abrutizare datorată actului de a scrie literatură. În mod neaşteptat, această abrutizare (cu grijă ascunsă) nu apare decât la autorii originali, nu şi la artizanii de serie mare. Practicarea locurilor comune, dimpotrivă, lustruieşte, înseninează, întinereşte. Poate că mă înşel.

Întâlnire pe stradă cu Pop Iftene. Lucrează la Ministerul de Externe, a umblat prin lume etc. Am fost amici pe vremuri, la Iaşi, în timpul studenţiei. Remarcabilă alura lui de lord, precum şi accentul ardelenesc, păstrat. Avea acelaşi palton de acum patru ani, când ne-am văzut ultima oară. Semn de modestie.

 

23. 1. Fenomenala atenţie acordată de scriitori activităţii depuse de confraţii lor. Asta ţine, se pare, tot de forma tribală de viaţă. Ai zice că fără urmărirea avidă a confraţilor, s-ar vesteji, ar intra într-o decădere întristătoare. În mod evident, acest fenomen ţine de existenţa jurnalistică. Lipsa mea de interes pentru publicistica frenetică a scriitorilor este probabil resimţită ca un fel de infirmitate menită să mă ţină sine die în postura de outsider. Se poate deduce de aici că pe respectivii îi interesează mai mult publicistica scrisă de literaţi decât însăşi literatura.

Cartea despre J. C. D., aproape încheiată.

Bizară este postura de vasal, cultivată de M. U., deşi se află la o vârstă când ar trebui să fie un senior. Neînfeudat, probabil că nu s-ar simţi bine.

Pe nesimţite, mă aflu tot mai aproape de momentul când voi începe să scriu, cu plăcerea unuia tocmai despărţit de o dietă alimentară drastică şi nimerit la o masă copioasă. „Balaban şi literaţii”, roman poliţist! Vivat Balaban!

24. 1. Se pare că D. nu este recuperabilă în viitorul apropiat. Se pare că şi-a pierdut parţial cumpătul datorită unei abrupte intrări în postura de femeie liberă. Consider că ea suferă din pricina unui complex de superioritate. De asemenea, la ea trebuie menţionată o posibilă mare abilitate de a-i da partenerului iluzia că el însuşi a decis despărţirea. Am citit că această manevră ar presupune o adevărată artă, dar şi nobleţe a sufletului.

Să vedem, de aici înainte, cât de dotat mă voi dovedi în materie de artă a îmbătrânirii.

Refugierea în suferinţă! Frumoasă sintagmă.

25. 1. Oamenii ar fi nişte cărţi, mai mult sau mai puţin reuşite. Cei părăsiţi n-au oferit o lectură plăcută, atractivă. Asemenea apropieri se potrivesc numai pentru lumea celor expresivi. Cei eficienţi au alte criterii, ei nu le cer celorlalţi să fie expresivi (adică să le ofere o lectură interesantă), ci să fie utilizabili. Generalizările în legătură cu „femeile” şi cu „bărbaţii”      ar fi echivalente ale unor propoziţii ţinând de critica literară.

Să mă fi iertat D. în mod definitiv? În sensul că ar fi renunţat la mine? Parcă nu-mi vine să cred aşa ceva. (Afirmaţii de ticălos.)

30. 1. Întâmplător, la „Europa liberă”, am auzit un elogiu adus cărţii „Ficţiune şi infanterie” de Costache Olăreanu. Am picat tocmai pe un citat socotit nemaipomenit. În el era vorba despre chinurile romancierilor în perioada „elaborării”. Se sugera că aceştia ar fi nişte martiri, neînţeleşi de către comunişti. Se pare că este o neînţelegere. Scriitorul îşi găseşte recompensa în tocmai chinurile lui. Dacă n-ar fi puţin masochist, s-ar retrage. Apoi, este de precizat că doar autorii fără forţă se chinuiesc. Ceilalţi au probleme doar cu cantitatea, precum Balzac. Am citit zilele trecute o carte despre acest titan (de André Maurois), înseninându-mă pe măsură ce progresam în lectură. Chinuiţi sunt manieriştii, cei roşi de reminiscenţe livreşti, incapabili să-şi dea drumul.

La acelaşi post de radio, o recenzie citită cu emfază de un bărbat. Era vorba despre o carte de aforisme (autor, Al. Constantinescu). Recenzentul, în mod bizar, cita texte fals înţelepte, filozofic naive.

Înr-o recenzie publicată la rubrica mea din L., am găsit câteva formulări interesante. Citez. „Mi-am reprezentat literatura printr-un ocean de plasmă, în felul celui din Solaris, iar cărţile prin forme născute din mişcările lui. Capodoperele nu mai recad niciodată în valuri, se solidifică şi devin autonome. Cărţile de valoare, dar lipsite de un destin ieşit din comun, sunt nişte forme pe deplin vizibile, dar de la un timp, precum ceasurile lichide dintr-un tablou de Dali, încep să se micşoreze şi dispar lent. Dar cărţile slabe? Pe acestea le-aş asemăna cu nişte fantome de aburi, abia vizibile, repede spulberate de vânt.” Încă un citat: „Ceea ce rezultă nu are bizara agresivitate a cărţilor proaste, ci blândeţe ştearsă a scrierilor epigonice.”

Cred că încep să pricep cum ar trebui să se desfăşoare, practic, viaţa unui scriitor profesionist. N-ar fi vorba despre ciudăţenii, în stil romantic. Dimpotrivă, pe planul vizibil totul ar avea o desfăşurare normală. Omul ar fi un meşteşugar, ar lucra între anumite ore. S-ar comporta civilizat, ar avea prieteni şi relaţii, inclusiv din lumea extraliterară, s-ar îmbrăca decent, ar conversa ponderat. În schimb, nimeni nu l-ar împiedica să gândească şi să observe cât ar dori. Pe plan social ar fi însă cenuşiu, corect, banal. Această schemă de comportament se întâlneşte cu teoria menţionată anterior, despre necesitatea ca scriitorul să fie expresiv doar în ceea ce scrie şi nu în viaţa sa cotidiană.

D. îmi dă telefoane, cu amare reproşuri. Oricum aş suci-o, nu este bine. Scuza mea (justificarea, mai bine zis): am o formă de viaţă constituită şi nu fac rău nimănui.

Se pare că până la 1 martie voi încheia, într-adevăr, cele trei manuscrise. Apoi… romanul poliţist.

Toate se îndârjesc împotriva şahului, acest copil cu bube în cap, simpatizat de mine în mod deosebit.

Tehnica tipic bătrânească de a lucra în doze mici! Tristă mai este viaţa!

31. 1. Soluţia este munca zilnică, fără disperare, cu calm, ca un om aflat în curs de-a ispăşi o condamnare pe viaţă. (Тoлькo тaк! Această expresie în rusă înseamnă „numai aşa” şi se întâlneşte în comentariile la partide de şah.) În acest fel, gunoiul va fi curăţat. În cât timp? Asta nu se mai ştie.

Se pare că voi fi obligat să scriu rubrica în continuare. Ar fi un lux mult prea mare din partea mea să renunţ. Să zicem deci că voi putea face recenzii în continuare, fără a fi din cale afară de deranjat din această cauză. Să presupun că voi putea să joc şi şah…

Singurătatea îl ameninţă pe omul de suces, dacă el nu are grijă să-şi schimbe prietenii şi iubitele.

Fac crosuri şi yoga, joc tenis de masă. Astea mă ajută să nu-mi pierd bunul simţ.

Cartea despre J. C. D., la pagina 205. Nu se ştie unde va fi tipărit acest manuscris.

Într-un fel confuz, sfâşietor, muzica îmi aminteşte de un arhetip perfect, cunoscut cândva de mine. Idee indusă de ascultarea  uverturii „Carnavalul roman” de Berlioz.

Expresiva neputinţă epică a lui Octavian Paler, în romanul „Viaţa pe un peron”. El nu se vede decât pe sine, este un poet prin excelenţă.

4. 2. Un „catalog” al situaţiilor sociale tip dintr-o anumită epocă istorică. El ar cuprinde şi schema văzută aseară la televizor. O femeie ajunsă spre 30 de ani a dus o viaţă sexuală liberă, dar n-a reuşit să dea lovitura cea mare. Se îndrăgosteşte de un bărbat âgé, rămâne cu el. Motivaţia: oboseala şi uzura induse de relaţii cu bărbaţi vânoşi; cel copt ar fi mai estetizat. O varietate ar fi cuplul format dintr-o frigidă şi un bătrân bogat. Între ei poate să existe o legătură spirituală. Evoluţia ar fi de la animalitate, amoralitate, vitalitate la artă (moralitate).

Romanul meu ar urma să fie axat pe câteva situaţii tip de acest fel, caracteristice pentru o anumită epocă.

Tema de mai sus este înrudită cu o alta: fuga de lumea nebună a oraşului.

Citesc Balzac. Îmi place mult viziunea lui clasificatoare. El vedea personaje. Azi par mai interesante structurile tip.

În catalog ar intra şi tipurile de căsătorii ale actualităţii; ele se axează pe ideea de a intra în componenţa unei mafii oarecare. Apoi, tipuri frecvente de „mezalianţe” şi evoluţia respectivilor în societate.

După câte văd, cartea despre J. C. D. va rămâne în manuscris. Am pierdut mai bine de 6 luni cu ea! Ultima şansă: să o publice însuşi D., cu un pseudonim. Cum să tranzacţionez însă cu un om atât de bogat!? Şi, în plus, cetăţean al unei alte ţări? Sunt la mâna lui, oricum aş întoarce-o.

Crosuri, yoga (mai langsam), tenis de masă, de trei ori pe săptămână. Toate acestea îmi întreţin un psihic acceptabil. Supravieţuiesc.

D., dispărută. N-o găsesc la telefon.

Marele truc al celor cu profesii artistice: a câştiga bani prin acţiuni plăcute. O scuză clasică pentru nefericire: antipatie faţă de propria muncă.

„Admiraţia e întotdeauna obositoare pentru speţa omenească.” (Balzac)

D. şi-a schimbat numărul de telefon şi refuză să mi-l dea pe cel nou! Cred că doreşte să mă determine s-o abandonez.

 

6. 2. Modul inteligent (sau „inteligent”?) de a discuta al personajelor lui Balzac. Dacă cineva ar scrie astăzi aşa, ar obţine calificative precum eseistic, uscat, speculativ. Ca şi cum viaţa bucureştenilor de azi (cel puţin a celor pasibili de a deveni personaje literare) n-ar consta din conversaţii întinse la nesfârşit, niciodată încheiate.

Analiza estetică nu este îndreptăţită decât în privinţa unui număr nu prea mare de cărţi. În legătură cu majoritatea, potrivită este sociologia literară şi a autorului de literatură.

Nevroza nemulţumirii de sine, trăită de D. Trebuie să fiu atent, bolile psihice sunt molipsitoare.

Se pare că literatura nu este scrisă de oameni blazaţi, sceptici.

Dintr-o carte despre educaţie, a lui J. C. D., înţeleg esenţa retorică a haoticului său demers. Totul pare a fi subsumat unui elan de salvare a aparenţelor (faţă de alţii, faţă de sine însuşi?). A vorbi despre cum orice om poate obţine succes este pură demagogie, de exemplu. Este totuşi ceva interesant în oferta pentru petrecerea timpului liber, accesibilă oricui. Anume posibilitatea ca fiecare „să se afle în treabă”, să obţină un surogat de activitate. Însuşi D. se află în treabă, cu scrierile lui.

Se ştie că etapa şcolarizării (în sens tradiţional) coincide cu o psihologie a disponibilităţii, a unui duş plăcut, format din nenumărate virtualităţi. Şcolarizarea întreţine în individ presentimentul delicios că multe, foarte multe sunt posibilităţile aflate la dispoziţia sa, doar opţiunea fiind o problemă. Învăţarea la vârste adulte (propusă de D., cu îndreptăţire psihologică) pare a aduce cu sine agreabilul sentiment al ieşirii din necesitatea dură a practicii sociale. În afară de acest truc destul de simplu, nu-i mai găsesc nici o justificare „metodei” preconizate de D. (acest om mi-a poluat intelectul în  ultimele luni).

În acelaşi fel s-ar explica, psihologic, decizia unora de a urma o a doua facultate, deşi socialmente nu sunt siliţi la aşa ceva. Apare aici un bovarism, o nemulţumire legată de cursul real al propriei existenţe. La fel, cursurile de limbi străine, hobby-urile de diferite soiuri. Toate acestea par a fi consecinţe ale unei nevonformităţi cu sine însuşi. Desigur, ar intra aici şi literatura, abordată ca o a doua profesie. Pot propune un mică teorie, în acest context: cu cât „fac” mai mulţi liteatură într-un anumit mediu social, cu atât mediul respectiv este mai defectuos. Nu sunt însă sigur că am dreptate, în această privinţă. În ciuda aparenţelor, nişte oameni angrenaţi în tot felul de activităţi perfecţioniste sunt mai uşor de manevrat pentru politicieni. O permanentă activitate lipsită de aprofundare le întâzie sine die accesul la maturitate.

Intrat într-o luptă inegală cu D., încerc să aduc „ostilităţile” pe un teren unde am şi eu anumite şanse.

8. 2. Balzac era fascinat de avere. Scriitorul român de azi este fascinat de puterea politică (aceasta a substituit, la noi, averea).

Cartea despre educaţia permanentă îmi sugerează că, într-adevăr, în lumea de azi, omului de rând îi este rezervat jocul intelectual, sau cel bazat pe ficţiuni. În absenţa unei mize materiale serioase, omul trebuie să se refugieze în spirit sau în imaginaţie. Nu mai are religia? Se va refugia în jocuri. Sunt destule, chiar şi pentru o sută de vieţi.

Câteva cuvinte revelatoare (fără voie): „…importanţa unei metodologii care recunoaşte dreptul persoanei umane  de a hotărî asupra propriului destin cultural”. Deci nu este vorba despre destinul real, adică politic, ci despre acel conglomerat de măsuri menite să ducă la o stare de spirit convenabilă. Educaţia „permanentă” te învaţă să suporţi bine o stare politică anumită, constituită. Până la urmă, totul se reduce la o strategie de manevrare a indivizilor.

„Poate că înseşi emoţiile plăcute sunt prea puţin literare.” (Balzac)

12. 2. Balzac mă linişteşte în ceea ce priveşte un slogan. „Scriitorul nu trebuie să aibă teorii, el trebuie să creeze personaje.” Cam aşa se spune. Nu-i aşa. Creierul lui Balzac colcăie de teorii.

Referitor la tipurile de oameni, după tradiţia astrologică. Aceste tipuri se referă mai mult la felurile cum oamenii se simt în ei înşişi. Ar fi deci vorba mai mult despre coloraturile subiective ale personalităţilor.

În mod obişnuit, se crede că este de preferat ajustarea modului interior de a fi. Eu prefer o conformitate cât mai mare cu acest mod, o „exploatare” socială a lui.

„Creatura de la care am avut o pagubă sau o neplăcere ne va fi întotdeauna funestă. Oricare ar fi rangul său, oricare ar fi gradul de afecţiune care ne leagă de acea persoană, trebuie să rupem relaţiile cu ea, pentru că ne-a fost trimisă de piaza rea.” (Balzac) Regula este valabilă, se pare, doar în sfera afectivului, fiindcă diplomatul ştie să folosească de la  fiecare câte ceva.

O temă romanescă este schimbarea rapidă a relaţiilor umane. La aşa ceva este silit un om  moral. Cum nu găseşte oameni corespunzători exigenţelor sale, el recurge la noi şi noi relaţii, suferind pentru că nu poate aprofunda. El trăieşte doar plăcerea dată de virtualitate, de promisiune.

13. 2. Oamenii situaţi la originea unui loc comun (inventatorii lui) ar fi destinaţi nenorocirii. Vezi soarta tipică a artistului de geniu. „Amuleta fericirii” ar fi deci conformarea.

Am încheiat textul despre Dr. un capitol urât, devenit ceva de domeniul trecutului. Fie ca niciodată să nu mai încep acţiuni atât de neplăcute.

 

14. 2. Modul oarecum analog cum prostia şi geniul se situează faţă de locurile comune. Prostul se plasează sub acestea, nu reuşeşte să li se conformeze, preadeşteptul, deasupra lor. Ambele categorii sunt luate în râs. Pe această cale s-ar putea explica asemănarea dintre scrierile de geniu şi cele realmente slabe. Şi cele slabe sunt cumva originale, din moment ce nu sunt aliniate la regulile elementare ale literaturii. De aici, forţa lor ciudată de atracţie. Nu cumva este la mijloc mecanismul parodiilor?

Cu înduioşare, notez vioiciunea grozavă a unor bătrâni la modesta cantină unde mănânc şi eu la prânz. Ei conversează de la o masă la alta, se schimbă saluturi  cu prea multă veselie. Sunt bine bărbieriţi, au cămăşi curate, sunt tunşi proaspăt, au pantofii lustruiţi, atunci când nu poartă dezarmanţii şoşoni. Este clar că ultramodesta masă este pentru ei singurul prilej de „modenitate” al zilei. Ieşiţi din cantină, ei redevin nişte bătrâni singuri, rătăciţi în marele, indiferentul, crudul oraş. Feţele li se schimbă. Unul dintre ei voi fi, dacă n-am şansa să mor între timp, mi-am zis.

Azi, o partidă oficială de şah.

Am făcut remiză.

Lucrez în silă la cele două texte rămase „pe rol”: cartea despre debuturi şi bibliografia modificată pentru teza de doctorat.

 

18. 2. Se pare că nu voi termina bibliografia până la 1 martie. Oricum, munca la ea, deşi dezagreabilă, este un deliciu faţă de sforţările pentru cartea despre D. Aceasta din urmă s-ar putea să nu apară. Regula este următoarea. Cu cât o scriere a cerut mai multă energie, cu atât va apărea mai greu şi va fi plătită mai prost. Autorii de poezie iau cei mai mulţi bani, iar cei de texte ştiinţifice, cei mai puţini. Asta-i viaţa!

Dorinţa mea aproape disperată de a-mi pune în ordine toate hârtiile şi de a duce la capăt proiectele începute să însemne presimţirea unei morţi apropiate? Timpul trece atât de repede, încât nici măcar nu mai sunt în stare să fiu neliniştit de ceva.

 

22. 2. Se pare că, în pofida vieţii mele sportive, nu reuşesc să scap de răceli. Stau de trei zile în pat, cu un fel de gripă violentă. Citesc un roman uimitor: „Lolita” de Vladimir Nabokov. Este povestea unei relaţii  dintre un bărbat de 37-38 de ani şi o fată de 12-13. Bine este prinsă starea de disperare a viciosului sexual. Totul este foarte realist, adică plauzibil.

În fiecare om se află germenii tuturor viciilor, se pare. La cei mai mulţi, nici una dintre aceste seminţe nu ajunge să se dezvolte. Naratorul lui Nabokov sugerează că practicarea unui viciu sexual (în speţă, pedofilia devenită acuplare efectivă) este o performanţă de natură artistică, în sensul că subiectul trebuie să lupte cu societatea şi cu viziunea dominantă asupra practicii respective.

O amică îmi spune o expresie referitoare la obiceiurile animalelor: „dragoste rătăcită” (o pasăre mascul se îndrăgosteşte de observatorul ei, un ornitolog). Păsăroiul produce toate semnele ce preced actul împrerecherii!

Tot din „Lolita”, ideea că adolescenţii formează o lume, o mafie. Adulţii sunt admişi în ea doar în mod limitat. Ştiam deja că aşa stau lucrurile.

Într-un roman, va trebui să mă refer la structura „mafiotă” a lumii sociale. Scriitorul, ca specie, este un cercetător empiric al acestor mafii diverse.

 

24. 2. Atunci când autorul capătă despre literatură o viziune sociologică, cu greu mai poate să facă el însuşi literatură. Este de preferat să aibă asupra acesteia o optică poetică, ceţoasă, neclară. Este de preferat să aibă psihologia unui credincios. Când începe să cerceteze, devine un critic, un savant, nu mai poate să scrie decât în stil manierist. Credinţa în literatură face parte dintre uneltele indispensabile ale profesiei.

Boala mi-a reamintit că nu trebuie să fiu prea mândru de mine.  Nici nu eram.

Este sigur că imensa majoritate a cititorilor caută în literatură altceva decât literaritatea. Eu, de pildă, deşi sunt un cititor oarecum avizat, caut psihologie şi document psihologic. Iată de ce „adevăraţii scriitori” se citesc între ei.

„… le cercueil bestial de chair de femme où mes nymphettes sont ensevelies vivantes…” („Lolita”)

 

25. 2. Urmărind-o pe colega mea, S. P., înţeleg o nuanţă din comportamentul scriitorilor. De unde trufia lor? m-am întrebat adesea. Iată de unde. Ei sunt cuprinşi de superbie pe seama unor confraţi ai lor, oameni de succes! Sunt mândri pe seama tagmei lor! Aceasta a dat oameni mari! Este un sentiment mai puţin sau deloc cunoscut altor grupuri sociale (fie acestea şi formate din alte tipuri de artişti). Explicaţia trebuie căutată, cred, în calitatea cărţilor de literatură de-a nu aparţine pe deplin autorilor lor. Limbajul cuvintelor are o anume impersonalitate, de natură să tranforme textele, într-o oarecare măsură, în bunuri comune, „avute” de toţi, precum nişte femei uşoare. Iată de ce cartea confratelui este resimţită, în mod aparent bizar, ca fiind scrisă şi de cititorul ei, scriitor de mai mică anvergură.  Aş denumi această reacţie „complexul coautorului virtual”.

Boala mi-a trecut, se pare. Azi am reînceput programul yoga, după o întrerupere de cinci zile. Bolile fortifică bunul simţ, asta pare clar.

Mai departe? Cu strategia răbdării, necunoscută de tineri, îi dau înainte. Mă aliez cu timpul! Şi asta tocmai acum, când el a devenit cam zgârcit cu mine…

26. 2. Personalităţile „nefericite” ar fi cele incapabile să ajungă vreodată în etapa psihologică a „culegerii roadelor”.

Dacă nu scriu un roman autentic, pot să mă declar ratat.

Rolul istoric al răului moral. Engels despre morala lui Feuerbach. Constatarea şi denunţarea răului moral – armă retorică. Un rău moral este şi „minciuna vitală”, mai bună decât adevărul ucigător.

Plăcuta perspectivă a eliberării de animalitate, aflată la dispoziţia omlui matur.

Progrese cu bibliografia la teza de doctorat. O voi termina probabil până în jurul datei de 15 martie.

Lucrurile se aranjează, dar trebuie să plăteşti cu viaţa pentru asta.

A nu pica în bizara manie a observării obsesive a confraţilor. A face o partidă pe cont propriu. Eu nici nu fac altceva.

Un domn de vreo 75 de ani, cel din Gara de Nord, va vedea manuscrisul meu despre J. C. D. El va negocia vânzarea.

Modul suprem de a fi baroc este cel de a trăi pe seama viitorului, a refuza prezentul. Artiştii fac asta. Este cea mai mare ironie posibilă. Se practică nesfârşita „ieşire din situaţie”, refuzul oricărui context concret.

 

1. 3. Iată şi martie.

Un nou semn că sunt un damnat. Am un chef tot mai mare să scriu „Scriitorul român ca personaj” şi să amân iarăşi romanul.

Scriitorii nu sunt prea diverşi, ca tipologie. Ei pot fi clasificaţi, pe clase şi subclase. În cele din urmă, rezultă că există câţiva „capi de serie”. Pe urmele acestora, merg toţi ceilalţi. Redactarea n-ar fi prea grea. Ar fi un eseu, nu m-ar bruia „crampa ştiinţifică”. Din istoria literară n-ar fi luate decât confirmări. Lectura operei ar arăta mobilul retoric al unui autor sau al altuia. Cei mai mulţi vor să-şi dovedească (argumenteze) propriul geniu. Mai există şi alte tipuri de argumentare.

Iată câteva feluri de scriitori: genialul, paradoxalul, seriosul, obscurul, epigonul, modestul, moralistul („învăţător al neamului”). Cei mai mari aproape nu există ca personaje, în sensul de mai sus: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu.

Ar mai fi: laboriosul, capabilul de francheţe, cel fără prejudecăţi calofile, artizanul bonom, artistul înţeles doar de elită, deţinătorul adevărului despre literatură, scepticul în legătură cu literatura, omul cu convingeri politice, setosul de putere (omul politic ratat).

Ideea ar fi că nu doar un singur tip de scriitor are dreptul la admiraţie. În mod obiectiv, fiecare îşi are publicul său şi motivaţia sa sociologică.

Gâfâind de iubire şi de neputinţă.

Fiecare rând scris – o discretă îmbrâncitură către moarte.

Orice se poate face ”din uşor” şi „din greu”. Ce trist este să te chinuieşti pentru a reuşi ceva! Altă cale pare a nu exista, din păcate. Textele perfecte, naturale, ale profesioniştilor ascund mii de zile muiate în chinuri.

 

9. 3. Toată problema este să stai la masă două ore. Psihicul ţi se modifică în bine, devii îngăduitor, calm, laborios, capeţi chef de muncă.

În rest, nimic deosebit. Şah. Dentistul nu se ţine de cuvânt, dar, după cum spune S. P., este un om bun. Atmosfera de homosexualitate morală de la redacţie. Noianul de fişe pentru bibliografie. Alinierea planetelor – mâine. D. – reconciliere rituală. Voinţa mea de a nu mai face lucruri dezagreabile.

14. 3. Întâmplări incredibile la dentistul G., preferatul elitei artistice. O povestesc pe una dintre ele. I-am spus sprinţarului, „balerinului”, fals prietenosului dentist că o anumită lucrare nu este bună. El a zis: Facem alta. Apoi a aruncat-o la coşul de gunoi, în faţa mea, cu un gest seniorial. După o săptămână a scos-o pe cea aruncată, din buzunar şi mi-a pus-o în gură, din ce în ce mai apropiat, mai prietenos! De necrezut. Tot tupeul este calitatea cea mai importantă, pe la noi.

Mâine, discuţie cu J. C. D. Se va vedea ce a ieşit din toată povestea. Trebuie să-mi calculez fiecare cuvânt.

D. se comportă ca o femeie foarte versată. Îmi lasă impresia că nu se mai poate conta pe ea. Este obsedată doar de propria ei supravieţuire. Cusurul (calitatea) ei este că nu are propriu-zis sentimente. Ea şi-a construit o schemă de corectitudine şi o urmează în mod contradictoriu. Este firesc să fie aşa. Doar sentimentele sunt rezistente şi nu deciziile raţionale.

19. 3. J. C. D. – încheiere bizară, datorită mie.

Ieri a venit la redacţie o doamnă de vreo 43 de ani. Ea mă privea „furtiv”. S. P. mi-a spus că este fosta soţie a lui G. H., un alt coleg al meu. Actualmente este soţia fostului soţ al lui S. P.! Ca nişte gândaci îngroziţi, mi-am spus. Aşa se împerechează şi de desperechează.

 

# Îmi amintesc de o istorisire spusă de o preafrumoasă reprezentantă a poporului ales, A. N. Această fată, ireproşabilă sub toate raporturile, avea anumite legături cu literatura. Publicase, dacă nu cumva mă înşel, câteva cărţi pentru copii. Ajunsese în intimitatea unui om important, în patul lui, mai pe şleau spus. După câte mi-a povestit ea, acesta urma s-o ajute să plece din România. Nimic special în acest schimb de servicii. Mai ales că, după cum îşi dă cu părerea un personaj al meu, sexul cu un bătrân nu se pune la socoteală, este nul şi neavenit, în evidenţele unei femei tinere. Interesantă este o anumită restricţie impusă frumoasei fete de către importantul om. „Când suntem în pat, îmi spui Costică. Ne tutuim.” Aşa i-a recomandat. „În clipa când ai coborât din pat, îmi spui dumneavoastră şi domnule profesor.”  Dacă fata a inventat această poveste, înseamnă că avea o imaginaţie excepţională. Înclin să cred că n-a fost o invenţie. Realitatea este mai tare decât literatura, asta se ştie. #

 

22. 3. Întâlnire cu D. B. Pare a suferi în continuare urmările unei traume misterioase. Mi-a povestit cum o tânără şi-a cumpărat un apartament. Există formalităţi îndelungate. Acestea împiedică încheierea actului de proprietate. Drept urmare, tânăra îşi amână căsătoria. În mod prozaic, ea vrea să aibă „spatele asigurat” în caz de divorţ. Dacă s-ar căsători acum, casa ar deveni un bun dobândit în timpul căsătoriei.

După patru remize, o victorie dobândită la un jucător slab. Şahul, precum un stejar, tinde să ucidă ce este viu în jurul lui.

Am abandonat cafeaua la 4 martie. Mă simt de parcă n-aş fi băut niciodată. Ăsta este omul.

Flaubert, „Ispitirea sfântului Anton”: „Dar luxura, în turbarea ei, are dezinteresarea penitenţei. Frenetica iubire carnală grăbeşte nimicirea trupului…”.

Este clar că bucureştenii aşteaptă să li se telefoneze. Asta face parte din viaţa lor. A primi multe telefoane înseamnă a avea un anumit succes. Îţi poi da seama de asta atunci când greşeşti numărul. Azi am dat un telefon. A răspuns un bărbat emfatic şi satisfăcut de el însuşi. Când a reieşit că nu el era cel căutat, o certă nuanţă de dezamăgire a apărut în vocea sa.

 

29. 3. Bucureştenii, cu psihologia lor de consumatori şi de oameni cu tupeu, cred că totul li se cuvine.

Dacă cineva are forţă, nu are dreptul să le ceară şi altora să aibă aşa ceva.

Încet-încet, spre încheierea celor două cărţi rămase „pe rol” şi a doctoratului.

Primăvara, crosurile, trecerea timpului.

Să am înţelegere pentru tot de este uman. Pe de altă parte, dacă ştii că un om te va duce de râpă, cum să te asociezi cu el? Cu seninătate şi inocenţă, oamenii vor să distrugă formele de viaţă ale semenilor lor. Nu pentru a pune ceva în locul lor, ci doar aşa, din principiu.

 

12. 4. 4,5 puncte din 7. Am ratat nota. Au fost zile vertiginoase. Pare evident că nu poţi juca şah bine, dacă mai ai şi o altă preocupare.

Va urma un nou episod J. C. D.

De ce sunt aşa de râzăreţi oamenii de azi? Ei duc prin râs şi zâmbet un război împotriva propriilor emoţii. În plus, doresc să pară „au-dessus de la mêlée”.

De ce cărţile moderne abundă în subtitluri? Pentru a se creea impresia unei spraabundenţe de informaţii, presupun. Se mizează pe aviditatea cititorului de azi. Acesta nu mai doreşte să se descopere pe sine însuşi şi să se perfecţioneze, ci să acumuleze, să posede cât mai multe.

 

21. 4. Frobenius: „Slăbirea emoţiei îmbătrânite îl împinge pe om pe calea configurării noţiunilor prin imagini, aşadar spre interpretare.”  Nu prea înţeleg unde bate.

6,5 puncte din 10. Cât de slab am jucat! Câte emoţii zadarnice, când totul era atât de simplu!

Progrese mici în pregătirea celor două volume pentru tipar. Teza, stagnare, datorită inconştienţei mele.

Lecturi haotice. Timpul, cu rapiditate, cu ferocitate cosmică. El dărâmă totul, precum termitele distrug o clădirea atât de solidă în aparenţă.

Văd scrierea romanului ca pe o vacanţă minunată, îndepărtată şi aproape inaccesibilă.

 

22. 4. Fapt cert, pentru omul înaintat în vârstă timpul trece mai repede. Ce-i rămâne acestuia de făcut, dacă doreşte să rămână în competiţie? Doar intensificarea, obţinută printr-o mărire a concentrării. Eu, cel puţin, doar aşa mai reuşesc să realizez câte ceva.

Prin 5 sau 6 mai începe un nou concurs. Sper să fiu mai convingător.

Extrapolată, ideea contractării duratei, cu vârsta, ar putea duce la o temă SF. Eventual, o ultraîmbătrânire simulată.

 

26. 4. Laudele reciproce ale scriitorilor ţin de strategia supravieţuirii sociale a breslei. Ei încearcă astfel să convingă lumea că sunt o categorie demnă de luat în considerare. În plus, să se convingă şi pe ei înşişi. Urâtă treabă, aceste laude.

Probabil că nu mai trebuie să joc sau să studiez şah în următoarele două săptămâni, dacă vreau să închei bibliografia.

Ideea că un om de succes trebuie să facă, în general, ceea ce se aşteaptă de la el.

Un efect al ierarhizării scriitorilor. Cineva nu are voie să se manifeste peste nivelul socotit a i se potrivi.

4. 5. Societatea de consum caută să-i pervertească pe intelectuali, le interferează gândurile, inculcându-le josnice pofte achizitive. Pentru cel intrat în jocul fără sfârşit al acumulărilor materiale, munca intelectuală devine problematică. Eu încerc să mă salvez, dar este dificil.

Se pare că J. C. D. va rămâne pentru mine doar o amintire bizară. Este mai bine aşa. Vara viitoare nu va mai fi un coşmar, ci o joacă agreabilă de-a romanul poliţist.

D. a intuit, se pare, că eu deţin o oarecare hiperperseverenţă. Drept urmare, inerţia mea psihică este mai mare decât în mod obişnuit. Ea ştie deci că o despărţire este deosebit de dificilă pentru mine. Socoteşte că teama de stresul despărţirii mă va împiedica să renunţ la ea. Vom vedea.

Apropierea de încheierea tezei mă aduce în marginea nebuniei.

7. 5. Ar trebui să-mi văd liniştit de treburile mele, fără să mă mai arunc în tot felul de noi iniţiative.

Rămâne însă o întrebare. Am eu vocaţie pentru literatură? Îmi consum multă vreme cu asemenea îndoieli de ţin psiho-sociologia literaturii.

J. C. D. cade în trecut, tot mai repede. A fost o experienţă cam prea scump plătită.

Teza de doctorat – literalmente, un coşmar. Nu se ştie când voi încheia bibliografia. Nu mă pot decide să trişez, vreau să fiu corect până la capăt. Funestă decizie! Alţii trec senini peste asemenea lucruri. Scrisul lor nu este decât un combustibil pentru succes, nicidecum un scop în sine.

Formidabil de rapida ramolire a unchiului Aurel. Este un spectacol cutremurător. Uită cumplit de repede. După un minut, repetă aceleaşi întrebări. Comversaţia lui s-a simplificat grozav de mult. Este ca şi cum tocmai ar învăţa o limbă străină şi ar cunoaşte doar un număr limitat de cuvinte. Mai sigur şi mai bogat lingvistic se arată pentru perioadele mai îndepărtate ale vieţii sale. În urmă cu câteva luni, când l-am văzut pentru penultima dată, era mult mai puţin dus. Şi privirea i s-a înstrăinat, ochii lui nu mai exprimă complicitatea intelectuală a participantului lucid la o conversaţie, sunt înceţoşaţi. Lasă impresia că se sileşte să nu uite bruma de amintiri încă existente în mintea sa.

Ceva mecanic şi lipsit de nuanţe au avut întotdeauna  comportamentul şi gândirea lui. El a fost un om ironic, dar în mod stereotip, fără invenţie, fără să simtă schimbarea secvenţelor. Avea câţiva „cai de bătaie”, cunoscuţi de rude. Avea, apoi, un mod plictisitor de a vorbi despre sine însuşi, etalându-şi aceleaşi merite, iarăşi şi iarăşi, ani de-a rândul. Acum îmi dau seama, privind înapoi, că gândirea lui avea ceva mecanic, previzibil. Într-o măsură mai mică, această caracteristică am observat-o şi la tatăl meu. Amândoi aveau un fel ciudat de a nu-i lua în considerare pe ceilalţi, de a-i socoti nişte fantome. Probabil că şi au am moştenit ceva în acest sens. Poate că şi eu am un ce jignitor în felul meu de a fi.

 

9. 5. Dintr-o dată, fără veste, munca mea la bibliografie a devenit aproape plăcută. M-am obişnuit cu ideea! S-a ivit avantajul perseverenţei într-o anume direcţie, oricare ar fi aceasta. Creierul capătă nişte deprinderi, probabil. Este necesar s-o ţin aşa, până la capăt, profitând de faptul că resimt o morbidă simpatie pentru fişele mele!

În 19 va începe un concurs. Voi juca, fără să întrerup munca la bibliografie. Doar astfel pot spera să predau teza înainte de vacanţa universitară.

Omul tare îşi suportă suferinţa fără tranchilizante sau droguri. El stă sub suferinţă ca sub un duş dezgustător. Strivit, umilit, dar încă lucid, agăţându-se cu disperare de luciditatea sa.

Se scufundă, ca un scafandru, în singurătate.

 

13. 5. Într-o relaţie amoroasă, cineva trebuie să devină rău, dur, nemilos etc. Dialectica internă a relaţiei cere asta. Se pare că singura structură rezistentă este cea de stăpân-slugă. La mine, din pricina năravului de a observa şi de a cântări totul, a apărut ciudăţenia că nu reuşesc să intru în nici unul dintre aceste două roluri.

Am vorbit cu D. la telefon. Ea merge pe vocaţia ei de curvă (fără să fie aşa ceva). Va obţine probabil un bărbat în vârstă şi cu bani. Va putea astfel, în fine, să coboare, blazată, dintr-un turism „Dacia”…

 

# În 2012, sunt moralmente obligat să consemnez că D. a făcut carieră. Ea este, după câte am priceput de pe Internet, preşedintele unei companii de transport. Peste medie în materie de inteligenţă, ea a avut şi un alt atu: capacitatea de merge până în pânzele albe, realizând astfel supracompensarea defectului său trupesc. Dumnezeu le-a dat celor handicapaţi fizic o forţă morală necunoscută de inşii normali. D. a dovedit că are aşa ceva. Să trăiască! #

 

Literatura ar conţine un şir de elucidări teoretice ale vieţii.

14. 5. Doctoratul este o lecţie de umilinţă.

D., recidivă. Era de aşteptat.

Frobenius: „Ia fiinţă profesiunea de preot, pentru care cei mai apţi sunt fireşte neurastenicii.” (!)

Privind un film la televizor, mă gândesc că logica n-are ce căuta de fapt în viaţa cotidiană. Trebuie să produci bucurii, chiar dacă ucizi prin asta. Se explică astfel de ce oamenii raţionali nu sunt iubiţi. Iubirea creşte pe absurditate, se nutreşte din aceasta.

18. 5. Punct final în episodul J. C. D. Omul este impermeabil la „chestii” de rafinament. Are despre tot o viziune cantitativă: lauda să fie ditirambică, banii să fie mulţi etc. Nu-l critic, dar răsuflu uşurat. Postura de ţuţăr nu-mi reuşeşte cu nici-un chip.

 

21. 5. După o anumită vârstă omul nu mai are nici-o scuză a eşecurilor sale.

Începutul concursului de şţah. Am câştigat prima partidă.

Am terminat bibliografia. Azi dau cele patru exemplare la legat. Mai urmează rezumatul şi recomandările.

3. 6. 4 puncte din 7 partide. În general, eşecuri datorate unor cauze psihice.

Relatarea inflamabilului A. D. M. despre modul de viaţă american. Acolo, sensul vieţii este să consumi cât mai mult. Eşec înseamnă să nu ai posibilitatea de a consuma.

În jurul zilei de 15 iunie voi fi la Iaşi, pentru predarea celor patru exemplare ale tezei de doctorat, precum şi a numeroaselor hârtii menite să certifice că merit, din punct de vedere politic-social-moral să obţin titlul respectiv. Este trist, dar multe altele sunt la fel de puţin vesele.

 

6. 6. Cei mai mulţi cititori caută în cărţile de literatură, după cum am mai spus-o, altceva decât literaritate (poezie, emoţie). Autorii de succes ştiu asta şi pun în cărţile lor ingrediente extraliterare. Această regulă poate fi regăsită şi în relaţiile cotidiene dintre oameni. Nu emoţie şi autenticitate trebuie să oferi spre a obţine succes, ci acel ceva aşteptat de omul respectiv de la lume, de la viaţă.

Pornind la la atitudinea lui D. B,, constat că dacă zăboveşti în preajma unei femei fără a o cuceri sau fără a dispărea, nu obţii decât dispreţ.

5 puncte din 8 posibile.

Am cele patru exemplare ale tezei, legate.

D. schimbă rapid, fără efort, diverse tactici în raporturile cu mine. Asta este ceva de neînţeles pentru mine.

7. 6. Omul ar trebui să opteze pentru viaţă sau pentru literatură. Supărările vin din interferenţele dintre aceste două domenii.

Când o femeie îşi negociază actele sexuale, poate fi denumită curvă.

Ar fi trebuie să-mi dau seama de mai multă vreme că D. B. este o prefesionistă a relaţiilor interumane. Este o ultraexperimentată. În schimb, eu mă port cu ea ca un diletant, adică spontan, sincer. Partida nu este echitabilă. Apare necesitatea unor artificii din partea mea. Trebuie să mint, domnule! Să-i spun numai ce ar dori să audă. Să mă comport ca un profesionist abil, lăsându-mi sincerităţile pentru literatură.

Ambiţia de a fi autentic în viaţa reală nu are decât consecinţe proaste. Autentic doar în creaţie – indiferent de domeniu; oportun în relaţiile cu oamenii. Vechile metode sunt cele mai bune.

Vine o zi când omul constată că totul este un joc cu două mize: puterea şi supravieţuirea. Totul se transformă în jetoane folosibile la acest joc. Nu cumva această constatare însemnă sfârşitul?

10. 6. Nou eşec şahistic. 5,5 puncte din 10 posibile. Nu renunţ.

Ideea simplă că a fi autentic nu este ceva important, esenţial, cu atât mai puţin vital. Modul asiatic, unde  avantajele, deliciile şi savoarea conformării sunt vădite, este o probă în acest sens. Unii oameni îşi strică vieţile încercând să trăiască în mod autentic, original, deşi fondul lor psihic le-ar recomanda existenţe cenuşii, indistincte. În această situaţie nimeresc, cred, destul de mulţi dintre cei interesaţi de scrierea literaturii.

Dispreţul manifestat de către simţul comun faţă de succesul imaterial al unor categorii umane. Admiraţia nu este în aceste cazuri decât oarecum snoabă, ca o conformare la o modă. Apare chiar un fel de milă faţă de omul de succes. Se spune: „Săracul, ce mult lucrează!”

20. 6. Şahul te face să trăieşti intens. Zilele trec cu o bizară repeziciune. Poate ar trebui să iau acest joc mai în uşor, cum fac jucătorii mediocri de vârsta mea. Nu reuşesc însă să-mi înfrâng tendinţa de a merge în adâncime (ca în tot ce fac). O scăzută energie mă stopează. Aceasta este de altfel contradicţia personalităţii mele. Vocaţie a aprofundării, energie mică. Lucrurile se află totuşi în mişcare. Ceva se acumulează, câte ceva se vede.

Sunt curios cum va merge scrierea romanului poliţist, în august.

D. îmi vorbeşte mai întâi despre sinucidere, apoi trece la exploatarea situaţiei psihologice create. Dacă mă retrag, apelează la sentimente. Nu vrea decât să mă vadă. Dacă mă vede, începe să sugereze cât de rău stă cu banii etc.

Omul este ceea ce pare a fi. (Gracián) Da, dar numai din punct de vedere social. Astfel se explică suferinţele psihice ale snobilor. Ei par, dar nu sunt.

Am fost întotdeauna străin de salvarea aprenţelor. Se va vedea într-o bună zi ce-a ieşit din această atitudine.

3. 7. Ascult muzică frumoasă.

Se pare că D. B. este realmente nebună. Este cazul să o evit. În afară de un snobism exasperat şi exasperant nu mai întrezăresc prea mult la ea.

Am obţinut ultima aprobare pentru susţinerea tezei de doctorat. Peste câteva zile voi merge la Iaşi.

Uneori îmi vine să spun că partida este deja jucată.  În unele dimineţi cu lumină clară cred că nu este chiar aşa.

S-ar putea spune că D. practică minciuna metafizică. Există aşa ceva?

Întâlnire, din nou ciudată, cu J. C. D.

Aştept august şi septembrie cu o nerăbdare suspect de mare. În concediul din aceste luni îmi voi încheia cariera de critic literar.

Pericolul este instalarea într-o stare de relaxare şi apoi de abandon în faţa unei forţe socotite invincibile. Trebuie să merg mai departe, în ritmul actual.

Revin la D. B. Este uimitor cât de prostănacă îmi pare uneori, deşi a citit multe cărţi pretenţioase. Poate că are un geniu al inimii, dar multă minte nu are. Intoxicaţia ei tabagică, scolioza, eczemele ei (stigmate?), mâinile neîngrijite, privirea de om dement…

 

7. 7. Ieri, când împlineam 43 de ani, am primit ultima hârtie dintre cele necesare pentru predarea tezei de doctorat. Mâine plec la Iaşi, cu toate hârtiile.

Ascult muzică frumoasă, graţie lui J. C. D., dar şi mulţumită tenacităţii mele, situată, îndrăznesc să spun, deasupra mediei.

 

11. 7. Cât de firesc se desfăşoară o grafie înclinată spre dreapta! Este, fără îndoială, scrisul oamenilor instalaţi confortabil în ei înşişi.

Am predat teza de doctorat! Urmează o nouă etapă dificilă. De data aceasta este vorba despre o aşteptare pasivă. Nu am nevoie decât de calm.

Volumul de recenzii despre cărţi de debut a fost refuzat în principiu de către o editură. Cartea despre Marin Preda ar urma să apară în acest an.

Ideea de a transmite o proză inedită la un concurs în străinătate.

Fiind vorba despre o luptă de ariergardă, nu văd de ce m-aş grăbi.

În definitiv, J. C. D. m-a ajutat să fac serie de mici ajustări necesare. El mi-a deschis câteva perspective intelectuale total străine pentru un critic literar român. Trebuie să-i fiu recunoscător.

Starea de iubire ar fi dată de ivirea unei clarviziuni asupra sinelui. În mod ciudat, această idee plauzibilă mi-a fost sugerată de o melodie de muzică uşoară, o retranscriere după o temă celebră.

15. 7. Nu se ştie cum, nu se ştie de ce, viaţa devine de la o vreme o cursă disperată pentru supravieţuire, o goană pe distanţa de la tinereţe la renunţare. Exprimări pretenţioase.

Dacă nu mă apucam de crosuri, nu era deloc bine.

Noul meu titlu de roman poliţist: „Balaban descoperă complexul Salieri”! Despre invidia de breaslă.

Repararea dinţilor, o aventură costisitoare.

17. 7. Scenariul morţii lui Marin Preda.

În ziua de 16 mai 1980, pe la ora 16, discuţii îndelungate şi certuri cu soţia sa, la telefon (închideri, noi apeluri). În timpul discuţiilor a băut o sticlă de coniac franţuzesc (circa 750 ml.). A rămas la editură după plecarea tututor. A reţinut-o doar pe femeia de serviciu. A cerut un taxi şi a urcat cu greu. Pe drum, l-a înjurat pe şofer. Ajunşi la Mogoşoaia, a refuzat să plătească taxiul. Au plătit alţii (un prim aspect fără precedent). A intrat în sala de mese şi a cerut să i se aducă sus de mâncare. Era ora 22,30. În sală, petrecere prilejuită de o zi numelui cuiva (Lucian Raicu, Sonia Larian?). Masă lungă, mulţi convivi. Ora 1,30. Apare în sala de mese Marin Preda, cu pardesiul peste pijama (a doua ciudăţenie; niciodată nu a mai coborât, beat fiind). Se aşază la masa convivilor. Face paradă cu calităţile lui de băutor. Cine l-a trezit din somn şi l-a determinat să coboare? Acesta ar fi autorul moral. Bea 400 ml. de votcă românească. Pe la ora 3,30-4,00, sforăie cu capul pe masă. Sforăitul poate să fi fost un simptom al comei alcoolice. Este  dus în cameră de Virgil Mazilescu şi portarul. Îl aşază pe pat, în poziţia şezând. A treia ciudăţenie: nu se ridică să încuie uşa după cei doi. A avut mania de a încuia uşa, o consecinţă a instinctului ţărănesc (delimitare strictă a propriei proprietăţi). A fost găsit răsturnat spre dreapta. A vomitat. Coma alcoolică a blocat  reflexul de tuse.

I-au fost furate ţigările Kent (circa 40 de cartuşe). Cine, când?

Pentru a muri în acest fel, trebuie să iei mari cantităţi de tranchilizante şi să le asociezi cu alcoolul.

Moarte prin asfixiere. Analogie cu moartea unor sugari, atunci când mamele, după alăptat, nu-i bat pe spate. Alcoolemia: 3,2 o/oo. Foarte mare.

Inima, ficatul şi rinichii – bune. Ar mai fi putut trăi încă 10-12 ani.

Un roman al dorinţei de modestie şi de anonimat ar fi tot de poate fi mai antiretoric. Tema tututor scrierilor retorice este măreţia, de diferite naturi. Personajele şi autorul argumentează în favoarea unui anumit tip de de măreţie.

19. 7. De la fereastră (locuiesc la parter), văd fericita familie a unor pisici. Taţii (se va vedea de ce spun aşa) sunt absenţi. Apar doar din când în când, aţinându-se doar pe la marginile spaţiului respectiv. Pisica mamă este un animal destul de jigărit, cu blana în trei culori. Despre asemenea pisici se spune că sunt norocoase. Am auzit că în America s-a instituit un premiu pentru cine va prezenta primul un motan cu blana în trei culori. Ca să vezi!

Privirea pisicii este cumva rătăcită şi exprimă oboseala. Unul dintre cei trei pisoi este negru, cu o mică pată albă la gât; al doilea, alb, cu pete gălbui (tatăl lui miorlăie adesea prin preajma blocului meu); al treilea este alb, cu pete gri. Nu seamănă deloc unul cu celălalt. La redacţie, mi s-a spus că fecundarea la mamiferele mici, inclusiv la pisici, nu se produce în urma unei singure acuplări. Vreme de o săptămână, pisica rămâne fertilă. Înseamnă că obosita felină a cunoscut – cu respectivul prilej – cel puţin trei motani! „Frumuseţea” n-a contat. Pisica a fost disponibilă, nu s-a ţinut de opţiuni.

Pisica face interesante gesturi protectoare. Pisoii sunt destul de mari, dar ea continuă să-i lingă, să-i cheme atunci când se iveşte ceva de mâncare (cu sunete speciale, mai grave şi mai scurte). Leneveşte împreună cu ei, ba chiar îi mai alăptează, ocazional. O pisică remarcabilă.

 

21. 7. Erată în legătură cu pisicile. Nu este vorba de trei pisoi, ci de cinci. Sunt doi negri, doi gri, cu insule albe, unul galben, cu insule albe. Cel galben are un comportament mai rezervat.

Neplăcuta senzaţie că te afli la capătul puterilor. Un american nu va renunoaşte niciodată aşa ceva. Se va droga, dar va continua să rămână pe baricadă. Este interesant ce simt atunci când încerc să lucrez à contrecoeur, ca să zic aşa. Un fel de sfâşiere interioară. Senzaţia de neputinţă nu este tocmai plăcută.

Citesc „Mânuitorii de bani”, roman ultrasimplist de Arthur Hailey (cel cu „Aeroportul”). Aşa se câştigă bani din scris, fără ifose, foloisind clişee cu seninătate. Are o tehnică grozav de bună. Autorul nu se gândeşte la sine însuşi, nu vrea să-şi compenseze nu ştiu ce complexe psihice. Are în vedere cititorul; pe acesta îl serveşte şi îl captează. Nu uită principalele ingrediente: putere, sex, artă de a manevra oamenii, suspans. Totul este conceput pentru ca lectorul să nu arunce cartea din mână, s-o citească până la capăt. Se pare că autorul a avut de la bun început ideea că va scrie şi un serial de televiziune, după romanul său. Asta se vede din text. Mai este şi o altă regulă. Pe măsură ce romanul înaintează spre sfârşit, lectura devine tot mai acaparatoare. Cititorul este obosit şi trebuie stimulat mai mult! Hailey este un meseriaş nemaipomenit.

Romanul meu poliţist ar trebui să folosească acest model. Pentru început ar fi bine să fac o schemă a lui, cu creioane de diferite culori. Alternanţa episoadelor, personajele prezente în fiecare secvenţă

O lungă luptă cu sine însuşi. Pierdută, câştigată? Nimeni nu poate să răspundă la această întrebare. Iată cum poate fi rezumată viaţa unui om.

27. 7. Unii practică snobismul nefericirii! Ca şi cum le-ar fi jenă că totul merge bine.

Un bărbat grăsuţ, de vreo 30 de ani, în tren. El practica „şicana de principiu”; îi făcea tot timpul soţiei sale (o femeie drăguţă, dar puţin prea simplă) câte un reproş. Atunci când nu zicea nimic, se ridica brusc şi ieşea pe culoar sau măcar arbora o faţă vag acră, exprimând imputarea mută (pentru D., această expresie este aproape uzuală, atunci când este cu mine). Cred că omul aplica o tactică bună în viaţa conjugală. Un permanent atac, o condamnare definitivă a partenerului la defensivă. Dacă dai peste o fiinţă răbdătoare, aservirea poate deveni totală. Partenerul învaţă cu timpul să nu-ţi mai facă nici-un reproş. El devine cât mai eficient posibil, pentru a nu te „supăra”! Scârboasă chestie, domnule!

Concediul meu ar urma să înceapă peste trei zile. Cum va fi munca la romanul poliţist?

Un proverb, zice-se american. Pentru a avea succes, trebuie să perseverezi în ceea ce nu-ţi place. Pare corect, atunci când este vorba despre succesul social. Ce te faci însă când un om vede drept cel mai mare succes al său obţinerea unei stări interioare plăcute? În acest caz, proverbul poate fi inversat. Trebuie să perseverezi în ceea ce îţi place!

Masochismul adaptării la cerinţele celorlalţi.

Revin. Înseamnă că dulcea ratare, practicată de unii, este în fond o adâncă realizare de sine. Oamenii de succes sunt naivi, atunci când socotesc că ceilalţi, nerealizaţii, ar fi nişte nefericiţi. Lucrurile nu stau astfel, se pare. Exemplul cel mai la îndemână sunt beţivii. Unii dintre ei, în mod evident, se simt bine în ei înşişi.

Se practică multe „snobisme”. Oamenii perseverează în „bine” sau în „rău”, imitând, simulând, fără o adâncă, esenţială vocaţie.

Idee de articol pentru „Scânteia”: „Snobismul lamentării”. Unii spun, fără temei, că lucrurile stau rău, deşi o duc bine.

 

1. 8. La Braşov, pentru o vcanţă de două luni. Planul este să scriu în această perioadă un roman poliţist de 300 de pagini.

Ce-ar fi dacă  aş ajunge să lucrez 8 ore pe zi, cum fac alţii? Totul este să nu te ridici de la masă…

 

3. 8. Mă încearcă o răceală.

O vecină îmi spune, confidenţial, că mama mea suferă foarte rău de inimă.

Abia spre seară voi termina prima recenzie restantă. Totul i se împotriveşte cui nu recurge la comodele prefabricate. „Tot răul spre bine” însă. Documentându-mă pentru recenzie, am aflat câteva informaţii interesante despre muzicieni.

Mama cântă în somn. Clar, destul de bine! N-am mai auzit despre aşa ceva. Iată ce înseamnă să ai un psihic de fier.

 

5. 8. Vreau să mă apuc de proză nu numai pentru a da curs unei vocaţii incerte, ci şi pentru că a scrie aşa ceva este mult mai uşor. Critica mi se pare o neîntreruptă damnare de a minţi în fraze bine închegate.

„Decât să simulezi superioritatea, mai bine să fii un mediocru autentic.” Cu aceste cuvinte îmi voi începe romanul poliţist.

Autorul simulează superioritatea (cea morală, mai ales)  în multe cărţi, nu numai de ficţiune. Să deduc de aici că această superioritate, fie şi trucată, este indispensabilă?

Un cunoscut mi-a trimis o scrisoare, unde mă anunţă că a întrerupt relaţiile cu mine şi în consecinţă să nu-l mai caut. De parcă am fi două mici ţări din America Latină, după un conflict de frontieră. Acest ins prezintă un caz special de slăbiciune. El are o soţie foarte frumoasă. Eu o admir, dar doar atât. Omul s-a temut ca nu cumva să-i perturb menajul. Un ins tare n-ar fi procedat aşa, ar fi primit lupta (fie aceasta chiar şi numai iluzorie), ar fi savurat-o chiar. Nu este exclus şi ca el să fi simţit o oarecare iritare în legătură cu „succesul meu în viaţă”. Am observat că respectivul are relaţii de durată doar cu oameni socotiţi inferiori lui. Cutare e pitic, altul este hidos, al treilea locuieşte undeva departe. Să fie vorba despre o soţie „peste puterile lui”? Este un caz mai frecvent decât s-ar crede la prima vedere. Rezultă că există două tipuri esenţiale de relaţii în viaţa privată a oamenilor din clasa de mijloc (să folosim această expresie destul de puţin potrivită). 1. de aservire; se caută relaţii cât mai preţioase în jocul social şi se cultivă, cu un oarecare consum de umilinţă şi 2. de dominare; se aleg oameni cu vocaţii de subordonaţi, capabil să gâdile orgolii; riscul este apariţia unor  figuri nesemnificative. Cunoscutul meu ar intra în a doua categorie.

 

7. 8. Azi voi scrie primele rânduri ale „romanului” meu. Va fi o relatare la persoana întâi, cea mai uşor de realizat. Va vorbi detectivul, rememorând şocurile resimţite la întâlnirile sale cu literaţii din Bucureşti. Nu ştiu exact cum se va sfârşi. Se pare că nu va exista un asasin în sens fizic. Epigraf din „Mozart şi Salieri” de Puşkin.

 

9. 8. Scriu roman poliţist. Se pare că realizarea lui până la 21 octombrie nu este o utopie. Unele formulări mă miră şi pe mine. Asta ar fi recompensa spirituală a scrisului: îţi faci, ţie însuţi, nişte mici surprize plăcute.

Nu iese un policier convenţional, ci un fel de referire şugubeaţă la psihologia literatului român de azi.

Trebuie să mă ţin de grafic, altfel dau greş. Este cel mai greu lucru.

Crosuri, exerciţii yoga. Timpul trece fără îndurare.

 

10. 8. Când scrii roman, nu ai voie să scurtezi, să omiţi, să prescurtezi. Se joacă la etalare. Pui pe masă tot ce ai în tine. Eu am mai ales teorii pornite de la observaţii empirice de sociologie şi psihologie. Mai am şi un mod ironic de a-i înfăţişa pe oameni.

Bach, cu forţa lui cu tot, nu mă atrage prea mult. O face, în schimb Mozart, un dumnezeu tânăr, cu melancolii de cristal.

Scrierea romanului „Balaban descoperă complexul Salieri” este un act de descărcare. Am multe de spus despre scriitorii români şi este îndreptăţit să le pun într-o carte. Astfel voi scăpa de ele, le voi depăşi. Ar trebui probabil un alt titlu.

Scriind, am foarte des o impresie persistentă, anume că va trebui să mă opresc, nemaiavând ce să spun. În mod matematic, ideea de continuare apare chiar atunci când totul pare secat.

Menţionez că n-am uitat şahul. Studiez în fiecare zi, cam câte o oră, din „Apărarea Pirc-Ufimţev”, în limba rusă!

Senzaţia de sufocare îl pândeşte pe autorul de romane.

11. 8. Ideea unei povestiri mi-a apărut brusc, atunci când am ieşit pe balcon, spre a-mi pune la zvântat tricoul şi treningul, asudate după crosul de dimineaţă. În blocul situat vizavi de cel al mamei mele, la o distanţă de vreo 20-30 metri, un bărbat îşi petrece aproape tot timpul liber stând pe balconul propriu, cu coatele sprijinite pe balustradă, fumând. Iniţial, l-am socotit un impertinent (el poate vedea, ca la teatru, tot ce se petrece în apartamentele blocului meu), un om fără bun simţ. Apoi am început să cred că este doar un prostănac, un ins incapabil să citească o carte, un abrutizat etc. În această dimineaţă însă, când o clipă i-am imitat poziţia, mi-am dat seama cât de plăcut este să stai ca el. Este ca şi cum ai zbura cu un dirijabil sau cu un aerostat. Totul a căpătat o lumină poetică. Nu neruşinarea şi nici prostia, ci nevoia de zbor, de plutire, de călătorie aeriană. Omul mi-a devenit simpatic. În zilele următoare, dacă reuşesc să depăşesc graficul şi obţin astfel nişte timp liber, voi scrie o primă variantă de povestire pe tema aceasta.

Întâlnire, ieri, cu domnul (de fapt, tovarăşul) I. L., una dintre primele mele relaţii literare. El a publicat un prim volum de versuri  cu mai bine de zece ani în urmă. Succesul acestei cărţi n-a fost prea mare. Acum a adoptat un pseudonim şi încearcă să publice un nou volum. Este ca şi cum ar fi divorţat şi, cu noua, tânăra sa soţie, concepe un nou copil, o certă promisiune de fericire.

Cum arată femeile atunci când sunt bronzate? Celor frumoase le stă rău. De ce? Fiindcă frumuseţea, o dată omologată, nu mai poate creşte, ci doar să decadă. Orice modificare evidentă strică armonia admisă. În schimb, bronzarea le avantajează pe urâte şi pe urâţele. Ele apar cumva schimbate, îmbrăcate parcă într-o uniformă nouă. Conform acestor criterii, D. este o femeie frumoasă. De altfel, nu exista nici-o îndoială în această privinţă.

12. 8. Nu prea reuşesc să mă ţin de grafic. Mecanismele psihice ale publicistului funcţionează încă. De acestea ţine şi modul de-a te gândi în permanenţă la ce se va spune despre textul tău, dacă acesta va merge sau nu va merge. Scriind roman, un asemenea mod este aducător de sterilitate.

La radio, un autor francez de literatură spunea că pentru el ceea ce face nu este o meserie, ci o îndeletnicire vitală. Ei bine, nu-l cred. De altfel, vocea lui era ultraemfatică, ultrateatrală. Nu făcea decât să joace în mod corect jocul succesului. Simula că este un om deosebit, un chemat, un predestinat etc.

Singura mea scuză (am mai amintit-o, pare-mi-se) este necunoaşterea perfectă a tehnicilor  necesare pentru scrierea unui roman.

Am vorbit cu D. la telefon. A zis: „Mi-am luat mâna de pe tine”. Parcă nu-i vine să cred una ca asta.

 

13. 8. La ora actuală sunt un proletar al literaturii (sau un pălmaş al ei). Probabil că şi în acest domeniu există stadii superioare. Luxul de a scrie ar putea fi plăcut. Un roman la doi ani, la cel puţin doi ani. Nu la două luni.

Îmi amintesc zilele petrecute la Sinaia, în urmă cu 11 ani. Aveam aceleaşi probleme. Totuşi am cam realizat ceea ce mi-am propus.

Şi astăzi îmi vine să scriu, ca atunci: „Încerc să depăşesc recordul, să scriu 20 de pagini”. Ale naibii, cuvintele! Ele se înşiră unele după altele, viaţa trece.

În orice caz, pot afirma că voi scrie multă proză în anii ce vin, dacă, desigur, destinul îmi va permite una ca asta.

A scrie un roman seamănă cu o activitate lucrativă de zi cu zi. Este o muncă fără rezultate imediate. A face publicistică, în schimb, nu seamănă cu o muncă. Mai degrabă aduce cu o şmecherie, cu o treabă a unuia aflat în posesia unor trucuri ingenioase.

 

14. 8. Să introduc mai multe aliniate. Pasajele vorbite de diferite personaje să fie întrerupte de notaţii asupra ambianţei sau în legătură cu celelalte personaje. Se poate face şi retroactiv, la revizuirea finală a textului.

Au şi cei mai puţin tineri un atu. În mod obiectiv, pentru ei timpul trece mai repede. În schimb, ar avea trăiri mai intense, tocmai din acest motiv.

Ideea unei scene umoristice. O fată vorbeşte la telefon cu o prietenă. În conversaţia ei apar diminutive obţinute prin dublarea unei silabe, precum Cici, Toto, Coco etc.

 

15. 8. La Sântă Mărie, românul se cacă în pălărie şi ia căciula. O zicală, spusă de bătrâni.

Scriu roman. Recurg tot mai des la amintiri de-ale mele. Altă cale să nu existe? Dacă spui tot ce-ţi aminteşti, ce mai scrii în următorul roman? Soluţia pare a fi recurgerea la înscenări independente de amintirile autorului. Personajele trebuie „puse” să vorbească, iar naratorul va descrie peisaje şi interioare, va face referiri istorice, va etala informaţii dobândite din lecturi şi călătorii.

Neplăcuta asemănare dintre un autor de proză lungă şi un claustrat într-o peşteră unde se află doar un firav izvor de apă potabiă. El stă răbdător şi colectează cu scumpătate  firicelul de apă. Acest anemic izvor ar fi „inspiraţia”.

Acum, când scriu, la maşină, un roman, planificându-mi să-l închei în două luni, mă gândesc la plăcerea de a scrie un roman, de mână, într-un an! Asta o fi damnarea, o jinduire permanentă după un scenariu de neatins.

Aud la radio. Goethe nu suporta muzica zgomotoasă şi din acest motiv nu-i plăcea Beethoven.

Ideea mea cu poliţistul literat ese grozavă, aproape umoristic de originală.

Să mă feresc de emoţiile impure. La asta mă ajută muzica lui Mozart. Cotropit de ele, s-a terminat cu graficul şi cu orice treabă constructivă.

Vărul meu D. s-a angajat cu patos în cursa pentru prosperitate materială.

17. 8. Spre a încheia redactarea brută până la 1 septembrie, ar trebui să scriu câte 15 pagini dactilografiate pe zi. Îmi dau totă silinţa, dar au început durerile de cap. Împotriva lor nu se poate lupta. Sunt un semn de epuizare. La şah, ca şi în viaţă, degeaba ai „geniu”, dacă n-ai rezistenţă fizică.

Trucul, „cunoscut încă din cele mai vechi timpuri” este să transformi o acţiune dezagreabilă într-una plăcută sau, cel puţin, suportabilă. Mecanismul respectiv cred că este bine pus la punct, în mod intuitiv, de profesionistele amorului. Ce contează!? Trece… Aşa se pare că zic ele, în sinea lor.

 

18. 8. Conversaţiile fără scop lucrativ au nevoie de combustibil şi anume de informaţii. Cei mai săraci cu duhul încep să vorbească despre ei înşişi.

Romanul, la pagina 103. Este problematic dacă îl voi încheia până la 1 septembrie, în formă brută.

Idee de roman poliţist. Cineva vrea să-şi ucidă soţia. Începe să cultive în ea un sentiment de ură împotriva lui. Ea este o fiinţă săracă cu duhul, dar cinstită. El îi sugerează până şi metoda crimei. Ea îl otrăveşte, dar este o falsă otravă şi o falsă moarte. Omul face pe mortul. Îi lasă o lungă scrisoare, reuşind să-i deturneze încă o dată sentimentele. Îi arată ce mult înseamnă ea pentru el, cît de adânc o iubeşte. Scrie că simte ura ei, dar o moarte venită din mâna ei ar fi un deliciu. Femeia se sinucide, ca în „Romea şi Julieta”.

Romanul meu se conturează drept un hibrid destul de dubios. Nu se vede cum ar putea fi introdusă o crimă în el, altfel decât într-un mod arbitrar, nefiresc. În fond, viaţa nu este naturală. Aşa că pot introduce o crimă.

23. 8. Cât de încurajat mă simt, citind un roman modest! Este vorba despre „Islands in the Stream” de Hemingway. Iată că şi cei mari ştiu să scrie prost, fără har! Înseamnă că trebuie să-i dau înainte.

Cum mai trage de fiecare episod, de fiecare replică! Cum le mai lungeşte! Se comportă ca un boxer profesionist, conştient de faptul că trebuie cu orice preţ să rămână în picioare vreme de 15 reprize. În proporţie de 85-90%,  romanul este format din platitudini. Lucrurile mai originale, mai poetice, sunt presărate cu grijă, tocmai atunci când cititorul, plictisit, vrea să arunce cartea din mână. Este o carte „suptă din unghii”.

Profesionistul scrisului are voie să folosească diferite trucuri, pentru a-l „înşela” pe cititor.

Personajele lui Hemingway sunt oameni anesteziaţi de alcool. Ei spun tot ce le trece prin minţi în clipa respectivă, ferindu-se de tăcere. Vorbele curg ca puroiul dintr-o rană greu de vindecat. Vorbitorii sugerează că pentru ei nimic nu mai are vreo importanţă.  Era de ajuns o povestire de vreo 30 de pagini. Autorul scrie 500! Asta înseamnă meserie! Pe de altă parte, este un mod deznădăjduit de a scrie lung.

Constat că am conceput greşit primele o sută de pagini. Am început să le refac.

A simula în mod credibil forţa înseamnă a avea forţă?!

26. 8. Am ieftinit-o mult. Nu mai vreau să închei repede romanul, ci doar să muncesc la el, circa 6 ore pe zi. Nu ştiu ce se va alege de această carte. Învăţ, meditez la modul cum se scriu romanele.

Cred că am găsut rezolvarea. Va fi un hibrid reuşit de roman poliţist cu roman de moravuri (social). Personajele descrise în prima sută de pagini participă la o psihodramă, încercând să soluţioneze astfel o veche crină, rămasă nerezolvată.

Îmi amintesc de sfatul unui prieten din Iaşi, D. M. D. El îmi scria că nu este bine ca omul să-şi planifice cantitativ munca intelectuală (el se referea la un număr de cuvinte străine, învăţate într-un timp anumit). Nu trebuie să-ţi propui să înveţi 50 de cuvinte pe zi. Bine este să lucrezi un număr fix de ore. A avea o normă de pagini este ceva stresant, adaug eu. A lucra un număr oarecare de ore zilnic este ceva realizabil şi chiar plăcut. Te simţi ca un funcţionar conştiincios şi nu ca un campion excedat, terorizat de limitele sale.

27. 8. Merge mai bine, dacă nu o mai iau cu ruptul.

Citadinii de azi par a nu fi concentraţi aproape deloc asupra sinelui lor. Modul lor frenetic de a trăi seamănă cu actul de a înteţi în permanenţă un foc gata să se stingă. Ei par terorizaţi de ideea că acest foc ar putea să nu mai ardă. Pentru a împiedica această posibilitate, ei transformă în combustibil tot ce au: senzaţii, iluzii, mituri personale. Focurile fericiţilor par a-şi consuma mult mai lent combustibilul.

Tinereţe, bogăţie, credinţă, viciu. Altceva nu mai există.

Autorii de romane pasabile trebuie priviţi cu respect. Munca lor nu este dintre cele mai uşoare. Cine n-a scris un roman nu poate să-şi închipuie câte dificultăţi apar.

În cazul meu, curioasă este adaptarea unei cărţi la o sută de pagini scrise aiurea, la primul impuls. Se pare că autorul va reuşi. Întrebarea este dacă „pomul” astfel obţinut va rodi, adică îi va aduce ceva bani bietului autor aflat la o vârstă când aceştia sunt foarte importanţi.

Oricum, munca la un roman pare a fi ceva asemănător cu „munca cinstită”, de tip manufacturier. Poezia, de exemplu, este altceva.

 

30. 8. Înaintez încet, chinuit chiar. O dificultate este mania mea de a teoretiza, precum şi ezitarea în faţa „sosului”, a „umpluturii”. Or, aceste adaosuri fac două treimi din orice roman.

În scrierea unui roman poliţist, supărător este faptul că autorul ştie cum se termină. La un roman-roman aşa ceva, cred, nu există, iar munca de scriere ar semăna cu trăirea reală, incluzând imprevizibilul.

Am visat o idee! De fapt, o interpretare a dubletului introvertire – extrovertire. Timiditatea este centripetă. Omul cu tupeu (aflat la antipodul timidităţii) are o factură centrifugă de a trăi. Deci timiditatea ar merge cu zgârcenia şi alte asemenea caracteristici derivate din concentrarea asupra sinelui.

31. 8. Cine va citi cele deocamdată 17 caiete ale jurnalului meu va avea dreptul să zică: „Iată un dialectician al propriei neputinţe”.

N-ar greşi. Ar trebui însă să adauge: „Şi un cercetător în domeniul tehnicilor de depăşire practică a neputinţei”.

Azi: jumătatea concediului meu. Am scris circa 110 pagini. Jumătate dintre acestea se află în formă finală. După cât sunt eu în stare să prevăd, la 1 octombrie voi avea circa 200 de pagini în formă finală. Înseamnă că şi octombrie va fi consumată.

Este şi ceva plăcut în povestea aceasta. Autorul de romane scrise la persoana întâi are „dreptul” de a pune pe hârtie tot ce-i trece prin minte în momentul respectiv. M-am mai referit la această libertate, capabilă să anuleze plictiseala.

Se poate trişa în literatură? Se pare că da. Toată problema este ce ecouri are respectiva acţiune în psihicul tău. Este la fel ca în viaţă.

 

4. 9. Secondo tempo.

Am început să revăd manuscrisul cărţii despre Marin Preda. Este destul de bună, cartea aceasta. Trebuia însă rescrisă. Atunci ar fi putut deveni excelentă. N-a fost timp…

Pentru oamenii subiectivi, literatura pare mai potrivită decât trăirea. O idee banală. Îmi amintesc de ea uneori, când îmi imaginez scenarii ale unor întâlniri cu oameni reali. Niciodată, dar absolut niciodată lucrurile nu se petrec aşa cum mi le-am imaginat eu. Dacă le scriu, în schimb, scenariile mele sunt perfecte… Ori realitatea este în principiu imprevizibilă, ori eu aştept lucruri imposibile, excluse de logica realului.

Romanul poliţist, împotmolire. Mi-am clarificat însă toată schema. Va fi o carte interesantă şi probabil publicabilă.

Revin. Mania de a face scenarii prealabile ar fi un semn al înclinaţiei pentru literatură? Sau este doar un semn de banală nevroză?

Publicistica – arta de a simula că te pricepi într-un anumit domeniu.

 

5. 9. Ieri am scris ultima recenzie. A fost destul. Prin renunţarea la rubrică le voi face o bucurie şi celor de la redacţie.

Să termin romanul poliţist până la 1 noiembrie. Tot până atunci să rezolv problemele legate de doctorat şi cele ale volumului de recenzii la cărţi de debut. Apoi, până în vara următoare, să nu fac decât şah.

 

7. 9. Citind într-o doară „Ce-i de făcut?” de Cernâşevski, am observat că acest autor dezlânat este un înţelept. El zice că nimic nu iese bine, dacă omul nu merge în direcţia firii lui; orice perseverenţă în sensuri contrare se sfârşeşte prost.

Scrisul ar deveni o izbăvire, atunci când practicarea lui ar deveni o plăcere vitală. Un viciu transformat în act vital, natural, cum spune autorul emfatic, mai sus menţionat.

8. 9. O sumară retrospectivă a activităţii mele literare arată că neajunsurile au provenit de la :

– lăcomie de bani;

– sinceritate excesivă;

– lipsă de şiretenie strategică;

– lipsă fundamentală de interes pentru obţinerea unor succese de stimă.

Am urmărit, de fapt:

– să obţin bani;

– să mă exprim pe mine însumi într-un mod prea brutal şi primitiv.

Schimbând vorba, cred că în cele din urmă decide forţa  individului de a persevera, de a rezista psihic la tot felul de torpile. Probabil că este bine „să ai obrazul gros”, adică să nu-ţi pese. A avea „obrazul subţire” înseamnă probabil să fii vulnerabil psihic. Am exemple grozave de literaţi români. Aceştia „au dat înainte”, fără să le pese de nimic, insensibili la orice înjurătură. Actul de a simula că am obrazul gros îl reuşesc cel mai greu.

Romanul meu poliţist? Numai „hăl din chietre” (expresie de la Vâlcele, pentru dracul) ştie când îl voi termina. În acest scop, am nevoie să-mi recompun starea de spirit avută în jurul lui 1 august.

 

9. 9. Am recitit ieri fragmente din „Fii şi îndrăgostiţi” de D. H. Lawrence. Am admirat tehnica dilatării nemăsurate a fiecărui episod. Autorul apare în postura de omniscient. Bietul meu Balaban narează, dar nu ştie despre ceilalţi decât ce se poate şti despre un alt om, adică foarte puţin.

Cum se poate ajunge la marea literatură? Pe două căi. Întâi, simulând că eşti un autor de aşa ceva. Apoi, transpunând în mod integral elanul tău vital în actul de a scrie. Practic, dispărând ca individ real.

România – Suedia 2:0. Românaşii şi-au cam bătut joc de făloşii nordici.

Scrisul la maşină este cumva ceva rău, de natură să alieneze? Scrisul de mână este un act intim, nemijlocit. Scrisul mecanic are ceva impersonal, silnic, exterior. Se ştie că redactarea la maşină conţine mai multe clişee de limbaj decât scrisul de mână. Asta s-ar explica şi prin apariţia unei necesităţi de a gândi mai repede, spre a te pune în acord cu cu viteza mărită a scrisului la maşină. Scrii mai repede, eşti obligat să găseşti mai multe cuvinte şi atunci recurgi la formula gata făcute. Scrisul la maşină ar fi recomandat deci pentru publicistică şi pentru proza jurnalistică.

10. 9. O scenă de roman. Un personaj, bărbat trecut de patruzeci, îi declară unei femei tinere că a făcut şi a dres numai de dragul ei. A realizat o serie de performanţe sociale numai pentru a-i atrage atenţia asupra lui. Apoi îi spune că de fapt s-a sugestionat că o iubeşte, doar pentru a se droga psihic în acest fel. Aveam nevoie de o miză afectivă, îi explică el, rece, ca un profesor de psihologie. După o vreme am uitat punctul de plecare şi am acţionat din inerţie. În esenţă, încheie el, am folosit mecanismul de supracompensare, util oricărui handicapat. Mi-am spus: Iubesc fără speranţe, deci sunt un handicapat. Nu-mi rămâne decât să fac mai mult decât pot de fapt.

11. 9. Acţiunile îndelungate şi dificile ar fi potrivite pentru hiperperseverenţi. Cele cu execuţie rapidă şi improvizatorie ar fi bune pentru firile demonstrative.

Ar exista un sindrom al văduvei recente. Persoana cu pricina are sentimentul de vacanţă nesperată. Văduva are, apoi, avantajele sociale ale femeii căsătorite, precum şi pe cele psihologice ale femeii libere.

 

12. 9. Să faci literatură din ambiţie – o formă certă de nefericire. Pe de altă parte, este imposibil de admis că toţi autorii de ficţiuni scriu într-un mod natural, la fel cu respiră. Înlocuirea trăirii prin exprimare nu poate să fie lipsită de anumite chinuri.

Scrierea unui roman la persoana întâi este periculoasă, fiindcă atenţia cititorului  se concentrează, vrând-nevrând, asupra naratorului. Acesta se dă de gol. În relatarea la persoana a treia, naratorul este mai în umbră, banalitatea (modestia) nu este atât de evidentă.

Marin Preda scria adespre tentaţia de a părăsi literatura, încercată de el. Este într-adevăr  o mare ispită, ceva de felul unui divorţ târziu, când totul pare a merge implacabil spre o moarte în cadrul unui cuplu.

 

13. 9. O ideea în legătură cu felul de a fi al lui M. U. Citind o carte de chiromanţie, mi-am amintit forma mâinilor lui, sugerând clar vocaţia pentru o profesie manuală. Acest om nu este un literat, nu are suflet de literat, nu are şi nici nu ştie că există o specifică neputinţă obiectivă, compensată de iubirea pentru literatură. El ia în considerare literatura numai din afara acesteia, niciodată implicându-se pe sine însuşi în ea. Aşa stând lucrurile, el nu înţelege literatura scrisă pentru literaţi (şi implicit pentru cei cu suflete de literaţi).

Omul optează între semenii interesanţi şi cei utili. Primii îl folosesc, ceilalţi se lasă folosiţi de el.

16. 9. Fragmentele scrise cu neplăcere sunt cele mai neplăcute la lectură.

Tinereţea este resimţită ca o promisiune. Maturitatea, ca o stare de echilibru instabil, incapabilă să dureze, deci ameninţătoare.

„…întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!” („O mie şi una de nopţi”)

 

18. 7. Îmi dau seama, „cu uşurare, cu umilinţă, cu groază” (Borges), că impulsul meu natural este să fac literatură maximum două ore pe zi. Adică atât timp cât durează încălzirea unui profesionist serios…

Un roman – simfonie a mediocrităţii (sau a banalităţii?). Iată şansa mea literară.

Îşi transformă prezentul într-un combustibil pentru focul succesului.

 

21. 9. Am mai scris despre felul cum şahul tinde să elimine literatura. Se pare că aceste activităţi sunt absolut incompatbile. Dar Sadoveanu? El juca amatoristic, cum joc eu table, nu-şi bătea capul. Sau trata literatura ca pe o îndeletnicire meşteşugărească, incapabilă să afecteze fiinţa? Dacă da, atunci chiar că era o forţă a naturii.

Romanul meu poliţist: 102 pagini bătute la maşină, în două exemplare. Versiune finală. Până la 1 oactombrie voi ajunge probabil până la pagina 150.

Discuţii cu S. despre schema unui alt roman poliţist. Dacă va fi scris, acesta va fi de o platitudine cumplită.

D. pare a cultiva o anumită schemă de comportament. Ea a adoptat o atitudine de tip „tânără splendidă şi profesionalizată, cu amant bătrâior, terorizabil cu moderaţie”. Poate că a deprins această atitudine de la vreo prietenă, ea neavând instinct erotic.

 

24. 9. Scriitorul profesionist scrie despre orice. Cel diletant, doar despre ce a trăit el în chip nemiljocit, adică despre sine însuşi.

Un cuplu poate fi rezistent, atunci când se întâlnesc următoarele perechi de dominante psihice:

– egoism – altruism;

– egoism – nepăsare;

– altruism – altruism;

– altruism – sensibilitate;

– nepăsare – nepăsare.

Mai friabile sunt următoarele cupluri:

– egoism – sensibilitate;

– nepăsare – sensibilitate.

Tipul nepăsător este cel mai apt pentru combinaţii. Cel sensibil, cel mai puţin. Astrologic, tipul nepăsător este, în general, cel provenit din zodii de aer.

 

29. 9. Am primit o scrisoare de la J. C. D. N-o deschid, fiindcă n-am chef să mi se deturneze starea de spirit. Ocolesc chiar şi perturbările în bine. Nu sunt curios deocamdată să aflu cum arată „mai binele”.

Datorită structurii ei psihice, D. se molipseşte de stările mele psihice, le reflectă în mod spontan.

1. 10. Dintr-un serial de televiziune, înţeleg că asceza este ceva foarte umanizator. În plus, este singura cale de a atinge succesul. Personaje rezervate, sobre, interiorizate. Sexualitatea nu le zgâlţâie. Un film despre superioritatea emoţiilor asupra senzaţiilor.

Romanul meu poliţist, la pagina 115. Este imposibil de prevăzut ce se va întâmpla cu el. Va fi terminat? Va apărea? Aş minţi, dacă aş spune că ştiu.

D. mă ceartă la telefon pentru că nu-i menajez psihicul slăbit. În fapt, psihicul ei este mult mai tare decât al meu.

Vine o zi când recunoşti că a te interesa de alţii peste anumite limite este ceva bolnăvicios.

D. B., o persoană neinteresantă, banală, supraestimată de mine.

2. 10. Profesionistul trebuie să acţioneze la comandă, nu când are el chef. El mai trebuie să nu coboare sub un anumit nivel al randamentului, indiferent în ce stare fizică şi psihică s-ar afla.

Când am de scris, simt cel mai tare dorinţa de a juca sau a studia şah. O fi şi ăsta un semn de existenţă ironică: neputinţa fixării asupra unui anumit domeniu de activitate.

Pe lângă neputinţă, moartea este o dulceaţă. Am rostit acest panseu dubios ieri, într-una dintre lungile mele convorbiri telefonice, specifice pentru Bucureşti. Nu este vorba despre impotenţă sexuală, ci despre o neputinţă de a face ceea ce vrei să faci.

Tot ce-mi rămâne este să simulez forţa. Să joc un personaj puternic. Să pic astfel în meteahna deplânsă de unul dintre personajele mele. Să fac ca şi cum…

D. a trecut la o metodă numită în jocul de rummy „la etalare”. Distrugător.

5. 10. Caut să lucrez pe muzică măreaţă, ascultată în surdină. Este ca un sufleor, îmi aminteşte fără întrerupere că trebuie să nu decad, să nu mă las acaparat de tendinţa mea naturală spre ratare şi spre disoluţie morală. Probabil că în fiecare dimineaţă ar trebui să citesc câte un text important, în acelaşi scop.

Metafora unui om-rachetă în trepte. Treptat, totul se transformă în bucăţi şi fum, resturile cad spre trecut.

S-a căznit toată viaţa spre a-şi dovedi că este genial. A murit fără să obţină vreo dovadă. Necrolog telegrafic.

Modul interesant de a reacţiona erotic al femeilor trecute de 30 de ani şi nemăritate. Ele se acresc, devin lipsite de îngăduinţă, capătă accente de sadism. Ideile de mai sus mi le-a ilustrat A. S., o vecină de-a mea. M-a invitat într-o seară la ea, oferindu-mi gustări şi băutură. Nu i-am făcut nici un avans sexual.  A devenit brusc ostilă, caustică, lezată, acră. Se pare că n-am intrat pe scenariul dorit de ea. Ca să vezi!

Te pomeneşti că şi eu, în calitate de celibatar bătrân, sunt la fel de murat. Sper că nu este aşa.

O enervare identică a manifestat A. B., în Braşov. Nici ea nu mai poate să mă vadă în ochi.

Astfel, celibatarul este aproape silit să se adreseze unor femei cu mult mai tinere de cât el. Acţiune cu urmări complicate şi stresante.

Am mai scris despre asceză, ca ultimă resursă. Ea poate căpăta însă un caracter de viciu, aspect interesant.

 

7. 10. Tot refăcând şi republicând, adunând în volume, reconsiderând şi recompunând, aş putea să trec drept critic literar încă 20 de ani.

Romanul, la pagina 122. Cred că îl voi încheia până la 1 decembrie.

Trebuie să mă ocup şi de doctorat (referate, comisie).

Persistenta impresie că multe proiecte neterminate se cer retuşate. Însoţită de ideea neplăcută că orice în afara de aceste dregeri este exclus.

Eu am scris vreo 19 caiete din acest jurnal. Valéry, pare-mi-se, vreo 250. În ritmul meu de circa două caiete pe an, n-am nici-o şansă să-l ajung.

 

9. 10. Telefon de la D. B. Cred că nu voi mai avea prilejul să-mi schimb părerea despre ea. Ea a ajuns într-o postură inferioară într-un mod clasic, ca să zic aşa: nu şi-a acordat psihologia cu vârstele biologice parcurse. Ea se comportă în continuare ca şi cum ar avea 19 ani. Este o arierare, un fel de nevroză. Poate că maturitatea autentică se obţine la femei doar prin maternitate (naştere şi creştere a unui copil). Lipsa de maturitate a ajuns să mă dezguste, atunci când se manifestă la oameni trecuţi de prima tinereţe, dar neajunşi încă la bătrâneţe.

10. 10. Azi am alergat peste o oră, fără probleme. Înseamnă că se poate.

Am citit, sărind unele pasaje, „Incident la Antares” de Erico Verissimo (autor brazilian). În prefaţă se spune că este o carte mare. Mi s-a părut un text jurnalistic,  scris la minima rezistenţă, un roman popular, cu un umor dubios. Mare literatură? Nici poveste. În schimb, cum mai ştie omul să lungească episoadele! L-am admirat pentru această calitate.

Romanul este o ciorbă cu de toate. A spus-o, pare-mi-se, Rebreanu.

Scriu la romanul „Balaban şi literaţii” (aşa se va numi, până la urmă) cu de-a sila. Este ceva nemaipomenit ce chef am să abandonez.

Probabil greşesc, atunci când insist să lucrez dimineaţa, mizând pe   sănătatea mea şi nu schimb macazul, lucrând după-amiaza şi seara, mizând astfel pe nevroza mea.

De lipsa mea de spor să fie vinovată locuinţa unde stau? Să fiu, în plus, atât de înnebunit de singurătate? Prostii. Omul poate sau nu poate.

D. B. revine cu un telefon. O reacţie intuitivă, poate, la dispreţul meu tacit.

Prezenţa unor oameni are un bun efect asupra mea. Ar trebui poate să încerc a lucra la Biblioteca Academiei. Neajunsul este că acolo nu pot scrie decât de mână. Şi aşa ar fi însă mai bine decât deloc.

14. 10. Nu progresez cu romanul. Ceva mă bruiază fără încetare şi nu ştiu ce anume.

După o iubire vine o etapă de ură. Cei doi trebuie s-o parcurgă tot împreună, până când, într-adevăr, nu mai au nici un sentiment unul faţă de celălalt. Doar atunci despărţirea este înfăptuită. Mulţi nu mai apucă să încheie etapa urii, fiindcă între timp îmbătrânesc, sufletul şi trupul li se usucă. Ei trăiesc în ură şi mor astfel. Etapa urii este înfiorătoare. D. mă ajută s-o cunosc în toate detaliile.

 

18. 10. Întâlnire cu R. C. N-am mai văzut-o de vreo 12 ani. Se pare că doar pentru literatură este bine să apelezi la trecut. Nu şi pentru viaţă. Omul normal trebuie să ştie a renunţa la trecut.

De ce oamenii „deştepţi” râd sau cel puţin zâmbesc, atunci când aleargă după un vehicul de transport în comun şi-l pierd? Pentru a arăta cui vrea să vadă că ei sunt deasupra respectivei mici competiţii. Trebuie că aceşti oameni sunt cumsecade de felul lor, din moment ce au iluzia că le dă cineva vreo atenţie.

Nefericiţi ar fi oamenii dominaţi de sentimentul că nu au un trecut valoros.

23. 10. Gabríel Garcia Márquez – premiul Nobel pentru literatură. Îl merită, nimic de zis.

Cu jenă şi chiar cu umilinţă, perseverez la romanul poliţist. Să fi greşit atunci când am intrat în literatură, să fiu doar un veleitar? Vom vedea destul de curând. Oricum ar fi, nu se poate scrie la nesfârşit doar din ambiţie.

A nu avea vocaţie pentru ceva, iată ceva scuzabil. Nu există însă scuză pentru lipsa de perseverenţă într-o direcţie aleasă de bunăvoie.

D. stă rău cu nervii. Ea şi alţi oameni mă tratează ca şi cum n-aş mai avea nimic de spus. Sau poate doar mi se pare.

D. B., la telefon. O dezolantă sărăcie a gândirii. Foloseşte de fiecare dată aproape aceleaşi cuvinte, când vorbeşte cu mine. Ea trăieşte o tragicomedie a snobismului.

 

24. 10. Omul decide să practice  literatura doar discutând cu el însuşi. Nu poţi cere nimănui sfaturi, fiindcă omul se pricepe doar pe sine în raport cu literatura. Pentru mine, a decis trecerea timpului, nu mai am cale de întoarcere. Voi persevera în învăţarea meseriei de romancier.

Romanul meu, la pagina 136.

Simplitatea grozavă a oamenilor intransigenţi. Un asemenea om este Sorana P., vecina mea de cartier. Vocaţia pentru trăirea unor manii o zguduie precum un curent electric neucigător, dar sensibil şi neîntrerupt.

Să fii schimbător poate fi nobil. Să fii pendulatoriu este meschin.

25. 10. Ieri am reuşit să scriu vreo 7 pagini, cu dezinvoltură. Au ieşit foarte bine, nu voi mai avea aproape deloc de lucrat asupra lor. Curios lucru, asta s-a întâmplat după ce am luat decizia de a nu mai pune mâna pe piesele de şah (şi nici pe vreo carte sau revistă de şah) până lunea viitoare, când începe un concurs. De folos mi-a fost şi lectura unui text scris de un critic francez  contemporan. Acestuia îi place proza scrisă frumos.

Scriind proză, am observat că am o preferinţă pentru  înscenări cu multe personaje. Le văd foarte bine în imaginaţie, „aud” ce spun.

Din cartea de chiromanţie rezultă că eu aş fi un veleitar şi am o mentalitate de parvenit. Şi atunci? Cum rămâne cu practicarea literaturii? Mai rezultă că eu nu înţeleg literatura ca pe o formă de viaţă. Asta cam aşa este. Se mai spune şi că am o anumită elocvenţă şi simţ comercial! Avocat trebuia să mă fac.

În cartea cu pricina scrie că veleitar este cel incapabil să facă ceea ce îşi propune. Înseamnă că doar instanţa subiectivă decide. Dacă unul îşi propune să ajungă prim-ministru şi ajunge doar ministru înseamnă că este un veleitar? Ar fi deci vorba despre o neconformitate cu sine însuşi. Tot felul cum se simte insul în interiorul său este cel mai important.

30. 10. Expresia de suferinţă scrisă pe feţele cochetelor îmbătrânite (şi probabil pe cele ale seducătorilor fanaţi) este de suferinţă. Este o subtilitate. Nu se mai mimează tinereţea (ar fi zadarnic şi ridicol), ci se deplânge propria stare de decădere (de eroziune), se imploră un ajutor, se mizează pe romantismul celor tineri (şi nu pe gerontofilia lor), li se cere un act de caritate. Doamna N. I. excelează în etalarea respectivei expresii. Ea poate fi văzută în compania unor tineri. Poate că aceştia sunt fiii ei.

Pasămite, într-o zi voi spune: Nici n-am trăit, nici n-am făcut literatură bună.

31. 10. De ce trebuie să citeşti textele scrise de contemporanii tăi? Fiindcă astfel felul tău de a vedea lucrurile va începe să semene întrucâtva cu al lor. Astfel, citind ceea ce ai scris tu, ei se vor recunoaşte puţin. Vor fi tentaţi să-ţi atribuie succesul. Cei foarte originali au şanse antume doar dacă trăiesc foarte mult.

Nu este vorba despre epigonism, ci despre un „aer de familie”, indispensabil, se pare, omului de succes.

O bună pregătire a scrisului este cititul. Prin lectură intri mai uşor în atmosfera de non-viaţă a cuvântului scris. Lectura ar fi o etapă de tranziţie, ceva în genul încălzirii făcute de sportivi.

Scriu la romanul poliţist cu o îngrozitoare greutate. Sunt la pagina 155. Învăţ, cu umilinţă, să nu renunţ la platitudini, să nu arunc paginile nu tocmai semnificative.

Un roman este ceva asemănător unui talcioc. Aşa este cinstit să fie. El mai este şi un test capabil să scoată la iveală adevărul interior al autorului.

Dintr-o carte de interviuri rezultă că „trucul” este să stai la masa de lucru între ore fixe.

În timpul alergării mele matinale de ieri, m-a „vizitat” o idee. Se pare că felul meu de viaţă a cuprins măsuri de disciplinare fizică (renunţare la vicii, practicarea zilnică a unor exerciţii), dar n-am avut un program de disciplinare intelectuală. O gimnastică intelectuala este şahul, nici vorbă. Practicarea lui s-a dovedit a fi însă o sabie cu două tăişuri. Aceasta fiindcă şahului i se poate greu păstra statutul de joc deconectant. El tinde să ia locul activităţii tale lucrative.

Va trebui să învăţ cum este să stai la masa de lucru între ore fixe, pur şi simplu. Este cazul să institui o gimnastică a scrisului. Altă soluţie nu întrevăd.

3. 11. Am pierdut prima partidă în 10 mutări! Am jucat stupid, simţind că în capul meu este un gol. Motivul ar fi o scădere a tensiunii arteriale, intervenită fiindcă am dormit după masa de prânz.

A doua am pierdut-o de asemenea. Ştiu unde am greşit. Trebuia să-mi temperez optimismul cu privire la propria poziţie, să devin mai obiectiv.

Disperata nevoie de a se ilustra manifestată de oameni înainte de a se prăbuşi în bătrâneţe. Cu vanitatea satisfăcută, bătrâneţea este mai uşor de suportat.

 

7. 11. Un titlul de roman apărut în mintea mea pe când alergam, într-una dintre dimineţile trecute: „Meseria de soţie a unui bătrân”.

„Noaptea rece a uitării” – vers dintr-un cântec franţuzesc.

Revăzând un foarte reuşit film sovietic despre mizeria umană („Moscova nu crede în lacrimi”), am crezut că înţeleg ceva din „sufletul slav”. Se pare că omul de azi merge înspre pierderea sentimentelor şi a emotivităţii, în general. La el cresc cerebralitea şi senzualitatea, în compensaţie. Faptul că ruşii „merg” pe sentimente poate fi un mare atu al lor, dincolo de tot ce poate fi propagandă, text pro domo.

11. 11. Am câştigat trei partide la rând. Se pare că am făcut crosuri prea lungi şi am obosit. Trebuie să o las mai moale.

D., mai veninoasă decât oricând. Duce faţă de mine o politică a perverselor alternanţe între bunătate şi răutate.

De la editură mi se spune că ar fi bine să predau romanul până la 23 noiembrie. Nu ştiu dacă voi reuşi, după cum mă simt.

Uitând, în mod repetat, să dau nişte telefoane pentru doctorat, dovedesc că nu sunt interesat de acest titlu, în sinea mea.

A persista în relaţia cu D. este un lux prea mare pentru mine. Presiunea psihologică este prea stresantă. O analogie între felul ei de a se purta şi maniera societăţilor totalitare de a-şi anestezia componenţii, pentru a-i putea manipula mai bine.

Referitor la tribulaţiile mele de autor, trebuie să ţin cont de faptul că în afară de mama, 75, nimănui nu-i pasă de mine.

14. 11. Mă încearcă modestia, ca o gripă. Lupt cu ea, persimţind că nu voi câştiga. Supărător este faptul că, în sinea mea, tot mize materiale am. Aici este buba.

D. a dispărut. Va reveni, din nou îi voi auzi vocea plângăreaţă la telefon. Aş vrea să nu mai apară secvenţe deja cunoscute. Este prea plictisitor ca totul să se repete.

Târâş-grăpiş, descopăr ce înseamnă să scrii romane. Nu este o alchimie trudnică, de natură să-l sperie pe neiniţiat. Este chiar o spunere a ce îţi trece prin minte, o turnare a propriei fiinţe în cuvinte. Cum scrii, aşa eşti. Atât de inteligent, de sensibil, de nobil sau de josnic. Urmează, este drept, o operaţie de rafinare, de şlefuire, dar zarul a fost aruncat o dată cu prima redactare, în mod necesar spontană. Să scriu, deci. Să-mi etalez banalitatea, să umplu pagini, sfidând viclenia destinului. Sau, poate mai exact spus, indiferenţa destinului, dispus doar să mă arunce, la nesfârşit, în întâmplări banale.

 

18. 11. „…înfăţişarea politicoasă şi  năucă a unui prinţ tânăr preocupat de convenţii.” (Stendhal, „Memoriile unui turist”, vol. III). Cuvintele sunt potrivite pentru D. B. Mai puţin „prinţ”.

Deosebirile dintre textul meu şi un roman poliţist tradiţional. La mine, moare un personaj deja cunoscut şi înţeles de cititor. În celelalte, moare un necunoscut, un străin oarecare. Astfel s-ar explica de ce lectura unui roman poliţist obişnuit nu stârneşte emoţii, ci doar curiozitate rece.

În textul meu moare cel mai agreabil dintre personaje. Probabil, deja simpatizat de cititor. Acest eveniment produce probabil un frison, să zicem. În fond, cine doreşte poate să citească direct sfârşitul şi apoi să reia cartea. Aş putea să pun scena crimei la început, în chip de prolog. Asta ar linişti pe toată lumea.

Doctoratul – progrese.

Romanul, la pagina 194. Este într-adevăr de neînţeles cum de nu reuşesc să stau mai multă vreme pe scaun, în faţa maşinii de scris.

Irinel mi-a trimis cinci casete cu muzică de Mozart. Divin de frumoasă.

Sentimentul că trăiesc ceva vertiginos, o avalanşă de neoprit.

 

21. 11. Cred că de data aceasta chiar s-a încheiat episodul D. Mă voi strădui să nu mai înceapă vreo nouă secvenţă. Nu mă simt în stare să plătesc cu viaţa.

D. B., suferind de snobism ca de o astmă şi având, drept urmare, crize de sufocare.

Probabil că ar trebui să întrerup relaţiile cu oamenii mie nefavorabili.

Romanul la pagina 201. Un autor serios nu şi-ar permite să noteze asemenea constatări meschine. El ar scrie numai niscaiva consideraţii sublime despre artă.

 

22. 11. O afirmaţie gravă. Se pare că ultima mea resursă este renunţarea la viaţa sexuală. Asta ar fi o experienţă dificilă. Dacă nici aşa nu reuşesc să îndeplinesc ce am de gând, înseamnă că se poate vorbi despre o încheiere a conturilor, restul existenţei mele fiind ceva inerţial şi nesemnificativ. Da, se pare că aşa voi face. O asemenea decizie ar fi probabil singura consecventă, în situaţia mea. Dacă voi reuşi, nu Mozart mi se va mai potrivi, ci Beethoven, fiindcă voi avea nevoie de eroism, spre a parcurge deşertul singurătăţii. (Emfatic spus, dar nu prea rău, în esenţă.)

 

# Paragraful de mai sus este ilustrativ pentru un mod riscant de-a încălca un precept îndreptăţit al lui Gracián: „Nu-ţi descoperi degetul bolnav, fiindcă toate loviturile vor cădea acolo.” Un scriitor atent la reputaţia sa nu va recunoaşte niciodată că are de gând să se dedea abstinenţei sexuale,  spre a mări numărul de pagini scrise. Ce-i drept, Hemingway face o referire la tema aceasta, dar în nişte termeni mai avantajoşi pentru el însuşi.

În general vorbind, în însemnările din caietele copiate aici există mult prea multe referiri la dificultăţi ţinând de actul „creaţiei”. Era mult mai oportun ca asemenea afirmaţii să fie economisite. Acum, la spartul târgului, când scriu aceste adnotări, aş fi putut, să machiez un pic trecutul, să elimin  nesfârşitele lamentări ale autorului neputincios.  Am avut o asemenea intenţie. Am renunţat de dragul autenticităţii, precum şi  pentru că acţiunea de fardare a propriului trecut mi s-a părut din cale afară de meschină. Asta a fost, doamnelor şi domnilor, „dragi tovarăşi şi preteni”!

În acest context, două vorbe „autocritice” şi despre o altă dominantă a jurnalului de faţă. Referirile la guturaiurile şi răcelile mele n-ar fi avut de căuta într-un text unde autorul ar trebui să practice, pe cât de abil se pricepe, retorica propriei măreţii. Dacă aş putea trăi din nou toţi anii respectivi, cu siguranţă nu m-aş mai referi la atât de desele mele îmbolnăviri. Şi în această privinţă a intervenit însă criteriul amintit mai sus. Poate că este de prost gust să-ţi aminteşti slăbiciunile fiziologice, dar mi se pare încă şi mai de prost gust să-ţi modifici, după treizeci de ani, jurnalul intim. #

 

Omul are uneori tendinţa să resimtă ura venită din partea unei femei ca pe un simulacru de iubire. O preferă, în locul indiferenţei.

Vecina mea, Sorana. P., ce chinuri, ce zbatere sterilă între laşitate şi snobism! M-ar accepta, fiindcă „fac literatură”, „sunt cineva”, dar nu îi prea place felul meu neconvenţional de a fi. Tot un nessuno i-ar fi mai pe plac. Într-un război psihologic, n-aş avea nici-o şansă împotriva ei.

23. 11. 4,5 puncte din 10 posibile. Nu joc prea rău, dar am probleme cu psihicul. Poate  sentimentul sâcâitor că am probleme nerezolvate mă împiedică să joc mai bine.

Ce este mult pentru unul este nimic pentru altul.

Oboseala poate lua forme neaşteptate, foarte ascunse şi greu de depistat ca atare. De pildă, neputinţa mea de a sta multă vreme pe scaun. La prima vedere, ea pare un fel de impotenţă spirituală, ceva foarte special. În realitate, pare a fi doar o manifestare a oboselii. Să-mi facă oare atât de rău efortul fizic? Ar trebui să întreb un medic.

Mult nu mai am şi voi intra în faza unde nu mai contează decât propria supravieţuire. Atunci va fi sfârşitul.

Iubirea între doi oameni bolnavi trebuie să fie ceva de spaimă.

Fii iertător, dacă nu vrei să mori în singurătate.

Publicistica te ajută să trăieşti, literatura îţi înlocuieşte trăirea.

 

27. 11. Ieri şi azi am stat în pat, cuprins de un guturai fulminant. Ca şi în alte asemenea ocazii, văd lucrurile foarte clar. Azi mi s-a părut că tot de am realizat până acum a fost în absenţa unor mari eforturi. Am scris din inspiraţie, din talent chiar (în sensul că deţin un anumit simţ al limbii scrise) şi din lăcomie de bani. Niciodată nu am depus, propriu-zis, eforturi.

Am vorbit la telefon cu D. Am discutat ca doi bătrâni, vechi cunoştinţe, aflaţi dincolo de orice tentaţii ale trupului.

Tatăl meu zicea că eu sunt „brânză bună în burduf de câine”. Aş traduce asta prin imposibilitatea de a pune în evidenţă, prin eforturi, darurile naturale.

 

28. 11. A treia zi de stat în pat.

Poate că nu sunt făcut pentru o viaţă ordonată. Doar astfel s-ar explica faptul că mă simt şi gândesc atât de bine atunci când improvizez.

Boala mi-a trecut, sper. Mâine mă duc la redacţie.

Să mă ţin de şah şi de literatură. Să abandonez ideea de a face parte dintr-un cuplu reuşit.

D. zice că eu sunt un om de nimic. Se va vedea. Am început rău, recunosc. Nimeni nu mă împiedică însă să închei bine.

29. 11. Boala mea a trecut. De multă vreme n-am mai avut nişte zile atât de reuşite. D. B., trimisă parcă de o forţă ocultă, a venit în vizită şi s-a arătat înclinată spre lucruri constructive (fără ironie). Aproape că mi-a apărut ca un alt om. Totuşi, ceva o roade în permanenţă.

Repet, poate că o viaţă dezordonată, atât de savuroasă, ar fi mai potrivită felului meu intim de a fi.

Într-adevăr, D. B. este o muiere, una mujer, precum ea însăşi spune. Întrebarea este cât de toxică este ea pentru mine.

„Flirtul masturbator”, practicat de unele femei. Expresie foarte reuşită, citită într-o carte amuzantă: „Amantul legitim”.

Titlul de recenzie: „Suflete anesteziate”.

De marea umilinţă sunt în stare doar cei foarte orgolioşi. Un om-câine nu poate fi umilit, fiindcă nu este sensibil la aşa ceva.

3. 12. O idee de roman poliţist, spusă de L. C. Un pacient al unui psihiatru se mărturiseşte şi apoi începe să fie obsedat de ideea că intimităţile sale vor fi făcute publice, prin introducerea lor într-un tratat de specialitate. El se decide să-l suprime pe medic şi să distrugă (ascundă) toate însemnările legate de cazul său.

Adaug. Să fie şi alte cazuri similare. Detectivul să deducă cine a fost făptaşul. Eventual, după stilul crimei şi antecedente. Să se însceneze un fel de psihodramă? Să fie ceva gen „Columbo”?

S-ar putea să intru într-o perioadă de viaţă deosebit de interesantă, obţinută prin aruncarea întregului lest de deprinderi potrivnice literaturii. În aceasta privinţă, se pare că destinul decide pentru mine.

 

4. 12. Puţini mari şahişti s-au născut în zodia Racului.

Eu am aflat multe despre natura umană, dar nu am aplicat încă o regulă de aur. Să nu mergi  împotriva tendinţelor tale naturale.

Se pare că nu sunt făcut pentru şah şi nici pentru altă activitate presupunând efort prelungit. Eu aş fi bun pentru literatură… Un om rezonabil ar renunţa la activităţile neconforme cu înzestrările sale native. Există însă puternica tentaţie de a demonstra că nu există performanţe  imposibile.

Iată un plan. Să nu mai dau telefon vreunei femei (cu excepţia mamei mele) pe parcursul anului 1983. Astfel se vor rezolva toate restanţele mele. Este desigur vorba despre telefoane „amoroase”.

Întâlnire cu vărul Dan, un bărbat arătos. El se apropie de vârsta când, într-un fel sau altul, omul trebuie să înceapă a se spiritualiza.

Romanul la pagina 211. Este scris destul de neglijent. Asta fiindcă eu mă ocup de tot felul de acţiuni păguboase, în loc să mă ţin serios de literatură.

5. 12. Parcă fără voia mea, supratema romanului este „lumea ca teatru”. Am îndoieli cu privire la editarea acestei cărţi.

Ideea cu aruncarea lestului emoţional este bună. Să vedem însă cât de practicabilă e.

Scriind proză, constat că foarte bine îmi ies speculaţile pe teme de psihologie şi morală, precum şi scenele comice. Mai bag de seamă că Marin Preda m-a influenţat destul de mult. Nu trebuie să mă jenez de asta, fiindcă este realmente un autor mare.

Întâlnire finală cu So. P. (vecina). Cred că nu este în toate minţile. Obsesiile, aprehensiunile, prezumţiile suflă cumplit în conştiinţa ei, precum vânturile într-un deşert lipsit de viaţă. Eu nu-mi mai pot permite luxul de a cultiva persoane extrem de incomode pentru mine.

Rezervele de milă ale omului sunt tot mai mici pe măsura înaintării în vârstă. De aici nuanţa de duritate din relaţile între adulţi. Mila, duioşia, tandreţea sunt legate de copilărie şi de tinereţe, dar şi de senectute. (Există însă şi cruzimea juvenilă.) Şi fair play – ul pare a fi legat tot de prima parte a vieţii. De menţionat şi faptul că mulţi consideră că a înşela un bătrân este ceva legitim.

O banalitate, acum. Dacă mă înfrâng pe mine însumi, înfrâng lumea.

8. 12. Pe măsură ce timpul trece, adaptabilitatea omului scade. Altă banalitate.

Îmi este foarte dor de D. Rezist pe poziţie.

Dacă mă uit la scriitorii români de azi, observ că mediocritatea nu este, practic, ceva rău, potrivnic succesului. Rea este doar inconsecvenţa. Prin consecvenţă, până şi cei mai lipsiţi de calităţi ajung la o oarecare notorietate.

Ieri, telefon de la So. P. Când devin convenţional, se calmează, devine rezonabilă. Femeile pot fi inteligente, desigur, dar vocaţia lor este păstrarea tradiţiei, chiar şi atunci când practică feminismul sau fronda.

Trece anul, trece viaţa.

Se pare că nu toţi oamenii sunt apţi pentru munca intelectuală. Pe unii, această muncă îi istoveşte grozav, îi dărâmă. Respectivii pică în acest domeniu dintr-o funestă eroare. Este posibil ca printre ei să mă număr şi eu.

 

11. 12. Am fost din nou bolnav, zilele acestea. La fel ca pe vremuri, când ieşeam dintr-o răceală, pentru a intra în alta.

Mi-e dor de D. Cu umilinţă, mă gândesc la ea. Aş fi în stare să-i cad în genunchi, implorând-o să nu mă lase singur. Nu fac nimic în acest gen. Timpul se lăţeşte între noi. Voi muri sau voi supravieţui, fără ea.

Povestea unui om intrat într-o activitate oarecare din ambiţie, dorind să atingă anumite scopuri sociale. Într-o zi, respectivul se trezeşte că a devenit robul mijloacelor sale de parvenire, şi-a uitat scopurile iniţiale, a îmbătrânit. Umilit şi poate întrucâtva fericit, el continuă să lucreze ceea ce nu-i place. Bătrân, gândindu-se la trecut, nu mai reuşeşte să-şi aducă aminte când s-a petrecut comutaea, când a renunţat la planurile sale mari. Nu reuşeşte să-şi amintească decât de perioada când a început, în mod miraculos, să-şi iubească munca.

O formă de nefericire ar fi viaţa ciclică, unde episoadele se repetă la nesfârşit, până la moartea respectivului. Vieţile fericiţilor ar fi evolutive, pornite de la ceva spre altceva.

Frecventarea literaturii poate fi periculoasă. Ea poate contamina de nefericire.

Nonliteraţii visează rigoarea şi splendoarea literaturii, literaţii visează informul imprevizibil al vieţii.

Gândindu-mă la D., intuiesc ce ar putea fi iubirea. Apariţa unei dorinţe de a muri de mâna cuiva anume, o abandonare, o încetare, în fond, a instinctului de conservare. Curios şi tragic lucru, iubirile au mai totdeauna o desfăşurare în contratimp.

13. 12. O piesă de teatru într-un act. Un cuplu de oameni banali, angrenaţi în lupta pentru comoditate şi chiar lux merg într-o excursie pe munte. Este ceva întâmplător, ei nu practică de obicei acest fel de turism. Ajung la un refugiu (cabană mică). Cabanierul şi nevasta lui, oameni simpli. Peste noapte cade foarte multă zăpadă, în ciuda anotimpului. Cei doi rămân blocaţi. N-au echipament potrivit pentru a pleca. Li se termină ţigările. Cabanierul îşi aduce aminte că un turist i-a lăsat în păstrare un rucsac. Caută acolo ţigări, dar dă peste un casetofon şi multe casete. Cei doi se bucură, vor asculta muzică. Dar, dezamăgire, nu este decât muzică simfonică, de Mozart. La început sunt agasaţi, dar apoi descoperă că acea muzică are o armonie divină. Ascultă casetă după casetă şi se simt tot mai prinşi. Şi bătrânilor le place. Fac cu toţii comentarii naive. Între cei doi soţi intervine un „moment al adevărului”. Ei încep să aibă dubii în legătură cu forma lor de viaţă. În final apare un grup de excursionişti. Este şi stăpânul rucsacului. Acesta nu se supără. Cei doi nu devin melomani, dar sunt modificaţi. De fapt, ei au revelaţia poeziei. Nu prea este dramatic.

În mod curios, luni de dimineaţă mica mea criză de disperare încetează. Înseamnă că nu sunt original şi pic, matematic, pe locul comun numit „duminica celibatarului”.

16. 12. Cu o întârziere de două decenii, am început să citesc „Muntele vrăjit” de Thomas Mann. Învăţ de la acest autor să nu mă grăbesc, atunci când scriu proză, să las liber frâul asociaţiilor, să spun „tot”. Modul tihnit de a scrie este opus celui frenetic, jurnalistic.

Am mai remarcat la acest autor cât de puţină atenţie acordă tehnicii. Sau este doar efectul traducerii? Raţionamentul pare a fi următorul. Din moment ce cititorul oricum trebuie să se plaseze într-o convenţie, atunci de ce să mai încercăm, prin trucuri narative, să-l facem să uite  aceasta?

Retragerea lui D. (de data aceasta se pare că este ceva definitiv) are o anumită legătură cu aparentul meu succes social. Ea ar fi preferat să fiu o epavă, un înfrânt. Nu-i port pică pentru asta. Totuşi, este clar că o enervează modul meu ascetic de a trăi. A enervat-o, poate fără să-şi dea seama, chiar fidelitatea mea, faptul că nu m-am livrat amorurilor multiple, concomitente, specialitarea bucureştenilor. Supărător este că eu încă o iubesc şi că niciodată nu voi avea psihologia unui om de succes, indiferent de ce se va întâmpla. De altfel, nici nu se poate vorbi despre suces, la mine. D. crede că sunt vanitos, că „succesul” m-a făcut rău etc. Uitând că eu sunt un modest, un lamentabil modest…

În ceea ce o priveşte pe D. B., pot repeta că ea judecă şi trăieşte într-un snobism cumplit. Oricât ar părea de incredibil, ea nu are o privire personală asupra lumii şi asupra oamenilor. Mie îmi aplică tot felul de şabloane şi astfel nu poate să mă estimeze corect. O compătimesc, dar n-am ce face pentru ea.

18. 12. Ce înseamnă veleitar? După dicţionarul Robert: „Cine nu are decât intenţii slabe, nu se decide să acţioneze.” „Veleitatea”: „Dorinţă slabă (putând să ducă la un act).” „Act de voinţă slab, pasager, intenţie care nu duce la o decizie. Tendinţă rău afirmată, tentativă ezitantă.” „Schiţă slabă.” „Une velléité de sourire.” (Sainte-Beuve)

Până acum credeam că „veleitar literar” înseamnă om fără talent pentru literatură. Se pare că este vorba doar de tenacitatea de a duce la capăt nişte proiecte literare.

Nu prea îmi place „Muntele vrăjit”. Are lungimi nemaipomenite. Poate că tocmai în ele se află savoarea? Poate că cititorul se obişnuieşte cu plictiseala şi începe să-i placă.

 

20. 12. Mann mă face să-mi schimb primele impresii. Cartea lui este frumoasă. O savurez şi în acelaşi timp învăţ lecţia înfrângerii de sine prin actul de a scrie lung, minuţios.

De mai multă vreme am observat că mâinile femeilor măritate se deosebesc, prin expresia lor globală, de cele ale femeilor nemăritate. Două elemente ar explica diferenţa. Mai întâi, mâinile din prima categorie ar exprima un calm specific. Apoi, prezenţa verighetei aduce un sentiment narcisiac de linişte, de calm. Verigheta este un element estetic, dar mai ales o emblemă de realizare socială, aducătoare de linişte şi de seninătate.

Speculaţiile de mai sus se potrivesc în special femeilor tinere, neatinse încă de uzura tot mai accentuată după 30 de ani.

S-a spus adesea că orice bărbat îşi doreşte o curvă. De ce? Fiindcă aceasta ştie cum să-i ia pe bărbaţi, în toate sensurile. Ea nu le dă doar senzaţii – cum pare la prima vedere -, ci şi sentimente (de pildă, îi determină şi să se simtă „mari”).

Thomas Mann scrie la modul nesfârşit. Capitolele lui sunt interminabile, cartea însăşi este un obiect aparent fără sfârşit. În materie de a scrie lung, acest autor este inegalabil.

26. 12. Întâmplări încâlcite. Cu cât ai relaţii cu mai mulţi oameni, cu atât mai greu îţi este să estimezi logica acestor relaţii. Singurătatea este cel mai uşor de raţionalizat.

Am încheiat „Muntele vrăjit”, operă artizanală de prim ordin. O voi reciti, fiindcă este o prelegere perfect de bine condusă. Mann reuşeşte în mod ideal tocmai ceea ce nu-mi iese mie: să scrie lung, să spună totul despre tot.

 

1983

 

6. 1. Nimic altceva decât neputinţă. Romanul meu, la pagina 253.

Spre deosebire de un peşte nobil (acesta rămâne nemişcat de îndată ce a fost prins în cârligul pescarului, se decide să moară demn), eu, gregar, mă zvârcolesc, încerc imposibilul. Pe de altă parte, mă felicit pentru că nu am sentimentul  de „partidă încheiată”. Practicarea şahului contribuie la această atitudine interioară.

„Blazarea este a renunţa la ceea ce ai fost.” Aforism de L. C.

 

8. 1. La noi, greşeala capitală este să publici cărţi subţiri.

Sunt la pagina 257.

Cum văd eu felul de a scrie al autorilor de succes. Aici mă repet, dar nu strică. Ei scriu ceea ce le trece prin minte, cu spontaneitate. Apoi mai refac, eventual. Publicul se obişnuieşte cu textele respective, chiar dacă acestea sunt mediocre. Unul preocupat de texte elaborate riscă să nu rămână multă vreme la un nivel înalt, din pricina oboselii, a vârstei etc. El va publica texte tot mai proaste. Spontanul are şanse mai mari de a rămâne egal cu sine însuşi multă vreme, chiar toată viaţa sa activă.

D. mi-a spus în fine ce-i displace la mine. Faptul că nu câştig destul de mulţi bani. Ei da, aşa mai vine de-acasă! Cu regret, constat că a căpătat un comportament de profesionistă. Pentru ea, poate că nu este ceva rău, dimpotrivă.

13. 1. So. P., vecina, recidivează. În vocea ei de la telefon, o bunăvoinţă nouă faţă de mine. Ea ilustrează un topos binecunoscut. O fată are un iubit; ei trebuie să se căsătorească; o defecţiune se produce şi o relaţie aparent stabilă se pulverizează; este ales un altul, iniţial lipsit de orice interes. Aici lucrează, cred eu, impulsul ascuns al oamenilor de a nu se căsători din dragoste. Mai departe. Lucrurile nu sunt atât de simple. Noul ales are şi el socotelile lui etc.

Unde este viaţa dedicată şahului, planificată pentru 1983? Unde este refuzul publicisticii? Luna ianuarie se prăbuşeşte în trecut, iar lucrurile sunt ca şi anul trecut. Tristeţe. Oricum ar fi, nu mă las.

14. 1. Spuneam cândva despre mine că îmi îndeplinesc proiectele în proporţie de 75%. Iată că romanul polişist ajunge la pagina 270, ceea ce înseamnă 90%. Pot fi mulţumit. Am tors un nou fir din caierul neputinţei mele. Ha, ha! Ce mai exprimare!

Am citit o carte de critică sociologică. Este vorba despre snobii din literatura Hortensiei Papadat-Bengescu. Câteva observaţii sunt profunde. Snobul suferă de un fel de boală; el nu vrea ceva concret, neapărat (atunci ar fi arivist), ci doreşte să fie admis în cercurile unor persoane lipsite de interes pentru persoana lui. Toate disociaţiile se potrivesc perfect de bine în ceea ce o priveşte pe D. B. În sufletul snobului este un iad.

D., îndulcită de evoluţia lucrurilor. Ar fi dispusă să-mi acorde statutul de „manta de vreme rea”, uneori mai bună decât haina de gală.

Ideea unei cărţi („Estetica SF-ului”), eşuată într-un articol pentru revista „Ateneu”. Este o estetică derivată din cea a literaturii şi artei plastice manieriste. Va veni o vreme când voi scrie o asemenea carte? Greu de presupus.

 

# Vremea respectivă avea totuşi să vină, în 2007, când am publicat, în 30 de exemplare, în regie proprie, volumul „Literaţi şi sefişti, O confruntare de mentalităţi”… #

 

Ideea unei „retranşări” în literatura SF. Formulă de supravieţuire prin scris.

 

15. 1. So. P., vecina, atinsă de o bizară bunăvoinţă, gata la orice concesie. Poate că este gravidă şi caută un tată. Chiar şi aşa,  laşitatea şi prudenţa tot o mai apasă. De altfel, a reintrat în nota ei obişnuită, de scrânteală.

Într-un film SF, lucruri atroce, dar cu totul incapabile să stârnească emoţie. Tot omul este în stare să producă emoţii.

17. 1. Probabil că îmi stă la îndemână o practică spirituală promiţătoare. Anume contracararea impulsivităţii mele naturale. Ceva atrăgător.

O secvenţă. So. P., vecina, îmi povesteşte despre osul de peşte din gâtul ei, neliniştindu-mă, inculcându-mi neliniştea specială resimţită în preajma nebunilor. De ce nu mergi la doctor? Nu merg. De ce? Nici un răspuns. După o vreme, spune. Uneori îl văd. Este alb. Dar ce ai de gând cu el? Aştept să se coacă. Să-l dea organismul afară!

Nu mai vreau s-o văd pe această nebună. Menţionez totuşi că povestea cu osul de peşte poate fi şi o bătaie de joc mai specială.

Ar trebui să mă mut într-o locuinţă mai spaţioasă şi cu această ocazie să renunţ la o serie de relaţii păguboase.

Ce fac eu în mod impulsiv?

– vorbesc literatură (L. C. s-a apucat să-mi noteze istorisirile);

– nu stau la masa de lucru;

– dau telefoane la femei;

– vorbesc în timpul partidelor amicale de şah.

Toate acestea ar putea fi reduse.

După răceala de la sfârşitul lui noiembrie, n-am mai alergat şi nici n-am mai făcut gimnastică. De abia de patru zile le-am reluat pe amândouă. Starea de spirit mi se ameliorează în mod sensibil.

Buna cenestezie a tinereţii vine din sentimentul deplinelor posibilităţi (teoretice). Pe măsura trecerii timpului, posibilităţile se îngustează. Ideea că poţi face orice ar fi romantică. În schimb, limitarea prozaică adusă de maturitate ar fi clasică.

Când nu este iubire, se negociază.

Pentru Balzac, o sută sau două sute de pagini nu însemnau nimic. Iar eu am scris, în aproape şase luni de zile, mai puţin de 300…

 

21. 1. Am scris un roman, oricum. Mi-am înfrânt slăbiciunea, cumva. Am depăşit lipsa de rutină, „sindromul hipoanabolic”, singurătatea, sărăcia. Am trecut peste toate acestea.

N-am ştiut nimic despre felul cum se scrie un roman (cele poliţiste au fost nişte glume), am învăţat din mers. Manuscrisul dovedeşte că sunt un profesionist şi nu un amator.

Ascultând Chopin, mi-am amintit de un coleg de facultate. În casa lui am auzit pentru prima dată acest concert, nr. 1. Apoi mi-am adus aminte de Gabi Z. Eram îndrăgostit de această fată, iar ea mă dispreţuia, întrucât era lesbiană. Pe atunci nu ştiam că această perversiune este posibilă. După puţini ani de la terminarea facultăţii, ea s-a sinucis. S-a bănuit că a fost ucisă de o iubită a ei. Este înmormântată la Iaşi.

 

# Relaţia cu acest coleg avea să aibă un epilog jalnic. Prin 1991, când lucram pentru Deutsche Welle şi, după ani de secetă financiară, eram plătit aproape decent, s-a ivit acest fost coleg, Mihai A. El mai făcuse o facultate, se specializase în engleză şi devenise, după cum spunea, cadru universitar la Iaşi. Avea dinţii într-un hal fără de hal, foarte stricaţi. Chestia aceasta ar fi trebuit să mă pună în gardă. Se spune că oamenii cu asemenea dinţi   cultivă vicii ordinare. El mi-a povestit, victorios, că se iubeşte cu o studentă de-a lui, merg periodic la hotel. Apoi mi-a cerut bani împrumut, o sumă destul de mare, pentru standardul meu de viaţă. I-am dat fără să ezit. A plecat şi dus a fost. Banii nu i-am mai văzut niciodată. Am dat telefon la Iaşi şi am vorbit cu soţia sa, onorabila încornorată.  Cu ostilitate, mi-a spus că nu au bani.

Ce caută un asemenea episod în nişte memorii de literat? Există o justificare. În anii următori, m-am tot gândit la un articol-eseu, intitulat „Conceptul de jigodie”. La D. W. n-am putut să trimit un asemenea text (ar fi fost prea de tot!). În schimb,  prin 2005, am reuşit să public aşa ceva în ziarul din Braşov, unde aveam o rubrică. Am conchis acolo, dacă bine îmi amintesc, că un ins cu o bună cultură umanistă poate fi lichea fără nici un fel de probleme, ba poate chiar este împins la aşa ceva, din superbie. #

 

Mâine ar urma să fiu vizitat de D. B. Periodic, această fată îşi aduce aminte de mine şi îşi înfrânge, pentru un timp scurt, atrocele ei snobism.

Marele atu al persoanelor fără sentimente persistente. D. reprezintă în mod strălucit această categorie. În câmpul social, aceşti oameni sunt imbatabili şi infailibili. În schimb, fiindcă totul are o compensaţie în această lume, ei stau rău cu viaţa intimă, unde sentimentele sunt indispensabile. Cum îşi suplineşte D. lipsa de sentimente? În primul rând, prin izbucniri capricioase şi exagerate, teatrale. Aceste manifestări au ca punct de plecare decizia de a ilustra un sentiment. Nu este vorba despre trăire, ci despre o sinteză operată mental. Astfel se explică modul ei constant exagerat de  se manifesta. Prietenia, devotamentul, dar şi demnitatea, corectitudinea sunt teatralizate şi duse dincolo de limitele uzualului şi ale autenticului. Devotamentul devine sugrumare al celui ajutat, corectitudinea se transformă în manie periculoasă etc.

 

27. 1. Am predat romanul.

D. propune un regim de duritate. Poate este mai bine aşa. Dragostea îl moleşeşte pe om. Pe de altă parte, ea este singurul lucru cu adevărat important. Pe lângă ea, moartea este un moft.

 

8. 2. Am jucat şah, între timp. Am 4,5 puncte din 5 partide.

Romanul place la editură. Sper că va apărea.

D. îmi dă telefoane, pentru a mă ţine cât de cât în contact.

 

15. 2. D., total umanizată, îmi dă mâncare la pachet.

Ideea unei poezii. Făcându-mi un ceai de urzică moartă, am revăzut miracolul învierii frunzelor şi florilor. Pentru câteva clipe, ele au arătat ca şi cum ar fi vii. De câte ori văd acest fenomen, sunt impresionat. Este o posibilă metaforă a reînvierii trecutului, prin retrăirea unor amintiri.

 

17. 2. 9 puncte din 11 partide, fără înfrângere. Asta a fost a doua normă pentru „rangul”  candidat de maestru.

Chemat, fără întrerupere, să fac mai mult decât sunt în stare.

Zâmbetul special, cu efect dezarmant, al celor cu o conformaţie specială a dinţilor din faţă. Este efectul iepure (sau iepuresc, ceva în acest gen). Trebuie ca incisivii din miloc să fie ceva mai lungi decât vecinii lor.

Susţinerea tezei mele de doctorat va fi în 7 aprilie. Nu sunt emoţionat. Scena aceasta ar fi trebuit să se petreacă în urmă cu 8 sau 9 ani. Atunci ar fi avut haz.

Vicioşii ar fi nişte oameni cu vocaţie religioasă.

A întârzia în preajma nefericiţilor este un lux costisitor, ameninţând să devină ucigător.

9. 4. Unii îşi fac din simulare un mod de a trăi. Anumite acte sociale şi intime sunt îndeplinite formal. Câteva exemple. Felul unora  de a simula plăcerea, în pat. Bucuria tearală a unora atunci când întâlnesc întâmplător o cunoştinţă. Diverse forme de demagogie.

Se pare că, pe termen lung, simularea face rău la psihic.

Am susţinut teza de doctorat, cu unele mici dificultăţi. În viaţa mea, totul se petrece cu o enormă întârziere, de parcă ar urma să trăiesc o sută de ani.

Apariţia cărţii mele despre Mrin Preda a devenit incertă. Critica este nerentabilă, zic editorii.

 

13. 4. Întâlnire relativ dezamăgitoare cu un fost coleg de facultate. Cândva, el promitea mult. Bine zice filozoful: „Nu te situa printre marile promisiuni!” Mai bine să nu promiţi nimic şi să faci ceva.

Este greu de înţeles cât de mult mă perturbă recenziile scrise de mine o dată la două săptămâni.

Ar trebui să nu mai deschid televizorul până nu obţin titlul de CM.

 

17. 4. Dacă Mozart îşi permite să se autopastişeze, atunci şi eu pot s-o fac, fără mustrări de conştiinţă.

Programul meu de pregătire fizică este în întregime refăcut. Mă simt bine.

N-ar trebui să mă „consum”, în legătură cu inferioritatea unora dintre cunoscuţii mei (sau a unor cunoscute). De la fiecare să ceri doar ce este în stare să-ţi dea. Iată regula urmată de necăjiţii, obosiţii, nevrozaţii locuitori ai marilor oraşe.

Un comentator de muzică, Iosif Sava, vorbeşte foarte afectat. Mai întâi, rosteşte repede, „dintr-un suflet”, o serie de cuvinte. Apoi ezită, tace, spune câteva vorbe cu mari pauze între ele. De fapt, el citeşte, nici vorbă de improvizaţie. Cineva poate însă să creadă că este vorba despre fluxul inedit, spontan, inspirat, al gândirii. Din când în când, el scoate un „mmmmm”, ca şi cum ar aprecia onomatopeic o mâncare bună. Modul acesta repezit îl practică şi alţi vorbitori de azi. Este un fel aproape deznădăjduit de a încerca să pari interesant.

Dacă ai tenacitate să pari, vei sfârşi prin a fi, iată morala respectivei atitudini.

Ideea simplă că, la mine, şahul este o formă de  autodamnare.

Delirul jurnalistic trezit de fotbal în oameni. În această împrejurare, mecanismul trăirii prin alţii apare în cea mai simplă formă cu putinţă.

21. 4. O scenă de roman. Un soţ îi reproşează unui prieten, „cu amărăciune”, că îi face curte soţiei sale, că este un trădător. Prietenul, un celibatar cu iluziile pierdute, răspunde, cu un dispreţ abia ascuns, că este doar o formă de a-i face plăcere bietei femei. Tu o neglijezi, o consideri o mobilă mişcătoare din casa ta. Eu o emoţionez, îi aduc aminte de lucruri plăcute. Soţul cugetă şi apoi spune, că acesta nu este decât un sofism. Celălalt încearcă să-i explice că totul nu este decât un joc, fără consecinţe practice. Nici măcar nu i-am atins mâna, soţiei tale, spune el. Soţul îl dă afară din casă şi-i spune să nu mai pună piciorul acolo. Celălalt pleacă, dar mai întâi îi spune că un bărbat tare nu îi înlătură, fizic, pe potenţialii rivali din preajma soţiei sale. El încearcă s-o recucerească pe soţia sa, în permamenţă.

5. 5. O existenţă vertiginoasă mă împiedică să scriu.

Iubirea ca admitere a entropiei, adică a morţii. Demersul raţional – negare a entropiei.

De mâine, un concurs de şah.

Crosuri, gimnastică, nevroză rebelă. Nu renunţ. Probabil voi cădea dintr-o dată. În mod sigur, nu voi decădea.

 

16. 5. Stăpânit de o degradantă disperare, joc şah (pripit şi slab) şi zugrăvesc (prost). Am un moment când s-ar zice că nu mai sunt în stare să-mi ţin în frâu viaţa.

Între felul de a mânca al omului şi comportamentul lui sexual ar exista o corespondenţă. Semnificativ este şi felul de ingera lichide. Bei cafeaua repede? Ai ejaculare precoce!

24. 5. Eşec la şah.

Un mecanism al ratării. Atunci când este pe punctul de a duce la bun sfârşit o acţiune, individul constată că interesul lui autentic îl îndeamnă spre o cu totul altă îndeletnicire. Drept urmare, el se aruncă în noua direcţie, cu mult elan. După un timp, o nouă manevră de acest tip se impune ca absolut necesară. Şi astfel trece viaţa. Eu duc o luptă surdă împotriva acestei tendinţe, cu succese destul de mici. L. C. şi D. B., bietele de ele, ilustrează destul de sugestiv respectivul mecanism.

La mine, şahul, pentru a nu face literatură. Al trebui să-l iau mai în uşor, dar nu reuşesc.

Astăzi, D., 32 de ani. De necrezut.

Reconfortanta lectură a unor cărţi de ficţiune unde nu apare nici-un personaj intelectual.

Prostituată – artă. Soţie – viaţă. Cu toate dezvoltările posibile.

 

4. 6. Enumăr activităţile inferioare din viaţa mea:

– privitul la televizor;

– mâncatul între mese (cu o bestială poftă senilă);

– actele sexuale fără iubire;

– vorbăria;

– cabotinajul;

– dormitul îndelungat (poate că o slăbiciune hepatică îl cere);

– telefoanele inutile;

– studiul anarhic, fără sistem.

19. 6. Ia să mai scriu câte ceva.

Am studiat mult şah, în ultima vreme. De vreo săptămână sunt bolnav. Cu toate acestea, joc într-un concurs şi am câştigat primele două partide. Ca şi altădată, boala îmi măreşte bunul simţ.

Am citit o carte minunată. Adina Kenereş, „Îngereasa cu pălărie verde”. Îmi va fi greu s-o recenzez. Autoarea dă semne de geniu.

Mi-a venit corectura la romanul pseudopoliţist. Este un text onorabil, în modestia lui. Are şi mici sclipiri.

Ştiri despre monografia Marin Preda. Ar urma să apară şi ea, la toamnă.

21. 6. Un personaj regretă neputinţa lui de-a deveni un profesionst. El să aibă sentimentul că în nici-un domeniu nu reuşeşte să atingă acest stadiu. Respectivul devine astfel un nefericit. Încercările lui, chiar nereuşite, i-au stricat şi veselia de diletant, avută cândva.

Practic, romanul meu nu este decât o nouă amânare. Dacă aş fi lucrat pe text, aş fi putut să scot vreo sută de pagini excelente. Aşa însă acea sută de pagini se află dizolvată în cele trei sute mediocre, pretenţioase pe alocuri.

25. 6. 4,5 puncte din 8 partide. Am dat din nou greş. Voi continua să joc şah, aşa cum m-am angajat faţă de mine însumi, întreg anul 1983. În concediu, voi studia şi mă voi pregăti fizic. Îmi este greu să recunosc că sunt plafonat. Trebuie să găsesc soluţii acolo unde greşesc cel mai mult, anume în faza de trecere a partidei spre final.

26. 6. Să distilezi putere din neputinţă. Ceva asemănător cu obţinerea alcoolului din căcat. Greu lucru!

4,5 puncte din 9 partide. Ieri am pierdut la un jucător modest. Spre sfârşitul jocului de mijloc îmi pierd obiectivitatea într-un mod ridicol, chiar patologic.

 

28. 6. Azi, gândindu-mă cum să comentez o carte de proză, am recitit fragmente din „6 maladii ale spiritului contemporan” de C. Noica. O carte splendidă, de o minunată claritate. Merită recitită în fiecare an. Sunt contemporan cu Noica şi n-am făcut nici-o încercare de a-l cunoaşte personal. Lupta cu mine însumi mă absoarbe într-un asemenea hal!

2. 7. Azi de dimineaţă m-am trezit cu o destul de accentuată durere de cap. Am ieşit la cros. Apoi mi-am făcut un ceai tare. Mi-a trecut. Acum, ascultând „Divertimento în re major” (K 136), mă gândesc că romanul pare a fi un  gen prin excelenţă plebeu. Eseul ar fi nobil, iar poezia, divină.

În ultimele zile am scris câteva articole, dovedindu-mi că ştiu meserie. Este singura mea realizare, după 44 de ani de viaţă: sunt un profesionist al scrisului, destul de bun.

Mâine va veni la mine D., pentru a rămâne două săptămâni. Va fi plăcut. Vom simula, cu moderaţie, tinereţea.

4. 7. Am un pix minunat, dăruit de D. Cu el voi nota partidele. Concursul  începe azi. Am în vedere:

– să nu mă ridic de la masă în timpul partidei;

– să nu evit mutările naturale;

– să risc;

– să nu doresc cu orice preţ câştigul;

– să iau totul mai în uşor (la fel cum îmi îmi iau propria viaţă);

– să nu încep calcularea unor variante lungi decât atunci când jocul de mijloc se apropie de sfârşit;

– să nu evit schimburile de piese;

– să am cele mai mari scrupule atunci când fac mutări de pion;

– să nu joc optimist decât în anumite partide, când decid de la bun început să risc;

– cu un cuvânt, să fac totul pentru ca în faza finală a partidei să fiu mai puţin obosit decât de obicei.

5. 7. Adversarul meu de ieri nu pricepea nimic din joc. Nu ştiu de ce, mă simţeam cuprins de jenă, privindu-l. Am făcut o eroare strategică. Omul ar fi putut să întoarcă partida, dar n-a văzut nimic. El simula că joacă şah!

Câtă plăcere îmi face lectura din Durrell! Parcă mă vindecă de o boală fără nume, de un sindrom bizar, necunoscut de medicină.

Snobismul practicat de D. B. are şi o provenienţă livrescă. O sursă sigură este Durrell. Pentru femeile din cărţile acestuia, actul sexual nu înseamnă prea mult. Ele sunt, în schimb, obsedate de o spiritualizare confuz înţeleasă.

Ia un mediu exotic, o „lume” inaccesibilă pentru omul de rând, foloseşte un limbaj bine înstrunat şi vei obţine un roman de succes.

În prozele mele următoare, ar fi de dorit să evit ironia făţişă şi umorul de neiniţiat. Să nu-mi fie teamă de tristeţe şi de seriozitate.

Autorul de romane poate să-şi prelucreze frazele, mântuindu-le de banalitate. În ceea ce scriu eu lipsesc mai ales metaforele cu elemente vizuale.

Pentru a scrie literatură mare, omul ar trebui să trăiască exact în sensul vocaţiei sale reale; doar astfel ar ieşi la iveală „harurile” sale. În schimb, literatura bună, spirituală, validă poate fi reuşită de cei disciplinaţi, de meseriaşii trezitului la ore fixe şi al statului la masă zilnic. Drumul spre literatura mare începe printr-un sacrificiu de sine. Ca la şah.

Romancierul să dea impresia că este un iniţiat.

Bietul Balaban, personajul meu! Bietul de mine! Când citesc Durrell, nu-mi mai vine să zic că romanul este un gen plebeu.

7. 7. Transcriu excelentul text, găsit la uşa garsonierei mele. „Nu mă mai căuta. Excursia cade. Sunt îndrăgostită. S.” Zile destule, m-am înveselit atunci când mi-am amintit de această misivă. S. este o femeie bravă! Da!

Mimetismul psihic realizat de D. duce la o feminitate exagerată, teatrală.

8. 7. Dintr-un banal reportaj televiziune: „Natura este serioasă, nu glumeşte niciodată.” Avea dreptate respectiva doamnă.

La fel cu natura, romancierul trebuie să fie serios, să nu o facă pe deşteptul, să nu se situeze deasupra personajelor şi situaţiilor din cărţile sale.

9. 7. Consumul de energie emoţională. Există şi aşa ceva.

A. D. M. deţine multe informaţii culturale, dar suferă de o tragicomică lipsă a ideilor personale. De aici i se trage, cred, mania de a monologa. Atunci când cineva îl contrazice, râde dispreţuitor sau, cel mai adesea, se ridică şi pleacă. În mod compensatoriu, pentru a-şi suplini infirmitatea în materie de speculaţii intelectuale, aminteşte de câte ori are prilejul că este cel mai bun din redacţie în materie de limbă şi cultură anglo-americană.

# Peste numai şase ani, acest om avea să dovedească geniu politic, schimbând macazul exact  la momentul oportun. #

10. 7. Câteva trucuri folosite de şahişti, pentru a-şi conserva starea de concentrare. Nu zâmbesc, îşi păstrează nişte feţe de oameni necăjiţi sau doar preocupaţi. La unul am văzut repetatele grimase ale unuia chinuit de o durere fizică acută. Atunci când se ridică de la masă sau doar se mişcă, evită mişcările bruşte. Au precauţia şi lentoarea unor convalescenţi.

11. 7. După „Justine”, trebuie să citesc (pentru o recenzie) textele stupide ale unei cărţulii; umorul lor scrâşneşte precum nisipul între măselele unui beduin.

Relaţia mea cu D. tinde să se transforme într-o pietenie durabilă şi neucigătoare.

Dacă ar citi în fiecare dimineaţă câteva pagini dintr-o carte adevărată, autorul de texte literare n-ar mai îndrăzni să scrie platitudinile sale obişnuite.

12. 7. Cu umilinţă, descoperi că toate marile subiecte au fost de multă vreme şi bine tratate.

Moartea prin îngheţ, aleasă de doi îndrăgostiţi. Ei se transformă în două statui de gheaţă. Nu îmbrăţişaţi, ci privindu-se în ochi şi ţinându-se de mâini.

16. 7. 4 puncte din 9 partide. Am făcut greşeli greu de explicat altfel decât printr-o defecţiune psihică.

Ieri am trăit o experienţă interesantă. După ce multe zile am băut numeroase ceaiuri tari, spre a-mi stimula creierul de şahist slab, am decis să sistez, dintr-o dată. Din cauza slăbiciunii, am fost nevoit să stau în pat, n-am fost în stare să merg nici la partidă. Pentru prima dată am comis o asemenea absenţă (am o înclinaţie spre corectitudine). Cred că am avut febră, pulsul îmi era foarte accelerat, asudam intens. Am stat ore în şir într-o semitrezie, cu o permanentă durere de cap. Am avut şi câteva vise. Îmi închipui prin ce suferinţe trec toxicomanii aflaţi la dezintoxicare. Azi mă simt aproape bine, o zi şi o noapte au fost de ajuns.

Iubirea unor băieţi pentru propriile lor mame ar fi un semn de hiposexualitate. Dacă este aşa, înseamnă că spre bătrâneţe bărbaţii încep să-şi iubească mai mult mamele.

Ce face unul inapt pentru idei originale? Neagă valori evidente.

2. 8. Curios lucru, în ultimul concurs am îndeplinit cea de a treia normă pentru „CM” (candidat de maestru). 8 puncte din 11 posibile. Totul a mers strună.

 

1. 9. Tocmai m-am întors de la Braşov.

A apărut romanul meu poliţist. Nu ştiu cum să-l calific. Ceva de diletant, în orice caz.

În garsoniera mea: inundaţie, murdărie, totul este stricat, picură, scârţâie. Mucegai, gândaci, urechelniţe.

D., la telefon, binevoitoare. Simte primejdia. Ce fel de primejdie?

Sper să pot merge din nou la Braşov, pentru un timp cât mai lung. Aici mă apucă angoasele.

 

9. 9. Şahul mă oboseşte. Nu mai pot să scriu nimic.

D. m-a demis. De data aceasta, pare a fi ceva definitiv.

Cartea mea despre Preda, amânată cu ani, la editură. O veste stresantă.

Timpul trece atât de repede, încât nu mai este cazul să mă neliniştesc de ceva. Bine-rău, totul trece fulgerător.

Episodul cu J. D., 45. Îmi dă telefoane, practicând o cochetărie de adolescentă versată! M-am amuzat un pic, ascultând-o.

10. 9. Un cuvânt despre vecinul meu de perete. Este un bătrân de vreo 70 de ani. Existenţa lui se bazează pe efortul de a-şi păstra o bună condiţie fizică. Nu-l cunosc personal, dar cred că ştiu cum se petrece viaţa lui. Trăieşte ultraraţional şi în fiecare dimineaţă îşi priveşte cu atenţie fecalele. Face crosuri matinale, la concurenţă cu mine. Vorbeşte tare, atunci când îi abordează pe colegii lui de generaţie. Râde, îi bate pe umăr protector. Deh! El este mai bine păstrat decât ei! A fost avocat, este încă aşa ceva, teoretic. Pe stradă, când nu se ştie privit, figura lui exprimă încrâncenarea obosită. Neştiind să renunţe la fizic nu ştie ce-i aceea seninătate. Voi încerca să stau de vorbă cu el, ca şi cum aş face un salt în timp, reuşind să discut cu mine însumi, cel de peste un sfert de veac.

14. 9. Un avantaj mai ascuns al căsătoriei: practicarea amorului conjugal îl duce pe bărbat destul de repede spre un anume dispreţ pentru actul sexual. În acest fel, el obţine o premisă de spiritualizare.

Dacă am fi cinstiţi, am recunoaşte că actele sexuale între soţi ar trebui să înceteze la câţiva ani după căsătorie, o dată cu iubirea. Nu se întâmplă însă aşa. Amorul conjugal devina astfel o lecţie de umilinţă mult repetată. Pe unii îi înseninează (îi spiritualizează), pe alţii îi face cinici, răi.

 

16. 9. Nu mai am nici o datorie la Fondul Literar! După 16 ani!

Cu cât un om este mai conformist, cu atât este mai sensibil la ofense.

Necesitatea de a deveni o marionetă a legilor ce garantează succesul. (L. C.)

19. 9. Visul meu de azi-noapte. Era vorba despre un timp (durată) capricios. Se scurgea neuniform, făcea salturi şi turbioane, ca un ceas dintr-o dată dereglat. Echivalenţe subiective. Pentru nefericit, timpul trece altfel pentru fericit etc. Progeria.

 

22. 9. Curajul de a rata în mod curajos, pe faţă. Iată calitatea lui L. Fulga. Prin romanul lui mă uit acum. Este un caz special de inversiune literară, dacă admitem că poate exista aşa ceva. Autorul are forţă, dar nu artistică şi nici retorică. Forţa lui nu se poate exprima prin cuvânt.

De regulă, doar autorii de mâna a doua fac mare caz de „creaţie”, „masa de lucru”, „laborator de creaţie”, „manuscrisele mele” etc. Cei buni fac caz de idei.

Ce fel de suferinţă este  de preferat? Cea fizică sau cea psihică? Într-o închisoare nu ai, practic, suferinţe fizice. Nuanţele politice ale acestei disociaţii de idei. Ipocrizia de-a avea grijă  ca omul să nu moară, în timp ce-l înjoseşti fără milă.

24. 9. Am 5 puncte din 6 posibile! Sunt însă foarte gripat. Boala îmi aduce un plus de bun simţ, cu condiţia să nu fie prea gravă.

Aversarul de azi mi-a fost aproape prieten, în urmă cu câţiva ani. Mă legasem de el întrucâtva (genul de ataşament al celibatarului pentru familist, înduioşător). Apoi, fără să-mi dau seama, se pare că am spus o vorbă ofensatoare. L-am căutat la telefon, a pus-o pe mama lui să spună cu nu este acasă. Ca şi când aş fi fost un solicitant ieşit dintr-o strat social inferior. Nu mi-am dat seama ce se petrece. Apoi, când ne-am întâlnit întâmplător, s-a arătat reticent, rece, cu privirile alunecându-i în lături. În fine, am înţeles. Un terţ mi-a comunicat motivaţia „demiterii” mele. O poveste derizorie. Nici măcar tristă, doar meschină, lamentabil de măruntă. Acesta este riscul de-a te ataşa afectiv.

 

25. 9. 6 din 7!

Ideea de povestire SF bazată pe mitul Orfeu şi Euridice. Amprenta cosmică a fiecărui individ; captarea şi păstrarea ei; reconstituirea celei dispărute; destrămarea finală, accidentală, dictată de o viclenie a destinului; emoţie. Chiar un roman.

D., convorbire telefonică. S-a interesat cu politeţe de boala mea. Ceva s-a schimbat. Aşa este cinstit şi frumos să fie.

 

26. 9. 7 puncte din 8 posibile. Un galop de sănătate. Ceea ce joc eu nu este însă şah mare. Gripa mea este staţionară. Toamna şi viaţa trec rapid.

Încep să citesc un nou roman de A. S. Pare onest, autorul. Nu este puţin lucru.

Ascult la radio o emisiune a Vaticanului în limba chineză. Saisfacţia mea este dată de faptul că ignor în mod absolut această limbă.

1.10. 8,5 puncte din 11, primul loc.

Suferinţa omului singur ar proveni nu din lipsa iubirii (şi   a surogatelor acesteia), ci din absenţa conflictului. Omul singur nu mai are suficiente conflicte.

Caracterul foarte înviorător al conflictului (şi al stresului, în genere). Bărbaţii nu rămân lângă femeile previzibile, ci lângă acelea capabile să le facă „figuri”, ridicându-le astfel nivelul adrenalinei şi tensiunea arterială. Iată de ce şahul este un bun remediu pentru singurătate. El oferă conflicte.

L. C., vecina mea, este gravidă şi se va mărita cu autorul. Am felicitat-o în mod sincer. Astfel am pierdut-o şi pe ea!

Viitorul concurs va fi la începutul lui noiembrie. Atunci, presupun, voi atinge coeficientul ELO de 2200, necesar acordării titlului (candidat de maestru).

D., într-adevăr, este pierdută pentru mine. Etapa următoare va fi oarecum diferită. Voi ocoli femeile acrite, obosite, uzate. Energia mea vitală, aflată în scădere, mă obligă la o asemenea manevră.

2. 10. Satisfacţii diferite date de munca intelectuală şi de cea fizică. După o muncă fizică, devin senin. Mă satisface şi munca intelectuală, dar este altceva. Ştiu că nu am vocaţie de intelectual.

Muzica uşoară proastă, cu soliştii ei lipsiţi de personalitate şi vorbele ei stupide.

„Gemenii”, roman de Al. Siomion. O carte reuşită. Autor modest, având destinul „racilor” sfioşi.

Eroarea mea ar fi fost dispersarea energiei vitale. Am făcut prea multe şi n-am reuşit să aprofundez. Vremurile încurajează improvizaţia şi nu aprofundrea. Am deci o scuză.

O caricatură a societăţii de consum se vede la noi. Este stors totul, inclusiv propria persoană. Valorile bazate pe concentraare psihică sunt tot mai puţin preţuite.

6. 10. Ar trebui să ascult mai des muzică uşoară. Textele sunt uimitoare şi iau în considerare doar suprafaţa lucrurilor. Am auzit un cântec despre dezavantajele singurătăţii. De fapt, nu singurătatea este rea, ci slăbiciunea, bătrâneţea  (eventual). Şi pentru iubire îţi trebuie forţă, ca şi pentru singurătate.

O „poftă de renunţare” mă încearcă parcă mai des decât înainte. Ăsta este un semn, o ilustrată trimisă în mod politicos de bătrâneţe.

D. este în străinătate.

Am încălcat adesea un sfat al bunului simţ: Nu te ruga la sfântul care nu te ajută! Eu m-am rugat şi încă peste toate marginile rugării. Uneori este mai bine să nu fii atât de tenace.

Ia să mai dau dracului trecutul, cu toate umbrele lui!

13. 10. Diverse întâmplări ciudate. Modul meu imprevizibil de a reacţiona se potriveşte mai mult în literatură decât în viaţă.

Un proverb. Succesul se obţine perseverând în ceea ce nu-ţi place. Preferinţa pentru ceva îţi întunecă raţiunea, se pare. Lipsa de preferinţă ţi-o ascute. Asta ar fi explicaţia. Căsătoriile din dragoste, de regulă, nu sfârşesc bine. Iubirea se transformă în ură. Indiferenţa nu trece în nimic altceva.

Într-o antologie apărută în R. F. G., povestirea mea „Die Stimme”, cu greşeli de traducere.

Orgoliu rău (sau bine) administrat.

Mă simt mai bine când uit de ipoteza că aş fi un ins de serie mare.

Necazurile îmi vin de la femei.

26. 10. Defecte ale şahistului mediocru: lipsă de apetenţă pentru profunzime, preferinţă pentru jocul tehnic, mecanic.

Limbajul politicii ar fi o formă de desfrâu; el adoptă minciuna din principiu. Limbajul ascetismului ar fi cel al poeziei, în sensul că nu „fecundează” realitatea.

 

15. 12. Am fost la Herculane, la un concurs. Am făcut 6,5 puncte din 9 posibile. Practic, sunt CM.

Romanul propus de mine a fost reintrodus în planul pentru 1985. Sunt nevoit să încep a-l scrie. În acest scop trebuie să ies din atmosfera şahistică, lucru destul de greu.

Este uşor să scrii proză, dacă poţi vizualiza personajele respective.

Îţi rezistă prihicul? Dacă da, totul este bine. Această rezistenţă se păstrează prin diverse trucuri. Un secret ignorat de oamenii tineri.

Anul 1984, dacă nu cade bomba peste mine, va fi un an bun. Voi fi productiv, voi fi viclean, voi fi oportun. Voi renunţa la greşeli practicate din simplu amuzament. Nu îmi mai pot permite luxul să public texte mediocre.

Romancierii se căznesc să scrie aşa cum vorbesc neliteraţii. Aceştia din urmă încearcă să facă literatură vorbită.

Să n-o uit pe Angelica, cea din tren, soţia devotată. Nimerită în Drumul Taberei, la mine în pat.

 

# O ţigancă superbă, 23 de ani, cu ochi albaştri. Mi-a spus că ar fi dispusă să divorţeze, pentru a mă lua pe mine. Apoi însă a dat întâmplător peste o legitimaţie a mea, în timp ce îmi inspecta, goală puşcă, rafturile de cărţi. A văzut câţi ani am. S-a derobat imediat! Chestia asta m-a amuzat tare de tot! Am chemat-o înapoi în pat şi am reuşit să mai micşorăm o dată entropia universală. #

 

Doamna C. O. reprezintă mentalitatea unui grup social axat pe acumulări (materiale, spirituale şi senzuale). Ea este o variantă mai calmă a lui D. B., amintită de mine pentru enorma ei aviditate.

Am fost în Maramureş, cu redacţia. Oameni buni.

 

21. 12. Dificultăţi psihice, numai atunci când scriu literatură. Şahul, constat, este un tratament antidepresiv, autoprescris în mod intuitiv.

Pentru scrierea romanului, două posibilităţi. 1. viaţă austeră şi sportivă; muncă de dimineaţă, când omul este odihnit; renunţare la stimulente. 2. (mai atrăgătoare pentru mine) lăsarea în voia impulsurilor de moment; viaţă dezordonată; excese sexuale; alcool, cafea; fără sport; muncă pe apucate, atunci când vine „inspiraţia”.

Cea de a doua metodă, practicată de mulţi literaţi se bazează pe o umilire perpetuă a fizicului. S-a constatat că ideile şi expresivitatea unui om cu fizicul sfărâmat (sau, mai precis, în curs de sfărâmare) pot fi mai proaspete şi mai profunde decât cele ale unui ins cu fizicul bine întreţinut. Din resturi de vitalitate, au băgat de seamă literaţii, iese ceva mai bun decât dintr-o vitalitate intactă! Întrebarea este cât poate rezista un om în regim de autodistrugere.

 

22. 12. Pentru a realiza o reuşită stare de spirit, nu ai decât să începi a scrie caligrafic. Începe numaidecât să acţioneze un efect de feedback, simţi cum un calm laborios te cuprinde. Acest truc genial îl aplică, nu fără  disperare, colegul meu de redacţie, C. I.,  paranoic notoriu.

O să mi se spună, cu dispreţ, că asta este o procedare de om suficient. Răspund. În afară de genii şi de tineri, toţi oamenii sunt suficienţi.

Amintesc din nou de doamna C. O. Ea mi-a propus amor, doar pentru a mă determina să îi fiu însoţitor la nunta prietenei sale. Ea a considerat că este şic să apară în compania unui literat. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât respectivul schimb mi se pare mai lamentabil.

Titlul pentru o carte din viitor, pornită de la acest jurnal: „Jurnalul lui Miron Canabis”.

 

26. 12. O carte extraordinară: „Intermediarul” de Mircea Săndulescu. Virtuozitate pură. Cred că acest autor va face o mare carieră literară.

Una este să ai idei despre literatură, alta este să faci literatură, punând osul.

 

27. 12. Neputinţă chemată să poată.

M-am trezit la ora 3,50 (apel telefonic comandat), spre a încheia două texte. Resimt „clasica” mea înclinare spre sustragere, dar nu dau îndărăt.

Curioasa modificare resimţită atunci când nu mai fac nici un fel de exerciţiu fizic. Apare un fel special de dezinvoltură.

Ceasul electronic al cuiva intonează o mică melodie, amintind suntele scoase de o insectă.

Ar trebui să fac un dicţionar al expresiilor neuzate. După prima redactare, romanul să fie „împănat” cu asemenea expresii.

Raluca a procedat precum diplomatul din bancul cu diplomatul chinez. A luat-o în direcţia opusă, la ora întâlnirii cu mine.

28. 12. Viciul este forma practică a ironiei. Acest aforism l-am găsit aseară, vorbind la telefon cu D.  Este bolnavă, sărăcuţa.

Îmi plac sfârşiturile de an. Am sentimentul că se petrece ceva decisiv, lucrurile trebuie să se schimbe. Aşa ceva simţeam când, la poker, aveam un pot foarte mare în faţă.

O calitate a insului matur. Ştie că arta nu are legătură cu realitatea. Drept urmare, nu-şi schimbă filozofia de viaţă în urma unei cărţi citite sau a unui film toamai văzut.

Romanul lui M. Săndulescu este o carte despre rafinament, despre obţinerea acestuia de către elite. Tehnicile respective sunt dificil de aplicat. Încep, cu mare greutate, s-o înţeleg pe D. B. Eu, cu forţa mea grosolană, cu limitata mea ironie de plebeu!

30. 12. Citesc „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey. De la bun început, ideea că lumea ar avea structura unei case de nebuni.

Eficienţa unui narator nonintelectual, chiar puţin oligofren. El ţine minte replicile celor „culţi” şi le reproduce ca un magnetofon. Prin contrast, comentariile lui naive, având uneori o profunzime involuntară. Ceva în genul clasicei înţelepciuni a nebunilor din literatură.

S. P. suferă de o incontinenţă a trăirilor. Se referă uneori la inaptitudinea ei de a se fixa.

Bun simţ – popular, plebeu. Bun gust – elitar, aristocratic.

1984

 

3. 1. Locuri comune ale cărţilor -document despre cel de al doilea război mondial:

– şeful nu ia în considerare raţionamentele subalternilor;

– natura sau întâmplarea dejoacă planuri;

– false intuiţii;

– concursuri de împrejurări dictate parcă de destin.

Idei după lectura „Straniei istorii a armelor secrete germane” de Victor Débauchy. Caracteristicile dictaturii pe timp de pace pot fi deduse (anticipate) din cele ale dictaturii (autocraţiei) pe timp de război. Iată câteva:

– pierderile uriaşe sunt socotite fireşti, în firea lucrurilor; de asemenea, măsurile greşite sau stupide;

– improvizaţia devine lege;

– individul nu contează;

– recompensele şi pedepsele sunt exagerate;

– autocratul „genial” pierde tot mai mult contactul cu realitatea;

– mărire progresivă a agresivităţii;

– preferinţă pentru grandios;

– nerăbdarea dictatorului; el se simte un dumnezeu cu o viaţă prea scurtă;

– dictatorul îşi schimbă rapid  proiectele; are o ignoranţă culturală în sens larg; fire capricioasă; marote de lungă durată; mania pedepselor şi a recompenselor; marea „împrăştiere” a activităţii sale (în sens balistic); ţintele sunt lovite cu un consum mult prea mare de muniţii; inteligenţa lui este specializată în rămânerea la putere;

– aspectul miraculos, misterios al unei persoane cu o asemenea putere (mitizare).

 

# Deşi nu eram în nici un caz  un disident, caracterizam destul de bine dictatura lui Ceauşescu.

Nu eram chiar deloc indignat de situaţia din România, deşi aş fi avut destule motive să fiu. Atitudinea de pură  curiozitate intelectuală faţă de politic se explică prin modul meu de a căuta performanţe realizate exclusiv pe cont propriu. Obţinerea unei clasificări la şah, a titlului de doctor în filologie şi, mai ales, deprinderea meseriei de romancier îmi consumau toată energia.  Nu ştiu dacă acest mod de a vedea lucrurile denota inferioritate umană. Cred că nu. Unii nu sunt interesaţi de politică, pur şi simplu. #

 

4. 1. Când scrie la persoana întâi, un prozator se expune unui risc. Acela de a-şi etala mediocritatea.

M-am întâlnit pe stradă cu vechiul meu prieten Mihai. Despre el am mai scris, l-am transformat chiar într-un personaj de roman. Încărunţit, dar părând într-o mulţumitoare condiţie fizică. S-a însurat cu o doamnă de 42 de ani, stă acum în Bucureşti. Soţia sa se supără, atunci când el se îmbată. Este un serios băutor de tărie (de la o jumătate de litru pe zi în sus).

Din romanul modest al lui M. O.: „treburi unde se cere să ai suflet de mafiot”.

În proză nu este bine să fii prea sincer.

„Mutabilitatea trecutului.” Orwell.

Neoglosa (neolimba) urmăreşte îngustarea limbii şi a gândirii. Gulag al gândirii.

Când limbajul se deteriorează, se strică şi ansamblul. Democraţie, moralitate – sunt termeni pervertiţi. Repetare neîntreruptă a unor neaevăruri. Se distruge astfel capacitatea critică şi comunicarea interumană. În societatea pluralistă, ploaie fertilă de idei şi de cuvinte. În totalitarism este secetă, în această privinţă.

Deformare interenă a limbajului. Intelectualii sunt obligaţi să definească prin negare. Politizarea condiţiei de particulari a oamenilor.

Poate că în istorie a fost întotdeauna aşa.

5. 1. Azi m-am trezit la 3,30. Am început să citesc. Acum este ora 5. Mi-am făcut o cafea. Reîntors în patul auster al celibatarului, scriu rândurile de faţă. Din garsoniera alăturată se aude o tuse de burlac bătrân. Voi avea şi eu această tuse cândva, dacă nu mor pe parcurs.

Este bine să nu dai niciodată din mână un text în ziua când l-ai scris. A doua zi mai găseşti nişte lucruri de şlefuit.

Hai să spun că ar exista posibilitatea să scriu 5 pagini dctilografiate în fiecare zi. Într-un singur fel. Anume scriind ce îmi trece în mod spontan prin minte în contextul dat. Nu pot spera însă să şi validez respectivul text în aceeaşi zi.

Ideea de a transforma prezentul jurnal într-un roman, cu titlul „Zece ani de modestie” (în loc de „Jurnalul lui Miron Canabis”, propus anterior).

 

# După cum se vede, cei zece ani s-au transformat în patruzeci. #

 

Autorul încearcă să scrie mai bine decât trăieşte.

D. este la Braşov. Va veni duminică.

Mihai şi acrita lui soţie. I-am vizitat. Cumplită mai poate fi viaţa!

Numai rataţii au idei, zicea Victor Eftimiu. Eu am din plin.

12. 1. Târâş-grăpiş, simulez în continuare viaţa unui scriitor. M-am trezit la 6, am făcut gimnastică, am scris la maşină, adaug  rândurile de faţă, căznindu-mă să nu renunţ al grafia elaborată.

Copiez vechile caiete, doar-doar voi deveni romancier… În urmă cu zece ani aveam aceleaşi probleme ca şi azi… Câteva modificări au intervenit. Atunci aveam publicate  4 cărţi. Acum am vreo 12. Atunci aveam categoria a II-a la şah. Acum sunt CM. Atunci eram doctorand, acum sunt doctor. Atunci eram un mediocru frenetic, acum sunt unul viclean şi rutinat (asta nu trebuia s-o mai scriu).

16. 1. Inviorătoarea (deloc înfiorătoarea) lipsă de milă a femeilor faţă de bărbaţii trecuţi de 40.

Lectură a  unei tefiante cărţi: „Soarta Pământului” de Jonathan Schell. Psihologic vorbind, un sfârşit nuclear nu diferă prin nimic de unul prin cataclism natural. Ideea de sfârşit al lumii a existat şi în alte epoci, nu este un produs modern.

Prea multe informaţii îmbolnăvesc fiinţa.

 

23. 1. Adevărata fire a cuiva apare la iveală când acesta tocmai s-a trezit din somn. Atunci comportamentul este mai puţin controlat. Alături de testele clasice, este bun şi acesta.

Relatarea lui V. U. În tren, un bărbat. În compartiment cu el doar un bătrân. Urcă o femeie cu doi copii. Ea ridică un geamantan prin faţa bărbatului. Se întinde, picioarele i se dezgolesc. El, aproape fără voie, o mângâie, o pipăie. Ea înţepeneşte, o clipă. Apoi decide să nu se supere. Bruscă intimitate. El îi spune unde merge. Numere de telefon. Este căutat de ea când aproape o uitase. Amor într-un câmp unde nu există nici-o denivelare, nici-o plantă, vizibilitate perfectă. Apoi, restaurant. Ea zice să meargă la hotel, să continue. El refuză. Insistenţe. Refuz. Ea îi dă o palmă, cu o mână grea. El pleacă, ea rămâne la masă. Nu se mai întâlnesc niciodată. Aproape un film.

Tot V. U. despre o fată. Aceasta strigă lozionci politice în timpul actului sexual. Fiindcă atunci când a făcut-o prima dată s-a aflat în  faţa unui televizor deschis.

Zâmbetul „obosit” al multor oameni de succes.

2. 2. „Noaptea improvizaţiilor politice” – un şir de fapte brute, închipuind un roman-document.

Să vedem dacă mă ţin nervii şi reuşesc să scriu cu mâna stângă micul meu text de azi. (Am început să scriu cu stânga, spre a-mi anula cheful de jurnale intime.)

Am cunoscut o doamnă în vârstă, ghicitoare. Ea mi-a dat câteva sfaturi bune, chiar fascinant de plauzibile. Mi-a spus că sfârşitul precum şi cursul unei relaţii pot fi deduse (mai degrabă intuite) din începutul respectivei relaţii. Din capul locului, iese la iveală un stil anumit. Relaţiile menite să fie bune au un demaraj extraordinar de lin. Totul se petrece ca şi cum cei doi ar fi repetat înainte, ca şi cum ar interpreta un scenariu al armoniei.

Mozart îşi făcuse nişte liste de motive. Dând cu zarurile, se alegeau noi alcătuiri. Să fac şi eu ceva asemănător pentru literatura SF! S-ar obţine şi „girul” hazardului! Simpatic.

Romancierul are voie să folosească ideile altora, fără să menţioneze sursele.

Să scrii dând impresia tot timpul că personajele se află sub ochii tăi!

„Dreptatea lui Jeremiah Beaumont” de Robert Penn Warren. Totul este ca omul să nu-şi schimbe planurile. Aceasta ar fi morala acestei cărţi.

 

12. 2. Intru acum într-o mare dandana. Mă duc la Petroşani, pentru o lună de zile. Concentrare, arma geniului, înzăpezire. Ar urma să iasă un roman din toată povestea asta. Supărător este că de această dată nu-mi mai pot permite să dau greş, nu mai am timp pentru aşa ceva. Aştept cu interes neprevăzutul. Unde dai şi unde crapă. Mare vorbă! Jurnalul de faţă intră în pauză.

27. 3. Am stat la Petroşani. M-am ducomentat. Acum ar urma să scriu romanul.

Am de lipit între ele cioburile programului meu de pregătire fizică.

Mama a căzut pe gheaţă. Şi-a fracturat colul femural. Spital, operaţie, şanse nu prea mari de refacere (dar reale), medici, intervenţii, ciubucuri, nervii mei slabi.

Două idei de povestiri SF. 1. Unul cade în prăpastie şi este oprit de sus de către un yoghin, prin mijloace paranormale. Omul aterizează lin, dar yoghinul moare din cauza concentrării. 2. Roboţi programaţi să transforme un munte într-o statuie.

30. 3. Am început refacerea programului de pregătire fizică.

Voi merge din nou la Petroşani; va fi o vizită de primăvară, altceva.

Romanul, nemaipomenită chestie! Poţi băga în el absolut tot ce vrei.

2. 4. Cuvintele spuse în şoaptă de mine, de dimineaţă, în această primă zi de primăvară: „Of, Doamne, am apucat-o şi pe-asta!”

7. 4. O povestire (un roman). Un grup uman condus de un autocrat paranoic; cum evoluează. O fermă, un mic stat medieval autonom, aflat între două mari puteri.

Simpatia, un rudiment de iubire.

 

14. 5. Idee de povestire SF. De pe urmele unei expediţii cosmice, rămân pe Pământ nişte roboţi. Aceştia creează alcătuiri organice, vii. Nuanţele umoristice ar fi greu de evitat.

19. 5. Ieri am primit o înştiinţare oficială. Mi s-a confirmat titlul de doctor. Acţiunea doctorat a durat 12 (doisprezece) ani. Ăsta e stilul meu, al neputinţei şi al încăpăţânării.

Amorul conjugal – o hrană dietetică.

Un pesonaj să zică: „Cât timp nu te culci decât cu soţul tău, eşti ca o bolnavă de stomac pusă la regim.”

Aproape toţi cunoscuţii mei mă privesc ca pe  unul bun de înşelat, de folosit. Asta fiindcă sunt celibatar.

Cred că şahul este un mod de a mă sustrage. Nici viaţă, cu amărăciunea –  dulceaţa ei, nici literatură. Iar în cele din urmă, nici şah, aşa cum ar trebui… Problema este să dau şahului un satut de hobby.

Toate cele de mai sus le-am mai spus.

26. 5. Ideea simplă de a scrie romanul despre mineri la persoana întâi. Prima înlesnire este că naratorul nu mai trebuie să fie omniscient. Nu mai este ncecesar să ştie la fel de multe precum un istoric al mineritului.

Ruxandra S. – doamna cu aer autentic aristocratic. Joacă şah de concurs şi arată ca o boieroaică.

Citesc în „Clea” despre seninătatea scriitorului. Renunţi să trăieşti, obţii aşa ceva.

Spre a scrie romanul, trebuie să renunţ la şah. Acesta are însă calitatea de a-mi asigura o formă de viaţă. Literatura nu mi-a oferit aşa ceva, până acum.

31. 5. Încep să intru în atmosfera romanului.

Citesc un roman de Iris Murdoch, „Marea, marea”. Despre iubirea unor oameni în vârstă. Englezii se comportă ca şi cum încă ar fi cel mai bogat popor din lume, vârsta nu contează. La populaţiile sărace, tinereţea este singura avere. Zilele trecute un băiat mi-a zis „Moşule”, deşi arăt cam cum arată el. Nu m-am supărat, fiindcă am înţeles că tinereţea este tot ce are.

A scrie literatură implică o nevroză specifică. O ai sau ţi-o provoci, precum în cazul meu.

Romanul lui Iris Murdoch este reconfortant. Sugerează că la 60 de ani poţi avea vitalitatea intactă. Aşa ceva pare posibil. Menajarea propriului corp nu este deci ridicolă.

Referitor la zarurile SF. Să fie mai multe seturi. Aături ce cel pentru situaţii (conflicte), unul pentru personaje.

A rata chiar actul de a rata! Nu este doar un joc de cuvinte. Există rataţi decişi, cu o viaţă coerentă. Ei sunt chiar demni de respect. Printre aceştia ar fi victimele alcoolului. Există însă şi rataţi alambicaţi, nici-nici. Ei luptă la nesfârşit cu vocaţia lor de a pierde partida. Eu fac parte din a doua categorie, este evident. Se poate deci spune că unii ratează ratarea!

De ce nu joc eu şah ca un amator? De mă căznesc să ating profunzimea şi totala angajare ale unui profesionist?

Pentru a scrie un roman trebuie să faci mai mult decât poţi, o lungă perioadă de vreme… La şah, lucrurile se petrec aproximativ la fel, trebuie „să tragi de concentrare”, să elimini mutările apărute în mintea ta, pe prima, a doua, a treia şi a patra. S-o faci pe a cincea… Cea bună îţi apare în minte după o oarecare suferinţă, după o mică ameţeală dezgustătoare…

 

2. 6. Închei romanul lui Iris Murdoch. Neputinţa mea de a scrie la fel de bine. Minunata literatură mare, inaccesibilă. Cândva mă voi obişnui cu ideea că am dat greş cu literatura. Mai este până atunci.

Taurul din „Fiesta” de Hemingway (sau alt roman al acestuia) „era mort, dar n-o ştia încă”. Citat aproximativ. Să sperăm că nu este şi cazul meu, ca autor de romane. Sunt eu un taur mort? Se va vedea, stimaţi tovarăşi, se va vedea în câteva luni de zile.

5. 6. Scurtez, pentru R. L., o proză SF. Sună bine, dar este singurul text SF scris de mine în ultimii patru ani.

Episoadele cu R. ar trebui descrise. Am însă anumite reticenţe. Voi aminti doar ardoarea ei de femeie sănătoasă, devenită mamă în urma unei naşteri normale.

D.: „Ai făcut din mine o muiere! Asta ai reuşit să faci!” Răspund: „Aferim, Sybil! Destul cu miracolele!” Am uitat de unde ştiu acest citat excelent.

7. 6. Dacă aş recunoaşte că n-am vocaţie pentru literatură, lucrurile s-ar simplifica. O asemenea recunoaştere ar fi însă un lux prea mare pentru mine. Nu-mi rămâne decât să mă chinuiesc mai departe. Grea viaţă, cumplit destin!

 

9. 6. Voi pleca la Petroşani cât de curând. Mai întâi trebuie să merg la Iaşi, pentru a-mi lua diploma de doctor.

Mi s-a înjumătăţit salariul. Am recăzut astfel în situaţia anilor 1974-1978. De data aceasta nu mai este atât de rău, fiindcă am casă şi buletin. Oricum, sunt constrâns să-mi modific stilul de viaţă.

La Petroşani voi cheltui bani. De unde? Situaţiile dificile îmi plac, îmi dau o anumită dispoziţie belicoasă, înviorătoare.

O doamnă a încercat să mă convertească la secta „penticostalii de Philadelphia”! Mi-a dat să înţeleg că dacă marşez va deveni amanta mea! O nouă semnalare a faptului că un bărbat de vârsta mea nu mai este ales de femei pentru calităţile lui intrinseci. Mă simt ca o fantomă, decorporalizat.

La roman trebuie să lucrez ca şi cum n-aş avea afecte. Muncă impersonală, fără elanuri şi „zvâcniri geniale”. Efort de maratonist. Doar printr-o depersonalizare voi reuşi să scriu romanul. Adică prin recurs la tehnici. Impulsul meu natural este să scriu la persoana întâi, să realizez un narator tiranic, doritor să-şi subordoneze ansamblul. Spre a-mi înfrânge această tendinţă naturală, fac un plan amănunţit. Va urma o performanţă artizanală.

A scrie un roman presupune a-ţi călca pe inimă. Exact cerinţa contrară celei a poeziei. Oricum este mai bine decât să faci critică (sport al frigidităţii cu pretenţii).

 

10. 6. M-am instalat în trenul romanului. Este suficient să nu joc şah câteva zile pentru ca din mine să iasă un profesionist al scrisului.

Doamna A. S., 33, îmi încearcă rezistenţa psihică. Am o înclinaţie pentru femei damnate (într-un fel sau altul). Poate că le găsesc mai expresive decât cele fericite.

Practicile yoga au avantaje, dar îţi justează psihicul, îţi anesteziază întrucâtva ambiţia de european.

 

12. 6. Incredibila, medievala loialitate a lui R. m-a emoţionat. S-o vedem cum se va desfăşura în postura de iubită.

Prietenul meu Mircea Bercan a a vut un preinfarct. Din senin, ca o pedeapsă nemeritată. Este un om la 46 de ani şi are o bună condiţie fizică. Urâtă treabă.

 

16. 6. Preinfarctul lui Mircea s-a transformat în infarct. În spital! Greu de înţeles cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Dacă scapă, trebuie să trăiască în stil de om bătrân. Calculul bioritmurilor arată că infarctul s-a produs într-o zi de maximă periculozitate!

Aseară, telefon de la inginera R. S. Chemare abruptă, dar nu lipsită de graţie, la o partidă amoroasă. Am reuşit să refuz. O prefer pe R. Ar însemna să fiu de tot tâmpit, dacă aş păta această providenţială întâlnire cu R.

17. 6. N-ar fi infarct.

R., dulce până la capăt. Apoi, coincidenţă incredibilă. Întâlnire cu soţul ei, în cartierul meu. De necrezut.

Nişte forţe potrivnice îmi încearcă rezistenţa psihică. Ar fi la dispoziţia mea renunţarea, marea soluţie, cea perfectă.

Un profesionist al renunţării este sinucigaşul, cred. Diletanţi ai renunţării: rataţii, bolnavii (mai ales nebunii), vicioşii. Neputincioşii n-ar trebui să intre în discuţie.

Eu am făcut eforturi mari, constante, spre a nu intra pe o pantă tragică, ca individ. Când mă simt rău – psihologic vorbind – presimt că alunecarea în tragic nu mai poate fi oprită.

Ar mai fi de stabilit ceva. Sunt un neputincios sau un „tip tare”? A nu şti cum stau lucrurile (la vârsta mea) este un semn de prostie sau, mai blând spus, de naivitate. Declar: Anul acesta este decisiv pentru mine. Există două posibilităţi. 1. sunt un ins terminat înainte de-a fi fost vreodată o promisiune (adică sunt o „cantitate literară” neglijabilă). 2. sunt destinat unei cariere literare lungi.

Scrisorile lui Joyce. Succesul vine numai de la confraţi. Ei decretează: este de-al nostru. Sau nu decretază şi atunci n-ai nici-o şansă.

Mama, refăcută, umblă cu bastonul şi nu se lasă. Triumful unei forme de viaţă bazată pe simplitate (nu pe simplism).

Prostul moare de grija altuia.

22. 6. Mircea are probleme. Medicina este bună, dar contează mult norocul omului.

Anumite dificultăţi pe la redacţie. Romanul, înaintare contradictorie. Recidivă publicistică, ca reacţie meschină la ameninţarea de a rămâne cu o jumătate de salariu. R., venită parcă din alt regn, dar dulce. Reconfortanta, minunata ei înclinare spre spunerea adevărului. Vine vara, aducându-mi cifra de 45. De necrezut! Lecturi, întâlniri amoroase, activitate intensă. Totul de parcă aş fi un om tânăr. Este bine s-o las mai moale. Mai mult, este strict necesar.

D., ca o cometă, apare la 80 de ani.

Un personaj din romanul meu vrea să scrie o „Istorie a curajului”.

 

23. 6. R., dulce, oferă spectacolul perfect al sănătăţii.

Modul uimitor cum realitatea nonlingvistică se îndârjeşte împotriva literaturii. Mi se pare că sunt victima unei conjuraţii; uneltirile vor să mă împiedice să scriu romanul. Din acest motiv este bine să fii imprevizibil; uneori se întâmplă să-l trişezi pe însuşi domnul Destin. Obţii astfel mici victorii parţiale. Se ştie cine câştigă în final. Doar  el, Marele Jucător.

24. 6. Am fost la Braşov. Mama merge cu bastonul. A făcut mari progrese.

Am stat lângă o femeie interesantă în tren. Indolenţa ei bine calculată. Ai fi spus că se comportă atât de lenevos (dar fără să depăşească nişte limite acceptabile) doar fiindcă îşi păstrează energia în vederea actelor sale din pat. Atunci devine o tigresă. Pielea ei de femeie la 35 de ani, mătăsoasă, favorizată, pentru o scurtă perioade de timp, de o înmuiere incipientă a ţesuturilor. Trăsăturile feţei, de asemenea, atinse de începutul unei prăbuşiri. Mâini frumoase, vag nobiliare. O plăcere să fii apucat de ele. Nu mângâiat, apucat, da. Cum 9 din 10 intelectuale sunt profesoare, nici ea nu era altceva. Am dedus asta din conversaţia ei cu un amabil domn mai în vârstă. Un prognatism al maxilarului superior şi o oarecare sărăcie a bărbiei îi aduceau un aer de superioritate misterioasă. Va lucra într-o tabără internaţională, spunea. De altfel, o femeie cu o astfel de înfăţişare este aproape imposibil să nu fie profesoară de limbi străine (de preferinţă, engleză). Deşi era îmbrăcată modest, cu un tricou galben şi cu nişte pantaloni strânşi pe glezne, dar nu şi pe coapse, dădea impresia unei femei elegante. Să nu uit aerul de nevinovăţie adolescentină. Privirile ei limpezi.

Problema autorului de proză. Să cunoască bine materialul cel mai favorabil pentru el. Să ştie din ce să-şi „toarcă” textele.

R. este grozavă. Numai să fiu eu în stare să mă menţin la nivelul ei. Este civilizată, domnule! Nu joacă teatru!

 

# Adaug în 2012, când R. a devenit o bunică devotată şi probabil o persoană uşor supraponderală. Îi plăcea sincer să se fută şi avea nişte orgasme sănătoase, ca nişte seisme decise de o instanţă supremă.  Era o plăcere pentru mine s-o aduc la liman. Şi chiar o onoare. Spun asta fără nici-un pic de ironie. #

 

25. 6. Cu inconştienţă, m-am oferit să scriu un text despre „receptarea critică” a operei lui Panait Istrati. Acum citesc tot felul de texte.

Cum trişează autorii de cărţi. Ei simulează: erudiţia, inspiraţia, iubirea pentru literatură, chiar interesul pentru literatură, ca idee. Şi, mai ales, forţa, ţâşnirea spontană. În această ultimă privinţă, ei dau greş, matematic. Forţa nu poate fi simulată.

Abundenţa grozavă a cărţilor false, fantomatice, a stafiilor tipărite. Cărţile vii sunt puţine, bietele de ele. Bietul de mine, mai bine zis.

Reflecţiile de mai sus mi-au fost cauzate, desigur, de publicistica scrisă de mine în ultima vreme. Când scriu asemenea texte, mă apucă febrilitatea lucrativă şi tristeţea de a-mi pierde timpul cu lucruri fără sens.

26. 6. Aseară mi-a telefonat prietenul meu Mihai. Era beat, săracul. Zicea că sunt un nenorocit. Soţia lui este o doamnă, va veni (el, Mihai) pe la mine, pentru a vedea ce romane poliţiste am, a fost la teatru şi i-a plăcut un anumit actor. Totul, cu un glas îngălat şi cleios, nu tocmai plăcut de auzit. La urmă a zis: „Du-te-n pula mea!” şi a închis. Mulţumit că am scăpat, am continuat să citesc din Panait Istrati. Adevărul este că eu şi Mihai nu mai avem un limbaj comun. Cândva am avut, am fost buni prieteni.

Mi-e dor de R.

Munca literară poate fi o plăcere, atunci când ai un psihic bun. Eu am aşa ceva, din cauza lui R. Ea este un înger (o îngeră, mai bine zis).

Este posibil ca relaţia mea cu D. să fi fost o permanentă sursă de stres. Oricum, scumpa de R. îmi face foarte bine. Ar fi perfect să am şi eu o iubită aducătoare de noroc.

 

28. 6. Ieri, la telefon, D. a zis că îmi propune un pariu. Ea susţine că eu nu pot termina romanul cu minerii într-un an. Eu am spus că-l termin în şase luni. Şansele mele de a câştiga acest pariu sunt destul de mici, D. este o femeie deşteaptă.

Psihologic, celibatarul seamănă cu mercenarul. Burlacul este un lefegiu (în sens medieval). Căsătoritul este un ostaş din „armata ţării”. Primul nu luptă din motive sentimentale, al doilea, da.

În principiul celibatarul este mai apt pentru munca literară decât celălalt. În practică, poate fi şi altfel. De regulă, celibatarul este un mai bun profesionist. Căsătoritul poate avea ţâşniri alimentate afectiv şi astfel să depăşească profesionalismul celuilalt.

D., la telefon: „Tu nu te poţi decide să pui osul.” Acesta este un fel eufemistic de a vorbi. Mai adevărat ar fi, dacă ar zice: „Tu nu eşti în stare să pui osul.”

Povestea cu romanul meu despre mineri este foarte gravă. Dacă dau greş înseamnă că, în mod profund, sunt un om terminat. Dacă reuşesc, este ca şi cum aş fi scăpat, temporar, de la un înec, de o sufocare. A-mi bate joc de realizarea acestui roman ar fi un lux enorm, demenţial, o probă de puerilitate totală. Ar însemna că nu sunt un adult lucid, ci un alienat mintal.

Aşa că o să plec la Petroşani.

1. 7. Atins dintr-o dată de anxietatea mea duminicală.

Ieri, la Piteşti, deovedindu-mi încă o dată vocaţia de vechil frenetic, de ins capabil să dezvolte energii enorme atunci când este vorba despre cauze pierdute, străine, suprarealiste sau baroce, de om moleşit atunci când trece la înfăptuirea unor acţiuni legate de propriile sale interese vitale. Se pare că am un tic psihic al diversiunii, al deturnării, mai bine zis. Orice este binevenit, cu condiţia să mă arunce în afara în afara preocupării socotită în mod raţional majoră. Acum ar trebui să scriu roman, dar mă ocup de altele: acte sexuale în exces, scrierea unor articole, ţinerea prezentului jurnal adolescentin, călătorii lipsite de sens, lecturi fără legătură cu romanul, ruminaţii referitoare la probleme redacţionale, convorbiri telefonice interminabile.

Cartea lui Mircea Constantinescu, „Îşi amintea de Casablanca” este scrisă după metoda vomitării integrale a tuturor amintirilor. Bună treabă! O sporovăială nu cine ştie cât de valoroasă, dar capabilă să-i aducă autorului o adâncă senzaţie de uşurare.

Am darul de a mă băga în treburi străine de interesele mele. Ele nu mă privesc. Spre regret, nu mă priveşte aproape nimic.

Un mod de a deteriora o situaţie este acela de a-i cere ceva dincolo de limitele ei fireşti. Ca şi cum i-ai cere unui vin să te hrănescă. În loc să bei un pahar, două, începi să bei în neştire, ca un prost. Cu multe chinuri, încep să învăţ ceva din arta de a te limita.

Acum m-am apucat să scriu o proză scurtă, valorificând o frumoasă relatare despre un fapt real, spusă acum câţiva ani de vărul meu Adrian. Scrisul spontan, lipsit de reţinerea calculată presupusă de critica literară, are un efect psihic binefăcător.

În L., mi-a apărut un text despre Panait Istrati. Conducerea mi-a schimbat titlul în „Posteritatea romancierului”. Or, Panait Istrati n-a fost romancier. Cunoscătorii mă vor compătimi. Doar eu sunt de vină. Dacă m-aş fi ţinut de literatură mai serios, nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi modifice titlurile de articole.

 

2. 7. Am recitit textul povestirii mele. Sună foarte bine. Este un fel de amalgam, unde se întâlnesc, fără caznă, trei planuri temporale: al unui jurnalist, prozator veleitar, cel al povestirii propriu-zise şi cel  al unui viitor de peste cinsprezece ani. Acest text nu este, desigur, decât o autodeturnare de la romanul cu mineri şi militari.

Scriind la persoana a treia va trebui să evit eventualele efectele de parodie. Asta fiindcă atunci când scriu astfel am bizara impresie că împrumut scriitura altcuiva.

3. 7. Progresez. Am ajuns să refuz a scrie o recenzie la o carte proastă (în plus, semnată de un cetăţean cam ticălos). Toată probleme mea este să ocolesc întâmplătorul. Reuşesc asta, câştig partida romanului.

Se pare că, într-adevăr,  chichirezul prozei sunt timpurile verbale. De la ele începe totul.

Ieri am trecut pe la clubul de şah. Am avut impresia că am nimerit acolo dintr-o greşeală.

În povestirea mea, interesantă este situarea naratorului pe un supraplan, deasupra autorului de literatură. Titlul este „Duminica celibatarului”. Apare o cacofonie. Mai bine „Duminica  unui celibatar”.

4. 7. „Îşi amintea de Casablanca”. Progresez cu lectura. Mi-ar fi plăcut să scriu acest text. Acesta este modul meu de a lăuda o carte, nu una covârşitoare, doar pe gustul meu, nu al criticului literar, ci al amatorului naiv de citit. Mircea Constantinescu, autorul, are o scriitură intermitent poetică, atunci când nu este cancanieră. El etalează plăcerile unui colecţionar de vorbe, de expresii picante sau şucare. În proza mea experimentală, scrisă ieri şi alaltăieri, apărea o dezinvoltură asemănătoare, dar nu una centro-bucureşteană, ci de un alt fel. Comună ar fi o înclinare cvasipatologică spre digresiune.

D. pleacă la mănăstiri, cu iubitul ei. Barem dacă ar fi aşa; m-aş bucura. Ultima oară când am văzut-o nu mai avea figura misterios iluminată a unei femei iubite. Are calităţi mari, dar numai pentru ea însăşi.

D. B. – incapabilă să-şi depşească o stagnare adolescentină. Nu mai oboseşte să se mire de lecturile ei recente. Să se extazieze.

Referitor la şah. Este mai bine ratat (CM) decât veleitar (cat. I)? Parcă da.

Un autor serios îşi mântuieşte ulterior textele de platitudine. Banalităţile ar fi totuşi necesare în text, pentru contrast.

 

5. 7. EKG. Am un bloc de ramură dreaptă, o ischemie anterioară, o tahicardie.

De învăţat expresii ţigăneşti, pentru a împăna vorbirea unor  personaje.

Celibatarul „dă handicap” în „lupta vieţii”.

A scrie un roman scos în chip nemijlocit din propria ta viaţă. Ceva în genul actului – greu de înţeles de către un ţăran – de a transforma în făină grâul de sămânţă.

6. 7. Mama mi-a dat telefon la ora 7,20, spre a mă felicita. Avea vocea ei de zile mari. Este o doamnă tare.

Vocea afrodiziacă a lui Iglesias.

Modestia rămâne filonul meu. Suavă, fragedă, vie cu fineţe, ca un motan de rasă comună, nu persan,  birmanez sau siamez, dar viu, elastic, subtil, numai instincte infailibile, precizie şi naturaleţe. Da, hieroglifa personajului meu este un motan tigrat.

De acum înainte, trebuie să fiu curajos.

8. 7. Am adus diploma de la Iaşi. În avion, doamna cu două fetiţe, evreica frumoasă din Iaşi. Cântă într-o orchestră semisimfonică. Născută în Rac, blondă, planturoasă. Pe faţa ei schimbătoare apare succesiv rumeneala vârstei de 17 ani şi paloarea taversată de riduri subţiri a celei de 33. Versuri, naivitate nonbucureşteană. Persoană realizată. Ingineră. Călătorii în Vest. Mi-a dat un telefon naiv, seara după 10.

Romanul lui M. Constantinescu fiind chiar bun, citez din el (n-am prea avut asemenea ocazii, citind cărţi româneşti contemporane): „Nu căpătase acel meşteşug care să-i dea dreptul să atace orice subiect, să îndoaie, la rece, barele metalice ale oricărei anecdote, indiferent de indicele de proximitate ideatică şi afectivă dintre narator şi materialul de viaţă prototipic.” (Corect spus, dar preţios la urmă.) Alt citat: „Nu se pleacă în literatură cu şarjele ironice, te usuci iute, îţi pierzi omenia pe drum, vezi totul sub regimul rizibilului, precarului, într-o gamă joasă şi săracă, aşadar, dar i va fi necesar mai bine de un deceniu ca să se convingă de asta.” Este vorba de fapt despre neputinţa de a fi a literaturii.

Aş fi putut să-i spun doamnei din avion cât de demodată şi prostească este convingerea că atunci când un bărbat îţi face curte urmăreşte să te viclenească, să-ţi desfacă picioarele printr-o stratagemă retorică. În realitate, pentru tine, ca femeie, este un noroc, o şansă rară. Trebuie însă multă intuiţie pentru a face deosebire între demersul providenţial şi cel nefavorabil, promiţător de dizarmonie sau chiar de suferinţă. Cedarea! Cât de profund satisfăcătoare este pentru o femeie! Refuzul fortifică orgoliul, dar este aducător de nevroză.

La noapte, spre Petroşani.

Poate că voi spune cândva o propoziţie de om nefericit: lucrurile cele mai rele se obţin cel mai greu. Cred de pe acum că performanţele obţinute cu un consum prea mare de energie sunt aducătoare de nefericire.

21. 7. Am revenit de la Petroşani.

Nu am nevoie decât de puţină consecvenţă.

„Pastorala” – seninătate sfâşietoare.

D., cruzimea şi inconştienţa unui tigru aflat în curs de a devora un berbec.

Prietenul meu Mircea revine treptat la linia de plutire.

Sunt tot timpul chemat să dau dovezi de forţă. Un adevărat blestem. Să nu mă pot relaxa, să fiu privat de un drept al oricărui om de pe stradă. Destinul mă pune la încercare. Eu fac faţă. Apoi, din nou. Nu pot să mă liniştesc, n-am voie să îmbătrânesc, să uit, să mă ramolesc, să mă îngraş, să chelesc, să mă tâmpesc. Sunt silit să stau pe baricadă, la nesfârşit.

Acum, spre realizarea romanului, orice s-ar întâmpla.

„Mermoria”, roman de Eugen Uricaru (un bun profesionist). Pare clar că într-un roman poţi băga tot ce vrei, cu condiţia să ştii anumite trucuri. Încep să înţeleg de ce unii oameni mari au dispreţuit romanul, ca gen. „Memoria” este o carte interesantă, dar nu are nici-o miză poetică. Fiind însă scrisă la mare meserie, merită respect. Excelentă îndemânarea autorului în materie de amănunte materiale (de regulă, detectate vizual). Bună, chiar foarte bună  şi „tehnica împănării”, a lungirii interesante. Ciudată, surprinzătoare preluare a unor procedee ale romanului popular, în stilul lui Eugen Barbu, din „Incognito”. Stilistic, textul pare uneori o pastişă după Eugen Barbu. Iată că acest autor contestat de esteţii subţiri are faliţii săi.

Orice veleitar jinduieşte după postura de ratat.

Ar fi ceva de zis referitor la ideea lui D. cu privire la teama mea de „a pune osul”, menţionată de mine şi zilele trecute. Frica m-a împiedicat să forţez. Ştiind că am o sănătate fizică destul de precară, m-am temut. A fost frică de moarte, în esenţă. Ironia soartei este că împrejurările mă obligă să înteţesc consumul de energie tocmai acum, când rezervele sunt pe terminate din cauza vârstei. Poate că este ceva tipic pentru oamenii cu destin mărunt: să încerce să  o salvare la spartul târgului.

24. 7. Să nu mă îmbolnăvesc, să nu mă contrazic! Iată cele două devize ale mele.

Pot realiza romanul în scurtul timp rămas, doar dacă îl proiectez în amănunt, pe capitole. Acum finisez respectivul proiect. 90% dintre problemele de concepţie sunt rezolvate. Voi obţine cel puţin o carte bine construită.

Am găsit un titlul promiţător: „Istoria curajului”. Poate că editura îl va accepta.

Ieri am terminat proza de 17 pagini pornită de la întâmplarea adevărată relatată de vărul meu. Am adoptat, în cinstea lui M. C. şi a romanului său lăudat de mine zilele trecute, stilul bavardajului inteligent, uşor ironic.

La Petroşani am scris un reportaj de 12 pagini (ultimele 3 le-am completat ieri). A fost tot o acţiune de autodeturnare de la scrierea romanului. Este un text de bun meseriaş, cu mici sclipiri eseistice, pe ici pe colo.

Reportajul este o proză fără conflicte.

Nu ştiu dacă voi scrie romanul. N-am scris încă nici-un rând. Singura mea speranţă este întrucâtva iraţională: nădăjduiesc ca atunci când planul detaliat va fi gata, voi începe să umplu paginile fără ezitare, ca un robot implacabil. Pare evident că aşa ceva nu va fi posibil.

 

28. 7. Azi m-am apucat, târât parcă de o forţă hipnotică, să scriu o povestire pornită de la o mică întâmplare amintită şi în prezentul jurnal. După ce am scris vreo 10 pagini, mi-am dat seama, cu triumful dubios al câştigătorului la loz în plic, că respectivul text poate fi unul dintre cele 49 de capitole ale romanului meu cu mineri. Bună treabă!

Dacă omul doreşte realmente ceva, va găsi mijloacele să îl obţină. Cele mai multe dorinţe nu sunt însă autentice, sunt doar fantasme ale unor dorinţe. Există, se pare, un echilibru subtil între energia proprie şi „rangul” dorinţelor. În mod instinctiv, oamenii reuşiţi, îl păstrează intact.

O „economisire” a dorinţelor îndeplinibile ar duce la o creştere a energiei (asta este chiar o banalitate).

 

29. 7. R. vine mâine, în fine. A stat la ţară, precum o lady (o lady şi este, în definitiv).

Acum mă apuc de povestirea intitulată „Dialog despre fidelitate”.

Am primit o scrisoare de la Irinel. Ea s-a adaptat aproape pe deplin în străinătate, tonul ei este de om înstrăinat, rece, protocolar. Să-i fie de bine! Poate că este o prostie să  tot pretinzi ca lumea să intre în rezonanţă afectivă cu tine.

O schimbare de nume, se confirmă, este o operaţie magică. Irinel (înger grăsuţ şi sfios) a devenit Irene (doamnă plinuţă, perfect conştientă de interesele sale). Să nu fiu însă răutăcios. De fapt, nu am decât simpatie pentru biata înstrăinată.

4. 8. Renunţarea – dulcea, mortala otravă. Încerc să mai obţin o amânare. Ar trebui ca voinţa să mă mai ajute o dată.

Impresia absurdă (şi nu prea) că toţi cunoscuţii mei aşteaptă să clachez.

Am avut o criză. La prima mişcare de după trezirea de dimineaţă, m-a apucat o ameţeală grozavă însoţită şi de o oarecare sezaţie de teroare. La spital, unde am ajuns, mi-au spus că n-am nimic obiectiv, că ar fi o chestie psihică. Am stat în spital vreo trei ore! Asta cred că vine din abandonarea crosurilor şi, mai nou, a gimnasticii.

6. 8. Din noi, lecţii de umilinţă. O altă carte de Iris Murdoch, „Fiul cuvintelor”. Excelent text. Apoi, primele zeci de pagini din „Drumul la zid” de N. Breban.

Sentimentul de prea târziu ar trebui să semnifice începutul sfârşitului. Eu nu-l am încă, dar simt cum încearcă să mi se impună, precum o gripă.

De vreo doi ani încoace nu fac decât să urmez un curs de romancieri începători. Ca unul decis să înceapă o nouă facultate la vârsta când are copii studenţi. Aceşti studenţi bătrâni sunt grozav de conştiincioşi.  Ei nu mai au sclipiri şi nici acces la tipurile consacrate de succes.

Romancierii buni au capacitatea de a vedea amănuntele şi de a le descrie. Se tot spune: romanul este o problemă de construcţie. Eu aş spune că este mai degrabă una a  amănuntelor.

Girard zice că a scrie un roman este singura cale de a te vindeca de boala ontologică. Cred că se apropie de adevăr. În cazul meu, maladia ontologică se manifestă prin nerăbdarea brutală, lăcomia vulgară, înăbuşirea primitivă a posibilităţilor de a ajunge la fineţe (în scris, dar şi în viaţă). Învăţând, încercând să învăţ a scrie roman, mă silesc să ies din postura improvizatorului nerăbdător, lupt pentru a-mi impune un alt ritm interior, unul mai lent şi mai armonios, dacă pot zice aşa. Unele mici succese le-am obţinut. Poate că ele au fost aduse doar de vârstă. De pildă, reuşesc să nu mă mai grăbesc când scriu, depăşesc setea de a încheia episoadele în moduri cât mai expeditive.

A scrie roman este o problemă de autodiosciplinare specifică. În acest sens, sunt necesare două operaţii. 1. înlocuirea trăirii prin scris (o afirmaţie  banală, dar corectă) şi 2. obţinerea unei încetiniri a discursului; o modificare a tendinţei naturale de a povesti. Este o mutare în scris, nu tocmai la îndemână. Urmată de o instalare. Nu una pe vecie. După încheierea romanului respectiv, urmează o nouă mutare. Pare destul de evident faptul că scrierea unui roman este echivalentă cu trăirea unei felii autonome de viaţă (ceva în genul unei iubiri). O povestirea este ceva echivalent cu o aventură sau chiar cu un flirt. Un roman este o iubire lungă, urmată de căsătorie, cu copii şi decese în familie. Încheierea unui roman adevărat este un divorţ de o femeie iubită cândva. Da, altfel nu poate fi.

Pentru un profesionist, sentimentele descrise mai sus se estompează întrucâtva. El ştie că este periculos să te sprijini  pe un roman prea mult. El recurge la diferite trucuri retorice, economisindu-şi trăirile. Astfel, el poate supravieţui de la un roman la altul.

Romancierul este un „morar” sau un „brutar” de cuvinte.

 

7. 8. În „Drumul la zid”, naratorul  joacă rolul de dumnezeu. Este mai mult decât o atitudine omniscientă. Naratorul se simte şi vorbeşte ca un demiurg ironic.

8. 8. Lecţia nr. 1 a lui N. Breban: diluarea, supraomeneasca forţă de a dilua şi de a dilua diluarea. Numai proştii ar putea să creadă să aşa ceva este la îndemâna oricui.

 

9. 8. O idee SF. O partidă de şah jucată de nişte pământeni cu un extraterestru, vreme de mai multe generaţii. Alienul are un ritm lent, face o mutare la cinci ani, iar la un moment dat se gândeşte 30 de ani. Să fie o inteligenţă minerală (cristale). Tatăl lasă fiului continuarea partidei şi tot aşa. De stabilit cum se transmit mutările. Să fie un şah de fildeş închis sub un clopot de sticlă, de la 1700. Să iasă chiar un roman oarecum istoric, fiindcă jucătorii îşi trăiesc vieţile lor de oameni normali. Povestitorul devine mare maestru. Extraterestul mută prin telekinezie.

Revin la tehnica diluării, întâlnită în romanul amintit zilele trecute. Autorul începător se străduieşte să construiască secvenţe ca şi cum le-ar vedea sau le-ar auzi în realitate. N. B. arată că este mai uşor să construieşti în pur limbaj, să adaugi cuvinte la nesfârşit decât să urmezi logica realului (dedusă după scene verosimile).

Un alt truc. Imaginarea unor personaje „ciudate”, dezvoltate tocmai pe baza detalierii respectivelor aberaţii de comportament. Iată un personaj al lui N. B. Castor Ionescu este un fel de prinţ Mâşkin; bun, prost de bun, are o slabă vitalitate (de victimă), este foarte politicos etc. Pornind de la aceste calităţi, se poate găsi o strategie narativă coerentă. Din felul mediu de a fi al unui om obişnuit nu ai ce „toarce”.

Filozofia doamnei D. B. (mi-am amintit acum de ea): să nu te ţii de cuvânt, să trăieşti în pură improvizaţie, să te decizi doar în ultimul moment, să nu ştii niciodată cu precizie ce vei face peste o oră. Asta înseamnă perfecta disponibilitate. Mai întâi naturală, a tinereţii, apoi artificială, a viciului.

10. 8. Începutul unui text neterminat, scris cu vreo trei sau patru ani în urmă. L-am regăsit întâmplător, pe nişte file volante. „Preumblându-mă recent prin sălile Muzeului Grigore Antipa, mi-am lămurit, în mod neaşteptat, o problemă de critică a poeziei. Am admirat, mai întâi, mineralele, frumuseţea lor rece, aerul lor de perfecţiune incoruptibilă. Calcedoniu, agat, heliotrop, jasp, jad, onix, cornalină – splendide cuvinte! Am văzut apoi cochiliile unor animale trăitoare cândva în oceane. Mi s-au părut mult mai frumoase decât hipnoticele minerale (deşi cochiiile erau de asemenea mineralizate). Exprimându-mi preferinţa, am obţinut numaidecât consensul cristalizatei mele însoţitoare. Viul, chiar şi sub forma unei amintiri, este superior.”

Celibatul este o încercare utopică de a trece prin apă fără să te uzi.  Vorbă găsită tot în paginile amintite mai sus. Tot de acolo, în fine, un titlu nereuşit de roman: „Celibatul ca utopie”.

Unii păstrează orice lucru scris de ei. Eu am aruncat întotdeauna ciornele. Doar de vreun an încoace îmi dau silinţa să le păstrez, rezist marii tentaţii de a le rupe şi a le arunca.

Când scrii proză, nu trebuie să faci eforturi pentru a-ţi aminti detalii ale prototipurilor reale de personaje. În schimb, este recomandabil să te concentrezi pentru a obţine vizualizări ale personajelor. Acestea ies din neant pentru tine, semănând din ce în ce mai puţin cu prototipurile lor reale. Vizualizarea personajelor şi a mediilor materiale este identică celei operate de yoghini. Practicarea ei poate deveni o plăcere. Dacă lectorul simte că autorul şi-a „văzut” personajele şi mediile materiale, totul este OK. Le „vede” şi el. Desigur, dacă autorul nu are vizualizări, dar scrie ca şi cum le-ar avea, totul este de asemenea în ordine.

Progrese în apropierea de R. Ne vom întâlni oare cândva în acelaşi pat?

 

# Mai sus am scris despre modul focos al doamnei R., o femeie excelentă sub toate raporturile. Se pare că am încurcat secvenţele, ca într-un roman modern. Pot preciza acum că etapa preliminariilor a durat vreo trei ani, lucru deosebit de ciudat. În tot acest timp ne-am întâlnit nu prea des, doar în scopul de a ne plimba prin Herestrău. În cele din urmă am ajuns şi în pat, cu foarte bune rezultate. #

 

11. 8. Scrisul ca eliberare. Iată ce practică N. Breban. O eliberare prin acumulare de amănunte, printr-un fel de creaţie. O acţiune de Frankenstein. Un fel de creaţie în sens biblic.

Remarc şi grozava bogăţie metaforică a textului. Eu greşesc, citind prea puţine cărţi de poezie, pentru a-mi frăgezi stilul.

D., la telefon. Printr-o amnistie, mama ei a fost recuperată pe deplin socialmente. A ieşit din detenţie. În vocea lui D., triumful unui câştigător. Este o persoană tare.

Referitor la ideea SF despre jocul de şah interminabil. Un mare maestru să lanseze comentarii ironice în legătură cu jocul. Să rezulte că de fapt partida a fost cunoscută de unii dintre marii jucători din trecut. Aceştia au cunoscut diferitele stadii ale partidei, dar au păstrat secretul. Secret masonic? Structură de roman istoric obişnuit?

Extraterestrul să joace ca un computer. Piesele să nu fie mutate telekinetic, ci de către nişte necunoscuţi, apăruţi din senin. De unde se va şti că nu apar şi impostori? Să existe o parolă? Noul venit, cel cu mutarea, trebuie să dovedească abilităţi de magician. Partida să semene leit cu una celebră.

12. 8. Nu este cu adevărat mare decât scriitorul capabil să-şi bată joc de contemporanii săi. Fascinantul N. Breban face tot timpul aşa ceva.

Toate lecturile şi reflecţiile mele din ultimul timp se „toarnă” în aceeaşi butelie a dorinţei maniacale de a scrie cel puţin o carte groasă! „Racul” caricatural (omologul meu zodiacal) al lui Breban  e nemaipomenit de bine prins! Amărâtul „Rac”! Necăjitul de el! Dar şi fericitul de el!

Un pattern al intelectualilor din Bucureşti este vizita nocturnă, intempestivă, întotdeauna alcoolizată. Un grup de intelectuali „iniţiaţi” se duc la Nichita Stănescu sau la cineva mai puţin cunoscut, pică la el, noaptea, pe la 11 sau chiar la 1. Acela, de regulă, nu doarme, este cu nişte prieteni sau este singur, aşteptând să pice musafiri. Este, precizez, un „tic” centro-bucureştean. În cartiere, aşa ceva nu poate să se petreacă, n-are cum. În Centru însă nopţile sunt scurte, inexistente, de fapt, locuitorii din Centru n-au servicii de natură să pretindă trezitul devreme. Este o castă, fără îndoială. Biata D. B., cât se chinuieşte să pătrundă în această elită! Ce folos, trebuie să se treazească dimineaţa, spre a se duce la serviciul ei modest. Degeaba se preface, cum că ar avea o poziţie-cheie, tot o  amărăşteană rămâne.

Relatări despre asemenea vizite apar în numeroase cărţi de proză ale ultimilor ani.

Îmi amintesc cămăruţa mansardată unde stătea C. F. B., multele mirosuri, sânii enormi, pictura, umilinţa mea de a face amor cu o frigidă. Şi altele, cum ar fi gingăşia ei tandră, de înţeles, un surogat excelent pentru senzualitate. Presupusa ei boală, petit mal. O alarmă falsă, din fericire.

O metodă de antrenament. O recomand autorilor de proză. Să se uite la televizor întrerupând sonorul. Astfel vor vedea mai bine mimica şi gesturile.

Un truc profesional al lui N. Breban. Încearcă tot timpul să dea impresia că are „în faţa ochilor” personajele. Asta impune, încântă, este echivalentul tehnicii individuale a unui fotbalist.

13. 8. În „Drumul la zid” se face o apologie a omului ca unicat. Se obţine tocmai inversul unui roman politic. Personajul nu are treabă decât cu el însuşi. „Bunul Castor” face de fapt o experianţă de meditaţie yoghinică. Spre sfârşitul romanului, o slăbire sensibilă a tensiunii. Aş fi încheiat simetric, cu întoarcerea acasă, fără ipostazele de „profet”. Apar şi unele inadvertenţe. Ochii personajelor îşi schimbă culoarea, numele proprii se modifică. Apropiindu-se de final, Breban dă tot mai des greş. Cele mai multe stângăcii apar atunci când sunt abordate medii sociale restrânse (de pildă cel al tribunalului, al judecătoriei), precum şi când sunt urmărite trasee ale personajelor în condiţii realiste. O neputinţă este şi faptul că toate personajele sunt obligate să practice acelaşi tip de bavardaj intelectual. Poate că, într-adevăr, aşa cum am auzit, N. Breban nu reciteşte ceea ce a scris. Oare Dumnezeu poate reveni asupra creaţiilor sale? Nu! Peripeţiile extrabucureştene ale lui Castor sunt aproape un rateu narativ. Neplăcută este şi maniera speculativ-metaforică, folosită de narator, prea negândit, mecanic.

Am spus că într-un roman nu contează atât construcţia, cât amănuntele. Recunosc, a fost o simplă butadă. Nu prea merge fără construcţie sau, cel puţin fără un instict al opririi la timp. De la un punct înainte, N. Breban lasă impresia că a pus un pariu pentru realizarea unui număr oarecare de pagini şi cam atât.

R. se adânceşte, precum un scafandru, în relaţia cu mine.

15. 8. Deturnările de la scrierea romanului, de mine însumi organizate, se prelungesc. Am citit romanul mai sus comentat. Am lucrat „pe” o proză scurtă scrisă tot în ultima vreme (ca orice lucru nepermis, este reuşită). De acum înainte n-o mai pot coti, nu mai am încotro.

„Drumul la zid” este ultima carte citită de mine înainte de începerea romanului. Întâmplarea iar a potrivit bine lucrurile.

 

16. 8. Anul trece, dar nu intru în panică. Cred că am progresat binişor în învăţarea meseriei de romancier. Cândva vorbeam despre o „schemă” a unui roman poliţist. Ba chiar făceam aşa ceva. Acum îmi dau seama că orice roman poate fi premeditat, calculat. Am pierdut şase luni cu noua schemă, dar am obţinut o metodă de a scrie un roman. Performanţele lui Simenon nu îmi mai par atât de supraomeneşti.

Evident, toate cele de mai sus sunt valabile pentru nişte cărţi de valoare medie, texte de bun meseriaş. Capodoperele nu se pot calcula, pentru ele nu există un tipar, ar zice un snob, de tipul doamnei D. B. Precizez că nu este vorba de a calcula capodopere sau texte mediocre, ci pur şi simplu de a gândi la structuri, înainte de a începe să scrii. În mod tradiţional, în mod ideal, mai degrabă, un roman este ceva analog unei vieţi. El demarează spontan, primele pagini curg, precum ceva din natură (râu, fugă de animale sălbatice), iar apoi începe a se corecta pe sine însuşi, revenind. Este clar, reflecţia asupra structurii se produce pe parcurs, simultan cu umplerea paginilor. În acest fel este o aventură spirituală. Scrierea unui „roman serios” poate dura ani întregi.

Rămâne de văzut dacă lucrul după o schemă minuţios pusă la punct va evolua atât de bine pe cât anticipez.

17. 8. Un personaj al meu declară că se fereşte de contactele cu oameni neautentici, cu copiile grosolane. Are dreptate. Adaug că ar trebui să ne ferim în aceeaşi măsură de textele neimportante. Există însă şi lecturi naive, cu rol deconectant.

Modestele consideraţii de mai sus au apărut în urma unei lecturi din Carl von Clausewitz, „Războiul”. O carte excelentă. Trebuie citită nu numai ca sursă de informaţii istorice, ci şi ca  teorie a strategiei necesare în orice fel de conflict interuman, de la o partidă de şah şi până la o luptă de opinii dusă într-o şedinţă.

R., stabilitatea întruchipată.

O tehnică de autosugestie, utilă atunci când subiectul apreciază ca extrem de dificilă o sarcină oarecare.  Omul trebuie să-şi imagineze o scară personală a înfăptuirilor şi să situeze respectivul plan undeva pe la mijlocul acesteia. Să se sugestioneze că aşa stau lucrurile. Treptat, sarcina i se va părea mai accesibilă.

18. 8. O altă carte de Iris Murdoch: „Visul lui Bruno”. Este scrisă înaintea celorlalte două, amintite de mine („Fiul cuvintelor” şi „Marea, marea”) şi a apărut în 1969. Murdoch are nişte probleme atunci când diluează şi umflă textul. De asemenea, apar nişte stângăcii, atunci când sunt sunt introduse „lumile” speciale. Aici, un personaj este filatelist şi cunoscător al vieţii păianjenilor. Sunt prea multe elemente exotice, semn de nesiguranţă a dozajului.

Trucul „lumilor” are două ramuri principale. 1. Lumile inaccesibile; în sens material (bogăţie, „nobleţe de stirpe”) sau spiritual (forţe oculte, înaltă spiritualizare, intensă religiozitate,  capacităţi profetice). 2. Domenii foarte specializate, laice, cu puţini iniţiaţi (viaţa păianjenilor, şahul de mare performanţă, muzica unui anume compozitor, gravura germană din secolul al XVI-lea); sunt lumi teoretic accesibile, dar iniţierea durează prea mult şi este practic de neatins.

Un critic ar putea spune cu lui Murdoch îi lipseşte doar furia pentru a fi un mare scriitor. Această lipsă să provină oare de la o oarecare iniţiere yoghină? În toate cele trei cărţi citite de mine sunt semne că ar deţine aşa ceva.

Orice dictatură secretă nu numai corupţie, ci şi agresivitate. Ce face o dictatură fără pretenţii teritoriale? „Atacă” în interior. Este preferat atacul psihic, brutalitatea îndreptată împotriva psihicului.

Referitor la zarurile SF. Constelaţiile de idei – mecanic obţinute – l-ar obliga pe autor să facă noi asociaţii. El va umple nişte scheme relativ inedite cu texte poate interesante.

20. 8. „Să zicem că acum sunt pe deplin conectat. Fiindcă nu mai am când să fiu altcândva.” Exprimare stângace, scrisă parcă de altcineva, atunci când am introdus o nouă foaie albă în maşina de scris.

Am făcut un plan de salvare a romanului. Se va vedea în ce măsură sunt în stare să-l urmez.

 

22. 8. Precizare la ideea zarurilor SF. Ele trebuie să fie adaptate la un anumit domeniu SF, de pildă la cel legat de informatică sau parapsihologie. Bună este şi ideea unui personaj itinerant prin diferite texte, în genul lui Susan Calvin, a lui Asimov.

„Demersul SF” trebuie adaptat la vârsta autorului.

Asimov – triumf al sofisticii împotriva literaturii.

Titlul de articol polemic: „Complexul emigrantului păgubos”. Referitor la felul cum comentatorii SF nu-i bagă în seamă decât pe sefiştii integrali, scriitorii de profesie părându-li-se dubioşi. Ca şi cum sefeul ar fi o religie intolerantă şi presupune convertiri totale, ireversibile.

„Distilarea succesului”.

Ratarea (sentimentul ei) n-ar fi decât un sindrom nevrotic? Oricum, vorbăria este un simptom clar al ratării. Pe de altă parte, scrisul nu este oare tot o vorbărie? A scrie înseamnă a-ţi vinde ratarea, a trăi de pe urma ei? Amărâtul avantaj obţinut asupra celor incapabili să-şi negustorească ratarea! Scrisul mai este şi o bătălie pentru sfinţenie, pierdută fiindcă nu este dusă cu arma eficientă a meditaţiei, dar cu ajutorul celei păguboase, a cuvintelor.

28. 8. Mi-au trebuit opt luni pentru a-mi da seama că un roman de serviciu se poate scrie, la pas, în două luni de zile.

 

1. 9. Am citit o carte proastă. Enervarea mea ulterioară pare a proveni din sentimentul că situaţia nu-mi mai permite să citesc sau să trăiesc texte proaste.

Scrisul este ca lăsarea de fumat, este foarte uşor numai dacă îl reuşeşti. Cum să te laşi de fumat? Simplu: nu mai aprinzi. Cum să scrii un roman? Simplu. Nu te mai ridici de la masă înainte de a scrie norma de pagini autostabilită.

Tribulaţiile mele literare sunt, desigur, joase. Eu mă căinez în legătură cu faptul că nu pot să stau la masă! În loc să mă frământe dileme metafizice! Ce să mai discutăm…

Revenind la cartea proastă amintită mai sus, am găsit o soluţie vicleană. Am scris o recenzie de 2,5 file. Am transformat un dezgust în ceva agreabil. În recenzie mişună ironii atât de greu vizibile încât nici eu însumi nu mai sunt în stare să le văd pe toate…

Cu modul ei neagajant, R. îmi transmite un sentiment de libertate.

Practicarea literaturii împinge tot timpul spre sterilizarea trăirii. Nu-ţi mai poţi permite să trăieşti, îţi păstrezi timpul şi energia pentru scris. Pe de altă parte, constat că la vârsta mea ar trebui să adopt stilul funcţionăresc de muncă literară. Sunt încă întârziat într-un mod romantic, tineresc, cu zvâcniri şi amânări, un mod păgubos şi neconcordant.

2. 9. Butada dimineţii. Fericit este omul transformat într-o maşină. Cazul femeilor transformate în maşini tandre de crescut copii. Robotizarea, deplânsă de unii, nu este atât de rea pe cât pare.

O idee. Un almanah de autor. Adică un ghiveci realizat de un singur om, din tot felul de fragmente. Ar trebui şi un editor suficient de îndrăzneţ. Aş avea de la plecare trei varietăţi: proză poliţistă, SF şi şah. La asta aş adăuga texte de vulgarizare ştiinţifică pe teme de parapsihologie.

6. 9. Atunci când scrie o prefaţă despre fragmentele modeste ale unui tânăr mort la 19 ani, Noica se arată a fi un „antreprenor de genii”. Cartea respectivă este însă întristătoare. Mai întâi vine prefaţa lui Noica, apoi fragmentele de jurnal şi cele câteva biete scrisori ale băiatului. Ultimele două treimi sunt ocupate de texte ale mamei (sau surorii). Unii nu sunt în stare să-şi înfrâneze vanitatea. Cartea a apărut la Editura Litera.

Romanul meu? Au fost scrise primele 11 pagini. Au ieşit foarte bine, dovadă că actalmente pot obţine titlul de calfă în meseria de prozator. Ba nu, mi se va cuveni doar dacă romanul va fi scris şi va apărea.

Destinul pare a-şi râde de mine. R. este exact opusul lui D. Sau poate că nu este batjocură, ci doar simtrie oferită unui ins interesat de natura umană. Înainte de a studia nuanţele este bine să studiezi extremele.

Pricep de ce autorul intră în panică atunci când lucrează la un text lung. Pentru că nu-şi concepe demersul sub forma unei munci şi nici nu-l organizează în acest fel. De aici vin toate ponoasele: munca studenţească, în asalt, pierderea unor nopţi, modificarea ritmului zilnic de viaţă. Trebuie lucrat între ore fixe. Este singura soluţie rezonabilă. Un asemenea comportament nu este însă pentru unul cu mentalitatea de scriitor  român standard, nu este pentru cetăţenii leneşi, aranjaţi sau ambuscaţi.

7. 9. O mică teorie cu privire la instituţia concubinajului. Într-o căsătorie, oricât de reuşită, luna de miere nu se poate repeta, oricâte artificii ar imagina cei doi. Căsătoria obligă la o evoluţie spre spiritualizarea respectivei iubiri, deci spre maturizare. O amantă, un amant înseamnă însă o nouă lună de miere, echivalează cu o întoarcere în timp, dar şi cu o ratare a şansei de spiritualizare. Când un căsătorit îşi ia o amantă, recunoaşte că tentativa sa de spiritualizare întreprinsă prin căsătorie a eşuat. Pe de altă parte, dacă ne gândim la modurile orientale şi extrem orientale, ne dăm seama că biata monogamie europeană nu este decât un subterfugiu economic.

Fiecare rând scris este o lovitură dată entropiei. (Aceasta a fost platitudinea frumoasei dimineţi de vineri.) Fiecare rând nescris (atunci când eşti într-o situaţie ca a mea) este o lovitură dată propriului psihic.

8. 9. Să nu uit a nota amuzant  crâncena, jalnica întâmplare petrecută la redacţie cu vreo trei zile în urmă. A intrat o fată blondă, înaltă, subţire. Buza ei superioară era mult prea scurtă, astfel încât atunci când râdea, gingia i se dezvelea cu vreo doi centimetri. Dinţii find frumoşi şi intacţi, iar fata tânără şi frumoasă, efectul nu era prea dezagreabil. Apărea în privitor ideea de asemănare cu un craniu, nu mai mult. Cum ştim că moartea altcuiva este afrodiziacă…

Fata avea o proză scrisă de mână. Un text cu grafie contrafăcută şi conţinut demenţial. Aşa ceva nu mă poate înşela. Am citit proza pe loc şi i-am spus fetei cum stau lucrurile. I-am făcut şi o analiză grafologică, cu rezultate prompt confirmate. Fata avea ceva asemănător paranoiei. De faţă a fost un domn de circa 50 de ani, rău întreţinut, un publicist penibil. Textele i le rescrie biata S. P. Este şi poet, cu texte jenante, insul. Din când în când s-a băgat în vorbă, spunând platitudini sau chiar inepţii. După un timp fata a plecat. Omul meu a luat-o la fugă după ea! O scenă tare.

9. 9. O idee rostită într-una dintre zadarnicile discuţii telefonice cu D. B. Am spus că relaţia dintre doi oameni este fatalmente unitară, adică face parte dintr-o categorie distinctă (preliminariile nu sunt prea relevante). Drept urmare, nu se poate vorbi despre evoluţia unei relaţii (de tipul prietenie transformată în iubire), ci doar de încheierea ei.

Scriu la roman, în fine.

Acţionare de profesionist: fără improvizaţii, tehnic, cu planuri draconic respectate şi minuţios gândite în prealabil, fără lovituri în gol, fără excepţii, fără „geniu” improvizatoriu în faza de execuţie, fără ură şi fără părtinire. O acţionare puternic cerebralizată, afectiv incoloră.

Acţionare de diletant: în zvâcniri „geniale”, cu nerespectarea unui plan, cu un sinopsis doar schiţat, cu încredere în puterea de a improviza, „fără cap”; coloratura afectivă fiind puternică, scrisul pare uneori nesuferit, iar alteori aducător de beatitudine…

Greu de înţeles de ce „uit” în repetate rânduri un adevăr simplu şi răsverificat: D. B. este o jigodie. Se încadrează perfect de bine în tipologia jigodiei. Nu pricep de ce îmi mai bat capul cu aprofundarea ei.

A scrie mult este pentru mine o obsesie adevărată, durabilă, de nevindecat. În acest an, cum am mai spus, am început o tentativă de anihilare, de scăpare din durerea cronică a unei senzaţii de sete, sete de pagini scrise. Doar acum, spre spartul târgului, s-ar spune că am pus în mişcare maşina; pare a fi prea târziu. Ar fi interesant de ştiut la ce comandament inconştient răspunde această sete de pagini scrise. Să fie vorba despre o frustrare? Ce fel de frustrare? Sexuală? Socială? Simt, literalmente (urmează o afirmaţie destul de jenantă) că nu voi putea muri dacă nu ajung în situaţia de a scrie mult, foarte mult. O fi vorba despre un simplu sindrom al lăcomiei? Se poate.

Scriind critică, îmi era greu să mă lungesc. Acum, în proză, reuşesc, fac descrieri, digresiuni, aparent la locul lor.

10. 9. Unii zic: comunismul este o utopie. Însăşi umanitatea este însă o utopie din punctul de vedere al universului. Comunismul nu poate fi combătut decât de un europeano-american. Unui asiatic i se pare ceva logic. Valorile asiatice sunt altele, datorită spiritualizării. Multor asiatici, europeano-americanii le par nişte cimpanzei drogaţi. Sufocantul practicism, consumismul aducător de îndobitocire – iată limanul celor capabili de dispreţ la adresa comunismului. Idealul european de viaţă, precum şi forma lui paroxistică, realizată de americani, nu este unicul cu putinţă.

11. 9. Şocul întâlnirii cu I., ruda mea apropiată. M-am întors de la Braşov psihic istovit. Mi s-a părut că literatura este ceva cu totul secundar, un joc oarecare, supraestimat de unii.

Pornind de la faptul că insectele ar fi de 12 ori mai grele decât totalitatea oamenilor de pe glob, ideea SF a unei inteligenţe malefice pornită să le organizeze pe insecte într-o luptă împotriva oamenilor. Termite, păianjeni, viespi şi alte insecte simpatice.

 

13. 9. Cred că un bolnav de depresie este un mort viu.

Idee SF. Într-o grotă inaccesibilă din munţi (situată pe un perete neparcurs de alpinişti)  există un extraterestru. Pentru el, timpul trece mult mai încet. Zilele pământene sunt clipe. El aşteaptă să fie recuperat de către coechipierii lui. Oamenii îl numesc yoghin sau sfânt, dar nu reuşesc să intre în contact cu el, datorită incompatibilităţii legate de scurgerea timpului.

R. se întoarce astă-seară. În cel mai rău caz, mâine.

Am rămas foarte în urmă cu romanul. Se iveşte tot timpul câte ceva perturbator.

În această dimineaţă de o frumuseţe miraculoasă, ce-mi evocă o iubire crepusculară, imposibilă, am intuiţia exactă a luxului reprezentat de practicarea şahului de performanţă. Acest joc este extrem de obositor. Mai este ceva. Între şah şi literatură există un antagonism foarte profund, se exclud reciproc. Te pomeneşti că am o structură psihică schizoidă… Ieri am jucat vreo patru ore. M-am întors acasă dărâmat de oboseală. Încă vreo câteva şedinţe dintr-astea şi toamna este pierdută pentru roman.

14. 9. O replică dintr-un film pacifist american (fără pretenţii de artă) mi-a explicat un truc psihologic. Mai înainte încercasem să înţeleg de ce mai toate personajele din romanele americane recente manifestă o oarecare agresivitate (cel puţin verbală). Mă gândisem că este ceva social, „secretat” în mod obiectiv de mediu. Acum, în sfârşit, pricep că un cetăţean dornic de performanţă poate să simuleze agresivitatea, cu rezultate promiţătoare.

Replica era (formularea este aproximativă, ideea, intactă); „Inteligenţa unită cu agresivitatea fac minuni!” În Statele Unite, probabil că lumea a început să priceapă că oamenii agresivi au şanse mai mari în lupta vieţii. Drept urmare, agresivitatea a început să fie „purtată” precum o haină la modă.

Un alt exemplu este agresivitatea oamenilor în vârstă (furor senilis). De ce sunt aşa de certăreţi unii bătrâni? Fiindcă simt că o asemenea atitudine este stimulatoare (creşte adrenalina) şi induce în eroare asupra nivelului lor real de vitalitate.

Ideea este veche, evident. Mielul îmbracă piele de lup, demagogul de ocazie devine „combativ”. Ca truc al autoperfecţionării, procedeul trebuie aprofundat.

15. 9. Am cam multe idei şi cam puţine concretizări ale acestora… Să mai notez totuşi una.

Am mai amintit (sau nu?) despre un roman-parabolă cu schemele totalitarismului transpuse pe un model (de tipul statului sud-american, al republicii bananiere). Acum, citind „Pe marginea prăpastiei” (1941), observ că s-ar putea plasa respectiva acţiune într-un viitor SF. S-ar urmări schema rebeliunii legionare. Problema ar fi „împănarea” textului cu găselniţele tehnice tipice ale genului.

În munca la roman, nu reuşesc să intru în ritmul stabilit. Mă agăţ de ideea că la Petroşani, unde nu există nici-un element perturbator, voi recupera.

R. s-a reîntors precum un bumerang.

Ideea că am ajuns la o vârstă prea „înaintată” se aclimatizează tot mai temeinic în conştiinţa mea. Anihilarea (sau mai degrabă domesticirea) ei este una dintre multele mele sarcini actuale.

Un posibil truc al autorului de proză. Fiecare zi să înceapă printr-o lectură de 1-2 ore a unui text incitant. Astfel ar apărea un spirit de emulaţie. Este ca şi cum ai arăta unei femei fotografii porno. Dintr-o dată, biata de ea (sau bietul de mine, cum vreţi) simte că vrea şi poate să facă la fel… Mi se pare că acest truc este menţionat în jurnalul Virginiei Woolf.

Scrierea unei pagini dctilografiate, într-o formă brută, îmi ia cam 15 minute. Teoretic, se pot scrie patru file pe oră. Faimoasele mele cinci file pe zi sunt deci o normă aproape ridicol de mică. Numai că apar tot felul de probleme psihice, uneori de nedepăşit.

Pare promiţător scrisul de după-amiază, practicat după un somn de o oră (somn zis hepatic, bătrânesc). Bună ar fi şi adoptarea a două reprize zilnice.

16. 9. Ieri am reuşit să scriu 14 pagini dactilografiate. Azi m-am trezit din somn perfect odihnit şi, în plus, cu un sentiment de seninătate, greu de atins de mine, în general. Pare evient că buna dispoziţie provine din mulţumirea venită din „îndeplinirea planului”. Şi acum paradoxul (am scris banalităţile de mai sus ca pe o introducere la enunţarea lui): pentru a putea să scrii mult, trebuie să scrii mult! De altfel, este un paradox doar pe jumătate. Omul trebuie să se înveţe cu multul, să înveţe că multul i se cuvine.

Sefeul meu va fi în viitor unul specializat pe psihologie. Am mai spus asta. Fără nave, fără roboţi, fără tehnologie. Singura excepţia ar fi calculatoarele (un zeu- calculator?). În acest fel aş reuşi să ocolesc senzaţia de jenă apărută atunci când combin clişee sefiste. În domeniul psihologic pot să mă specializez liniştit, nu prea există concurenţă.

Bietul celibatar, neavând la dispoziţie un cadru tradiţional de viaţă, trebuie să improvizeze. El este silit să găsească nişte reguli strategice şi apoi să le aplice. Bărbatul cu familie este în măsură să facă doar „mutări naturale” (expresie din sah, denumind mutări evidente) în materie de comportament şi relaţii umane. De exemplu, în materie de relaţii cu sexul frumos, căsătoritul are la dispoziţie doar o manevră stereotipă: adulterul, neagajantul adulter (de la mica şedinţă de masaj reciproc, în compania unei recente cunoştinţe şi până la relaţia învechită, obositoare, dar comodă precum o pereche de pantofi îndelung purtaţi; mai rar, adulterul se transformă într-un stresant divorţ). Celibatarul, în schimb, mai ales după o anumită vârstă, este damnat să rătăcească printre relaţii de toate felurile, asta desigur dacă nu se resemnează la postura de amant docil al unei femei măritate, iubitoare câteva ore pe săptămână.

La ce categorii de femei apelează celibatarul? Cum am spus, femei măritate, indiferent de vârstă, cu menţiunea că gerontofilia nu intră în discuţie. Apoi, femei nemăritate sub treizeci de ani, neatinse încă de mica frică de-a nu rămâne nişte fete bătrâne.

17. 9. Ieri am scris 17 pagini dactilografiate, dovedind că dracul nu este chiar atât de negru cum se spune.

Persoanele „nesuferite” nu înţeleg necesitatea politeţii, într-o lume plină de probleme. Ele trebuie evitate. Pe de altă parte, dintre ele se recrutează „piesele grele”.

Cine nu este în stare să scrie mult nu este un scriitor profesionist. „Geniul”, „celebritatea” încep după atingerea profesionismului, nicidecum înainte de ea.

Progresând ca un căpcăun damnat să hăpăie pietrele unui grohotiş interminabil, mă mai opresc din când în când, spre a nota  câte o banalitate inocentă. De pildă, de ce să nu ne folosim defectele fundamentale în scopuri lucrative? Mă refer la lăcomie – urâtă treabă! Ea poate fi convertită în lăcomie de pagini scrise – bună treabă!

Viitoarele mele romane, dacă vor exista, vor fi nişte cărţi „de narator”! Scriitura unde naratorul o face pe spiritualul îmi reuşeşte cel mai bine şi, în plus, curge parcă de la sine, fără nici-un efort din partea mea!

18. 9. Toată povestea cu numărul de pagini scrise într-o zi sau într-un an este iremediabil meschină. Toţi autorii de jurnale (de literat) o au, dar cei mai mulţi o ascund, ca pe un bunic ramolit, invizibil pentru cei veniţi în vizită la făloasa familie. Eu nu o ascund. Dimpotrivă, fac din ea problema mea numărul unu.

Ieri, 16 file. Este un record, fiindcă alaltăieri, trei din cele 17 au fost  o stilizare a unor mai vechi însemnări despre şah. Asemenea note despre şah, numite „Memoriile unui şahist naiv”, îmi apar într-o publicaţie specializată în cuvinte încrucişate!

Avantajul supradocumentării (cazul meu; am stat până acum 41 de zile la Petroşani şi voi mai sta vreo 20-30) este următorul: autorul este în situaţia unui croitor cu multă stofă la dispoziţie; acesta croieşte „dân dăstul” (pronunţie muntenească) şi nu a unui cârpaci silit să recurgă la trucuri întristătoare fiindcă are puţină stofă.

Seara. Dacă dimineaţa nu scriu, după-amiaza este aproape imposibil să mă mai apropii de cota +12 file dactilografiate. Aşa am păţit astăzi. M-am salvat copiind (cu minime ajustări) un text autentic scris de un tânăr miner într-un jurnal intim, ajuns întâmplător la mine. Tânărul mi-a dat voie să-i folosesc textul în romanul meu. Va fi probabil fragmentul cel mai reuşit din toată cartea. Este scris aproape într-un pur stil Hemingway!

19. 9. Dintr-o carte ce pare a fi o compilaţie: „Căci se poate oare închipui omul în afara dorinţei de a vieţui măcar o parte din Timpul său istoric şi mărginit, constrângător, într-un timp fabulos, într-un timp, să-l numim, estetic, propriu trăirii estetice, care reclamă aducă simultaneitate, aşa cum a înţeles-o, se pare, prima oară Mozart şi cum a teoretizat-o mai târziu Rudolf Arnheim?”

Trăirea estetică reclamă simultaneitate!? Adică o conectare la câmpul universal? Îl ascult tot timpul pe Mozart, de vreo doi ani încoace, în acest scop?

Prozatorul cu scrupule în materie de tehnică literară trebuie să se uite în „Drumul la zid” de N. Breban. Având „complexul lui Dumnezeu”, acest autor, scrie absolut tot ce îi trece prin minte în clipa respectivă! Fără reticenţe, calcule şi altele asemenea! Doar aşa ce pot scrie cărţi de 800 de pagini. Digresiune lângă digresiune, diluare lângă diluare. Plus divagaţii cât permite lungul şi latul paginii. Ezitările sunt pentru impotenţi! ar putea spune un asemenea personaj. Mult nu s-ar înşela.

21. 9. Memorabila frică a unui coleg de redacţie, G. S., pus în faţa situaţiei de-a fi numit într-o funcţie de conducere. Lipsa lui de curaj, frica lui bătrânească de-a nu putea face faţă. Să fi fost teatru? Nu, faţa lui devenise şi mai palidă, probabil că mâinile îi tremurau un pic. Are aceeaşi vârstă ca şi mine, dar este un băutor înverşunat. Asta l-a slăbit, i-a muiat balamalele.

Apoi, jocul de şedinţă al bietului M. Buzele lui strânse şi astfel subţiate, colţurile gurii, coborâte. Se uita tot timpul printr-o carte şi din când în când nota ceva într-un carnet. Se uita şi într-o a doua carte, probabil un dicţionar. S-a recuzat cu scârbă olimpiană, atunci când cineva l-a propus pentru o funcţie. Era îmbrăcat corect, cu cravată. Se silea, în sinea lui, să se considere un Mircea Eliade nimerit printre nişte pigmei de jurnalişti literari. „Mare dobitoc, domnule!” ar zice un personaj al lui Marin Preda. Eu nu zic aşa ceva. Acest om deţine o anumită superioritate certă. O spun fără nici-o ironie. Să nu uit. Vizavi de el stătea fosta lui amantă. Şi ea se apleca asupra unor foi de hârtie scrise; din când în când îşi aprindea „o ţigară bună” şi trăgea adânc, cu nostalgia unui trecut când putea să beneficieze de elanurile acelui savant sever…

22. 9. Ieri, discuţie cu R. despre  forţa vitală. Spunea că mama ei a avut întotdeauna forţă, dar nu şi energie pe măsură. Este destul de exact spus, dar poate că ar fi bună o nuanţare. De pildă, a avut „instalaţiile” necesare pentru producerea unei mari cantităţi de curent electric, dar nu a dispus de suficienţi cărbuni. Apare pe nesimţite un fel de metaforă a ratării, ceea ce nu mai este interesant.

23. 9. Încă o idee pentru colecţia mea de proiecte literare. O cărţulie pentru colecţia „Cartea de vacanţă”. Titlul: „Şahiştii din Cişmigiu”. Ar fi aproape un reportaj plin de ciudăţenii simpatice. Apropo de şah. Se apropie criza de timp pentru necăjitul autor al „Istoriei curajului”…

Să ai doar atât forţă câtă îţi trebuie pentru a simula că ai forţă!

O variantă a „zarurilor SF”, apărută în cursul unei discuţii cu R. Se ia o carte de bucate şi se alcătuieşte apoi un glosar. Fiecare ingredient capătă o echivalenţă (de exemplu, făina este mediul neobişnuit). Apoi autorul începe să „gătească”. Alege o mâncare şi începe să echivaleze, să extrapoleze şi să asocieze. Teoretic, el poate scrie câte un text pentru fiecare reţetă, dovedind să sefeul este aproape exclusiv o sumă de prefabricate. Şi „glosarul” ar fi o „operă” literară. O parodie grozavă a genului SF. O carte de reţete SF.

 

26. 9. Din „India secretă” de Paul Brunton, o carte rău tradusă şi modest scrisă, câteva idei. O serie de iniţiaţi vorbesc foarte puţin sau nu vorbesc deloc! Vorbăria consumă o mare cantitate de energie, este rea. Scrisul nu este rău?!

Dacă aş scrie literatură zi de zi, dificultăţile mele psihice s-ar rezolva.

Poimâine noapte plec la Petroşani, pentru a încheia romanul.

Acum, o idee de roman cu mineri. Un citadin trăieşte o deziluzie amoroasă şi  apoi se duce să lucreze în mină. Ar fi un roman de dragoste, dar şi de comparare a două lumi foarte deosebite între ele.

Cu D., discuţii telefonice suprarealiste.

Doamna C. L., autoare de versuri, va face un copil fără tată. Amantul ei a părăsit-o când sarcina avea două luni. Ea ar fi făcut întrerupere, dar conformaţia ei specială ar putea deveni astfel periculoasă. Fostul ei amant i-a dat telefon pentru a-i oferi sandalele şi râşniţa de cafea, rămase la el. Mama amantului a zis: „Te dezmoştenesc, dacă o iei!” Şi tot aşa.

Omul slab devine expeditiv doar sub presiunea evenimentelor. Cel tare este expeditiv tot timpul.

28. 9. La noapte plec spre Petroşani. Voi sta acolo circa o lună de zile, încercând să mă conving că sunt în stare să scriu romane. Va fi ceva în genul „aventurilor” reuşite adesea de mine: un şir de nespăbuinţe urmează să fie corectat printr-o nesăbuinţă şi mai mare decât precedentele.

R. femeia cea mai adaptată cu putinţă.

Caietul de faţă rămâne la Bucureşti.

11. 10. M-am îmbolnăvit la Petroşani (o răceală grozavă) şi am fost nevoit să mă întorc la Bucureşti. Am locuit în condiţii rele. N-am mai reuşit să mă cazez la Casa de Oaspeţi, am stat la o cazarmă. M-am mai documentat. Acum trebuie să aştept însănătoşirea…

Vrând, nevrând, devin un teoretician al neputinţei de-a fi un prozator prolific. Dacă toţi autorii trec prin chinurile mele, atunci chiar că un blestem mai mare nu se poate imagina.

Sper totuşi să închei romanul. Cât de dificil este să improvizezi tot timpul, să inventezi… Spun banalităţi.

Aş avea scuza că acesta este primul meu roman „serios”, de mari dimensiuni, „social” etc. Pe de altă parte, unele fragmente scrise îmi sună extrem de agreabil. Par de-a dreptul bune.

Concluzia este că unul nongenial şi nonprolific nu poate fi decât un prost. Ori trăieşti în literatură, ori trăieşti bine din literatură. A treia variantă nu poate fi decât prostia.

Spirit mărunt. Sau spirit isteric, luând tot timpul culoarea ultimei sale lecturi? Ciudat de clare îmi par uneori toate lucrurile ce mă privesc. O fi luciditatea apărută atunci când sunt bolnav. Probabil că faţă de mine însumi nu mai am decât o singură datorie: să scriu o carte unde să spun exact gândul meu. Mă gândesc că nu ar putea fi decât o carte de memorii… Aproape tot ce am scris până acum a fost parazitat de nu ştiu ce considerente practice, fie acestea şi microscopice. Am avut tot timpul senzaţia sâcâitoare că nu scriu chiar cum mi-ar veni s-o fac. A mai fost şi tentaţia culturii. M-a încercat de parcă ar fi fost o religie. Nu i-am cedat… Pare ridicolă această ultimă afirmaţie. Precizez însă că nu mă refer la cantitatea de informaţii, ci la sentimentul de rezistenţă (stupidă, dar autentică) în faţa culturii scrise. Acum nu-mi mai rămâne decât sinele. Ultima posibilitate, poate ultima iluzie. A mai fost şi stupida dorinţă de succes, atât de contradictoriu pusă în practică!

Pentru romanul sinelui, ca să-l numesc aşa, îmi trebuie o mare temă. Am mai scris despre o posibilitate. Un om pleacă, de nebun, prin ţară, nemulţumit de viaţa lui de scriitor, de la Bucureşti. Mai am nevoie de nişte trucuri pentru înfrângerea versatilităţii psihice. Precum şi trucul necesar pentru economisirea energiei. Adică să nu storci literatură dintr-o rea stare fizică, ci ea să curgă năvalnic dintr-un preaplin. Să nu picure, penibil, dintr-un fruct zbârcit, supus la presiuni grozave. Poate că există un culoar al naturaleţii, al forţei, al norocului, pe unde să se ajungă la o producere lină a unor texte reuşite. În afara caznei, a cafelelor, a ceaiurilor. Scârbavnice probleme mai am!

12. 10. Om ajuns în situaţia de a recunoaşte că o singură cale spre performanţă i-a rămas: lupta solitară, înfrângerea sinelui, ceva în genul pocăirii adoptate de marile curve ajunse la bătrâneţe, când nu mai fac faţă în profesia lor. O renunţare la practica socială, printr-o recurgere la sacru.

L. C., acum măritată şi „născută”, îmi dă telefoane spre a veni la mine în scopuri clare. O cam refuz, din lipsă momentană de disponibilitate pentru risipă de energie. Mă mir puţin în legătură cu soarta soţilor. Constat că fidelitatea sexuală nu este importantă decât când există. Nu este un paradox ceea ce spun. Fidelitatea este ceva miraculos, ca şi iubirea. O fidelitate dispărută nu înseamnă nimic, la fel ca şi un om mort. La fel, viaţa. Din cel mai valoros lucru, ea se transformă brusc într-un nimic. Pentru unele persoane, actul sexual nu înseamnă prea mult. Fidelitatea acestora este nesemnificativă. Oricum, fidelitatea nu este o problemă de morală, ci una de psihologie.

Boala pare a mă părăsi, ceea ce este de dorit.

13. 10. Defecţiunea sistemului meu: neputinţa de a curăţa lucrările spiritului de orice sens lucrativ. De aici, o concepere grosolan-utilitaristă a scrisului. Anumite progrese spre ieşirea din această situaţie psihologică am făcut, dar ele sunt încă destul de mici.

Opinia mea secretă despre cultură ar fi trebuit să dispară cu cinsprezece ani în urmă.

Inferior este şi sentimentul propriei inferiorităţi, desigur.

Poate să fie vorba şi despre o damnare, în sensul sugerat de Hesse în „Lupul de stepă”. Sau este o încercare nereuşită de a ieşi din reţeaua diabolică a micilor întâmplări neînsemnate. Acestea se însumează şi devin viaţă. O soluţie ar fi recunoaşterea înfrângerii (sinuciderea efectivă sau renunţarea făţişă la ambiţiile de spiritualizare). Nici ea nu-mi este accesibilă.

Să fi scris versuri? Poate ar fi fost mai bine.

Ieri, văzând pe stradă un copil, mi-am închipuit sfârşitul unui bărbat în cursul unei acţiuni de salvare. Voluptatea acestuia de a muri astfel, după ce încercase în fel şi chip să se realizeze, ba chiar să le fie util semenilor săi. Un sfârşit destul de teatral, dar mulţumitor pentru el.

Un roman cât mai aproape de ceea ce a fost în realitate, iată ce trebuie să încerc. Să mă fi ţinut lângă D. un sentiment de vinovăţie? Să fi vrut să ispăşesc o vină? Ce fel de vină? Masturbarea din adolescenţă? Parcă nu-mi vine a crede că Freud are dreptate în această privinţă. De fapt, masturbarea nu dă un sentiment de vinovăţie. Atunci ce? Nu se ştie.

O să mă duc la redacţie. Îmi voi păstra nişte zile de concediu pentru a merge în decembrie le concursul de şah de la Herculane.

O forţă incapabilă de concentrare poate fi o damnare. Mai bine să nu fie deloc. Să nu spun însă aşa ceva despre singura superioritate recunoscută de mine.

R., brusc puseu de gelozie! Referitor la L. C., prietena ei.

Pentru „Dicţionarul de proiecte literare”. Un roman pornit de la cele trei volume de memorii ale lui J. C. D. Ar trebui găsite nişte conflicte, iar personajului principal i-ar fi implantată o filozofie de viaţă. Un roman al formării. O tentaţia atrăgătoare, alături de alte cincizeci, la fel de tentante…

R., vindecată de gelozie! Pentru moment!

Probabil că nu trebuie decât să-mi las personajele să se desfăşoare, să facă tot ce le trece prin minte. Totul este simplu, când omul poate, este în stare.

Parcă este mai bine la Bucureşti decât la Petroşani. Acesta a fost panseul zilei de sâmbătă.

14. 10. Un film făcut după un roman de Rodica Ojog-Braşoveanu. Absolut ilogic. Brutal, fără subtilităţi, cu un umor elementar. Aşa se trăieşte, aşa se scrie, dacă vrei bani. Există totuşi o oarecare inventivitate în materie de personaje bucureştene. Logica deducţiei este însă la pământ, la fel şi cea a acţionării criminale. Toate pistele duc în aer, niciunde. Nu există motivaţii ale acţiunilor şi deciziilor. Un asemenea roman poate fi scris în două săptămâni, patru zile pentru perfectarea schemei.

Ce ar cuprinde „almanahul de autor”?  Trei povestiri SF (75 pagini), trei povestiri poliţiste (idem), texte de   fiziognomonie,  astrologie, parapsihologie, grafologie, chiromanţie, şah (însumând circa 90 pagini). Ilustraţii, circa 25 pagini.

Inocenta beţie a proiectelor… Obţinută pe gratis…

„Mai adâncă decât teama este încrederea – atât la Goerthe cât şi la Mozart. O zeiţă binevoitoare le-a dat acea convingere, pe care Goethe a exprimat-o astfel: <Oricum ar fi, viaţa este bună>.  […] Fericirea sau nefericirea, durerea sau plăcerea sunt bune, căci dincolo de bine şi de rău şi dincolo de ceea ce îi place omului ca fiinţă de rând, ele îşi au originea în marea natură, care creează şi transformă continuu fără nici un alt scop decât propria glorificare. Aici trebuie căutat izvorul fericirii generate de arta lui Mozart şi Goethe […] această comuniune cu tot ceea ce vieţuieşte, această profunzime şi tandreţe, care refuză ideea de distrugere şi acceptă transformarea, atenuează până şi moartea ameninţătoare.” (Emil Staiger) Legătura cu filozofia budistă. Sentimentul apartenenţei la un continuum extrapământesc. Comunicarea prin muzică a acestei apartenenţe. Muzica lui Mozart să fie una dintre căile folosite de personajul meu, pentru contactarea forţelor obscure.

Boala mea a trecut, lăsând în urmă o oarecare slăbiciune. Voi relua gimnastica, poate şi crosurile matinale.

O existenţă bazată pe dregerea perpetuă a unor greşeli din trecut, pe încercarea disperată de a compensa tractic mari greşeli strategice. Asta este situaţia.

„Numai rataţii au teorii.” (Victor Eftimiu)

 

6. 12. Am pornit din nou maşinăria romanului. Să vedem în ce măsură va funcţiona.

Deocamdată introduc masive pasaje eseistice. Rămâne de văzut dacă amsamblul le va tolera.

După unele estimări optimiste, aş putea să predau manuscrisul până la 1 februarie 1985.

R., zbor de croazieră, cu unele defecţiuni tehnice, de natură obiectivă.

 

7. 12. Ieri, Gheorghe Suciu, un coleg de redacţie pe nedrept creditat de unii cu o oarecare sărăcie cu duhul, a avut o observaţie bună. Cu referire la romanul gros al lui M. D., a spus că acolo este numai muncă şi nici un pic de talent. Într-adevăr, aşa stau lucrurile. Şi astfel se explică grozava prolificitate a respectivului. Autorul netalentat nu are „chinuri” atunci când scrie, este un grefier oarecare. Îmbină la nesfârşit clişee. Am mai vorbit, mi se pare, de seninătatea resemnată dată de frecventarea asiduă a locurilor comune. Acest autor are aşa ceva.

8. 12. În linii mari, cunosc forţele şi vectorii din felul meu de a fi. Forţa cea mai potrivnică este una dereglatoare. Planul unei zile este pândit tot timpul de intervenţia acestui mecanism, dificil de combătut, cu forme proteice de manifestare, mereu originale. Cea mai diabolică dintre aceste forme este solicitarea subconştientului. Apar astfel impulsuri şi iniţiative uimitoare chiar pentru mine. Îmi este greu să le recunosc paternitatea, dar n-am încotro.

Să admitem că există un sindrom special, manifestat printr-o neputinţă cronică de a scrie literatură. Poate fi descris? Asta înseamnă că poate fi şi combătut. Eu îl combat prin pregătire fizică şi psihoterapie. Jurnalul de faţă este un element al acestei psihoterapii.

Dictaturile au înclinarea de a-i plăti bine pe scriitori, cu condiţia ca aceştia să nu mai scrie literatură, ci să alunece spre jurnalistică.

Nu mă voi lăsa până când nu voi reuşi să realizez un şir de „zile standard” (zile cu program respectat).

Macroestezie, alterare a simţului tactil. Obiectele sunt percepute ca fiind mai mari decât sunt în realitate. De folosit într-o povestire poliţistă, unde detectivul deduce existenţa respectivei maladii.

9. 12. „Zidul sonic” al celor 300 de pagini! Niciodată nu l-am trecut până acum. De data aceasta, se va întâmpla.

Cât de simple sunt toate, dacă omul nu se lasă dereglat! Tot trucul este să închizi căile pe unde pot sosi factorii perturbatori. Dacă reuşeşti, totul începe să meargă de la sine.

Evident, trebuie asigurată baza psihică a unui asemenea demers. Eu m-am apropiat de un anume echilibru, prin exerciţii yoga, dar şi prin evoluţia naturală a personalităţii mele, una spre o atitudine filozofică, situată mult dincolo de senzualismul dezordonat trăit ani în şir.

Alaltăieri am consumat vreo trei ore, uitându-mă la partide jucate în finala Campionatului Capitalei. Se joacă undeva departe, unde se ajunge doar cu metroul. A fost plăcut.  Unul dintre cei mai buni nota mutările cu un scris extrem de ordonat, tehnic. În aceeaşi zi am citit despre o metodă ciudată de combatere a bâlbâielii la copii. Micuţii sunt puşi să copieze texte şi să scrie cu litere de tipar. Rezultatele sunt spectaculoase. Scrisul cu asemenea litere ar fortifica coerenţa vorbirii şi implicit pe cea a gândirii. Aşa pare a fi, eu reuşesc să scriu astfel doar în perioadele de maximă formă.

Ce bine că am citit  „Drumul la zid” de Nicolae Breban tocmai în zilele când am început munca la improvizatul meu roman! Văzând acolo replicile lungi ale unor personaje, replici lăbărţate precum o cocă miraculoasă, pe zeci de pagini, mi-am zis: Uite că se poate, naratorul (autorul) poate să se destrăbăleze cât vrea, poate să-şi dea drumul, nu este obligat să-şi refuleze impulsurile. Ca şi multe alte lucrări omeneşti,  scrierea unui roman este şi o problemă de tupeu.

De altfel, îmi dau seama că am abandonat critica literară şi fiindcă redactarea unor texte din acest gen presupune o continuă supraveghere, un dozaj obositor, de natură să micşoreze plăcerea de a scrie şi de a gândi.

Ar mai fi ceva. Scrierea unui roman de mari dimensiuni are şi ceva din brutalitatea unui test foarte clar. Îl treci sau nu-l treci. N-ai cum s-o cârmeşti. Scrii numărul prescris de pagini sau nu-l scrii. Genul acesta de lupte cu mine însumi este pe gustul meu, mă satisface.

Se întâmplă ca întotdeauna. Femeile pică peste mine tocmai atunci când am mai puţină nevoie de ele. Trebuie să le refuz, ceea ce este ceva cu totul neobişnuit.

12. 12. Ia să nu mai fiu eu fără preget!

Ca şi cum aş fi lipsit de o formă proprie de viaţă, mă arăt gata să „servesc” pe toată lumea. Fac aşa, deşi nu am motive să practic această disperată politeţe.

D. B. mi-a dat telefon aseară. N-am mai vorbit cu ea de vreo cinci luni. Părea înduioşată. Fără îndoială, de soarta proprie. Ia să mă lăsaţi în pace! Lăsaţi-l pe bietul celibatar să-şi vadă de literatura lui!

Să fac un repertoriu personal de idei SF.

Cartea despre Marin Preda mi-a fost „dată acasă”. Urmează s-o mai perfecţionez. Când? Probabil, prin februarie.

Întâlnire cu D. B. Adusă de spate, cu barbă incipientă, fumând fără întrerupere ţigări proaste, interesată în mod maniacal de viaţa culturală. Mi-a apărut ca o persoană aproape terminată.

Doamna din Iaşi, furnizoarea unui subiect de povestire, îmi dă telefon şi-mi porunceşte să-i fac nu ştiu ce comision. Nu-i datorez nimic, dar politeţea mea este probabil recepţionată ca o formă de prostie.

Pentru ca totul să fie OK, trebuie doar două lucruri: să fiu sănătos şi să ţin telefonul închis.

 

15. 12. Toate corăbiile fiind arse, acum se va vedea cine câştigă bătălia.

Resursele de expresivitate ale doamnei S. D. îmi pot fi mai favorabile decât un devotament monoton, dezolant, în cele din urmă.

O vizită în cartierul Ferentari, la o prietenă (mamă a doi copii, soţie plină de merite şi autoare a unor cărţi de proză). O casă ultramodestă, „familială”, sistem vagon, cu dependinţe mizere. Tăiaseră un porc de vreo 50 de kilograme. Soţul, cu barbă, a abandonat facultatea, pentru a munci. Căţeaua, agresivă! Pisica, agresivă! Mizerie. Amândoi sunt bolnavi. Ea „se pişă sânge”. El, ulcer. Prietena familiei, ochii ei stinşi, aproape înfricoşători, în spatele lentilelor groase, dar dantura ei sănătoasă, precum şi formele promiţătoare. Fratele prietenei a murit de cancer la plămâni. Şi alte rude ale ei au avut aşa ceva… Asta pe fondul unor impresii scrise recent de Irinel, despre un transplant renal…

Oază uimitoare de primitivism, dar o oază aducătoare de veselie, de bucurie chiar… Impresia mea (bat în lemn!) a fost că acolo se cloceşte ceva tragic. Să dea Domnul să nu fie aşa!

O enervare disperată, generată de criza de timp apărută în legătură cu predarea romanului. Specia aceasta de iritare n-am mai resimţit-o de 7-8 ani, pe vremea când nu reuşeam cu nici-un chip să-mi fac buletin de Bucureşti.

Să existe un „partid”, o „sectă” a rataţilor? Să fie posibil ca un om să participe la viaţa de zi cu zi a unui asemenea grup doar dintr-o gravă neînţelegere? Şi acela să fiu tocmai eu?

Aseară, printre ciudaţii tăietori de purcei din Ferentari, m-am simţit perfect, de parcă m-aş fi reîntors acasă după un şir de rătăciri sterile.

19. 12. Să fie jurnalul intim  semnul dublei neputinţe de a scrie proză şi eseistică? Ar putea fi aşa, dacă ne luăm după unele afirmaţii avizate.

Voi sta la Bucureşti de sărbători! Mama îmi va trimite două pachete cu mâncare! Ca şi când aş fi un deţinut!

Consfătuirea cenaclurilor SF a fost pusă tocmai în zilele de Crăciun, cu neruşinare. Orice religie (mişcarea SF este aşa ceva) este agresivă la un moment dat, anume atunci când deţine sau este părtaşă la putere.

 

22. 12. Literatura – moară de măcinat neputinţă.

Romanul, aşa cum se ţese, ajunge să fie o carte a contactelor unor „venetici” cu oameni din Petroşani.

Este posibil să reuşesc a-l termina, dar simt că lucrez „în suprasarcină”, ca un motor forţat peste limitele sale.

La redacţie, este vorba să-mi completeze norma. După zece ani de aşteptare! De spaimă! În clipa când toate vor fi rezolvate, mă voi prăbuşi, ca un păianjen după fecundare (păienjeniţa îl mănâncă; este o metaforă pentru viaţă, în contextul meu).

 

23. 12. D., la telefon, zice că este gravidă în luna a cincea. Nu mai vrea să mă vadă.

Diseară plec la Cluj, cu trenul. Voi sta acolo două zile.

Anul viitor, dacă totul va fi în ordine, voi încerca să scriu un roman al mediocrităţii. Am amintit în jurnal de acest proiect. Fiind exact tema mea, ar urma să scap de neputinţa de a scrie atât de mult pe cât aş vrea. Romanul cu minerii s-ar putea să fie gata prin februarie. După ce-l închei, va trebui să reiau crosurile, încercând astfel o nouă reechilibrare psihică. Actualmente  nu prea stau bine la capitolul psihic. N-am stat niciodată prea bine, recunosc.

O enervanta constatare: cu vârsta, omul este tentat „s-o lase tot mai ieftin”. Ce se întâmplă, dacă refuză asta? Probabil că nu reuşeşte să-şi vândă marfa.

Neputinţa mea de a scrie mulţumitor de mult este probabil echivalentul impotenţei sexuale. Frumos ar fi şi să fii efectiv impotent şi nici să nu poţi să scrii!

 

28. 12. La Cluj, tot felul de întâmplări ciudate.

Reîntors, am constatat că mi-a fost întrerupt curentul electric, pentru că n-am plătit la timp. Frigiderul nu merge, evident. Carnea cu greu obţinută (bună pentru grătar) trebuie fiartă, pentru a nu se altera.

30. 12. Dragostea de bunic ar fi mai  estetizată decât cea ce tată. Adultul are uneori tendinţa de a vedea în copilul său o piedică în calea realizării sale. Situat dincolo de vanitatea maturităţii, bunicul reuşeşte să se livreze mai integral iubirii.

Scriam despre întreruperea curentului. De fapt, a fost altceva. Cineva a deşurubat siguranţa mea de la tabloul etajului, aşa, spre a-mi face mie o plăcere…

Lucrez la roman. Am calmul îngheţat ce mă cuprinde în preajma dezastrelor.

 

31. 12. Locurile comune ţes un câmp de forţă protector în jurul oamenilor aflaţi în posesia artei de a se conforma. Această artă nu este, în fond, decât  o practică spirituală. Ţinta ei este obţinerea stării de umilinţă.

Am notat cele de mai sus la auzul unor adolescenţi intonând pluguşorul, în spatele blocului meu. Cu voci exagerate, bătându-şi joc în mod evident de propria lor activitate.

Scriind scena de dragoste din capitolul al treilea, m-am emoţionat, sunt încă emoţionat, de parcă eu însumi aş fi trăit-o… Uneori este plăcut să scrii, într-adevăr. Cred că va una dintre secvenţele reuşite ale cărţii. Frumoasa Ana! Deşi nu există în realitate, aproape că m-am îndrăgostit şi eu de ea! Nu numai bietul Constantinescu. Prototipul acestui personaj masculin sunt eu însumi, dar cu vreo 10-12 ani în urmă.

Notez peste câteva ore. Scârbavnic, neputincios animal mai pot să fiu! Am început să mă gândesc la varianta laşă a unui roman scurtat, redus la vreo 75% din dimensiunile iniţiale!

1985

 

1. 1. Fără cea mai mică străduinţă din partea mea, s-a ajuns la anul 1985. În noaptea distracţiei obligatorii, am dormit.

Acum este ora 11. Bag de seamă cât de greu este să descrii un mediu uman doar din observaţii nemijlocite. Este mult mai uşor după ce în prealabil ai citit ce au scris alţii despre acel mediu.

Sunt silit să introduc capitole cu nimic deosebite de nişte reportaje. Ce să fac? Ăsta este romanul. Nu e un poem de una sau chiar de zece pagini.

La redacţie, relansare: rubrică, normă întreagă, „perspective”.

Acum, un adevăr, un aproape adevăr: ce mă stimulează cel mai mult este perspectiva de a obţine o femeie. Probabil că sunt, în mod iremediabil, un om de slabă calitate, neevoluat.

La mine, dificultatea provine din lipsa de obişnuinţă în ceea ce priveşte prestarea unei munci îndelungate. În mod evident, este un defect datorat publicisticii. Scrierea unui roman seamănă cu alergarea maratonului.

12. 1. Am obţinut o păsuire de la editură, până în martie. Pare în regulă.

Poate că problemele mele cu munca prelungită vin din senzaţia vagă că textele „de serviciu” presupun un sacrificiu de sine. O mentalitate avantajoasă ar fi cea a unui profesionist, adică a unui om aflat în posesia unor abilităţi, puse în practică dincolo de preferinţele sale subiective. Preferinţele ar fi mutate în categoria hobby.

Episoade promiţătoare la editură. Acolo există, se pare, un aumit vid de influenţă.

 

13. 1. Poate că privaţiunile îndurate la scară naţională fac să crească patriotismul unui popor, prin mărirea forţei de coeziune dintre indivizi (toţi capătă sentimentul că se află „în aceeaşi oală).

Mai este de discutat şi ipoteza că unii oameni devin realmente mai eficienţi atunci când întâmpină dificultăţi. Privaţiunile ar fi deci şi un element stimulator, nu numai unul aducător de blazare.

Ar exista deci anumite argumente în sprijinul unei strategii politice a „războiului permanent”, de natură să excludă orice aşezare pacifică, temeinică, să întroneze pentru totdeauna improvizaţia frenetică, furibundă.

Reflecţiile de mai sus mi-au fost „inspirate”, ciudat lucru, de un accident foarte primejdios. Mi s-a spart ţeava de aducţiune a gazului metan (tocmai în zilele când scriu despre metanul din mină…), într-un moment când aragazul funcţiona. Am stat lângă flacără, ascultând noul sunet, ca un dobitoc… Putea să explodeze în fiecare clipă… N-a explodat. Eu ştiu, fără un pic de noroc, nimic nu se poate face pe lumea aceasta.

 

14. 1. S-a remediat gazul… Unul dintre meşteri (al doilea, cu mâna stângă mutilată, era prea abrutizat) a zis că sunt un om norocos.

Electricitatea este oprită şi redeschisă în modul cel mai capricios cu putinţă. Politica bunului plac are darul de a prolifera. De asta este bună democraţia. Pe de altă parte, dacă este întrerupt curentul la o intreprindere productivă, se face mare caz; dacă unor întregi cartiere, unde locuiesc particulari, li se joacă la nesfârşit festa curentului oprit, lucrul pare normal. Într-adevăr, individul este pus între paranteze. Efectele unei asemenea procedări nu pot fi văzute decât pe termen lung. Rămâne de văzut şi unde duce politica de eludare a prezentului în favoarea unui viitor abstract.

D. va naşte în februarie. Este o persoană eroică.

20. 1. Un amic, G. N., mi-a spus că practicarea gimnasticii yoga poate duce la o scăpare de sub control a propriului libido. Mi-a spus că taoismul interzice contactele sexuale pe timpul iernii. Acestea ar duce la pierderea unui anume fluid. Plauzibil.

Între timp, a fost o inundaţie în blocul meu. Cu mătura în mână, alături de vecinele mele, nişte băbuţe admirabile pentru energia lor de insecte, am luptat eroic… Lamentabil… A crăpat o ţeavă la etajul al treilea… Apa curgea pe scări destul de spectaculos.

Diverse articole scrise de mine au apărut în revistă. „Cota” mea redacţională este în creştere. La obţinerea prezentei mele psihologii de om activ au contribuit două împrejurări: despărţirea de D. şi renunţarea la şah. Ca să vezi!

Muncă la roman. Plăcută.

Exerciţiile yoga. Capacitatea lor uimitoare de a transforma psihicul într-un fel anumit. Poţi face exerciţii pentru obţinerea unei stări de umilinţă, dar şi pentru inocularea unei înclinaţii spre agresivitate.

 

27. 1. Ipoteza că întreaga existenţă a doamnei C. L. stă sub semnul ilegitimităţii. Părăsirea unui orăşel transilvănean, pentru Bucureşti, abandonarea unei profesii neumaniste, pentru o carieră de jurnalistă şi scriitoare. Apoi, părăsirea unui statut de femeie liberă pentru o relaţie cu un bărbat căsătorit, cu copii, fără nici-o intenţie de a divorţa. Toate acestea culminează cu naşterea unui copil fără tată legitim. Ulterior, profilarea pe o relaţie cu un om mult mai în vârstă decât ea, relaţie neoficializată. Ar fi vorba despre un destin, dar şi de o chemare obscură spre aşa ceva. Omul primeşte ceea ce caută (fie şi numai în chip subconştient).

Ieri, un „dublet” nemaipomenit.

Posibilitatea unui roman despre o femeie dominată de un sentiment de ilegitimitate, precum cea de mai sus.

 

31. 1. Înrudirea dintre două teme,  „a instalatorului” şi „a mediocrităţii”. În romanul despre literatul devenit instalator acestea ar trebui să fuzioneze. Originală ar fi absenţa unui mit, folosit în cele mai multe romane, cel al superiorităţii.

R., cu uimitorea ei forţă de acaparare. Inteligenţă. Aşa se face atunci când vrei să păstrezi un bărbat, îi dai sentimentul că este liber, precum un cal fără zăbală, totuşi încălecat.

Să folosesc diversele panseuri despre modestie, din jurnal.

Îmi descopăr un defect: lăcomia.

8. 2. Scriu articole, în neştire. Romanul, stagnare. Iresponsabilitate.

Cazul unei doamne (mi-e greu să-i spun „domnişoară” unei persoane de 32 de ani, fie ea şi nemăritată). Ea se dedă unei operaţii uimitoare! Îşi rade părul, lăţindu-şi astfel fruntea! Asta  este ceva ce depăşeşte orice închipuire în materie de înclinaţie prostească spre artificalitate! Este şi un semn de naivitate estetică. Natura nu este proastă. Am însă şi exemplul contrar: operaţiile estetice ale unor nasuri. Să zicem deci că o corecţie nu duce în mod automat la ceva urât. La ea însă duce. Trăsăturile ei mici nu merg cu o frunte înaltă.

 

12. 2. Chinurile celui fără talent? Sau cele provenite din dificultatea de a înlocui trăirea prin literatură?

Jena, ruşinea, încercate de mine atunci când trebuie să dau, în roman, detalii tehnice, în mod evident fără nici-o legătură cu domeniul esteticului.

Corectând dactilograma primei jumătăţi a cărţii, am observat un exces de „care”. Ce-o fi semnificând?

 

16. 2. A murit Grigore Hagiu, coleg de redacţie cu mine.  52 de ani. Un om de o neobişnuită nobleţe naturală. La cimitirul Bellu, am fost pentru prima oară la înmormântarea unui scriitor. Frig grozav la cimitir, în capelă. Frig şi aici, acasă la mine. Precum nişte ţigani nomazi, românii au ajuns să jinduiască după vară… Grigore a murit intoxicat cu monoxid de carbon. A adormit împreună cu soţia lui (a murit şi ea) şi au lăsat (au uitat) gazul aprins la bucătărie. Uşile şi geamurile ar fi fost etanşate. În acest caz, poate fi şi o sincidere.

Urâtă iarnă, urâtă perioadă.

Senzaţie de disperare în legătură cu romanul.

Voi cere o nouă amânare. Mi-o vor acorda. Ce altceva?

20. 2. Sunt pe punctul de a rata romanul din pricina SF-ului. Un efect al lăcomiei mele nesăbuite.

La romanul următor, va trebui să respect un algoritm bine stabilit. Lucrul „pe apucate” la un roman dă slabe rezultate. Probabil că o lună de muncă susţinută, nestânjenită, ar duce la rezultate mai bune decât trei luni de muncă întreruptă de te miri ce acţiuni întâmplătoare.

21. 2. Într-o scrisoare recentă, amicul G. îmi scrie despre „dorinţa” personajelor literare de a-şi trăi destinele până la capăt. Are dreptate. Aceasta este una dintre constatările cele mai curioase ale autorului de proză. El observă că fiecare secvenţă se dezvoltă ca şi cum ar fi predestinată să aibă o anumită configuraţie şi o lungime dată.

În absenţa şahului şi a lui D. (ea mă stresa rău de tot, se pare; şahul era o încercare disperată de a uita de respectivul stres), activitatea mea literară devine mai bogată şi, parcă, mai semnificativă.

„Ideea unui sistem autoreglabil, funcţionând independent de dorinţele indivizilor, dar fiind format din creierele acestora, însumate.” Era cât pe ce să scriu aceste cuvinte într-o recenzie, „vânzând” astfel „un pont” preţios, bun pentru o povestire SF.

 

23. 2. Cu trăsăturile feţei muiate de renunţare. Am găsit această expresie în timp ce citeam o carte SF pentru copii.

S. D., proza ei de tip mesaj personal, destul de jurnalistic scrisă, dar nu lipsită de anumite sclipiri autentice. G. spunea că ea are o înclinare spre o literatură de tip manieristo-cerebral. Adaug că există şi o incapacitate de a renunţa la emoţile personale şi la transplantarea acestora în textul literar.

Slăbiciunea ia înfăţişări dintre cele mai neaşteptate. Un  exemplu posibil  ar fi donjuanismul. Pare o mare scofală, dar de fapt sub el se ascunde o slăbiciune dibace, diabolică.

În 10 martie voi preda romanul. Cât o fi… Să vedem cât mai sunt în stare să-i adaug… Situaţie lamentabilă, dar creată de mine, punct cu punct, fără a neglija nici o posibilitate de a mă autobruia…

J. G., o femeie rasată, costisitoare, născută pentru a învinge.

 

1. 3. Am aflat cu întârziere că a   murit domnul Florian Gheorghiu, mentorul meu în materie de astrologie. În 26 aprilie, ar fi împlinit 64 de ani. Atac de cord, probabil un infarct întins. Îl simţeam ca pe un prieten.

Faţă de scrierea prozei, practicarea criticii literare este realmente un chin.

 

6. 3. R. zice că tocmai „viaţa de tip jurnalistic”, cu sterilitatea şi agitaţia ei cu tot, favorizează scrierea unui roman, că o elaborare tihnită s-ar putea să nu aibă efecte pozitive. Posibil.

Oricum ar fi, trebuie încercată şi varianta unei elaborări în condiţii de calm, în absenţa stresului. Aşa cea ar urma să încerc la vară sau chiar mai repede, prin mai.

 

8. 3. Am mai obţinut o săptămână. Probabil că textul va ajunge la pagina 425. Sau pe aproape.

Este plăcut să trăieşti sub presiune. Obţii o formă netă de viaţă, chiar dacă una capabilă să te consume, să te ardă.

Anumite scene îmi reuşesc foarte uşor. Ele sunt însă scrise în stil jurnalistic.

Să vedem  la câte pagini se va ajunge (spun asta de parcă nu eu însumi aş fi implicat).

I. – mici crize de isterie revendicativă.

10. 3. Revin anumite simptome de epuizare nervoasă, dar mai am resurse, pare-se.

Probabil că sunt puţin idiot, ca şi personajul meu, din moment ce descopăr atât de târziu plăcerea unei intense munci intelectuale. De fapt, este foarte agreabil să faci eforturi mintale. Bine ar fi să profit de o anumită inerţie favorabilă şi să trec la realizarea romanului următor. Singurele două ajustări necesare: renunţarea la cafea şi reluarea crosurilor matinale.

Vecina mea de bloc, E. V., cu vulgaritatea ei cu tot. Ea are, într-adevăr, aplombul nefericit al femeii fără chemare pentru pat. N-am timp pentru a încerca s-o vindec de frigiditate.

Poate că moartea lui Coban, cel din roman, o prefigurează pe a mea.

11. 3. Am pierdut o partidă într-un meci pe echipe, din cauza oboselii şi a lipsei de antrenament.

De vreo câteva zile am început să mă trezesc pe la trei şi jumătate  dimineaţa, după ce m-am  culcat pe la ora 21. Pot să zic că gustul de a scrie proză mi s-a înteţit, în ultima vreme. Dacă voi fi sănătos, mă voi ţine de „trebuşoara” asta în perioada următoare. Literatul este ca un sportiv de performanţă, n-are voie să facă pauze prea lungi.

De notat şi satisfacţia adusă de încheierea unei acţiuni de mare anvergură.

Cel mai greu este să scrii în stil obiectiv, fără să-i dai cititorului informaţii despre felul tău de a fi şi de a gândi. Dacă scrii subiectiv, cu etalarea ideilor şi trăirilor naratorului, „trebuie” să fii interesant (nu neapărat superior). Dacă eşti banal, treaba este compromisă.

Există o plăcere nu numai în acţiunea de a face un narator omniscient, ci în aceea de a scrie în mod obiectiv. Aceasta din urmă ar fi bazată pe aparentă modestie şi implicită mândrie. Naratorul ascuns în culise are orgoliul unui demiurg.

13. 3. Lucrurile progresează, dar  am slăbit vreo 3 sau 4 kilograme. Mă trezesc tot pe la 3,30 – 4 dimineaţa.

Diverse întâmplări pe la redacţie. În cele mai simple relaţii există conflicte latente. Este naiv să speri în conlucrări armonioase.

Am ţinut pe la redacţie câteva „discursuri”. Păţesc la fel ca pe vremea studenţiei (de atunci nu prea m-am mai manifestat oratoric), oamenii îmi preiau expresiile şi le folosesc.

M. U. – ăsta ar trebui făcut personaj de roman, domnule!

R., precum puiul de cuc, reuşeşte să-şi alunge concurentele din conştiinţa mea şi implicit din patul meu.

Nefericirea este molipsitoare.

16. 3. Astăzi şi mâine, încheierea „micului” meu roman. Dacă nu era povestea cu rubrica SF şi acţiunea cu abonamentele (iniţiată de redacţie), ar fi avut peste 500 de pagini. Aşa o să aibă doar în jur de 425. Nu este rău nici aşa. Am reuşit să fac ceva ce părea de neatins pentru mine.

Am sentimente ciudate în legătură cu această încheiere. Ele seamănă cu bizara panică încercată spre finalurile unor partide practic câştigate, unde adversarii se încăpăţânează să nu cedeze, punându-mi la încercare nervii.

Forţa unui om poate fi naturală, adică să ţâşnească în chip nemiljocit, precum mirosul personal al respectivului. Poate fi însă şi sintetică, fabricată de creierul omului. Aşa ceva aş avea eu. Unii n-o au  pe nici una, s-ar spune.

 

20. 3. Altă păsuire. Am ajuns la pagina…

Oamenii tineri se comportă şi gândesc ca şi cum ar avea de trăit o veşnicie. Cei bătrâni introduc parametrul moarte. O banalitate esenţială.

23. 3. S-ar spune că romanul se scrie de la sine, într-un ritm convenabil pentru logica lui internă, misterioasă.

Un fragment a apărut în L., dar în ce vecinătate… În text sunt detectabile unele neglijenţe, câteva semne de nesiguranţă (acolo unde sunt înfăţişate medii sociale mai puţin cunoscute). Cele mai reuşite sunt intervenţiile naratorului. În opinia mea, acestea sunt impecabile. Probabil că intrarea mea în critică a fost o greşeală. A durat 20 de ani.

Colegul meu M., cu insuportabilul său fel de a nu se asculta decât pe sine însuşi.

Lacrimile doamnei C. L., fosta recentă lehuză. În compensaţie, grafia ei de om capabil să se stăpânescă foarte bine şi să-şi calculeze la rece mişcarea următoare.

Mirculosul sentiment de satisfacţie dat de scrierea unui roman! Recunosc, cartea mea este pe jumătate „de serviciu”. Intuiesc însă ce ar trebui să simtă un autor după ce a încheiat un roman capabil să-l exprime în mod integral.

24. 3. Teleap-teleap, către ultimele cuvinte. Imposibil a fost, posibil a fost… Viitoarea cartea va trebui scrisă cu impasibilitatea metodică a unui profesionist.

Ora 16,23. Ultimele cuvinte ale romanului: „Ce să facă? Cum să…?”

 

8. 4. Am predat romanul în 26 martie. Au apărut nişte dificultăţi, pare-se remediabile.

Mă gândesc la romanul următor. Acţiunea se va petrece la Constanţa… Va fi plăcut.

Nu mai beau cafea. Mă dedau unui program de gimnastică matinală, menit să prefaţeze reluarea crosurilor.

17. 4. Romanul a fost aceptat.

Renunţarea la cafea nu mi-a îmbunătăţit prea mult cenestezia. Orişicât…

Înainte de a începe romanul despre mineri, am fost foarte optimist. Nu mă mai simt la fel.

Acum scriu, fără nici-un chef, o povestire SF numită „Fulgerul mental”. Un bărbat vrea să „coboare” în propria lui psihologie de tinereţe. Să vedem ce iese. De regulă, textele comandate (ăsta aşa ceva este) îmi reuşesc. Voi reuşi oare să mă întind pe 30 de pagini? Respectând astfel termenii comenzii? Experienţa romanului îmi foloseşte acum. Este vorba despre a aplica lecţia diluării… Numai prozatorii destul de „vicleni” o cunosc în mod mulţumitor. Oricum ar fi, parcă este de preferat „agonia” din timpul când scriam romanul, faţă de inconfortul psihic suportat acum.

20. 4. Progrese cu proza SF. Se pare că într-adevăr forma de viaţa cea mai convenabilă pentru mine este axată pe munca literară şi pe hobby-ul şahului. Este greu, chinuitor chiar, să scrii, dar parcă tot mai bine este decât să nu scrii.

Ar fi vorba să fac o călătorie în U. R. S. S. Curios lucru, nu prea am chef de aşa ceva. Potrivit mi se pare mai degrabă să merg la Constanţa, pentru a mă înhăma la căruţa unui nou roman.

Dureri ciudate în gât. Primăvara se consolidează cu o oarecare dificultate. O turturică instalată precar într-un copac din faţa geamului meu cloceşte cu o conştiinciozitate oarbă. Zilele trecute a bătut un vânt foarte puternic. Copacul se legăna, ea stătea ţintuită, parcă ar fi fost legată. Îi fac loc în povestirea mea. Merită.

Romanul ar fi pe calea cea bună. Promisiuni că va apărea pe hârtie albă şi nu pe hârtie de ziar.

Bancul cu patru bărbaţi aflaţi pe o insulă pustie. Nu departe se află o insulă plină de femei. Cel de 20 de ani se aruncă în apă şi înoată spre ele (rechinii îl mănâncă). Cel de 30 face o plută şi navighează în aceeaşi direcţie. Se răstoarnă şi este mâncat. Cel de 40 le face semne şi le îndeamnă să vină la el. Cel de 50 zice că preferă să le privească, de departe. Nu este chiar aşa.

Iată câte volume aş putea depune la edituri, dacă aş fi mai expeditiv: „Opera lui Marin Preda”, „În gară la Alba” (povestiri), „135  cărţi de debut”, „Autor şi personaj”, Despre literatura SF”, „Articole, însemnări”.

 

21. 4. Am scris 25 de pagini din „Fulgerul mental”. A mers foarte uşor, fiindcă mi-am închipuit că eu sunt personajul… Asta este un fel de soluţie a minimei rezistenţe.

Doamna E. M., „citită„ de mine după regulile caracterologiei, se dedă la manevre clasice, ca să spun aşa. Spre regret, nu mai sunt în măsură să reacţionez spontan, aproape reflex, ca pe vremuri. Acum sunt adeptul espectativei.

Următoarea mea manevră literară va fi lectura tezei de doctorat, în vederea unor mici modificări. Ar urma să închei această acţiune înaintea plecării la Constanţa.

Calmul grozav al lui I. N. vine din faptul că el nu scrie, deşi trece drept scriitor şi trăieşte în mijlocul scriitorilor. Calmul detaşat i se nutreşte din perpetua lui ironie adresată scriitorilor. În sinea lui, dispreţuieşte activitatea şi forma de viaţă a unui scriitor.

Sfinţenia este cel mai greu de simulat. M-am gândit la asta ieri, când am cunoscut un ins deosebit. El pretindea că este un iniţiat.

28. 4. Cântăresc toate posibilităţile, în afară de cea mai rezomabilă: psihastenie, o oboseală pricinuită de efortul „romanesc”.

Am încheiat povestirea. Are circa 30 de pagini şi este bunicică.

Ar trebui să nu mai scriu nimic vreme de cel puţin două luni.

Doamna S. C. – uimitoarea ei francheţe, atât de asemănătoare cu scrânteala…

Şahul este contraindicat pentru oamenii obosiţi. Drept urmare, voi continua să joc…

8. 4. A murit Pompiliu (Titi) Ciucăşel, 58 ani, văr de-al meu prin alianţă. Ieri a fost înmormântrea, la Araci. Am fost şi eu. Am reîntâlnit tot felul de rude, oameni ieşiţi din tinereţe, ca şi mine.

„Fulgerul mental” va apărea. La fel romanul „Curajul”. Acest titlu nu este prea rău, dar are cusurul unei lipse de originalitate. Eu am propus „Istoria curajului”, dar editura n-a fost de acord.

Ar urma să merg la Constanţa, pentru documentare.

Mă apasă o grozavă oboseala, la fel ca pe vremuri, la Braşov, când eram bănuit de o boală urâtă de tot.

La Bucureşti, căldură mare.

Proces la Braşov. Termen 15 mai. Ar trebui să angajez un avocat, dar n-o fac.

N-ar trebui să mai fac mare caz de aşa-zisa mea bătrâneţe. Această referire la trecerea timpului este atât de banală! A început să mă plictisească.

Ar trebui să le evit pe femeile venite la mine cu un anumit scop şi apoi derobate brusc de la ştim noi ce. Ori de câte ori se întâmplă aşa, mă apucă brusc o cumplită durere de cap. Trebuie să procedez aşa cel puţin până mă mai pun la punct cu psihicul.

Şi acum, fiindcă tot m-am gândit să nu mai scriu nimic vreme de două luni de zile, să mă apuc de o recenzie la o carte SF.

 

12. 5. Încet-încet, încep să mă îndrept către realizarea noului roman. Procesul, şahul, SF-ul trebuie să intre în hibernare, permiţându-mi să scriu.

La Constanţa, pe banii mei. Nimeni nu va crede că mă duc acolo pentru a mă documenta şi nu pentru a face plajă. Când iarna va veni, romanul va fi încheiat.

În rest, nimic deosebit. Intrarea mea definitivă în munca literară s-a produs. Cred că pot face această afirmaţie.

Inventarea unei planete; mai întâi, o enciclopedie a ei; să fie „existenţe” minerale; sau o lume cu animale şi plante fabuloase? Nume obţinute prin jocul aleatoriu al literelor. Proza porneşte de la datele encilopediei şi este, într-un sens, realistă. Sugestia, la Butor şi Borges.

Enervat fiindcă nu pot să joc într-un concurs de şah. Începe azi.

Obligat la plata sumei de 1000 lei pe lună.

5. 6. În aşteptarea începerii lucrului la romanul cu marea, mă ţin de nimicuri, abia având timp să observ trecerea înfricoşător de rapidă a timpului. Da, asta este chiar nefericita, jalnica existenţă de tip jurnalistic, teoretizată de mine adesea.

„Curajul” va apărea. Se pare că este cules aproape în întregime. Dacă omul se înfrânge pe sine, toate încep să meargă ca pe roate.

De adăugat la volumul de povestiri partea a doua din romanul „Balaban şi statuia”, cu unele ajustări stilistice. Astfel se va ajunge spre 300 de pagini.

Am „remediat”  textul tezei de doctorat. Acum trebuie dactilografiat şi predat la altă editură. Am lucrat atât de mult la acest text şi acum el nu poate să apară!

 

8. 6. Bulimia şi exacerbarea dorinţei sexuale ar fi efecte ale nesiguranţei de sine şi ale nevrozei.

Corectez şpaltul romanului. Nu este o carte prea grozavă. Cel puţin aşa îmi pare după primele 40 de pagini. Poate că pe parcurs această impresie se va atenua.

Ieri, o mică partidă de poker cu nişte centro-bucureşteni. Oameni de tot felul. Ei nu au nici-o problemă materială, dar bârfesc regimul politic. Mentalitatea lor este interesantă. Într-un fel confuz, ei se simt cu musca pe căciulă.

La mare voi pleca, poate, la 1 iulie. Poate că la următorul roman voi reuşi să obţin un stil mai fluid.

 

9. 6. Dintr-o carte de filozofie a ştiinţei scot ceva referitor la natura umană. Înţeleg că lăsarea în voia entropiei este cea mai dulce cu putinţă şi cea mai potrivită cu felul autentic de a fi al oamenilor. Încercările de raţionalizare n-ar fi decât acţiuni nefireşti, artificiale.

Am avut un vis SF! Apăruseră nişte fiinţe extraterestre. Semănau cu nişte dinozauri. Nuanţa lor verzuie  era vizibilă. După ce fiinţele au plecat, în urma lor a rămas un om oarecum modificat. Acesta stătea întins pe spate şi cânta!

Romanul meu, tipărit, are 368 de pagini. Iarăşi a ieşit prea subţire. Recitindu-l, constat că scriitura începe să devină sigură doar de pe la pagina o sută înainte! Ca şi cum până acolo ar fi fost vorba despre o încălzire! Pe viitor trebuie să ţin cont de asta. Pe de altă parte, este evident că un roman „de narator” m-ar avantaja cel mai mult.

Ideea ciudată că autorul unei cărţi extraordinare trebuie dispreţuit. Asta fiindcă a făcut un pact cu diavolul şi a plătit cu viaţa. Din această perspectivă, mult mai simpatici sunt autorii de cărţi proaste. Ei sunt nişte cetăţeni oneşti. Nu s-au consumat. Sunt intacţi!

 

29. 6. D. nu e înşela, se pare, atunci când spunea că G. K., amicul din Constanţa, nu m-a simpatizat niciodată.

În general, omul trebuie să conteze doar pe el însuşi şi pe cei plătiţi de el. Totuşi, lipsa catastrofală de generozitate a unora mi se pare uimitoare. Pentru un prieten, aş fi oricând în stare să pierd o noapte.

8. 7. Instalat în hotelul militar din Constanţa, binişor. Faţă de Petroşani, aici este lux. Oameni amabili. Mă supără doar un persistent sentiment de zădărnicie.

Firul principal al romanului este găsit, după numai o săptămână de reflecţie. O bună performanţă. Marea mea problemă este inserarea unor personaje militari.

Uimitoarea locuinţă a domnului Marin Porumbescu. Acest prozator paradoxal va deveni prototipul unuia dintre personajele mele.

Cred că nu voi mai scrie un al treilea roman cu militari.

Taman acum aş avea nevoie de o femeie, preocupată de nenumărate amănunte administrative.

Mama s-a operat. Scoaterea tijelor metalice din femur. Se simte bine.

Scenă penibilă cu doamna S. C. Stilul ei tipic pentru o intelectuală frigidă. Frigiditatea cheamă literatura sau poate invers.

Am marela avantaj că deţin o reţetă narativă de mine însumi descoperită. Nu-mi rămâne decât s-o aplic.

 

10. 7. Întârzie apariţia romanului meu.

Noua carte ar putea să aibă titlul „Temător, temerar”. Nu cred însă că le va fi pe plac celor de la editură.

În hotelul unde stau se află aproape în exclusivitate familii cu copii mici sau cel mult adolescenţi. Seninătatea fundamentală a părinţilor îmi aminteşte de aforismul propus cândva într-o discuţie prietenului meu Mircea. Toate necazurile psihologice ale omului sunt legate, într-un fel sau altul, de  îndepărtarea acestuia de la problemele legate de reproducerea speciei. Trebuie reformulat. Ideea este însă corectă.

Întrebarea numărul unul este cum să introduc personaje militari. O ofiţeriţă aflată în concediu? Amorul ei cu un ofiţer de marină?  Ce legături au aceştia cu scanfandrii?

Îmi amintesc de „racordurile” din „Risipitorii”. Firele narative luau naştere prin sistemul „din aproape în aproape”.

„Atamanul” de Vasili Sukşin. Un roman istoric ultratradiţional, cu dialoguri banale, nesfârşit de lungi. O carte de serviciu. Pare să fi fost scrisă pentru bani.

13. 7. Rectific cele spuse despre „Atamanul”. Începută banal, cartea continuă interesant. Însemnarea din 10 iulie am scris-o după ce citisem doar vreo sută de pagini. În ansamblu, impresia este puternică, iar conotaţiile actualizante pot fi multe. Stenka Razin este scos din zona motivaţiilor raţionale, cu efecte literare dintre cele mai interesante.

Vizită în port. Impresie de loc bun pentru lucruri mari, chiar colosale. Un port nu este o ceasornicărie. Ofiţeri de marină foarte simpatici, deschişi, părându-li-se firesc să fie sănătoşi şi s-o ducă foarte bine.

Un titlul pentru romanul meu: „Ţipete de pescăruşi”.

Doamna C. L. şi copilul său cu mai mulţi taţi.

16. 7. Aştept să plec „în mare” cu o navă.

De câţiva ani am impresia că lucrez în regim de suprasarcină, adică peste cheltuirea rezonabilă a propriei energii.

G. K. spune cam aşa. Dacă Dumnezeu există, înseamnă că este un multiplu de existenţe. Dacă nu există, este un multiplu de nimeni. Hm!

Încărunţesc tot mai vizibil.

17. 7. „Schema” romanului meu cu marea este aproape gata. Ca o contralovitură, pregătită de sinele meu (profund potrivnic actului de a scrie literatură) au apărut nişte semne de accentuare a nevrozei. Se spune că mediul marin n-ar fi potrivit pentru neurastenici. De vină ar fi şi faptul că tot aşteptând să plec „în mare” nu mi-am mai făcut programul yoga.

Salvarea strategică (revin la carte) a fost recurgerea la o structură de roman „civil”, cu tente de scriere bulevardieră (cerute de mediul unui oraş turistic, aflat în plin sezon). Marinarii mei vor apărea în afara serviciului, în chip de civili, oameni obişnuiţi. Pentru culoarea locală, voi introduce o descriere a bricului „Mircea” şi a unei nave a scafandrilor. Va fi suficient.

Un alt proiect literar. Să stau două săptămâni pe o platformă petrolieră şi să scriu un  reportaj. În acest scop, trebuie să discut la „Petromar”.

Dacă mă gândesc la rapida, prematura îmbătrânire mentală a tatălui meu (dar şi la cea a unchiului Aurel, fratele acestuia) aş putea bănui că şi eu trăiesc ceva similar, acum. Poate că nu, totuşi…

Este mult mai plăcut să scrii decât să te documentezi. Probabil că autentica documentare nu ar trebui să fie decât pura şi simpla trăire a propriei existenţe.

Va apărea în aceste zile A. B., o fată din Braşov. Calmul ei aparent pare a fi de bun augur.

Regula bună pentru mine ar fi următoarea. A nu se „executa” nici-o manevră de natură să bruieze atingerea scopului strategic. La fel se întâmplă la poker, unde o atenţie maniacală acordată poturilor mici poate avea efecte rele.

Dacă nu admit existenţa psihasteniei (pe urmele unor psihiatri) înseamnă că nu pot suferi de aşa ceva! Un paradox simpatic.

18. 7. Practicarea literaturii ar fi resimţită în subconştient ca un viciu, din moment ce este asociată cu diverse droguri (alcool, cafea, ţigări). Se cunoaşte faptul că viciile „merg” întotdeauna cel puţin câte două.

Nu s-a mai plecat în mare (aşa spun marinarii; nu spun „pe mare”).

Am auzit un banc. O nevastă îşi întreabă soţul, ofiţer, cum este în armată. Acesta îi spune: „Dezbracă-te!” Imediat apoi: „Îmbracă-te!” Şi tot aşa, de mai multe ori. Şi, la urmă: ”Vezi? Aşa este la armată. Nici nu te fute, nici nu te lasă!”

 

19. 7. Scrierea unui roman ar trebui concepută profesional, fără conotaţii emoţionale.

Idee de roman poliţist. Criminalul (sau un martor) suferă de o agnozie oarecare, dar numai în chip intermitent. Se află doar fiindcă detectivul îi stuzdiază ereditatea. „Agnoziile vizuale se însoţesc de regulă de ignorarea de către bolnav a deficitului de care este afectat, fapt care justifică termenul de cecitate psihică.” (P. Brânzei)

Toate tribulaţiile mele de autor provin dintr-o neîncredere în propriile posibilităţi de a „scrie” un narator realmente interesant.

Am afirmat în trecut că scrierea unor romane va fi agreabilă. A fost o iluzie. Acum vin cu o altă ipoteză, analoagă. Nu, zic, doar scrierea unui roman autobiografic va fi plăcută, mântuitoare chiar.

 

21. 7. Documentarea mea,  progrese onorabile. „Dulceaţa” se leagă, promite să se lege.

Mâine sau poimâine voi pleca „în mare”. Mă voi întoarce cu documentarea practic încheiată.

În orice caz, lucrul sub presiune de astă-iarnă nu mai trebuie să se repete.

Am trimis o vedere pierdutei  D. Singura trimisă de la mare. Am avut acest impuls şi i-am dat curs.

Mama se simte bine. Şi eu am început să mă simt bine, după-amiezele.

 

27. 7. Fulgerător, perioada mea de „concentrare” s-a dus, s-a mistuit.

Începând de marţi şi până ieri seară, am fost pe o navă a scafandrilor. Am avut rău de mare doar în primele trei zile. Concentrându-mă, am reuşit să-l elimin, astfel încât în a patra zi mi-am atras privirile oarecum binevoitoare ale oamenilor de pe navă. Aşa este omul. Nu preţuieşte din toată inima decât performanţele aflate şi la dispoziţia lui însuşi. Am văzut lucruri interesante, esenţiale pentru cine nu vrea să-şi rezume experienţa de viaţă la cercurile de scriitori. Am intrat, cu un mic submarin de cercetare, până pe fundul mării, la 50 de metri adâncime. Intrarea în port, noaptea, a fost ceva cu totul atrăgător, de vis. Ar trebui să scriu un reportaj despre această călătorie. Cred că mă voi apuca de el chiar azi, dacă nu pică M. Ea şi-a anunţat pentru astăzi sosirea.

Ideea de a veni la mare pentru documentare a fost foarte bună.

Ora 10,15. Încep să sper că M. A. nu va mai veni. Modul meu expeditiv de a vorbi (atunci când ea m-a chemat la telefon) se pare că i-a displăcut. În acest fel, ea se autoelimină. În plus, dovedeşte că nu are „organ” pentru înţelegerea unei situaţii excepţionale. R. n-ar fi greşit. Inteligenţa ar fi ajutat-o să înţeleagă că uneori farafastâcurile formale (pentru unii citadini, acestea fac esenţa existenţei) nu au nici-un sens.

Să nu uit. Am fost pe platforma petrolieră „Gloria”. Planul de a sta acolo 14 zile, în vederea unui reportaj, pare realizabil.

S-a mai ivit şi ideea unui roman de aventuri (scenariu de film), bazat pe defectarea unui submarin şi rămânerea lui pe fundul mării.

28. 7. Mi-au sosit prin poştă 10 exemplare din „Curajul”. Este, ca aspect, un roman în toată puterea cuvântului. Tipărit pe hârtie albă, de bună calitate, copertă sobră. S-a încheiat astfel (subiectiv vorbind) imensul meu efort.

A sosit şi M. A. Nu ştiu, realmente, ce să fac cu ea.

Ese o caldură infernală, doar seara pot ieşi pe stradă. Ies şi ziua, silit de „afaceri”, dar nu mă simt prea confortabil.

Acum urmează să iau câteva decizii. Să văd ce fac cu ideea cărţii despre platformă. Să aflu unde voi locui în continuare. Şi dacă, în general, mai rămân aici, unde sunt nevoit să suport handicapul căldurii.

Un plan ar fi următorul. Un drum la Bucureşti, pentru unele acţiuni necesare. Apoi, întoarcere şi încheierea documentării, inclusiv cea de pe platformă.

 

31. 7. M-am întors la Bucureşti de îndată ce s-au încheiat cele 30 de zile ale concentrării. Aici este o căldură cumplită.

Documentarea mea nu a mai fost atât de asiduă precum cea din Petroşani. Poate şi din cauza căldurii, năucitoare.

Am renunţat la ideea cu platforma, ar fi fost prea de tot.

Mi-au întrerupt rubrica la revistă. Era de prevăzut. Probabil voi renunţa să mă zbat în această privinţă. Din cauza nefericitei rubrici SF, munca la roman a fost mult mai dificilă decât în mod normal. Un autor de romane nu are neapărat nevoie de rubrici la revistele literare.

La Constanţa, probabil mă voi duce din nou prin septembrie-octombrie, pentru ajustări şi precizări de amănunte.

După numeroase banalităţi, M.   mi-a spus ceva interesant. În timpul actului sexual, a zis ea, am o atitudine interioară de ironie faţă de aspectele caraghioase, ridicole. Nu arăt însă, mă străduiesc să salvez aparenţele.  Zice că s-a înţeles bine cu un iubit al ei, fiindcă şi acela avea o atitudine asemănătoare faţă de act. I-am cerut amănunte asupra frigidităţii ei, atât de interesant declarată. Mi-a spus că nu poate (şi chiar nici nu vrea) să se concentreze pentru obţinerea orgasmului ei propriu. Halal!

14. 8. Am fost până ieri la Braşov, la mama. În fiecare zi am stat multe ore în parc, unde am jucat şah (cu o plăcere grozavă, de-a dreptul suspectă).

Acum sunt din nou la Bucureşti, pregătindu-mă să încep lucrul la noul roman.

Azi am fost la redacţie, spre a da nişte volume. De îndată ce m-am apropiat de Casa Scânteii, m-a cuprins o cunoscută stare de agitaţie. Am încercat de multe ori să domesticesc această stare, dar nu prea am reuşit.

M., o mignonă redutabilă, mi-a spus că, în mod special, atunci când a făcut amor cu mine s-a silit să obţină un orgasm (n-a reuşit). Acesta a fost omagiul ei pentru mine. Frigiditatea este ceva rău.

 

# Cu modestia necesară, precizez că finalmente a ajuns totuşi la orgasme copioase… Strigătele ei de mezzo-soprană cutremurau blocul de pe Ştirbei Vodă. #

 

Persistenta mea senzaţie că am de retuşat propriul meu fel de viaţă.

Probabil că defectul meu principal este impulsivitatea. Prin urmare, combaterea ei ar trebui, să fie obiectivul meu strategic. Obţin o zi reuşită doar atunci când reuşesc s-o domin. Asemenea zile îmi vor fi necesare, dacă vreau să scriu romanul următor. „Starea de impulsivitate” se instalează de regulă la redacţie, unde domneşte o atmosferă de febrilitate sterilă.

 

 

27. 8. Viaţa poetului-gangster, colegul meu de redacţie, ce temă ideală de roman!

Încet-încet, intru în postura psihică a celui capabil să scrie un roman.

Unele idei dintr-un articol despre odihnă. Omul trebuie să se odihnească făcând o treabă asemănătoare cu preocuparea sa principală. Agricultorul să lucreze în grădină, matematicianul să joace şah, muncitorul să „şurubărească” prin casă.

Autorul ce să facă? Ce seamănă cu scrisul? Lectura? Conversaţia? N-aş zice. Cel mai plauzibil este tot scrisul. Autorul de roman se va destinde, deci, scriind o povestire.

Fără dubiu, şahul este potrivnic literaturii. Nu pote fi considerat o activitate de relaxare pentru un autor. Sadoveanu avea probabil o mare energie, din moment ce reuşea să le îmbine. De menţionat şi că nivelul jocului lui era destul de modest, nu avea rigoare profesională.

Ar fi poate optimă alternanţa 6 luni literatură şi 6 luni şah, fără interferenţe.

 

6. 9. O femeie trecută prin multe eşecuri amoroase îşi descoperă antipatia pentru un fost pretendent la graţiile ei. Îl urăşte pentru că n-a fost destul de insistent. Ar fi putut s-o aibă şi chiar s-o ia de nevastă, dacă ar fi fost mai incisiv.

Joc într-un concurs de şah. Am renunţat la cafea şi ceai, fac gimnastică foarte conştiincios, mă simt înviorat. Constat din nou că şahul este singura activitate capabilă să mă determine la austeritate.

Titlu de roman SF: „Pantocrator”. Despre o entitate supraplanetară. El are un echivalent caricatural într-un autocrat de pe Pământ. Acesta din urmă munceşte o ţară întreagă.

13. 9. Am făcut 7 puncte din 11 posibile, într-un concurs de juncători având categoria I.

Acum mă voi apuca de roman. Şahul cade până după decembrie.

Voi opera unele ajustări, voi muta seara gimnastica yoga. Dimineaţa voi face restul exerciţiilor. Crosuri, de 3 ori pe săptămână, pentru început.

Renunţarea la televizor. Zilnic, 30 minute, treburi administrative, inclusiv cumpărături. Raţionalizarea telefoanelor. Ocolirea evenimentelor accidentale. Atitudine adecvată la redacţie.

Pot spune că scrierea noului roman îmi apare ca un obiectiv nemaipomenit de dificil, aproape utopic.

O lume a tututor posibilităţilor. Un invers al furnicarului. Anarhie desăvârşită, evolutivă. Spre ce merge? Ar trebui să fie o lume de artişti, iubitori de gratuităţi. Ar trebui să lipsească mizele (bogăţie, putere, plăcere). O lume fără conflicte, din moment ce nu nu există mize. O lume a cristalelor. Poate că n-ar fi interesantă pentru nici-un pământean. Cititorii reali caută doar extrapolări ale problemelor lor. Cum ar arăta lumea anarhiei? Cam aşa:

– n-ar avea probleme energetice;

– membrii societăţii respective ar fi practic nemuritori;

– ar fi conectaţi la câmpul universal;

– şi-ar manifesta creativitatea în moduri artistice;

– ar plăsmui ficţiuni, la nesfârşit?;

– n-ar avea sentimente?

Absenţa conflictelor este însă prohibitivă. Ar fi posibile doar cele amoroase (fără sentimente?) şi filozofice.

Planeta respectivă să ia informaţii de pe Terra. Să le vehiculeze la nesfârşit. Ca şi cum o populaţie de imobilizaţi ar combina la nesfârşit scenarii fictive, pornite de la informaţii reale. Umor?

Pentru „Pantocrator”. Întrupări istorice ale acestuia: Buddha, Hristos. Şi un anonim de tipul Grobei, personajul lui  N. Breban. Pantocrator să fie o însumare a creierelor umane  aflate aflate în stare de funcţionare. Voinţa lui de a lua legătură cu propriile sale componente, foarte greu de realizat.

 

17. 9. A scrie un roman-disculpare. Naratorul să fie un tată denaturat. Se justifică faţă de fiica sa. A părăsit-o pe când ea era foarte mică. Ulterior s-a comportat faţă de ea într-un fel nepotrivit, prea uscat şi rece.

Este suficient să nu mă preocup de şah pentru ca productivitatea mea literară să crească în chip sensibil. Şahul (aşa cum îl înţeleg eu) este un mare consumator de energie, deci un lux.

Noul roman va fi scris. În mod aproape sigur, va fi o „carte de narator”, scrisă la persoana întâi.

L. C. îmi dă telefon, se invită la mine şi apoi îmi spune că va trebui să-i decontez taxiul! Mă consideră un bărbat bătrân, bun de plată. Parţial, are dreptate.

19. 9. Un roman SF despre o familie de albine. Dificultatea ar fi implantarea unei conştiinţe de sine, în colectivitate sau doar în unii indivizi. Eventual, de integrat aşa ceva în „Pantocrator”. Conştiinţa de sine a unui stup să existe, dar să nu fie capabilă de a relaţiona cu oamenii şi nici cu indivizii componenţi ai stupului. Filozofia supravieţuirii, atât de expresiv ilustrată de insecte. Geniul insectelor de a nu evolua şi de a nu pieri.

Scriu o povestire amuzantă, pentru un almanah. Pornesc de la schema din „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.

Din Bertrand de Jouvenel, „Progresul în om”: „Iată o temă pentru un autor de romane ştiinţifico-fantastice: cea a unei societăţi care nu ar fabrica decât efemerul, din ce în ce mai efemer şi care, într-o zi, ar fi surprinsă în această stare de imposibilităţile concrete de reînnoire”.

Cea mai bună activitate vicariantă pentru autorul de literatură pare a fi lectura. Aceasta ar fi şi „încălzirea” optimă.

Pentru „Enciclopedia unei planete”, termeni din limba volapük.

 

21. 9. Totul este să reuşesc a evita „mutările impulsive”. Trebuie să urmez până la capăt planul fiecărei zile.

Azi, reluarea crosurilor. Cu extremă prudenţă.

O bună activitatea vicariantă este şi lucrul la proiecte literare mai puţin dificile.

C. L., doamna cu copilul, dă lovitura socială,  confirmându-mi propnosticul cu privire la stilul ei de atac.

S-a întâmplat că lecturile şahiste (adică punerea pe tablă a unor partide şi poziţii din cărţi şi reviste) au căpătat tendinţa de a înlocui lecturile de profesionist al scrisului. Am ajuns să citesc destul de puţin.

În condiţiile unui psihic de om preocupat asiduu de lecturi literare, activitatea mea are deveni mai naturală, mai puţin căznită.

 

23. 9. Poate că un om reuşeşte  să se cunoască mai bine pe sine, analizându-şi comportamentul din copilărie.

Succesul izolează. Este ca în politică. Dacă ai avut succes, trebuie să treci în tabăra celor asemenea ţie. Foştii tăi comilitoni te repudiază.

La şah şi în viaţă nu-mi rămâne decât să-mi combat impulsivitatea.

Bancul cu văduva şi prietenul răposatului. Tocmai reîntorşi de la cimitir, el începe anumite demersuri pe lângă ea. Femeia acceptă, dar pune o condiţie: „Încet şi trist, te rog!”, spune ea. Să nu uit de personajul meu, seducătorul, logodnicul de profesie, specialist în participări la înmormântări.

Plătesc, timp de cinci luni de zile, câte 2000 lei lunar. Nu regret. Este ceva în genul unei luări de sânge. Uşurează şi simplifică existenţa.

Poimâine, clipa decisivă în privinţa unei anumite edituri.

 

24. 9. Ideea de a transforma „Fulgerul mental” într-un scenariu de film. Să fie povestea de iubirea unui sportiv aflat în amurgul carierei sale. Eventual a unui automobilist, capabil să mai concureze şi după 40 de ani. Să obţină tinereţea pentru o perioadă foarte scurtă de timp? Mitul creativităţii poate fi mutat din domeniul scrisului într-unul de concepţie materială. Câştigarea unui concurs internaţional de către un virtual ratat al profesiei sale (arhitect?).

 

28. 9. Regula „neforţării” zilelor presupune să ai un program, dar să nu-ţi calci pe inimă atunci când simţi că te lasă puterile.

Titlu de povestire poliţistă: „Naşul lui Balaban”. Detectivul-literat dă peste unul mai pătrunzător decât el.

1. 10. Azi ar urma să încep munca la roman. Trebuie însă să corectez mai întâi dactilograma textului despre Marin Preda (chinuita, dar nu slaba mea teză de doctorat).

Am mai spus-o, ideea este să nu dau drumul din mână decât unor texte perfecte (din punctul meu de vedere). Fiindcă altfel trebuie să dreg tot timpul diferite greşeli din trecut. Pe de altă parte, această reparare poate oferi o interesantă formă de viaţă. În fond, este tema secolului: a repara greşeli ale altora şi concomitent a comite propriile greşeli.

Dacă omul reuşeşte să stea la masa de lucru între 4 şi 6 ore pe zi, lucrurile încep să se urnească.

Pentru a fi un om aproape satisfăcut, trebuie să reuşesc a mă trezi dimineaţa pe la ora 5, să fac cros, dar nu şi tahicardie.

Dactilografa mi-a bătut catastrofal textul monografiei despre Marin Preda. S-a întâmplat aşa fiindcă, după cât se pare, ea este o fiinţă preocupată doar să salveze aparenţele. Ea a simulat că dactilografiază.

5. 10. În continuare, lucrez la corectarea dactilogramei. Dacă respectiva dactilografă n-ar fi atât de săracă cu duhul, aş putea s-o suspectez că a încercat să-şi bată joc de mine.

Faulkner s-ar fi apucat de scris pentru a câştiga bani (avea datorii). Am bănuit de multă vreme că în mesesia aceasta nu contează impulsul iniţial (mobilul). Pe parcurs apare (sau nu apare) ceva de felul unui perfecţionism. Eşti prins, nu mai poţi da din mână lucruri mediocre. Aşa ceva se întâmplă când un handicapat se apucă de gimnastică medicală şi apoi, după ce s-a făcut sănătos, îi dă înainte şi devine campion. Supracompensare.

Telefoane de la Lucia C. Rudele ei i-au recomandat-o mamei mele în chip de posibilă noră… Până la urmă o să rezulte că „fecioara” este o femeie energică şi rutinată aflată aproape de sfârşitul carierei, aflată în căutare de „port liniştit”. Poate greşesc.

 

12. 10. Am terminat, în fine, de corectat textul cărţii despre Marin Preda. Chinuitoare treabă! Mai ales că au fost două exemplare.

Acum lucrez la „rafistolarea” unei povestiri destinată unui volum. Poate că ar trebui să las totul la o parte şi să mă apuc de roman.

R. este la spital, pentru o mică operaţie.

Am reluat crosurile, gimnastica, yoga, dar starea mea de spirit tot nu este prea grozavă. Deprimant este în primul rând faptul că locuiesc într-o casă atât de modestă. Probabil că „aşa mi-a fost dat mie” (vers dintr-o romanţă).

La radio, ceva despre cartea mea. Tocmai atunci s-a întrerupt curentul şi n-am putut asculta.

Ar trebui să fac un experiment. Să trăiesc un timp, străin  de orice acţiune dictată de lăcomie. Pare a fi dificil se stabilit ce ţine de aşa ceva.

 

14. 10. Amuzantă discuţie telefonică. Lucia C., „pretendenta”, mi-a povestit despre suferinţele ei legate de actul sexual. O precizare. O cunosc pe acestă fată doar de la telefon. Ideea ei este că un soţ bătrân ar fi mai bun fiindcă n-ar solicita-o sexual prea mult! Probabil să fie trucul clasic cu frigiditatea. Această meteahnă dispare la momentul oportun.

Cât de greu este să dregi un text vechi! La fel de dificil pe cât este să reînnozi o legătură ruptă cu ani în urmă. Literatura, ca şi viaţa, trebuie să fie făcută din episoade distincte. În fiecare episod trebuie să dai tot ce poţi şi apoi să-l abandozeni pentru totdeauna.

Când se va pune în mişcare romanul meu despre marinari, scafandri şi pescăruşi? În curând.

16. 10. Vehiculare de informaţii – aparent un act de inteligenţă. Creativitatea, în schimb, este urcatul pe o scară. Unii rămân la prima treaptă. A. U. emite o mulţime de informaţii, dar nu mă convinge. Inteligenţa ar fi o emisie selecţionată de informaţii.

Seara. Ne bătură irlandezii la fotbal!

 

18. 10. SF-ul este legat de mine precum scaiul de câine. Mă voi duce la Lugoj, la o consfătuire. Mi s-a cerut un articol. Propun rubrici şi mi se acceptă.  A zis bine nea Avi, astrologul de la Braşov, cu vreo 15 ani în urmă, apreciind că în această direcţie aş avea cele mai bune şanse de realizare prin literatură.

Cât priveşte romanul, nici nu prea ştiu ce să mai zic. SF-ul este un joc simplu şi destul de găunos. A scrie un roman, după cum s-a văzut, este cu totul altceva.

Pe la redacţie, oameni extrem de bolnavi, deşi au vârste cam ca a mea. Se pare că după 45 de ani „supravieţuirea creativă”, ca să zic aşa, devine ceva cu totul excepţional.

Ideea mea de a mă ocupa de critică SF (în rest, trecând drept prozator) n-a fost prea rea. Un fel de ratare profitabilă a carierei mele de critic literar.

 

20. 19. Poate că soarta mă ironizează, obligându-mă să devin un performar al cărţilor groase. Vocaţia mea o fi fost textul de mică întindere, foarte elaborat.

Biata R.! Stă la spital şi simte pe pielea ei ce înseamnă să refuzi a emigra în Germania! Trăieşte bulibăşeala uzuală, respiră oxigenul nostru de diletanţi frenetici!

Pregătesc volumul de povestiri. Se pare că numai în ultimii doi ani am început să mă exprim mulţumitor în proză. Sunt bune şi unele texte din „Lumea lui Als Ob”. Totuşi.

Parcă mă văd peste câteva săptămâni „împănându-mi” romanul cu lungi psaje din acest jurnal, cu panseuri îndoielnice! N-ar fi decât un nou semn de slăbiciune, nimic mai mult.

Lucia, geniul ei de fiinţă născută în zodia Gemenilor şi înzestrată pentru relaţii interumane. Duplicitatea ei naturală.

Corectând o proză mai veche, de fapt rescriind-o, îmi dau seama cât de multă meserie de prozator am învăţat scriindu-mi cele două romane. Editura Militară m-a transformat, pur şi simplu, într-un prozator. În jurul anului 1980, deşi mă credeam grozav, lăsam să-mi scape multe stângăcii şi chiar greşeli.

R. renaşte pe zi ce trece. Este vorba să iasă poimâine din spital.

Vedere de la Irinel. Pare cu totul înstrăinată de viaţa din România.

Doamna C. L. şi-a luat un poet de 50 de ani (se presupune, bănos). A căpătat morga unei parvenite.

 

22. 10. Moartea lui Marius Robescu. Avea, cred, 43 de ani. Stop cardiac, a murit în somn. Cred că el era ultimul intelectual şi artist adevărat din redacţie, după dispariţia lui Grigore Hagiu. Viaţa în redacţie va deveni şi mai tristă.

 

25. 10. Ar urma să plec în URSS. Se pare că voi refuza. Actuala mea acţiune de „strângere şi lipire a cioburilor” ar fi grav perturbată de o asemenea acţiune.

Atac frontal al domnişoarei Alina U. Am reuşit să-l resping, fără pierderi. Deosebirea mentalităţilor este ceva tulburător. Uneori întrevezi abisurile incompatibilităţii.

Înseamnă că sunt în stare să şi refuz. Alina este o fată frumoasă. Actualmente, bună pentru mine este R., cu nervii şi pulpele ei de oţel.

Îi voi da încuvinţarea fiicei mele pentru plecarea în străinătate

Aforismul de la ora 5,55 dimineaţa. Decât să fii a cincea roată la căruţă, mai bine să nu fii roată.

 

5. 11. De găsit profesii asemănătoare aceleia de dictator. Una ar fi cea de dirijor. Şi acesta are puteri discreţionare.

Mi-a apărut „În gară la Alba”, o povestirea mai nouă. Un text nonSF despre suferinţele unui bărbat cam bătrâior.

În aprilie, mi s-a tradus în Bulgaria „Vocea” (un text SF special, o parabolă a impotenţei masculine). Am văzut şi revista respectivă. Arată bine.

Scriu acum un text SF pentru un concurs. Am fost la Lugoj, la confătuirea SF. Le fac pe toate, în afară de roman…

Să nu uit de teoria „micului abuz”. În dictaturi, actele discreţionare sunt molipsitoare, devenind, la nivele mici, caricaturale, dar reale.

6. 11. Steaua – Honved 4-1! Excelent episod!

Idee SF. La sfârşitul expansiunii sale, Universul va începe să se contracte. Dacă ar exista martori conştienţi, ar asista la o derulare inversă a evenimentelor, probabil mult mai rapidă. Asta presupunând că etapele contracţiei ar fi aceleaşi cu ale expansiunii, dar aşezate în ordine inversă.

Am încheiat o proză SF: „Cei şapte din Himalaya”. Vreau s-o public cât mai repede, fiindcă ideea ei este grozavă. Este ca şi cum aş patenta o invenţie.

 

8. 11. Kasparov – Karpov: 12-11. Mâine este ultima partidă. Am pariat că va fi un rezultat de egalitate, iar Karpov va rămâne campion mondial, spre a dovedi încă o dată atotputernicia sistemului.

Sunt pe cale de a alege o formulă neobişnuită, pentru „micul” meu roman. Este cea din povestirea „Cvartet”, dizolvată în „Curajul”. Într-un asemenea caz, textul va deveni o vorbărie nesfârşită despre scrierea unui roman, despre preliminarii şi fişe, va aduna reflecţii etc. Un fel de reportaj despre ficţiune. Ar apărea două nivele de ironie. Cea a autorului, faţă de personajele sale, precum şi cea a naratorului (acesta îl ironizează pe autor, un personaj printre altele). Avantajul ar fi autenticitatea. În fond, „domeniul” scrierii unui roman îmi este cel mai bine cunoscut. Aici pot fi cel mai puţin convenţional.

Ar mai rămâne o problemă tehnică: introducerea unor fragmente de jurnal (răsuflatul truc). Cum să apară aceste bucăţi? Cine să fie autorul lor? Naratorul? Sau autorul-personaj? Să le scrie ca atare? Sau să dezvolte câte o temă în chip de digresiune?

Cel puţin două modalităţi distincte în ceea ce priveşte inserţiile eseistice. Una, referitoare la problemele literare ale autorului-personaj. A doua, de speculaţii politice-istorice-sociologice, a lui Profet.

9. 11. Citesc Balzac. El nu se decidea să povestească, pur şi simplu. Imagina, mai întâi, o conversaţie între nişte oameni inteligenţi; în cursul acesteia apar diferite relatări. Proust a depăşit cest stadiu, trecând direct la istorisire. Aşa ar trebui să fac şi eu.

Tema zeiţei îndrăgostite. Ea renunţă la nemurire, pentru a se căsători cu un muritor. Întâlnire cu tema SF a iubirii ca vis al dizolvării entropice. Iubirea ca vis entropic. Anihilarea sistemului prin iubire, adică prin moarte. „Dulcea moarte” a poetului. Ar fi o stricare a unui sistem individual, dar poate pătrunderea într-un sistem binar (format din doi oameni). La tema morţii prin iubire se adaugă cea a participării prin entropia proprie la moartea Universului.

Echivalentul unui autocrat: un şofer de autobuz. Abuzurile lui. El preia puterea de la şeful grupului de turişti şi îşi face de cap.

Altul. Un regizor. El face un film după o utopie. Autoritatea sa artistică se transformă într-una politică, totală. Se adaugă şi tema „insulei pustii”, unde se nasc raporturi de putere într-un grup uman închis.

12. 11. Citesc Balzac. Cu 150 de ani în urmă, oamenii stăteau mult mai bine cu nervii decât cei de azi. Motivul principal o fi fost sentimentul de securitate materială. Mai sunt şi altele (unii se ruinează, sărăcesc). Înclin să cred că resortul principal este pur psihic. Respectivii aveau, pur şi simplu, suflete mai tari. Nobleţea, atât de mult invocată de Balzac, asa şi pare a fi, sub acest raport: calitatea unor suflete de a fi tari într-un fel anumit, implicând un fel de desăvârşire interioară.

Marca nobleţei autentice, la Balzac, este (şi) un mod anumit de a înţelege şi de a trăi sexualitatea, anume de a o ridica pe deplin la nivelul conştientului, şi astfel a o purifica.

Ar trebui să mă edific asupra scării reale de valori din literatura română de azi. Unele dintre subtilităţile acestei scări îmi scapă.

Adoptarea unei grafii impersonale, cu imitarea literelor de tipar, semnifică dorinţa mea de ordine, simţită sufocant în aceste zile.

 

13. 11. Cred că voi adopta stilul improvizaţiei sincere. Doar el nu mă stresează. Astfel risc să nu apară cartea, dar nu şi să mă îmbolnăvesc de ulcer duodenal.

O primă cronică la „Curajul” – relativ nefavorabilă. Dacă nu eşti situat pe un palier superior al vieţii literare, nu mai poţi spera la succes, atunci când ai vârsta mea. Asta nu mă va împiedica să merg înainte.

Un fapt înduioşător şi ridicol. De o vreme încoace, spre seară, mă atacă bulimia. Doar azi mi-am dat seama că aşa ceva mi se întâmplă doar atunci când mă găsesc singur, în trista-mi garsonieră! Este bulimia dată de frustrare! Lamentabil! Penibil! Trebuie să mă opun cu îndârjire, ca şi cum ar fi vorba despre un viciu ruşinos.

14. 11. Munca literară nu trebuie practicată în mod silnic. Se cere seninătatea resemnată a unui artizan. În ecuaţie trebuie introdusă şi posibilitatea de a scrie din raţiuni „josnice”, cum ar fi lipsa de bani şi vanitatea. Cel mai frumos este să scrii de dragul unei femei. Spre regret nu am la dispoziţie această ultimă variantă.

Prototipul autorului de cursă lungă este Sadoveanu. El a adoptat cel mai natural cu putinţă mod de a scrie şi apoi l-a practicat imperturbabil.

Dan Petrescu (în volumul colectiv de debut „Proze”, Albatros, 1985), un foarte interesant autor. El practică, aş zice, o inversare a raportului uzual dintre realitatea nonlingvistică şi cea scrisă, livrescă. Realitatea fără legătură cu textul apare micşorată, aproape ridiculizată. De asemenea, este operată cunoscuta manevră de scoatere în primplan a autorului. Rezultă o proză pentru scriitori. Cum în mulţi oameni zace câte un autor, prozele ar putea să placă şi unor inşi din afara breslei. Este poetizat actul de a scrie literatură.

Oricât de sofisticat, orice viciu sexual tot o formă de impotenţă este. Echivalentul unui act sexual normal ar fi povestirea unor întâmplări trăite de alţii.

17. 11. La Focşani, pentru o zi, la un fel de festivitate literară. Ţine şi asta de complicata ratare a literatului.

Rubrica SF îmi aduce numai necazuri. Ar trebui să renunţ la ea. Ea este întreruptă de către conducere, cu o inconsecvenţă desigur vicioasă.

Discuţie cu George Macovescu despre dictatură, într-un tren neîncălzit, cumplit de friguros, venind de la Focşani. Mi-a spus că un dictator trebuie să spună „nu” oricărei propuneri. Asta chiar dacă peste un ceas va prezenta aceeaşi propunere ca fiind a lui. „Boala” dictatorului vine de la faptul că nimeni nu poate să-l contrazică. Există o complicată artă a colaborării cu un dictator, un fel de biliard al sugestiilor.

Sunt în căutarea unui algoritm de combatere a modului modest de a-mi concepe acţiunile.

Tema temelor: un roman despre neputinţa de-a scrie un mare roman.

Referitor la „tema instalatorului”. Rememorarea să aibă loc după începerea celei de a doua existenţe.

 

23. 11. Scrierea unui roman este, obiectiv vorbind, o acţiune nu prea dificilă (din punctul de vedere al unui filozof sau al unui cercetător în domeniul vreunei discipline fundamentale).

Cei mai importanţi prozatori români actuali (Marin Preda şi N. Breban) sunt oameni fără studii superioare. Ei au avantajul că sunt în permanentă excitaţi de cultură, ca de o amantă. Cei cu studii au faţă de cultură psihologia unor soţi blazaţi.

Problema mea este intrarea într-un zbor de croazieră, fără accelerări păguboase.

25. 11. Primele 15 pagini din romanul „Un an de şah”. Le-am scris, pentru a intra într-un almanah. Sună perfect, din punctul meu de vedere. Relatarea la persoana întâi, după cum am prevăzut, mi se potriveşte. Am constatat, în plus, modul agreabil al folosirii verbelor la prezent. Oare „ţine” acest timp verbal pentru un întreg roman? Asta nu mai ştiu. Dacă vorbitorul este la fel de spiritual precum naratorul din „Darul lui Humboldt”, în mod sigur „ţine”…

 

27. 11. Ieri am scris primele fraze ale romanului. Titlu propus: „Binele şi mai binele”. Am şi un sinopsis. Probabil nu-l voi respecta în întregime, dar îmi dă un oarecare sentiment de siguranţă.

Ideea de a-l încheia atunci când am promis la editură este utopică. Deşi… Mai ştii? Poate că iese din mine un demon al prolificităţii literare.

 

29. 11. „Mătuşa Julia şi condeierul”, roman de Mario Vargas Llosa. O carte fermecătoare. Scriitură savuroasă. Mi-a amintit metafora critică a „viului”, cea mai flatantă cu putinţă. Gravitează în jurul ideii de creaţie literară. Asta nu contează, dar cartea nu se referă la condiţia umană şi nu poate fi socotită printre cele cu adevărat mari.

În fond, de ce autorul să nu-şi facă damblaua şi să nu scrie despre profesia sa? Mai ales că aşa ceva este aproape indispensabil, dacă vrea să fie decretat scriitor autentic?

30. 11. Şahul este atât de atrăgător, fiindcă dă iluzia unei producţii intelectuale rapide. El satisface repede vanitatea, dar şi nevoia de creativitate proprie a omului. Ar fi deci un bun surogat de activitate intelectuală creativă.

Lectură din „Călătoria diletanţilor” de Bulat Okudjava. Destule pagini de umplutură, dar şi multe bune. A scrie lung, unul dintre secretele oricui scrie romane.

Drumul către romanul mare este cel al maximei dificultăţi.

Mă gândesc deja la soluţia unui roman în sertare, din texte scrise anterior. Ceva neplăcut.

 

4. 12. Problema mea reală, probabil singura serioasă: sintetizarea unei lipse de modestie, premisă a literaturii creditabile.

Obligativitatea de a fi ticălos. Nu este o butadă, ci o ipoteză psihologică. I. N., om văzut de mine în zilele lucrătoare, este un exemplu. Mâinile lui extrem de cărnoase, indicând mari necesităţi materiale, probează aşa ceva. Când ai asemenea mâini, eşti obligat să te descurci foarte bine sub raport material. Dacă ticăloşia este singura cale potrivită cu aptitudinile tale, o alegi, eşti silit s-o foloseşti.

Tot adunându-mi energia pentru a lucra la roman, corectez dactilograma celor 22 de caiete ale jurnalului de faţă. Este un text selectiv. Va fi cea mai bună carte a mea, se pare.

Prietenul meu Mircea, ghinionul lui social. Viaţa lui este un roman. O platitudine adevărată.

5. 12. Am reuşit să pornesc jucăria. Spre regret, am început prin sacrificarea unei povestiri inedite. Metoda din „Curajul”.

Am citit zilele acestea câteva zeci de pagini dintr-un roman de P. M-a şocat „tehnicitatea” lui. N-are idei, dar tehnica este foarte bună, consecinţă, pare-se, a îndelungatului exerciţiu. Tehnica este aproape totul. Dacă ai şi idei originale, este perfect. Se poate însă mânca o pâine şi cu idei (motive) găsite de alţii.

Scrupulele mele în materie de compoziţie dispar unul câte unul. Nu mă voi sfii să fac un roman à tiroirs, dacă altfel nu voi reuşi. Problema este ca diversele componente să fie unite într-un fel. Să graviteze în jurul conceptelor centrale ale cărţii (renunţarea şi perseverenţa). La o asemenea atitudine mă îmboldeşte şi lipsa de ecou a romanului „Curajul”. Din moment ce nimic nu se mai poate face în materie de succes literar, de ce să mă mai frământ? Dacă nu pot să scriu bine, cel puţin să scriu mult.

 

7. 12. Am înţeles cum îşi scrie P. romanele. Se aşează la maşina de scris şi nu se ridică până nu a fost completat numărul prescris de pagini. Se agaţă de fiecare episod, îl diluează, îl laminează. Asta înseamnă a scrie tehnic. Ce-i drept, rezultă ceva modest, o hrană de cantină. La un asemenea mod este foarte potrivită scriitura improvizatorie, un amestec de voci, unde se bagă şi naratorul. În plus, multe aluzii livreşti, elemente de reportaj cultural, comentarii ale comentariilor.

Autorul de romane este un funcţionar literar, în ciuda prosteştilor mele tribulaţii. Dacă lucrează zilnic, în mod conştiincios, nu neapărat genial, treaba merge. Iată efectul lecturilor mele din cartea lui P.!

La telefon, D. Parcă era doar o necunoscută, cu glas plăcut.

Refuzul unor femei ar indica o lipsă de senzualitate.

Desfigurată de orgoliu, doamna M. B.

 

16. 12. Ideea unei sociologii a SF-ului românesc. Câteva teze. Adună rămaşii pe dinafară ai  literaturii. Are şi darul de a te transforma într-un outsider, prin marginalizare. Celor afirmaţi în domeniu nu li se recunosc merite propriu-zis literare. Vladimir Colin – autor de literatură fantastică. Ion Hobana – carieră internaţională de eseist bun pentru Orient. Florin Manolescu – critic neomologat. Subsemnatul – critic eşuat, prozator nerecunoscut. Adrian Rogoz – autor fără operă semnificativă. Victor Kernbach, retranşat în alte domenii.

Întrebare. SF-ului românesc i-ar fi favorabilă o evoluţie spre literatura comercială sau spre cea autentică?

21. 12. Titlul de articol proiectat: „Ce ar putea fi literatura SF?”

Romanul „Ieşirea la mare” de Constantin Zărnescu. Pe acest autor l-a vizitat Doamna Literatură.

Într-o monografie tocmai apărută (Mariana Ionescu, „Introducere în opera lui Zaharia Stancu”), vechea mea cărţulie este amintă în mod copios şi elogios. La apariţie, cartea mea despre Stancu a fost cam înjurată.

Vor apărea, zice-se, câteva comentarii la „Curajul”.

Filonul epic cu „profetul” se dovedeşte bogat. Se lasă exploatat la nesfârşit  (în „Binele şi mai binele”). Imaginarea lui a fost salutară. În mod amuzant, prototipul fizic al acestui personaj este amicul meu G. K.

Binefacerile intelectuale ale abstinenţei sexuale. Titlul de eseu.

Precum un elev cam greu de cap, ajung, după prea îndelungate eforturi, la regula esenţială, la „încununarea” teoriei mele referitoare la posibilitatea de a deveni un scriitor în absenţa oricărei vocaţii. Regula este următoarea. Trebuie să scrii nu numai atunci  când n-ai nici un chef, dar şi când nu te simţi în stare (fizic şi psihic) de aşa ceva. Dincolo de asta nu mai este nimic de zis. Cine nu rezistă la  maratonul creierului n-are decât să renunţe.

Superioritatea împărţirii „geografice” a oamenilor asupra celei „stratigrafice” (în funcţie de valoarea presupunsă). Deci, pe orizontală, nu pe verticală.

 

23. 12. „Retorica măreţiei” – titlul de proză. Aici intră teoretizările mele cu privire la sintetizarea unei stări de spirit favorabile pentru scris. Printre altele, este necesar ca veleitarul încăpăţânat se se convingă pe sine de propria sa superioritate umană şi profesională.

„Retorica succesului” – alt titlu.

25. 12. Prostie plus fudulie – catastrofală combinaţie.

În fine, pricep resortul interior al Alinei U. Ea nu s-a adaptat încă la viaţa din Bucureşti, a rămas o mică provincială cu ifose. Una dintre greşelile ei este aşa-zisul ”comportament de uzură”, poate viabil între odihniţii provinciali, dar falimentar în Capitală, unde toţi sunt „roşi” de propriile lor probleme. Ea îşi tachinează şi îşi şicanează fără încetare prietenii – o mare greşeală. Este o eroare şi vorbăria ei despre sine şi  succesele sale. Rolul de fetiţă răsfăţată, ales de ea, este de asemenea nereuşit. Când o fetiţă pretinde „bătând din picior”, n-o poate impresiona, eventual, decât pe o rudă apropiată a sa. Ceilalţi se retrag, nu gustă aşa ceva. Eronat este şi obiceiul de a insista atunci când este refuzată. În Bucureşti nu se insistă.

Dacă o ţine aşa, lângă ea vor rămâne doar persoane de calitate medie şi, neapărat, interesate.

Iată cum mi-am manifestat vocaţia de tată!

Proza de zilelor noastre are un specific ţinând şi de scrisul la maşină. Scrisul la maşină duce la un text situat mai aproape de limbajul vorbit. Dacă-i pe-aşa, adică vorbărie şi digresiune, în neştire, atunci las-pe mine!

Dacă îi dau voie naratorului meu să spună ce îi trece prin minte, textul începe să curgă fără opinteli.

Scrisul – singura cale de salvare pentru mine. Această   afirmaţie cam emfatică este corectă.

Resursa excelentă, în lipsă de altceva, a unei „fete”, după o viaţă sexuală foarte activă. Căsătoria cu un celibatar aproape bătrân… Fata „merge” pe disperarea imanentă a acestuia.

29. 12. Omul sărac trebuie să aibă o filozofie a provizoratului şi să trăiască în funcţie de ea. Întrebarea este dacă această „filozofie” trebuie să fie bazată pe pasivitate (şi implicit pe raţionalizare maximă a posibilităţilor existente) sau pe activitate (mizare pe viitor, ardere a etapelor intermediare). Eu am ales-o pe cea a de a doua şi, drept urmare, sunt privat de prezent. Am psihologia unui soldat dintr-o trupă de comando, străin de etapa „culegerii roadelor”. Ceva asemănător este un revoluţionar de profesie. Acesta se linişteşte doar atunci când moare, în fine.

Ar trebui nişte reformulări. Iată câteva tipuri de resemnare:     a. creştină, cu motivare spirituală; b. animalică; c. ipocrită; d.  intervenită în urma unei damnări. Constantinescu, personajul meu, ar putea să se ocupe de asemenea speculaţii.

Şoferul autocrat. Autobuzul cu turişti, condus de el, străbate un pustiu nepopulat. Eventual ruta a fost aleasă de şofer, în mod abuziv. Întoarcerea nu mai este posibilă din cauza unui cataclism oarecare. Şoferul devine abuziv şi îi umileşte pe pasageri. Iniţial îl lichidează pe singurul posibil înlocuitor al lui la volan. O „insurecţie” nu este posibilă, fiindcă omul este de neînlocuit.

Totul se poate muta pe o navă cosmică. Şoferul devine pilot. Opoziţia cugetă la înghiţirea umilinţelor sau la o moarte orgolioasă… Tipologia personajelor: cozi de topor, martiri, laşi, curve, curajoşi. Este urmărită creşterea apetitului pentru acte abuzive, capricioase.

1986

 

2. 1. Întâlnire cu amicul G. Criticile lui în legătură cu romanele mele. Nu îndrăzesc să-mi etalez până la capăt felul de a fi. Dovedesc un permanent dispreţ pentru cititor, prin rezolvări narative ironice, de natură să contrarieze.

G. are talent de vorbitor şi de sofist. El a reuşit să mă critice ocolind echivalenţele unei analize de text. Teza lui centrală a fost clasică: din text lipseşte iubirea. De pildă, alegând totuşi două exemple concrete (şi astfel demonstrându-şi relativa naivitate în materie de preferinţe estetice) mi-a reproşat faptul că personajul meu din „Curajul” renunţă la Ana, iubita lui. De ce nu rămâne cu ea? Iar Laura Radovan de ce nu tabără peste Coban, din moment ce îl iubeşte?

G. are grijă să nu-şi precizeze punctele de vedere şi astfel nu poate fi combătut într-un mod eficient. Totuşi, chestia cu absenţa iubirii este poate adevărată.

Ascultându-l, am avut de câteva ori impresia că deplânge incapacitatea mea de a recurge la sănătoasele convenţii. La asta să se fi referit, atunci când vorbea despre dispreţuirea cititorului?

Obiecţia de esenţă, interesantă, ar fi prezenţa ironiei şi nu a iubirii. Adevărul este că acestea se exclud una pe cealaltă.

M-a sfătuit să amplific, în noul roman, secvenţa unde Constantinesc se gândeşte la plecarea lui laşe de la Petroşani şi să închei prin decizia lui de a o recupera pe Ana şi de a face din ea femeia sa. N-ar fi rău, evident, dar ar fi convenţional. Or, aş putea să-i spun lui G. (el mi-a oferit o cafea în îngusta, încărcata lui bucătărie de bloc, fără să mă invite în casă), fericirea de a trăi este probabil legată de convenţii, dar „fericirea” de a scrie şi de a citi vin pe calea amară, totuşi savuroasă, a încălcării convenţiilor.

Mai zicea, G. : „Dai înapoi, nu mergi până la capăt.” Nu pricep unde a bătut. Am mers până unde am fost în stare.

Să mai notez acum o istorioară, inventată de mine pentru a o distra puţin pe maică-mea (am vizitat-o ieri). Discutând cu Sfântu’ Petru, Dumnezeu zice: „Uite, mă, Petre, trebuie să le dau şi femeilor proaste ceva. Să fiţi bune la pat! Aşa le zic. Iar celor deştepte, pentru ca să nu le aibă chiar pe toate, le menesc să nu fie bune!” „Că bine te-ai mai gândit, Doamne!” zice Sfântu’ Petru.

4. 1. Povestea cu R. şi H. (schema ei) ar trebui notată, spre a fi folosită în vreo naraţiune. R., complicitatea ei contradictorie. H., plăcerea ei de-a avea cât mai mulţi oameni în jur. Acesta ar fi unul pentru motivele revenirilor ei în România. Aici, oamenii sunt mai prietenoşi, iar ea poate trăi sentimentul unui nobil întâmpinat foarte călduros de oamenii trăitori pe una dintre moşile sale. Ea ar avea o anumită nevoie de clientelă (în sensul roman al termenului).

Circa 80 de pagini din romanul meu, scrise şi corectate extrem de uşor. Va fi o carte simpatică, lipsită însă de o miză mare, din nou.

Să nu uit a nota o idee visată! SF-ul ar fi axat pe o mitologie extraumană, în sensul că zeităţile antropomorfe sunt înlocuite de zeităţi furnizate de ştiinţă (robot, vehicul miraculos, unealtă minune). Olimpul s-a transformat, printr-o grozavă dilatare, în Cosmos. Schemele vechii literaturi cu zei apar matematic în SF.

A doua idee. Romanul este genul oamenilor lacomi (şi la scris şi la citit). El oferă o hrană de calitate îndoielnică, dar abundentă.

 

5. 1. Dacă digresiunile sunt permise, scrierea unui roman devine o joacă, ceva nespus de uşor de realizat. Rămâne de văzut ce va ieşi dintr-o asemenea joacă. Oricum, jurnalul este salvat, urmând a forma o nouă carte.

Una dintre formele cele mai crunte de snobism ar fi considerarea actului sexual drept un element, cu rol secundar, al unor construcţii intelectuale.

 

15. 1. Citind cărţi scrise de alţii,  înţeleg cât pot îndrăzni în ceea ce scriu eu.

Ironia, umorul şi rudele lor ar fi semne ale unei carenţe de energie. Seriozitatea ar fi dificil de menţinut, fiindcă presupune un efort obositor.

Romanul la pagina 111. Se dezvoltă nestingherit, fără probleme.

Scoaterea din planul editorial al unei antologii propuse de mine. Mai bine. Prin aprilie, mă voi apuca de şah, pentru cel puţin 9 luni de zile.

Dintr-o scrisoare trimisă de mine unei doamne: „Sufletul nostru este o fantomă clădită pe scheletul real al câtorva emoţii.”

Un roman despre un jurnalist ambiţios. El îşi dă demisia pentru a scrie un roman. Astfel el are ocazia să se convingă că nu este în stare de o asemenea performanţă.

 

16. 1. O carte de Mircea Constantinescu aproape mă obligă să-mi reconsider „filozofia” literară. Probabil că voi amâna predarea romanului.

M. C. are o scriitură excepţională. Punctul său slab ar  fi, în mod paradoxal, absenţa retoricii. El este un poet autentic, dar literatura lui lipsită de mize retorice nu este suficient de favorabil receptată.

În circa 3 ore şi jumătate am scris o povestire de 14 pgini, stimulat de lectura cărţii lui M. C. Voi putea insera în roman acest text, probabil.

Personajul I. N. Modul lui prietenos-ameninţător de a se purta în redacţie. Probabila lui nulitate intelectuală, dar şi felul său ascuns şi oarecum eficient de a interveni în vieţile altora. El m-a „dislocat” de M. B. Folosind o expresie din jargonul pokeriştilor, voi spune că mai bine „n-a intrat”. Regretul nu ţine de practica vieţii, ci de literatură.

27. 1. Se pare că oamenii ironici ştiu să îmbătrânească. Ei se privesc ca şi cum ar fi vorba despre altcineva. Nu suferă.

Luna ianuarie, fulgerător.

„Dimineaţa unui celibatar”. Un bătrân ascultă, cu un stetoscop, pereţii vecinilor.

Romanul, la pagina 120. Iese un text pe gustul meu, cu personaje având marotele mele.

Amintesc de M. B. I-am trimis o scrisoare destul de patetică, bizară pentru un ins de vârsta mea. N-a fost impresionată.

„Cvintetul melancoliei” de Costache Olăreanu. Roman în sertare, scris fără nici-o ezitare. Înseamnă că şi eu am „dreptul” să fac aşa ceva. Pare însă mult prea uşor să scrii aşa. Lucrul obţinut fără efort mi s-a părut întotdeauna destul de suspect.

 

9. 2. Realismul SF-ului (necesar) se referă la procesele mintale ale autorului. Autorii trebuie să probeze un realism al gândirii. Există aşa ceva?

Scriind despre două personaje aproape 100% inventate de mine, am reuşit nişte pagini foarte bune. Este ceva curios, mai dificil de explicat. Am trăit impresia că fiecare rând scris la aduce pe cele două fantasme mai aproape de statutul unor fiinţe reale.

Azi, într-un meci de şah pe echipe, am obţinut prima mea victorie la un maestru.

Textualismul este o înlocuire a muncii dure prin improvizaţii facile.

16. 2. Idee SF. O femeie este posedată de către un robot special conceput pentru aşa ceva. Groaza se transformă în alte sentimente. Repulsia devine deliciu etc. Textul ar fi nepublicabil la noi, presupun. Largi posibilităţi pentru speculaţii psihologice.

Acest text ar fi o continuare al povestirii „Vocea”, publicată în volum. Ar apărea şi o a treia parte, despre sinuciderea creierului, ca urmare a scenei atroce de iubire.

21. 2. Scriu, „cu frenezie”, la roman. Am ajuns la pagina 250. S-ar putea să-l închei în jurul datei de 15 martie.

Episodul „cetăţeanului P.” este foarte compatibil cu speculaţiile de tot felul. Aş fi putut să scriu o întreagă carte, pornind doar de la el.

Rubrica mea SF apare fără greş, confirmând spusa astrologului Avi Ţicău Tâmpănaru.

Scrisul ar avea aceeaşi (re)sursă ca şi instinctul sexual. Mare apetit sexual, mare poftă de scris.

Jeanine G., prototipoul personajului din „Fulgerul mental”, regăsită. Futilitatea ei, firească la o femeie frumoasă.

 

2. 3. Sunt pe la pagina 280. Nepermis de puţin am scris! S-au acumulat însă tot felul de întâmplări perturbatoare. Spre regret, în acest zile îmi ies pagini convenţionale, lipsite de orice autenticitate.

Analogia dintre scrierea unui roman şi trăirea unei „felii” de viaţă. Scrierea presupune şi o progresivă dezinhibare în faţa locurile comune, a clişeelor. După cum nu poţi trăi numai în mod original, tot astfel scrisul presupune umilinţa de a folosi prefabricate făcute de alţii.

Surprinzătoarea A. U. Ceva inedit, în comportamentul ei. Cum are o teamă faţă de noile relaţii sexuale, ea se grăbeşte să le spună noilor sale cunoştinţe de sex masculin că suferă de tot felul de boli ale „aparatului”. Printre acestea ar figura o cvasipermanentă hemoragie vaginală discretă. În mod evident, asemenea informaţii sunt foarte demobilizatoare. Posibilitatea unei relaţii cu ea se mută în domeniul spiritual.

Într-una dintre serile trecute, pe la ora 23, telefon „nobiliar” de la M. B. S-a conversat. Ea s-ar afla actualmente într-o „nebuloasă” sentimentală, de unde speră să scape. Este o bucureşteancă tipică. Pentru ea, partenerii sunt interşanjabili, fără ca aceasta să însemne imoralitate. Este doar necesar ca aceşti parteneri să facă parte dintr-un grup social socotit acceptabil.

 

3. 3. Mitul talentului literar. Un autor spune că talentatul scrie uşor, iar ambiţiosul asudă sânge, se chinuieşte. De fapt, chinul apare doar într-un singur punct, al transformării trăirii în cuvinte. În sinele autorului se petrece o comutare. Unii, se pare, o reuşesc mai uşor.

Sunt tot mai atras de ideea unui roman-justificare adresat lui I. Era să scriu „celei mici”, dar ea este acum la fel de înaltă ca şi mine.

D. are dreptate, când îmi spune să nu-i mai dau telefoane. Prietenia mea îi prisoseşte. Mă întreb dacă m-a înghiţit vreodată. Răspunsul la această dilemă nu are însă nici-o importanţă.

Ideea unui roman format din epistole adresate doamnei M. B., „turmentata”.

Recunosc, forma de viaţă a unui autor de romane este mai mult decât acceptabilă.

 

5. 3. Un călător nu mai are combustibil pentru motorul cu aburi al navei sale. Ros de dorinţa de a ajunge la ţinta sa, el începe să pună pe foc obiectele de lemn, apoi suprastructura vasului. Ceva asemănător trăieşte un autor de romane, pe măsură ce se apropie de finalul unei cărţi. Este ceva plăcut, deşi mistuitor. Simţi că trăieşti.

Povestirea mea „Cei şapte din Himalaya” (nucleul proiectatului „Pantocrator”) a apărut în revista „Argeş”. Nu s-a observat că textul construieşte o metaforă a lui Dumnezeu.

Două observaţii „tehnice”. Dorinţa sexuală este perfect neutralizată prin actul de a scrie literatură. Plăcerea de a scrie este mai mare atunci când scenele sunt cu totul inventate.

Este suficient să nu fac trei zile gimnastică, pentru ca fragilul meu meu echilibru psihic să devină vag instabil.

13. 3. Am un fel de gripă. Încerc să lucrez în continuare, stimulat de un episod al serialui de televiziune despre Balzac.

La redacţie, un mic conflict cu C. I., un paranoic capabil de laşitatea clasică a literaţilor. El practică un soi de terorism verbal.

Modul „scriptic” de viaţă este foarte bun. Totul este să-l practici fără excese, dar şi fără rateuri.

Romanul meu a a ajuns aproape de sfârşit. Va avea în jur de 350 pagini dactilografiate. În 3 luni şi jumătate n-am reuşit mai mult. Drumurile la redacţie, chinuitoare, atmosfera de demenţă de acolo – foarte stresante. Un asemenea roman ar putea fi realizat în două luni, fără mers la redacţie şi cu mâncarea asigurată.

I. pleacă sâmbătă. Fine del primo tempo, în ceea ce priveşte relaţia ei cu mine.

 

16. 4. Pur şi simplu, am uitat să mai scriu în acest jurnal.

Romanul a fost predat. Acum se află din nou la mine, pentru modificări. Partitura lui Pantazi trebuie în întregime rescrisă. Cenzorii se tem până şi de umbra lor. Ajustările sunt uşor de făcut. Îmi vor lua vreo două săptămâni.

Romanul meu cu aviatori a fost „mutat” în 1988, la cererea mea. În 1987 ar urma să apară monografia despre Marin Preda, la Editura Minerva. Autorii nu au dreptul decât la o singură apariţie pe an.

Având timp, m-am reapucat de şah competiţional. În primul meu concurs de CM-işti, am 3,5 puncte din 9. Nivelul a fost modest, dar de vină a fost lipsa mea totală de antrenament. Voi juca şah în continuare, vreme de un an.

La redacţie, furie şi zgomot. Fac faţă destul de bine. Respect programul meu yoga. Îl îndeplinesc şi pe cel de pregătire fizică tradiţională, dar cu anumite goluri (din motive obiective).

Şedinţă de redacţie. Cea mai interesantă dintre cele trăite de mine vreodată. Va trebui să scriu o proză pornind de la ea.

 

20. 4. 4,5 puncte din 10 posibile. M-am neliniştit degeaba. Nivelulul candidaţilor nu este prea ridicat. Dacă nu eram atât de neantrenat, n-aş fi scăpat câteva şanse.

Refac romanul, scoţându-i toate condimentele, făcându-l dietetic. Voi încheia în câteva zile.

Pe neaşteptate, R. a intrat în eclipsă.

Mi s-a cerut o proză SF pentru un almanah. Să vedem dacă voi fi în stare s-o scriu.

6. 5. O etapă confuză. Aşa ceva apare întotdeauna când nu lucrez intens şi nici n-am vreun concurs de şah.

A fost norul radioactiv. Peste câţiva ani, se va vedea cine va da în primire.

Teroare la redacţie.

Nici o veste de la I.

Mama mea este într-o bună formă fizică şi intelectuală.

Romanul, „mântuit” de originalitate, se află din nou la cenzură.

 

10. 5. Zvonuri contradictorii în legătură cu radioactivitatea crescută.

Roman SF cu planeta ca personaj central.

„Steaua” a câştigat Cupa Campionilor Europeni, după un meci halucinant.

Să scriu o povestire despre o partidă de şah întinsă pe durata mai multor secole. Partenerul este o entitate extraterestră. Ar fi implicit un roman istoric. De aici, anumite dificultăţi tehnice.

Teroarea din redacţie, în scădere, probabil din cauza radiaţiilor…

Strategic porivind lucrurile, singura mea posibilitate este simplificarea. Este ceea ce încerc să fac.

Romanul meu ar urma să apară.

23. 5. „Coborâre în ape” va apărea în această vară.

Joc într-un concurs de şah. Am făcut trei remize (două reuşite doar din pur noroc) şi am câştigat o partidă.

Romanul SF bazat pe cunoştinţele mele ezoterice mă obsedează. Va trebui probabil să încep prin a sistematiza fişele respective.

Mă pregătesc fizic în mod conştiincios. Nu prea citesc atât cât ar trebui.

Scrisoare amabilă de la P. Mă invită în Germania.

Lectură din Steiner. Naive lucruri, dar înrudite cu  teoriile moderne ale informaţiei.

 

8. 6. În noul concurs am început să joc bine, de la un moment dat. Am făcut 7 puncte din 11 posibile. Aveam nevoie, pentru calificare, de 7,5.

Romanul meu se află la tipografie.

 

16. 6. Astăzi începe un nou concurs, extrem de dificil. Voi juca în compania unor experimentaţi.

Azi, doi ani de la începutul relaţiei mele cu R.

„Vocaţia de colecţionar a oricărui om cultivat.” (Borges)

Idee de povestire SF. Se porneşte de la „suma tuturor sumelor” (paradox); un calculator execută respectiva operaţie, iar un om îl veghează la nesfârşit.

 

18. 7. Întâlnire cu Irinel, verişoara mea primară. Un suflet bun, de om necăjit. Unchiul Aurel, în mod miraculos redevenit lucid pentru câteva minute.

Am texte în mai multe almanahuri.

Doamna S., alienată mintal „cu acte”. Să mă feresc de ea. Nebunia este contagioasă.

22. 7. Damnat la „dregerea” unor vechi greşeli.

Dispărută pentru o vreme, rubrica mea despre SF a reapărut… Această litertură este cumplit de anostă, atunci când nu este excepţională.

Cel mai greu îmi este să fiu consecvent, în viaţă şi în şah. Poate că am „suflet de subaltern”, iar planul îmi ţine loc de şef… Contradicţia este că la nivel conştient, nu-mi place să fiu condus.

Probleme la redacţie, unde trebuie să suport presiuni psihologice.

30. 7. „Coborâre în ape” a ajuns la tipografie, unde stagnează, din lipsă de hârtie.

Despre natura literaturii SF. Proza obişnuită rezistă mai ales datorită mizei emoţionale. Cititorul înghite repetarea situaţiilor, o trece cu vederea, fiindcă are o participare (complicitate) afectivă. În cazul literaturii SF, această miză afectivă nu există. Iată de ce apar rapid efecte secundare umoristice (involuntare adesea). Probabil că ocolirea acestora este problema numărul unu a autorului SF. Cele mai multe texte SF sunt de fapt nişte parodii. Există o excepţie, când SF-ul reuşeşte să obţină implicare afectivă: atunci când face din umanitate un personaj credibil.

Adaug după-amiaza. Mi-a venit corectura. După primele 50 de pagini, cartea pare simpatică, dar cam „prea suptă din unghii”. Are 304 pagini,  taman cât trebuie.

1. 8. Azi începe concursul de şah. Îmi voi da silinţa.

Am ajuns la la jumătatea romanului, tot corectând. Acest text mă reprezintă. M-a ajutat să „etalez” aproape tot ce ştiu despre mine însumi. În următoarele romane nu prea mai am ce adăuga. De fapt, este o carte „textualistă” (ca să vezi!).

Textualismul nu este decât o reacţie la imposibilitatea de a prezenta o realitate aşa cum este, în locul ei apărând o mitologie a momentului (politică sau de altă natură).

 

29. 8. Am pierdut trei partide la rând, în noul concurs. Decăderea mea şahistă pare ireversibilă. Vom vedea. Se joacă în condiţii infernale (fum gros de ţigară, zgomote, vociferări, lipsă de oxigen).

„Coborâre în ape” se află la tipografie.  Ar urma să apară în septembrie.

30. 8. Am câştigat o partidă la un maestru slab cotat.

Tratamentul aşa-zisei mele psihastenii constă în munci menajere. Munca de servitoare are darul bizar de a mă fortifica psihic. Cred că am mai spus-o. Adevărata mea vocaţie era probabil munca manuală. Ce păcat că Breban „mi-a luat” tema instalatorului. Dacă scriu respectivul roman, se va spune că îl imit. Poate totuşi că ar fi altceva. Personajul din „Drumul la zid” se refugiază în spirit, al meu ar merge în direcţia inversă, de la spirit înspre materie.

 

31. 8. Am realizat 50%, 5,5 puncte din 11 posibile. Pentru confirmarea titlului de CM îmi trebuiau 6.

Azi-noapte, un cutremur destul de puternic, pe la ora 0,30. Am ieşit pe stradă. Era multă lume. Un fel de mică replică la ce a fost în 1977.

De la o vârstă, bărbatul nu mai este ales de femei pentru ceea ce este, ci din diverse motive colaterale. Ceva neplăcut. R. mă alege şi asta îmi este suficient.

Este incredibil cât de multă muncă trebuie pentru a păstra curăţenia într-o garsonieră.

În timpul concursurilor, aflat la masa de joc, capăt impresia că am făcut literatură cândva demult, aproape într-o altă existenţă.

 

12. 10. După o perioadă de boală. Încă mă simt destul de rău. Nu mai fac nici-o pregătire fizică şi am impresia că niciodată nu m-am îndeletnicit cu aşa ceva…

În 14 plec la Oradea, cu avionul. Alţi autori merg la Londra, dar eu sunt consecvent în apărarea unui statut de modestie.

„Coborâre în ape” nu se vinde, zace în teancuri prin librării. Ca o culme a tristeţii, am auzit că într-o anumită librărie ea le este băgată pe gât cumpărătorilor împreună cu o carte despre Napoleon. Şi eu ziceam că este o carte reuşită…

 

12. 10. Insuccesul de public al romanului meu îmi sugerează că „strategia modestiei” nu este bună. Cititorii trebuie să simtă că autorul nu este un modest, ci un măreţ, asta chiar dacă este o măreţie pur retorică. O excepţie ar fi autorii de artă naivă.

1. 11. Idee SF, apărută pe când mă plimbam printr-o pădure cu frunzele îngălbenite, la Băile Felix. Amprenta informaţională a lui Mozart ar fi regăsită de nişte cercetători. Asta admiţând ceva asemănător metempsihozei budiste. Amprenta este descoperită în creierul unui oligofren. Prototipul acestui retardat se află la Casa Scânteii. El se face util prin cele mai umile munci. Ieri l-am auzit cântând doar pentru sine însuşi. În clipa când aude muzică de Mozart, respectivul se înviorează, privirile îi exprimă inteligenţa. El se comportă precum broasca decapitată a lui Galvani. Mozart să fie un extraterestru. Îi caută amprenta informaţională nişte inşi veniţi din altă planetă. De fapt, este o temă de roman. Ar apărea şi o poveste de amor, eventual una imposibilă, unde o preafrumoasă tânără muziciană se îndrăgosteşte de oligofren. Ar exista un echivalent psihologic cu iubirile discordante. Lumea nu le pricepe şi le dispreţuieşte, dar ele se bazează pe o afinitate animalică sau spirituală foarte profundă şi inaparentă.

Îmi refac programul de pregătire fizică.

 

6. 11. O povestire despre o femeie căsătorită, cu preferinţă pentru „aventura întreruptă”. Ea cunoaşte un bărbat, îl caută la telefon, cochetează cu el, dar când ar fi momentul să-l viziteze găseşte un pretext (o exprimare  nepotrivită a lui, prea lipsită de gingăşie) şi se retrage, ultragiată.

Joc şah foarte prost.

Am intuiţia, probabil naivă (dacă o intuiţie poate fi astfel), că toate problemele mele se vor rezolva prin simpla practicare a crosurilor matinale.

Telefon de la D., reapărută din trecut precum o fantomă vorbitoare. Are unul sau doi copii, mi-a cumpărat romanul. M-a felicitat pentru că am reuşit să duc lucrurile la bun sfârşit.

Romanul „Coborâre în ape” nu prea mai poate fi văzut prin librării.

Voi repune şahul pe cuvenitul său loc secund.

11. 11. Când obsesia şahului este estompată, literatura redevine formă de viaţă. Interludiul meu şahist a durat circa şapte luni. Teamă îmi este că nu voi mai trăi ceva asemănător. Nu se ştie. O veche patimă oricând poate recidiva.

Cartea despre Marin Preda mi-a fost scoasă din planul editorial. O veste tristă, de natură să nu mă impresionaze aproape deloc. De pe acum pot spune că acest manuscris s-a învechit. Aş putea să îl transform într-un eseu de vreo 80 de pagini, cu renunţarea la orice citat. Textul astfel apărut ar fi publicabil şi peste zece ani.

Poimâine plec la Iaşi, la rituala consfătuire SF a cenaclurilor. Urmează o nouă repriză SF, fără un sfârşit previzibil. Acesta pare a fi direcţia cea mai favorabilă pentru mine.

Curios lucru, această „ciclotimie” literară a mea, întinsă pe perioade lungi! Ea ar fi una dintre explicaţiile lipsei de succes.

La Braşov, Roxana, o fată cam nebună de felul ei, încarnarea personajului Oxana, din „Coborâre în ape”.

 

12. 11. O idee deocamdată sfielnică: introducerea unei idei SF în romanul cu aviatori. Mi-a fost sugerată de lectura unei cărţi despre OZN-uri, scrisă de un aviator, Doru Davidovici. Această carte are darul de a stârni în cititor o oarecare trepidaţie intelectuală.

17. 11. După „Consfătuirea anuală a cenaclurilor SF”, de la Iaşi. Mulţi dintre cei de acolo au cu totul alte motivaţii decât iubirea pentru literatura SF. Ar fi bună o tipologie a acestor personaje. Un capitol de sociologie literară.

O idee SF, sugerată probabil de filmul „Blade Runner”, văzut la consfătuire. Peste câteva decenii, o „leprozerie” a bolnavilor de SIDA. Povestea tragică de iubire a unui bărbat sănătos pentru o femeie bolnavă. Ar fi destule finaluri, pe alese.

23. 11. O povestire intitulată „Haos”. Pe o navă sau pe o planetă, un autocrat îşi agresează supuşii prin acţiuni pretins favorabile pentru aceştia. Îi ţine la nesfârşit pe picior de război, silindu-i să acţioneze în direcţia unui progres haotic. Cf. Bertrand de Jouvenel, „Progresul în om”: „Progresul tehnic ca variantă a spiritului de cucerire.” O asemenea acţiune nu poate să se încheie decât printr-un haos social. Analogii cât mai largi cu starea de război. Viciul, perversiunea continuării la infinit a unui război intern de cucerire.

 

27. 11. În 3 decembrie începe Finala Campionatului Capitalei. Voi juca, inaugurând astfel etapa „renunţării active” (dacă există aşa ceva). La anul viitor voi juca doar 3 concursuri.

Vine iarna. Mă străduiesc să obţin câteva comentarii pentru necăjitul meu roman.

Promisiuni pentru includerea în planul pe 1988 a unui roman cu aviatori. Ar urma să mă apuc de el cât de curând.

Actualmente mă mai impresionează cât de cât profund doar trecerea vertiginoasă a timpului.

3. 12. Asemănarea dintre explozia unei supernove şi iluminarea din creierul unui geniu. Creierul ar avea structura unui univers. Echivalentul novei ar fi talentul.

Referitor la „Haos”.  A nu  se uita efectele secundare ale unui război, fie şi intern. El poate aduce schimbări favorabile. Marile puteri aşa s-au născut. Cum evoluează o ţară mică? Istoria arată că micile autocraţii nu produc schimbări notabile.

Titlu SF: „Principiul infamiei”.

 

7. 12. Două scrisori lungi însoţite de fotografii, de la I. Se profilează legături tot mai strânse între noi.

Ideea că imperiile ar corespunde umilinţei, iar fragmentarea naţională, orgoliului. Creştinismul, promotor al umilinţei, a fost o mare încercare imperială. Cu cât sunt mai multe entităţi politice de sine stătătoare, cu atât puterea respectivilor şefi este mai mare. Într-un imperiu, puterea maximă este concentrată, aparţine unui singur om, eventual. Vezi autocraţii orientali. Deci dorinţa de neatârnare exprimă dorinţa de putere a unui anumit grup politic. Imperiu – religiozitate, fie şi faţă de nişte mituri ideologice. Fragmentare naţională – laicism, ateism. Democraţia le echilibrează pe cele două.

 

13. 12. Lucrez la un program personal pentru 1987. Este un act de trufie. Sper că destinul nu se va supăra prea rău pe mine. Pe de altă parte, în lumea unde trăiesc, un asemenea plan poate semnifica doar prostie.

O recenzie la „Coborâre…”. În „România literară”, nesemnată, semi-favorabilă, utilă. Cum am mai spus-o, nu ţin să fiu un mare scriitor, ci să activez intens, cât mai intens.

Programul ar trebui să fie suficient de dibaci pentru a nu-mi contrazice înclinarea naturală spre bipolaritate. Şi destul de comod, pentru a nu mă epuiza prea repede. În fine, ar fi de dorit să lase un anumit loc imprevizibilului.

 

20. 12. Diverse lucruri de scris. Prefaţa la volumul unui autor destul de bun.

În materie de SF, totul merge ca pe roate. La redacţie sunt însă cam marginalizat.

Timpul, mult prea repede. Cei ca mine trebuie să alerge după el, ba mai mult, să imagineze tot felul de trucuri, pentru a se ţine agăţaţi de coada lui.

De fapt, în SF-ul românesc lipsa principală este în materie de personalităţi autentice, de mare anvergură intelectuală.

27. 12. Problema mea existenţială este una mai puţin obişnuită. De fapt, una inedită. Trebuie să-mi sintetizez o stare psihică suficient de convenabilă, adecvată tentativelor mele literare. În linii mari, ştiu cum ar trebui operată această sinteză. Întrebarea este dacă voi avea energia necesară. Energia de a trăi ca şi cum ai fi un on dotat cu o mare energie… Nu este un joc de cuvinte. Sunt chemat să aprind un singur bec, în loc de zece becuri. Acel bec trebuie să ardă în mod constant, fără pâlpâiri şi alternări de luminozitate.

Am recitit azi un text SF socotit a fi cel mai bun al „noului val” românesc. Are nenumărate scăderi de stil. Seceta de personalităţi autentice este puternică în domeniu.

Cusurul esenţial al autorilor de SF este că nu sunt în stare să realizeze personaje cu mentalităţi modificate faţă de cele cunoscute din literatură şi din experienţele de viaţă  respective. Impresia de realizare literară modestă decurge din folosirea unor clişee banalizate. Oameni lipsiţi de orice originalitate sunt transpuşi în condiţii materiale neobişnuite, mult evoluate.

 

 

                     IV

1987

 

3. 1. Am început povestirea pentru almanahul de şah. Se cheamă „Şahul real” şi pare promiţătoare.

Trucul suprem este să trăieşti cum vrei şi să scrii ca şi cum n-ai consuma nimic prin trăiri. Ideea este că trăirile pozitive, dorite, nu sunt mari consumatoare de energie, dimpotrivă.

Să vedem ce iese din programul meu pentru anul 1987. Teoretic, ar trebui să fie un an norocos pentru mine.

14. 1. „Şahul real” mi-a reuşit destul de bine.

La redacţie, o nouă etapă. Am rămas singur în secţia de publicistică şi mă lupt cu prostia cuiva.

„…este un lucru comun în problemele omeneşti de a fi răpus de un accident, dacă ne aflăm deja într-o poziţie nesusţinută.” (Bertrand de Jouvenel, „Progresul în om”, 1983.) O traducere foarte proastă.

Întâlnire instructivă cu doamna M. B., descendentă, după nume, a unei cunoscute  familii de boieri şi  politicieni români. Ea mi-a cerut  un serviciu. M-am executat, plătind o sumă destul de mare. Apoi am avut întâlnire cu ea, spre a-mi da banii respectivi. Avid de punctualitate, m-am dus cu taxiul. Ea n-a venit. A doua zi m-am dus la ea. Locuieşte într-o casă frumoasă, cu numeroase semne ale lipsei de bani. Mi-a dat o cafea bună şi mi-a vorbit despre cât de rău o duce cu banii. M-a rugat s-o ajut să-şi găsească un serviciu. Mi-a mai cerut o sticlă de coniac sau whiskey, pentru dentistul ei. Mi-a spus că nu poate să-mi dea banii, fiindcă tocmai a plătit gazul metan. Totul cu o maximă nunşalanţă, în trecere, răspunzând la telefoane, croşetând, pregătindu-şi fiica (circa 16 ani) pentru şcoală. Doamna aceasta are 36. Presupun că şi-a dobândit numele prin căsătorie. N-are stil de boieroaică.

Mă dusesem la ea cu o casetă Mozart, spre a-i ilustra tema corelativă scurtei mele pasiuni pentru ea! Idiot? Posibil.

Nu s-a ivit prilejul pentru casetă, fiindcă acolo era o doamnă, de 41 de ani, părând de 60. Apoi aceasta a plecat. În scurtul răstimp dintre plecarea ei şi apariţia unui domn cu înfăţişare de plebeu, uşor stânjenit, M. B. a avut timp să-mi facă respectivele cereri. Expresii stereotipe, rezervate de ea celor dispuşi să facă servicii: „Eşti o dulceaţă!”, „Eşti un dulce!”. Stilul cererilor, menit să trezească în interlocutori mentalitatea de slugă.

Să nu-i uit pe cei doi adolescenţi dezinvolţi. Ei nu se mai miră de nimic. Băiatul, strabism, 17 ani, aer de om copleşit de probleme, în criză de timp. Privirea lui rătăcită.

Toamai mi-a telefonat respectiva doamnă, cerându-mi sticla de coniac. Am refuzat-o. Mi-a spus că este o victimă, a fost înşelată de diferiţi domni incorecţi. Unul nu-i dă banii înapoi. Altul a pus-o să traducă şi nu i-a plătit, s-a făcut că plouă. Continuă însă să vină beat la ea, împreună cu un alt beţiv, cu mustaţă. Amorul ei cu un domn bolnav de cancer la laringe. I-ar fi cedat din milă. Precizează că nu este bine să acţionezi din milă.

Povestirea despre acest episod va fi în stil obiectiv, fără nici-o ironie a naratorului. Caracterizări ale personajelor, prin dialoguri.

Persistente dureri de cap. Ceva nou pentru mine.

21. 1. Nu reuşesc să trăiesc cu program. Prea multe elemente perturbatoare.

Dificultăţi la redacţie. Prostia este ceva extrem de rău, incurabil, funest.

Doamna amintită de mine mai sus este mai complexă decât credeam. Mă voi lămuri ce doreşte de la mine.

De fapt, elementele perturbatoare pentru mine sunt întâlnirile întâmplătoare şi activitatea haotică de la redacţie. Dacă lucrurile merg tot aşa, înseamnă că viitorul meu roman va fi încă un obiect improvizat la repezeală, printre picături.

 

22. 1. Cu vreo 15 ani în urmă, un amic mi-a spus un fel de aforim. L-am ţinut minte: „Numai pe cine îl iubeşti îl înşeli.” Sau: „Numai dacă iubeşti, înşeli.”

Mă gândesc la următoarea interpretare. Ar însemna că o înşelare este semnificativă doar atunci când se produce în timpul unei iubiri. De fapt, cred că am uitat frumoasa idee avută în acest context.

Povestirea mea SF intitulată „Haos” a demarat binişor. Trebuie s-o termin într-o săptămână.

24. 1. O problemă de tehnică. Când proza va fi tipărită pe hârtie de ziar, este bine ca textul să fie „afânat”, să aibă dialoguri şi multe aliniate, compensându-se astfel lizibilitatea scăzută a caracterelor. Textul compact trebuie neapărat să apară pe hârtie bună şi să fie distinct tipărit. Sub acest raport, am dat greş cu „Coborâre în ape”. Textul este compact, rău tipărit şi greu de citit.

Povestirea mea SF progresează, dar este cumplit de uscată. Nu este decât o dizertaţie despre psihologia unui dictator.

Citesc „Corespondenţa” lui Flaubert. Când n-ai probleme băneşti, altfel scrii.

25. 1. Mi-am descoperit o hipocalcemie. Se explică prin absenţa lactatelor din alimentaţie.

Azi de dimineaţă, la lapte şi iaurt, o coadă de vreo 150 de persoane. Am renunţat şi m-am reîntors acasă, spre a citi Flaubert, „Corespondenţă”. Ăsta chiar era scriitor, nu folosea scrisul pentru a obţine cine mai ştie ce (de la bani la satisfacţii de vanitate).

Am mai descoperit de vreo câteva ori cât de bine este să-mi încep zilele printr-o lectură în mod special semnificativă, dar acest bun obicei s-a pierdut pe drum.

Ciudat este că experienţa muncii literare autentice nu mi-e străină. Damnat însă la inconsecvenţă şi lăcomie, n-am atins-o decât pentru perioade scurte de vreme, mai mult întâmplător.

Citind Flaubert, din nou întrebarea dacă scrisul are şi ceva natural în el sau este rezultatul unei stări eminamente artificiale, sintetizată din numeroase lecturi.

Normal ar fi să pot obţine un an de concediu fără plată. Lucrurile nu sunt însă normale. Construirea unui roman adevărat nu se poate face în paralel cu mersul la redacţie.

Se pare că Flaubert avea totuşi anumite probleme băneşti, dar nu era un „strâmtorat”.

Pe de altă parte, merită oare să scrii un roman adevărat şi apoi textul să-ţi fie hăcuit de cenzură, iar ce mai rămâne să fie tipărit pe hârtie de ziar, cu folosirea unei cerneli tipografice făcută dintr-un negru de fum de mâna a doua (cel bun merge la export)? Cred că da.

Efortul de a scrie literatură ar trebui să fie însoţit de nonefortul de a supravieţui. Doar astfel s-ar porni şi ar merge maşinăria. Eu fac însă literatură doar în pauzele unor chinuitoare demersuri de supravieţuire.

Idee de roman. Să fie tot „filozofic”; personajele să trăiască o dilemă insolubilă; pe de o parte, foarte multe informaţii neverificabile prin propriile simţuri, pe de alta, experienţa empirică personală. Un fel de dramă a cunoaşterii. Câteva dublete: prezent lamentabil – viitor strălucit; călătoriile de la televiziune şi cele meschine, din realitate. Unele personaje au poate calitatea de a se nutri la nesfârşit cu abstracţiuni. Am citit că dispreţuiesc luxul doar fanaticii şi nebunii. Să fie un roman tragicomic despre discrepanţa dintre fantasmele gândirii şi viaţa cotidiană.

Ceva destul de bizar. După o prelungită lectură din corespondenţa lui Flaubert, zgomotul maşinii de scris mi se pare asurzitor, insuportabil.

26. 1. Nesfârşitele dezvoltări permise de ipoteza unei lumi unde SIDA se generalizează treptat. Bolnavii, izolaţi sau nu, ar constitui o mafie a muribunzilor. Ei ar purta nişte insigne, spre a se recunoaşte. Iubirea dintre un bolnav şi o sănătoasă ar fi echivalentul amorului crepuscular dintre o tânără şi un bătrân. Unii infestaţi ar deveni nişte criminali, alţii, nişte sfinţi.

Un asemenea roman n-ar putea să apară la noi, fiindcă i s-ar atribui un efect de panicare. Or, românul are nevoie de linişte, pentru a se putea concentra asupra activităţii sale de construcţie paşnică.

29. 1. Un antidot pentru febrilitate şi improvizaţie: meditaţia zilnică asupra pericolelor născute de haos.

Aseară, împreună cu R., am văzut filmul „Prin oglindă” de Ingmar Bergman. Expresivitatea şi forţa revelatoare a nebuniei. O lume civilizată, greu de priceput.

Cred că am aflat cum trebuie să modific povestirea. Voi introduce un narator, iar documentul de laborator va fi  doar o parte din text. Va dispărea astfel o enervantă notă de naivitate. Eventual, naratorul să scrie o scrisoare unui neiniţiat în psihiatrie, pe înţelesul tuturor. Datele iniţiale, actualmente criptice, vor fi sumar comentate. Este tocmai acţiunea de diluare. Ea face parte din regula jocului.

Ideea unui roman psihologic, al adevărului, scris pentru mine însumi, paralel cu alte activităţi literare.

Să îl înlocuiesc pe autocratul din „Şahul real” cu un computer omnipotent. În felul acesta să se autodistrugă, ţinându-se de  cuvânt. Sau să mintă, cu efecte paradoxale.

31. 1. Din nou, bolnav. Gâtul, pieptul. Încep să pricep de ce se spune că de la o anumită vârstă viaţa devine un spital.

Citesc „Raport către El Greco” de Nikos Kazantzakis. Aceeaşi eternă retorică a propriei superiorităţi. Marea literatură să fie imposibilă în absenţa acesteia? Ori naratorul, ori personajul central trebuie să fie un om superior, iată cuvântul de ordine. Marii scriitori n-ar fi decât nişte inventatori ai unor noi sorturi de măreţie sau de superioritate.

Cu neînsemnata mea poetică a modestiei, se pare că nu am nici-o şansă de succes. Cititorul, indiferent de nivelul său cultural, aşteaptă scenarii de tipul celor amintite mai sus.

Referitor la bolile mele. Probabil că sunt un mare păcătos, din moment ce destinul mă plesneşte de îndată ce încerc să îmi ridic fruntea.

Spital, spital, aşa este. Bătrâneţea are însă şi avantaje pentru autorul de literatură. Până nu începe să se ramolească, el este asemenea unui aeronaut capabil să se ridice tot mai sus, mărindu-şi neîncetat perspectiva asupra lumii.

Moartea (neconfirmată) a lui Nicolae Velea, unul dintre adevăraţii scriitori cunoscuţi personal de mine. Avea vreun an peste 50 şi o absenţă totală a instictului de conservare. S-a îmbolnăvit, n-a mai avut voie să bea şi asta l-a debusolat cu totul. A fost un om vesel, forte inteligent, extrem de talentat. Vremea scrâşnirii dinţilor nu-i pria.

Un scriitor mai puţin în redacţia unde am ghinionul să fiu lefegiu. Vor aduce o altă promisiune de peste 40 de ani, un alt neputincios. Acesta va geme de fericire în patul Literaturii, dar n-o va poseda niciodată. Nicu Velea a avut-o, a trăit cu ea firesc, fără isterie, fără teatru.

Revin la Kazantzakis. Tema marii literaturi este literatura. S-ar spune că doar prin numirea a ceea ce este literatură se poate ajunge la înţelegerea a ceea ce nu este literatură, a realităţii nonverbale, a vieţii. K. alege în mod sistematic personaje capabile de superioritate. Un fel de romantism, ce altceva?

Ar fi stupid să mor chiar acum, când încep să pricep cum stau lucrurile. Uneori am impresia că sunt pe punctul de a mă vindeca de modestie! Cele două romane m-au ajutat destul de mult. (Afirmaţii de un umor nebun!)

1. 2. De retorica propriei măreţii ţine şi topos-ul luptei cu divinitatea sau cu absolutul. La K., acesta este exploatat în mod copios. Diverse  texte religioase alimentează numeroase aluzii. Sunt povestite mai multe călătorii „ale îndoielii”, în locuri sfinte. Cartea este un fel de jurnal al unor călătorii de perfecţionare spirituală. Naratorul caută o formulă clară a propriei superiorităţi. N-o găseşte şi astfel apar tensiuni între spirit – corp, Dumnezeu -diavol, trăire – meditaţie.

Nu spun că n-ar fi o carte foarte bună. Conflictul prezentat de ea este însă dintr-o „serie superioară”, dintr-o „elită a conflictelor”. Există şi conflicte plebee. Apariţia lor plasează în mod automat cartea într-o serie minoră.

De notat şi absenţa aproape desăvârşită a comicului din cartea lui K. Se mai iveşte din când în când câte o sclipire de umor. Ironia este însă cu totul absentă. Tema luptei pentru sfinţenie ar fi compromisă până şi de o moleculă de ironie. Se cere seriozitatea, ca în Vechiul Testament. Astfel literatura încearcă trucul suprem, se străduieşte să fie un text situat dincolo de text. Naratorul are grijă, de altfel, să menţioneze din când în când că socoteşte activitatea de a scrie literatură ceva subaltern, sugerând că el face mai-mult- decât-literatură.

N. Velea ar fi murit îngheţat, lângă un restaurant. A căzut, n-a mai putut să se ridice. A fost o noapte geroasă. Trecătorii nu i-au dat atenţie. O altoire de tragic pe o tulpină de ţăran sănătos.

Revin, spunând că este esenţial să citeşti zilnic dintr-o mare carte. Iar eu nu am încă Biblia! Şi o mai fac pe intelectualul! Mama are două. Voi lua una de la ea.

„La bulgari”, un film despre Bellini. O melodramă, dar cât de bine construită!  Este drept, muzica rezolva aproape totul. Ce mai rămânea de făcut era îndeplinit de tinereţea actorilor şi de povestea lor de dragoste.

Cum visul meu de autor neîncrezător în harul său este să devin un perfect tehnician, am fost atent la structura melodramei. Se porneşte de la un topos. Arta autentică se poate naşte doar dintr-o mare iubire neconsumată. De data aceasta este iubirea unui muzician pentru o fată „de neam”. Bellini vrea s-o ia de nevastă, să renunţe la arta mare şi să trăiască la ţară împreună cu ea. Ea, de dragul artei lui, se mărită cu un om de rangul ei social. Bellini are o legătură cu o mare cântăreaţă. Aceasta îl propulsează spre succes. Atunci când în „Norma” tema amoroasă este abandonată, opera cade. Apare prima iubită, aduce o romanţă scrisă de B. pentru ea. Introdusă în operă, produce revirimentul. Un nou succes. B. merge spre adevărata lui iubită. Aceasta este în agonie. Moare. B. apare prea târziu. Când am ascultat Casta diva, am plâns.

Iată acum schema unei melodrame:

– un partener moare;

– prejudecăţile împiedică o iubire neconformistă;

– destinul pare a fi potrivnic (întâmplări nefericite);

– partenerii (chiar şi numai prin intensitatea iubirii lor) sunt nişte fiinţe excepţionale.

Personajele unei melodrame: cei doi îndrăgostiţi, părinţii lor. Mediatori ai succesului: profesorul, impresarul, directorul de companie, candidat bogat la căsătorie.

Agenţi ai destinului: purtător de mesaje (întârzie); orgolioşi amatori de rămăşaguri; asasini plătiţi greşesc persoana; un cataclism natural; un război zonal; o boală mortală sau dătătoare de infirmitate; o neînţelegere fatală; o criză de orgioliu a unuia dintre parteneri.

Temă. Dialogul între doi foşti parteneri. Unul a ajuns infirm rău de tot. În locul unei asemenea aiureli ar fi mult mai bună o simplă poveste de iubire.

2. 2. Găsesc în Kazantzakis confirmarea unei vechi constatări  a mea: „Cele mai pline ore ale omului, cred eu, cele mai detaşate, cele mai eliberate de timp, de loc şi de raţiune, sunt orele de febră.” Micile smucituri, capabile să mă împingă cât de cât înainte pe calea unei anumite spiritualizări s-au petrecut numai când eram bolnav, cum sunt şi în aceste zile. Chiar şi şah joc mai bine când sunt bolnav. Am mai spus-o.

Da, cam asta ar trebui să fie actul de a scrie literatură: un mod special de a te mântui, un vehicul pentru cea mai inutilă destinaţie dintre toate.

Să încerc a mai citi şi alte cărţi de acest autor. Retorica lui patetică este scuzabilă. Vorbeşte despre „mania profană de a converti viaţa în cuvinte”. Că el face altceva…

De fapt „Raport către El Greco” este un jurnal de călătorie transformat în relatarea unor aventuri spirituale. El rezistă fiindcă naratorul este destul de puternic pentru a ţine pe umerii săi întreaga construcţie. Trucul apare în refuzarea sistematică a oricărei întâmplări de natură să pună la îndoială superioritatea naratorului, mitul acesteia.

Etalându-mi modestia (în „Coborâre..”) am făcut deci o greşeală de strategie. Am „scos la iveală degetul bolnav” (pentru a folosi expresia lui Gracián). Marii autori îşi ascund cu grijă modestia, mediocritatea omenească şi chiar inferioritatea, lăsându-le în seama vieţii.

Întrebarea este dacă voi avea curajul şi insolenţa de a scrie un al patrulea roman de serviciu. Suferinţa şi umilinţa resimţite pe când dregeam „Coborâre…”, în sensul cerut de editură… Îmi voi mai permite să-mi mai calc o dată pe inimă? Să mai semnez încă o însăilare pasabilă?

„Lumea se extaziază în faţa corespondenţei lui Voltaire. Dar n-a fost niciodată în stare decât de asta, marele om! Adică să-şi exprime părerea personală, nimic mai mult.” (Flaubert)

Mi-a telefonat D., acum mamă a doi sau trei copii. Era veselă şi „secretoasă”. Am dedus că nu mai lucrează şi s-a transformat într-o casnică.

„Să ţinem minte mereu că impersonalitatea este semnul forţei.” (Flaubert)

3. 2. În continuare, bolnav. Sunt „năpădit”  de idei valabile. De pildă, să scriu o sociologie a revistei „Luceafărul”, pentru perioada de după 1980, plecând de la conceptele interesante ale lui Pierre Bourdieu.

Înainte de asta trebuie însă să scriu o mică sociologie a literaturii SF românească, pornind de la acelaşi autor. Mi s-au cerut zece file. Este atât de puţin, încât vor fi mai mult nişte aforisme asupra problemei respective.

„Toate trec, toate se şterg. Dă-i ’nainte, Goldenberg!” (Nenea Ghiţă, „Aforisme”)

 

5. 2. Bolnav sunt. Parcă totuşi merg spre vindecare.

Citesc numai texte interesante, dar nu reuşesc să scriu atât de bine pe cât aş vrea. Proza mea SF lâncezeşte. Ezit între tentaţia de-a o lungi şi impulsul de-a o lăsa doar de vreo opt pagini. Sunt probabil sub inflenţa ideii că autorul SF trebuie neapărat să fie prolific. Cei mai mulţi autori străini de SF aşa sunt. Ca şi autorii specializaţi în alte feluri de literatură populară.

Lungind povestirea, simt vechea repulsie faţă de locurile comune (strategice) ale prozei. Numai proza strict confesivă le poate ocoli pe deplin.

Constat încă o dată cum mi se ameliorează performanţa  intelectuală, atunci când sunt bolnav. Îmi este greu să pricep mecanismul. Mai bine zis, îmi este dificil să recunosc că viaţa cu sistem nu mi se potriveşte, vine împotriva unor tendinţe adânci, probabil de nedizlocat. Poate că există o explicaţie prozaică. Atunci când sunt bolnav nu sufăr stresul de a călători spre redacţie şi nu trebuie să întâmpin haosul ostil de acolo. Să menţionez totuşi şi faptul că atunci când sunt bolnav, îmi dispare o nervozitate, o agitaţie de fond.

O povestire SF – remake după viaţa lui Wolf Messing.

7. 2. Boala mea este pe trecute. M-am convins, o dată în plus, că îmi place să duc o existenţă dezordonată şi că acest stil de viaţă mă stimulează intelectual.

Citesc despre parapsihologia societică şi fac diverse conexiuni, inclusiv SF. Şahul, cu problemele lui de vizualizare a unor poziţii inexistente, este ceva ce ţine de ESP (percepţie extrasenzorială). Omul dotat pentru ESP este dotat şi pentru şah. Tehnicile vizualizării apar şi în yoga. Transmiţătorul unor mesaje telepatice trebuie să le vizualizeze foarte bine.

În preajma vârstei de 50 de ani, ajung la o conştiinţă literară atinsă de alţii la 30! Ori voi trăi mult, ori sunt un dobitoc de serie mare.

Scrisoare implicit patetică de la Irinel. Teamă îmi este să nu se întâmple ceva rău cu ea.

8. 2. Boala mea nu trece.

Din cartea despre parapsihologie. Cine are nevoie de creativitate trebuie să-şi  descopere „semnalul” lui personal. În aceea ce mă priveşte aceste pare a fi boala uşoară şi statul în pat! Cu abandonarea programului de viaţă adoptat anterior. Nu sunt însă sigur.

Ideea unei povestiri SF: „Simularea geniului”. Se porneşte de la transa de identificare, descrisă în cartea respectivă. Un jucător de şah oarecare se decide să-l copieze pe un mare maestru până la identificare. Apare riscul schizofreniei. De fapt, transa de identificare pare a fi o criză de schizofrenie dirijată. Ar putea fi un roman sefisto-şahistic.

 

11. 2. Corespondenţa lui Flaubert se află la o distanţă astronomică de viaţa trăită de mine la redacţie! Acest autor reuşeşte să mă însenineze, în chip miraculos. Poate că nu este decât magia exercitată de orice geniu autentic. Genul de influenţare suferit de spiritele mărunte. Acestea „sunt” Flaubert atâta vreme cât îl citesc pe acesta, pentru ca apoi să fie seduse de un alt mare autor etc. O anumită rudenie pare să existe între aceşti oameni mari: toţi iubesc literatura autentică. Amanţii aceleiaşi femei trebuie să semene între ei, în cele din urmă. Cât de trist este că am asemenea revelaţii cu două decenii întârziere!

Dintr-o carte de sociologie literară, lucruri întristătoare despre marginalitatea artistică. Postura mea aceasta este, în sensul că mă aflu între SF şi literatură. Chiar şi aşa, trebuie să merg mai departe. Sunt ca un cal bătrân. Dacă mă opresc, mă prăbuşesc.

La redacţie, am material pentru un roman pe tema puterii. Ce comedie se joacă zi de zi! Incredibile lucruri! Oamenii nu sunt preocupaţi de literatură. Motivaţiile lor sunt tot timpul secundare. Cu rigorismul meu de marginal, eu fac figura idiotului incapabil de a se smulge, dar şi de a se adecva la mediu.

Desnădejdea jurnalistului seamănă cu aceea a afemeiatului îmbătrânit. Seninătatea de soţ mulţumit a romancierului…

Iubirea este afrodiziacul divin.

15. 2. O idee. SF-ul ca avangardă literară mult încetinită. Ipoteza poate fi convingător argumentată. Am găsit-o ca efect al unor lecturi „încrucişate”. Ea explică damnarea de esenţă a autorilor de SF (atunci când aceştia nu devin în mod strict nişte producători de texte comerciale). Cum SF-ul este o avangardă fără sfârşit, recuperarea unor autori şi omologarea lor devine imposibilă; aceştia rămân pe viaţă într-un stadiu inermediar, de negatori. Autorii sunt sacrificaţi de către genul lor preferat.

Poate că programul meu de pregătire fizică mi-a făcut rău la spirit, împiedicându-mă să mă „consum” şi astfel să reuşesc texte memorabile.

 

16. 2. O povestire SF scrisă în stilul maximei rafinări. Un erudit prezintă o comunicare la un congres de teorie literară. Deosebirile faţă de un eseu ar fi aduse de câeva formulări de tipul „stimaţi colegi, îmi veţi îngădui să…”, „ambianţa academică de aici”, „iubitul şi onoratul meu profesor Leo Spitzer”. În comunicarea respectivă, împănată cu formulări asiatic de întortocheate, este vorba despre coabitarea unor cărţi în conştiinţa autorului. Acestea ar fi: „Anamorfoze” (Jurgis Baltrušaitis), „Economia bunurilor simbolice” (Pierre Bourdieu), „Avangarda” (Adrian Marino), „Manifestul suprarealismului” (André Breton), „La science-fiction” (Jean Gattégno). Din respectiva coabitare de grup a rezultat o teorie. Vorbitorul o înfăţişează. SF-ul este prezentat ca  anamorfoză a unei avangarde literare.

O vorbă spusă cu vreo 20 de ani în urmă, la un chef, de către o doamnă coaptă din Braşov către un tânăr înclinat spre luxură: „Eu sunt o curvă, tu eşti un curvar! Hai să ne futem!” Cuvinte memorabile, de fapt poetice, un strigăt de animalitate pură. Făcând propuneri asemnănătoare, cei mai mulţi oameni păstrează o oarecare decenţă ipocrită.

Mai iese la iveală ceva, din spusele doamnei respective. Anume că patima pură pentru coitus nu este selectivă. Selectivitatea este un marafet târziu, o invenţie a slăbiciunii. Vorbind astfel, femeia cu pricina renunţă la identitatea ei morală, afectivă şi socială şi se situează dincolo de acestea. Ea reuşeşte să exprime topos-ul femeie doritoare, căţea pură, fără nume. Domnul a refuzat-o fiindcă maniera i s-a părut dezgustătoare. Un dobitoc.

Nu mai sunt în stare deocamdată să fac gimnastică.

Doamna S.! Cât de emoţional stearpă este totuşi! Snobismul ei tragic m-a impresionat.

 

18. 2. Mi-a dat telefon D. Nu vrea să spună câţi copii are. Vorbindu-i despre proiectul meu meu de roman cu intelectualul devenit instalator, mi-a spus că omul nu s-a săturat atât de meserie cât de nevasta lui! Această schemă de comportament ar fi întâlnită frecvent în realitate.

Scriind un asemenea roman picaresc, m-aş distra în lege. N-aş avea însă unde să-l public.

 

22. 2. Iarna asta mă apasă, iar semnele de boală, oricât de mici ar fi, mă irită în mod anormal de puternic.

Practic, în ultimele luni am avut doar vreo două sau trei zile când m-am simţit absolut sănătos.

Lucrez la un articol despre literatura SF. Trec în noţiuni intuiţia că genul acestea este minor. O intuiţie avută cu vreo 20 de ani în urmă…

Aplicând mecanismele de evoluţie ale avangardelor literare, constat că există posibilitatea unor evadări individuale. Avangarda (ca şi SF-ul) produce o masă de rataţi, precum şi doi-trei afirmaţi. Aceştia au „divorţat” la timp şi au energia de a continua pe cont propriu.

 

24. 2. Din nou, de-a binelea bolnav. E de groază. Tocmai îmi reluasem de vreo patru zile gimnastica. Am răcit din nou.

La redacţie, haos.

După două săptămâni de timp aproape călduros, afară s-a pornit un vând aducător de zăpadă, promiţând noi distracţii.

Totul trebuie continuat, reluat, dres, cârpit, retuşat.

S-ar spune că greşesc grav, fără să-mi dau seama unde, atunci când perseverez în actualul meu mod de viaţă.

Mi s-a refuzat un articol la R. L. Cum am lucrat destul de mult la scrierea acestui text, nu mă simt defel şifonat! Munca literară autentică îşi are recompensa în ea însăşi! Ca şi virtutea.

28. 2. Iarna nu se mai întoarce.

Am dat în altă parte articolul refuzat. Cred că nu o să apară, fiindcă este prea îndreptăţit.

Boala pare că mi-a trecut. Mă simt slăbit.

Nu mai îndrăznesc să-mi fac un plan de acţiune cât de cât mai elaborat, de frică să nu mă îmbolnăvesc din nou. În decembrie 1986, am făcut un plan pentru întreg 1987. În primele două luni am fost, practic, aproape tot timpul bolnav.

Să-mi fac, fără glumă, o cartotecă de proiecte literare, inclusiv SF.

Afacerea SF pare pierdută, pentru mine, încă de la plecare. Este ceva comercial şi minor. Când un text nu mai este astfel, încetează de a mai fi SF.

 

1. 3. Prima partidă oficială de şah din acest an, pierdută. Mă simt slăbit, golit, debil, şubred. Nu ştiu cum voi reuşi să lucrez la roman în asemenea condiţii.

Ciesc cartea de eseuri a lui Ion Hobana. Acest autor nu are idei personale. Îi lipsesc într-un mod aproape comic. Eseistica şi erudiţia nu au însă neapărată nevoie de originalitate.

Dacă starea mea este „pe bază de nervi” (bine ar fi să fie aşa), atunci cauza ar fi nerăbdarea încă neconştientizată de a începe lucrul la roman.

 

2. 3. Nefiind în stare de altceva, am început să scriu o povestire SF. Am însă de terminat un articol.

H. are o inimaginabilă lipsă a oricărei capacităţi speculative. Poate că acest aspect nu este important. El dovedeşte că este suficient să simulezi în mod consecvent ceva, pentru a fi crezut. Oamenii nu au timp pentru adevăr.

Cusurul ascuns al literaturii SF este incapacitatea de a capta personalităţi cu adevărat importante.

 

14. 3. La redacţie, alte conflicte stupide.

Boala mi-a lăsat o tuse neplăcută.

Iarna nu vrea să se încheie.

A murit tanti Lucreţia, sora mamei mele. Circa 86 ani.

Modestia mea ar avea o motivare astrologică.

 

17. 3. Am trăit o criză asemnănătoare celei de acum doi sau trei ani. Un fel de panică ciudată, însoţită de mărirea grozavă a pulsului, răcirea acecentuată a extremităţilor. Un fel de rău generalizat.

Dificultăţi la redacţie, în continuare. Pentru prima oară, m-am gândit în mod serios la o demisie şi la o instalare în postura precară de scriitor profesionist.

Nu ştiu ce va fi, dar dacă lucrurile se petrec în modul prefigurat de ultimele luni, înseamnă că bătrâneţea este un coşmar, ceva neînchipuit de neplăcut.

22. 3. Dificultăţile de la redacţie au ajuns la apogeu. Acolo „se scrie” un roman al actualităţii. Ar trebui să-l transcriu în stil obiectiv, fără nici-o intervenţie a naratorului.

3. 4. O nouă răceală.

Am reuşit să urnesc „schema” romanului. O „aripă” a acţiunii se va petrece într-o tipografie. Folosesc datele spuse de Mircea. El este un bun observator şi un om inteligent. A doua „aripă” va fi viaţa unui aviator militar. Evenimentele se vor petrece la Bucureşti. Un oraş atemporal, fără mizeriile actuale.

 

# Cum se vede, în text există o serie de critici (aluzive, cele mai multe dintre ele) la adresa dictaturii  din România acelor ani. Îmi amintesc însă că neajunsurile determinate politic, nenumărate, nu-mi stârneau indignarea. Le consideram la fel de supărătoare precum nişte calamităţi naturale.  Se pare că eram un legitimist al comunismului din România. Poate că dacă aş fi aprofundat puţin lucrurile mi-aş fi dat seama de unde vin  majoritatea  necazurilor. Eram însă absorbit de lupta cu mine însumi, de efortul prelungit de a mă transforma într-un ins realmente priceput la literatură. Anii următori aveau să arate că nu era vorba despre un oportunism banal, în ceea ce mă privea. Ratarea sistematică a tuturor posibilităţilor de atingere a unei situaţii materiale medii, aflate la îndemâna oricărui scriitor român suficient de harnic, arată că de fapt am fost preocupat mai ales de propria-mi perfecţionare spirituală. Aceste ultime cuvinte sună ridicol (cel puţin pentru mine însumi), dar altă explicaţie nu găsesc, în afară de aceea a prostiei, sugerată de horoscop.

A meritat să-mi „sacrific” viaţa, pentru a mă lămuri cum stau lucrurile cu literatura de ficţiune? Habar n-am. #

 

La redacţie, armistiţiu. Unul dintre cei de aici va avea cinstea de a deveni prototipul unui personaj.

Nu pot să cred că până la sfârşitul vieţii mele voi fi un om bolnav.

R., ultrasimpatică, mă ajută să depăşesc  depresia generată de interminabilele răceli.

11. 4. Starea mea de sănătate pare a se consolida.

Încercări de obţinere a unui statut clar în redacţie.

Doamnă neobişnuită. Evreică de 31 ani, extrem de vivace (în aparenţă, cel puţin). Ea dovedeşte că pe omul tânăr  carenţele de civilizaţie îl deranjează mai puţin. Ea este pusă pe descurcări.

Lecturi dintr-o carte „suptă din unghii”, una scrisă de un scriitor despre meseria de scriitor. Un truc. Este mult mai greu să construieşti o carte despre alţii. E mult mai uşor să fii deştept sau măcar s-o faci pe deşteptul. Pentru o asemenea carte de cabinet nu trebuie să cunoşti decât mediul tău social.

12. 4. Căutând un număr de telefon, am răsfoit o veche agendă. Într-un mod aproape magic, o sumedenie de episoade mi-au revenit în minte! Acest carnet soios este o adevărată cronică esenţializată a primilor zece ani trecuţi de la revenirea mea în Bucureşti. Într-o vreme am avut obiceiul dezastruos de a şterge unele nume din agende. Aşa ceva nu mai trebuie făcut. Uzata agendă este motorul generator al unui volum de memorii.

Şi agendele de birou ar trebui păstrate. Ideea aceasta mi-a venit însă prea târziu.

Bilanţul meu şahist pe anul 1986. Coeficientul (CIV) mi-a scăzut de la 2155, la 1930. Este nivelul unui jucător de categoria a II-a. Drept urmare, în acest an voi juca cu adversari mai slabi.

 

15. 4. Idee de povestire, născută din imposibila combinaţie Mozart – vecinul meu de perete. Personaje. Celibatarul între două vârste, vecinul lui de 75 de ani, agonizând. Bătrânul îl cheamă pe mai tânărul său vecin, spre a-i mulţumi pentru muzica indirect oferită. Mai tânărul are o slăbiciune pentru Mozart. Bătrânul este pe ducă şi ar dori să-l cunoască pe cel capabil să declanşeze o asemenea muzică frumoasă. Îl cheamă printr-o vecină, o bătrânică sfioasă. El, bătrânul aflat pe moarte, este un om simplu, aproape că nici nu ştie că muzica aceea frumoasă este „făcută” de anumiţi oameni. O ascultă ca şi cum ar fi clipocitul unui pârâu divin. Mai tânărul, deşi abrutizat de singurătate, se înduioşează. Aduce în garsoniera bătrânului casetofonul şi casetele. Pune muzică pentru bolnav. Acesta din urmă se bucură, lăcrimează. Moare curând după acest episod. Lângă el se află doar mai tânărul. Îl ţine de mână, plânge şi el puţin. Titlu provizoriu: „Moartea şi Mozart”.

17. 4. Altă ideea de povestire. De data aceasta, SF. Într-o lume de telepaţi, se ajunge la posibilitatea ca oamenii să se influenţeze reciproc, fizic şi intelectual. Apare posibilitatea agresiunii mentale. Pe calea sugestiei, se poate face rău şi bine. De aici, o reaşezare a societăţii, în funcţie de puterea psihică. Cei mai influenţabili devin un fel de sclavi. Ei trebuie să se supună, dacă nu vor să moară. Eventual povestea unui copil cu mari puteri psi, ieşit din stratul social cel mai umil. Cum ajunge el marele şef şi apoi un tiran capricios, cu simţul realităţii pierdut. Acţiunea să fie plasată eventual într-o ţară sudamericană de azi, cu nume inventat. Cu extensiuni în domeniul afectelor. Lupta pentru deţinerea celor mai frumoase femei, pentru plasarea copiilor proprii etc.

21. 4. „Discipolul”, roman gros de Iris Murdoch. Scris cu acceptarea aproape ostentativă a celor mai comode convenţii narative. Singura poantă cât de cât originală este emanciparea periodică a naratorului (în aceste cazuri, el începe să vorbească la persoana întâi). Dialogurile au un aer de autenticitate, dar nu spun nimic special. Comentarii făcute cu maximă nonşalanţă. Calitatea numărul unu: capacitatea de a vizualiza personajele, dovedită prin nenumăratele amănunte referitoare la vestimentaţie etc. Aerul demodat al romanului este uimitor de vădit.

Peste aspectele de tehnică, impresionează însă preocupările personajelor, aproape de neînţeles pentru oamenii cu un nivel de trai scăzut.

Sunt notate pure sporovăieli între personaje, fără nici-o jenă. Din moment ce viaţa reală  abundă de asemenea replici „evaporate” pe loc, de ce în literatura să nu se întâmple la fel? Dacă aş fi recurs la aşa ceva, „Coborâre în ape” s-ar fi îngroşat, fără nici-o problemă, cu 200 de pagini.

O mare nonşalanţă arată autoarea atrunci când comentează diferitele episoade. Actualmente ea are 68 de ani. Romanul a apărut în 1983. Nu se vede o regie cât de cât riguroasă a  secvenţelor. Este doar o înnădire relativ plauzibilă.

Fiecare personaj, cu excepţia câinelui Zet, are „o cruce” a sa, un conflict interior, interesant pentru cititor. Cum conflictele exterioare nu există sau sunt minuscule, motoarele cărţii sunt tocmai aceste probleme de psihologie. Cartea se naşte din nuanţarea interminabilă a acestora.

24. 4. Sunt într-o etapă când iau decizii în privinţa romanului. „Discipolul” mi-a dat câteva idei. Ar urma ca un personaj din „Curajul” şi „Coborâre în ape” să devină naratorul din noua carte. Un narator explicit, dar şi implicit. La un moment dat, întocmai ca în romanului lui Iris Murdoch, el ar urma să divulge faptul că vocea din roman îi aparţine. Celelalte personaje „vor avea voie” să facă referiri la el. Rămâne de văzut dacă va putea participa la scene văzute de aproape şi perecute în momentul relatării. În principiu, nu.

28. 4. Literatura SF nu există. Corect este să se vorbească despre literatură cu recuzită SF. După trei ani de reflecţii am ajuns la această concluzie.

Scriind roman,  nu am reuşit pe deplin să renunţ la o anume prudenţă păguboasă. Întocmai ca un virtuos din lipsă de curaj, mi-am refulat destule tentaţii. În primul rând, cea de a folosi un stil ultraconvenţional. Uite că Iris Murdoch nu se sfieşte să scrie precum în secolul trecut. Ce formulă foloseşte? „Ţesătura” folosită este veche, cu totul convenţională (omniscienţa naratorului). „Croiala” este mai modernă, autoarea face mai multe tăieturi (alternări de planuri), dialogurile înscenate de ea sunt mai „nervoase”, cu minimum de eseistică (o sporovăială cu rol de sos dietetic, nedăunător).

La redacţie, ameliorare, poate ca efect al atitudinii mele de maximă consecvenţă.

Ora 19,40. Azi urma să merg la o petrecere, dar n-am reuşit să mă mobilizez pentru o asemenea acţiune. M-a speriat şi demobilizat ideea că, într-un apartament de bloc popular, voi întâlni fiinţe din tânăra generaţie, îmbrăcate în haine de seară.

Revin la necesitatea diluării, stringentă pentru un prozator obişnuit. Iris Murdoch şi mulţi alţii practică diluarea cu maximă dezinvoltură, socotind-o ceva pefect legitim.

6. 5. Mâine va începe concursul. Intenţionez să ies primul! Aşa, în ciuda destinului.

La redacţie, ostilitate. O suport, având consolarea că îi înţeleg mecanismele psiho-sociale. În redacţiile pur literare există o oarecare solidaritate între scriitori, un fel de fraternitate. Aici, scriitorii sunt marginalizaţi de către deţinătorii unor prerogative politice, jurnalişti prin formaţie. Revista este de fapt un ziar, chiar dacă apare doar o dată pe săptămână. În angrenajul ei, scriitorii au un rol limitat. Rămâne de studiat unde poate să ducă acest proces de jurnalizare. Oricum ar fi, presiunea ostilă, resimţită zilnic de mine, nu este uşor de suportat.

Literatura SF aparţine prin excelenţă unor veleitari literari. În viitor nici nu voi mai face vreo referire la literatura SF şi voi vorbi doar despre recuzita SF. Mă repet, dar nu strică.

Iar mai presus de toate (soprattutto), trebuie să mă apuc de roman! Această acţiune mi se pare o pură utopie.

Concluzie. Să lucrez proză câte patru ore în fiecare dimineaţă sau să renunţ la această activitate.

Pentru redacţie. Să alcătuiesc un repertoriu de aniversări şi formule publicistice oportune.

 

7. 5. Nou conflict violent la redacţie. Se doreşte plecarea mea de acolo, asta este clar. Ce strategie ar fi cea mai bună pentru mine?

Mărirea sârguinţei profesionale are, în mod curios, un efect contrar. Cu cât îmi dau mai mult silinţa, cu atât iritatea conducerii creşte. Amândoi cetăţenii ostili se simt în apele lor doar atunci când în activitatea mea se ivesc unele mărunte (inerente) defecţiuni. Se pare că tot pasivitatea şi boicotul sunt cele mai bune.

Ciudatul mod de-a judeca de-a-ndoaselea, practicat de cei doi, este totuşi de înţeles. Plăcerea lor bizară, oarecum puerilă, este să-şi dea impresia, de fiecare dată când „fac” un număr de revistă, că realizează un act de creaţie. În fapt, este vorba despre cea mai haotică manevrare de locuri comune. Ei preferă o retorică a festivismului niciodată încheiat, a laudei şi a euforiei (cu prezumat efect liniştitor; pentru cine!?). Cer texte pur jurnalistice, univoce, lipsite de orice doză de inefabil. Aici apare o cronică dificultate; scriitorii sunt mai puţin potriviţi decât jurnaliştii pentru aşa ceva.

Pricep eu ce se întâmplă, dar ciocnirea de ieri mi-a dat nişte ameţeli ciudate, precum şi o cruntă insomnie (tocmai înainte de începerea concursului de şah). Teamă îmi este să nu fi fost vorba despre o creştere a tensiunii arteriale.

Ar trebui să scriu proză despre mecanismele de la redacţie. Este o mentalitate foarte distinctă.

De la Editura Politică, propunere pentru alcătuirea unei antologii SF.

 

15. 5. Represaliile de la redacţie au un caracter pulsatoriu. Trebuie să mă adaptez şi la asta; se profilează o lungă luptă de uzură. Şahul mă deconectează grozav de bine; această resursă este un adevărat noroc.

Am scris o proză destul de reuşită: „Mozart şi moartea”.

21. 5. 4,5 puncte din 6 posibile,

Mă documentez pentru roman, citind proză de Radu Theodoru, un atlet al scrisului. El nu spune nimic deosebit, dar dovedeşte că are forţă. Un citat din acest autor: „De fapt, nu există nici o limită a capacităţii, nici o trecere spre neputinţă, imposibil devine un anacronism, un cuvânt de arhivă […] ori poţi totul, ori mori…” Omul ăsta are realmente forţă. Cu mai mult talent şi mai multă cultură, putea fi un scriitor autentic. Atuul lui este mai rar întâlnit. Celelalte două calităţi (talent şi cultură) apar mai des. Această proporţie este valabilă pentru întreaga literatură de ficţiune. Cea mai vizibilă manifestare a forţei: inventivitatea epică. A doua: capacitatea de a genera la nesfârşit amănunte.

Rămâne de stabilit în ce măsură  impresia de forţă epică poate fi sintetizată prin mijloace retorice. Oricum ar fi, acest autor de impresia că „vede” ceea ce descrie. Nu este atât de simplu pe cât s-ar crede.

13. 6. Călătorii la Constanţa, Tuzla, Agigea. Apoi la Bărăganu şi Feteşti. Totul, într-o singură săptămână. Mineralier de 65.000 tone. Marinari sănătoşi şi nepăsători, elicopterişti, avioane supersonice, aviator hipersensibil (născut în Rac), cocker adorat de acesta.

Am găsit o nouă idee de roman. Se va numi „Platforma” şi va fi comercial.

„Glorie”, roman de Eugen Uricaru. Un roman uimitor de bun, deşi trucurile i se văd. M-a cam complexat puţin. Doar citind cărţi de N. Breban (dintre români), am mai simţit aşa ceva. Forţa poetică este deosebit de mare.

Urmează să merg pe platformă. Anumite dificultăţi pot fi prevăzute.

La Feteşti, vizită scurtă la Fabrica de Confecţii. Secretara de partid, circa 30 ani. Un loc curat. Munca pare uşoară.

Revin la romanul „Glorie”. Fiecare frază trebuie să fie mântuită de banalitate. Naratorul trebuie să lase impresia că a văzut cu ochii lui  personajele. Amănuntele şi comparaţiile inedite, frapante – necesare. Planurile narative să fie schimbate la timp. Poante ezoterice, cu priză la intelectualii români de azi. Prezentarea în formă degradată a unui mit cunoscut. Personaje superioare sau doar bizare.

În aşteptarea plecării pe platformă, mă înscriu la un concurs de şah. Joc cât pot şi, eventual, mă retrag.

Din cauza  unui sentiment de frustrare, fiica lui K., 20 ani, mănâncă foarte mult şi a devenit obeză. De un asemenea gen de bulimie sufăr şi eu, oarecum. Spre a mă înfrâna, recurg la trucuri învăţate din cărţi! Umilitoare treabă.

La redacţie, o mică ameliorare.

Modul meu ironic poate duce spre apariţia unor personaje caricaturale. Abandonarea ironiei ar fi posibilă doar în cazul unor personaje atinse de sfinţenie sau posedând o anumită iniţiere.

Marele Exerciţiu: un roman cu personaje în întregime inventate, angrenate în întâmplări cu totul fictive.

Relatarea unui şofer de taxi. Soţia lui a fost violată cândva pe nişte paie ude, într-un grajd, de către un individ mic de statură, cu aspect de oligofren (dar de fapt OK  la intelect). După căsătoria cu şoferul (un bărbat normal, destul de arătos) s-a întâlnit în continuare cu iniţiatorul său. A simţit nevoia ca scenariul violului să se repete întocmai. A răcit de fiecare dată, s-a îmbolnăvit de rinichi. Soţul legitim s-a acuplat cu ea în disperare, doar-doar o va deturna. A urmărit-o,  discutat cu respectivul. Ea a încercat să-l omoare (pe soţ) cu un brici. Au avut doi copii. În timp ce-mi relata, simţeam parcă răceala grozavă a paielor ude, auzeam bolboroseala animalică  a microcefalului, om cu mustaţă, dinţi de viplă, frunte foarte îngustă, „Hercule de buzunar”. Persistenţa ei ţinea de paranoia, cred.

14. 6. „Insula altuia” de Jacques Perry, o carte mult lăudată de doamna C. L. Nu reuşesc s-o parcurg decât pe sărite. Ceva din această carte mă agasează. Poate cultul libertăţii individuale, poate cel al comodităţii. Sau lumea atât de străină, unde sărăcia degradantă nu există. Întrevăd că omul autentic nu are nevoie de toate îndrăznelile imaginabile, acestea fiindu-i necesare doar celui pornit să-şi dovedească la nesfârşit că este un unicat. Ar putea fi vorba doar despre antipatia mea faţă de personajele literaţi. Eu văd destui din ăştia în realitate, nu-i mai vreau şi în literatură. Trucul cu personajul având o profesie artistică este prea mult folosit. În mod automat, când un roman nu are aşa ceva, critica îl declară literatură comercială.

„Insula altuia” este de fapt o idilă sau o utopie despre posibilitatea comunicării şi a abolirii barierelor sociale, prin iubire.

Dând greş în acţiunea „lapte” (era ora 5,45, prea târziu), mi-am dat seama că unele vieţi, destul de multe, au drept conţinut „lupta” pentru strictul necesar. Apare frecvent şi forma hipertrofiată, un fel de manie a colecţionării unor bunuri dincolo de necesar. Omul respectiv este un anesteziat, ca afecte. Problema este să nu-i dai nici prea puţin, dar nici prea mult. La noi, aşa ceva este înfăptuit în mod aproape ideal. Omul n-are decât să se spiritualizeze.

 

26. 6. 4,5 din 10. Am dres-o oarecum, câştigând ultimele două partide. În ultima rundă am jucat cu un copil minune, popularizat în presă şi la televiziune.

 

# M-au „împerecheat” cu el fiindcă m-au considerat o victimă sigură, iar copilul, asistat de toată familia, avea nevoie de punct. Nu ştiu ce m-a apucat, dar am jucat cu mare energie şi am câştigat. Partida a durat taman cinci ore. S-a jucat „apărarea rusă”! La scurtă vreme după acest episod, copilul a ajuns mare maestru şi a plecat în America. El era bun la şah, desigur, dar nu avea cine ştie ce forţă de joc. #

 

Trebuie să scriu un scenariu de film, pornind de la „Curajul”. Să vedem ce va ieşi.

Nici un rezultat deocamdată în legătură cu plecarea pe platformă.

 

28. 6. Ieri am fost la o nuntă. Am şters-o repede, mă plictiseam cumplit.

Azi, la târg. Un talcioc (cuvântul acesta  a fost abandonat fiindcă este rusesc?). Aici se vede ce îi interesează realmente pe oameni. Mişunare colosală. Printre vânzători, mulţi tineri întreprinzători. O oază de capitalism. Sau o pată, că nu trăim într-un deşert.

Mi-am cumpărat „Războiul sfârşitului lumii” de Mario Vargas Llosa. Ţineam să citesc această carte, spre a-i studia tehnicile narative.

29. 6. La jumătatea anului, n-am făcut aproape nimic din ceea ce mi-am propus.

Absenţa sentimentelor pure şi intense la oamenii aplecaţi spre consumism. Aceştia sunt incapabili de aprofundare. Asta ar fi explicaţia.

Sentimentul bizar, încercat atunci când am văzut o carte scrisă în ebraică. Am trăit ignoranţa pură. Absolut nimic din ceea ce vedeam nu-mi era cunoscut. Ceva asemănător am simţit atunci când am auzit la radio o emisiune în limba chineză.

Experienţa postului. Omul modern, cu foamea înteţită de angoasă, n-o mai cunoaşte. Personajele lui Llosa ajunează.

La nuntă, discuţie cu dl. M., oponentul meu în materie de teorie SF. Nici un argument intelectual, doar teze comerciale, plictisitoare şi rudimentare.

În şah, impulsivitatea nu este bună, în viaţă poate fi.

Problema mersului pe platformă, nerezolvată. Sper să nu fiu nevoit a scrie romanul „sugându-l din unghii”.

Cum se obţine înteţirea creativităţii? Prin post. Este un fel de beţie cu semnul schimbat.

Voi realiza o schemă narativă a romanului lui Llosa. Multe noutăţi nu există. Deocamdată, unele anticipări, modificări ale cronologiei.

Nu cumva asceza ar duce la o proză de idei, descărnată? Scrierea prozei presupune o anumită lăcomie pentru amănunte, pentru cuvinte. Asceza ar fi deci mai favorabilă poeziei.

1. 7. Actul de a scrie trebuie transformat în ceva vital. În sensul că nu trebuie să fie „o treabă”, ceva făcut în diverse scopuri, inclusiv pentru a produce plăcere. Sau poate că mai exact este să spun că omul trebuie „să se mute” în scrisul său, în textul său. Să fie ca şi cum ar trăi într-o altă casă, cu alte obiceiuri. Numai aşa pot fi realizate amănuntele. Fără acestea, proza nu înseamnă nimic. Stilul jurnalistic înseamnă absenţa amănuntelor autentice şi implicit a savorii. În stil jurnalistic, convenţional, poate să scrie oricine are o anumită rutină. „Conectarea” la text presupune, de regulă, părăsirea mediului citadin. Pentru mine, mersul la redacţie este o piedică aproape de netrecut.

 

2. 7. Sentimentul confuz că munca mea literară este falsă, chiar jegoasă, într-un anumit sens. Simt aşa citind romanul lui Llosa, puternic precum viaţa reală. Nu se poate să mai scriu un roman molâu, un avorton. Nu mai sunt în stare de aşa ceva. Sau sunt?

În „Războiul…”, episoadele, aproape fiecare frază sunt mântuite, sunt cucerite, trăiesc în mod autentic.

Este multă meserie, dar şi mult har.

Voi reciti acestă carte, încercând să-i aflu structurile, „secretul”. De pe acum pot înşira câteva trucuri: mulţimea de personaje; infinitatea de amănunte vizuale;  detalierea comportamentelor; repartizarea episoadelor pe câteva personaje, reprezentând ipostaze umane esenţiale (politicanul bogat, inteligent şi depăşit de împrejurări; sfântul; artistul inteligent de tip paiaţă; omul de acţiune militară; militarul lipsit de complexitate psihologică; organizatorul civil; femeia lipsită de iniţiativă; intelectualul utopic).

Alte trucuri: anticiparea unor evenimente; alternarea unor secvenţe de acţiune cu  dialoguri lărgite.

Dincolo de orice truc este însă ploaia de rezolvări inedite, autentice, cum numai viaţa poate produce. Aproape totul se petrece în chip profund imprevizibil (dar nu senzaţioal). Se obţin nişte  concetti. Relaţia iniţial banală dintre două sau mai multe personaje este supusă la rafinări succesive, până ajunge una insolită. De pildă, un ostaş homosexual îl face prizonier pe un şef al asediaţilor. O femeie iubită până atunci de bărbaţi viteji se îndrăgosteşte de un fricos.

De menţionat şi prezenta miraculosului, a inexplicabilului. Neputinţa logicii şi cea a bunului simţ sunt în permanenţă prezente. Romanul este un generator de situaţii inexplicabile.

Ar trebui ca fiecare zi de muncă la roman să mi-o încep printr-o lectură din acest roman. După o asemenea citire îţi este ruşine să scrii prost sau banal!

3. 7. Recitesc „Curajul”, pentru a alcătui subiectul scenariului de film. Ploaia, pornită în chip de consolare, s-ar putea să-mi aducă vreo idee. Trebuie prezentată o mină lipsită de conflicte şi de primejdii. Drept urmare, conflictele se vor petrece în existenţele individuale.

Mâine voi afla unele lucruri în legătură cu plecarea mea pe platforma petrolieră.

 

4. 7. A apărut prima parte a povestirii mele, în „Magazin”. Este publicaţia cu cel mai mare tiraj de la noi, se pare.

Progrese cu platforma. Luni se vor face unele hârtii.

 

5. 7. Vârsta mă transformă într-un mercenar aflat într-un război pierdut, sperând totuşi în realizarea unor succese parţiale.

Lui Irinel i s-a transplantat un rinichi. Am aflat vestea dintr-o scrisoare primită de la tanti Alice. Unchiul Aurel este într-o stare rea, are halucinaţii şi ruperi complete de realitate, urmate de reveniri.

Scenariul de film ar urma să fie un fel de love story în Petroşani. Resimt lipsa mea de inventivitate epică precum o suferinţă. Mina şi mineritul vor fi un fundal aproape mitic, puternic poetizat. Va fi o mitizare a Văii Jiului, arătată ca un eldorado al oamenilor autentici.

6. 7. În anii trecuţi găsisem un titlu de roman: „Luptă de ariergardă”. Situaţia mea actuală conţine ceva în genul unei asemenea lupte. Dificultatea vine din imposibilitatea de a mă plasa într-o existenţă rutinieră, precum majoritatea colegilor mei de generaţie (biologică, nu literară). Obligativitatea de a fi în continuare creativ mă sufocă.

Scenariul – mici progrese.

Ştiu, mi-ar trebui o mare motivaţie subiectivă, independentă de dorinţa normală a continuării unei cariere literare. O asemenea motivaţie nu există. Şi nici nu am energia de-a o inventa. Am totuşi speranţa că impasul va fi depăşit „de la sine”, prin simpla dezvoltare inerţială a unor procese deja pornite.

 

8. 7. Maxima tentaţie a oricărui om ar fi să se arunce într-un fel de viaţă total deosebit de cel unde se află.

La redacţie, „printre picături”, aproape am terminat o povestire despre un vindecător. Acum ar urma „să o iau la mână”, pentru a o insolita, foliosind reţeta infailibilă a lui Vargas Llosa.

Vedere de la P. Noi inexactităţi, dar ton conciliant.

 

9. 7. Nefericirea ca neputinţă de realizare a concentrării.

Ieri am jucat prima rundă a unui nou concurs. Am câştigat, dar apoi m-am retras. În sală se fuma ca în Cişmigiu.

Încercând să scriu forma contrasă a scenariului, îmi dau seama, cu surprindere, că doar episoadele pur fictive „se pretează” la prelucrarea respectivă.

Dintr-o carte de parapsihologie: energia psihică poate fi transferată nu numai asupra animalelor şi plantelor, ci şi asupra materiei inanimate. Oamenii fericiţi (reuşiţi) ar fi cei dotaţi cu posibilitatea de a „suge” energia altora, precum şi ceva din cea cosmică. Din cei nefericiţi (nereuşiţi) energia s-ar scurge fără întrerupere, ca dintr-un butoi rău încheiat.

17. 7. Miraculoasa D. A. – n-o voi uita. Episodul trăit cu ea m-a făcut să simt că trăiesc şi să-mi amintesc cât de simple sunt toate dacă omul merge în direcţia dorinţelor sale reale.

 

21. 7. Călduri grozave (40º C) mă împiedică să lucrez şi să gândesc. La redacţie continuă şicanele. Nici o veste despre plecatul la platformă.

Citesc „Ritualul primăverii” de Alejo Carpentier. O carte emimanente eseistică, unde autorul îşi foloseşte toate lecturile, fără nici-o jenă. Eu ştiu ce înseamnă să nu mai ai ce spune, cunosc opririle catastrofale, dătătoare de panică, ale inventivităţii epice. Drept urmare, îl scuz pe acest autor. Şi aici, în această carte, trucul indispensabil al prezentării unor „lumi” elitare, cunoscute de  majoritatea oamenilor doar au auzite.

În aşteptarea răcoririi, încerc să mă gândesc la o nouă formulă de roman. Eventual să se petreacă totul la Timişoara? Cu folosirea arhivei de la Lugoj?

23. 7. Ştiri bune despre platformă. Se pare că totuşi voi merge. Ar urma să stau pe vasul scafandrilor şi să mă urc din când în când pe platformă. Ar urma să plec luni. În prealabil ar trebui să discut pentru o prelungire a delegaţiei de la armată. Se va produce o „încălecare” cu perioada concediului meu de odihnă.

Citesc o carte de tip jurnal: „Pe cont propriu” de Radu Mareş. Acest autor dă semne că este scriitor autentic. Când va veni vremea să transform cele 25 de caiete ale mele în ceva asemănător, va trebui să rescriu. Actualmente, cu unele excepţii, textul este format din însemnări brute.

24. 7. Ieri, discuţie telefonică cu doamna D. (fostă fată). Am mai amintit-o în acest jurnal, pentru felul său disperat de a fi. Se pare că în cele din urmă (acum are 33 de ani) ceva s-a ales. Spune că ştie bine engleză, a obţinut certificat de traducătoare. A citit multe cărţi bune. Acum vrea să se apuce de scris. Roman sau, şi mai bine, teatru. Acesta din urmă, zice, i s-ar potrivi din punct de vedere astrologic. Interesante au foar observaţiile ei în legătură cu romanul comercial de azi. A sesizat o serie de trucuri menite să-l ţină contactat pe cititor. Aceste trucuri, i-am atras atenţia, sunt cazuri particulare ale marelui truc: prezentarea unor lumi inaccesibile, dar dezirabile pentru cititorul mediu.

Să vedem în ce măsură „Platforma” va reuşi să aplice această reţetă.

Trebuia să-i mai spun următoarele. Spre deosebire de literatura comercială, unde sunt aplicate toate tehnicile, autorul fiind un gigolo ultraversat, literatura autentică este bazată „doar” pe iubire.

Se pare că şederea mea la Costineşti se va reduce doar la o scurtă vizită.

P. mi-a trimis din Germania nişte cafea expirată. Ea crede că „pentru Orient” merge şi aşa. Nu merge.

 

25. 7. La U. S., pentru a mă apăra cumva de agresiunile de la redacţie. Am lăsat acolo un fel de memoriu.

Luni la prânz plec la Constanţa. Vor urma poate nişte secvenţe mai puţin lamentabile decât cele de la redacţie.

De data asta trebuie să folosesc din plin clipele. Să mă gândesc şi la o carte de reportaj, precum şi la un scenariu de film. Când sunt atacat, devin eficient (asta se vede şi în felul meu de a juca şah). Fără s-o ştie, teroristul-publicist, agresorul meu de la redacţie, mă stimulează, mă pune la treabă.

26. 7. La Constanţa voi avea dificultăţi cu dormitul. Nava va fi plecată, contraamiralul absent, altele asemenea. În mod curios, am însă  dispoziţia psihică a unui profesionist bine antrenat. Cred că întâlnirea cu A. a fost decisivă.

Voi acţiona, chiar „drogându-mă”, dacă este necesar. Iată avantajul vârstei mele: simţi că ocazii bune nu vor mai veni, că viitorul va fi tot mai purtător de pericole. Dacă nu mă îmbolnăvesc, mă voi întoarce cu toată „schema” precizată, cu personajele de asemenea stabilite şi fişate.

Apariţia „Almanahului anticipaţia 1988”. Am un eseu (bun, cu exprimări memorabile) şi o recenzie ironică. Mă întreb dacă aş rezista ca scriitor independent. Probabil nu suficient de bine. Ar interveni cunoscutul efect: toţi m-ar ajuta să cad şi mai jos.

Un roman despre un om orientat spre literatură din întâmplare. Mai întâi, ani în şir, crede că are vocaţia scrisului. Perseverează, învaţă meserie, reuşeşte să folosească limba destul de bine, dar succese nu prea obţine. Târziu, are revelaţia faptului că este un om de serie mare, că vocaţia lui autentică sunt… femeile. Ce jalnic! Omul vrea să trăiască în conformitate cu sine măcar o perioadă destul de scurtă, atât cât mai are până la bătrâneţe. Nu prea mai poate fi un „afemeiat natural”. Trebuie artă, bani. O casă frumoasă, succese în profesie, relaţii cât mai numeroase în cercuri selecte. Se decide să lucreze, să scrie cât mai bine. Mai întâi bine şi doar apoi mult. O iubită tânără apare din neant pentru a-l iluziona că miracolul este posibil. Face pregătire fizică, devine eficient, trăieşte cu program. Vine un moment  ciudat, când textele lui devin pe neaşteptate mai bune, chiar strălucitoare. El însuşi are o înfăţişare energică, mai mult decât prosperă, dincoace de vârsta sa biologică. Urmează „uitarea” sexului frumos, scufundarea definitivă în literatură. Va scrie un roman de dragoste. După încheierea lui se va trezi într-o dimineaţă autentic bătrân. Nu senil, dar stăpânit de o seninătate necunoscută de el mai înainte.

 

5. 8. Frumoase cuvinte scriam înainte de plecare. Ele nu m-au împiedicat însă să dau greş. La Constanţa nu s-a legat nimic, am revenit la Bucureşti, voi pleca la Braşov. Ar urma să revin la vechiul plan de roman. Cheful de-a renunţa îmi este mai mare decât oricând. Am aflat că pentru a merge pe platformă trebuie aprobare de la minister şi de la Securitate.

Dacă aş avea o idee de roman „rezonabil”, bun pentru Editura Militară, totul ar fi perfect, dar nu am aşa ceva.

Vine I. Mama ei mi-a scris nişte texte foarte binevoitoare. N-am nimic împotrivă să-i dau banii ceruţi. Ciudată evoluţie a întâmplărilor!

Ce-ar fi să recurg la ceva din viaţa mea şi să scriu un roman de dragoste? Pentru asta, ar trebui să-mi cer voie de la D.

În septembrie voi merge la o consfătuire SF, în Rusia. Ar trebui să scriu o comunicare.

Să-l contactez pe Doru Davidovici, pentru a-l întreba dacă  este de acord să-l fac personaj de roman.

 

27. 8. Nu mai merg în Rusia, fiindcă redacţia nu este de acord.

Acţionând pe căi civile, am obţinut o aprobare pentru vizitarea platformei. Mai am nevoie de câteva şi ar urma să merg. Revin deci la proiectul corelativ.

I. n-a venit. Sper să nu se fi contaminat şi ea de viciul minciunii gratuite.

Nu mai beau cafea. La Braşov, unde am stat aproape trei săptămâni, am făcut multă pregătire fizică. Aici, la Bucureşti, nu mi-am intrat încă în ritm.

Vara este pe ducă.

 

29. 8. O nouă, a suta dovadă de animozitate a conducerii redacţiei faţă de mine. Sunt silit să-mi modific strategia. O s-o fac pe bolnavul, chiar pe cretinul. Bine ar fi să am curajul să-mi dau demisia. Nu prea îl am. Rămâne de văzut cum vor reacţiona. Oricum ar fi, această redacţie mi-a devenit pe deplin antipatică. Cu mare dificultate, reuşesc să renunţ la o activitate unde am fost angrenat cu sinceritate şi onestitate.

Umblu după aprobări pentru mersul pe platformă. N-am chef de un nou roman-exerciţiu. Poate că gimnstica mă va aduce la linia de plutire (literară).

Ar trebui să-mi fac note pentru un roman unde să folosesc ce mi se întâmplă în redacţie.

Mâine merg la Sinaia, împreună cu R. Vom merge cu telefericul, vom drumeţi, dar nu prea mult. Seara von reveni în capitala respectivă.

Peste toate, romanul trebuie scris. Aşa simt. Cu activitatea redacţională pusă între paranteze, îmi va fi mai uşor să lucrez.

 

1. 9. Continuă „lupta” pentru obţinerea aprobărilor necesare pentru vizitarea platformei. Va mai dura. Spre a scrie romanul, voi fi silit să-mi iau un fel de concediu. Redacţia va căuta din răsputeri să mă împiedice.

Pe munte a fost frumos, dar am avut prima criză de frică din viaţa mea de montagnard. Trebuie să apară şi aşa ceva.

O mică teorie referitoare la o sursă, de regulă trecută cu vederea. Pe lângă capacitatea fizică şi cea psihică, ar exista şi capacitatea energetică, tot un dat. Creativitatea, forţa de a conduce oameni şi altele din aceeaşi serie ar depinde tocmai de această ultimă calitate (nu este egală cu puterea de muncă).

Într-o discuţie de ieri am teoretizat maniera mea de a reacţiona prin austeritate atunci când mă aflu în situaţii dificile. Am renunţat la cafea – un ultim viciu – în legătură cu mizeriile de la redacţie. Omul trebuie să-şi refuze orice plăcere, pentru ca astfel să se înrăiască şi să reuşească a reacţiona energic. Să nu uităm că, în principiu, războaiele sunt purtate de bărbaţi abstinenţi.

I., nici-o veste.

În această dimineaţă cu soare şi vânt, am sentimentul că scrierea romanului meu este o pură utopie.

După cum merg lucrurile, anul Pisicii (al Iepurelui), considerat favorabil pentru nativii respectivi, îmi este cu totul potrivnic, silindu-mă să-mi pierd ceva din interessul pentru astrologie.

Aş putea să-mi dau demisia, doar dacă aş renunţa în mine însumi la admiraţia pentru femei. Doar acest ultim viciu (de fapt, zic eu, nu este viciu) mă împiedică să fiu liber pe dinăuntru.

 

2. 9. Intresantă ar fi o viaţă de unde lipseşte orice manifestare de lăcomie. Ar merita să încerc o asemenea experienţă. Lăcomia este însă un combustibil al poftei de succes. De stabilit şi rolul ei în activitatea unui autor de proză. Şi legătura cu instinctul vital, pur şi simplu.

Oricum, scoaterea lăcomiei dintre motivaţiile existenţei cuiva este ceva interesant. Practic, ar fi destule dificultăţi, prima fiind stabilirea actelor şi manifestărilor reale de lăcomie.

 

3. 9. Fac curăţenie, am început de dimineaţă. Acum, la ora 15,30, propun un mic aforism modest. Marea literatură se referă la firea-artistico-intelectuală, restul, la oamenii practici.

La ora 19 mă duc la un recital, împreună cu R.

O zi reuşită, fără redacţie.

 

8. 9. I. a venit totuşi. A căutat-o pe mama mea, după patru zile de la sosire. Acum pleacă la mare. Nu ştiu dacă voi reuşi s-o întâlnesc.

„Amadeus”, filmul lui Milos Forman. L-am văzut la Braşov şi m-a emoţionat foarte. Am simţit o acută solidaritate „de breaslă”. M-am iluzionat că şi eu sunt un fel de artist.

Să vedem acum ce se va alege din „operaţiunea platforma”.

Totul mă îndeamnă către un fel de viaţă „serios”.

10. 9. A venit răspunsul de la Ministerul de Interne. Trebuie o altă aprobare de la Direcţia Paşapoarte.

La redacţie, din nou acte de ostilitate. Voi recurge la concedii medicale.

I. a venit şi se comportă destul de bizar. Sper s-o reîntâlnesc mâine noapte, în gara Braşov.

Am întâlnit-o pe D., avansată în vârstă, gândindu-se cum să trăiască mai comod.

18. 9. N-a venit răspunsul de la Direcţia Paşapoarte. Aştept.

Medicul mi-a recomandat regim alimentar fără nici un fel de excitant. Şahul ar fi contraindicat. Sufăr de hemoroizi… (Sper că posteritatea va aprecia sinceritatea mea.) Am convigerea că această criză se datorează stresului de la redacţie.

N-am reuşit să scriu articolul cerut de „R. L.”. Poate obţin o păsuire.

Am întâlnit-o pe I. Este o adolescentă înaltă şi solidă. Mastomegalia ei îi trasează un destin.

Tocmai am primit un telefon de la U. S. Mi se va face un paşaport pentru platformă. Rămâne de văzut când voi obţine acest act excesiv.

I. este stăpânită de o sacră indiferenţă faţă de persoanele nelegate în chip direct de interesele ei. Trebuie să spun că indiferenţa ei amabilă mi-a picat bine. Am găsit că atitudinea ei este justificată şi autentică. A venit cu bunica ei dinspre mamă, o femeie nemaipomenit de rudimentară şi de vicleană. Am avut o ceartă absurdă cu varicoasa, descălţata în pragul camerei, bătrână. Întâlnirea a durat vreo oră şi jumătate. Am rămas numai noi doi vreo trei minute. În aest timp, bunica îşi făcea numărul de isterie în hol, ameninţând cu plecarea, ţipând, plângând etc.

Ideea că indiferenţa, foarte frecventă la oamenii reali, apare rar în literatură. Aceasta fiindcă este nespectaculoasă şi nici nu poate fi intensificată. Cunoaşterea naturii umane din lecturi de romane riscă să nască nişte iluzii şi să permanentizeze o viziune puerilă asupra lumii.

 

19. 9. Din motive obiective, scriu în picioare, precum Goethe şi Hemingway. Va fi dificil pe platformă. Acolo nu este un loc pentru oameni bolnavi. Se va vedea câtă energie latentă mai am.

 

# O bizarerie în plus a fost constatarea ulterioară că inestetica suferinţă mi-era provocată de gluten! Fără gluten, fără hemoroizi!

Nu ştiu în ce măsură o asemenea precizare poate interesa istoria literară. O fac totuşi. #

 

20. 9. O duminică a lingerii rănilor. Lamentabila boală nici că îmi trece.

R., exasperată de şicanele produse de soţul său (au divorţat, dar stau împreună, având, în materie de cheltuieli casnice, un statut de indiviziune). Soţul nu mai vrea să dea bani.

La telefon, reproşuri absurde de la o doamnă posesivă. Se pare că viaţa mea a fost compusă într-o tonalitate meschină.

La bulgari, un concurs de gimnastică ritmică. Frumuseţea unor adolescente mi-a dat o lecţie de seninătate şi de indiferenţă divină. Ceva în acest fel mi-a transmis şi comportamentul lui I. La naiba cu neliniştile, cu frica de pierdere a comodităţilor! Ca la poker, toţi banii pe masă, înainte de schimbarea cărţilor!

Ieri am vizitat locul de pe Ştirbei Vodă unde se demolează intens. Cad căsuţe mai modeste, dar şi case în toată regula. Am intrat într-o biserică ameninţată cu demolarea. Se oficia un parastas, în prezenţa unor bătrâni şi bătrâne (acestea din urmă aflate într-o netă majoritate). Cumplit contrast, trăit după doar douăzeci de paşi! Vânzătoarea de lumânări zicea că biserica n-ar fi în planul de demolări.

Apoi, întâlnire cu un anume Florinel, rudă îndepărtată cu mine, prin alianţă. Nu l-am mai văzut de când era copil. Bunicii lui stăteau într-o căsuţă pe strada Sirenelor,  lângă Piaţa Puişor. Au murit la puţină vreme după ce casa le-a fost demolată. Am schimbat numere de telefon, dar nu ne vom suna niciodată.

Poate că norocul meu din acest an este abstract, constând în radicalizarea trăită după cele păţite la redacţie.

De refăcut povestirea „Şahul real”. Se vor amplifica referirile la dictator.

27. 9. La Timişoara, cu avionul, pentru un motiv înduioşător, de fapt pentru a încerca trăirea unei situaţii autentice. Lecturi dintr-o antologie Roland Barthes. Impresionant, dar impresia este că o mare inteligenţă luptă pentru a motiva un viciu, ceva împotriva naturii. Iubirea trebuie însă respectată, chiar şi atunci când obiectul ei este inuman. Poate că are dreptate. Din moment ce scrisul, literatura sunt ceva împotriva naturii, de ce să nu duci la extrem rafinamentul?

Am priceput şi mai clar de ce intreprinderile literare gen „Platforma” sunt resimţite de mine ca o gimnastică a creierului şi nu ca un act literar autentic. Această gimnastică este însă necesară, pare astfel.

De pe acum însă încep să pricep tragedia cuiva. Acesta ştie, dar nu poate. Pentru a-l înţelege, mă ajută probabil faptul că am scris critică şi proză.

Poimâine trebuie să ţin o mică prezentare a unui volum de debut. Este un volum de povestiri SF, prefaţat de mine. Trebuie să ating câteva puncte: situaţia sociologică a fandomului (mediocritatea vitală); autorul reuşeşte să depăşească această mediocritate prin inteligenţă, voinţă de cultură (face şi critică), este perfecţionist; el încearcă să impună un tip de autor imun la suficienţă. Calităţile prozelor: proză de idei; probleme planetare; scriitură energică, brutală chiar; imaginaţie energică. În el se cuvine a fi salutat un scriitor şi nu un autor de literatură SF.

 

28. 9. Un personaj să trăiască revelaţia îmbătrânirii subite. El să se afle în scurta perioadă de tranziţie când luciditatea îi este intactă. Ce simte el? În primul rând, un sentiment de neputinţă. Nu mai este în stare, simte, să efectueze unele manevre uzuale ale supravieţuirii. Reuşeşte în cele din urmă, dar cu preţul unor eforturi sfâşietoare. Apoi, o ciudată dorinţă de renunţare. Simte că mizele tradiţionale ale vieţii lui au pălit, îi par nesemnificative, chiar uşor ridicole. Îl mai încearcă şi un sentiment de panică, dar este o panică atenuată, un fel de fantomă a panicii. Este înclinat să practice activităţi de „trecere a timpului”, surogate de trăire (jocuri, conversaţii stupide, amoruri superficiale, lecturi uşoare), se simte invadat de o lăcomie (alimentară) necunoscut de intensă.

29. 9. Dacă se poate scrie literatură autentică de către un om cu trăiri neautentice. Se pare că nu.

În prefaţa la volumul de Barthes se scrie mult despre iubirea necesară actului de a scrie. Pare adevărat, iubirea ar fi cel mai bun carburant. O mărturisire jalnică: destule dintre textele mele au fost scrise dintr-o lăcomie (de bani) doar uneori transformată în plăcere. Există şi un revers. Iubirea fiind un afrodisiac (the best) decurge că a putea scrie doar în prezenţa ei înseamnă şi o anumită impotenţă sau mai degrabă o scădere a potenţei.

Latura sportivă a scrisului (dar şi a trăirii) dispare la oamenii obosiţi.

 

4. 10. Nici o veste despre platformă. O să mă apuce iarna pe acolo.

Azi începe un concurs de şah. Voi juca, încercând să depăşesc sila de literatură (şi mai ales de literaţi), inculcată ultimele evenimente.

Continuă divorţul meu cu redacţia unde lucrez. Studiind mecanismele acestei instituţii, am ajuns să înţeleg multe despre putere şi viciile ei.

A venit o toamnă secetoasă şi rece. Lumina este distantă, precum o femeie aflată într-o limuzină oficială. Fac gimnastică zilnic. Am încercat şi un cros (a mers bine).

Să încep a face fişe pentru un roman  pornit de la ce am trăit în redacţie.

 

9. 10. Un nou episod A. Din nou, impresia că jocul nu este pierdut.

2 puncte din 5 partide! Joc cu scăpări de diletant.

Dacă nu pornesc la scrierea romanului în cel mult două săptămâni (cu sau fără platformă), nu mai pot să îl predau până în aprilie şi, drept urmare, apariţia lui în 1988 este exclusă.

12. 10. 5 puncte din 8 partide.

Recitesc „Războiul sfârşitului lumii” şi inventariez procedeele, „trucurile”. Este o schemă destul de simplă, deşi la prima vedere cartea pare extrem de bogată. Datorită trucurilor, cititorul nu are timp să se plictisească şi nici să bage de seamă limitele (omeneşti) ale autorului.

Nu şmecheriile narative de tipul alternării episoadelor şi timpurilor verbale sunt adevărata cheie. Mai importantă este naturaleţea naratorului. Aceasta, cred, naşte şi întreţine  impresia de lucru apropiat; cititorul capătă un sentiment de solidaritate cu textul, ca să zic aşa. Probabil că plăcerea de a povesti a naratorului i se transmite. Această plăcere se manifestă de preferinţă atunci când sunt relatate întâmplări excepţionale. Cele mai multe personaje sunt oameni ieşiţi din comun, printr-o calitate dominantă. De fiecare este legată o întâmplare specială, crucială, de natură să traseze un curs de existenţă. Cu aceeaşi plăcere senină sunt rostite însă şi banalităţi, suportate bine de ansamblu, dacă nu depăşesc o anumită cantitate.

Ieri mi-a trecut prin minte că plăcerea de a povesti  (şi de a vizualiza) este echivalentul iubirii. Neputinţa de a povesti,  manifestată de unii prozatori, ar fi echivalentul damnării de a nu putea iubi.

În fine, să nu uit a menţiona tonul naratorului, aproape în întregime lipsit de ironie.

 

13. 10. Despre modul frivol de a juca şah. El ar fi un echivalent al modului jurnalistic de a trăi, amintit de mine de mai multe ori în acest jurnal. Este posibilă enumerarea unor caracteristici ale jucătorului de „rit” jurnalistic. Primul cusur ar fi lipsa unei „credinţe” – echivalent al unei iubiri. De aici, neputinţa concentrării, a aprofundării, precum şi persistenţa unei dispoziţii pentru improvizaţie, proprie jucătorilor de duzină.

Studiez în continuare romanul lui Vargas Llosa. Este realmente instructiv. Dacă destinul va permite, voi reuşi să scriu propriul meu roman în trei luni.

 

15. 10. Mi s-a aprobat vizita pe platforma „Gloria”. Voi merge la Constanţa peste câteva zile. Să vedem ce va ieşi. La telefon, mi s-a spus că nu voi putea rămâne decât 4-5 zile. Este foarte puţin, dar cei de la „Petromar” nu-i agreează pe jurnalişti. Mă întreb cine îi place… Eu nu sunt un jurnalist.

Va fi un roman comercial, cu o ţesătură de episoade făcută la marele fix. Nu voi anunţa la redacţie unde plec pentru a nu stârni reacţii nefavorabile. Voi spune că mă internez în spital. O asemenea veste îi va mulţumi pe aceşti oameni incapabili de generozitate.

În urmă cu vreo douăzeci de ani, am citit într-un roman (probabil neimportant, din moment ce l-am uitat pe autor) o afirmaţie de genul: bărbaţii de patruzeci le lasă celor de cincizeci întreaga iluzie că ar putea fi iubiţi de fete tinere doar pentru ei înşişi. Autorul respectiv era un bun psiholog. Astăzi îi dau dreptate. La cincizeci, cinismul motivat de forţă al cvadragenarului se transformă pe nesimţite în altceva. El este trăit în continuare, dar apare tot mai diluat de o anume nesiguranţă (uneori ameninţând să se transforme în vagă panică), de un sentiment de fragilitate fatală, de o nevoie confuză de conectare la izvoare de energie ţinând de tinereţe.

Ceva esenţial pentru înţelegerea actului de a scrie proză ese vizualizarea. Poate autorul să-şi vizualizeze personajele şi mediile? Dacă da, el este un autor fericit. Are la dispoziţie ceva analog iubirii.

Nu pot decide deocamdată ce este mai important, darul de povestitor sau cel de a vizualiza. Sau cel de a inventa, combinând elemente reale în constelaţii noi?

De precizat şi în ce măsură  darul vizualizării poate fi simulat. Spre a-l da de gol pe un autor versat în această privinţă ar trebui nişte chinuitoare cercetări ale amănuntelor. Llosa nu uită aproape nicipodată să aducă amănunte inedite, amănuntele unui „martor ocular”. În plus, lipsa tiradelor, dialoguri cu replici scurte.

Vestea aprobării m-a electrizat, ce să mai discutăm.

 

18. 10. Insolitarea are diferite trepte. Se porneşte de la formularea cea mai banală, cea din conversaţiile cotidiene. Se poate ajunge la extrema originalitate, a poeziei. Între aceste două nivele există un număr de trepte. Când scriu, resimt ca pe o suferinţă necesitatea de a urca pe cât posibil mai sus. Ar fi ceva similar cu puterea de calcul şahistic. Riscul textelor repede scrise este în primul rând cel al banalităţii.

De când a apărut vestea aprobării, ideile strategice au început să-mi bâzâie prin cap. Se pare că am reuşit din nou să stopez dezvoltarea unui anume „complex al ghinionului”.

 

19. 10. O structură de simfonie. Temele enunţate iniţial sunt reluate după un anumit plan. Aceste teme sunt personajele.

O experienţă deosebită va fi pentru mine adoptarea stilului obiectiv, cu reliefarea succesivă a diferitelor puncte de vedere. Va fi o descentralizare încă neîncercată de mine.

În ultima parte, Llosa recurge la noi modalităţi (rememorări ale unui personaje, povestite de narator), pentru a evita monotonia. Este un maestru.

Să descriu cândva sentimentul de triumf obţinut de autor când reuşeşte să-şi înfrângă tendinţa naturală – dictată de legea minimului efort – de a rezuma, de a sintetiza. Cuvântul tinde să abrevieze realitatea. Această tendinţă trebuie înfrântă. Astfel cuvântul este mântuit de jurnalistică.

Cu platforma, lucrurile nu sunt de tot clare. Serviciul de Paşapoarte nu ştie cui să-i trimită aprobarea. La Minister sau la Petromar?

20. 10. Am din nou şansa de a trăi, pentru o vreme, sentimentul că mă aflu într-o campanie, că am ieşit din rutină. Anul 1987 este totuşi norocos pentru mine. Mai întâi, A. Apoi, perspectiva de a lucra cu fanatism mai multe luni.

Directorul Petromar, la telefon, amabil. Probabil şi-a dat seama că nu sunt un jurnalist amator de o excursie mai deosebită.

Timpul s-a stricat, a sta acum pe platformă nu poate fi ceva prea plăcut.

Llosa, şmecheria supremă: dă de înţeles că unul dintre personaje este autorul romanului! Ce-ar fi să încerc şi eu aşa ceva? Să-l folosesc pe bietul Constantinescu? Să-l scot de la naftalină? Pare foarte atrăgător.

Llosa. Mai mult decât visează şi îşi închipuie un spirit obişnuit. Mult mai departe şi mai adânc.

 

21. 10. Astăzi demarează mica mea aventură. Aprobarea a fost transmisă unde trebuie.

Gândindu-mă să ocolesc factura pur senzaţională, construirea unor aventuri pur fizice, am găsit ceva, cred. Să se ţeasă o filozofare asupra motivaţiilor psiho-sociale ale românilor de azi. Ce resorturi acţionează în cazul lor? Li se cere să fie eroici, prin renunţare. Cum văd ei această solicitare? Va fi şi un fir referitor la actul de a conduce oameni. Va apărea un dictator. Un mini-dictator desigur, dar având toate ticurile respective. Poate chiar cetăţeanul Z.

Ideea că voi decide asupra evoluţiilor unor personaje mă face să mă simt important! Ha, ha!

Cât priveşte cartea de reportaj, ea ar putea lua forma unei relatări la persoana întâi, fiind un paratrăznet pentru perimata mea nevoie de sinceritate literară. Bine ar fi să ţin un jurnal al documentării.

 

1. 11. Am stat o săptămână pe platforma „Orizont”. Am trăit tot de era de trăit: călătorii cu vaporul pe marea agitată, zbor cu elicopterul, trepidaţia platformei la izbiturile unor „berbeci”, dar şi cea obişnuită, de zi cu zi. Ideea micului meu roman s-a conturat. Condiţiile de viaţă foarte grele, stresul chinuitor m-au împiedicat să lucrez la un reportaj. După scrierea a vreo zece pagini, am renunţat. Romanul – iată obiectivul. Dacă nu înşir aici diversele impresii este pentru a nu-mi consuma „gloanţele”. Spun doar că a fost cea mai originală perioadă din viaţa mea. Barocul platformei este extrem, aproape de neimaginat.

M-am apucat din nou de schema lui Llosa. Vreau s-o folosesc, nu văd de ce m-aş ascunde. De asemenea, am şi o curiozitate pură; vreau să văd până unde merge ingeniozitatea acestui preşedinte de Pen Club (am auzit că este aşa ceva).

Este mult mai simplu să-ţi comentezi neputinţa literară decât să faci literatură. Este ceva analog cu dificultatea mărită de a scrie la persoana a treia (în stil obiectiv) în comparaţie cu relatarea subiectivă la persoana întâi.

 

5. 11. Studiez în continuare trucurile lui Llosa. Ele pot fi învăţate, dar nu se poate simula inventivitatea epică.

Sunt curios dacă voi reuşi ceva în acest roman proiectat. Este o curiozitate albă, de parcă n-ar fi vorba despre mine însumi.

Va trebui, realmente, să scriu tot ce ştiu, tot ce sunt în stare să extrapolez, tot ce am trăit şi am auzit şi încă mult mai mult decât atât. Se va vedea dacă am forţă fabulatorie. Ceva în acest gen există. Rămâne de văzut cât de mare este.

 

7. 11. Cuplului de păguboşi format din Babarassi şi Talmudski – nu reţin dacă l-am mai amintit – să i se adauge un oligofren. Specialitatea acestuia este să   cânte, cu o voce de monstru din insula doctorului Moreau, catrene de tipul: „Criminalilor, / dar eu vă ador. / Criminalilor, / dor adânc, amor.” Respectivul trio să rătăcească prin ţară, trăind un roman picaresc. Remarcă: cei trei ar fi în afara istoriei, n-ar fi educativi, iar cenzura n-ar da drumul romanului. Pe de altă parte, nu se ştie niciodată ce se mai întâmplă.

Voi încheia curând, azi, diagrama romanului. Schema este dibace, dar nu face doi bani fără forţă epică.

Programul meu de pregătire fizică este refăcut aproape în întregime. Să vedem în ce măsură vor interveni virozele de iarnă.

Forţa de a simula forţa.

Pornind de la rătăcirea ceasului meu prin casă, să scriu o povestire poliţistă despre o sinucidere provocată cu mijloace psihologice. Unui depresiv singuratic îi dispare ceasul de mână, nimic altceva. El îl caută prin casă şi nu-l găseşte. Nici-o urmă de efracţie. Îşi cumpără altul, identic celui dispărut. Piere şi acesta. Începe să facă anumite confuzii între realitate şi ficţiune.  Se îndoieşte de autenticitatea amintirilor sale recente. Şi tot aşa, până la victoria finală.

 

11. 11. Într-o discuţie cu verişoara D. (în continuare agitată şi bună la suflet) s-au ivit câteva idei interesante. Eu am lansat teoria unei reverberări a iubirii. Ea mi-a povestit despre un amor al ei pentru un tânăr student. Acesta  urma să plece din ţară. După încheierea episodului, la nu mult timp, a urmat un amor pentru un om matur (în străinătate locuia acesta). Apoi, se plângea ea, n-a mai simţit niciodată împunsătura sublimă. Teoria mea: „resturile” primei iubiri au făcut-o posibilă pe cea de a doua; disponibilitatea dintâi nu s-a consumat în întregime. Îndrăgostita îşi căutase un nou obiect al pasiunii sale.

D. a spus că femeile singure, fără viaţă sexuală conjugală, au nevoie de iubire, de afrodiziacul sublim, pentru realizarea actului sexual. De ce? Fiindcă nu dispun de avantajul obişnuinţei. Se pare că lucrurile stau astfel. Singurătatea poate fi considerată manifestarea unei slăbiciuni psihice, în măsură să explice o anumită tendinţă spre frigiditate. Deci satisfacţia sexuală obţinută doar cu iubire este un semn de slăbiciune.

La Comloş am asistat la o slujbă de parastas. M-am simţit realmente purificat. Am discutat cu oameni în vârstă. Ei îşi aminteau pe tatăl meu şi de Chente, fratele lui, mort în 1932. Unul dintre aceştia (67 de ani, figură de fermier american şi mâini de paor, muncite) mi-a adus o fotografie mare, tip portret, a lui Vicenţiu. O am acum sub ochi. Contemplarea ei îmi face bine.

A. pare stăpânită de ceva ce seamănă destul de bine cu prostia. Poate că mă înşel şi nu este decât naivitate logodită în mod nefericit cu orgoliu. Nu reuşeşte să privească ansamblul, lăsându-se subjugată de câte un amănunt.

Manifestările mecanismului pus în mişcare de subconştientul meu, atunci când am de înfăptuit ceva dificil. Sunt născociţi tot felul de agenţi parazitari, de natură să-mi torpileze  planurile.

15. 11. Am stat trei zile la Constanţa. M-am întors mai repede decât credeam, fiindcă am făcut prima răceală a acestei ierni.

Am descoperit cât de plăcută poate fi, după un punct, acţiunea de a te documenta. Am descoperit nişte fire şi conflicte ascunse, oamenii au început să fie amabili (asta fiindcă am căpătat un limbaj comun cu ei). În tren, în timp de îmi înjuram strănuturile, mi-am dat seama ce plăcut ar fi fost să scriu un nou roman al unei documentări eşuate. Nu va fi aşa, va fi un roman comercial.

La fenomenologia chinurilor îndurate de autori în timpul redactării ar trebui adăugat şi cazul celui presat de apropiatul termen de predare. Proust şi Flaubert (despre ei vorbeşte Barthes) erau oameni fără probleme financiare jenante. Trebuie luat în considerare şi cazul cel mai umil, al autorului fără nici-un ban. Acesta ţine cont de „stilul” editurii, dorinţele oligofrene ale cenzurii, posibilitatea de-a se face  de râs în ochii confraţilor.

M-am întâlnit cu amicul G., cel parţial trecut în „Coborâre în ape”. M-am pomenit povestindu-i despre un proiect de roman picaresc. Ar fi vorba despre doi prieteni, escroci de meserie: Babarassi şi Talmudski. Aceştia trăiesc din înşelarea credulilor, între cele două războaie mondiale, într-o Românie destul de veselă. În tinereţe ei au fost artişti de circ şi din acest motiv se socotesc nişte oropsiţi ai soartei (nişte suflete de artişti căzuţi în noroiul necesităţilor meschine ale vieţii). Multe escrocherii nu le reuşesc şi trăiesc în marginea mizeriei. Au vârste dubioase,  45-50 de ani. Ei întâlnesc un oligofren, îl culeg de pe drumuri, îl botează, îl transformă într-un fel de fiu al lor. Devin un soi de familie. Pisu – să-i zicem aşa, fiindcă are darul de a se gudura cu mişcări de cotoi – nu poate conversa. În schimb recită, când este vesel, nişte versuleţe absurde. Zilele trecute spuneam că intonează nişte cuplete. Le face pe amândouă.

G. zicea că Cervantes a descoperit că în fiecare om zace ideea unui astfel de cuplu al extremelor ce se îmbină pentru a da naştere unui mecanism de supravieţuit.

În această dimineaţă m-am trezit cu o sensibilă ameliorare a sindromului A. N-ar fi rău să-mi treacă de tot.

B. şi T. ar putea fi plasaţi într-un sat cunoscut de mine, eventual Comloş. Pentru deplasări prin ţară aş apela la scheme livreşti.

Răcela asta pică bine. Pot să stau în pat fără vreun sentiment de culpabilitate şi să beneficiez, în plus, de hiperluciditatea adusă de  febră.

De ce păstrarea în stadiul preliminariilor este delicioasă? Poate că este plăcerea rămânerii în virtualitate, în imperiul tuturor posibilităţilor. O fi ceva asemănător celibatului. „Căci” nu este celibatul o boală a neputinţei de-a ieşi din virtualitate? Celibatarii ajunşi la vârste trans-mature (ca să mă exprim foarte delicat) păstrează încă vise de viaţă conjugală standard! Cazul D., amintită de mine zilele trecute este unul dintre acestea. La 44 de ani, are nişte aşteptări aproape adolescentine. Barthes a dus la extrem discutarea preliminariilor, a pre-actului de a scrie literatură. Era celibatar. Scrierea unui roman, „pe bune” ar echivala deci cu o căsătorie convenţională (standard) cu obiective dintre cele obişnuite.

Ce-ar fi să-i introduc pe Babarassi şi Talmudski în povestea cu platforma? Ei sau alţii. Trebuie să existe o aventură caricaturală. Aceasta ar evolua paralel cu firul narativ principal. O aventură oarecum de tip artistic.

Din stufoasa documentare, notez  un singur fapt: platforma intrată în romanul meu a ieşit în larg în ciuda unor pronosticuri meteo rele, pentru a se putea raporta plasarea ei pe locaţie, în cinstea „Zilei petrolistului”.

Ar urma să merg peste câteva zile la Craiova, la consfătuirea anuală a cenaclurilor SF. Interesul meu pentru gen a scăzut mult; dacă voi fi acolo, va fi ceva inerţial; asta deşi şansa mea majoră de succes doar aici este (în acest domeniu sunt cunoscut şi pot publica). Această literatură este atât de artificială şi de fără nici-o savoare! Sper să-mi treacă răceala, fiindcă acolo voi nimeri din nou într-un hotel neîncălzit.

16. 11. Citesc din Barthes. Uneori ai impresia că ai avut asemenea idei într-o altă existenţă.

Să mori fără să afli prea multe despre tine însuţi. Să scrii de plăcere – o afirmaţie aproape de neînţeles.

Ar trebui să lămuresc câteva lucruri. De pildă, de unde se trage înclinarea mea pentru exerciţiul fizic? Dintr-un complex de inferioritate? Cum s-a produs, apoi, abandonarea curiozităţii intelectuale de pe la 13 ani şi înlocuirea ei cu o curiozitate a senzaţiilor şi a trăirilor? Masturbarea ar fi o explicaţie, dar nu una suficientă. Patima pentru lectură de la 12-13 ani n-am mai retrăit-o decât foarte rar şi pentru perioade scurte. Am citit, evident, dar au fost de regulă acte de profesionist al lecturii. Să fi fost ratarea unei vocaţii de intelectual autentic? Nu se ştie. Poate doar un roman autobiografic, necruţător şi senin, ar lămuri oarecum lucrurile.

Nu cred că voi ajunge la consfătuirea SF. Plictiseala mă cuprinde numai când îmi imaginez searbedele discuţii, foiala nesărată a veleitarilor, lupta caricaturală pentru putere, pontificatul de operetă etc.

Idealul ar fi eliminarea tuturor actelor sociale ocazionale. Aceasta ar fi posibil doar dacă ar exista o credinţă sau o iubire.

R. vrea să mă părăsească. Nu zic că ar fi rău şi nici că ar fi bine. Zic doar: ar fi.

O doamnă astrolog mi-a dat un pronostic dedus dintr-o carte referitoare la karmă. Zicea că într-un şir de existenţe am fost foarte agresiv. Pentru a mă putea mântui de această predestinare, în existenţa actuală ar trebui să mă dedic cunoaşterii. Nu este prea rău zis, şahul şi obsesia sexuală putând fi considerate forme deviate ale unei înclinaţii spre agresivitate.

A. a reuşit să mă perturbe. Dacă nu era ea, apărea altceva, nu mă îndoiesc  de asta. În aceste zile se produce însă o estompare a pasiunii mele pentru ea. Ar trebui să institui o democraţie a refuzului faţă de toate tentaţiile josnice (nu mă refer la A.).

Comedia opticilor incompatibile între ele. Fiecare înţelege şi simte cu totul altceva, are cu totul alte motivaţii. Iubirea nu este înţelegere a unui punct de vedere străin, ci resemnare tandră în faţa neînţelegerii acestuia. Este iertarea cuiva pentru vina de a fi atât de neinteligibil şi de absurd.

Adaug seara, la ora 22,30, fructificându-mi insomnia. R. mi-a spus pe şleau câteva adevăruri, alertându-mi bunul simţ. Are dreptate.  Sunt silit să simulez forţa, cel puţin pentru un timp. Lucrurile sunt foarte simple, dacă omul este în stare să nu păstreze în nacela sa lucruri şi persoane de prisos.

Să nu ceri de la oameni decât ceea ce ei îţi pot da. Aşa este bine şi frumos.

Bunul simţ îmi cere să nu aştept empatie acolo unde aceasta nu este posibilă (A.). Alt ethos, alte motivaţii, totul este altfel. Întâlnirea este posibilă doar în literatură.

Ia să depăşesc eu scurta criză de senilitate prematură începută astă-vară! Ia s-o las să cadă în trecut, precum lada conţinând comoara, într-o  baltă imundă, capabilă să scoată fără întrerupere bule de gaz, dintr-un serial rusesc văzut la televiziune!

17. 11. Noul meu ceas de mână, cumpărat în urma dispariţiei bizare, în casă, a celui vechi, mă determină să-mi amintesc de farmecul grozav al noutăţii. Unor oameni intraţi în rutină doar întâmplarea  mai poate să le livreze acest farmec. Ei şi-au pierdut cheful de-al mai căuta.

 

23. 11. După trei zile  consumate, totuşi, la Craiova, încerc să-mi refac starea de spirit favorabilă scrisului. Ideal ar fi un comutator decis, capabil să-mi schimbe dosponibilitatea pentru trăire în chef de scris şi invers.

În Craiova am găsit  tema unei povestiri. Scrierea ei ar urma să însemne încheierea poveştii cu A. Este vorba despre întâlnirea întâmplătoare, pe stradă, dintre un bătrân de 75-80 de ani şi o femeie de 45-50. Aceasta îi fusese ultima amantă, în urmă cu 25 de ani. Pe atunci el era un bărbat „bine păstrat”, energic, realemente seducător, iar ea o fată de 20 de ani, aflată la începuturile carierei ei de femeie. În momentul reîntâlnirii, povestea lor le apare mai ireală decât dacă ar fi fost citită într-o carte. Se petrece ceva ciudat. Din bătrân, pentru câteva secunde, răsare vechiul bărbat în putere, privirile i se limpezesc, iar ridurile parcă i se întind. Ea simte, o clipă, vechea iubire. Imediat apoi totul revine la obişnuit. Cei doi se îndepărtează unul de celălalt, fără să-şi fi spus o vorbă. Întâmplarea este echivalentul „,metaforei ceaiului”, propusă de el cândva. În clipa introducerii în apa fierbinte, florile cutărei plante arată pentru o clipă ca şi cum ar fi vii. El încercase cândva să scrie o poezie pe această temă. Reamintirea unei emoţii are ceva miraculos, ştiut fiind că emoţiile sunt foarte legate de prezent.

A mai apărut şi ideea unui cenaclu de mutanţi-adolescenţi. Aceştia îşi bat joc de un belfer foarte citit, dar normal ca intelect.

La consfătuire, domnul S. A.,  plin de idei, cu lecturi excelente,  mintea lui exersată. Nu găsea aproape nimic de analizat în sărăcăcioasa împrejurare. El găsea cheia ideatică a oricărui text. Rămâne de văzut forţa lui speculativă reală. Deocamdată el prezintă sindromul preaplinului în materie de lecturi, manifestat printr-un monolog. Nu are nevoie de interlocutori.

Despre arta de a-ţi deturna impulsul vital înspre producţia literară. Ar fi de discutat în ce măsură lăcomia elementară „face bine” atunci când s-a reuşit transformarea ei în lăcomie pentru cuvinte scrise. Se pare că nici aşa nu este bine. Dar asceza? Cum acţionează ea când se manifestă în domeniul intelectual (de fapt, semi-intelectual) al producţiei literare?

Revenind la S. A., nu cumva este el un simplu un simplu mâncău de informaţii din domenii greu accesibile? Sau poate este un gourmet. Îşi face o filozofie pe marginea actului de-a alege mâncăruri speciale, alăturate după reţete şi idei deosebite?

Inferioritatea creaţiei literare faţă de  cercetarea fundamentală. Când un savant (să zicem filolog) s-a apucat şi a scris (apoi a publicat) un roman, unii dintre confraţii lui au încetat să-l mai salute. În ochii lor, el a făcut un fel de mezalianţă, şi-a trădat casta.

Panseul corect al unei activiste de partid. Nişte haine ne-au plăcut  cândva? Dacă vom recurge la acelaşi gen de îmbrăcăminte, ne vom simţi din nou bine în ele.

24. 11. Omului sărac nu-i rămâne decât sfinţenia sau viciul necostisitor.

Imaginea lui A. vine să mă perturbe de câte ori rămân singur mai multă vreme.

Un sfat. Să trăieşti ca şi cum ar urma să mori în chip irevocabil peste şase luni! Cred că este mai mult o butadă. De pildă, cred mai degrabă că în perioada respectivă omul ar trebui să încerce din răsputeri să afle cine este în realitate, să rupă vălurile, să-şi priceapă subiectivele auto-estimări, iluziile, timidităţile şi actele de tupeu.

26. 11. Probabil că postura de maximă eficacitate a unui autor este aceea de îndrăgostit. De propriu său roman. Este taman ce îmi oferă mie întâmplarea, acum.

Abandonez planuri de recuperare a unei stări de spirit „fragede”. Politica Ersatz-ului poate fi aplicată şi de indivizi, asupra lor înşile. Oricum ar fi, pot spune că am privit, prin A., într-un abis. Bunul simţ cere umplerea acestui abis.

R., îmbunată, este de acord să-mi acorde asistenţă morală pe perioada scrierii romanului.

Bine ar fi să reuşesc transformarea muncii literare în ceva agreabil. Pentru aşa ceva trebuie mult noroc (electricitate, mâncare, căldură, sănătate, acalmie redacţională, calm plat în materie de afecte).

Mici progrese cu scenariul de film. S-ar putea să iasă.

 

27. 11. Subconştientul meu scoate la iveală tot felul de trucuri menite să mă împiedica a lucra la roman. Proiecte minore, întâlniri cu persoane întâmplător apărute, angoase false, gânduri în mod normal străine de mine, impulsuri inexplicabile – iată câteva piedici în calea concentrării. Pare clar că scrierea unui roman este ceva foarte îndepărtat de natura unui om normal, ceva foarte artificial.

În legătură cu D. A., constat prăpastia dintre mentalităţile unor generaţii diferite. Cred că este mai adâncă decât aceea dintre indivizi aparţinând unor civilizaţii profund deosebite între ele.

Dacă aş fi un profesionist implacabil, în perioada următoare nici n-aş mai deschide aceste caiet. Aş face-o doar la primăvară, pentru a nota că am predat romanul şi acesta are atâtea pagini.

Revenind la abisul dintre generaţii. Se pare că o destul de importantă componentă a lui este subiectivă. Respectivii nu reuşesc să se considere reciproc nişte fiinţe întregi, fiecare îl consideră pe celălalt un handicapat de un fel special, un suferitor de o infirmitate originală. Iubirea dintre părinţi şi copii arată însă să în mod obiectiv este posibilă o armonizare de mentalităţi între generaţii diferite. Mai există şi armonizarea strict intelectuală dintre mentor şi discipol. Că aceştia ajung uneori şi în pat, este altă discuţie.

A renunţa la cineva cu tandreţe, fără nici o moleculă de resentiment. A intona senin mica melodie a renunţării.

Seara, adaug. Am auzit că vecinătatea bătrânilor nu este favorabilă (cea a unui grup masiv de bătrâni, precum în cazul meu). Explicaţia ar fi scurgerea de energie dinspre partea unde aşa ceva se mai găseşte. Ar fi bine să stai în preajma tinerilor, dacă ai o anumită vârstă. Nu ştiu cum este adevărul, dat atunci când mă aflu în garsoniera mea modestă, mă atacă un fel de depresie specifică, părând a aparţine numai acestui loc.

M-am întâlnit pe stradă cu C. V. T. Ne cunoaştem de la “Luceafărul”. După ce a mâncat tone de căcat, acum îşi estetizează existenţa. Are un dalmaţian superb, cu pedigree. Zicea că tocmai a vizitat vreo zece ţări şi se simte cam obosit. Invingătorului i se iartă toate. El o va duce mai rău spre bătrâneţe, când tipul său de acţiune socială nu va mai fi de folos nimănui. Poate că mă înşel, iar peste zece ani îl voi întâlni în chip de şef ros de probleme, apăsat de răspunderi.

 

28. 11. Înţeleg tot mai bine diferenţa dintre trăire şi literatură. Pe deplin voi pricepe doar atunci când voi fi aproape de propria mea moarte.

Am impresia că distanţa mea faţă de o psihologie favorabilă scrisului este enormă, de netrecut. Avea dreptate Avi Ţicău-Tâmpănaru; dificultăţile îmi vor veni întotdeauna dinspre femei, nu neapărat în moduri directe.

Să nu uit de J. şi de monotona, plicticoasa ei  meschinărie.

Unii dintre intelectualii din Bucureşti par a fi obişnuiţi cu ideea că promisiunile altora nu se vor transforma în fapte. Am impresia chiar că ei socotesc de prost gust să te ţii matematic de cuvânt. Se poartă un soi de menuet al proiectelor perimate chiar în clipa rostirii lor, un fel de literatură trăită.

29. 11. Cum să interpretăm gestul unei fete de a nu-şi scoate niciodată din urechi cerceii ei de aur? Iniţial, mi s-a părut a fi un capriciu, un ataşament înduioşător de aproape copil. Mai apoi m-am gândit la un simptom de arghirofilie, precoce manifestat. D. A., despre ea este vorba, este de o seriozitate aproape deplasată, la serviciul ei. Este şi de o punctualitate grozavă. O frică patologică de a nu fi concediată?

Retragerea tipică a omului mediocru, atunci când simte că a devenit foarte necesar cuiva.

 

1. 12. Convertirea lăcomiei senzoriale în curiozitate intelectuală şi patimă pentru înscenări fictive. Iată calea. Folosirea angoasei ca motor suplimentar. A scrie literatură ca şi cum te-ai situa într-un fel de post-mortem al trăirilor tale. (Ieftin!)

Azi cade o ploaie foarte rece, o aproape-zăpadă. N-am nici măcar haine potrivite şi nici încălţăminte de sezon. Atât de imbecil sunt!

Progresez cu povestirea pornită de la D. A. Este o încheiere bună pentru un literat. Constat încă o dată cât de dificil este să acumulezi amănunte materiale, în proză. Trebuie să fii mereu atent la logica lor.

9. 12. Scriind “o însemnare neînsemnată”, pentru un ziar, am găsit sintagma “ironie de generaţie”. Într-adevăr, privim către celelalte generaţii cu o oarecare ironie şi chiar cu o anumită condescendenţă. Rămâne de văzut cât de valabilă este ipoteza în cazul bătrânilor.

N-am început încă munca la roman!

Dificultatea de a crea, mai întâi, un autor, pe tine însuţi, înainte de a scrie un roman. Sau, altfel spus, de a te instala într-o formă de viaţă potrivită pentru aşa ceva.

Nu reuşesc să demarez. Trist!

 

11. 12. Transcriu însemnările făcute la Craiova, într-o dimineaţă de noiembrie a acestui an.

Om de 75 – 80 de ani. Privire rătăcită. Rău bărbierit, sărăcăcios îmbrăcat. Duce un snop de flori albe, într-o pungă de plastic. În cealaltă mână are o găleată, tot de plastic. Merge să vândă flori, în Piaţa Amzei. Şansele lui de reuşită sunt mici, în afara cazului că se va milostivi cineva de el. Florile lui sunt foarte modeste. Pe faţa lui se vede o decizie, umbra unei capacităţi de a fi hotărât. Trenciul lui verde, ponosit, bocancii luaţi din gunoi, părul de manechin, mâna patetică, strângând punga. El întâlneşte pe bulevard o doamna la 45 de ani, elegantă, frumoasă încă, mică de statură, rotunjoară, faţă triunghiulară, cu pomeţii proeminenţi, mers plutitor, foarte tineresc, mers de înger grăbit să ducă o veste bună, ochi cenuşiu-albaştri, sprâncene subţiri, neatinse de pensetă. Privirea ei încrezătoare exprimă renunţarea senină la orice utopie. Copiii ei sunt mari. Soţul ei are 50 de ani, se ţine excelent, ba chiar reuşeşte să-i fie un bun amant. Femeia este o avocată de succes. Când pledează, din fiinţa ei iese ceva imperios, aproape magic. Este foarte solicitată, trebuie să mai şi refuze procese. O femeie pe deplin realizată. Fiul ei, deja avocat, este un seducător capabil să părăsească în mod tandru. Fiica ei este în ultima clasă de liceu.

Bătrânul a fost iubitul doamnei, pe când aceasta avea 20 de ani. Pe atunci el avea 50 şi un fel de zeu, pentru ea. După intrarea ei la Drept, relaţia s-a destrămat, parcă de la sine. El era un avocat important. A început să bea, a decăzut. El avea nevoie de motivaţii subiective, altfel nu “funcţiona”. S-a mutat într-o locuinţă aproape insalubră. Singur, sempre solo, trăind în pustiul singurătăţii, păstrându-şi tot mai greu o brumă de demnitate. Fără resentiment pentru cea plecată. Socotind-o o fiică înstrăinată, din motive obiective.

În clipa când o vede, el are un comeback miraculos. Pentru câteva clipe masca lui de decrepitudine cade, el arată ca un bărbat în putere. Ei îi apar lacrimi în ochi, dar doar ca un abur, ca o fantasmă de lacrimi. Ochii lui cu cercuri de colesterol (de pasăre) exprimă tandreţea, cu forţa magnetică de altădată.

Apoi se stinge totul. Ei redevin doi necunoscuţi, nu-şi spun nici-o vorbă, se îndepărtează în direcţii opuse.

 

13. 12. Sunt împotmolit în încercări de sintetizare a unei stări de spirit favorabile scrisului. Nereuşind transmutaţia neputinţei în putinţă, nu-mi rămâne decât să teoretizez. Ar fi necesar un anumit decor. Importante sunt ordinea şi curăţenia în camera unde lucrezi. Pare bună şi condiţia fizică.

Am fost adesea intrigat de văditul efect liniştitor  al muncilor casnice, chiar şi al celor mai umile. Mă înseninează de-a binelea! M-am gândit că o vocaţie de slugă iese la iveală din mine, în asemenea prilejuri. Se pare că lucrurile nu sunt atât de simple. Atunci când locuiesc într-o casă foarte curată, întreţinută de alţii, efectul nu mai apare. Satisfacţia ar veni deci de la ideea că îmi asigur o viitoare stare de spirit bună.

14. 12. R., 38 de ani, azi. O vârstă cu totul rezonabilă.

Recitesc „Cvartetul Alexandria”. O carte dibace, referitoare la oameni cu firi artistice. A construi doar asemenea personaje este o dovadă de slăbiciune. Pe de altă parte, o carte despre un asemenea oraş nu poate fi decât manieristă.

Şi din această lectură se poate deduce că scrisul produce un fel special de nevroză, capabil s-o cotească înspre psihoză.

„Bătrânul cu flori” (variantă SF). Cuplul de 50 şi 20 de ani este în prezentul naraţiunii. Bărbatul o hipnotizează pe fată şi o determină să facă o călătorie imaginară în viitorul lor. Sau îi aranjează o călătorie „ştiinţifică” în timp. Ea revine în prezent după 24 ore. Iniţial crede că a visat, apoi constată că a fost o călătorie reală. Bărbatul vrea s-o determine astfel să ia o hotărâre cu privire la relaţia lor. Când ea se întoarce în viitor, el o anunţă că a plecat într-o călătorie. Dacă la întoarcere n-o va mai găsi, va înţelege că ea a renunţat. Ea îl părăseşte. El  determinat-o să ia o asemenea decizie, prin trimiterea ei în timp? Sau ea l-ar fi părăsit oricum?

15. 12. E ceva „de nemaipomenit”. Acum mă încearcă o răceală, generată desigur de împotrivirea disperată a   corpului meu la proiectul de a scrie un roman!

Jurnalul intim, o specie ce exprima dubla neputinţă de a trăi şi de a scrie.

Resimt o tot mai concentrată indignare faţă de propria-mi neputinţă. A început să mi se pară jignitor să fiu atât de slab!

Adevărul este următorul. În existenţa mea actuală, pe fondul situaţiei generale, scrierea unui roman nu încape, apare ca un act de o supremă artificialitate, de-a dreptul nebunesc. Şi totuşi…

 

16. 12. În „Mountolive”, al treilea volum din „Cvartetul Alexandria”, se ascultă o predică, ţinută într-o locuinţă privată. Toţi îşi sting ţigările, se încheie la haine, adoptă poziţii sobre în scaune. Ceva asemănător ar trebui să facă şi cine se pregăteşte să scrie o pagină de literatură. Să se supună unui ritual, efectelor de radicalizare emoţională ale acestuia.

Azi de dimineaţă, pe la ora 4 şi un sfert, pe când îmi sintetizam decizia de a mă da jos din pat, ideea unui scenariu cu mineri din subteran, un film „de război” despre mineri; doi tineri; unul are curaj natural, celălalt devine curajos pe calea deciziei de a simula curajul; rezultatele sunt identice. În situaţia actuală, recomandarea oficială în materie de artă aceasta este: filme şi cărţi unde industria şi agricultura sunt tratate ca nişte câmpuri de luptă, unde bate însă şi vântul umorului. Eroismul şi abnegaţia, iată conceptele-cheie ale unei acţiuni sociale lipsite de motivaţia câştigului bănesc. Singură analogia cu războiul este mulţumitoare. Această tema ar urma să apară în roman, dacă acesta va fi scris.

Să insist un pic asupra acestei lupte socialiste. Alături de abnegaţie şi eroism şi de motivaţiile extramateriale mai apare duşmanul numărul unu,  mentalitatea învechită, dominată de dorinţa de îmbogăţire, intenţia de a ajunge  într-un loc călduţ (ha!), rutina, lipsa de spirit revoluţionar, dorinţa burgheză de a intra într-o etapă „a strângerii roadelor” (ha!). Se recomandă ca personajele să acţioneze în condiţii dificile, ţinând de vieţile lor personale. Să treacă peste acestea, cu abnegaţie. Se adaugă lipsa „clasică” a unui cadru organizatoric adecvat; de aici, necesitatea fatală a unor improvizaţii. Acestea ajung să fie conţinutul unor existenţe. Sunt rele, dar presupun şi un oarecare consum de creativitate.

Starea de război – biciul maxim, cea mai intensă posibilitate de a stimula energiile umane.

 

# Înveselirea stârnită de sintagma „loc călduţ” se explica prin faptul că locuinţa mea nu era încălzită şi scriam într-un frig straşnic, înfăşurat într-o pătură. Frigul din casă nu mă indispunea însă prea mult. Îl consideram o bagatelă faţă de luptele mele cu neputinţele literare. #

 

17. 12. Povestea scrierii unui roman este (poate fi) mai interesantă decât romanul însuşi. Întrebarea este pentru cine. Pentru autor, în mod sigur. Pentru cititor? Asta rămâne de văzut.

Cine este mai interesant, naratorul sau personajele? Dacă primul, atunci este clar că formula romanului despre scrierea unui roman este de preferat. Este vorba despre o impotenţă creativă. În fond, marea literatură este istoria unor eşecuri.

Acestea au fost panseurile mele de la ora 5,05 dimineaţa.

„Din aproape în aproape”, am ajuns la concluzia că doar într-un prelungit concediu aş fi în măsură să realizez romanul. Unul de trei luni, nu mai mult. Singura dificultate ar fi că nu prea aş avea ce să mănânc.

Scrisul ca eliberare, ca act de libertate interioară. Înfrângerea clişeelor de gândire şi de exprimare poate fi foarte plăcută, sfâşietor de plăcută.

Răceala mea nu s-a declanşat.

A transpune în mod sistematic scenariul unui film de război în condiţiile mineritului. A face echivalenţe strict respectate. Reţetă sigură.

Să merg la tov. D., pentru a scânci în legătură cu antologia de la Editura Eminescu.

20. 12. Nici-o mişcare în legătură cu romanul meu.

O variantă epică. Un om scrie literatură, în aşteptarea unei iubiri (a unei dependenţe afective). Apoi găseşte o iubire (dar nu şi un ecou la respectiva femeie) şi nu mai este în stare să scrie nici măcar un rând, din lipsă de motivaţie. El se gândeşte că va trebui să lase timpul să estompeze totul. Ce-ar fi să devină un ascet, cu calea deschisă către sfinţenie? Da, dar aşa nu mai are acces către texte vandabile. Concluzia este că omul poate să mai scrie doar povestea eşecului său specific, trăind un fel de voluptate a suferinţei şi în cele din urmă vindecându-se.

Ia să nu mai rog eu de sfântul lipsit de ecou la cererile mele!

21. 12. Am visat ceva ce seamănă cu o idee de roman senzaţional. Un tânăr savant este invitat la un congres în străinătate. El ajunge acolo şi îşi ia o cameră la un mare hotel. Apoi se mută la nişte rude (sau cunoscuţi). Acolo este drogat şi ajunge într-o stare de semi-catalepsie. Urmează a fi sacrificat, pentru a i se extrage un organ din corp. Reuşeşte să scape, dar nu mai are energie pentru a merge la poliţie. Se întâlneşte cu un om binevoitor etc.

Lipsa de puteri a personajului ar avea ca echivalent real neputinţa mea de a scrie romanul.

Durrell: „Adevăratul obstacol în calea noastră suntem noi înşine. Cred că artiştii sunt alcătuiţi din vanitate, indolenţă şi amor propriu. Blocarea posibilităţilor provine dintr-o hipertrofiere a ego-ului, care se revarsă într-unul sau în toate aceste trei fronturi. Te sperii de importanţa imaginară pe care o acorzi creaţiei tale. Narcisism! Soluţia mea ar fi să aplici o cataplasmă pe părţile inflamate – spune propriului tău ego să se ducă la dracul şi nu face o tragedie din ceea ce ar trebui să fie esenţialmente distracţie, bucurie.”

Uşor de zis. Ce-ar mai spune în cazul unui autor specializat în texte la comandă, axate pe teme date? Atunci să-l văd!

Durrell scrie despre „o poveste de dragoste administrativă”!

Lecţia lui Durrell despre „împodobirea” fiecărui personaj cu câte o ciudăţenie (deformare). Câteva exemple:

Leila Hosnani, desfigurată de variolă.

Liza Pursewarden, oarbă.

Scobie, un ochi de sticlă.

Nesim, chior.

Clea, ciungă.

Melissa, tuberculoasă.

Justine, psihopată.

Narouz, cheiloschizis (buză de iepure).

Balthazar, proteză dentară.

Capodistria, hipersexual, chior.

Totul este foarte simplu, dacă omul este în stare… Dincolo de asta începe literatura, adică povestea nesfârşită a unor neputinţe. (Aceasta a fost banalitatea de la ora 16,05.)

Azi de dimineaţă mi-a trecut prin minte ideea fatală de a scrie un al treilea roman al reporterului aflat în documentare. Ar însemna o nouă folosire primitivă a documentării, o certă înfrângere. Sper că voi reuşi să rezist acestei tentaţii.

23. 12. Nimic nou. Niciodată nu m-am simţit mai străin de actul de-a scrie literatură.

„Trăieşte şi ia aminte” de Valentin Rasputin. Un roman nu prea lung, o lecţie de proză scrisă cu mijloace foarte simple, căznită, tăiată parcă cu toporul. Atât de adevărată! O carte despre un om păcătos. M-am gândit că şi eu aş putea fi un astfel de om şi am început să ispăşesc.

Din nou darul (mi-e greu să-i spun ştiinţa) amănuntelor. Câtă lipsă de grabă! Autorul este din zodia lui R. Parcă o vedeam pe ea, cu inerţia ei fenomenală!

 

24. 12. Ar trebui să-mi descopăr păcatul săvârşit – printr-un fel de psihanaliză – şi să încetez a-l practica (sau să încerc să-i anihilez efectele). Poate astfel aş putea începe să lucrez la roman.

Ieri şi azi am scris la o povestire (uşoară, neimportantă, futilă precum bătrâneţea) numită „Vasilide & Pisilide”). Pare simplu să scrii proză.

Amintesc că a scrie lung, acumulând amănunte, naşte o plăcere uimitor de vie, un fel de uşurare stranie. La mine, explicaţia ar fi că astfel reuşesc să-mi înfrâng impulsivitatea fundamentală, de damnat. (Pe de altă parte, paginile cele mai bune au ieşit tocmai din respectiva impulsivitate…)

 

26. 12. Am mai scris o povestire, evitând începerea muncii la roman. Nu pricep cum de îmi este atât de silă de acest text.

Voi începe un proces împotriva Uniunii Scriitorilor, pentru a dovedi că pe nedrept am fost „dat” absent din redacţie. M-am convins că lui D. R. Popescu i se rupe de scriitori; are jocul lui personal, restul nu-l interesează. Este dispus să-i sacrifice pe nişte scriitori, dacă asta prelungeşte liniştea din timpul „domniei” sale.

Luni voi decide  în ce fel voi petrece următoarele trei luni de zile. Va fi un concediu fără plată sau unul medical?

Dificultatea de a depăşi, în ceea ce scrii, experienţa personală, este totuşi surmontabilă.

Se pare că ezitarea mea de a începe lucrul vine de la presimţirea unor greutăţi foarte mari, de natură că contrazică un anumit stil al ocolirii eforturilor mari. Acest stil ar fi justificat de o reală carenţă de energie sau de o indolenţă fundamentală.

Poate că totul porneşte de la convingerea nemărturisită că n-are nici-un sens să scriu această carte. Dacă este aşa, văd cartea doar ca pe un exerciţiu de ambiţie şi nu ca o acţiune con amore. De aici, toate ponoasele,  eu neavând ceea ce s-ar chema ambiţie în stare pură.

29. 12. A venit peste mine prima răceală a acestei ierni. Nu este prea virulentă, dar are timp să se agraveze în perioada vizitei mele la Braşov.

La prietenul meu M., în curând 50 ani, am avut prilejul să observ specia de neputinţă psihică acuzată şi de mine. Poate că este ceva tipic. Probabil că acest „sindrom” este cu grijă ascuns de toţi bărbaţii aflaţi în situaţia respectivă. Toţi cei atinşi de el joacă un teatru prelungit, simulează vitalitatea, până la propria moarte.

Modul ironic de a exista ar fi util în situaţii de felul celei trăite de mine actualmente. El ar ajuta la detaşarea de propria neputinţă (un fel de paradox).

Ieri, la restaurant, împreună cu M. şi prietena lui, mi-am amintit un aforism risipit într-un articol.  Dacă nu eşti nici tânăr şi nici geniu, nu eşti nimic. Excepţionalitatea este atinsă doar în una dintre cele două situaţii. Cei străini măcar de una dintre aceste două calităţi (cei cu amândouă sunt nişte zei) este decent să se strecoare modest prin viaţă, să nu facă tapaj. În timpul conversaţiei, amintindu-mi de D. A., am devenit spiritual. Aşa, ca un omagiu „postum”.

Romanul tot trebuie să-l scriu.

De ce este mai uşor să scrii romanul unui roman decât romanul propriu-zis? Fiindcă în prima situaţie nu ai a scrie decât despre tine însuţi. Autorii cu înclinaţie spre confesiune păţesc aşa ceva. De fapt, pentru oricine este mai greu să scrie despre altcineva. Vezi chinurile autorilor de proză obiectivă (Rebreanu, de exemplu).

Experimentul meu, constând într-o „plonjare” disperată (am la dispoziţie doar trei luni) în „decodificarea” unor existenţe străine, va fi interesant. Se va vedea în ce măsură sunt în stare să-mi înfrâng repulsia faţă de locurile comune.

30. 12 .Sunt bolnav, nu mă pot duce la Braşov, cum voiam. Sufăr de un guturai violent. Mă atacă în fiecare iarnă, în chip de pedeapsă meschină.

Lecturi din R. Barthes. Incitat de ele, dar profitând şi de ciudata luciditate dată de acest tip de boală, încerc să găsesc cheia problemelor mele literare.

Ar fi în discuţie, mai întâi, diferenţa dintre postura de gurmand şi cea de gourmet în actul de a scrie. Apoi, existenţa unor interese extraliterare în actul de a scrie. Lăcomia ar dicta nişte produse suficiente, bune pentru piaţă, dat atât. Scrisul nefiind o formă de viaţă, devine rodul unor acte de voinţă. Spre norocul meu, mi s-a întâmplat de câteva ori să trec de acest nivel meschin  şi să văd spaţiul luminos de dincolo de norii necesităţii.

R. Barthes face exerciţii de virtuozitate în materie de distanţare. Este un Paganini al distanţării. Iese în afara sistemelor. Asta îmi aminteşte că atunci când vreau să scriu un roman, capăt brusc o grozavă uşurinţă în scrierea unor povestiri şi articole. Ar trebui să premeditez ceva enorm (sau grozav de subtil). Pe lângă realizarea unui asemenea proiect, scrierea romanului ar deveni un joc de copii! Totuşi nu prea se vede ce ar putea să depăşească efortul fizic presupus de scrierea uneri cărţi de mari dimensiuni.

Docilitatea ca strângere de energie în vederea revoltei (în relaţiile dintre oameni).

Este o prejudecată ideea că literatura bună presupune o superioritate morală a autorului. Nu spun că josnicia acestuia ar fi bună…

De pildă, cineva scrie din motive străine de domeniul esteticului. Înseamnă că este un ins inferior? Faulkner.

Ar trebui să fac un viraj mental şi să plasez episodul D. A. în viitor, începând să mă pregătesc pentru trăirea lui. Aş obţine astfel atât de dorita motivaţie subiectivă…

Pentru a reuşi să scriu 500 de pagini în trei luni îmi trebuie neapărat neruşinare, mare tupeu. Trebuie, în plus, să lucrez ca un profesionist cu o familie de întreţinut, nu ca un artist mofturos, bântuit de dileme teoretice.

Cuplurile formate dintr-un om bătrân şi un câine bătrân sunt impresionante.

31. 12. Ieri am lucrat vreo oră şi jumătate la textul jurnalului de faţă (la prima parte, scrisă în anii ’70). Am simţit o ciudată satisfacţie, explicabilă prin faptul că scriam de plăcere, nu pentru publicare.

La radio, ştiri despre schimbările din Rusia. S-ar spune că Gorbaciov îşi „va rupe gâtul”. El vrea să iasă din utopia planificării integrale.

Cornelius Castoriadis (sociolog al politicii): intelectualul intervine în afacerile publice, dar în „contra curentului”.

Lucrând la „schema” romanului, simt excitaţia unui câine. Am mirosit vânatul şi amuşinez în direcţia lui.

Nu mai am timp nici pentru cea mai mică ezitare, nici pentru cea mai neînsemnată cochetărie!

Toate ponoasele mele vin, în mod evident, de la faptul că nu este romanul meu, ci al editurii. Ce-mi rămâne este să storc cumva ceva plăcere din combinarea ingenioasă a unor prefabricate.

Mâine voi încerca să plec la Braşov, deşi boala nu prea mi-a trecut.

 

1988

 

1. 1. Astăzi, tatăl meu ar fi împlinit 85 de ani.

Am visat că ţineam de după ceafă o pisică rea. Ea încerca tot timpul să mă muşte şi să mă zgârie, pentru a se elibera. Pisica o fi propria mea energie, adesea  risipită de mine aiurea, în mod capricios. Problema mea în acest nou an tocmai aceasta şi este: să tai scurgerile inutile de energie vitală.

Acum mă aflu în interiorul celor trei luni rămase până la termenul de predare a romanului.

3. 1. Am fost la Braşov.

În noptea trecută am trăit un eveniment în premieră. Mai întâi, pe la zece (mă culcasem pe la nouă) am avut criza uzuală de trezire cu un acut sentiment de angoasă. Am luat o tabletă de nitroglicerină – o copilărie simbolică. Apoi am fost cuprins de o  violentă nevoie de a urina, anormal de intensă. În timp ce urinam, am simţit că leşin. N-aş putea să spun dacă era o accentuare a sentimentului de panică sau chiar îmi pierdeam cunoştinţa. Am reuşit să mă îndrept spre cameră. Aici „s-a rupt filmul”. Ca prin vis îmi amintesc că am auzit un zăngănit uriaş, dar parcă petrecut în depărtate. După o perioadă nu ştiu cât de lungă, m-am trezit pe jos, printre cioburile uşii de sticlă ce desparte camera de hol. Este de mirare cum de nu mi-am făcut decât două mici tăieturi, la un deget. M-am ridicat anevoie şi m-am întins pe pat. Panica era puternică. Mi s-a părut că pulsul îmi este foarte slab, iar viaţa îmi este ameninţată. Cu o ultimă resursă de optimism, m-am gândit că totul s-ar putea să fie o manifestare neuropsihică. Am dat telefon la Salvare. Apoi am băut apă cu zahăr şi m-am spălat cu apă rece. Am început să mă liniştesc. Pe la miezul nopţii a venit un medic, un om cumsecade, de vreo 35-40 de ani, grăsuţ, familist. A zis că totul este OK cu inima şi cu tensiunea. Mi-a lăsat o reţetă, recomandându-mi calmante şi vitamine! Diagnosticul: sindrom depresiv-anxios, cu elemente funcţionale. Sunt aproape sigur că agravarea acestor manifestări este legată de dificultăţile mele cu romanul. În clipa cînd voi începe să scriu, vor înceta. Se pare că va trebui să renunţ la cafea. Excitantele sunt contraindicate.

Voi începe să scriu la roman, trecând cu maximă umilinţă peste toate scrupulele mele „artistice”. Ştiu ce efect terapeutic are folosirea locurilor comune, în scris şi în viaţă.

 

5. 1. Am şanse să plec poimâine la Predeal (Sanatoriul de Nevroze sau cum i-o fi zicând). Acolo, după unele promisiuni, ar urma să pot lucra, să am condiţiile necesare.

O constatare. În mod obiectiv, este mult mai greu să scrii un roman confecţionat decât unul autentic. Această afirmaţie poate fi întoarsă pe dos, lucru uimitor! În ceea ce mă priveşte, problema este depăşirea unei bariere psihologice şi acceptarea ideii de a etala serii de clişee.

Disociaţia confecţionat-autentic ar trebui reluată şi discutată mai pe îndelete. De pildă, ar fi de spus că în materie de autenticitate orice premeditare pare a fi exclusă. Prin urmare, talentul (sau echivalentul lui, de nenumit) îl ai sau nu-l ai. În schimb, ştiinţa combinării ingenioase a episoadelor, conflictelor, personajelor poate fi antrenată şi dezvoltată. Cazul meu ar fi cel al unui suferind de impulsivitate, cu mari dificultăţi în administrarea propriilor înclinaţii de prozator. Din modul nestăpânit pot ieşi însă, cum am mai spus-o, nişte proze scurte bune.

Cazul contrar ar fi cel al lui M. D. Acest autor, planificator implacabil, scoate pe bandă rulantă romane istorice groase, lipsite de orice scânteie de savoare literară.

 

8. 1. M-am instalat la Predeal. Acum mă aflu din nou în Bucureşti, unde am venit pentru o adeverinţă şi spre a-mi lua maşina de scris. Se pare că voi putea lucra. De data aceasta, voi adopta un stil de profesionist. Adică voi scrie fără corecturi întreaga primă variantă, după ce în prealabil voi realiza întregul sinopsis.

Oamenii de la sanatoriu au buna dispoziţie dubioasă a unor ambuscaţi. Tipul lor de veselie nu mă priveşte.

Sunt obligat să pun în mişcare o maşină de cuvinte încă nefolosită de mine.

Mă întreb în ce măsură o clarificare teoretică poate duce la o uşurare existenţială. Practica arată că între cele două planuri nu prea există legături. Sunt şi avantaje. De pildă, am aflat că dificultatea mea vine din suprapunerea a două proiecte: scrierea unui text comercial şi a unuia „special”.

Şi alţii caută metafore pentru situaţii dictatoriale. Am citit, în tren, o piesă de teatru. În ea, un şef cere modificări (absurde, nemotivate) din principiu, doar pentru a-şi uza subalternii. Autorul, P. P., are o viclenie de meşteşugar bătrân. El se asigură pentru posteritate.

Revenind la tentativa mea. Va trebui să întrebuinţez multe dialoguri. De asemenea, va trebui să produc dilatări ale dilatărilor, în neştire. Probabil că metoda cea mai bună rămâne cea a stabilirii unui număr de episoade şi apoi „tratarea” lor succesivă, cu respectarea numărului de pagini prescris.

„Fericirea” obţinută prin scris ar veni de la etalarea totală şi perfect sinceră a propriei naturi (fără teamă că alţii îţi vor „citi” mediocritatea sau altele de-astea). P. P. aşa face. Aşa ceva implică un „ethos al repeziciunii”, echivalentul unor relaţii de tip casanovian cu  textele proprii.

 

9. 1. M-am întors la Bucureşti. O asistentă medicală s-a purtat urât cu mine şi asta a fost suficient pentru ca să mă apuce sila de locul respectiv. Atitudinea mea a fost în marginea patologicului, recunosc. Timp de câteva ore, cât am lucrat ieri, m-am sugestionat, cu oarecare succes, că proiectul meu este uşor de realizat.

„Afacerea” Predeal m-a costat circa 1000 lei. Banii achitaţi sunt pierduţi, biletele de tren au costat etc.

Acum voi proceda la ultima soluţie. Internarea la Spitalul 9, în „stil” ambulatoriu, cu mergerea la Braşov.

Un om tare ar sta pe loc. Ba s-ar duce şi la redacţie, senin.

La Predeal era prea bine ca să poată dura.

10. 1. Se pare că am găsit soluţia. Voi presta, semplice, o muncă de confecţionare. Pentru aşa ceva nu este nevoie de concedii şi de condiţii excepţionale. La redacţie, voi prezenta un mic bluff. Voi spune că am renunţat la acest roman. În mod cert, voi fi privit cu bunăvoinţă.

Personajele vor fi  circa 50.

Caut acum „aventura-ecou”, menită s-o contrapuncteze pe cea principală. Să fie una poliţistă? De amor? Evoluţia unor adolescenţi fugiţi de acasă? Trebuie să fiu atent, să gândesc cu capul unui cenzor. Ar putea să nu fie un drum, ci o aventură spirituală. Aşa ceva ar distona poate, într-un roman senzaţional. Echipă de sociologi? Cu amor implicat?

Deturnarea unor lucrători de pe platformă, aflaţi în drum spre Constanţa. Ei dau de o aşezare utopică? Aventură artistică, trăită de oameni cu firi artistice? Oxana şi iubitul ei din „Coborâre în ape”?

12. 1. Am descoperit ceea ce numeam aventura-ecou. Va fi drumul unui grup de intelectuali către Constanţa. Ei lucrează la un „Dicţionar de mentalităţi”. Băiatul şi fata unor oameni de pe platformă, adolescenţi, fac autostopul şi dau peste grupul respectiv. Sunt cooptaţi. Are loc un amor semi-discordant. Grupul face „digresiuni” în nişte sate ivite în  drumul lor. Ajung la Constanţa taman când evenimentele legate de platformă sunt la apogeu.

Al patrulea fir narativ ar fi evoluţia lui Constantinescu, aflat la Constanţa înainte de ieşirea platformei în larg.

Lucrurile se leagă, dar prea încet.

Azi, la redacţie, cineva făcea o remarcă excelentă. Zicea că s-a ataşat de jocul de remi (rummy) datorită zgomotului scos de pietrele lovite între ele sau de table! Ar fi deci vorba despre un viciu auditiv!

Existenţa acestei categorii de vicii am constatat-o atunci când am vorbit despre un bărbat îndrăgostit de sunetele scoase de femeia sa pe durata actelor sexuale şi mai ales în timpul orgasmelor. Ar trebui să mai găsesc vicii auditive şi apoi să le teoretizez în mod global.

Idee de povestire poliţistă. Pornită de la dispariţia celor două ceasuri de mână ale mele. Sinuciderea dirijată a unui bărbat singur. Respectivul să-şi piardă ceasurile şi apoi să le găsească în locuri unde nu-şi aminteşte să le fi pus. Nebunie. Nu cumva am mai amintit despre aşa ceva?

 

16. 1. Progrese cu „schema”. Am impresia că, orice aş face, munca mea la roman nu poate să depăşească o productivitate anumită, „genetică”. Acest ritm, să-i spun natural, ar duce la încheierea romanului doar spre toamnă.

Urmează să mai merg o dată la Constanţa, spre a vorbi cu un om descris de toţi drept deosebit de interesant.

18. 1. Am fost la Constanţa. Respectivul are într-adevăr o anumită limpezime a minţii, dar este ocupat. Mi-a spus câteva lucruri interesante. Acolo, m-am întâlnit cu G. S-a îngrăşat şi mănâncă pofticios, orice. În tren, gândindu-mă la el, mi-am amintit expresia „mănâncă de frica morţii”. Legătura dintre angoasa supremă şi apetit este cunoscută. Vorba populară o sintetizează foarte plastic. O fată din tren semăna cu D. A. Am produs, pentru ea, teoria escrocheriei generalizate. I-am atras atenţia asupra escrocilor sentimentali, a celor din  politică şi din diferite profesii unde se poate trişa. Nu există doar specia vulgară a escrocilor.

Acum voi începe să scriu.

 

21. 1. „Vai!, în dragoste, o înşelătorie din interes este superioară adevărului.” (Balzac, „Pescuitoarea în ape tulburi”.) Nu numai în dragoste, adaug.

De vreo trei zile am început să scriu romanul cu pricina. Ritmul necesar este de 10 file dactilografiate pe zi. Dacă nu reuşesc să mă ţin de el, toată povestea cade.

Interesantă este ciudata epuizare adusă de consumul intensiv de inventivitate. Ceva analog, dacă nu cumva identic, se iveşte spre sfârşitul partidelor grele de şah.

Eroarea de a scrie un roman sub presiunea  timpului scurt disponibil nu trebuie s-o mai repet, dacă nu vreau să fac vreo pareză sau ceva la fel de înveselitor.

Ceea ce fac eu acum este să deprind „tupeul literar”. Pun pe hârtie tot ce-mi trece prin minte, fiindcă altfel nu poate fi vorba despre atingerea respectivei productivităţi. Înţeleasă şi practicată în acest chip frivol, proza devine un joc facil, aflat la îndemâna oricui. În fond, Balzac nu făcea altfel. Cu mica precizare că el era genial, iar eu nu sunt.

Singura mea „scuză” este că manuscrisul trebuie să treacă de 500 de pagini…

Discutând astăzi cu R., am asemănat ezitările mele cu trucul periculos al unor şahişti; ei intră cu bună ştiinţă în criză de timp pentru „a-şi pune mintea sub teasc” şi a stoarce din ea idei de joc mai bune decât cele ivite în mod normal.

25. 1. „Iar provincia, care are întotdeauna în vedere ţelul final, se interesează prea puţin de estetica mijloacelor, preocupată doar să ducă totul la bun sfârşit.” (Balzac, „Fata bătrână”.)

Un mic proiect de roman. Un om face proiecte literare, se instalează în producerea acestora, obţinând astfel o curioasă formă de viaţă. Hibridarea între povestea acestui personaj şi cea a redacţiei  de tip dictatură. O alăturare simpatică. Ar fi, de fapt, relatarea unor aventuri imaginate. Poate că această idee a apărut în urma lecturii mele din textul citat mai sus. Respectivul personaj ar fi un fel de fată bătrână a literaturii, s-ar tot gândi la tot felul de soţi virtuali, dar nu l-ar alege pe nici unui dintre aceştia.

Un grup social face mari eforturi pentru a atenua modul natural de a fi depresiv al conducătorului său. Nimic, nici un ritual nu este suficient, totul trebuie perfecţionat fără încetare.

Pentru „Pantocrator”. O masă de oameni doreşte moartea unui individ, fizic inabordabil şi având un psihic puternic. Rămâne să-l influnţeze telepatic. Doar puţini indivizi, la fel de puternici psihic precum cel ţintit, sunt capabili de aşa ceva. Ei trebuie să se asocieze.

27. 1. Dacă admiţi ideea unui roman-sporovăială (cum face P. P.), lucrurile se simplifică  mult. Constrâns să scriu mult, am picat taman pe această formulă comodă. Drept urmare, paginile se acumulează, iar autorul, sfidând bunul simţ, s-a înscris şi la un concurs de şah! Am câştigat prima partidă, dar nu prea uşor.

Trucul major este să schimbi episodul ori de câte ori cititorul este pe punctul de a arunca din mână cartea…

 

29. 1. Corectând primele două „fascicule”, am constata că fiecare filă mi-a cerut cam o oră de muncă. A fost o operaţie necesară, fiind vorba despre firul narativ cel mai dificil, ce presupune folosirea multor informaţii specifice.

În fiecare zi când ies în oraş, văd în vehiculele de transport în comun o bogăţie de figuri umane. Unele sunt cu totul impresionante, ar merita să fie comentate. Astăzi, în urmă cu vreo jumătate de oră, am văzut o balerină. Circa 18 ani, trăsături încremenite, privire fixând neantul, sprâncene groase, parcă trasate cu un penel, părul lung, de un blond închis, aflat în marginea şatenului, gură mare, cu buze groase, de mască, nas frumos, scurt. Mişcările picioarelor ei, făcute parcă fără voie, aveau o extraordinară graţie. Era singura parte a corpului mişcată de ea. Că era balerină mi-am dat seama  după poziţia extremităţilor (mi-e imposibil să spun „labele”), cu vârfurile  îndreptate mult spre spre exterior. Întreaga ei fiinţă exprima parcă dispreţul pentru tot ce nu ţine de arta graţiei fizice.

 

31. 1. Progresez, dar nu mai repede decât la romanele precedente. Constat gozava rezistenţă  opusă de temele „străine”, fără vreo legătură cu experienţa mea nemijlocită de viaţă. Căruţa înaintează totuşi. Se va vedea cât de departe va ajunge.

Am 2,5 puncte din 4 partide. M-am gândit să mă retrag din concurs, dar apoi mi-am amintit că niciodată n-am mai făcut aşa ceva. Voi încerca să joc mai departe, deşi ieri am avut probleme cu rezistenţa fizică.

Oricum ar fi, în actuala perioadă pot spune, cu nişte cuvinte poate prea pretenţioase: Simt că trăiesc!

Azi la prânz am aţipit pentru vreo 10-15 minute. Am visat-o pe D. A. Zicea, cu ochii înlăcrimaţi, că vrea să mă scoată din actualul meu serviciu! Simpatic!

 

4. 2. Am 4,5 puncte din 6. Unele partide au fost ridicol de simple.

Romanul progresează.

La telefon, D. zicea că pleacă în Germania şi Austria. Nici n-a vrut să audă când i-am zis să-mi aducă nişte medicamente. Argumentul ei: Tu ce mi-ai adus? De fapt, i-am adus destule, dar asta nu contează. M-am dat seama cât de „restrictivă” este lipsa de generozitate. Ea modifică în rău inclusiv relaţile omului cu sine însuşi, chircesc  personalitatea.

Romanul, ca gen, seamănă cel mai mult cu viaţa reală, în sensul că este în stare să cuprindă toate felurile de trăiri. Pe viitor, va fi bine să am tot timpul câte un roman în lucru. Astfel, viaţa mea va deveni de-a dreptul agreabilă.

 

8. 2. A scrie roman înseamnă şi a da cărţile pe faţă, pentru alţii şi pentru tine însuţi. Vezi cât poţi, cât eşti în stare. Îţi pierzi iluziile despre propriile posibilităţi.

Problema mea este legată de acest ultim aspect. Pentru a putea încheia textul la timp, trebuie să spun  tot ce-mi trece prin minte. Dacă voi reuşi să-l termin, acest text va fi mai mult un test psihologic şi mai puţin un fapt literar. Se va vedea foarte clar „ce am în cap”.

O problemă este necesitatea de a scrie  şi atunci când nu ai senzaţia de preaplin, cea optimă. Trebuie să scriu şi când „apa este oprită”, iar din robinet se ivesc câteva picături, precum urina unui bolnav de prostată.

Autorului de romane îi apare o comică psihologie de avar. El strânge cu scumpătate paginile scrise. Ale mele se adună, sunt bunicele, dar nu vor fi destul de multe.

6 puncte din 8 posibile.

 

10. 2. Vizită matinală la doamna M. B. (cea cu nume istoric). Îmi datorează 3345 lei, de peste un an. Figura ei înstrăinată, atunci când mi-a deschis uşa. Impulsul abia sesizabil, dar real, de a-mi închide uşa în nas. Mi-a spus cu sânge rece o minciună despre o boală gravă. Este o femeie fără bărbat şi fără serviciu. Are doi copii mari de întreţinut. Este dispusă la orice aranjament pentru a-şi putea creşte copiii (18 şi 16 ani), inclusiv manevre lipsite de eleganţă, cum ar fi nerestituirea unor   împrumuturi. Numai dracul m-a pus să-i dau bani!

Să nu uit. Discuţia despre banii datoraţi s-a petrecut în bucătărie, eu fiind ţinut în picioare, iar doamna gazdă trebăluind liniştită. Îmi va da banii în rate etc.

13. 1. Monotonia fericirii. Sintagmă de folosit, dar nu ca titlu de povestire, fiindcă sună cam comic.

7,5 puncte din 11 posibile. M-am calificat pentru semifinala campionatului naţional, dar probabil că nu mă voi duce.

Lucrez la roman „cu sârguinţă”. Singura şansă rămasă este să iau această îndeletnicire „în uşor”.

Îndemnul lui nenea Ghiţă: „Toate trec, toate se şterg. / Dă-i ’nainte, Goldenberg!” Să mi se permită a-l repeta din când în când. Îmi este imposibil să găsesc o formulare mai pregnantă.

Este destul de plăcut să iei decizii privitoare la modul cum îşi petrec timpul personajele tale! Eşti ca un general omnipotent! Ordoni şi nimeni nu crâcneşte. Astfel, scrierea unui roman se arată a fi şi o şcoală a îndrăznelii.

 

20. 2. Romanul „se scrie singur”! Apare tot sub influenţa cafelei. Balzac şi Rebreanu erau mari băutori de cafea. Ha, ha!

Am învăţat oarecum meseria, dar nu şi „arta” de a scrie repede.

24. 2. Sunt cam bolnav, mi-a apărut bunul simţ al celui lipsit de energie. Caut „găselniţe”, fără ele nu merge. Le aflu, dar nu prea uşor.

Trebuie să scriu până poimâine o scaletă a scenariului de film. Nu ştiu dacă voi reuşi. Voi încerca mâine. Cei de la Casa de Filme trag de mine, fiindcă au impresia greşită că eu sunt plin de bani şi deloc interesat într-o colaborare cu ei! Este la fel ca şi cu femeile. Apar atunci când nu ai nevoie de ele. Este absolut sigur că vor lipsi, atunci când vor fi absolut necesare.

Dacă am „găselniţa”, scriu un episod în circa o oră, o oră şi jumătate.

Mă silesc să închei prima parte a cărţii (200 pagini) până la 1 martie, urmând ca în martie să fac partea a doua.

Într-adevăr, toată dificultatea  şi toată suferinţa vin din necesitatea de a dilua. Mi se pare că Lovejoy spunea că literatura nu este decât o diluare a unor idei filozofice. Sau altul?

 

2. 3. Ieri, constatând cu o oarecare disperare că  rămân tot mai mult în urmă faţă de grafic, m-am apucat şi am scris un episod eminamente convenţional. Cu jenă interioară, repede depăşită, ce-i drept. Azi de dimineaţă (acum este ora 5,15), corectând respectivul text, am constatat că este mai mult decât pasabil şi ”dă bine” în ansamblu. Este un avantaj al cărţilor masive. Suportă fragmentele mai plate.

Neputinţă literară chemată să poată!

 

3. 3. Citind un scurt fragment din Faulkner, mi-am dat seama că romanul meu – superficial, strict comercial – putea fi scris în trei săptămâni, de un adevărat profesionist. „Chinurile de creaţie”, în cazul meu, sunt semne de neputinţă fizico-psihică şi nu literară. Spun asta, fiindcă respectivul text nu ţine de literatura autentică.

Pe de altă parte, am constatat cât de uşor se scriu scenele cu dialoguri. Deduc de aici că autorii de teatru se joacă, scriind.

 

7. 3. Citesc „Alexis Zorba” de Kazantzakis. Îmi dau seama cât de de neînsemnată, de „nepericuloasă” este o carte străină de obsesiile autorului. Scrierea ei este ceva în genul amorului sportiv, făcut între fiinţe duşate şi dezodorizate. Bun şi ăsta! ar zice un înţelept. Celălalt, cel cu iubire, este însă infinit mai bun, răspund eu.

„Platforma” mea va fi gata pe la jumătatea lui aprilie, si qua fata sinant. Sper că editura va suporta această mică amânare.

Când omul este în stare, orice comentariu prisoseşte. Cuvintele îşi arată virtuţile, atunci când omul nu (mai) este în stare.

Zorba declară că a fi obsedat sexual ţine de o filozofie superioară a vieţii. Acest personaj seamănă seamănă bine cu prietenul meu Mihai. Singura deosebire este că amicul meu, deşi foarte sănătos de felul lui, nu are, la 48 de ani, forma fizică a lui Zorba, de la 65 de ani. Aici este un oarecare truc al autorului. Este destul de greu, dar nu imposibil, ce-i drept, să găseşti în realitate oameni cu o asemenea vitalitate la vârsta respectivă.

Revenind la obsesia sexuală, îi dau deplină dreptate lui Zorba. În această privinţă, m-am comportat întotdeauna ca şi cum i-aş fi fost învăţăcel.

Când omul are forţă, toţi ceilalţi dau înapoi. Sau se coalizează, pentru a-l zdrobi.

Mi s-a spus, neoficial, că mi se va da un serviciu la o altă redacţie literară. N-ar fi deloc rău. Dacă voi reuşi să plec, voi regreta faptul că n-am făcut fişe pentru un roman al dictaturii caricaturale.

 

11. 3. Alt caiet, altă distracţie.

Am ajuns în preajma paginii 200. Simt că am atins „viteza de croazieră”. Treaba merge bine probabil datorită „fortificării”, în mintea mea, a unor personaje. În jurul datei de 15 aprilie, totul va fi gata, dacă nu mă voi îmbolnăvi pe parcurs.

Se pare că majoritatea romancierilor veleitari nu reuşesc să treacă de faza într-adevăr chinuitoare a „decolării”, a „punerii pe roate” a personajelor. În termeni şahistici, de faza deschiderii. Astfel ei nu mai ajung să guste plăcutul, chiar savurosul „zbor de croazieră” al dezvoltării, al evoluţiei unor premise umane.

Am aflat că unul dintre oamenii (de la „Petromar”) transformaţi în personaje a murit subit. El va muri şi în roman, aducând o notă melodramatică, poate necesară.

 

12. 3. R. este o persoană foarte puternică. Nu este prea uşor de rezistat în preajma ei. Într-o asemenea situaţie funcţionează uzatul, dar corectul loc comun al persoanei în stare să trăiască fără ajutorul nimănui. Aceasta este consecinţa elementară a forţei vitale. În ultima perioadă, într-un mod tot mai clar, ea mă plasează într-un rol secundar. Lucrurile se cade a fi lămurite.

15. 3. Am o laringită. Combat înainte, dar nu am punch. Merge şi aşa.

N-am reuşit să văd filmul documentar al evenimentelor legate de platformă. Haosul de la studioul „Al. Sahia” mi s-a părut uimitor. Azi voi merge la Arhiva Naţională de Filme, pentru a face o nouă încercare. Probabil voi da greş din nou.

Luptă de uzură. Scrierea fiecărui episod este o suferinţă ce devine plăcută. Da, ceva în acest gen.

Probleme la redacţie. Sunt incapabil să mă gândesc serios la ele.

 

19. 3. Scriu o recenzie mincinoasă-pioasă. Nimeni nu are nevoie de adevăruri. Ai mania spunerii adevărului, te-ai ars.

R., nemiloasă, mă duce diseară la concert simfonic. Voi strănuta la Ateneul Român.

 

20. 3. A fost un frumos recital de orgă. Numai Bach. „La cererea publicului”, organista a interpretat „Meditaţie. Iisus acceptă suferinţa” de Olivier Messiaen (n.1908). Ironie?

M-am întors acasă foarte bolnav, cum şi plecasem de altfel.

Iată deci neprevăzutul, s-a prezentat. Probabil că voi încheia în mod abrupt cartea, din lipsă de timp. O porcărie.

Ieri, neputând lucra din cauza bolii, am citit câteva texte SF dintr-o antologie. Ar urma să prefaţez respectiva carte. Cât de principial proastă este această literatură! Ea este refugiul ideal pentru cei fără talent. De aici decurge că eu ori nu am talent, ori sunt un prostănac.

Să nu uit a nota că perioada de „intrare în mână” a unui autor de romane este de circa două luni. După acest interval, el începe să-şi „simtă” personajele, să le mişte cu suficientă naturaleţe. Iată de ce scrierea „la pas” a unui roman poate fi ceva foarte plăcut.

 

21. 3. Despre caracterul net al neputinţei literare. Când eşti neputincios, nu-ţi mai aminteşti cum este să poţi decât într-un fel rece, mai degrabă ca atunci când îţi rememorezi o carte sau un film. Este o constatare privindu-l pe altul, lipsită de orice vibraţie emoţională.

Ghinionul este regele lucrurilor. Norocul, alt rege. Stăpânesc cu schimbul.

Prostul capabil să-şi ascundă prostia este deştept? Dar neputinciosul reuşind să pară „putincios”? În literatură, acestea sunt situaţii frecvente.

Cred că sentimentul propriei morţi iminente este unul de neputinţă, dus la cote foarte înalte, la desăvârşire. Muribundul – aici este blândeţea  neaşteptată a naturii faţă de om – nu mai are energie să regrete faptul că moare. În plus, el nu mai simte cum este să fii om viu, sănătos, tânăr etc. Nu mai posedă energia de-a avea respectiva intuiţie.

28. 3. Sentimentul de panică (referitor la nerespectarea termenului de predare) mi-a dispărut. Acum privesc romanul cu lasitudinea unei neveste îmbătrânite.

Idei despre un roman al tiranilor caricaturali dintr-o redacţie literară. Cea mai lesnicioasă metodă de a conduce un grup social constă în imaginarea unei atmosfere asemănătoare celei generate de un război.

30. 3. Epilog penibil al relaţiei mele cu doamna M. B. Am cunoscut-o la redacţie, prin 1986. am văzut-o de câteva ori. Mi-a cerut bani cu împrumut. Înclinaţia mea naturală este să-i ajut pe oameni. I-am dat. A trecut un an şi trei luni. Nici măcar un telefon nu mi-a mai dat, necum banii… Am reclamat-o la Miliţie. Am recuperat banii. Este păcat, fiindcă această femeie era tipică pentru o anumită categorie de bucureşteni. Ar fi trebuie s-o iert de datorie. O anumită logică a situaţiei aşa ar fi cerut. Ea are doi copii, n-are soţ şi nici serviciu. Poartă numele unei mari familii de pliticieni români şi un prenume de împărăteasă. Cred că ea şi-a închipuit că aşa voi face. Până la un punct, intuiţia ei a fost corectă. N-a ţinut însă cont de faptul că îmi displace să fiu luat drept prost. Dacă mi-ar fi telefonat, cerându-mi „clemenţă”, este posibil să fi acceptat. În fine, inesteticul episod cade în trecut.

Ce simt eu acum nu este decât chinul de a fi consecvent, în ciuda unei vocaţii pentru inconsecvenţă. Ca să vezi! Da, este o luptă pentru înfrângerea propriei naturi, cea mai grea dintre toate.

Mai încerc să văd filmul cu aventura platformei petroliere, precum şi să discut cu un elicopterist, participant atunci. Nu cred să reuşesc, realitatea este amorfă. Tot biata imaginaţie mă ca salva. Un şir de trucuri menite să înşele neputinţa, s-o pună la treabă. Nimic mai mult.

 

31. 3. Într-adevăr, munca la roman este interesantă, chiar pasionantă. Asta dincolo de toate oboselile. Neobişnuită este, de pildă, „fortificarea” treptată a personajelor. Ele i se impun autorului tot mai apăsat. Un efect curios de consolidare simt şi în ceea ce priveşte topografia. „Văd” locurile unde se învârtesc personajele, din ce în ce mai clar.

Interesant, tot dincolo de suferinţă, este efectul de „chin prelungit” ce apare de la un timp. Autorul trebuie să se instaleze în sentimentul respectiv, să şi-l asume, să sfârşescă, dacă este posibil, prin a-l savura.

Un personaj are o amantă extrem de proastă. Este o prostie pură, autentică, din naştere. Nu este vreo ignoranţă travestită. De altfel, respectiva persoană are studii superioare. Este vorba, pur şi simplu, despre o cumplită, permanentă confuzie a punctelor de vedere. Respectivul beneficiază de anumite avantaje (docilitate, credulitate extremă), dar îşi dă sema că practică un fel de zoofilie. Gândindu-se la situaţia lui, simte un fior de teamă, ca în faţa unui abis. Prostia este o prăpastie fără fund. Reacţiile unui non-inteligent ameninţă tot timpul să devină periculoase. „Decât cu prostul la câştig, mai bine cu deşteptul la pierdere!” Mai este şi tentaţia de a-şi bate joc de biata fiinţă. Conchide că nu este o relaţie cinstită.

1. 4. Un mic roman de François Nourissier, „La Crève”. Îl citesc în traducere. Despre angoasa bărbaţilor aflaţi în preajma vârstei de 50. Autorul are ochi, pricepe. De exemplu, a intuit sentimentul cronic al lipsei de timp, trăit de respectivii bărbaţi, deruta obosită a acestora. Urâte, triste treburi! Coincidenţă, azi voi scrie despre unul dintre aceşti bărbaţi. El găseşte nişte resurse de orgoliu. Refuză amorul cu o fată de 19.

Ar trebui să descrie cineva psihologia specială a autorului de proză comercială. Ar avea ce spune. Ar fi două posibilităţi. 1. Acreală, scârbă, dezgust de sine.  2. Ambiţia şi inconştienţa sportivului interesat doar de umplerea numărului prescris de pagini.

Cumplita scenă a vizitei la doamna M. B., în vederea recuperării banilor, împreună cu miliţianul. Tremuriciul doamnei, mâinile ei cu echimoze ciudate. Nu mai dau la nimeni bani cu împrumut. A fost ceva sinistru, dar în privirile ei am văzut o lucire de respect! Dacă n-ar fi apucat-o o frică patologică faţă de miliţian, ar fi negat că a luat bani de la mine. De trei ori lamentabil episod.

 

2. 4. Venind spre casă cu sticlele de lapte goale, azi de dimineaţă, eşec datorat întârzierii, o idee.

Ajuns la o vîrstă, omul nu mai rezistă în imperiul virtualităţii, vrea lucruri efective. Le doreşte tocmai atunci când  începe să nu mai fie în stare să le obţină! Vrea să dea tot timpul lovituri mari, decisive. Nepăsarea tinereţii ţine de acceptarea ideii că eşti o eternă promisiune. Nu contează, zice tânărul, pot face orice doresc. Pot să devin secretarul de stat al U. S. A. Bătrânul, ameninţatul cu îmbătrânirea, mai precis, simte că nu mai este în stare să-şi „proiecteze” un viitor strălucit. El cade în eroarea – datorată lipsei de energie – de a-l dori în chip efectiv. Devine lacom, vrea prăjiturile vieţii.

Cred că se pot hibrida două idei. Cea de mai sus şi aceea a redacţiei de dictatori. Exasperarea personajului de a nu fi fost în stare să ”dea” literatură mare. Furia lui aproape senilă, visul lui tardiv de viaţă boemă etc. Plus inevitabilul amor discordant.

Prietenul meu G. mi-a dat telefon că trece prin Bucureşti. Să mă duc la gară pentru a-l întâlni. Am fost. Mi-am consumat dimineaţa, dar asta nu contează. G. arăta mai bine, de data aceasta.

Ideea că structura unui roman poate să semene cu un soare. Personajele sunt razele. Este înfăţişată o progresivă îndepărtare a personajelor de centru. Se urmăreşte şi distanţa dintre ele. În romanul lui Llosa („Istoria războiului…”) este invers: razele vin spre soare pe diferite trasee.

 

3. 4. Cred că un bărbat nu poate lua în mod corect o decizie importantă (ţinând de forma lui de viaţă) decât după o suficient de lungă abstinenţă sexuală. Activitatea sexuală este ca un drog. Îl împinge pe om să se „aranjeze” în funcţie de ea.

Un roman despre sinuciderea unui „scriitor”. Acesta constată că şi-a consumat viaţa în iluzia că este scriitor.

 

4. 4. Despre relaţiile femeilor cu bărbaţi aflaţi aproape de bătrâneţe. Se produce o inversare a unor motivaţii şi a unor raporturi de forţe. Aproape bătrânul devine vânatul, iar femeia, vânătorul. Are ceva de pierdut, în ciuda aparenţelor, numai bărbatul. El îşi riscă viaţa (poate să facă un infarct sau poate cădea într-o depresie psihică), fiindcă începe să trăiască precum un om tânăr. Respectivul pericol ar fi mai mare în ceea ce îi priveşte pe bărbaţii complezenţi, doritori să-şi facă partenerele lor să se simtă bine.

Idei de acest fel folosesc în romanul „Platforma”. Acolo, un „bătrân” de 46 de ani refuză o fată de 19, considerând că o acceptare ar însemna o aliniere la psihologia senilă.

5. 4. Mi s-a dat ultimatum: două săptămâni. Când am intrat pe deplin în atmosfera romanului, trebuie să predau manuscrisul! Nu voi mai repeta această greşeală.

De fapt, romanul ca specie este o lungă vorbărie, acceptată de toată lumea. Romanul ca act de diluare a unor idei, bine zicea Lovejoy. Totuşi…

Să scriu două episoade pe zi, timp de zece zile. Iată strategia optimă. Să am lipsa de pudoare necesară pentruj a înşira scene şi replici fade, convenţionale. Să-mi pescuiesc din străfunduri un tupeu inexistent. Să-l sintetizez, mai degrabă.

 

7. 4. Probabil că sunt un om optimist de felul meu, fiindcă în fiecare dimineaţă (acum este ora 5,20, de fapt 4,20) văd lucrurile în roz, încheierea suficient de rapidă a romanului mi se pare posibilă. În schimb, seara mi se pare că nu voi reuşi niciodată.

În fond, suferinţele mele vin de la un refuz al senzaţionalului şi al locurilor comune cerute de acesta.

Sensul acestor mari eforturi literare ale mele ar fi o dorinţă neconştientizată de spiritualizare (prin muncă foarte dură). Sau de penitenţă? Pentru ce păcate?

J. G. – scârbavnică fiinţă! Fenomenală meschinărie, nemaipomenită! La asta se adaugă  o lipsă de consecvenţă în orice acţiune lipsită de un imediat profit palpabil. Ceva uimitor, într-adevăr. Nu ştiu ce vrea de la mine. Accept să vorbesc la telefon cu ea, nici eu nu pricep de ce. Ba da, înţeleg: pentru că primitivitatea ei psihologică – probabil eficientă pe termen lung – mă fascinează.

 

8. 4. Teleap-teleap, din episod în episod, spre victoria finală! Încă nu am început să scurtez episoadele. Încă îmi respect planul strategic.

Se pare că lamentabila doamna M. B. mi-a trimis restul de bani prin poştă. A da bani împrumut este o idioţie.

13. 4. Istoria se repetă. În preajma paginii 300 au început să mă atace nişte dureri de cap.

Tactica este următoarea. Când simt cea mai mică durere de cap, mă întind sau chiar aţipesc pentru o jumătate de oră. Ca un moş, ce să mai discutăm…

„Gustul neputinţei” – titlu de roman nepblicabil la noi.

Cu exteriorizări diverse,  oamenii încep să-i considere nişte mortăciuni pe cei lipsiţi de capitalul tinereţii. Caracterul ireversibil al acestei etichetări. Orice ai face, oricât te-ai zbate, indiferent performanţele reale, vei fi privit ca o mortăciune. Doar oamenii foarte tineri mai pot eventual să nu mai pice în această prejudecată.

Ei bine, neputinţa este boala mea din aceste zile. Ultimele pagini ale textului  sunt cele mai convenţionale dintre toate, precum finalul unei legături amoroase (poate că nu este prea bună această comparaţie).

Mi-au revenit durerile de cap. Mă tem să mă mai droghez (cu aspirină şi meclofenoxat). Amicul meu M., cardiac serios, mi-a dat nişte isoket, pentru profilaxia unui temut infarct.

Lectură din Céline, „Voiaj la capătul nopţii”. Umilit, m-am reîntors la tristele mele însăilări.

Am înşirat pe raftul din faţa mea fotografii ale lui I.  Mă uit la ele, încercând să capăt putere!

 

16. 4. Durerea de cap persistă. Am o faţă buhăită din cauza medicamentelor energizante şi a nesomnului.

Pe zi ce trece o iubesc tot mai mult pe fiica mea naturală. Am avut o inspiraţie de zile mari când i-am spus mamei ei s-o facă…

17. 4. După o noapte cu somn profund, bunul meu simţ s-a înviorat.

Se pare că există un ritm interior obiectiv, în ceea ce priveşte scrierea unui roman. El nu poate fi înteţit în nici un fel. Durerile mele ar semnala aşa ceva.

Oricum ar fi, este absolut necesară reluarea „la mână” a unui text, la câteva săptămâni după încheierea lui.

Îmi au seama că în viaţa mea am practicat de mai multe ori ceea ce s-ar putea numi decăderea experimentală! Am fost, pentru perioade de regulă scurte, un decăzut capabil să se contemple cu interes şi curiozitate ştiinţifică. În aceste situaţii m-a interesat cel mai mult unde se află punctul dincolo de care o revenire nu mai este posibilă! Tema aceasta ar trebui scrisă în vreun text. Cu regret, trebuie să recunosc: sentimentul „imposibilei întoarceri” la starea controlată de voinţă nu l-am trăit. Acel abandon, fără îndoială savuros, acea lasitudine, ireversibilă ca o agonie certă!

Toate acestea le-ar putea scrie personajul meu, Constantinescu. Ba nu, este prea tânăr pentru asemenea consideraţii. Mă bucur că închei povestea lui. Acest dobitoc sincer, inteligent şi bun la suflet, acest ins nesărat…

 

19. 4. Cânt acum aria neputinţei. Nu mai am timp pentru a scrie finalul ca lumea. Îl voi face abrupt, „alegru”. Se va putea crede că aceasta a fost „concepţia” autorului. Pe viitor, atât cât va mai fi, s-a terminat cu „zvâcnirile”, cu mizarea pe sclipiri. Munca mea literară va fi calculată, desfăşurată în porţii acceptabile. Acest jurnalism travestit – pentru ultima oară practicat – este de-a dreptul periculos.

Am primit o vedere de la I. În concediul de anul acesta voi începe, probabil, romanul intitulat „Dragă I.”. Un text de tip epistolar, unde voi spune cum a fost.

De studiat o anumită ciclicitate a apetitului pentru scris. Munca întinsă pe mai lungi perioade de vreme ar beneficia de momentele subiectiv optime (acestea nu apar chiar în fiecare zi).

Avizul pentru un mandat poştal. Ultima tranşă de bani de la doamna M. B. Lamentabilul episod a aruncat o bruscă, scurtă, insuportabilă lumină asupra nivelului meu de trai. În mod normal, n-ar fi trebuit să reclam la Miliţie. Am făcut-o, recunoscând astfel că nu mă pot dispensa de aceşti bani. Trist.

Prostănacul îşi schimbă de bună voie forma de viaţă, regretând-o pe cea abandonată.

22. 4. În faţa ferestrei mele, la vreun metru şi jumătate distanţă, a înflorit un tânăr vişin. Ar trebui să mă mulţumesc cu atât, să fiu fericit.

Pagina 323. Încă mai sper că voi reuşi să evit un final abrupt. Cam peste o săptămână, voi încheia, dar asta nu este totul. Textul, aşa cum a ieşit, este cam realist şi asta va deranja. Să vedem „ce aduce poşta” (expresie din jargonul pokeriştilor).

Orice va fi, sunt cam dărâmat de oboseală. Probabil că respectiva perioadă mi-ar fi fost suficientă, dacă aş fi avut ce să mănânc şi n-ar fi trebuit să merg la redacţie.

 

23. 4. Am început să am o curioasă indiferenţă faţă de romanul meu. De parcă ar fi corpul mumificat al unei foste iubite. Îl ţii în casă şi asişti la transformarea lui într-un obiect indiferent.

Citesc „Magicianul” de John Fowles. O carte foarte lăudată de nişte doamne. Deocamdată nu găsesc nimic în afară de vechiul truc al prezentării unor medii şi forme de viaţă inaccesibile omului de rând (bogăţie, mediu geografic exotic). Probabil va apărea şi parapsihologia.

Am mai spus-o. Prima lecţie a autorului de romane este „arta” de a scrie lung, de a dilua. Aşa se explică profunda deosebire a romanului faţă de critică. Se cer două atitudini mentale cu totul diferite.

 

24. 4. Cu romanul se va rezolva, se pare.

„Magicianul”, carte despre introducerea ficţiunii în realitate. Îmi amintesc, citind, că textele de pură ficţiune sunt cel mai plăcut de scris.

Indiferenţa mă ajută să-mi închei romanul. Bine era s-o fi avut de la bun început. În locul ei s-a aflat însă o agitaţie interioară neconcordantă cu importanţa reală (minimă) a proiectului meu.

De tehnica diluării ţine şi prezentarea cu încetinitorul a unor scene. În mod normal, un vorbitor real recurge, dimpotrivă, la abrevieri. În roman, totul se mărunţeşte, de detaliază. Sunt inventate, de pildă, gesturi şi schime neobservate în viaţa reală.

O condiţie: a te instala în lumea cărţii; nu a tot ieşi din ea, în stil jurnalistic. Scrierea unui roman poate deveni astfel aproape un ritual, o aventură atrăgătoare.

 

25. 4. Am câştigat o frumoasă partidă  într-un meci pe echipe. O miniatură (cu negrele).

O temă. Un bărbat, 50, se retrage din viaţa socială, pentru a-şi căuta eul. Combinarea acestei teme cu ideea redacţiei – dictatură caricaturală. O retragere se poate opera şi fără a părăsi marele oraş. Renunţare la relaţii umane, la telefon etc. Eventual studierea aprofundată a unei limbi străine, pentru „uitarea” propriei personalităţi. Orice ar putea fi analog unei religii.

Sunt înfometat. Ieri şi azi am mâncat doar pâine şi ceai. Nu este neplăcut, dar aduce o ameţeală potrivnică scrisului.

Ideea (frumoasă) că fiecare om trăieşte întâmplări pe propria lui măsură mi se pare discutabilă. Nu le alege el pe toate, unele vin peste el, pur şi simplu.

Importanţa unei teme (conflict) cu o tensiune imanentă inepuizabilă. În „Magicianul” este tensiunea dintre realitate şi ficţiune.

În acelaşi roman, lecţii despre tenica lungirii unor dialoguri, prin scurtarea replicilor. O simplă secvenţă este suficientă pentru zece pagini. Vioiciunea replicilor scurte anihilează senzaţia de lungime. Fără asemenea dialoguri, acest roman putea fi o nuvelă de 80 de pagini.

Să faci marile eforturi cu eleganţă, fără să icneşti, iată ceva ce ţine de stil.

 

27. 4. Am terminat de citit „Magicianul”. Este o carte bună, deşi mult lungită. Un text în întregime livresc. Impresiile nemijlocite se reduc la nişte descrieri de natură (şi acestea ar putea fi sintetizate, cu oarecare caznă). Un roman capabil să satisfacă bovarismul intelectual al unui cititor mediu. Eu am priceput din această lectură că munca la un roman, dacă nu este accelerată, poate fi o mare plăcere, o formă de viaţă mai mult decât agreabilă.

 

29. 4. Să trec în jurnal (în cartea pornită de la acesta) unele dintre fişele nefolosite la roman.

Într-o convorbire cu J. (fiinţă rapace) am comparat orgoliul feminin cu un înlocuitor al penisului (cf. Freud). Astfel se compensează o feminitate frustrată.

Se pare că recurg la finalul abreviat al romanului meu. Nu-i rău nici aşa.

 

1. 5. Scriu ultimele pagini. O carte plată, rodul unui exerciţiu de voinţă. Am operat o serie de modificări cerute de editură. Până la urmă este şi o carte realistă, romanul bietului veleitar literar Constantinescu.

Am multe de dres în perioada următoare. În primul rând, programul de pregătire fizică, menit să-mi fortifice bunul simţ.

Sper să nu mai colaborez curând la Editura Militară.

Totuşi, „mă întorc şi zic”: nu este rău pentru un autor să încerce a scrie despre medii sociale şi profesionale fără nici-o legătură cu existenţele unor literaţi standard.

 

2. 5. Există un stil al încheierilor de acţiuni. Spre regretul meu, în cazul „Platformei”, stilul a fost de veleitar, adică al unui om fără energia necesară pentru concretizarea corectă a unor acţiuni iniţiate de el. A încheia sleit, dărâmat, stors, nesigur mai semnifică, pe lângă lipsa de energie, o tonalitate de veleitar a personalităţii.

Pentru a mă face mai bine înţeles, voi apela la un aspect din şah. Întotdeauna am simţit o anumită silă faţă de finaluri. Această atitudine interioară este explicaţia principală a faptului că nu sunt maestru.

Iată de ce încerc să aplic următoarea ideea strategică pentru ultima parte a vieţii mele. Cunoscând acest veleitarism, ce ţine de abisurile personalităţii mele, încerc trăiesc anii ce vin combătând din toate puterile respectiva tendinţă. De această atitudine ţine persistenţa în relaţia cu R., trecerea la scrierea unor romane, planul de a aprofunda o limbă străină, precum şi cel de a contracara obsesia sexuală.

O precizare, poate interesantă. Acest roman, psihologic vorbind, a fost scris ca o succesiune de începuturi, fiecare episod fiind resimţit ca o muncă de o factură inedită, nefacilitată de munca anterioară, la celelalte episoade. Acest tip de muncă are echivalentul în trăirea de tip jurnalistic, descrisă în acest jurnal. Şi această trăire (deşi principial inferioară) poate fi considerată viabilă. Iată câteva caracteristici ale ei: impulsivitate, slăbiciune intelectuală, predominanţă a spontaneităţii subiective. Ar fi vorba de o slăbiciune în acţiunea de a „legifera” logic unul sau altul dintre impulsurile subiective. Aşa ceva este probabil bun la poezie, dar mai puţin la romane.

6. 5. Aştept verdictul lectorului de la Consiliul Culturii. Vor urma alte modificări, desigur. Problema este ca respectivul să nu aibă obiecţii de structură şi să nu sesizeze realismul cărţii, cel referitor la haosul din industria respectivă. De asemenea, bine ar fi să nu sesizeze că, în carte, lucrurile s-au aranjat datorită norocului. Va fi bine dacă rămâne la chestiuni de amănunt.

Citesc „Ademenirea”, roman de Romulus Zaharia. Autorul nu se teme de repetiţii şi de locuri comune. Le repetă cu patos, încercând să-l convingă pe cititor că nu contează fibra frazei, calitatea „stofei”, ci croiala, ansamblul.

9. 5. Citesc „Şapte povestiri gotice” şi „Anecdote ale destinului” de Isak Dinesen (Karen Blixen). La început, textul pare banal, dar destul de repede începe să se simtă savoarea. Autoarea ştie să povestească şi să „vadă”. Întâmplări uimitoare, „preromantice”. Urmărirea neîntreruptă a amănuntelor este de neatins pentru autorii mediocri. Vizualizări pregnante, neobosit produse. Absenţa oricărei preocupări pentru aspecte de tehnică literară. O anumită naivitate a vocii auctoriale. Lungimile, de cele mai multe ori suportabile, sunt filozofări rostite de personaje. Alternanţa timpurilor verbale, fără pretenţii. Nici-o preocupare, apoi, pentru introducerea unor arhaisme în replicile personajelor. Formula povestirii în serii – folosită copios şi fără vreo ezitare.

Îmi refac programul de pregătire fizică. Am ajuns la al treilea cros.

Am de scris o prefaţă şi punctajul unei mici alocuţiuni, pentru o consfătuire SF.

Ieri, reapariţia după câţiva ani a doamnei R., chirurg în vârstă de 28 de ani. Este reconfortant să întâlneşti femei străine de patul tău. Interesant este absolutul ei dezinteres pentru literatură, precum şi pentru tot ce nu ţine în mod nemijlocit de chirurgie.

 

21. 5. Titlu de roman: „Fericire cu sila”. Ideea unei societăţi unde toate ideile şi iniţiativele vin de sus, precum o ploaie providenţială. Evoluţia naturală a sistemului social este exclusă. Indivizii îşi pierd interesul pentru cooperare şi îşi urmăresc în mod strict interesele personale. Esenţa utopică a unei asemenea societăţi. Abstracţiunea siluieşte şi supune realitatea. Într-un mod straniu, societatea începe să capete un aer de ficţiune. Viaţa de zi cu zi nu mai oferă micile plăceri rezervate oamenilor obişnuiţi. Savurarea vieţii devine imposibilă.

 

27. 5. La redacţie, atacurile au atins o culme. Băieţii sunt foarte agresivi. Probabil astfel simt că trăiesc. Am început să-mi fac fişe pentru romanul pornit de la „Luceafărul”. De data aceasta, n-am de ce să mă grăbesc.

Va exista un personaj de tip pharmakos. Acesta poate se va sinucide. Încerc să-i înţeleg cât mai bine pe băieţi. Ar fi necesară şi o audienţă la vreun personaj înalt, spre a afla părerea oficială despre fenomenele de la redacţie.

Două teme de povestiri sentimentale, acum. Lupta dintre doi motani. Naratorul se identifică spontan cu perdantul. După o zi, învinsul îi sare pe fereastră, adus de o misterioasă empatie. A doua. Povestea micului vişin  din dreptul garsonierei de la parter. O altă istorie de simpatie între vietăţi incompatibile. Celibatarul între două vârste îl protejează mental pe pom. Cu succes.

 

15. 6. Referitor la conducerea prin excepţii. Este un sistem. Şeful intervine numai atunci când se iese din rutină; doar situaţiile de excepţie reclamă decizii. De analizat hipertrofierea acestui tip de conducere. Conducătorul respectiv imaginează şi favorizează un sistem unde regulile sunt dizolvate de şirul nesfârşit al unor excepţii. Drept urmare, intervenţiile sale vor fi extrem de numeroase. El îşi va savura puterea, dar sistemul va avea de suferit.

„Platforma” a obţinut aprobarea cenzurii civile. Va pleca la tipar. În iulie voi încasa un avans. A fost un tur de forţă.

Reuşesc să alerg, circa 20 de minute, din două în două zile. Efectele sunt bune.

„Revista română” – editată în patru limbi de circulaţie – include povestirea mea „Noapte bună, Sophie”. Un text bun, scris „în forţă”.

Contexte politice defavorabile intelectualilor. Ce ascunde această defavorizare, în afară de micile motivaţii ale fascismului? Conştiinţele simplificate pot fi conduse mai uşor.

Finala CM de fotbal. Meciurile sunt războaie în toată regula, jocul dur este tolerat de arbitri. Aspectul dominant al jocurilor este hărţuirea reciprocă. Ideea este împiedicarea adversarului să joace, să construiască. De aici, aspectul de mare performanţă al marcării unui gol.

Ideea strategică este să scriu romanul despre redacţie sine ira et studio, ca şi cum n-aş fi fost o victimă, ci un martor impersonal.

17. 6. Să admitem că orice deprindere poate căpăta un caracter vicios. Cum se  recunoaşte transformarea unei activităţi în viciu? Prin ivirea unei senzaţii de scârbă. O asemenea senzaţie mi s-a ivit mie după ce am pierdut un şir de partide în Cişmigiu.

Şahul ca supapă a agresivităţii. Aerul de epuizare scârbită vizibil după câteva ore la jucătorii din Cişmigiu.

Şahul-viciu ar trebui înlocuit prin şahul-ritual. Atunci ar fi OK.

 

19. 6. Am avut întotdeauna probleme cu serviciile de tot felul, începând cu procurarea alimentelor. Drept urmare, nu am reuşit niciodată să mă ţin de un program. Nu poţi obţine servicii cotidiene nici cu bani. Doar eforturile zilnice dau roade. Ideea unei vieţi organizate „nemţeşte” a trebuit să fie abandonată. Singura posibilitate este organizarea (relativă) a unor scurte perioade de timp.

Calea simplificărilor este atrăgătoare, dar semnifică şi un început al sfârşitului.

 

23. 6. Dintr-o carte de ştiinţă popularizată. Energia este numitorul comun al Universului.

În ultima vreme am tot discutat despre o teorie energetică a personalităţii umane. Tot comportamentul cuiva (inclusiv moralitatea) se poate explica prin nivelul energiei vitale a respectivului. Seria morală pozitivă (bunătate, generozitate, corectitudine) ar corespunde unui nivel energetic mai ridicat. Inteligenţa, frumuseţea, la fel.

Povestire SF despre un inventator al maşinii de măsurat nivelul energiei vitale. Eroii (de diferite categorii) ar avea un nivel energetic foarte ridicat.

Ce ne facem cu dictatorii? Ce explicaţie poate fi dată energiei lor? În general, geniile diabolice par dificil de explicat (mitul îngerilor căzuţi). Energia lor ar fi pervertită.

Ca treaba să se urnească, trebuie să ai bani şi slugi (spirite ajutătoare, mai pretenţios spus). Ca să ai aşa ceva trebuie însă să devii tu însuţi slugă.

Vărul A. şi cu soţia sa au fost în Bucureşti. Ei încarnează cuplul fără copii, decis să trăiască „din plin”. Cultivă relaţii avantajoase, merg în străinătate cu maşina, au video şi haine „din pachet”. Au dreptate, în felul lor. Îmi sunt superiori prin consecvenţă. Asta fiindcă s-ar putea ca modul meu de viaţă, bazat pe refuzul orgolios al mizelor admise de ei, să fie  provenit doar dintr-o slăbiciune subtilă. Oricum, sunt nişte oameni simpatici. Au 44 şi respectiv 38 de ani. Mi-au vorbit despre necesitatea decorului în orice tip de existenţă umană.

Pentru povestea micului vişin. Deşi are ghinionul de a se afla într-un loc unde de sus cad adesea zoaie, el reuşeşte să supravieţuiască. Apa murdară îi face frunzele să strălucească şi se adună la rădăcina lui, probabil că-l otrăveşte treptat.

Iubirile autentice sunt cele pentru femei nu excesiv de frumoase. Este aşa fiindcă frumuseţea feminină (şi poate nu doar ea) are ceva impersonal, iar într-o femeie extrem de frumoasă iubeşti un arhetip, o abstracţiune.

 

# Aduc precizarea că există şi excepţii. Una este V., prototipul personajului Vanessa, din romanul meu,  „Curtezana onestă şi astrologul”.  V. este extraordinar de frumoasă şi în acelaşi timp un unicat. #

La o despărţire, bărbatul spune: „Renunţând la tine, renunţ la prăjitură! Mesele fără dulciuri sunt mai sănătoase.” Ea răsunde: ”Ai o filozofie de vegetarian impotent!”

Legătura dintre disponibilitatea pentru speculaţii intelectuale şi iubirea pentru muzică. Mai nou, muzica îmi pare un atrăgător şir conceptual.

26. 6. Pentru un text despre „târg”. Aflat acolo, am resimţit o curioasă presiune a mediului. Astăzi, ieşind din acel haos, mi s-a părut că găsesc o explicaţie. Ar fi vorba despre o intensificare a trăirii, însoţită de o micşorare accentuată a posibilităţilor de interpretare. În acel mediu confuz, nici un demers de înţelegere nu mai este operant. Orice reflecţie devine superfluă şi chiar imposibilă. Am avut sentimentul că nimic nu este de înţeles, totul este de trăit. M-am simţit oarecum umilit şi neputincios de faptul că haosul mă absorbea şi mă anihila. În mod reflex, am căutat niscaiva legităţi şi clasificări. Degeaba! Impresia de ansamblu a fost una de derizoriu, totuşi. Asta poate fiindcă lăcomia omenească ieşea la iveală dintr-o mie de amănunte.

În târg există vizitatori ocazionali, dar şi unii întotdeauna prezenţi, duminică de duminică. Este un rai al ţiganilor, ai acestor adversari înverşunaţi ai civilizaţiei europene. Şi alţi par a se simţi foarte bine acolo. Probabil că sunt atraşi de aspectul de joc, de miraj gigantic. Este un joc de-a libertatea, de-a ivirea tuturor posibilităţilor. Târgul are un ce magic. Promite ceva fiecăruia.

 

# Azi îmi dau seama că era un supermarket avant la lettre. #

 

Nu este un loc pentru cineva cu o energie scăzută. Într-un fel obscur, locul este energofag, are darul de a te istovi. De vină este şi aspectul pur fizic, al mişcării printr-o mare de trupuri înghesuite unele în altele.

Bătrâna de 75-80 de ani. Plîngea fiindcă i se furase un capot. Mai avea în faţă câteva lucruri sărăcăcioase. Dacă aş mai fi avut bani, i-aş fi dat ei.

Insul din povestirea mea trăieşte ca în vis zilele săptămânii şi se înviorează doar duminica, la târg. El se înfruntă cu un ins rezonabil, cu serviciu etc. Fiecare dintre ei are argumente.

Poate că omul trăieşte cu adevărat numai în momentele de intensificare afectivă. În restul timpul, hibernează, de fapt. În acele momente el este conectat la ceva suprauman, la un câmp energetic.

 

1. 7. Citesc un scenariu de film, făcut de un regizor după piesa „Moartea unui artist” de Horia Lovinescu. Colosală este insignifianţa textului. Ceea ce contează sunt situaţiile tip şi imprimarea unui ritm alert al acţiunii. Din text lipseşte orice impresie vizuală cât de cât originală. Totul este de o deplină banalitate. Inventivitatea se vede doar în materie de situaţii. Se observă şi unele trucuri: maşină în mers, sărbătorire privată a unei zile de naştere.

Voi face scheletul scenariului meu de film cu mineri.

 

6. 7. M-am retras din concurs, din pricina căldurii. Zilele astea a fost vreo 40 de grade la umbră, ceva de spaimă. Am avut o prelungită criză de teroare, simţeam că voi muri din clipă în clipă. Penibil. S-ar datora scăderii rapide a calciului din sânge. Această scădere ar provoca o „isterie a creierului”, dătătoare de simptome foarte dezagreabile. R. m-a ajutat. Este o femeie bună la suflet.

Sunt necesare anumite modificări în modul meu de viaţă. Printre altele, să nu mă mai îmbrac atât de modest. Esenţial este ca în locuinţă să fie o perfectă curăţenie şi multă ordine. Să nu mai neglijez propria alimentaţie. Criza vine şi de aici.

Chintesenţa esenţei este că a sosit momentul luptei mele de ariergardă. Nu mai am nici-o justificare pentru a mă mai comporta ca şi cum aş avea un viitor nemaipomenit, dar vag. Mentalitatea de aşteptare a acestui „viitor strălucit” nu mai este potrivită cu situaţia mea. Trebuie să organizez prezentul pe cât mai bine posibil. De exemplu lucrurile păstrate pentru „ar putea să-mi fie de folos cândva”, trebuie vândute sau aruncate.  La fel, relaţiile şi preocupările de diferite naturi. Mentalitatea bazată pe o relaţie vagă cu viitorul nu mai este potrivită. Ar fi de dorit să mă comport ca şi cum aş vrea să „emigrez” într-o altă formă de viaţă, mult mai săracă în dosponibilitate şi haos agreabil.

Mă voi îmburghezi, pe scurt spus.

12. 7. Am fost la Braşov pentru trei zile. Mama este OK. I-am dat bani, pentru a sta un timp la Vâlcele. Transcriu în continuare nişte însemnări făcute la Braşov.

Romanul dorinţei slabe de a scrie literatură. Iată ce m-ar aranja pe deplin. Aş beneficia de avantajele şi dezavantajele libertăţii. N-aş avea un plan, n-aş avea un stăpân. Ar fi însă neplăcută necesitatea de a-mi dicta, de a-mi improviza propria conduită scriptică (pentru a spune astfel). Un asemenea text ar prezenta imensul avantaj al gratuităţii. El n-ar viza nici-o editură şi nici vreun alt soi de aşteptare.

În fond, un asemenea „roman” este jurnalul scris de mine de vreo 15 ani încoace. Însumarea unor impulsuri, a unor intuiţii urmând a fi folosite cândva.

Idee unui roman despre un sat contemporan (Comloş). Ar urma să realizez o documentare mai lungă. Un hibrid între romanul familiei B. şi unele motivări sociologice ale prezentului. Nu există o editură interesată de aşa ceva, cel puţin deocamdată.

Dacă voi începe să scriu doar pentru plăcerea mea, trebuie să mă împac cu cu ideea că următorul roman îmi va apărea peste patru sau cinci ani. Asta în cazul că am oarecare noroc. Oricum ar fi, nu mai ţin să repet experienţa  muncii sub presiune.

O preocupare ar trebui să-mi fie şi calificarea ca scenarist de film.

Lergăturile mele cu genul SF vor continua mai mult inerţial, din tradiţie. Rămâne proiectul romanului „Pantocrator”, realmente fascinant. Nu trebuie exclusă nici „mica producţie” de povestiri SF. Este bine să ţin cont de faptul că damnarea mea de a fi privit de lumea literară drept un specialist în SF este practic definitivă.

14. 7. Voi scrie o poezie numită „Cimitir de ţânţari”, pornind de la tristul arhipelag aflat pe tavanul camerei mele.

Am recitit „Călătorie la capătul nopţii” de Céline. Te aduce la disperare, atât de bine este scrisă! Capodoperele au totuşi calitatea de a scăpa invidiilor. Constatând cât de departe te afli de nivelul lor, nu te înveninezi, mai degrabă eşti cuprins de o seninătate a renunţării. Eu, cu „romanele” mele, predate după redactarea la prima mână… Este aproape ridicol de târziu, dar pot afirma că nu voi mai da din mână decât texte trecute prin tot procesul de perfecţionare, precum vinul.

Revenind la „Călătorie…”, constatăm că romanele „informe” rezistă doar dacă partitura naratorului este de o calitate foarte ridicată. În cazul lui Céline, există o asemenea situaţie. Dezgustul domină totul, precum un mare dirijor. Unitatea şi ritmul sunt date de sentimentele autorului şi nu de faptele narate.

16. 7. Pricep unele lucruri în legătură cu şahul. Practicarea vicioasă a acestui joc are o legătură cu impulsivitatea. Modul de a juca al împătimiţilor din Cişmigiu capătă astfel un sens.

Impulsivitatea ar  exprima dezordinea interioară, neputinţa eforturilor prelungite (schimbarea activităţii este şi un mod de a te odihni), comportament capricios, inconsecvenţă.

Modul impulsiv (analog cu un viciu) apare la rataţii şahului, dar şi la cei ai vieţii.

Impulsivitatea ludică are deci un echivalent în cea socială.

În urma crizei de panică descrise zilele trecute, am început să găsesc argumente împotriva şahului, de unde până nu demult aveam de gând să scriu un roman al beatitudinii şahiste… Pe de altă parte, poate că ambele atitudini sunt justificate, adoptarea uneia dintre ele având o justificare energetică. Cel satisfăcut de şahul din Cişmigiu ar avea mai multă energie decât cârtitorul…

Cine este mai puternic? Impulsivul sau stăpânitul? Al doilea.

Este curios cum tipărirea cărţilor mele pe hârtie de ziar tinde să-mi scadă exigenţa faţă de propriile texte. Ce sens mai are să scrii bine, dacă vei apărea în asemenea condiii execrabile? Are.

O povestire (SF) despre vindecarea de impulsivitate a unui jucător de şah. De preluat unul dintre ciudatele jocuri menţionate de Huizinga.

Calităţile masculine ale lui R. sunt contrazise uneori de tendinţa ei spre un stil excesiv feminin (calinerii, cochetării). De fapt, cel mai bine o prinde un comportament „masculin”, fără afectări şi altele de acestea.

17. 6. Citesc romanul „O lume pradă flăcărilor” de Angus Wilson. Trucurile cunoscute. O sumedenie de conflicte mărunte apar între personaje, antidot pentru plictiseala cititorului. Aproape nu există secvenţă fără asemenea mici conflicte. Totdeauna personajul găseşte în comportamentul interlocutorului său un motiv pentru „a se supăra” (de cele mai multe ori doar în sinea lui). Acest mod de a concepe secvenţele corespunde totuşi şi unui realism subtil. Mulţi oameni reali sunt atinşi în viaţa cotidiană de un şir de supărări minuscule, repede trecătoare. La Wilson (şi la alţii) sunt imaginate „supărări” foarte diverse, de la iritarea faţă de stângăcia mondenă şi până la dezaprobarea faţă de o convingere politică. De fiecare dată cînd apare unul dintre minusculele conflicte, naratorul are prilejul să intervină în mod copios, pentru a prezenta motivaţiile respective.

Romanul ar putea fi reprezentat printr-un joc de flipper (pinball). El cuprinde o serie de puncte fixe, încărcate electric. Câteva bile de oţel circulă printre acestea, le ating şi sunt la nesfârşit respinse. Este şi situaţia filmelor seriale. În cel francez, urmărit de mine „la bulgari”, astfel stau lucrurile. Personajele pendulează la nesfârşit între nişte puncte (redacţie, reşedinţă, locuinţă a oponentului). Într-o serie de puncte, personajele ajung în mod accidental (restaurant, recepţie de hotel, instituţie, loc de weekend).

De remarcat personajul generator de conflicte prin excelenţă. În romanul lui Wilson este Marina Luzzi. Ea face gafe, şochează, sfidează, provoacă. Şi în alte romane există asemenea personaje providenţiale (pentru autor). De regulă, sunt fiinţe cu suflete de artişti.

Ar fi cazul să-mi depăşesc reticenţa de a scrie despre medii sociale cunoscute în chip nemijlocit. De pildă, cititorii ar fi probabil interesaţi despre un roman cu scriitori. Orice mediu este interesant, cu condiţia să fie inaccesibil omului de pe stradă. Angus Wilson umple zeci de pagini cu dialoguri purtate de intelectuali, fără să se gândească la vreo eventuală plictiseală a cititorului.

20. 7. Ar urma să apară mâine, în R. L., un fragment din „Platforma”.

Ideea ciudată a unui roman despre „lumea” SF-ului românesc. Sau să fie doar un fir epic din „Pantocrator”?  Să fie romanul autorului acestui roman?

Un hibrid între SF şi autorul de SF.

Vocaţia pentru duplicitate şi modul impulsiv-capricios sunt înrudite?

De clarificat „şirul” plebeu: impulsivitate, lăcomie, urâţenie. Şi cel nobil.

A apărut proza mea în R. L. Un cetăţean de la L. a început să mă salute! Până azi aştepta să-l salut eu! Eu n-o făceam. O eroare din partea mea, fără îndoială. Bizareriile vieţii sociale.

Când descopăr antipatii spontane la adresa mea, mă mir foarte.

 

23. 7. Gândindu-mă la SF, constat că oamenii din domeniu şi motivaţiile lor mă interesează mai mult decât textele. În cazul literaturii, lucrurile stau invers, primează textul. Iată de ce se justifică ideea unui roman cu personaje din „fandom”. Scrierea lui mi se pare mai interesantă decât alcătuirea unui eseu despre fenomenul SF.

Plăcerea de a dovedi o abilitate ieşită din comun, cum ar fi cea a vorbirii unor limbi străine.

Plăcerea unui cuplu de a  avea un autoturism are o explicaţe neobişnuită, sugerată de teza lui Girard. Intervine „dorinţa triunghiulară”! Maşina intervine ca un fel de amant(ă), mediind între cei doi. Poate că această funcţie se toceşte cu timpul, dar iniţial funcţionează.

Productivitatea intelectuală a unor oameni vârstnici s-ar datora unei „instalări” psihologice confortabile în bătrâneţe.

„Pantocrator”, aproape în întregime proiectat.

28. 7. Existenţa cotidiană, ca ţesătură neîntreruptă de conflicte minuscule, cele mai multe doar mentale (ca în romanul lui Wilson). Conflicte sunt, de exemplu, impresiile negative avute de un ins în timp ce merge pe stradă. Reacţii de adversitate apar până şi în cele mai banale conversaţii. Orice contact uman este conflictual, într-o oarecare măsură. Până şi în sigurătate, atunci când sunt rememorate anumite contacte umane.

Unde duce dispariţia capacităţii de-a te mira?

„Dincolo de lumea literară”, articol cerut de R. L. Despre experienţa autorului de romane în materie de realităţi nonlingvistice.

 

27. 8. Am stat aproape o lună de zile la Braşov. Am lucrat fără spor la o prefaţă pentru o culegere de literatură SF. Este foarte greu să faci critică pornind de la literatură proastă şi mediocră.

Corectez textul cules al „Platformei”. Are pagini bunicele, dar ar fi fost necesară o reviziuire. Am de gând să propun un roman cu ţărani, pentru 1990.

Fac pregătire fizică. La Braşov am reuşit crosuri destul de lungi.

I. nu va veni în România în acest an. Se duce în Corsica! Ca să vezi!

Mă atrage tot mai mult ideea de „a mă da nebun”, adică de a obţine o lungă internare într-un spital de boli neuropsihice. Poate că voi obţine totuşi un concediu fără plată de două sau trei luni, pentru documentare.

Mama a fost la Bucureşti, pentru a face ordine pe aici, pe la mine. A băgat de seamă că viaţa mea nu este normală. Îi dau dreptate. După o anumită vârstă, boema nu se prea mai potriveşte.

28. 8. Scara şi harta. Ce semnifică dorinţa de a renunţa la scara valorică, în favoarea hărţii, democratice (unde nu există valori superioare altor valori, totul fiind pe acelaşi plan)? Bătrâneţe sau înţelepciune? Probabil amândouă.

Prin adoptarea hărţii, infinitatea de mici conflicte din viaţa cotidiană sunt respinse, este preferată o geografie rece, fără implicări emoţionale, „cinematografică”. Prin acest refuz se ocoleşte poate însăşi existenţa jurnalistică.

29. 8. Este de-a dreptul instructiv să asculţi, la posturile noastre de radio, emisiunile propagandistice. Esenţa este că ne aflăm într-o situaţie analoagă unei stări de război. Romanul propagandistic „maxim” ar fi deci unul despre „războiul păcii”. Nu cred că aş putea realiza aşa ceva, fiindcă nu cred în războiul neîntrerupt. Poate că ar merge totuşi. În roman ar apărea şi oponenţi ai respectivei teze. Obiecţia principală a acestora ar fi secătuirea resurselor. Latura eseistică ar putea fi interesantă. Întreaga sociologie a războiului ar putea fi folosită, printr-o mişcare de translaţie. Titlul ar putea fi chiar „Războiul păcii”. Romanul ţăranilor ar cuprinde prin urmare referiri la celalalte grupuri sociale importante.

4. 9. Perfect de bine este să-ţi începi ziua printr-o lectură adecvată, de natură să-ţi inculce o stare de spirit potrivită.

„Platforma” va intra la tipar peste nu multă vreme.

Joc într-un concurs de şah.

Ciudata evoluţie a relaţiei mele cu R. Se pare că hazardul îmi rezervă, în persoana ei, şansa de a realiza un tur de forţă mai dificil decât tot ce am încercat până acum. Se va vedea dacă voi reuşi.

Legătura dintre colecţionari şi vicioşi. Vicioşii ar fi nişte colecţionari de senzaţii. Şi unii şi alţii „nu pot fără”.

„La Stendhal, la Balzac şi la Proust îşi face loc ideea că sursa întemeierii unei colecţii se află în unele eşecuri cu neputinţă de depăşit.” (Maurice Rheims, „Infernul curiozităţii”.)

Jeanine, întâlnită printre blocuri. Figura ei de femeie dispusă la orice şi scârbită de preţurile derizorii obţinute. Dispreţul ei de persoană plătită în valută faţă de unul solvabil doar în lei.

Miza cea mare: a obţine o stare, „o presiune” favorabilă scrisului. Infernul curiozităţii intelectuale. Pasiunea de colecţionar al ideilor.

 

9. 9. Am câştigat o partidă foarte frumoasă la un băiat destul de bun (CM). Totuşi este cel mai slab concurs al meu din ultimii ani.

Este ora 4,55. Citesc „Infernul curiozităţii”. Am băut o cafea – tabietul numărul unu. Aştept să vină ora 6, pentru a alerga. Crosul, se pare, determină creierul să secrete o substanţă euforizantă, din familia morfinei. Oricum ar fi, îmi face foarte bine.

Starea mea actuală, de prostraţie cu grijă ascunsă, ar urma să dispară atunci când voi începe să lucrez la următorul meu roman. Tentaţia este să încep romanul redacţiei şi nu pe cel „lucrativ”, publicabil la Editura Militară.

Să mă ocup de povestirile, depuse la C. R. Ar fi păcat să nu apară.

Despre efectele rele ale micilor conflicte interioare. O referire într-un roman comercial, „Shogun”, de James Clawell.

Efectele unei stări psihice cu fisuri: alimentaţie dezordonată, locuinţă de o curăţenie deficitară, tendinţa spre o viaţă sexuală haotică, neputinţa de a trăi cu program.

 

16. 9. Nicolae Velea i-a spus unui amic ceva în genul: „Îmi place să merg cu tramvaiul, fiindcă zdruncinăturile lui mi le amintesc pe cele provocate de căruţa lui tata.”

Este parţial valabil şi pentru mine, deşi doar bunicul avea căruţă, nu şi tata. Mie îmi plac şi sunetele, metalice, ritmice, cu totul străine de orice altceva.

Să nu-l uit pe D. – boss şi fals mecena -, să-l fac personaj de roman sau măcar de nuvelă.

Volumul meu de povestiri nu va apărea anul viitor. Omul respectiv a uitat de el, nu este în plan.

„Patforma” aşteaptă o cotă de hârtie deocamdată inexistentă.

 

18. 9. I-am spus lui R. ce simt. Un fel de atenuare cronică a vitalităţii şi inteligenţei. Probabil că aşa ceva este inerent vârstei mele. Simt parcă o permanentă ceaţă pe creier, precum şi o netă senzaţie de comprimare a timpului.

Am lucrat la „Platforma” luptându-mă cu această stare dezagreabilă de anesteziere subtilă. De vină ar fi şi locuinţa mea, extrema ei modestie.

30. 9. Încerc să depăşesc starea de „anestezie” a vitalităţii. Mi s-a părut că reuşesc de câteva ori, pentru perioade scurte de timp.

Romanul este în tipografie. Ar urma să apară în octombrie.

Evenimente ciudate la redacţie. A. D. M. a făcut un pas uimitor. A demisionat din partid. Se pare că l-am cam subestimat pe acest om. Actul lui are, aparent, o gratuitate oarecum înfricoşătoare. Trebuie să scriu o carte despre L. şi nu altceva. Încă un roman comercial ar însemna nebunie. O carte a adevărului, pentru sertar. Dacă n-o scriu acum, poate că nu voi mai fi în stare s-o fac. Mai ales dacă starea mea neplăcută devine ceva obişnuit, o coloratură existenţială.

 

2. 10. Spectacolul de închidere al Olimpiadei Seul.  Un indice al lumii de azi. Cât de departe ne aflăm, Doamne, de nivelul acestora!

Televiziunea română, fireşte, n-a dat imagini de la Olimpiadă. Spectatorii români nu merită aşa ceva. Bulgarii, da. Şi încă în mod copios. Ei pot, au bani.

Bucuria de pe feţele oamenilor! Aproape extazul!

Poimâine voi pleca la Braşov. Voi juca şah. Dumnezeu, cu mila!

 

10. 10. Este destul de ciudat să simţi că orice angajament interior ţi-ai lua, acesta va fi debil, firav, ameninţând să se disipeze în ceaţa lui „la ce bun?”.

Am fost bolnav. Pe perioada virozei (mari dureri de cap) mi-am întrerupt programul de pregătire fizică (acest blestem trăit). Trebuie să-l refac, lucru nu tocmai uşor.

Da, probabil că m-ar înviora numai lucrul la un roman sau o iubire.

 

21. 10. A apărut „Platforma”. Are 316 pagini, dar arată a carte subţirică. Şi în privinţa ei s-a manifestat slăbiciunea mea în materie de finalizare.

La concurs: 4 puncte din 9 partide. În 29 octombrie începe finala Capitalei. Sper să joc mai bine. În linii mari, slăbiciunile jocului meu au cauze psihologice.

Şahul, ca şi munca literară, are darul de a te transpune într-un fel de vis intensiv.

A venit frigul. În casă sunt 16 grade. M-am apucat de zugrăvit. Este o activitate foarte plăcută, în definitiv.

„Miracolele” abstinenţei sexuale. Omul se simte plin de o energie aproape uitată.

„Moarte pe credit” de Céline. Am recitit cu atenţie acest mare roman. Până la urmă, oricare autor recurge la nişte trucuri. Este inevitabil

1. 11. A început finala Capitalei. Am câştigat prima partidă, dar sunt răcit. Mă gândesc să mă retrag. Se joacă în condiţii infernale, într-o hală friguroasă. Sunt vreo 200 de jucători. Se fumează, este zgomot. Viciu curat. Faptul că toţi aceşti oameni acceptă să joace în asemenea condiţii pledează pentru masochismul şahistului standard.

Aseară, „la bulgari”, un foarte frumos film. Un oligofren reuşeşte să întorcă pe dos viaţa politică americană prin frazele sale neînsemnate şi redundante. Toţi se grăbesc să le interpreteze în fel şi chip, refuzând să le conceapă în sensul lor propriu. Confuzia începe de la profesia de grădinar a înapoiatului (Peter Sellers). Metaforic, statul este o grădină – iată de unde porneşte confuzia. De fapt, omul se referă la o grădină oarecare. Este folosit vechiul mit al neputinţei de a delimita nebunia de înţelepciune. Cum filmul mă interesa foarte tare, am făcut un efort de adunare a noţiunilor mele de limbă engleză. Am priceput în mod mulţumitor.

Am picat în extaz în faţa extremei ingeniozităţi a scenaristului. O idee asemănătoare am avut şi eu, dar din ea n-a rămas mai nimic… În „Coborâre în ape”. Asta este! Iată o vorbă de cea mai mare actualitate.

Recitind, cam a treia oară, „Moarte pe credit”, îmi dau seama că acest Céline nu face totuşi parte dintre cei mai mari. Leitmotivul acestei cărţi este actul de a borî. Multă originalitate, talent cert, forţă certă, dar cu timpul începe să se vadă urzeala, „algoritmul scârbei”. Devine plictisitor să aştepţi noi episoade cu vome şi alte puroaie. N-are o filozofie proprie, una afirmativă. Asta este! Este mai uşor să scuipi pe tot decât să descoperi ceva bun sub tot căcatul lumii. Merite destule, totuşi. Printre ele: scrie în fraze scurte, este consecvent. Un text fascinant, dar asta nu înseamnă cine ştie ce. Marile  opere produc bucurie, chiar dacă prezintă tragedii, nu sunt fascinante. Fascinează doar roadele dibăciei diabolice. Arta mare este dincolo de dibăcie.

„De la Stendhal la Proust, artiştii, care aspiră în sinea lor să devină nişte burghezi, îşi însuşesc cele mai supărătoare cusururi ale acestora: duritatea, mediocritatea spirituală, zgârcenia şi mai cu seamă orgoliul.” (Maurice Rheims, „Infernul curiozităţii”, ed. rom., vol. II, p.39)

 

3. 11. Răceala mi-a trecut, dar sunt slăbit. 1,5 puncte din 3 posibile. Se joacă în altă parte; un alt fel de coşmar, unul al înghesuielii.

Ideea unei ”epopei” comice, a unui roman picaresc, unde un celibatar între două vârste trăieşte aventuri legate exclusiv de problema alimentaţiei şi de cea a procurării alimentelor, mai ales. Aventurile lui amoroase sunt pe măsură (chelneriţă, vânzătoare la alimentara, funcţionară la serviciul de comenzi telefonice). Omul mişună prin Bucureşti, se aşază la cozi, îşi face relaţii utile în procurarea de alimente. Mănâncă pe stradă, caută invitaţii la masă, citeşte Rabelais, nu este un ignorant. Face filozofia alimentaţiei, a suprapoderabilităţii, trăieşte un „eseu despre mâncare”. Vrea să devină bucătar sau să deprindă  vreo meserie asemănătoare. Se gândeşte la foştii săi colegi de şcoală. Nu cumva vreunul lucrează la un complex avicol?  Sau ceva asemănător?

Aş putea scrie un asemenea text fără nici-o problemă. Ar fi un joc. Totalmente nepublicabil, fireşte.

 

5. 11. 3 puncte din 5 posibile.

Revenind la proiectul de alaltăieri. Să fie un cuplu, în genul lui Flaubert din “Bouvard et Pécuchet”. Unul să fie gurmand, suficient, cu mult simţ al umorului. Celălalt, ulceros, amar, sociolog amator, criticist. Impresiile lor să facă parte din aceste două serii. Titlu: „Veleitatea de a trăi”.

6. 11. Am visat că eram la un înalt funcţionar cultural, în audienţă! Pledam pentru personajul Pantazi, din „Coborâre în ape”. Ziceam că ar merita un roman întreg.

Despre un mod profund de a fi capricios. Probabil că un asemenea mod ar putea fi pe deplin satisfăcut doar în scrierea unui roman picaresc, pornit de la propria experienţă de viaţă. Darul de a improviza „prezenturi” foloseşte mult la şah. Într-o etapă imediat următoare, strică. Ingeniozitea ce corespunde capriciului trebuie să fie urmată de consecvenţă. Eşecurile mele şahiste apar tocmai în ceastă etapă când consecvenţa consecutivă ingeniozităţii  întârzie să apară.

Ar mai fi de discutat şi rolul unei anumite frivolităţi şahiste. Mă atacă uneori aşa ceva. Este ca şi cum aş începe, pe negândite, să vorbesc în dialect, deşi cunosc limba şi pronunţia literară. Recăderi la un şah rudimentar, capricioase şi acestea.

17. 11. Am încasat banii pentru „Platforma”. Un episod încheiat.

Proiectul cu „epopeea alimentară” este foarte atrăgător.

A venit frigul. R. este în continuare foarte veselă. Nici că-i pasă de slăbiciunile mele pasagere. Poate că este mai bine aşa. De cele mai multe ori simt un fel de dezgust dacă stârnesc interesul cuiva cu neplăcerile mele fiziologice şi existenţiale.

Comutarea proiectului cu evadarea în profesia de instalator. Noua meserie: zugrav. Şi cuvântul este frumos. Seamănă cu zuav.

La redacţie – aparentă acalmie.

 

20. 11. Ninge. Progresez cu zugrăvitul. R. îmi dă telefoane. Îmi spune „omule”. Acest apelativ mă mulţumeşte.

Tot ce este de făcut este să-mi păstrez cumpătul şi, esenţial, să am în permanenţă câte un obiectiv dificil de urmărit.

Cumplit este felul cum se consolidează renunţările în mintea omului. Ca şi cum ar răspunde unei adânci vocaţii, unei aşteptări esenţiale. Deocamdată mai pot lupta.

 

30. 11. 5 puncte din 11. Greşelile din unele partide sunt greu de explicat.

Am o anumită curiozitate detaşată faţă de propria-mi slăbiciune. Din când în când, gândirea îmi este brusc parazitată de subiectivitate. Atunci se produc „gafele”. De regulă, în aceste situaţii supraevaluez posibilităţile ofensive ale poziţiei mele, neglijând ameninţările adversarului.

Azi am reluat programul yoga. O asemenea întrerupere lungă a mai intervenit în iarna ’84 -’85, la Petroşani.

 

1. 12. Aniversarea îl sensibilizează pe un ardelean ca mine, dar nu-l isterizează.

Se pare că antrenamentul meu şahist nu este suficient. În mod paradoxal, nu am de unde afla strategia jocului împotriva unor adversari slabi sau mediocri, cu joc bazat pe întâmplare. În cărţi şi reviste nu există asemenea partide. Se cere o adecvare, precum şi o aprofundare a psihologiei cu pricina. Respectivii aşteaptă apariţia întâmplătoare a unei ocazii favorabile, nimic altceva.

 

4. 12. Clarificări. Trebuie să mă bazez pe mine însumi. Singurul meu aliat este mama. Atitudinea amabilei R. este definitorie pentru situaţia mea actuală. Ea mă mai păstrează aşa cum nu alungi un câine bătrân. Îi dai de mâncare în continuare.

Încep să înţeleg de ce bărbaţii de vârsta mea încep „să se adreseze” unor fiinţe tinere; acestea nu sunt în stare să le estimeze neputinţa, se înşală asupra vitalităţii lor (nu este vorba neapărat despre virilitate).

La 50 de ani se începe să se altereze  simţul realităţii. În scmimb, omul devine apt pentru  politică şi pentru literatură. Asta fiindcă este obligat să se detaşeze de practică. Politicianul şi literatul operează cu abstracţiuni şi cu fantasme, nu mai au contacte directe cu „realitatea dură”.

După o anumită vârstă, oamenii încep să te considere o mortăciune, un soi de cadavru ambulant, exploatabil sau nu. Momentul ar fi cel al încetării insului de a mai fi „o speranţă de fericire fizică”. Relaţiile cu el continuă, fireşte. Se iveşte un sentiment conex: insul îmbătrânit trebuie să moară, lăsîndu-şi bunurile (inclusiv cele spirituale) celor tineri; sentimentul este că respectivul se cuvine a fi „jefuit”. Între oamenii civilizaţi, aceste lucruri sunt distilate. Iacătă!

„Până la coadă”, R. îmi face un bine, cu duritatea ei. Este exact felul de reacţie care mă stimulează. Dezangajarea ei cere dezangajare. Mă simt eliberat, ca după un divorţ. Să fie sănătoasă!

În Bucureşti a sosit D., sora lui I. Ea are spre 40 de ani şi se căzneşte să facă un copil. A venit la medici. Nu sunt prea norocoase, după cum se vede, aceste două fete.

Da! Mă voi bărbieri şi apoi voi face gimnastică. Asta este! (Dictonul preferat al bucureştenilor de azi.)

 

10. 12. Îmi este greu să scriu despre R. Mă opreşte o anumită pudoare. Voi spune doar că atitudinea ei îmi arată că actualmente nu (mai) reprezint cine ştie ce ca bărbat şi nici ca om. Nu este plăcut să ţi se spună că nu meriţi decât o postură de „cicisbeu”, ca să nu zic de târfă masculină.

1,5 puncte din 4 partide. Nu pot depăşi o anume frivolitate intelectuală în conceperea partidelor.

Noi neplăceri la serviciu.

Revenind la R., simt că mă paşte un destin de veleitar (există şi veleitari ai propriilor existenţe). Cu acest eşec, o legătură de calibru mare pare  într-adevăr exclusă.

Cu şahul lucrurile par de asemenea a se clarifica într-un mod nefavorabil. Mai rămâne literatura. Ca o ultimă iluzie de atingere a excelenţei.

 

24. 12. 3,5 puncte din 11. Un rezultat dezastruos. Cauze: insuficienta pregătire fizică, stare psihică necorespunzătoare. De psihic ar ţine o anumită abordare „frivolă” a poziţiilor. Am bănuiala că ea corespunde unui frivol mod interior de a fi.

Sunt sau nu în stare să  ating o specifică tensiune interioară, un „preaplin” sufletesc – psihic capabil să-mi dea acces la performanţe literare, şahiste şi chiar existenţiale? În caz negativ, îmi rămâne un mod de viaţă bazat pe dorinţa de a supravieţui, setea şi accesul la performanţă rămânându-le altora. Singura cale este austeritatea şi pregătirea fizică minuţioasă.

La redacţie, o nouă deteriorare a situaţiei mele.

 

27. 12. Starea urmând a fi depăşită este un fel de anesteziere incipientă a tututor sentimentelor şi trăirilor. În anumite rare ocazii, ea poate fi folosită. De exemplu, în abandonarea cafelei. Pe când stăteam în gazdă la doamna Busuioc, îmi amintesc, o asemenea întrerupere m-a costat vreo trei zile de chin. Avantajoasă este şi comprimarea timpului. Ea scurtează dezagreabila perioadă de tranziţie.

I. a sosit în România. Probabil că n-o voi vedea. Nu mă simpatizează şi are îndreptăţire pentru aşa ceva. Cu o cruzime proprie adolescenţilor, ea îşi reglează vechile conturi.  Pe de altă parte, atitudinea ei este păguboasă, cunoscut fiind faptul că  un exclusiv contact cu rude semidocte (cazul ei) poate periclita tentativa de intelectualizare a cuiva. Desigur, nu este cazul unui trăitor printre ţărani autentici. Aceştia au darul purităţii şi un ethos distinct. Rudele materne ale lui I. fac însă parte din specia mahalagiilor (folosesc termenul în sens sociologic, nu peiorativ). Respectivii au abandonat un ethos, cel ţărănesc, fără să ajungă la altul, la fel de coerent.

 

28. 12. Mă agăţ de o analogie posibilă. În urmă cu opt ani, n-am reuşit să obţin categoria întâi la şah decât după o abandonare a cafelei.

Tribulaţiile mele şahiste pot părea mediocre. Sentimentul că de această dată voi merge până la capăt este însă foarte plăcut. Ca şi cum aş trăi un roman.

 

# Transcriind însemnările de mai sus, sunt tentat să ajustez puţin realitatea. În definitiv, ce instanţă mă va condamna dacă în loc de obsesia şahistică voi pune una politică? Ce frumos ar fi dacă aş arăta cum din legitimistul comunist iese treptat la iveală un disident! Mulţi au operat această modificare şi, din nişte motani castraţi, foarte cuminţi, s-au transformat, retroactiv, în nişte tigri periculoşi pentru regimul lui Ceauşescu.

Cu un anumit regret, absurd de altfel, pot afirma că în perioada respectivă n-am avut nici o vocaţie de disident. Am constatat, după cum se poate vedea în însemnările anterioare, că în România treburile nu merg bine. Privaţiunile trăite de cetăţenii obişnuiţi ai ţării nu mi s-au părut însă a fi rodul unor greşeli politice, ci un fel de damnare dictată de destin. În felul meu de a fi se află o dimensiune curioasă, probabil un fel de antitatelent politic. Omul cu talent politic este în stare să-i critice pe alţii. Eu am fost înclinat să mă critic doar pe mine însumi, mai ales pentru inaptitudinea de a atinge un nivel de evoluţie socotit mulţumitor.

Această atitudine pare a deriva şi dintr-o îndelungată perioadă de privaţiuni materiale. Lipsurile îl şubrezesc pe om, îi taie pofta de critici. De altfel, marii disidenţi anticomunişti, răsăriţi după decembrie 1989, au fost, fără excepţii notabile, nişte oameni bine aranjaţi material în timpul dictaturii ceauşiste. Ei au supt de la nu mai ştiu câte ţâţe ale vacii comuniste, dar au subminat sistemul dinăntru! Octavian Paler, my hero, este didactic de caracteristic pentru această categorie. El a locuit într-o vilă din Cotroceni, a avut tot timpul poziţii politice importante şi excelent remunerate. A schimbat macazul exact la timp. Indignarea politică pare a fi deci direct proporţională cu nivelul de trai ai viitorului disident. Unui amărăştean ca mine i-a rămas, după cum se poate vedea din paginile acestui jurnal, şansa de a se perfecţiona pe sine însuşi. #

1989

 

6. 1. Îmi refac programul de pregătire fizică. Crosurile îmi sunt favorizate de o vreme nu prea friguroasă. Am reuşit să renunţ la cafea şi la ceaiul „rusesc”.

De data aceasta am aruncat tot „lestul”.

 

8. 1. A fost I., împreună cu bunicii ei. Este simpatică şi indecisă. Cumpără tot felul de nimicuri, are boala achiziţiilor. Este adorabilă, fruntea şi ochii ei exprimă o extraordinară puritate. Bunicii ei sunt un fel de dulăi devotaţi, dotaţi cu darul vorbirii. Bunica – o fiinţă uimitor de redusă şi de dăruită – consideră că datoria ei este să procure cât mai multe obiecte. Ea trimite şi primeşte pachete. Probabil este vorba despre un fel de comerţ.

Vorbele sunt în mod special fără putere, atunci când încerc să relatez ce am simţit. Nu ştiu aproape nimic. Viaţa fetiţei I. printre aceşti oameni nemărginit de ignoranţi mă indispune oarecum. Este însă  destinul ei. I-am dăruit cărţi valoroase. Sper că le va citi, dacă nu cumva îi vor fi luate la graniţă.

 

13. 1. Mă simt ca şi cum întreaga mea energie s-ar fi cheltuit în actul de a renunţa la cafea şi de a reface programul de pregătire fizică. Tot ce reuşesc, în afară de crosuri, gimnastică şi programul yoga, este să citesc literatură. Adineaori am încheiat „Iluzii pierdute” de Balzac, odiseea unui jurnalist fără vocaţie. Textul este infinit de diluat, dar când în când apar observaţii grozav de pătrunzătoare.

 

24. 1. Citesc „Autobiographie d’un tueur professionel” de Francis Ryck. Roman pseudo-poliţist despre manipularea oamenilor şi despre motivaţiile contemporanilor (an de apariţie, 1987). Nu e o mare carte, dar autorul e un bun profesionist. Având la dispoziţie moartea şi erotismul, el reuşeşte să–l trişeze pe cititor, să-l capteze. Această carte arată ce înseamnă a putea să scrii despre orice. Personajele sunt indivizi ai tuturor posibilităţilor (de fapt, ai conştiinţei că sunt astfel). De aici, o grozavă mobilitate, dar şi ideea că pentru a plăti acest sentiment de libertate orice poate fi făcut. Citind, cu greu te sustragi ideii că undeva s-ar putea să fie chiar o junglă pură.

După 5 ani, R. devine  ceva de domeniul trecutului. Ar fi fost prea frumos.

 

4. 2. Îmi îndeplinesc în mod conştiincios programul. Am o bună condiţie fizică. Confirmarea este adusă de finalurile unor partide, când adversarii mei dau vădite semne de oboseală, iar eu mă simt bine.

Din „Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie”: „…istoria umanităţii trebuie considerată o istorie a sentimentului de inferioritate şi a tentativelor de a găsi o soluţie.” (Adler)

 

15. 2. 5 din 7. De multă vreme n-am mai stat atât de bine într-un concurs.

În chip de „negru”  rescriu romanul unui individ sărman cu duhul. Este o experienţă curioasă.

La redacţie, totul neschimbat. Este într-adevăr curios cum o situaţie artificială poate să persiste un timp atât de lung.

 

18. 2. Lucrez la „romanul” omului respectiv. Pe de o parte, simt oroare faţă de locurile comune, pe de alta, am un simţământ confortabil generat de ideea că a scrie convenţional „este permis”.

R., de domeniul trecutului. În domeniul subiectivităţii, mutaţiile sunt uneori uimitoare. Te trezeşti că vezi altfel lucrurile, ai uitat vechea „viziune”, nici măcar nu ţi-o mai aminteşti.

Sila de a scrie „pe” un text stupid trebuie învinsă. Este o treabă de rutină. În executarea ei nu–şi au locul consideraţiile estetice sau morale. Este un demers funcţionăresc. Îl pot îndeplini datorită calificării mele de prozator.

 

23. 2. Citesc Proust, impresionant prin efortul lui slab, dar neîntrerupt, de a se numi pe sine însuşi. Ceva asemănător ar trebui să facă orice autor de  literatură. Apare textul cel mai neconvenţional cu putinţă.

Asemănarea între scrierea unui text de o asemenea factură şi un mod de viaţă lipsit de orice strădanie raţională, întemeiat doar pe lăsarea în voia capriciului agreabil.

Felul cum colocatarii mei de bloc consideră holul de la intrare un loc de întâlniri mondene. Ei se întâlnesc, discută ore în şir (teme insignifiante, bârfe inocente) vizibil învioraţi, „simţind că trăiesc”.

 

25. 2. Exercitându-mi noua profesie, de „negru”, constat cât de reconfortant şi comod este să înşiri fraze gata făcute. Aşa ceva nu am mai simţit decât în urmă cu 24 de ani, când scriam articole eminamente convenţionale pentru ziarul din Braşov. Proza jurnalistică este infinit mai uşor de scris decât cea literară.

 

28. 2. Simenon, într-un interviu, spune că în fiecare zi a scris şi scrie 20 de file, probabil dactilografiate. Ecco!  Aşa ceva se poate doar dacă „îţi dai drumul”, renunţi la orice ezitare. Este ceea ce fac în aceste zile, în noua mea postură de „negru”.

 

2. 3. „Acest” Proust mă captivează. El scrie cum eu însumi n-am îndrăznit să scriu. Zice: „…în starea de spirit a celul care ’observă’, eşti foarte mult sub nivelul la care se află cel care creează”.

Să deduc că întregul episod R. a fost artificial şi deci neviabil? Nu mă grăbesc s-o fac; dacă un artificiu durează patru ani şi jumătate, înseamnă că poate rezista şi douăzeci de ani.

Să nu uit mania de colecţionar a domnului M. Cu furie şi disperare, el s-a străduit să cunoască personal oameni notorii. Unele personaje ale lui Proust fac la fel. Se pare că maxima performanţă omenească este tocmai reuşita într-o asemenea tentativă. Partea curioasă este că eu m-am străduit tocmai în sens invers, ocolind în mod sistematic relaţiile cu oameni importanţi.

 

5. 3. Mi s-a cerut un text pentru „Almanahul de şah”. Vor fi probabil nişte confesiuni.

Proust scrie  în mod strict pentru scriitori sau pentru scriitorul „pitit” în fiecare om. Dacă i-aş fi citit cărţile cu douăzeci de ani în urmă, altfel aş fi scris.

 

7. 3. O neputinţă generalizată cochetează cu mine. Aştept să renunţe.

Am mai spus, vine un timp când omul începe să simuleze că trăieşte. Mă simt ameninţat tocmai de acest moment. Totuşi, simt că este ceva trecător.

 

10. 3. Lucrez la „roman”. Întotdeauna, incoerenţa mai mult m-a uimit decât m-a indignat. Aşa se întâmplă şi de această dată.

Starea mea din ultima vreme, „hebefrenică”, mă obligă să găsesc un alt algoritm de existenţă şi de muncă literară.

Gramatica neputinţei.

Paranoia conducătorului cere schizofrenia conduşilor.

 

27. 3. Dificultatea mea psihologică este învingerea, în partidele mele de şah, a unei versatilităţi înnăscute.

 

30. 3. Interesantul caz al tehnicianului dentar. Deşi i-am dus până în prezent trei sferturi de kilogram de cafea, pretinde să trec cât mai des pe la el, să-l rog, să-i aduc aminte. El practică astfel o varietate cu totul  specială de antiintelectualism. Îl umileşte pe un scriitor.

În situaţii de acestea îmi ajută distanţarea profesională. Privesc situaţia ca şi cum n-aş fi implicat în ea.

 

2. 4. Adevărata dulceaţă a sufletului feminin o cunosc doar copiii şi bătrânii, scoşi de femei din socotelile lor sexuale.

Să scriu textul pentru „Almanahul de şah”. Să se cheme: „Performanţa în şah şi în literatură”. Există unele asemănări interesante. În ambele cazuri este necesară o întrerupere a trăirii.

Impulsivitatea! Acest surogat de forţă ce-l poate induce atât de uşor în eroare pe chiar practicantul lui! Voi putea oare s-o depăşesc în această existenţă?

 

4. 4. O altă teorie… (De teorii n-am dus niciodată lipsă.) Eşecurile mele şahiste ar proveni dintr-o neîncredere cronică în mutările naturale şi în planurile banale. Multe defecţiuni au apărut ca urmare a căutării unor continuări „speciale”, în situaţii când nişte mutări de bun simţ ar fi fost cu totul suficiente. În viaţă s-ar putea găsi comportamente analoage. Preferinţa pentru soluţii non-standard a dus la rezolvări inferioare.

 

6. 4. Bâzâi prin materia lipicios -incoerentă a „romanului”. Voi mai putea să mă desprind?

Văd în această poveste şi o lecţie SF. Pentru prima oară scriu plat cu tot dinadinsul. Recurg cu sânge rece la clişee livreşti.

 

8. 4. Mi-a fost cerută o proza SF pentru „Magazin”. Trebuie să mă străduiesc, respectiva publicaţie are, se pare, un tiraj de ordinul sutelor de mii.

Am scos la iveală un proiect schiţat în urmă cu doi ani şi jumătate. Este vorba despre reconstituirea „amprentei informaţionale” a lui Mozart. Un fel de suflet denumit „ştiinţific”. Am o serie de idei, dar timpul este scurt. Voi propune un fel de foileton, cu predarea succesivă a episoadelor, pe măsura apariţiei.

Ascult Mozart, profitând de acest pretext…

Există şi posibilitatea unui Mozart extraterestru… Semeni de-ai lui ar veni pe Pământ pentru a-i recupera „amprenta informaţională”…

 

10. 4. Povestirea pentru „Magazin” va fi un serial. Am renunţat la ideea iniţială.

O primejdie bizară, neşteptată. Dacă oamenii din jurul meu mă socotesc terminat (ca om şi ca scriitor), există posibilitatea ca eu să fiu sugestionat în acest sens!

 

13. 4. P., amnezică şi lamentabilă, mă minte în continuare. Este o fatalitate.

Lucrez la „roman”. Va rezulta un obiect literar destul de bizar. Să vedem dacă va reuşi să plutească pe apele editoriale.

O carte despre Mozart scrisă de un muzicolog. Jalnice descrieri tehnice. Forţă eseistică nulă.

Povestirea serială ar putea fi o şansă oferită de întâmplare. Poate voi reuşi să mă conectez la munca de prozator. De la tema mozartiană aş putea să mă extind treptat la tema „pantocrator”.

Flatarea metodică a cititorului prin literatura SF, dar şi prin cea obişnuită. Intră în reţeta succesului profesional.

 

15. 4. A apărut primul episod din „Muzica enigmatică”. Nu e prea grozav. Are însă darul de a mă obliga să scriu mai departe.

M-am căznit cu al doilea episod. Marea găselniţă este deturnarea înspre „Pantocrator”.

Din lecturile de psihiatrie necesare povestirii SF înţeleg că „destrămarea” resimţită oarecum de mine este relativ normală. Sunt  chemat să lupt împotriva ei, să-i găsesc antidotul.

 

21. 4. Agresivitatea celor de la redacţie. Mimetismul lui A. S. în materie de agresivitate şi manie a persecuţiei. El îl imită pe M. U. Acesta din urmă se simte ameninţat din toate părţile şi consideră necesară o permanentă atitudine agresivă. Respectiva atitudine este tot mai vizibil preluată şi de N. G. La acesta, un suprapoderal, având dimensiuni atribuite de tradiţie bonomilor, actele de agresivitate au o componentă comică.

 

24. 4. „Convorbire la catedrală” de Mario Vargas Llosa. Tehnica romanului devine tema lui. Noutatea: inserţiile ţinând de momoria personajelor sunt citate sub formă de dialoguri. Astfel apar două dialoguri întrepătrunse. Primul, cu verbe la prezent („zice”, „spune” etc.), al doilea, la perfectul simplu. Efect interesant, cunoscut fiind faptul că relatarea primitivă nu sintetizează replicile personajelor din trecut, ci le reproduce.

 

27. 4. Ironiile apărute în convorbirile dintre soţi. Ivirea unei metafore. Soarele iubirii. Cele două planete (parteneri) gravitează în jurul lui. Iubirea – forţa de atracţie. Ironia – forţa centrifugă. Fără ironie, cele două planete se prăbuşesc în stea şi dispar. Precum marile iubiri absolute (Romea şi Julieta). Tandemul iubire-ironie este vital pentru funcţionarea cuplurilor.

Sentimentul că sunt telecomandat şi nu decid asupra iniţiativelor mele se amplifică. Să vedem unde se va ajunge.

 

4. 5. „Certuri” cu M., o persoană fără probleme. Am noroc cu ea. Încearcă să mă ajute să-mi depăşesc criza psihică actuală. Îi sunt recunoscător. Îi voi oferi spre lectură prezentul jurnal.

Scriind episodul al cincilea din serialul SF din „Magazin”, am imaginat o idee stimulatoare: muzica stârneşte gustul  povestitului în ascultători. Dintr-o dată, în mod mirculos, am simţit plăcerea de a scrie. Se mai iveşte din când în când şi aşa ceva.

Am încheiat „Reintrarea lui Fischer” – piesă într-un act. Este bizar de uşor să scrii teatru. Acum înţeleg mai bine de ce marii şmecheri ai literaturii se apucă de teatru. Este literalmente un joc agreabil.

Trebuie să mă obişnuiesc cu o idee. Anume că unui scriitor de vârsta mea, suficient de cunoscut, i se înghit aproape orice texte. Se socoteşte că el „ştie ce face”. Ceva în acest gen păţesc eu în materie de literatură SF. Merge orice.

 

9. 5. Ideea unui roman rememorativ. Naratorul se gândeşte, îşi aminteşte. În acelaşi timp ascultă la radio postul naţional. Textul ar fi întrerupt în mod sistematic de vorbele celor de la radio. Inclusiv textele unor cântece. Contrapunerile ar vorbi de la sine.

 

11. 5. Renunţarea la frica de locuri comune poate duce tocmai la evitarea locurilor comune. Un paradox adevărat. Dacă migăleşti prea mult pe text, poate apărea un efect de artificialitate, neplăcut.

Încet-încet, M. se arată cum este în realitate: nici bună, nici rea, ca orice om.

Ieri am făcut un cros de 40 de minute. La întoarcere am avut pulsul 84. Se pare că alergarea de seară este mai bună decât cea matinală.

A murit vecinul meu de perete, bătrânul devenit personaj în  povestirea „Mozart şi moartea”. L-am amintit, printr-o coincidenţă bizară, în episodul ce va apărea mâine în „Magazin”.

Dacă nu cumva am vreo suferinţă insidioasă, capabilă să mă dea gata pe neaşteptate, pot spune că mi se promite o bătrâneţe reuşită, demnă şi productivă.

 

12. 5. Pentru M., devenită o cititoare a acestui jurnal: Da, eşti o fată bună.

Idee. Mijlocul de contactare a lui Pantocrator este muzica. Tot prin muzică se exprimă şi El.

 

13. 5. Ideea unui roman: „Metrou”. Personajul vrea să plece definitiv din România. A obţinut paşaportul. Cu o zi-două înainte de plecare călătoreşte foarte mult cu metroul. Zăboveşte prin staţii, se uită la călători. Este o manieră de a-şi lua rămas bun de la Bucureşti. Scris la persoana a doua, în maniera lui Butor din „Modificarea”. La urmă se decide să nu mai plece. Pentru el, metroul este Oraşul, Bucureştiul. Îşi rememorează viaţa, motivaţiile emigrării. Un intelectual simte că metroul, cu fluviul lui de oameni, îl ajută să se găsească pe sine însuşi, să-şi contacteze străfundurile. Eventual, personajul să semene cu dl. M, demisionarul din partid.

Finalul poate fi modificat. Logica acestei idei cere însă o renunţare. Nu va fi una politică, ci una sentimentală.

 

23. 5. Am fost la Timişoara. Una dintre periodicele, „fatalele”, întâlniri ale SF-iştilor. Totul s-a desfăşurat ca de obicei, respectându-se structura şi algoritmul de mafie (sectă) modestă, fără mari pretenţii de la viaţă şi de la societate. Numele meu a fost amintit de multe ori, semn că destinul mi-e legat de acest fel de viaţă. Mi-am dat seama, mai clar decât altădată, de mediocritatea vitală a acestor manifestări. Am lansat teoria „toxinei SF”, o mentalitate secretată de mişcare, spre a împiedica dezagregarea sa. Această toxină interzice manifestările ce se ridică deasupra unuii nivel de mediocritate socotit optim pentru supravieţuirea mişcării, a formei de viaţă SF. În moduri mai ascunse, toxina împiedică părăsirea mişcării SF de către personalităţile mai puternice. În principiu, acestea ar putea să obţină succes în câmpul literar obişnuit. În acest caz, toxina provoacă nişte „stigmate” de neşters. Respectivele personalităţi sunt astfel „constrânse” să rămână în câmpul SF. În esenţă, toxina împiedică dezagregarea mişcării (avangardei) SF şi risipirea ei în literatura obişnuită. Berneficiarii sunt, în primul rând, veleitarii. Decorul de succes fictiv oferit de mişcarea SF îi satisface pe veleitari.

De descris acest decor, elementele lui constitutive şi mecanismele de păstrare a homeostaziei, a stabilităţii sistemului.

 

26. 5. F.C. Milan – Steaua 4:0. „Să fie mulţumiţi că au scăpat numai cu atât!” le spunea un elev colegilor lui, în staţia de autobuz. Într-adevăr, a fost un masacru. Întăriţi cu cei trei olandezi, italienii, jucau un „fotbal mutant”, un joc de după înfăptuirea unui salt calitativ. Jocul Stelei a părut rudimentar, lent şi lipsit de vlagă.

Va veni I. în România, pentru un număr de ani, la studii. Va sta la mine. Dacă nu mor, voi avea câţiva ani de securitate psihică. Este un noroc chior pentru mine, cu totul nesperat. Ea şi mama ei nu sunt încă sigure de loialitatea mea, dar ar putea fi. Voi face eforturi pentru ca totul să decurgă normal. Trebuie însă şi puţin noroc. Un pic de bunăvoinţă a destinului.

Este clar, marele meu noroc este I. şi nu altcineva.

Ciudăţenia este următoarea. Eu sunt, de fapt, în stare, să fiu prolific, pot să scriu foarte mult. Cauza eşecului meu relativ de până acum este singurătatea, aşa cred. Singurătatea m-a stresat şi m-a împiedicat să acced la performanţa cantitativă. Iată de ce venirea lui I. ar putea fi panaceul mult aşteptat. Trebuie însă un şir de potriviri. Oare se va putea? Va fi posibil? Dacă da, voi putea parafraza o vorbă şi voi spune că viaţa începe la cincizeci de ani.

 

1. 6. Negrul literar a predat „romanul”. Până la urmă au ieşit pagini destul de pasabile. Cele  mai slabe (purtând pecetea de platitudine a autorului) oferă ceva destul de ciudat, un fel de hibrid de speculaţie şi tâmpenie. Desigur, şi speculaţiile produse de mine sunt tâmpite, dar la un alt nivel.

Între timp, m-am gândit la romanul meu. Va fi eseistic, marea lui temă va fi conceptul de război şi toate rudele lui: agresivitate, conflict, luptă, dictatură etc. Titlul iniţial, de nefolosit: „Războiul păcii”. Personajul principal ar fi un istoric preocupat de război. El  detestă exprimarea prin scris. Este şi un teoretician al oralităţii. Vor fi războaie de diferite feluri: autentice, mascate, la nivelul grupurilor sociale şi la cel al indivizilor. Ar trebui mers şi spre viaţa insectelor, ecologie (dispariţia unor specii) etc. Amorul ar fi o varietate de război.

I. va veni. Cel puţin până în acest moment, acesta este pronosticul. Va trebui să fac efortul de a fi la înălţime în tot ceea ce voi face pentru ea. Singura dificultate: o idee eronată despre forţa mea bănească, apărută în mintea mamei ei. Dacă P. a considerat că eu sunt un om bănos şi a construit întregul scenariu pe o asemenea viziune, atunci nu mai este în regulă.

 

6. 6. „Romanul” trebuie refăcut. Lucrez la dregerea lui.

La concurs, 3 puncte din 4. Ieri, după partidă, am avut o urâtă criză de tahicardie. Pulsul mi s-a normalizat doar noaptea târziu. Şahul şi literatura sunt prea obositoare pentru a fi practicate în mod simultan.

Citesc E. M. Cioran, „Eseuri”. Este o raţionalizare a unui resentiment, dusă dincolo de toate limitele. Este uşor să scrii atunci când raportezi totul la actul de a nega. O negaţie infinit nuanţată, desigur. Multe dintre afirmaţiile lui se resimt totuşi ca autentice, tribulaţii ale unuia setos de absolutul din el însuşi.

„Exerciţiul de coabitare” continuă cu succes. Mă înţeleg bine cu M.

 

9. 6. Se pare că venirea lui I. în România a fost o utopie imaginată de P., pentru a-mi face plăcere sau pentru a mă testa.

Lucrez la „roman”. Îl fac din ce în ce mai jurnalistic.

M. se relaxează pe zi ce trece. Îmi propune, în mod tacit, o existenţă de tip kitsch.

 

16. 6. Mă mut la M., pentru a doua parte a experimentului de coabitare.

 

21. 6. A doua parte a experimentului merge mult mai rău decât prima. Eşecul pare iminent.

Citesc Jack London. Hemingway pare a descinde din el.

24. 6. Ideea “profetului” din “Coborâre în ape” să fie transplantată în perioada antonesciană. Ar trebui o documentaţie întinsă, dar speculaţiile ar fi aproape aceleaşi. Cine ar publica un asemenea roman?

Un strat de oportunism, iar sub el, neantul. Iată o formulă de personalitate. Oportunismul poate fi înlocuit cu adaptabilitatea.

Ce înseamnă, în acest context, neantul ? Am propus ideea că o versatilitate grozavă, vertiginoasă, ar semăna cu nimicul, cu neantul. Din moment ce individul respectiv este atât de schimbător încât nu mai poate fi sesizat în nici una dintre ipostazele sale, înseamnă că el este ca şi cum nu ar exista. Intelectul şi intuiţia noastră au nevoie de o anumită stabilitate a obiectului, spre a se pronunţa. În cazul dat, nu ne rămâne decât să constatăm nimicul (acest cuvânt ar fi poate mai potrivit decât neant).

Adaptabilitatea dusă dincolo de marginile accesibile omului obişnuit ar duce la o asemenea aneantizare a personalităţii. Câtă rigiditate şi consistenţă, atâta neadaptabilitate.

Ţinutul pustiu, populat de umbre vertiginos schimbătoare, al under ground-ului, al “subsolului” celor descurcăreţi, al oamenilor obsedaţi de anumite scopuri practice, pururi reînnoite, niciodată atinse pe deplin – iată o temă subsidiară de roman.

Respectivii sunt însă foarte buni parteneri. Asta pentru că menajarea aproapelui intră în algoritmul lor de funcţionare socială. În limitele stratului superficial amintit mai sus, aceşti oameni sunt realmente impecabili, cu condiţia să nu le ceri mai mult decât show-ul zilnic al amabilităţilor oportune. O faci, îi pierzi.

Profesionista iubirii ilustrează destul de bine această structură umană. Ea îţi o seară excelentă, absolut perfectă. Este o idee prostească că-i ceri mai mult. Domeniul ei este secvenţa superficială, schimbul civilizat de servicii, comerţul de un tip special. “Curvăsărie socială” – iată un alt concept demn de a fi luat în seamă. Este bine şi sugestiv ilustrat de bucureştenii adaptaţi. Esenţa este şi aici aranjarea cu talent a unor secvenţe reuşite menite să ducă la un schimb de valori (inclusiv subiective) profitabil pentru ambele părţi.

Este un fel de simulacru al vieţii, precum  literatura comercială şi tezistă este unul al al literaturii autentice. Este comod, dar are lipsa de savoare a unei mâncări sintetice.

Cine m-ar contrazice ar avea multe argumente. Ar putea afirma, de pildă, că acest comerţ amabil cu tot ce are nevoie un om (inclusiv senzaţii şi “sentimente”) este mai aproape de natura omenească decât “teatrul” profunzimii şi al autenticităţii. Susţinătorii acestuia din urmă sunt ipocriţi sau naivi. Le-aş răspunde că modul lor nu este inferior celui bazat pe autenticitate. L-am descris şi m-am delimitat de el, nu l-am criticat.

Altă analogie. Niciodată nu se va putea demonstra că o trăire de tip kitsch este inferioară uneia autentice.

Rămâne de aprofundat magma de inexistenţă din “interiorul” făpturilor ultraadaptate. Cum o resimt respectivii? Ca pe o infirmitate sau nu? Poate că magma este dătătoare de delicii necunoscute celorlalţi?

Mă întorc la “aparatul de distilat senzaţii proprii” (Proust).

26. 6. În continuarea celor de mai sus. Ideea că pe un om din respectiva categorie nu te poţi supăra, dar nici conta. Eşti tentat să-l consideri un fel de robot cu reacţii relativ previzibile.

Comoditatea – cultul ei – ca expresie a economisirii de energie. De ea ţine orice economisire, chiar cele mai bizare. De pildă, refuzul de a te supăra, de a pica în micile conflicte oferite de viaţa cotidiană. De asemenea, ocolirea conflictelor profunde, energofage. Sunt, în schimb, admise pseudo-conflictele, “vorbăria conflictuală”, răţoielile factice, ridicările bulevardiere de ton.

O altă consecinţă probabilă: neputinţa realizării unor mari concentrări de energie. Într-un mod mai puţin aşteptat, zgârciţii  propriilor energii (în vederea unor consumuri intensive din viitor) constată, în anumite momente-cheie, că nu sunt capabili de mari descărcări.

Despre romanul proiectat. Să fie despre unchiul A., pornind de la miracolul negativ exprimat de acesta şi reconstituind o viaţă, o familie, o epocă? O identificare a naratorului – aflat într-o banalizată tentativă de descoperire a propriei identităţi – cu acest om “bine” atins de demenţă senilă? Războiul să intre în compoziţie. Amorurile să-şi capete ecouri în existenţe-replică. Naratorul să descopere că istoria se repetă nu numai în mare, ci şi la nivelul existenţelor individuale. Laitmotivul să fie stupefacţia în faţa acestei revelaţii? Nu.

Adevărul interior sau publicabilitatea? Eseistica să fie ascunsă într-o masă de epic. Recomandare justificată.

Reconstituirea (citarea) unui manuscris apocrif? Eseu despre război  şi despre dictatură (formă de război în timp de pace)? Text scris de un neliterat? Istoric ? De profesie sau naiv, diletant ? Venit dinspre altă profesie intelectuală ?

Ideală ar fi simpla rememorare, fără construcţie. Cu neputinţă, practic.

Accentul pe primul război mondial? Cu mult mai puţine probleme. N-ar fi rău.

Simetria celor trei generaţii.

Se spune că unchiul dispărut ar fi scris o carte despre război, dar manuscrisul s-a pierdut. Problema este a-l reconstitui. A-l rescrie, a-l “calcula” în funcţie de cele cunoscute despre autor. Acesta a murit demult. Îşi mai aduc aminte de el doar nişte oameni foarte bătrâni. Se mai vorbeşte în familie şi despre femeia “care l-a băgat în groapă”. Mai trăieşte undeva prin Bucureşti?

Simetrii. Unchiul (autorul manuscrisului pierdut) – naratorul. Jeni, iubita mitică a unchiului – Ana, iubita naratorului. Bunicul (combatant în armata austro-ungară) – fiul lui. Gerda (iubita din Tirol a bunicului) – soţia acestuia.

Contrapus cu relatarea rememorativă, textul manuscrisului pierdut (nu se dă nici o explicaţie despre el, cititorul va deduce). Ca două lumi paralele.

Sau jurnalul căutat al aceluiaşi. Să apară paralel cu povestea căutării lui. Din acest text, cititorul să constate simetria unor destine.

Mentalitatea autorului de jurnal intim este cea a unui timişorean din anii ’30. Pe parcursul investigaţiei sale, naratorul se apropie detectivistic de jurnal, “îi dă de urmă”; sfârşitul romanului coincide cu descoperirea lui iminentă.

Meserie, profesie: jurnalist cu studii de drept abandonate; veleităţi de istoric al Banatului. Călătoriile lui la Bucureşti. “Mortul familiei”. El preformează conştiinţa nepotului.

 

30. 6. Deosebirile şi asemănările dintre veleitari şi rataţi. Oamenii din ambele categorii simulează atingerea unor scopuri, se află în treabă. Primii, din neputinţă, ceilalţi din alte motive. Situaţia veleitarilor n-are nimic tragic, a celorlalţi, da. Rataţii nu fac ceea ce ar putea să facă fiindcă un defect psihologic sau moral îi parazitează. Veleitarii, de regulă, sunt veseli. Ceilalţi sunt trişti (pe dinăuntru), iar evoluţia lor spre eşecul final are un ce tragic.

Se pare că sunt un veleitar în şah şi un ratat în literatură.

Poimâine plec la Lugoj pentru a consulta niscaiva documente de familie. Elanul combinator de acum câteva zile mi-a dispărut. Confecţionarea romanului îmi apare ca o treabă degradantă, o mezalianţă intelectuală.

 

1. 7. Boala din verile trecute m-a căutat din nou. Slăbiciune şi acută senzaţie de teroare. Prima, permanentă, a doua, ivită pe neaşteptate, de regulă la adoptarea poziţiei ortostatice. În plus, dureri de cap.

M. o face pe infirmiera resemnată, gândindu-se probabil că un bolnav este mai bun decât nimic. Boala mea este datorată, se pare, unei carenţe de calciu (ionic) şi de magneziu.

Ar trebui, pur şi simplu, “să fac” romanul rememorării comloşene, indiferent de cerinţele de specificitate ale editurii. Să adopt persoana întâi, să-l las pe narator să vorbească aşa cum simte că-i place. Să risc astfel nepublicarea, dar să nu mai sufăr de boala celor obligaţi să se prostitueze intelectual.

Să mă întorc la proiectul de roman. Ar fi un fir narativ strict autentic. El ar prezenta căutarea unei identităţi spirituale de către un intelectual contemporan cu mine. La persoana întâi, acest narator ar pleca de la intuiţia că această identitate ar putea fi descoperită într-un om dintr-o altă generaţie, rudă de sânge cu el. Căutarea “cifrului” acelei personaluităţi trăitoare într-un timp destul de îndepărtat ar duce, în cele din urmă, la aflarea propriului “cifru”. La început este posibil ca naratorul nici să nu-şi dea seama de esenţa egolatră a demersului său. El să se considere un istoric – ceea ce şi este prin formaţie profesională. Pe parcurs se transformă într-un psiholog introspectiv.

Tema la îndemână este cea a relaţiei dintre literatură şi viaţă trăită non-lingvistic. Elementul adăugat: războiul şi infinitatea de forme ale acestuia (conflictele nesfârşite, stupide, dar savuroase; în absenţa lor “viaţa” pare fără sens).

 

6. 7. Un jubileu ce-mi pare apocrif.

Am fost la Lugoj pentru două zile. Irinel, tot mai blazată, foarte bolnavă. Suflet bun. Angrenată într-o luptă grea pentru supravieţuire. Pare oarecum neconvinsă de utilitatea propriei existenţe. Face adesea crize de comă hipoglicemică.  Ar trebui să aibă în permanenţă pe cineva lângă ea. Mama ei nu capătă aprobarea de a o vizita. O va chema acum pe sora sa.

Sora ei, D., 37, doctoriţă dezinvoltă. Este genul de om ostentativ în aproape tot ce face. Vrea să divorţeze. Soţul ei o bate la beţie şi o urăşte. Pentru că nu face copii.

Unchiul meu reuşeşte să fie un senil foarte simpatic. Am simţit o vie solidaritate faţă de el. Are o seninătate stranie. A uitat aproape tot, dar ce i-a rămas este destul pentru a-i contura o personalitate nouă, un fel de schiţă ştearsă, abia recognoscibilă a vechii sale personalităţi.

Tanti D. dezvoltă o energie paradoxală. Prea mare. Puterea ei ar veni din credinţa religioasă. Se roagă cu fervoare pentru fiica ei. Reuşeşte astfel s-o ajute telepatic, să-i prelungească, probabil, viaţa.

Vicenţiu Bugariu, personajul căutat. A fost interesant. Treptat, încep să-i cunosc viaţa şi scrisul. El ar urma să fie autorul manuscrisului pierdut.

La Lugoj am trăit ceva intermediar între premeditarea complicată a unui roman şi frecentarea lipsită de scop a unei biblioteci. De cele mai multe ori, plăcerea de a răsfoi cărţi vechi a aninhilat în întregime gândul că trebuie să scriu un roman. Atunci, în respectivele momente, a fost cel mai plăcut.

O altă dilemă.  Care dintre fraţi a fost mai autentic? Unchiul Aurel – şi datorită crepuscului său bizar – m-a impresionat parcă mai mult decât tânărul jurnalist de acum aproape 60 de ani. Vicenţiu a fost o schiţă de om când a murit. Aurel a devenit, încă trăind, o asemenea schiţă. Între ei, tatăl meu face figura omului normal. El a  cochetat cu scrisul între limite rezonabile, socotindu-l un exerciţiu de tinereţe.

Oricum ar fi, m-am simţit protejat în vecinătatea unchiului Aurel şi a cărţilor sale.

Am adus câteva scrisori ale lui Ghiţă Bălan Şerban către unchiul Aurel şi Sabin Isacu. Sunt scrise în ultimii ani de viaţă ai “scriitorului ţăran” din Comloş. Omul scria foarte bine, uneori reuşind o autentică poezie a senectuţii melancolice. În condiţii normale, scrisorile lui ar putea forma un volum.

În una dintre aceste epistole frumoase sunt amintit şi eu. La una dintre bârfele-standard ale unchiului Aurel, G. B. Ş., îşi exprimă regretul faţă de dezinteresul meu faţă de trecutul comloşean. Acest interes s-a trezit, dar cu 20 de ani întârziere.

 

7. 7. Teoria renunţării. Unchiul Aurel ar suferi o “pedeapsă” aplicată de destin. A fost pedepsit pentru că n-a  fost în stare (n-a ştiut) să renunţe. Este un fel mai special de hybris. N-a acceptat bătrâneţea, menţinându-se activ până peste limitele fireşti. Apoi, n-a acceptat umilinţele de la Canal. S-a comportat acolo ca un deţinut politic demn, a refuzat să presteze munci înjositoare. Pentru că refuza să cureţe closetele, suferea zile lungi de carceră. Izolare completă într-un fel de coşciug aşezat în poziţie verticală. Destinul i-a impus, prin urmare, o renunţare atroce, luându-i memoria, năruindu-l pe dinăuntru. Ar fi o pedeapsă a zeilor, pentru trufie.

Ceva asemănător ar fi suferit şi tatăl meu. în cazul lui „pedeapsa” a fost mai puţin sofisticată. Nici el n-a fost în stare să renunţe. A fost băţos până la urmă. L-am văzut muiat doar la moartea lui Gil, al doilea fiu al lui. De asemenea, vag, în zilele de dinaintea sfârşitului său.

Ironia şi maliţiozitatea (exacerbate la unchiul Aurel) au fost manifestări ale neputinţei de-a renunţa la sine. Ele au fost un revers al umilinţei, o neîntreruptă manifestare de non-umilinţă, de trufie. Activitatea de publicist a aceluiaşi poate fi de asemenea înţeleasă în această cheie. El n-a reuşit „să iasă din sine” suficient de mult pentru a reuşi texte memorabile. Drept urmare, a rămas de obicei la manifestăpri publicistice lipsite de pretenţii, menite să-i satisfacă nevoia elementară de afirmare publică. Textul mai apropiat de autenticitate presupune un fel special de umilinţă, o renunţare temporară la obsesia sinelui (cazul excepţioal l-ar reprezenta poezia).

Damnarea ironiei ar putea fi comună unor bărbaţi din generaţii diferite. Ea ar putea fi probabil descoperită în publicistica lui Vicenţiu. Şi într-a mea.

Zâmbete avizate de bucureştence. Pot fi văzute pe străzile ultracentrale. Ele exprimă satisfacţia dată de o subtilă înţelegere a unui complex de oportunităţi. Este ca o emanaţia a super-adaptării.

 

8. 7. Dispută nocturnă pe tema fidelităţii.

Nu contează până la urmă decât cum se simte omul în el însuşi. Aceasta este miza reală, importantă.

Păstrarea unei stări de spirit convenabile este esenţială.

Ieri am avut o criză stranie. A durat vreo jumătate de oră. A început ca un „atac” de tahicardie. Torsul şi mai ales gâtul îmi zvâcneau spasmodic, eram „muncit de diavol”. Zvâcnirile erau ritmice, peste 160 pe minut. După un timp mi-am dat seama că pulsul îşi revenise, iar zvâcnirile gâtului căpătaseră un caracter independent. Totul s-a încheiat după ce am luat  un rudotel (tranchilizant de zi, la modă); dacă nu cumva a fost o coincidenţă.

Sunt sigur că încetarea pregătirii fizice semnifică, pentru mine, trecerea la stadiul de mortăciune. Mi-am dat seama, apoi, că abandonarea crosurilor, dictată, la un moment dat, de raţiuni medicale, mi-ar distruge cu totul bruma de încredere în mine însumi încă deţinută. Ştiu că mi-ar plăcea să mor în timpul unei şedinţe de jogging. Afirm aceasta fără nici un fel de bravadă.

Marţi voi participa la un fel de excursie literară, de studiu. Un autobuz va duce un grup de scriitori pe urmele insurecţiei. Aceştia vor scrie textele unui volum colectiv.

Să fiu atent la nuanţa de război  reprezentată de întoarcerea armelor; este posibil să apară aşa ceva în romanul meu. Efectele cotiturii, psihologia luptătorilor.

Concluzia tribulaţiilor mele. Sunt îndreptăţit să fac orice este în măsură să mă ajute la păstrarea vechii mele identităţi psihologice. M. a făcut această afirmaţie. Corectă.

M. a spus: Este timpul să faci numai ceea ce îţi place. Fiindcă până acum ai făcut şi ceea ce s-a justificat din alte raţiuni.

De fapt, n-ar fi vorba despre adoptarea unui hedonism de final, ci de adecvarea comportamentului în sensul de mai sus.

„Fetele bune”, scârnava lor abilitate de a se descurca, dar şi tragica lor neputinţă în materie de concentrare. Ele obţin o maximă adaptabilitate, dar preţul plătit este pierderea capacităţii de a iubi. Iubirea este o fixare, o alegere profundă. Cine nu se poate concentra nu poate iubi. Nici-un om, nici-o activitate, nici-o idee. Practicarea adaptabilităţii este ca un  drog, devine indispensabilă, lovindu-te în adânc.

Acum pot să răspund de ce am stat atâţia ani în insalubra garsonieră din Drumul Taberei. Pentru a nu cădea rob numitului drog. (Ce urmăresc „fetele bune” şi „băieţii buni”? Nimic altceva decât comoditatea.)

 

9. 7. Am avut un vis „strategic”, despre posibila structură a romanului proiectat.

Ideea asocierii romanului cu o casă. Mi-am amintit de „Ghepardul”, romanului lui Lampedusa. Acolo există o scenă unde cei doi tineri, Angelica şi Tancredi „bântuie” printr-o aripă nelocuită a palatului Salina. Această scenă ar conţine semnificaţia întregului roman. Tinerii văd în încăperile părăginite cum splendoarea se transformă în pulbere.

În cazul meu, casa ar fi cea din Comloş, fiecare încăpere reprezentând unul dintre conceptele-cheie ale unei existenţe.

Corespondenţe:

Moartea lui Vicenţiu (Chente) – dărâmarea ulterioară a casei.

Casa – Vicenţiu, Aurel.

Starea actuală a casei – decrepitudinea unchiului Aurel.

Biblioteca adunată de cei trei fraţi – disiparea ei, cu o ultimă pulsaţie la Lugoj.

Acareturile, vitele – amintirea lor.

Bunicii – actualii locatari.

Dorinţa ultimului descendent în linie bărbătească de a păstra trecutul, de a-l „împăia”.

Simfonie a distrugerii, dar şi a renaşterii.

Mitologia copilărească a casei: podul, cămara, podrumul (pivniţa), biblioteca.

Sunetele nosturne ale ceasului din turnul bisericii.

Corespondenţe subterane. Fiecărui frate i se potriveşte o cameră. Nepotul nimereşte în camera lui Chente, prefigurare a unui destin asemănător.

Jeni şi Chente. Ea este o aristocrată scăpătată şi îşi bate joc de originea lui ţărănească. Resortul hiperactivităţii lui este dorinţa compensatorie. Tentativa clasică de a se legitima ca un aristocrat al spiritului. Prietenii elevaţi al lui Jeni. Chente, modest funcţionar la Biblioteca Academiei, se simte printre ei ca un taur nimerit în ţarcul unor maimuţe suple şi vorbăreţe. Forţa sa nu foloseşte în înfruntările cu cei repede caţăraţi în pomul superiorităţii lor sociale. (Observ că pic peste schema din „Delirul”.)

Vicenţiu nu este însă un ironic şi nici un paranoic potenţial precum personajul lui Marin Preda. El este un Berbec lipsit de umor, decis să dărâme zidurile ce i se opun. Cu ironiile ei, dezabuzata Jeni îl răneşte adânc, îl întărâtă. Îl determină să devină un băutor.

Gheorghe – n. 1. 1. 1903 – Capricorn – Tigru.

Vicenţiu – 4. 4. 1908 – Berbec – Maimuţă.

Aurel – 3. 3. 1911 – Peşti – Porc.

Tigru, Maimuţă şi Porc – zodii din zodiacul chinezesc.

 

12. 7. „Excursia” s-a dovedit extrem de obositoare. M-am întors seara cu „durerea de cap a băutorului de cafea”. „Excursia” a fost ilustrativă pentru un anumit underground psihologic. În faţa gigantomaniei,  indivizii pot deveni mai relevanţi, într-un anume sens. Cei din „grupul de reprezentanţi ai unor reviste şi ziare” (cuvântul „scriitor” a fost destul de evitat) păreau dezorientaţi în faţa enormelor betoane armate, cuprinşi de frenezia factice a notării unor cifre.

Documentarea a fost condusă de un colonel (şef politic sau aşa ceva). Un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu o bună condiţie fizică, zdravăn şi păros, un Popescu făcut de ţărani sănătoşi, pe vremea când omul nou nu apăruse pe la noi. Spre sfârşitul vizitei, la penultima haltă, s-a petrecut scena-cheie a zilei. Cum preşedintele Uniunii Scriitorilor se afla la vreo zece metri distanţă de micul grup unde numitul colonel perora, aducând precizări tehnice, şeful militar a strigat „Tovarăşu’ preşedinte!” şi apoi i-a făcut semn să se apropie. Un semn neglijent şi totodată imperios. Aşa îl chemi pe un subaltern al tău. Această scenă a sintetizat uşorul dispreţ amuzat   exprimat de acel militar de-a lungul întregii vizite. O clipă am sperat că demnitarul cultural va rămâne pe loc. Nu s-a întâmplat aşa. Cuminte, el s-a pus în mişcare, a venit lângă colonel, a ascultat în linişte explicaţiile acestuia. Aparent, nimeni nu s-a mirat. În blazarea generală, poate că secvenţa a trecut neobservată. Sau, mai ştii?, poate că doar mie mi s-a părut că a fost o mică umilire.

Preşedintele a venit cu fetiţa sa, o adolescentă standard, având dobândita siguranţă de sine a unei odrasle de ştab. În maşina ARO au mai călătorit, alături de preşedinte, un vicepreşedinte al U. S., fiica preşedintelui şi colonelul mai sus amintit. Restul participanţilor s-au deplasat în trei microbuze.

S-au putut vedea şi ale scene „şoade” (amuzante). Un colonel, 60, luându-şi cu disperare notiţe, pentru a-şi onora condiţia de „tânăr” scriitor. În ochii lui lucea disperarea convertită în energie. Un bătrân poet, 66, retoric, nota hieroglife zadarnice, părând la un pas de apoplexie. Un reporter profesionist 50-55, cu statură şi trup de copil, dovedind energia şi modul infatigabil al unei insecte. Un şef de revistă din provincie, burtos, chelios şi mustăcios, părând a suferi de o uşoară indigestie morală (cauzată de postura sa de om din nomenclator), dar neuitând să ceară alimente de la U. S., „pentru a nu mă duce la nevastă cu mâna goală”. Câţiva redactori (unii dintre ei semi-şefi) pe la alte reviste de provincie, părând uşor stingheriţi. Autorul de romane groase şi multe – scrise în spornicul stil convenţional – străduindu-se să apară drept un om spiritual, dar nu prea reuşind. El făcea eforturi de a se comporta ca un „senior” al vieţii literare. În linii mari, acest comportament este cunoscut şi codificat, dar atunci când este vorba să-l ilustrezi personal, este necesară o sclipire individuală, un lustru de autenticitate. Acestea nu pot fi simulate.

Iată elementele părincipale ale acestui comportament. Se face caz de condiţia scriitorului şi de condiţia lui în societate. Li se spune  pe nume şi „tu” cât mai multor colegi de breaslă; fiecare nouă achiziţie în acest domeniu este considerată un succes. Se vorbeşte în public de câte ori se iveşte ocazia, arătându-se un soi de umor complice. Se manifestă o cât mai mare dezinvoltură printre confraţi. Se fac „spirite”, se zâmbeşte şi se râde cât mai mult posibil. Respectivul are, de regulă, un model. În cazul amintit, cel imitat era un ultraprolific autor de romane, la fel de dezinvolt şi de găunos.

 

13. 7. Fenomenologia de mai sus ar trebui continuată, dar „excursia” a căzut în trecut. Mă întorc la roman, constatând că în aceste zile de caniculă orice este greu de făcut, începând cu programul de pregătire fizică.

Idealul ar fi un roman cu documentarea la nivelul zero, „supt din unghii”. O utopie în plus.

Orice s-ar întâmpla, căruţa trebuie să meargă înainte. Nu sunt de acord să cobor din ea.

 

14. 7. Vive la France!

În anii de intensificare  a activităţii solare ar fi fost compuse cele mai importante opusuri muzicale. N-ar fi exclus, fiindcă soarele accentuează tot ce ţine de viu, inclusiv procesele morbide.

Nevoia tot mai presantă de clarificări morale şi existenţiale. De aflare a „ultimei motivaţii”, cea mai ascunsă. Probabil este de ales între o finalitate practică şi una spirituală. Romanul ţine mai mult de retorică, spiritualizarea prin el pare problematică. Girard spune că prin scrierea romanului omul se vindecă de maladia ontologică. În sensul că poate reuşi iubirea fără agent intermediar, fără mediator. Ce fel de iubire? Probabil în sensul de alegere decisivă, de preferinţă irevocabilă.

În cazul meu ar mai fi de aflat dacă nu cumva întreaga mea propensiune spre literatură a fost falsă. Şi dacă acum, gândindu-mă la un act literar absolut, ridic la un nivel nou, mai înalt, minciuna iniţială.

Aş avea motive să afirm inexistenţa unei vocaţii literare. Până după încheierea facultăţii, am fost un cetăţean fără curiozităţi intelectuale. Activitatea de critic literar s-a declanşat ca urmare a unui pariu cu iubita mea de atunci, o persoana aflată astăzi în R. F. G. Nu mi-a fost prea greu să deprind nişte reguli retorice şi nişte concepte specifice. Atitudinea mea profundă era însă una avocăţească, de inaderenţă afectivă. Îmi era indiferent în favoarea cui pledam. Totul era să mă plătească. Apărea şi satisfacţia misterioasă, vag perversă, de a fi minţit bine. Nici măcar de a fi minţit, ci de a fi găsit cuvintele potrivite pentru obţinerea succesului. Pentru un avocat, ca şi pentru un sofist, adevărul şi minciuna sunt egale între ele.

Mi-am dat seama foarte târziu că aveam o vocaţie de avocat.  Atunci am început o operaţie de deturnare. Avocatul nu se mai interesează de un proces după ce l-a câştigat, autorul „pledează” într-un proces interminabil. Un „avocat” scrie texte publicabile cu un scop destul de precis. El „combate”. Scopul unic al scriitorului este să exprime adevărul lui personal.  Să fie posibilă coexistenţa într-o singură persoană a amândurora? Teoretic, nu, practic, da.

„Avocatura” este plăcută pe termen scurt. Ea dă satisfacţii de tipul celor obţinute în urma unor succese practice. „Oficierea” (să-i spunem aşa) are o bătaie mult mai lungă, începe să dea satisfacţii după ani de muncă. În cele din urmă îl schimbă radical pe prtacticantul ei.

Discuţia poate fi reluată folosind conceptele de jurnalistică şi de literatură.

Întrebarea este dacă omul este în stare să iasă din „avocatură” după o îndelungată practicare a acesteia. Dacă principial este  posibil, apare o altă întrebare. Până la ce punct se poate el lăsa contaminat de jurnalistică? Până la ce vârstă este posibilă decontaminarea?

Scrierea unui roman autentic este o tentativă de decontaminare.

Alte caracteristici ale jurnalisticii (avocaturii) exprimate într-un roman. Caracterul de exerciţiu, făcut din ambiţie, fără uitarea remunerării. Urmărirea unui scop practic (publicarea, obţinerea notorietăţii, dovedirea unei tenacităţi peste medie, câşigarea unui pariu cu sine însuşi).

În schimb, celălalt mod este scrierea cât mai exactă posibil a adevărului personal, unic şi irepetabil (nu numai a adevărului confesiv, ci şi a celui despre personaje şi situaţii).

Adevărul meu este cel de mai sus. Calea spre el pare a fi doar cea confesivă cu echivalent în relatarea la persoana întâi.

Naratorul va relata dintr-un „punct fix”. El va putea rememora şi călătorii ale sale, dar nu aspecte exterioare ale acestora. Va fi o căutare de sine. Probabil că bine ar fi ca naratorul să fie de profesie scriitor lipsit de succes. Nu se vede de ce ar fi ocolite elementele biografice. Ar putea fi folosite şi multe aspecte ţinând de viaţa literară.  Astfel s-ar folosi şi idei ţinând de „romanul redacţiei”.

Să mut „tribulaţiile de atelier” între cele două războaie? Nu.

Documentul căutat să fie un jurnal intim? În el să urmăresc evoluţia şi consolidarea dictaturii carliste, cu implicaţiile respective. Această dictatură să aibă un corespondent în tirania de operetă din redacţia literară.

 

15. 7. Căldură grozavă. Creierul refuză să lucreze.

Citesc o carte despre istorici. Iorga apare ca un individ dintr-o specie dispărută. Neverosimila lui forţă de muncă! Fantastica desfăşurare! Nu poate fi estimat cu măsurile omeneşti. La el va fi fost o îndrăzneală iniţială, o lipsă genială de ezitare în a-şi spune chiar gândul clipei. Şi apoi o „supunere” a cititorilor şi ascultătorilor.

Îmi apare în minte nebulozitatea iniţială a unei povestiri SF. Mi-a fost comandat aşa ceva. Despre un cuceritor prin cuvânt. Discursul lui este înţeles pe dos de ascultători, dar asta nu înseamnă că aceştia nu sunt cuceriţi. Dialogul între surzi. Fiecare se ascultă pe sine însuşi, la nesfârşit. Întâlnirea între două civilizaţii. Hipnoză. Frumoasa şi bestia.

Relatarea unui cosmonaut despre felul cum iubita lui a fost cucerită de un monstru, pe o planetă oarecare. Faţa extatică a femeii, lacrimile ei de adoraţie.

 

16. 7. Distilerie de neputinţă. Iată o firmă bună pentru intreprinderea mea literară.

Se poate trece de neputinţă, dar nu pe termen lung. Corpul refuză, nu-l poţi înşela de prea multe ori.

Nesfârşitul şir de trucuri menite să înşele trupul şi creierul, să le mai pună încă o dată la treabă.

Dincolo de ambiţie. Acolo se găseşte teritoriul căutat. Transă ce nu se mai încheie. Vis interminabil. Acolo eforturile nu mai înseamnă nimic. Un drog venit din interior. Esenţă de voinţă, ce nu mai seamănă cu voinţa. Asceză şi idee. Post, yoga, meditaţie. Moarte trăită. Dispreţ al simţurilor. Suferinţă, ezitare, sentimente, senzaţii – vorbe fără nici un înţeles. Paroxism al intelecţiei şi apoi abandonare a acesteia. Ieşire din tine însuţi. Ordine date într-o doară trupului, dar ordine de oţel. Ambiţie, voinţă, tenacitate – cuvinte caraghioase. Privire în ochi a morţii. Aceptare calmă, impasibilă a ei.

Toată vorbăria de mai sus a fost un fel de antrenament, un fel de obţinere a concentrării.

 

21. 7. Ideea că inteligenţa – înţeleasă ca o proprietate privată – generează capitalism. Socializarea inteligenţelor prin „mediocrizare”.

Ideea că o dictatură poate genera o încetinire a evoluţiei sociale prin  nişte măsuri ce lasă impresia de accelerare a acesteia. Politica de salvare a aparenţelor. Obscurizarea indicilor în materie de nivel de trai.

 

22. 7. Sărăcia duce la apetit pentru idei şi speculaţii intelectuale. Belşugul aduce suficienţa intelectuală. Cel avut nu simte nevoia să fie deştept, el trăieşte. Şi cei mai săraci suferă un proces de „abstractizare”, de dizolvare (solvenţii sunt tot nişte idei: a face rost, ce face vecinul, ce-au mai băgat la alimentara, să apuc cutare lucru).

Marea burghezie şi proletariatul. Mica şi media burghezie. Femei reprezentând aceste categorii sociale. Aristocraţia şi vulgaritatea. Plebeianismul.  Nici unul nu este superior, în faţa literaturii. Autorul trebuie să se poarte ca un adevărat aristocrat, să simuleze, cu ascunsă disperare. Va fi meschin, plebeu, va scrie tot aşa. Thackeray, răsfoit de mine în aceste zile, o face pe plebeul deştept. Rezultatul este un amuzament devenit monoton.

Vulpea şi strugurii. Frazele scurte ale lui R. Theodoru, un mod milităresc de-a ataca literatura.

Umorul este fără limite, atunci când omul, ca individ, nu mai are mize serioase.

Când voi da greş cu proza, voi conchide că era cazul să perseverez în eseu.

Gafele mele din ultimele săptămâni – mijloc extrem de sintetizare a unei stări favorabile scrisului autentic (această stare nu trebuie să conţină ideea de oportunitate socială). Iluzia că marea literatură se impune oricum (în mod antum). Nu se impune.

Cumplitul „ca şi cum” presupus de practicarea literaturii. Să fii unul când scrii şi altul când ieşi din casă. Iată de ce unii transformă scrisul într-un fel de avocatură, într-o pură retorică lipsită de legătură cu fiinţa. Ei intră într-un roman ca într-un proces, unde adevărul avocatului nu interesează pe nimeni.

Ar trebui să fac însemnări despre o „petrecere” unde am fost prezent. Cele două dialoguri paralele. Amintirile antrenorului de fotbal şi discuţia despre dictatură. Stranietatea alăturării acestora. Abisul despărţitor. Licheaua cu doctorat în filozofie se străduia  să-i câştige bunăvoinţa antrenorului. Modestia implicit dispreţuitoare a fostului fotbalist, om cu mulţi bani.

 

24. 7. Cel mai retoric gen ar fi teatrul. Ciudat ar fi ca tocmai pentru acest gen să fi fost eu înzestrat.

Succedarea vertiginoasă de proiecte. Iată de se petrece actualmente în mintea mea.

Ce loc va ocupa umorul în romanul meu? Rememorarea nu prea lasă loc pentru aşa ceva, este serioasă. Îţi este greu să râzi de propriul tău trecut.

Trucul maxim duce la contracararea versatilităţii interioare.

Supratemă: şirul de ratări ca expresie a  unei damnări naţionale.

 

28. 7. Romanul SF despre emanciparea albinelor. Opiniile unei albine, la persoana întâi, despre evoluţia exlozivă a speciei sale. De fapt, să fie opinii ale unui om-albină. Acesta trăieşte într-un „stup” al viitorului.

Scena întâlnirii „peste ani” între un domn la vreo 60 şi o doamnă de circa 50 de ani. Cândva vor fi fost amanţi. Zâmbetul ei devenit o clipă tineresc. El, neras, chelit, îmbrăcat tinereşte, fără dinţi, cu privirile stinse, sărutându-i mâna cu o bruscă aviditate disperată. Se pare că omul a fost, vreo două decenii la rând, un fel de cocotă masculină a imensei clădiri. Cândva o va fi făcut fericită pe activista culturală, autoare de cărţi scremute.

 

28. 7. „Somatizarea angoasei” – transformarea unei suferinţe psihice în dereglare organică. Aşa ceva aş păţi eu acum, s-ar zice.

 

22. 8. Am fost la Lugoj şi Comloş. Am deschis un nou caiet de însemnări referitoare la roman, al doilea.

Acum voi începe să lucrez. Ar urma să închei cartea în noiembrie, acest an.

 

22. 9. Despre un fel special de istorie literară. Aceasta relaţionează  textele şi legăturile amoroase ale autorului. De pildă, eu am scris trilogia „Istoria curajului” în timpul relaţiei cu R. „Casa în formă de L”, în timpul celei cu M. Şi aşa mai departe.

Întrebarea este dacă respectivele femei sunt prezenţe întâmplătoare, aflate într-o relaţie de indeterminare cu textele, sau au un rol cât de cât important, fiind un fel de „naşe” ale cărţilor.

Aşa-zisa acţiune de „împănare” (sărită din lipsă de timp la multe dintre cărţile anterioare) constă în înmulţirea amănuntelor, în „mântuirea” frazelor de schematismul jurnalistic. Se cere, întocmai ca în calcularea unei variante la şah, mergerea mai în afund, dincolo de nivelul evidenţelor jurnalistice. Nu este vorba doar despre amănuntele vizuale.

 

23. 9. De vreo două zile citesc fragmente din interminabilul meu jurnal, bune de prelucrat în roman. Pare îmbucurătoare o anumită perfecţionare a expresiei şi chiar a gândirii, de la an la an. La mine a fost un caz special de dezinteres pentru literatură. S-a întâmplat însă că activitatea mea de sintetizare a unui interes pentru literatură şi pentru scris să se transforme în ceva mult asemănător unei vocaţii autentice. A fost vorba, se pare, de o perfecţionare a retoricii. Împrejurarea favorizantă a fost „înţelepţirea” adusă de perseverenţă.

 

2. 10. Am fost la Timişoara, la consfătuirea SF. Câteva scene remarcabile, bune de folosit într-un roman al fandomului, poate unic în lume. Căderea psihologică a lui I. H. Atacul furios al lui A. M. Scenă de roman. Oportunismul complicat cu puseuri dictatoriale al al lui I. A. Sentimentul că în respectivul mediu nu mai am ce căuta.

De reactualizat ideea cu enciclopedia unei planete SF (sau a unui Pământ dintr-un viitor); o carte generatoare de cărţi, putând fi publicată şi ca text de sine stătător, cu rezultate bizare. Ideea există la Borges.

Termin de recitit „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow. Autorul practică sistematic digresiunea teoretică, adoptând o manieră uşor umoristică de tipul haz de necaz. Probleme mea este, în fond, îndrăzneala de a mă livra unor digresiuni lungi, suficient de prelungite.

 

4. 10. Mutanţii sunt element de antinomie, mustrarea vie, dar şi simbolul civilizaţiei tehnologice. Modelări ale ideii de eşec uman. Reprezentanţi ai diavolului. Negaţia vie. Conflictele cu ei sunt de o natură specială.

Ideea unei enciclopedii fictive se află la Borges. Iar cea a tratării sistematice a unei planete fictive, la Franck Herbert (printre alţii). Asta nu înseamnă că respectivii deţin vreun monopol.

Revin. Rezervaţia mutanţilor generează tot felul de dezvoltări. Ea are o mitologie, dă o coloratură anumită vieţii de pe planetă. Este o plagă nevindecabilă altfel decât în utopiile politice ale unora. Ea „preia” conflictele lumii de azi. De exemplu, cel dintre ţările dezvoltate şi cele ale lumii a treia. Posibilitatea apariţiei unor omeni normali printre mutanţi, printr-un joc genetic. Aceştia sunt dotaţi cu fizic uman, dar păstrează calităţile psihice speciale ale părinţilor lor. Sunt repudiaţi de ambele tabere, având oarecum soarta geniilor tradiţionale. Nu există extratereştri. Luptele pentru putere ţin cont de mutanţi. Se caută o alianţă cu ei. Astfel apare importanţa lui Nemo, omul capabil să reziste printre ei. Nici nu i se poate aplica pedeapsa capitală, a trimiterii printre mutanţi, el fiind imun la fluxul malefic al acestora.

Mitul apariţiei dintre mutanţi a şefului (uman) ideal. Filozof şi politician capabil să rezolve problemele planetei.

Voi face o cerere de transfer la o altă revistă a U. S. Băieţii sunt foarte stresanţi.

Rămâne acum să văd ce voi rezolva cu cererea de călătorie turistică la Irinel.

 

5. 10. Modul cum am fost tratat la consfătuirea SF. Fără nici-o deferenţă, ca unul de pe stradă, deşi eram invitat de onoare. Deprecierea scriitorului, reprezentant al unei categorii fără importanţă. Marginalizarea progresivă a scriitorilor exprimă înalta neîncredere în utilitatea lor socială.

2. 8. Sunt la Lugoj.

Horia (într-un scenariu de film): Nobilul nu e nice om, nice câne!”

Tot astfel, autorul de jurnal intim nice nu trăieşte, nice nu face literatură. Jurnalul este o fugă, o refugiere de actul creator. Scrisorile, practicate cu frenezie de unchiul Aurel, sunt ceva asemănător. Grafomanie într-o formă benignă.

Alcătuiesc o colecţie minimală. Din ea voi alege eventual câteva documente „citabile” în textul meu.

Conceptul important: veleitarism. Naratorul se suspectează pe el însuşi de aşa ceva. Merge înspre alte generaţii ale familiei sale, pentru a descoperi „blestemul” veleitarismului, rădăcinile acestuia. Sub acest raport, ar fi o aventură intelectuală, o anchetă pentru uzul personal. Tocmai aceasta este  una dintre problemele mele actuale. Artificiul ar apărea în privinţa indispensabilei istorii de amor. S-ar putea folosi ideea de iubire discordantă, de senectute. Efortul „titanic” al unui cincantenar pentru a reuşi o performanţă. De dragul unei fete dispuse să creadă în miracole.

Un pariu cu sine însuşi, dar şi cu ea (generaţia ei îl priveşte ca pe o mortăciune). Miza pariului să fie chiar scrierea unui mare roman? A unei cărţi autentice?

Să nu fie un roman „supt din unghii”. Să fie clădit pe o documentare dacă nu minuţioasă măcar chinuitoare (cum este cea întreprinsă de mine în aceste zile).

 

3. 8. Descopăr un ritual practicat de uica Aurel şi corespondenţii lui. Acela al colportării de ştiri legate de sat şi de un Banat restrâns.

Posibilitatea de-a insera în roman diferite documente.

Practicarea criticii literare  aduce un subtil sentiment de umilinţă. Generat, se pare, de faptul că punctul de pornire se află în texte scrise de alţii. Antipodul acestui sentiment – unul de triumf – apare atunci când autorul practică fabulaţia pură, cu personaje inventate sau păstrând legături foarte vagi cu oameni reali. Iată de ce ideea de a înscena totul este atât de tentantă.

Un roman fluviu despre sat.

O tratare sincronică, toate evenimentele existând simultan în memoria naratorului. Un fragmentarism declarat.

În lipsa unei istorii amoroase a naratorului vor putea să apară tot felul de „amoruri istorice”.

Ivirea nederanjantă a unei structuri de roman à tiroirs.

Necesara estompare a naratorului şi a problemelor lui „metafizice”. El, pur şi simplu, îşi începe investigaţia.

„Colonizările habsburgice din Banat” de N. Ţintă.

4. 8. Recidivă a sentimentului de copleşire. Cu toate acestea, simt că am resurse.

Aici, la Lugoj, este mult de muncit. De fapt, este infinit de citit şi de selecţionat. Pot lucra o lună, dar şi un an.

Tentativa de a mă identifica este himerică. Este un mod de trădare a sinelui şi de a te înşela asupra propriei creativităţi. Pe de altă parte, nu se vede când aş fi în măsură să „dreg” o documentare neterminată.

Am scris primele cuvinte ale romanului. Sper să rămână. Voi merge pe formula cea mai comodă (subiectiv vorbind) cu putinţă. Adevărul meu este că un roman convenţional mi-ar fi mult mai la îndemână. În modalitatea proustiană este necesară o anumită strălucire a naratorului. Se va vedea dacă aşa ceva îmi stă în putinţă.

Vor fi o seamă de cercuri concentrice, după cum am mai spus.

 

5. 8. Începutul nu este prea grozav, dar nici nu trebuie să fie.

Încă nu am decis dacă voi intercala sau nu fragmente de scrisori autentice. Poate voi apela doar la nişte nuclee epice aflate în diferite scrisori.

Renunţarea la maşina de scris şi apelarea la stiloul mie dăruit de D. cu vreo zece ani în urmă, îmi dă un curios sentiment de seninătate.

7. 8. O neplăcută „fugă” a proiectelor literare.

În însemnările sale zilnice (prin 1870) Maiorescu ar fi notat că Iulian Grozescu este unul dintre atentatorii lui Barbu Catargiu. De aici, interesul lui Chente pentru el.

Azi voi participa la un episod amuzant. Ma tante va fi vizitată de o bună prietenă a ei, împreună cu fiica ei rămasă nemăritată. Se are în vedere o posibilă şi improbabilă „împerechere”.

 

8. 8. Citind cărţile poştale scrise de tata Lae (bunicul meu) de pe front, dar şi în deceniile următoare, m-am gândit la un roman epistolar, cu intervenţii limitate ale naratorului. Ar fi material pentru aşa ceva. Regia (aranjarea textelor) ar fi însă probabil mai dificilă decât scrierea unui text original. Ar fi nişte evenimente-cheie: primul război, sărbătorirea celor 200 de ani de la fondarea satului, al doilea război, „dizlocarea” chiaburilor în Bărăgan.

L-am întrebat pe unchiul Aurel câţi ani are. „Câţi îmi dai?” „Păi, nu ştiu ce să zic.” Privirea lui a exprimat confuzia. „Lasă că mai vorbim noi…”, a zis. Tante mi-a spus: „A rămas avocat până şi în situaţia asta. Ştie să ocolească un răspuns clar.”

Crosul îmi ridică moralul în chip sensibil.

Scena întâlnirii cu familia venită „la vedere” a fost naivă şi înduioşătoare. Tatăl, 75, uşor senilizat, studii teologice, acuzând o anumită inadecvare la context, mama, 67, cu prudenţe şi bunăvoinţe în stil retro, vorbind prea mult pe teme cât mai îndepărtate de scopul real al vizitei, aruncându-mi priviri „cercetătoare”, fata, 33, cu vorbire provincială, calmă, doar părând resemnată, având un fel de ironie blândă. În fine, tante Alice, nespus de veselă, râzând cu entuziasm, aruncându-le „tinerilor” priviri de complicitate exuberantă.

Scena s-a petrecut într-o sufragerie enormă, extrem de elegantă, cu mobile frumoase, din alte vremuri. Mi s-a părut că trăiesc o secvenţă dintr-o epocă îndepărtată, printr-un truc magic. O colosală artificialitate.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aş adopta în roman stilul facil din jurnal.

Scena vizitei ar trebui inclusă în roman, ca premiu pentru stranietate. Ar fi un fel de caricatură a poveştii de amor, indispensabilă în orice roman.

Sufletul de atentator al lui Chente – speculaţie pentru cititorii primitivi.

 

9. 8. Se precizează maniera confesivă a romanului. Încerc să scriu primele pagini. Fără voie parcă, am enunţat probleme mea actuală : lupta cu sentimentul de a fi pe punctul să devin o mortăciune. Această luptă este şi a naratorului din roman.

Se pare că documentele (imens de numeroase)  vor rămâne un fundal, nu voi apela în chip direct la ele.

 

10. 8. Dintr-o broşură de Krishnamurti apărută în româneşte prin anii ’20 – ’30 şi tipărită la Lugoj: „Ceea ce gândeşti despre alţii să fie adevărat.”

Am vrut să mai reţin un citat, dar când l-am căutat nu l-am mai găsit. Se pare că el nu există în broşură. Poate că l-am inventat. Se referă la necesitatea de a trăi ceea ce faci.

Ieri m-am simţit pe deplin conectat la text, animat de o clară dorinţă de a spune adevărul (al meu, în primul rând).

Să nu uit „dialogurile” animate purtate de unchiul Aurel cu imaginea sa din oglindă. În aceste prilejuri el face un vechi gest al său, un salut cu antebraţul ţinut oblic în faţa pieptului şi cotul în dreptul şoldului. Palma cu degetele întinse şi lipite se mişcă în chip de paletă, închipuind un salut afabil.

 

11. 8. Mă aflu încă la Lugoj. Ieri am fost la Caransebeş, cu autobuzul cel lent. Vocea doamnei O., la mère, la telefon, atinsă de o emoţie exagerată, bine exprimată. Mai există provincie; opinia ei despre Capitală este nerealistă, hiperbolică. Fata lipsea.

Cel târziu mâine plec la Comloş, pentru a doua parte a turneului meu de documentare.

Am descoperit fragmentul  amintit mai sus. Se află în prefaţă: „Dar învăţătura poate rodi numai dacă este trăită…”. Este într-adevăr o metaforă maximă, cea a viului. S-a spus adesea: a trăi literatura etc. Ar însemna un contact organic cu ideile, o asumare ţinând de actul vital.

De ce îmi este atât de uşor să scriu în jurnal şi atât de greu în roman? Poate fiindcă în primul caz lipseşte orice îngrijorare cu privire la publicare, nu există o exigenţă specifică.

„Un diletant însufleţit” – titlu de roman.

13. 8. La Comloş.

Ştiri despre dislocarea în Bărăgan, relatate de tanti Amalia.

Cu două zile înainte, zvonuri prin sat. Miliţianul vrea să dea telefon, pentru precizări. Acumulări de vagoane goale la Nerău. În 18 iunie 1951, noaptea la ora 2, un securist şi un miliţian. Securistul avea 4-5 case în grijă. Celor evacuaţi li se pune la dispoziţie un vagon de fiecare familie. Sunt sfătuiţi să ia cât mai multe lucruri. Nu ştiu ce să ia şi ce să lase. Un lucru este ales, iar apoi se renunţă la el. Drumul durează mai multe zile. Ajung la Măzăreni, lângă Urleasca. Un câmp de porumb şi de mazăre. Îşi acoperă lucrurile cu o prelată. Aparatul roentgen, pus în grâu, sclipeşte în soare. Omul cu cocoşul şi găina pe umeri. Case din chirpici sau din pământ bătut. Li se dau câte două uşi şi două geamuri. Acoperiş din stuf. Se face şcoală. Învăţători dintre cei dislocaţi. Pe buletinele de identitate, o ştampilă cu D. O. (domiciliu obligatoriu). Tanti Amalia merge totuşi până la Bucureşti şi chiar până la Arad pentru a se întâlni cu părinţii săi. Uica Gheorghe – brigadier la o fermă. Fata moldovenilor, luată de suflet în 1947, vine cu ei; ea plânge atunci când nişte vecini se oferă să o preia; ea îl va creşte pe Silviu, fiul familiei. La Comloş, vecinii iau lucruri, demontează sobele şi o parte din lemnărie. În Bărăgan se ajunge la o anumită prosperitate. Primii sunt eliberaţi sârbii, la intervenţia lui Tito. Neamurile mele revin în aprilie 1956, printre ultimii eliberaţi. Rămân miniştrii şi alţi foşti membri marcanţi ai partidelor istorice. Aceştia fuseseră mai întâi în detenţie. Nu lucrau, stăteau în gazdă, erau ajutaţi de rudele lor. Era şi Gheorghe Brătianu. 33 de sate nou înfiinţate în Bărăgan. Drumul de întoarcere este plătit de stat. 5 ani au fost dislocaţi. SS-işti, legionari şi chiaburi. Au fost puşi la un loc, în devălmăşie. Proveneau şi din alte regiuni ale ţării. În 1957, procesul celor 7 comloşeni (Gh. Sarafoleanu, Ghiţă Bălan-Şerban, Dorel Drăguiescu, Aurel Herzovi, Petru Magiaru, Nicolae Medrea, Ion Laica). Condamnări de 10 şi 7 ani muncă silnică şi confiscarea averii. Acuzaţii: întâlniri în vederea unui complot antistatal; denigrări ale regimului şi lăudarea SUA. Eliberaţi în 1964. Înainte de plecare, percheziţie. Se caută arme şi aur. La proces, sfătuit de un evreu, posesor de aur, Gheorghe semnează tot, recunoaşte tot ce i se cere pentru a nu fi bătut. Oricum ar fi recunoscut până la urmă. Se consideră necesar să fie arestaţi oameni din diverse categorii sociale ale satului. În detenţie, Gheorghe este infirmier. La plecare, li se dă merinde. Moare în 1983.

16. 8. Înclinaţia spre senzaţional ar fi inerentă naturii umane. „Comloşeniştii”, cei interesaţi de istoria satului, sunt în mod special excitaţi de ducesa de San-Marco şi abia apoi de figurile plebee ale satului.

Alte întâmplări aflate la Comloş. Ducesa a fost dusă la gară, moartă, de cei patru cai albi preferaţi. Apoi caii au fost împuşcaţi şi îngropaţi în parc. A fost un mare alai. Versiune denigratoare: sicriul ducesei a fost urcat în tren de către ţigani.

În deceniile al doilea  şi al treilea, trăsura (cupeul) mergea până la capătul dinspre Iugoslavia al satului Lunga, aflat în prelungirea Comloşului. Un vehicul o preceda, stropind cu apă strada. Un butoi şi o ţeavă găurită, transversală, împrăştiau apa. Butoiul era reumplut la ieşirea din Comloş. Cupeul era tras de cei patru cai albi. Apa atrăgea roiuri de fluturi albi (ca în „Un veac de singurătate”). Copiii alergau în urma vehiculului de stropit strada. Erau atraşi de fluturi şi le plăcea să simtă apa pe tălpi. În cupeu se vedea ducesa, o maimuţă bătrână. Mâna ei înmănuşată le făcea semne prietenoase copiilor, le dădea bomboane şi monede mărunte. Zâmbetul ei nobiliar. Ducesa mai putea fi văzută şi în parcul domeniului. Se plimba în spatele gardului făcut din bare metalice. Venind de la şcoală, copiii o salutau pe nemţeşte, cu un anumit salut catolic. Ea le răspundea şi le întindea prin gard mâna înmănuşată. Copiii i-o sărutau, apoi primeau bomboane şi mărunţiş. „Cum îl cheamă pe tatăl tău?” o întreba pe viitoarea tanti Amalia. „Ureche.” „Aaa, Ureche!” Numele îi era cunoscut ducesei, fiindcă unchiul Amaliei era casap, furniza carne bucătăriei de la castel. Acesta trata cu bucătăreasa şi cu ajutoarea acesteia (două doamne, „nu puneau mâna”, dar dădeau ordine). Averea ducesei: circa 8.000 de hectare. Doamnele de companie erau nemţoaice.

Blazonul ducelui de San-Marco, în metal argintiu. Cel văzut de mine ar fi fost cel de pe o trăsură ducală. Patru câmpuri: inorog, taur (zimbru), corn al abundenţei, vultur prăbuşindu-se. Ultima imagine ar reprezenta înfrângerea din Italia a ducelui. Acesta ar fi fost candidat la tron, fiind apoi nevoit să se refugieze spre a scăpa de persecuţiile rivalului său victorios.

Unde se află înmormântată ducesa? La Ischl (Austria) sau la Budapesta.

Prin 1929, uica Aurel şi un chiriaş al mamei Sida au instalat un radio cu galenă. Putea fi ascultat şi de la uica Mitru (cumnatul, cu casa alăturată). Tanti Amalia conversa cu uica Aurel, vărul ei primar, utilizând aparatul ca telefon. (!) Ivirea lui Chente, venit cu expresul pe la Jimbolia şi de acolo cu vreo ocazie. Mama Sida întârzie servirea „zupei”, simţind că va apărea şi el.

Uica Aurel i-a interzis lui Jeni să participe la înmormântarea lui Chente (deşi se pare că femeia a fost şi amanta lui, atunci când Chente a adus-o la Timişoara). Când Chente este bolnav (endocardită), tanti Amalia şi uica Mitru tatăl ei merg să-l viziteze la spital. Aurel nu-l primeşte în camera bolnavului decât pe uica Mitru. Boala este molipsitoare. Doctorul Gabor, prieten politic. La venirea lui Chente de la Budapesta, Aurel îi ia cravata. „Te grăbeşti să mă moşteneşti?”

 

17. 8. Despre o mentalitate predominantă la Comloş. Pe vremuri, ea ar fi fost structurată de un fel de religiozitate a averii. Indicele: căsătoriile erau regizate între tineri consideraţi a fi la acelaşi nivel de avuţie. „Mezalianţele” erau nedorite şi produceau amărăciuni persistente.

Cazul unor oameni bine situaţi. Fiica lor ia un băiat dintr-o familie săracă. Tinerii au un fiu. Tatăl copilului moare la 44 de ani (ciroză). El fusese agent veterinar şi băuse la fiecare casă unde intra. Toţi beau. Istoria se repetă. Astăzi băiatul „stă la fereşti” cu o fată săracă, a unor pripăşiţi ardeleni. Astăzi legăturile se fac la discotecă. Toate cele de mai sus mi le-a spus tanti Amalia.

Sunt pierdute din vedere cele 28 de familii de români venite în 1729 din Oltenia şi stabilite în bordeie de pământ şi colibe de stuf.

Petru Magiaru, un bărbat arătos, la 70 de ani, bun pentru un rol într-un western, îmi spune cele de mai jos. Despre perioada din Bărăgan. Istoricul Giurescu era cantaragiu. El le-a relatat că Iorga, punându-şi degetul pe frunte, a spus despre cei doi băieţi ai săi, nu prea bine dotaţi intelectual: „Copiii nu se fac cu capul ăsta.” Era şi un Brătianu acolo (istoricul). Până în octombrie au aşteptat să se revoce ordinul de dislocare. Li s-a spus că este bine să se adpteze unde sunt, fiindcă nu vor pleca foarte curând. Au început să-şi construiască case. Casa era formată dintr-o bucătărie flancată de două camere. Lemnărie dată de stat, gratuit. Au fost despăgubiţi pentru uneltele şi animalele rămase acasă.

Pentru cele 20 de hectare, tatăl lui a lucrat dur 22 de ani la Uzinele Ford, la turnătorie, trezindu-se în fiecare dimineaţă la ora 4. Au revenit în 1932 în România. La plecare, directorul şcolii unde învăţase băiatul l-a întrebat unde este România. De Austro-Ungaria ştia. În 1948 a vrut să plece din nou, în calitate de cetăţean american, dar s-a opus soţia.

Vizita în Bărăgan a ministrului adjunct al agriculturii, în 1952. A pus întrebări în legătură cu semănatul grâului, aflat în curs. Mulţumit, a anunţat revocarea ordinului de eliminare a dislocaţilor din posturi de conducere (Magiaru era brigadier).

În 1959, unii oameni din Comloş voiau să-şi retragă pământul din colectivă. Se înscenează un proces (amintit mai sus). Ancheta durează 11 luni. Martori, 11, membri P. C. R. La proces, unii dintre martori au vrut să-şi retragă declaraţiile anterioare, dar li s-a atras atenţia că se fac pasibili de declaraţie mincinoasă şi „vor ajunge lângă acuzaţi”. Drăguescu a luat 15 ani muncă silnică, în calitate de conducător al organizaţiei antistatale. Înscenare clară. Avocaţii ridică din umeri, ştiind că nu se poate face nimic. Dreptul de recurs – formal. Totul este decis de Securitate. N-au fost bătuţi. Au ieşit în 1964. La închisoare, o dispută între doi profesori universitari. Nici unul nu are dreptate, spune Ghiţă Bălan. Din acea seară „scriitorul-ţăran” devine un erou intelectual căutat de studenţi spre a fi consultat în diverse probleme. Un căpitan a ajuns la închisoare fiindcă a lăudat o maşină Chevrolet, americană, spunând că este mai bună decât una rusească. A fost condamnat la 7 ani. Un colonel, comandant al unei divizii de motorizate, are o nevastă unguroaică. Tatăl acesteia este  este preot unitarian şi face parte, în 1956, dintr-o organizaţie antistatală. El îşi sfătuieşte fiica să-şi atragă soţul de partea lor. Aceasta nu-i aminteşte nimic soţului său. Când se face investigaţia, se ajunge şi la  soţia colonelului (absolvent al Academiei Frunze). Interogat, colonelul spune că nu ştie nimic. „Dar dacă ţi-ar fi făcut propunerea?” „Aş fi scos pistolul şi aş fi împuşcat-o.” Cu toate acestea, a primit 10 ani de muncă silnică. În detenţie se ţinea deoparte, nu stătea de vorbă cu nimeni. La închisoare erau şi mulţi membri PCR. Unii refuză să muncească şi cer regim de deţinuţi politici. Sunt încarceraţi, n-au voie să primească pachete. Martorii din procesul celor 7 saltă pe scara socială. Fac diferite şcoli. Unul dintre ei ajunge contabil la C. A. P. Magiaru i-a evitat, dar în cele din urmă a trebuit să intre în contact cu ei. Nu le-a făcut niciodată vreun reproş.

Mihai Păcăţianu a descris în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea conflictul dintre românii şi sârbii din Comloş. Când românii se stabilesc aici, îi găsesc pe sârbi, locuind în case. Românii trăiesc în bordeie. Certuri, datorate în special bisericii construite de sârbi şi folosită cu rândul de cele două grupări etnice. Într-o duminică, la îndemnul popii Grozescu, românii îi atacă pe sârbi cu arme improvizate. Pandurii moşierului Nako îi ajută pe sârbi, dar aceştia sunt învinşi şi fug. Românii le-au ocupat casele. Moşierul, sârb, a închis biserica şi le-a interzis s-o folosească. (Variantă considerată fantezistă.)

Dislocarea din 1951 a fost operată împotriva unor oameni socotiţi indezirabili pe frontiera cu Iugoslavia.

 

23. 8. Ar fi multe de spus despre călătoria mea la Comloş şi la Lugoj, dar le păstrez pentru roman.

Drăgălăşeniile celor doi copii.  Ca în romane, unde i se face curte unchiului bogat. Asta deşi ei sunt mult mai avuţi decât mine.

Azi am citit scrisorile scrise de tatăl meu unchiului Aurel în circa 30 de ani. Tatăl meu a fost de-o extraordinară egalitate su sine. Pe cât de emfatic şi de poseur  a fost uica Aurel, pe atât de modest şi rezervat a fost el. Tatăl meu a cultivat cu obstinaţie banalitatea în exprimare şi în viaţă, deşi ar fi fost în măsură, cel puţin la fel de mult cât fratele lui, să supraliciteze.

 

24. 8. Călduri grozave, ce împiedică gândirea.

N-am încă o schemă a romanului. Ar putea fi trei părţi, corespunzătoare celor trei fraţi. Am mai găsit o idee. Casa – spaţiu al câtorva concepte dominante: veleitarism literar, „domnie” în contrast cu „ţărănie”, iubire maternă, bogăţie. Mai bine pare cum am spus la început: fiecărei camere îi corespunde un membru al familiei.

Structura. Cărţile apucate la întâmplare de uica A., în rătăcirile lui incoerente prin locuinţă. Naratorul povesteşte pe larg despre respectivii oameni. Romanul să fie echivalentul periplului orb al lui A. prin bibliotecă şi locuinţă.

Structura unei zile. Dimineaţa: Chente. Amiaza: Ghiţă. Seara: Aurel. Totul se petrece pe parcursul unei singure zile. A. ia la întâmplare nu numai cărţi, dar şi tăieturi din ziare, fotografii, scrisori, documente de provenienţă obscură.

Ideea amorului discordat, folosit de narator pentru a se „droga”, spre a-i da o motivaţie subiectivă demersului său documentaristic.

De stabilit felurile de ingrediente ale textului. Ar putea fi folosită metoda datării, din „Point Counter Point”. Bine că n-am citit un roman făcut într-un mod asemănător, de Livius Ciocârlie. Dacă se vor potrivi manierele, nu voi fi vinovat. Şi nici stresat, pe parcurs.

Mi-am amintit azi de R., fosta mea iubită. Parcă n-ar fi fost.

 

25. 8. Citesc primul volum din „Drumuri şi răscruci” de Sever Bocu. Constat că nu ştiu aproape nimic despre istoria Transilvaniei şi a Banatului. Îi datorez lui uica A. o valorificre a muncii lui de strângere.

Cred că mă aflu pe punctul de a transplanta modul jurnalier,  vorbăria dezinvoltă, în roman. Dacă aş reuşi, partida ar fi câştigată. Cazna s-ar transforma în plăcere.

Titluri posibile. „Tratat de îmbătrânire”, cu o uşoară şi nedorită conotaţie umoristică. „Manual de îmbătrânire”. Idem, chiar mai mult. Îmbătrânirea – mai rezonabil, consonant cu materia romanului, probabild deranjant pentru editură (la noi nu se îmbătrâneşte). „Întinerirea” (?). „Unchiul” (plat).

28. 8. După o scurtă vizită la Braşov. Mama – bravă.

Sâmbătă ar urma să fie întâlnirea de 25 de ani de la terminarea facultăţii.

Acum chiar mă aflu în plină luptă de ariergardă. Aş încerca să dau acest titlu romanului. Nu-l vor accepta, desigur. Ca şi cum totul trebuie aranjat în aşa fel încât să nu atingă nici cu o floare sensibilităţile.

Ideea de a introduce scurte fragmente anecdotice – din însemnările lui uica Aurel şi din alte surse.

Colajul vieţii. Eu scriu primele pagini ale romanului, cu un spor fenomenal, descriind etapa de început a unui amor discordant (eminamente imaginat şi din acest motiv foarte plăcut de scris), iar din cimitirul militar apropiat se aud trei salve de puşti. Se dă  onorul unui defunct important.

Trăitorii în Bucureşti  capătă o anumită supleţe psihică, desigur cu preţul profunzimii şi putinţei de concentrare. În relaţiile cu ei, provincialii par stângaci, acuzând un fel de „reumatism psihic”, capabil să le stânjenească mişcările.

Nu pot renunţa la visul meschin de-a deveni un autor prolific.

 

29. 8. Din moment ce reuşesc să mă ţin de pregătirea fizică, înseamnă că aş fi în stre să scriu (sau să rescriu) un număr de file zilnic.

Aştept de la „întâlnirea celor 25 de ani” revelaţii importante. De pildă, este interesant care va fi nota dominantă (peste 10-20 de ani va fi în mod sigur umorul). Presupun că oamenii se vor afla la graniţa renunţării, ca şi mine. Asta le va da o anumită crispare. Ei vor fi nişte oameni aproape bătrâni, dar cu anumite veleităţi de oameni tineri. De aici nota prezumată, de tragicomedie.

Redundanţa necesară a romanului. Chinul vine de la neacceptarea ei. Admiterea ei duce la pornirea maşinăriei de scris file pasabile.

Am fost la redacţie, situaţie staţionară.

Azi vor fi 40 de grade la umbră. Cu două ventilatoare în funcţie, lucrez la roman!

 

31. 8. Textul SF a ieşit destul de bizar. Are un umor real. Ideea este crearea unei lumi SF esenţial deosebită de a noastră. De pildă, cea a unei planete de cristale, unde mişcarea fizică nu există, iar entităţile statice se distrează imaginând tot felul de obiecte (inclusiv oameni). Un om are revelaţia că este manipulat, vrea să se revolte. Fiind fictiv, revolta sa  apare ca absurdă. SF-ul naşte SF.

Entitatea statică se îndrăgosteşte de propria sa creaţie. De aici, complicaţii. Mitologia entităţii. Emanciparea creaţiei va însemna sfârşitul entităţii.

Referitor la roman. Se pare că trebuie să scriu ce-mi trece prin minte, fără ezitări. Dacă migălesc fraza, am nevoie de doi ani. Or, eu am la dispoziţie doar trei luni de zile.

 

8. 9. Posibilitatea de a scrie un roman cu sertare m-a liniştit. Voi intercala documente şi relatări de familie.

Fac pregătire fizică în mod conştincios. Progresez cu scrisul. Trebuie să nu las liberă manifestare nostalgiei mele de vârstă. Să fiu deasupra naratorului. Textul să fie un remediu al depresiei psihice. „Rezolvarea” ar fi următoarea:  naratorul conchide că literatura asigură plasarea simultană în toate vârstele proprii.

Sentimentul că ezitările nu mai sunt posibile, nu mai este vreme pentru ele. Este un lucru ciudat. Cineva devine curajos când s-ar crede că ciclul putinţei sale se apropie de sfârşit, când nu prea mai este făină în sac. O îndrăzneală silită, aproape disperată.

12. 9. Filmul participării mele la întâlnirea de 25 de ani de la încheierea facultăţii.

7,00 – ajung la Aeroportul Băneasa; îl întâlnesc pe un fost coleg; o cunosc pe soţia acestuia; o recunosc pe o fostă colegă totalmente modificată fizic şi pe soţul acesteia;

7,40 – îmbarcarea în avion;

7,40 – 8,00 – discuţii diverse; fostul meu coleg spune că în urmă cu vreo 15 ani mi-a dat o culegere dactilografiată de proze ale sale; spune că eu am declarat atunci că am aruncat-o la coş; adaugă să s-ar putea să fie la mine acasă, „pentru viitor”; încerc să mă disculp, arătând că nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat cu acel manuscris; el afirmă că nu mai are nici-o copie; insinuările lui de furt literar sunt clare;

9,00 – la coborârea din avion îi spun fostului coleg că resping cu indignare insinuările sale;

9,40 – la agenţia TAROM din Iaşi îmi iau bilet pentru cursa din seara aceleiaşi zile; iniţial premeditasem să plec a doua zi;

9,50 – mă întâlnesc cu o cunoştinţă din Iaşi;

10,40 – ajung, cu sacoşa în mâna dreaptă, în faţa Universităţii; acolo văd un grup de foşti colegi, îmbătrâniţi şi indecent (după părerea mea) de veseli; cuprins de panică, intru discret în clădire şi ies prin altă parte; ajung la TAROM, unde aflu că lunea nu există cursa de la ora 14, dar un avion suplimentar va decola la 11,35;

– 11,15 – găsesc un taxi, „cu pile” şi „ciubuc”;

1,36 – avionul decolează, cu mine în el:

12,40 – aterizarea la Băneasa.

Am comis păcatul trufiei, nici vorbă. Regret cele întâmplate. Într-adevăr, convenţionalul mă stresează enorm de mult. Episodul cu colegul (insul are, de altfel, o gândire banală) m-a rănit nefiresc de rău.

De făcut o referire (în roman) la felul cum unele existenţe omeneşti includ absenţa oricărei reflecţii politico-sociale. Se oferă o metaforă marină. Delfinii ar fi echivalentul unor existenţe conştiente. Animalele de adâncime  nu ies niciodată la suprafaţă şi ar fi echivalentul unor oameni preocupaţi exclusiv de supravieţuire şi înmulţire. Zona de deplin dezinteres pentru ce se petrece „la suprafaţă” este mult mai mare decât cealaltă.

Cum să depăşeşti ezitarea în faţa actului de a umple pagini? Probabil ar fi necesar să renunţi la sintetizarea unei personalităţi secunde, ce nu corespunde impulsului tău prim, profund. Pe scurt spus, să-ţi dai drumul, indiferent de consecinţe. Cred că, practic, o asemenea „doctrină” înseamnă scrierea unui anumit număr de pagini pe zi, indiferent de calitatea lor prezumată.

 

17. 9. Lucrez „în tihnă” la roman. Acest volum (titlu provizoriu „Casa în formă de L”) ar urma să fie succedat de un altul, din acelaşi ciclu (editura este de acord). Deocamdată scriu ce-mi trece prin cap, aflându-mă mai aproape ca niciodată de  idealul urmăririi netrucate a propriei gândiri.

Introduc intervenţii eseistice. Prin ele mă adresez şi cenzorilor de la difetele foruri culturale. Explic că literatura nu este o pură retorică propagandistica legată de moment.

 

18. 9. Tata Lae ar trebui individualizat prin patima lui pentru cai. Aceasta ar desemna o fire senzuală. Ar putea intra şi amorul lui din Tirol, soldat cu un copil. Literatura convenţională nu îngăduie aşa ceva, dar în realitate lucrurile sunt amestecate. Actele literare ţinând de retorică pun între paranteză tocmai acest aspect.

Un jurnal de război, aflat la unchiul Aurel, îmi aduce aminte de fiinţele aflate departe de conceptele politicii. Să fie acesta un semn de inferioritate umană? S-a spus că politicul s-a intensificat  grozav în secolul nostru. Aş zice că adevărata intensificare aparţine jurnalisticului, adică „vânturării” de informaţii politice.

Revin la roman. Conceptul-cheie este cel de veleitar. În pricipiu, ar trebui să existe doar veleitari intelectuali. Nu este aşa. Armata de păguboşi cuprinde mulţi veleitari. Aceste persoane  atacă obiective prea dificile pentru forţele lor.

„Blestemul” veleitarismului începe în roman cu moartea lui Victor. Părinţi lui devin veleitari, în sensul că nu reuşesc să se realizeze ca atare.

Tatăl meu a a fost un anti-veleitar, un realizat. Uica A. – veleitar tipic. Victor – veleitar paradoxal. Naratorul – veleitar tipic, din carenţă de energie, inclusiv morală.

 

20. 9. „Jurnalul de război” al lui Tata Lae nu este interesant pentru literatură, la prima vedere. Asta fiindcă autorul lui n-a fost defel un om problematic. A îndeplinit conştiincios orice acţiune ordonată de superiorii lui. Nu avea conştinţă politică. Era doar un om corect. Făcea bine treaba, indiferent de împrejurări. Ar fi fost poate mai interesant să scrie despre copilul născut acolo, la St. Johann, despre fiul lui, Valentin. O carte poştală rătăcită în arhivă pare a proveni de la mama copilului. Acest ipotetic unchi al meu ar avea azi 73 de ani, dacă nu cumva a murit. Uica A. a păstrat o tăcere jenată  asupra acestui episod. Din asta se vede că a fost totuşi un om convenţional şi fricos.

Am căpătat unele informaţii despre vărul străbunicului meu, învăţătorul Pantelie Bugariu; cu eventualii săi descendenţi, din generaţia mea, aş fi văr de-al treilea. În Suiug (Marghita, azi). Mi-ar plăcea să merg acolo. Poate că, printr-o minune, învăţătorul şi-a scris memoriile şi acestea s-au păstrat.

I., ar trebui să fie pusă la curent cu toate acestea. Este reconfortant să ştii că nu vii din aer, precum o generaţie spontanee.

Revenind la Nicolae Bugariu, pot spune că problematizările ţesute de mine în jurul vieţii lui sunt o pledoarie pentru ţăranul român. Simt cum respectivele cuvinte mă satisfac, punându-mă de acord cu străfundurile conştiinţei mele. Nu i-ar fi trecut prin minte că nepotul lui o să-i apere felul de viaţă la patruzeci de ani de la moartea lui.

Azi postesc. Sper să reuşesc „a mă ţinea” până mâine. Mă sprijin pe propria mea teorie: este mult mai uşor să te laşi de ceva decât să te apuci de altceva. Este posibil ca în această ipoteză să fiu influenţat de negativismul meu natural.

În mod curios, doar în prima zi de post omul are anumite dificultăţi. Începând cu a doua treaba merge mult mai uşor. Omul se simte cumva detaşat de materialitatea vieţii. Am o experienţă de aproape trei zile numai cu apă, importantă pentru persoanele cu anumite mize spirituale. Chiar esenţială, aş putea spune.

Scrisoare de la tanti Doila (Doina, pentru mama Sida). Lidia, fiica din oprima casătorie a unchiului Aurel, va divorţa de soţul său istoricul istoricilor români, Al. Zub. În mod dezarmant, Lidia îi cere sfatul unchiului Aurel, adică „procuristei” sale, tanti Alice (al doilea nume după Doila).

Ideea de a recidiva printr-o scrisoare adresată lui D.  Cum vechea greaţă provocată de colaborarea cu el mi-a trecut, aş putea tenta o nouă rundă. Nu prea se vede ce aş avea de pierdut.

Scrisori ajunse pe rol: Irinel, tanti Doila, librăria germană de unde am primit două cărţi, P., doamna din Franţa cu preferinţă pentru proza mea, criticul francez cu un nume uitat de mine pentru moment. Eventual, primarul din Austria, într-un demers romantic de dezgropare a trecutului îndepărtat.

Visul meu secret (scos acum la iveală): să devin un adevărat grafoman.

21. 9. Citesc Elias Canetti, „Jocul privirilor”, într-o traducere nesigură, stângace. Canetti a luat premiul Nobel, s-ar spune, „prin pile”.

Se pare că regula cunoaşterii personale a oamenilor importanţi aflaţi în viaţă trebuie respectată de orice scriitor. Doar aceştia contează, se pare. Eu încerc să dovedesc contrariul, fără să reuşesc.

A patra zi fără cafea. Noaptea trecută, dureri grozave de cap.

7. 10. Acest registru îmi aminteşte de cel unde bunicul meu dinspre mamă, Gheorghe Caşaş Bogdănel, a scris „Istoria satului Vâlcele” (un text pierdut, existent probabil doar în memoria câtorva persoane,  oameni în vârstă).

 

# Acest bunic, născut în 1875, era un personaj mult mai pitoresc decât Tata Lae. El provenea, după câte mi-a povestit maică-mea, dintr-o relaţie ilicită a mamei sale cu un anume Bogdán Arthúr, un ungur din Sf. Gheorghe, administrator al Băilor Vâlcele. Poziţia acestuia nu era cine ştie ce, dar pentru sătenii din Vâlcele prestigiul lui de funcţionar imperial era înalt. Ca dovadă, soţul legitim al Măriuţicăi s-a făcut că nu bagă de seamă şi s-a purtat cu fiul său ca şi cum totul ar fi fost OK. Sătenii au găsit însă un mod de a reacţiona. Măriuţica a primit porecla Bogdăniţa, iar de numele fiului său a fost agăţat şi Bogdănel. Cum se vede, oamenii de atunci n-aveau mai puţin umor decât cei de azi.

Ghiţică, fiul natural al funcţionarului cu pince-nez de aur, a fost trimis la liceul maghiar din Sf. Gheorghe, de unde s-a retras  după patru ani. Se pare că sprijinitorul lui n-a mai dorit sau n-a mai putut să-i plătească taxele şcolare. A fost un elev bun, a ajuns să vorbească şi să scrie maghiara literară, spre deosebire de oamenii din sat. Cei mai mulţi dintre aceştia o rupeau pe ungureşte, dar nu mai mult.

Reîntors printre ţăranii din Vâlcele, Ghiţică a început să facă figura marginalului. Nici ţăran, dar nici domn. Toată viaţa lui  a acuzat această situaţie inconfortabilă. Fiind un om deştept de felul lui, a reuşit totuşi să-şi găsească un loc destul de bine precizat în sat, devenind ceva intermediar între preot şi învăţător. Le-a făcut diferite petiţii oamenilor din sat, cu un scris de mare caligraf. După 1940, când preotul din sat s-a  refugiat, a oficiat slujbe la biserica ortodoxă, în calitate de preot ad-hoc. În acest scop, şi-a lăsat barbă. A fost închis o vreme pentru atitudine anti-maghiară. Cu maghiara lui elegantă şi cu anumite calităţi de orator a reuşit să scape destul de repede. #

 

Scriu la o povestire SF. Paginile se adună. Resimt plăcerea suspectă oferită de satisfacerea propriei  lăcomii.

„Luptă de ariergardă” – titlul romanului meu de familie. Să vedem dacă-l va accepta editura, dacă nu cumva va spune că vorbesc de funie în casa spânzuratului… Există perversitatea de a căuta aluzii politice în cele mai nevinovate texte. De exemplu, la Timişoara am aflat că a fost „scos” filmul „Noiembrie, ultimul bal”, ca vinovat de a face aluzie la un anumit eveniment. Bâlciul salvării aparenţelor, dar mai ales încredere  în cuvinte. Dacă te încrezi foarte mult în propaganda făcută de tine, înseamnă că în aceeaşi măsură trebuie să te temi de o eventuală antipropagandă. Ambele (a doua, aproape iluzorie) nu prea au, în mod obiectiv, un efect deosebit la nişte oameni anesteziaţi, tot mai amorfi psihologic.

Perversitatea amintită mai sus s-ar explica şi prin teama nemotivată, ca şi patologică, a unor funcţionari. Şi prin excesul lor de zel. (Îi invidiez pentru gândirea lor specializată în detectara unor „şopârle” acolo unde omul obişnuit nu vede nimic special.)

Ideea „Enciclopediei Z” este grozavă, fiindcă autorul are timp şi prilej să mediteze îndelung asupra unui singur scenariu. N-am făcut decât să urmez sugestia dintr-un eseu de Michel Butor. Acolo li se recomanda autorilor de proză SF să construiască o întreagă lume, s-o „trateze” pe îndelete. La o primă vedere, un asemenea proiect pare faraonic, imposibil de realizat într-o viaţă de om. În mod curios însă o asemenea concepţie este mai lesnicioasă decât cea fragmentaristă. În cadrul unei construcţii unitare, acţiunea de extrapolare şi complicare este mai  facilă, datorită unui nucleu iniţial. Autorul de povestiri, vrând-nevrând, de fiecare dată este silit să inventeze o lume diferită de precedentele.

Bag de seamă că „Encliclopedia Z” nu trebuie publicată decât la urmă, ca un corolar. Altfel oricine va putea face uz de ea. Pe parcursul scrierii diferitelor texte, ea va fi îmbogăţită cu noi articole.

Si fata sinant, aş putea să dezvolt ani în şir această idee simplă, apărută în mintea mea mai demult, dar „acutizată” doar la Timişoara, în seara când n-am fost admis la masa festivă (fiindcă nu plătisem mai înainte o anumită sumă de bani, necerută de nimeni) şi m-am culcat nemâncat în camera mea de hotel cu trei paturi şi colocatari sforăitori.

SF-ul este cel mai compatibil cu un astfel de demers, fiindcă este o lume manieristă, redusă, inteligibilă, limitată.

Rămâne de văzut în ce fel acest proiect „gustos” permite realizarea proiectatului meu roman despre fandomul românesc. Ţin la ideea de a-l scrie.

Dacă în continuare se va putea publica doar o singură carte pe an, nu prea se vede cum se vor desfăşura, practic, lucrurile.

8. 10. A-l face pe unul dintre unchi pasionat de ştiinţele oculte. De magia albă. Nu va merge la editură. Mai degrabă în povestirea despre mutanţi. Unchiul s-ar putea preocupa de simboluri, alături de istorie. Pentru a obţine un luciu manierist al textului.

Din „La sourse noir” (copie xerox nedatată). Apropieri între momentul morţii şi cel al naşterii. Omul ar descoperi o sursă de energie în eliberarea de „vechile noduri de angoasă”. Poate că dorinţa mea de scrie vine tot dintr-un impuls inconştient către retrăirea unor traumatisme vechi. După această retrăire, omul ar fi pregătit pentru moarte. Tunelul văzut şi parcurs de muribunzi ar fi imaginea vaginului matern. Iar lumina – aspectul unei zile sau al unei nopţi cu lumini (a naşterii). Naşterea ar fi resimţită ca o suferinţă intensă, o încheiere a stării edenice din uter. Relansare a freudismului. (De găsit echivalenţele SF.) Deci retrăirea naşterii aduce o împăcare cu sine şi o scurtă ameliorare considerabilă a tonusului vital.

9. 10. În continuare despre „La source noir” de Patrice Van Eersel. Muribunzii şi LSD-iştii capătă o clarviziune asupra lumii. Constat că aceasta aminteşte de aspiraţia mea din ultimii ani. Am spus adesea că nu mai pot obţine starea de preaplin. De fapt, mă întreb dacă am putut cândva. Înseamnă că această stare se află în viitorul meu, ca vis-deziderat, dar nu în trecut. Că eu, ajuns la un anumit nivel de spiritualizare, o caut, o doresc. Se pare că dorinţa mea de a scrie bine se leagă de dorinţa de-a atinge o anumită cotă spirituală. N-ar fi deci dorinţa revanşardă de succes literar. Nu acesta ar fi motorul, resortul.

Freudian vorbind, jocul de şah exprimă agresivitatea (ceea ce înseamnă pulsiune refulată a morţii), este sete de entropie, de moarte.

Această carte pur şi simplu îmi „desfundă” sinapsele. O simt.

Se explică astfel tendinţa mea spre „droguri” (cafea, ceai, cândva şi spre alcool). Precum şi cea spre obţinerea unei stări de micro-extaz prin scrisul ieşit dintre limitele rutinei, intrat într-un fel de dicteu al inspiraţiei. Este deci cazul să nu mai privesc scrisul ca pe un scop social, ci ca pe un mijloc de spiritualizare. Iată de ce este necesar să scrii bine!

„Setea de mineral” – mi se pare că am mai amintit-o. Aspiraţia spre simplificare anorganică, amintită de Freud.

 

10. 10. Scrisul adevărat este deci o cale de obţinere a „voiajului interior”. Una dintre tehnicile posibile.

Scopul oricărui voiaj interior este redescoperirea unicităţii lumii, a universului. Această revelaţie aduce împăcarea şi clarviziunea. Este vorba deci despre acte de cunoaştere ultimă. Acesta este sensul oricărei iniţieri.

Tendinţa mea de apropiere cât mai intimă de primele faze ale vieţii mele s-ar explica astfel. Intuire a marilor adevăruri prin retrăirea propriei copilării.

11. 10. Copiez din greu jurnalul lui Tata Lae. De când cu acest text savuros şi frust, am uitat că autorul romanului sunt totuşi eu.

Am făcut, la redacţie, cererea pentru plecarea în R. F. G. Şeful F. avea o faţă totalmente dezolată, după ce i-am spus. În cazul unui refuz, voi fi silit să contraatac, cu consum mare de timp.

M-am întâlnit cu R. Este o mamă ideală, fără îndoială.

Scena cu doamna M, traducătoarea scrisorilor mele. Refuzând net să-mi ia bani, eu am rupt bancnotele respective, spunând că nu am nevoie de servicii prestate pe gratis. Era consternată. Oamenii sunt realmente pietrificaţi de reacţiile sociale non-standard. În secvenţa respectivă eu am contrazis clişeul „bucurie pentru un ciubuc tocmai obţinut”.

În continuare, „La source noir” mă delectează, confirmându-l pe domnul Gheorghiu. Acesta  spunea că singura mea dotare reală este pentru psihologie. În acest domeniu (şi în spaţiile lui limitrofe) mă simt bine, chiar galvanizat, în urma unei măriri a propriei tensiuni intelectuale. Dacă aş obţine originalul acestei cărţi, m-aş gândi la o traducere con amore.

Mă ţin de pregătirea fizică. Am ajuns să alerg 45 de minute, o dată la două zile. Pe  partea carosabilă a străzilor, pe stânga. Dacă aş fi mai slab cu vreo 4-5 kg., aş încerca să lungesc ruta, sperând în continuare la alergarea maratonului. N-am renunţat nici la ideea de a-mi ameliora calificarea şahistă. La prima vedere, două utopii, dar nu se ştie niciodată.

 

12. 10. Teoria creodelor – frumoasă. Aprofundarea propriei familii ar duce la cunoaşterea de sine.

Lecturile de psihologie mă fascinează.

Suspinând după maraton, mănânc puţin. Se aleargă mai uşor când nu ai kilograme în plus. Constat că austeritatea alimentară anihilează (feedback) senzaţia de lăcomie şi deblochează o anumită disponibilitate intelectuală.

14. 10. Les „experiencers”  (reveniţii) devin alţi oameni. Ei se vindecă de nevroze. Timidul capătă siguranţă de sine etc. Problema mea – desigur meschină – este productivitatea literară şi şahistă. Băieţii pleacă de la Freud, caută – prin transe NDE (near death experience)  – sursa  nevrozelor. (O femeie era extrem de nevrozată fiindcă părinţii au bătut-o când a făcut pipi în pat.) Să fi avut şi eu o astfel de scenă? Fapt semnificativ, Keneth Ring – unul dintre personajele reale ale lui Patrice Van Eersel – sfârşeşte  prin a căuta posibilităţile de mărire a eficacităţii sale sociale prin experienţe de tip NDE (obsesia practicistă a americanilor).

16. 10. În alte părţi există lucruri de neimaginat. Lipsa lecturilor te poate transforma într-un troglodit. Jungla tututor posibilităţilor produce monştri, dar şi uimitori fluturi, miraculos de frumoşi.

„La source noir” ar trebui citită de Irinel. Ar ajuta-o să supravieţuiască.

Această carte leagă lucrurile între ele. Ironia, sterilitatea sufletească, veleitarismul, psihastenia – toate sunt manifestări ale aceluiaşi rău.

Ştiam că ironia este un mare păcat. O redescopăr citind această carte. Doar zeii au voie să fie ironici. Ironia este stavilă diabolică în calea iubirii şi formă ideală a negativităţii. Probabil că ar trebui s-o scot din roman. Ar fi un pas către mântuire (vindecare interioară).

R. mi-a dat telefon azi. Şi ea suferă de boala ironiei, sărmana.

 

18. 10. Mi-a telefonat – prin satelit! – P. Mi-a vorbit circa două ore. Mi s-a plâns de viaţa dură din Occident. I. are probleme cu psihicul. Este pândită de tot felul de primejdii (droguri, violenţă). I. ar urma să vină în România spre sfârşitul lui decembrie şi să stea la Braşov, la mama mea. Ar fi frumos. Pe mine este supărată, fiindcă a aflat la şcoală cât de frustraţi sunt copiii fără tată (Freud). Are dreptate. Îi voi spune: ce este valabil pentru oamenii statistici, nu este şi pentru cei cu destine excepţionale, cu existenţe non-standard. Obsesia tradiţională a occidentalilor: normalitatea ca premisă a eficienţei.

M-am reîntors la roman. Începutul este bun, mă satisface. Va trebui să atenuez cât mai mult ironia. Simt că atitudinea ironică este tot mai mult de domeniul trecutului, în ceea ce mă priveşte.

Revine în actualitate proiectul unui roman epistolar adresat lui I.

 

19. 10. P. mi-a dat din nou telefon, aseară târziu, pentru a-mi spune că I. va avea nevoie de o maşină. Va merge cu ea la Bod pentru a face fotografii ale casei unde şi-a trăit primul an de viaţă. P. părea descumpănită. Mi-a cerut adresa lui Irinel, pentru a o vizita. Se simte singură, dezamăgită. Nemţii îi privesc cu mefienţă pe meteci, îi fac să se simtă în plus. Când i-am spus că Irinel este medic, a avut o expresie de regret. Se pare că acolo există o atmosferă de concurenţă, de neimaginat la noi. Oamenii se pândesc reciproc, se pizmuiesc, se urăsc. Sunt angoasaţi şi nesiguri de ei.

Fac pregătire fizică. Serile sunt răcoroase, transpiraţia se răceşte pe mine, fac câte o mică răceală trecătoare. Alerg cu uşurinţă.

Demisia lui Honnecker.

Structura de război în timp de pace şi diversele ei manifestări concrete.

Felul cum oamenii trăitori sub o dictatură se simt ocrotiţi. Ar fi un efect firesc al paternalismului. Acest sentiment al ocrotirii aduce şi o scădere a randamentului social, individului îi scade capacitatea de a lupta, cea de a se apăra pe el însuşi şi pe ai lui. Această capacitate este exacerbată în Occident.

După cum am mai spus-o, încep să lucrez cu oarecare spor doar după circa două ore de la începutul acţiunii. De regulă, din diferite motive, după taman circa două ore mă apuc de altceva. Ironia soartei.

S-ar spune că aşa-zisa răceală, contactată în timpul crosului de ieri, se retrage. N-ar fi rău deloc. Boala este un lux.

Într-un anumit sens, trecerea grozav de rapidă a zilelor este avantajoasă. Asta pentru că îmi dă sentimentul  net că dau într-adevăr o luptă decisivă, corăbiile find arse. Nu mai este loc pentru retragere.

 

21. 10. În romanul meu trebuie să se vadă că a fost  scris în aceste zile. Trebuie să apară ecouri ale evenimentelor din Europa. Aşa este cinstit. De pildă, sentimentele naratorului faţă de aspectele orwelliene, faţă de dictatură. Căutarea în trecut a purităţii şi a logicii. Veleitarismul poate fi şi politic (al opţiunilor politice).

 

23. 10. La Braşov era un timp minunat. Am făcut un cros excelent, alergând cu mare uşurinţă (35’).

Recidiva lui R. îmi stârneşte următoarea întrebare. Cum este mai bine? Să fii câinele unei superioare indiferente? Sau să ai un câine devotat?

24. 10. Sunt uşor bolnav. Mă doare în gât.

Supărarea “conducerii” de la redacţie pe mine trebuie văzută ca un simbol de reacţie totalitară. În dictatură, a te insubordona este cel mai mare rău posibil. Iar a spune că şeful tău este incompetent este o crimă. Eu am făcut o asemenea afirmaţie. N-o să mi-o ierte niciodată.

În definitiv, ar trebui să le fiu recunoscător acestor oameni. Ei m-au îndârjit şi m-au echipat astfel psihologic pentru munca grea de romancier.

De introdus scene modulare din “romanul redacţiei”. Acestea rămân (dacă situaţia o permite) sau ies, spre a fi folosite în viitor. Eventual ca reflex al păţaniilor similare ale altor generaţii.

Interesantul fenomen de anihilare socială a scriitorilor. Sedinţa de ieri în această cheie se cuvine a fi interpretată. La început, am aflat, Z. a spus în batjocură: “Creează!” Explicând astfel absenţa mea. Am întârziat vreo 10-15 minute. În spusele secretarului de partid au intrat câteva referiri la scriitori. A reieşit că respectivii suferă de o maladie scuzabilă, temporară desigur.

Ideea unirii a trei redacţii – una de scriitori, două de jurnalişti – are acelaşi sens. “Conducerea” se străduieşte să “desliteraturizeze” revista. Motivaţia valorii literare a dispărut demult. Există cea a oportunităţii politice. Conducerea revistei este obsedată de dorinţa de a rămâne la putere. De aici decurg toate atitudinile ei.

Rămâne de explicat cum este manipulată ideea de patrie şi echivalentele psihologice ale acestei manipulări. Un mod vicios de a concepe această idee. “Băieţii” se consideră nişte administratori viageri ai ei. Mai mult, nişte proprietari ai ei. Ticul invocării ei ţine de obsesia rămânerii la putere.

Într-un fel analog este de înţeles şi ticul paranoic al invocării unui complot extern îndreptat împotriva României şi, în mic, împotriva revistei. Este astfel justificată “combativitatea” fără sfârşit, este statuată un fel de neîntreruptă lege marţială. Se obţine astfel o punere între paranteze a preocupărilor pur literare. Jurnalismul devine singura posibilitate acceptabilă.

Este şi un masochism aici. Respectivii îşi reprimă mentalitatea de scriitori, se livrează unei existenţe dominate de obsesia unor raporturi de putere. O fac pe jurnaliştii apţi pentru politicianism, deşi unii dintre ei poate că au mentalităţi şi înclinaţii de artişti. De cugetat la introducerea unor asemenea reflecţii în roman.

Cum se manifestă, în esenţă, mentalitatea de jurnalist stipendiat? Prin socotirea literaturii drept o activitate marginală, un fel de lux tolerat de  societate, o activitate fatalmente puerilă, practicată de inşi incapabili să înţeleagă vreodată pe deplin jocul major al oportunităţilor politice. “Băieţii” se socotesc nişte strategi capabili să manipuleze mentalităţi. Pentru ei, literaţii sunt cu totul neglijabili, iar literatura nu este un scop, ci un mijloc mărunt. Altele sunt elementele importante: propaganda cotidiană, cultivarea unor obiective strategice (istoria, justiţia istorică).

Este de fapt o parodiere cronică a unor raporturi de putere (de pildă, ticul demagogic al invocării ordinii şi disciplinei în viaţa redacţională; semnificativ pentru Z., activist în stil 1950; se urmăreşte nu evoluţia culturală, ci anihilarea culturală).

Întreaga strategie este motivată doar dacă se urmăresc obiective de tip nord-coreean, de marionetizare, de robotizare. Se consideră că activitatea intelectualilor autentici este un factor de destabilizare politică şi nu un ferment de progres.

23. 10. Muncă trudnică la roman. Răceala nu prea trece, dar nici nu se amplifică.

Acutuala mea formă de viaţă îmi convine.

Repertoriu de fapte brute. Trebuie să trec la alcătuirea lui.

Pricep de ce în Statele Unite există atâtea cursuri de creaţie literară. Puţini dintre cursanţi vor deveni scriitori, dar toţi vor înţelege că munca literară este aducătoare de bucurie. Este o formă de viaţă foarte reuşită şi umanizatoare.

„Proză americană contemporană” – antologie.

Ideea ei a fost prezentarea unui mediu periculos, dezumanizator. Mă interesează tehnicile narative (nu de speriat). În America ultimului deceniu există o înflorire a prozei scurte. Relativa ei abandonare, la noi, se explică şi prin superioritatea romanului în privinţa drepturilor de autor.

26. 10. Boala nu-mi trece. Ea a intervenit într-un moment când iluzia că mă aflu într-o bună stare fizică se înteţise. Ca un fel de pedeapsă pentru orgoliu. Asta nu înseamnă că nu-mi voi reface programul de pregătire fizică.

Vechea ideea strategică (reamintită de antologia menţionată mai sus): naratorul trebuie să lase impresia că este (a fost) martor ocular la cele întâmplate. Trebuie deci revenit cu amănunte vizuale până când respectiva impresie se consolidează suficient de mult.

Dacă nu reuşesc să fac curăţenie în locuinţă, înseamnă că nu sunt în ordine în materie de psihic.

Nu ştiu de ce, când scriu în pat, ca astăzi, îmi ies de regulă texte bune. Cine ştie ce amintire plăcută s-o fi declanşând în subconştientul meu.

 

# Z., cel amintit mai sus, băutor ţeapăn  de tărie şi autor de poezii patriotice, era un ins de o rară prostie. Părea pornit să-mi testeze la nesfârşit, prin şicane, rezistenţa psihică. Se pare că a murit, sărmanul. #

27. 10. Două povestiri de John Updike. Adulţi în curs de despărţire. Oameni la 40 de ani, cu mulţi copii. Ei fac ce simt, dau curs nevoii lor de libertate. La noi, ritualurile despărţirilor sunt altfel. Nu se practică grozava lor francheţe. Eu însumi am uzat întotdeauna de o strategie complicată, laşă, ipocrită. S-ar zice că în aerul epocii plutesc anumite comandamente psihotrope de acest fel. Americanii practică libertatea sexuală. Soţii aflaţi în curs de despărţire vorbesc despre felurile cum amantul (amanta) face amor. Uneori mai „fac sex” (expresia folosită de P., vorbind cu mine la telefon, din Germania) şi între ei, atunci când li se scoală. Doamna, mamă a patru copii, relatează cum i s-a sculat odată la instalator şi s-a culcat, pe loc, cu el. Iată ce înseamnă libertate sexuală!

Întrebarea este în ce măsură această libertate o face să crească pe cea interioară, spirituală. Cine este mai creativ, apoi, refulatul sau libertinul?

Ieri, încă bolnav, m-am dus la club. Am jucat extrem de bine. Îmi este greu să recunosc că exerciţiile fizice îmi fac rău, dar se pare că aşa este. Cu toate acestea, nu pot să renunţ la ele. Le voi relua, de îndată ce voi putea.

Tot ieri, profitând de bizara mea luciditate din perioadele de boală, am scris două pagini bune, despre „muzicalitatea” actualei personalităţi a unchiului Aurel. Un fel de elogiu (de tip New Age) adus exprimării fără concept.

Nu prea mai tuşesc. În schimb, mă paşte un guturai.

O povestire despre duplicitate. Exprimată în viaţa publică, dar şi în cea particulară. Despre ritualurile de despărţire. Un remake după Updike, în decor sud-est european.

M. şi teoria lui Sheldrake (a creodelor). Ea ar fi atât de flou fiindcă nu cunoaşte familia tatălui său, iar mama sa a trăit ca o dezrădăcinată. La ea, simbioza psihologoică cu proprii ascendenţi ar fi slabă. Ideea că persoanele din familii numeroase stau mai bine psiho-fizic (creoda lor este mai adâncă). Cazul mamei mele ar fi ilustrativ în acest sens.

Orice ar fi, romanul nu poate ocoli episoadele de vorbărie. Drept  urmare, introduc personaje capabile să vulgarizeze doctrinele New Age. Să vedem în ce măsură editura la va putea digera. Cel mai amuzant este să mă gândesc la mutra tov. S. de la Consiliu, când va citi. Acesta este un om cumsecade, tată şi socru fericit, dar lasă impresia că  nu prea este pasionat de lectură.

28. 10. Viruşii mei au părăsit bronhiile şi gâtul. S-au cantonat în sinusuri. Ce bine! Aştept cu răbare, bucurându-mă în secret pentru că am o scuză serioasă în privinţa gimnasticii.

Se pare că scrisul în pat îmi prieşte. Ceva absurd, desigur.

Pentru prima oară, migălesc în linişte la un roman. La celelalte am fost întotdeauna presat de timp.

Nu pricep ce natură are retuşarea stării mele de spirit în perioadele de boală. Cum se explică mărirea disponibilităţii pentru munca literară?

Să fie renunţarea temporară la pregătirea fizică? Se obţine o energie în plus? Ar fi prea simplu, parcă. Altceva?  Înrudirea stării morbide cu „starea creativă”? Mărirea unei disponibilităţi „filozofice” prin boală?

Oricum ar fi, agitaţia din starea de sănătate se estompează.

Micşorara impulsului vital? Şi creşterea a celui literar?

Toate aceste ipoteze mi se par destul de simpliste.

Întâlnirea pe stradă cu C. A., activistă de partid. Spunea că în ţările socialiste cu reforme domneşte haosul, oamenii obişnuiţi nu-şi pot cumpăra mâncare şi nu au de lucru. Pentru neîmpliniri nu este de vină un om anume, ci doctrina originară, impulsul iniţial.

În spusele ei se vedea o idee mai veche: primul comandament al unei administraţii este să asigure ordinea şi disciplina într-o ţară. În mod corelativ, teama de dezvoltările imprevizibile, naturale. Plus prejudecata că totul poate fi estimat în prealabil şi planificat. Nu se dă nici un credit ideii de echilibrare naturală a sistemelor sociale.

Despre individul fără iniţiativă produs de lipsa concurenţei (economia planificată). În ce măsură mai poate fi el „comutat” pe o economie de piaţă, poate fi transplantat într-un peisaj al luptei autentice pentru supravieţuire. Probabil că modificarea este posibilă, exemplul fiind unii emigranţi în Occident.

Îmi este aproape imposbil să nu amintesc în roman despre actualele tribulaţii ale socialismului. Să vedem cum o voi face.

 

29. 10. Guturaiul, încurajat de frigul din hruba mea (eufemistic numită garsonieră), nu prea trece.

Ideea de a extinde romanul şi de a-l împăna cu episoade ale vizitei mele reale în Banat. Inclusiv cea la Comloş, cu masa dată de M., la împlinirea vârstei de  40 ani. Bârfele de acolo şi profesorii preocupaţi de perpetuarea speciei. Inclusiv vizita la ociko (târgul de vechituri din Timişoara), legată de o bizară aventură derivată din viaţa naratorului în compania cărţilor.

Mă tot gândesc la proiectul de a pleca la Comloş, spre a mă caza în casa lui Tata Lae şi  a lucra acolo un timp oarecare. Mă întreb cum ar fi mai bine. Să mă duc acolo sau să inventez o asemenea vizită?

Repet. Băieţii de la redacţie m-au ajutat să-mi găsesc o formă de viaţă. Aceasta s-a consolidat pe măsură ce ei căutau să mă destabilizeze psihic.

 

30. 10. Răceala nu prea trece. M-am obişnuit cu ea. O tolerez cu un anumit dispreţ îngăduitor.

Am observat, observ cât de straniu este imperiul amintirilor. În această dimneaţă, în garsoniera mea ultrarăcoroasă, îmi aduc aminte de o fată văzută în avionul de Timişoara şi apoi de două ori în oraşul bănăţean. O blondă situată, se pare, în spaţiul din jurul lui treizeci, acuzând apartenenţa la o elită oarecare (nu neapărat intelectuală, fiindcă am văzut-o cumpărând pe valută, de la shop-ul hotelului) şi un stil remarcabil, cumva occidental, chiar parizian. Suplă, părând agilă, cu părul scurt şi ochii deschişi la culoare; dantura perfectă îi lumina faţa emaciată, când râdea. Acum, la ora 6,30, amintirea ei îmi insuflă o doză de energie, ca un stupefiant. Ar trebui să-i găsesc un loc în romanul meu. Mi-ar plăcea s-o revăd.

Sentimentul necesităţii de a umple pagini. Încerc să-i găsesc echivalentul în viaţa cotidiană.

Vechea reticenţă de a lungi episoadele prin dialoguri. Cu greu o înving. Meseriaşii nu se feresc de dialoguri, dimpotrivă.

31. 10. Structura melodică (conferită de grupa sangvină zero, a mea) ar da talent pentru povestiri şi nu pentru roman. Pentru mari construcţii ar fi dotaţi cei cu grupa A, armonică. Prin urmare, „melodicii” vor face romane în sertare, de tip „O mie şi una de nopţi”. De asemenea, jurnale, tot un fel de romane à tiroirs.

Boala s-a retras, în linii mari, lăsându-mă cu o slăbiciune grozavă.

 

1. 11. A introduce în roman o linie narativă referitoare la actualitate. Naratorul să iasă astfel din pura lui preocupare de sine, să-şi depăşească puerilitatea filozofică.

A analiza modul cum un individ poate fi manevrat de două propagande opuse. Spiritele sceptice sunt imune la propagandă, dar şi inapte pentru politică. Orice opţiune politică presupune un exces, o forţare sistematică a adevărului; adevărul pur nu le foloseşte decât filozofilor; oamenii politici şi adepţii lor au nevoie de adevăruri retuşate, făcute utilizabile.

Mă repet. „Arta” autorului de romane constă în construirea unei schelării şi în diluarea copioasă a unor secvenţe. „Suferinţa” mea de autor vine din dificultatea adoptării unei decizii: cea de a trece la energice acţiuni de diluare.

A introduce un fost prestidigitator. Amintirile lui. El este şi un om cu lecturi speciale.

2. 11. Trebuie să înmulţesc scenele cu dialoguri purtate de narator în timpul relatării. Scrierea unor episoade de rememorare, poetice, este mai dificilă, cere timp mai mult.

Secvenţele cu dialoguri cresc precum un aluat făcut cu drojdie, de maica.

Intoleranţa grozavă a doamnei So. P. (am mai scris despre ea). Aseară i-am dat telefon (la ora 20,30, voiam să văd la ea meciul P. S. V. Eindhoven – Steaua). O cerere rezonabilă, între vecini. M-a refuzat spunând, semplice, că fotbalul îi face rău. Şi că se culcă la ora 21. Azi mi-a adus o carte ce-o împrumutase de la mine. Avea o figură de posedată. S-a supărat şi a plecat furioasă. Bine că nu m-am „încurcat” cu ea. Este din familia lui Procust, nu ştie să ierte. Ceva periculos, zău aşa. Lasă impresia că de-abia aşteaptă ocazia de-a se supăra pe cineva.

 

3. 11. Cu descifrarea jurnalului lui Tata Lae am consumat timp cât pentru scrierea a 50 de pagini. Nu regret, poate mă molipsesc şi eu de autenticitate.

Poimâine începe un concurs de şah. Voi juca, socotind că şahul este un energizant pentru mine.

În definitiv, am zilele destul de plăcut ocupate, nu văd de ce m-aş plânge.

7. 11. Scriu cu Pelikan-ul primit cândva cadou de la D. şi reparat.

M-am poticnit la jurnalul lui Tata Lae. Îl tot citesc şi şi-l aranjez pe ici pe colo, căutând să nu-i trădez spiritul. Am consumat mult timp, dar beneficiez de avantajele oricărei aprofundări: încep să sesizez anumite nuanţe. Drept urmare, am început să intercalez pasaje speculative, politico-filologice, aparţinând naratorului.

Boala mi-a trecut, azi voi încerca un cros de acomodare.

Întâlnire cu R., reîncălzită. Greu de interpretat ce se petrece în mintea ei. Cert este că vioiciunea mea de intelectual pasionat de munca lui poate avea un ce atrăgător.

La redacţie, situaţie stagnantă. Z. mă priveşte crunt. F., „ideologul gelatinos”, pare atins de o oarecare deprimare. U., s-ar zice, este vesel, o veselie a condamnatului, bucuros că i s-a comutat pedepsa capitală în muncă silnică pe viaţă.

Romanul meu se apropie de pagina 100.

Mi se pare foarte plăcut să încerc a reconstitui gânduri şi sentimente ale unor oameni dispăruţi, neamuri ale mele.

Romanul mă absoarbe, mă ţine departe de frământările uluitoare, providenţiale, din Europa de est.

8. 11. Ideea unei axe romaneşti formată din trei războaie. Primul, al lui Tata Lae, al doilea, al unchiului Aurel, al treilea, psihologic, trăit de mine. Fără acest al treilea strat, nu ştiu dacă este bine.

La concurs, 2 puncte din 3 posibile.

Căutarea „preaplinului”, întreprinsă de personajul meu, este de fapt problema mea reală, într-o oarecare măsură. Chiar sufăr de o oarecare scădere a fluxului vital. Iată de am nevoie de mici performanţe, menite să-mi ridice moralul. Un dintre acestea ar fi predarea romanului în jurul datei de 1 decembrie. Ar urma, în acest scop, să apelez masiv la documente din arhiva unchiului Aurel. De asemenea, ar trebui s-o caut pe fiica sculptorului Baia, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu jurnalul tatălui ei şi dacă îl pot cita sau nu în „Luptă de ariegardă”.

Fapt este că nu-mi amintesc un roman axat pe tribulaţiile unui luptător cu propria îmbătrânire. Probabil că această temă a fost socotită meschină, non-eroică, derizorie.

Corespondenţa şi diferitele însemnări nefinisate ale unchiului Aurel alcătuiesc, de fapt, un jurnal. Iată esenţa. Cine scrie jurnal nu mai are chef de literatură, îşi epuizează impulsul de a scrie. Jurnalul ar fi deci una dintre formele clasice de veleitarism literar.

 

10. 11. Romanul meu capătă o tot mai accentuată tentă eseistică. Scrierea lui devine astfel un exerciţiu de libertate, autentic. Pe măsură ce înaintez, descopăr că de fapt tema lui – una dintre ele – este vechea mea preocupare pentru legitimarea („simfonizarea”, „armonizarea”) mediocrităţii, a semi-putinţei, a semi-eşecului. Toate aceste neamuri ale mele au fost oameni de mijloc, problema mea este de a construi o fenomenologie adecvată lor. Întotdeauna, mai puţin conştientizat decât acum, retorica superiorităţii umane m-a plictisit, mi sa părut falsă şi găunoasă.

Posibilitatea ca un popor apăsat de un regim totalitar să nu reacţioneze la opresiune fiindcă este prea ingenios şi a căzut pradă viciului de a se descurca, de a combina la nesfârşit soluţii de trişare a celorlalţi. Mod ţigănesc de a trăi, perpetuare a unui război de gherilă.

11. 11. Am pierdut o partidă-cheie. Am acum 50%. Am făcut o criză de tahicardie, din pricina oboselii şahiste. Nu intenţionez totuşi să renunţ la acest joc. Probabil că ar trebui să joc doar în perioadele favorabile bioritmic. De asemenea, să nu mai caut poziţiile complicate şi implicit calculele obositoare. Să joc în stilul economicos, tehnic, al lui Byrne din ultimele lui partide cunoscute de mine. Voi evita complicaţile, voi juca „la final”.

Retragerea lui Jivkov, după 35 de ani! Această rapidă dispariţie din scena politică părea de neconceput cu un an în urmă.

13. 11. Am câştigat ieri la cel desemnat (din umbră) să fie câştigătorul concursului. O partidă fără reproş.

Veleitarismul nu ţine numai de puterile individului, ci şi de contextul social. Anumite epoci ar genera veleitarism şi veleitari. A se vedea şi legătura dintre veleitarism şi diletantism.

Supratema romanului: veleitarismul impus de istorie.

 

14. 11. Scrierea unor romane se transformă într-o formă de viaţă. Ieri m-am străduit să-i explica asta tov. F. I-am spus că nu pot fi acasă un ”demiurg”, iar la redacţie un trepăduş, „călare pe telefon”. M-a întrebat dacă ştiu ce este mai important. I-am spus: adevărul. Nu, a zis, cel mai important este să apară revista. Rămân la părerea mea.

Mi-a dat hârtia pentru serviciul de paşapoarte. Este valabilă doar până în 31 decembrie.

15. 11. Lucrul la roman îmi stârneşte tot felul de amintiri, precum o operaţie de dragare. Unele sunt probabil insignifiante.

Cum aş putea inocula ştiri din actualitatea politică? Iată întrebarea. Să fac un jurnal politic şi la nevoie să-l scot, fără ca ansamblul să sufere? Ar merge. În stil jurnalistico-eseistic. Un fel de curent electric îl zguduie pe naratorul căzut în contemplarea trecutului.

16. 11. Mi se amplifică înclinaţia de a-i atribui unchiului Aurel (devenit Lelu, în roman) defectele mele. Cel principal, veleitarismul. În acelaşi timp creşte şi dorinţa mea de a lupta împotriva acestui cusur.

A-i scrie lui I. despre nivelul precar al relaţiilor omeneşti bazate pe o neîncetată mişcare de tip flux-reflux, aceea dintre supărare şi dispariţia supărării. Acest mod coboară relaţiile la un nivel primitiv, le sărăceşte grozav de mult. Introduce şi un stil fluctuant, pueril şi păgubitor. Respectiva mişcare interioară exprimă o suferinţă psihică şi în acelaşi timp o amplifică. Individul evoluat trebuie să lupte împotriva ei.

Teatrul este cel mai uşor de scris. El nu rezistă la lectură. Actorii încălzesc textul, îl fac pasabil. Replicile plate la lectură devin interesante.

17. 11. Disidentul politic este un  justiţiar, să zicem, dar în acelaşi timp este şi un doritor de putere. În mod implicit, el socoteşte că ar conduce mai bine decât cei combătuţi. Protestatari puri sunt doar demonstranţii anonimi. În clipa când un protestatar iese din anonimat, el îşi pierde inocenţa politică, devine candidat la un post în angrenajul schimbat al puterii.

Cred că „preaplinul” căutat de personajul meu este mai important şi mult mai peren decât toate bulversările politice.

Este într-adevăr uluitoare cariera internaţională a lui Mircea Dinescu. El se îndreaptă  implacabil către Premiul Nobel. De pe acum a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi români. Şi când te gândeşti că în „Literaţii se amuzau” l-am făcut prototipul unui personaj destul de suficient! Băiatul are destin, asta este. N-are studii superioare şi deci nici clasica laşitate a intelectualului.

Disidenţa este deci şi un element de retorică a succesului social-politic.

Citesc „Cuibul de vipere” de François. Mauriac. Se spune că unchiul Aurel s-ar fi identificat cu personajul principal. S-ar fi socotit un nedreptăţit şi un frustrat afectiv. Cândva, această carte m-a plictisit. Nici azi nu mi se pare prea grozavă.

 

18. 11. Scrierea unui roman aduce o împăcare cu sine, urmare a resemnării în faţa banalităţii. Oricât te-ai sili, te vezi obligat, de la un punct înainte, să spui şi platitudini. Astfel ai sentimentul că devii un om în rândul oamenilor. Practicarea criticii literare nu reuşeşte să-ţi dea acest sentiment.

Referitor la „Cuibul de vipere”. Un roman burghez. Mi s-a părut extrem de învechit. Un caz psihologic mai special, într-adevăr. Un om resentimental distilează venin din orice. „Răutatea” lui mi-a apărut ca o formă mai specială (mai netrucată) a instinctului de conservare. Mulţi oameni sunt la fel de „răi”, dar o ascund. În comparaţie cu acest personaj, unchiul Aurel pare caricatural, deşi anumite analogii pot fi făcute.

 

21. 11. Romanul se amplifică lent. Apar pagini destul de pedestre. Poate că mă „roade” lipsa oricărei legături a textului cu actualitatea politică.

În schimb, sub raport psihologic, putem vorbi de un realism. Eu într-adevăr suspin după starea de preaplin, capabilă să ducă la pagini vii, exprimând o mare vitalitate.

Mă păstrez într-o stare psihică acceptabilă, chiar bună, ca urmare a sentimentului – descris zilele trecute pentru M. – de-a mă afla în cursul unei partide (lupte) cu un adversar invincibil, dar că nu am cedat, partida fiind în curs. Iată de ce titlul „Luptă de ariergardă” este perfect realist.

Ar trebui să fac un fragment  despre tribulaţiile naratorului în legătură cu necazurile lui legate de presenescenţă, dar şi cu dezvoltările politice din lumea unde trăieşte. Şi despre stilul politic al românilor. Asemănări cu anul 1848 şi emulaţia de atunci. Utopia trăită şi altele.

Sentimentul vag sâcâitor că mi-am supravieţuit ar trebui de asemenea descris.

Poate faptul că în aceste zile mă pregătesc să joc într-un concurs de şah este măsura meschinătăţii şi a insignifianţei mele. Poate fi însă şi un semn de olimpianism.

22. 11. Raportarea diferitţilor indivizi faţă de politic. Ieri, M. îmi spunea că aşteaptă un moment propice pentru un act de opţiune. Se vădea astfel, o dată în plus, că această opţiune nu este pură, precum cea religioasă, de pildă; nu este necondiţionată, ca o iubire, ci are o cotă conjuncturală. Acest demers conţine o parte practică.

Se explică astfel şi efectul grozav al unor opţiuni politice părând absolute. Ele le asigură respectivilor un prelungit credit politic (cazul lui De Gaulle, de pildă).

Romanul – teleap-teleap. Nu prea înaintez cu viteză mare, dar nu stau pe loc.

Partitura de strictă actualitate. Ce structură să aibă ? Roman în roman? Text picaresco-grotesc, detaşabil ? Serenada exasperării? Veleitarismul trăit, istoria unei dezamăgiri? Intelectualul emasculat moralmente de împrejurări ? Toate acestea sunt atrăgătoare, dar greu de făcut.

Copiii unchiului I. – ingraţi. Nu-i bine. Nu prea vor să îl ajute, acum, spre sfârşitul partidei. Au psihologia abreviată a unor oameni fără copii.

Psihologia de cirac. Cinismul corelat, logic, cu devotamentul extrem. Lupta de clasă şi emanaţiile acesteia.

Este realmente de spaimă cum se umflă paginile cu dialoguri. Ca un aluat în unde s-a pus prea multă drojdie.

Este într-adevăr bizar cum ideile şi formulările se nasc unele din altele, atunci când scrii.

Caracterul ultrafabulos al utopiilor trăite. Sunt mai tari decât oprele de imaginaţie.

Unchiul Aurel devine un personaj ambiguu, misterios, cum n-a fost niciodată în realitate.

26. 11. Necesitatea unei puerilizări generale, ca efect al paternalismului. O societate de adulţi nu poate suporta paternalismul. De aici, avantaje şi dezavantaje. Sentimentul de a fi protejat – marele avantaj. Cultură ad usum Delphini. Stereotipie şcolărească a ritualurilor sociale.

 

28. 11. Tata Lae ar fi scris 29 Novembre.

Şefii de la redacţie s-au umanizat, nu ştiu pentru câtă vreme. Ori de frică, ori de superbie.

Când omul nu reuşeşte să-şi înfrângă foamea, înseamnă că stă destul de rău cu nervii.

30. 11. Un intelectual român s-a dus veme de doi ani în fiecare dimineaţă (în zilele lucrătoare) la un şef, pentru a-i solicita o locuinţă mare. Până la urmă a avut succes.

Întâlnire cu bătrânul yogin pervertit. Bucureştiul este plin de animale ciudate. M-a bătut pe obraz în stil paternalist. Asta m-a înnebunit. A urmat un schimb de cuvinte. Dacă-l loveam, îl stricam, cu siguranţă. Sunt foarte pus la punct cu musculatura. Cred că este homosexual şi practică intimidarea eventualilor viitori parteneri. Un maimuţoi bătrân. Practicile yoga, probabil greşit concepute, i-au exacerbat agresivitatea. S-a declarat discipolul lui Mario Sorin Vasilescu.

Am început să scriu scena maratonului. Cum este în întregime inventată, am un sentiment destul de ciudat (amestec de excitaţie intelectuală şi curiozitate).

Sunt izbit de micul calibru intelectual şi spiritual al unchiului Aurel. Fac mari eforturi pentru a ocoli o concluzie destul de argumentabilă: sunt din aceeaşi categorie cu el.

Oricum ar fi, cât timp partida nu s-a încheiat, nu se poate conchide nimic. Această idee mă împiedică să mă pleoştesc interior.

Superioritate sau autenticitate? Iată dilema.

 

1. 12. Cărţile despre scriitori sunt gustate de marele public în raport cu cota socială a respectivei categorii. În actualitate, la noi, ar fi firesc să existe un interes în scădere, aproape toată lumea ştie că nu este “o afacere” să fii scriitor. La fel este, probabil, în timp de război. Nu se caută exotismul intelectual, în asemenea condiţii.

În mintea mea, romanul este scris. Singura neclaritate (excitantă) este relatarea despre Victor. Aici ar trebui probabil să introduc elementele unui destin de protestatar politic potenţial.

17. 12. 5,5 puncte din 11, la Campionatul Capitalei. Am jucat nespus de slab, fără vlagă.

Romanul, progrese semnificative.

Crize de tahicardie, neplăcute.

Am fost la Lugoj, pentru o zi. Cu vagonul de dormit, într-un frig ca pe câmp. Ceva sinistru. Irinel mă aşteaptă la ea, în vizită, dar n-am obţinut încă aprobarea de la sectorul de partid. Sunt necesare multe semnături. Nu se întrevede o obţinere cât de cât rapidă a lor.

M., normalitatea încarnată, o persoană adaptată la viaţa de Bucureşti, poate providenţială pentru mine.

 

23. 12. Am trecut prin toate. Nu mai pot să mă emoţionez, dar ieri mi s-a umezit ochii. Acum parcă mă aflu în Beirut. Asist la schimburi de focuri, mă mir cât de repede m-am obişnuit cu ideea de război civil. În aceste zile, ideea de literatură a devenit aproape caraghioasă. Zvonuri diverse. Securişti convertiţi.

 

# Referiri copioase la evenimentele din decembrie 1989 se află în romanul meu “August-decembrie”. #

 

29. 12. Se pare că am devenit liber profesionist. Luceafărul ar fi fost abandonat de Uniunea Scriitorilor. Va apărea o altă revistă, pentru tineret. Acolo nu voi avea ce căuta.

Îmi rămâne literatura. Nu este prea rău. Se va vedea câtă vitalitate mai am.

Urmează să termin romanul, renunţând la orice interes pentru viaţa literară.

Acum sunt silit să trăiesc ca un autor profesionist. Teoretic am bani pentru a mă întreţine vreme de vreo doi ani.

Este vorba actualmente, pentru mine, de un şah trăit. Programele mele de austeritate şi de pregătire fizică nu vor ţinti, de această dată victoria la tablă, ci supravieţuirea.

Problema este dacă voi reuşi să mă obişnuiesc cu statutul de om liber. Dacă voi avea energia necesară. Acum trăiesc, într-o oarecare măsură, o angoasă a libertăţii şi a tututor posibilităţilor.

A atrăi viaţa unui scriitor pur. Inclusiv autor de texte comerciale, dar de înaltă profesionalitate.

30. 12. Sunt într-o situaţia analoagă celei din “Intrusul”, romanul lui Martin Preda. Ambele tabere mă repudiază. Probabil că espectativa politică este socotită  mai rea decât partizanatul făţiş, indiferent de culoarea acestuia. Să-i ia dracul pe toţi!

Acum am ocazia unică de a-mi lămuri mie însumi dacă sunt sau nu scriitor.

Voi încheia romanul într-o lună de zile. Cu condiţia să nu mă îmbolnăvesc şi să nu mor.

Nu trebuie decât să-mi fac meseria din plin. Nimic altceva. Cred că întâmplarea cu revista este în favoarea mea ca autor. Este aantajos să fii “rănit”.

Scena nunţii câineşti din faţa blocului. Câţiva locatari vârstnici se uitau cu aviditate. Tremurul câinilor. Îi zgâlţâiau dracii, de poftă.

Telefoane de la doi outsiders literari (ca şi mine).

 

31. 12. Înlocuiri.

– dictatura stupidă, criminală – dictatura luminată, noocrată;

– cultul dictatorului – cultul comitetului;

– democraţie (primul timp) – ordine (al doilea timp, al consolidării);

– adeziunile silite şi “silite” – adeziuni sincere şi “sincere”.

Vechile structuri mentale au o anumită remanenţă. Ele apar în forme superficial noi. Frenezia de-a declara public adeziunea.

Punct câştigat, imens: înlocuirea şefilor proşti.

Aş fi în măsură să scriu o cronică a mentalităţilor, dar n-aş avea unde s-o public.

Teama de a informa masele asupra unor aspecte delicate; de exemplu, amănunte asupra teroriştilor.

1990

 

2. 1. Am reuşit în bună măsură să mă poziţionez interior faţă de ce se întâmplă.  Am fost şi rămân un autor de literatură. Iată ce ştiu cu certitudine.

Romanul meu se va numi „August – decembrie”. Nu modific nici un cuvânt din partea scrisă înainte de evenimentele din decembrie. Aşa este cinstit. Nu sunt jurnalist, n-am nevoie să-mi ajustez politic discursul.

În partea a doua, naratorul continuă să se caute pe sine însuşi. El va investiga componenta politică a trăirilor sale, atâta câtă există.

 

3. 1. Numărul 1990 mi se pare enorm, plin de burţi.

M. mi-a dat o sugestie bună. În partea a doua, naratorul să piardă maratonul politic, în chip simetric, iar poloistul şi Maria să-l câştige, murind. Să văd ce pot face în acest sens. Ce iese, mai bine zis.

Am tot timpul tendinţa de a uita regula de aur a autorului de romane: diluarea. Trec instinctiv la manevre inverse, de concentrare. Efectele sunt rele, întrucât romanul nu poate fi decât redundant, prin natura lui.

4. 1. „Agentul secret” de Aldous Huxley. Mică probă de virtuozitate. Lecţie magistrală despre meşteşugul diluării epice.

Mă străduiesc să nu mă las atras de luptele pentru putere literară, actualmente înflorite. Intelectualii îşi trăiesc revanşa.

Cred că am atins viteza de croazieră, o dată cu depăşirea paginii 200.

Nu fac nimic pentru a salva ceva din poziţia mea redacţională. Cum va fi, să fie.

Romanul capătă acente de mărturie a unui intelectual român. Nu-i rău. Şi aşa îmi place mie să mă confesez.

 

8. 1. Ieri am primit o scrisoare de la P. Îmi spune că aş fi întrebat-o la telefon: „I. face prostituţie?” Şi adaugă că se simte foarte vexată din cauza vorbelor mele.

N-aş fi în stare nici măcar să gândesc asemenea vorbe. P. este bolnavă mintal, sărmana. Este de presupus că îşi va pierde în mod progresiv simţul realităţii.

Încerc să vorbesc cu I. Fata mă evită, probabil că nici nu primeşte scrisorile mele. P. joacă rolul ambiguu de Iago între tată şi fiică. O treabă nespus de murdară.

O bună parte din tribulaţiile mele actuale se datorează unui sentiment de dependenţă faţă de Uniunea Scriitorilor. Eu am avut multă independenţă de spirit, dar practic am fost nevoit să fac anumite gesturi – ce-i drept, minime – de vasalitate. Acum se manifestă o oarecare inerţie a vechii mele psihologii de semi-vasal.

10. 1. Cu mare greutate, încep să găsesc tonul potrivit pentru a doua parte a romanului. Ea nu va conţine nici-o ironie sau autoironie. Spre deosebire de prima parte, unde tocmai ironia este motorul relatării.

După înfăţişarea unor secvenţe din „revoluţie”, naratorul ar urma să se reîntoarcă la investigaţiile sale de familie.

În legătură cu redacţia, cea mai bună atitudine este cea de espectativă. Dcă voi fi lăsat pe dinafară, înseamnă că plătesc astfel, cu mare întârziere, păcatul de a nu mă fi ocupat suficient de serios de literatură.

Mai am doar două posibilităţi: 1. Sinuciderea. 2. A scrie la cel mai înalt nivel mie accesibil, cu tot ce decurge de aici.

În finalul romanului, naratorul se sinucide din cauza unei măriri excesive a sentimentului său de culpabilitate. Asemănarea cu mitul cristic.

11. 1. Naratorul are darul de a strânge, de a prelua vinovăţiile altora. El are o vocaţie de martir. Pe măsură ce rememorează trecutul, sentimentul său de vinovăţie se înteţeşte. Sinuciderea apare ca o încheiere a acestui proces de agravare.

Naratorul urmează să facă unele descoperiri în legătură cu sursele existenţiale ale ironiei sale. Trăirile din timpul „revoluţiei” îl vindecă de ironie şi-i permit să se sinucidă (un ironist nu este în stare de un asemnea act univoc).

În prima parte, naratorul trăieşte iluzia unei vindecări prin empatie cu oamenii vechi din familia sa. Obţine doar o ameliorare a bolii sale existenţiale: culpabilitatea. Treptat, el conchide că altă ispăşire, în afara sinuciderii, nu există pentru el.

El începe să sufere retroactiv pentru minciunile şi neautenticităţile (minciunile trăite) existenţei sale  de dinainte de decembrie 1989. Este o maladie ontologică. El simte că doar spunerea tardivă a întregului adevăr i-ar putea ameliora suferinţa.

 

14. 1. Am iniţiat un fir narativ cuprinzând fragmente din jurnalul naratorului. Aceste fragmente ar urma să fie intercalate între relatările despre evenimentele trăite de narator în zilele revoltei. Mi se pare că aşa încep să mă descurc mai bine.

De trei zile am reluat pregătirea fizică.

Obţinerea paşaportului s-a liberalizat, dar tot mai sunt destule formalităţi de îndeplinit.

Spectacolul luptei pentru putere politică este fascinant. Bine ar fi să reuşesc a prinde ceva din el în romanul meu. Este o piesă de teatru jucată în văzul întregii naţiuni şi intitulată „Arta posibilului”.

M. – fostul meu coleg – a făcut ieri o figură foarte bună. În rolul jurnalistului inteligent, l-a ţinut în şah pe un politician.

Este o echilibristică desfăşurată între momentul obţinerii puterii şi cel al păstrării ei.

Finalmente, mi s-au desfundat nişte sinapse în creier. Am început să scriu cu uşurinţă. Poate că un rol joacă şi reluatele exerciţii yoga.

Dezavantajul este că partitura naratorului – viitor sinucigaş – începe să sufere de o oarecare detaşare, cu estomparea angoasei. Se va vedea. Poate-l salvez.

Ieri, demnitari comunişti la televiziune, cu cătuşe. Printre ei,

 

Dumitru Popescu–Dumnezeu, cu o figură de statuie fără vârstă. El a declanşat impulsul iniţial în materie de cult al personalităţii. Ce a urmat n-au fost decât extrapolări ale afirmaţiilor sale.

 

17. 1. Rescriu a treia oară un fragment. Iuese mai bine, mai puţin jurnalistic.

Nesiguranţa legată de redcaţie se menţine.

Probleme cu paşaportul.

Nu reuşesc să mă detaşez de unele dificultăţi, spre a mă livra integral scrisului.

Am primit o vedere de la I. Rece, relativ mincinoasă (spune că n-a avut bani pentru a-mi da un telefon). Suntem nişte străini, iată adevărul.

 

19. 1. Nu ştiu încă nimic despre situaţia mea în redacţie. Postura de dat afară m-ar avantaja psihologic. Ar însemna că sunt victima unei conjuncturi, că destinul s-a decis în fine să-mi dea un rol mai acătării, chiar dacă în rău.

21. 1. Azi se împlineşte o lună de la joia declanşării. Am câteva concluzii. 1. Există persoane infectate psihic. Comutarea acestora pe democraţie nu este în mod obiectiv posibilă. Până şi structurile lor subconştiente sunt rodul comunismului. Cu atât mai mult mentalităţile şi unele mecanisme opţionale. Acestora le rămâne renunţarea sau adeziunea demagogică, superficială. 2. Atitudinea unui om ireversibil infectat se exprimă de regulă prin adeziuni excesive. 3. După o anumită vârstă, convertirile nu mai sunt posibile. 4. Singura soluţie lipsită de compromisuri este juventocraţia. 5. Este posibilă o calculare a gradului de infecţie.

Toate aceste idei apar şi în raţionamentele naratorului meu. ele pot de asemenea intra într-o piesă de teatru. Un grup de tineri îl răpesc pe un fost demnitar (scriitor), neincriminabil juridic, şi-l judecă.

Componentele mentalităţii secretate de dictatură: minciuna vitală, necesară pentru păstrarea ordinii; frica de privatizare; frica de anarhie şi haos; ideea că societatea trebuie să-i întreţină pe toţi; drept urmare, fiecare se află la adăpost de furtuna socială, este acoperit; lipsa de răspundere personală pentru ceea ce se întâmplă pe plan politico-social; simţ critic foarte puţin dezvoltat.

Remake după „Pana de automobil” de Dürrenmatt. Un tribunal format din tineri îi judecă pe cei răpiţi. Aceştia din urmă nu au vinovăţii penale. În ei, este tras la răsundere un sistem. Naratorul să participe în mod excepţional, ca observator. Este procesul generaţiei sale. El apare în calitate de martor.  Totul se petrece într-o clădire din Bucureşti.

29. 1. Am fost la o demonstraţie anti F. S. N. Azi a urmat represiunea. „Muncitorii” au venit din provincie, pentru a apăra F. S. N-ul. Apoi au asediat sediile partidelor istorice. Armata a intervenit pentru a le proteja. Probabil dictatura va dizolva aceste partide, „la cererea muncitorilor”.

La negocierile televizate, Frontul a răstălmăcit totul. Nişte ticăloşi sprijiniţi de ruşi. Ruşilor nu le convine o ţară cu democraţie de tip occidental în coasta lor.

S-a spus că demonstraţia a fost o încercare de destabilizare politică a ţării, deşi cererile partidelor istorice au fost legitime.

Iliescu, dictatorial. Gustul lui pentru putere şi insolenţă creşte din moment în moment.

Despre fairplay în politică. Este cu putinţă aşa ceva? Sau totul este permis?

Cântecul de sirenă al dictaturii, vechile sloganuri, eficiente şi azi  (după o fardare minimă).

2. 2. În noua formă de putere au fost cooptate 30 de partide. Fiecăruia i se va da 5 milioane de lei, pentru organizarea campaniei electorale.

Contextul plasează literatura undeva spre periferia interesului public.

Evenimentele s-au precipitat datorită demonstraţiei de săptămâna trecută.

SF-ul şi-a făcut din nou datoria în ceea ce mă priveşte. Mai bine de două săptămâni am fost blocat de munca la o prefaţă de antologie SF. A fost ultimul meu text scris în calitate de critic SF.

Evenimente: declaraţia F. S. N. de participare la alegeri; demonstraţia din 28 ianuarie, anti F. S. N., deja amintită; antidemonstraţia, pro F. S. N., organizată seara, în stil comunist; 29 ianuarie, mare demonstraţie pro F. S. N.; au venit muncitori şi mineri din toată ţara; scenă penibilă de solidaritate la televiziune; 29 ianuarie, demonstranţii atacă sediile P. N. Ţ. şi P. N. L.; proteste împotriva rolului jucat de televiziune în mobilizarea contrademonstranţilor; A. D. M., a demisionat din postul de purtător de cuvânt al F. S. N., rămânând doar preşedinte la Radio-Televiziune; proteste la televiziune şi în presă la adresa F. S. N., în legătură cu manipularea muncitorilor; 1 februarie, F. S. N. se transformă într-un Consiliu al Unităţii Naţionale, cu cooptarea celorlalte partide.

Ideea de a oferi o cronică a mentalităţilor unui ziar din străinătate.

Îndreptarea spre politică, semn de neputinţă creatoare. Vechea ideea a recursului la politică a indivizilor neputincioşi socialmente. Dar adevărata vocaţie politică? Câţi dintre cei intraţi în politică au aşa ceva?

Teme de cronici ale mentalităţilor: politicieni şi moralişti; buimăceala; nevoia de paternalism; literatură şi jurnalistică (corelative: morală şi politică); jurnalistica este mai aproape de practica socială; ea merge pe principiul ori-ori; literatura, pe şi-şi); oamenii zilei; virusul comunismului; juventocraţia; jocul democraţiei; fairplay în politică; arta posibilului; imposibilitatea neutralităţii; ticurile totalitarismului; ticurile dictatorului.

Roman de aventuri petrecut în zilele „revoluţiei”. Un terorist se converteşte interior şi este ucis imediat apoi. Urmăriri, amor, stupefiante. Cu o iubită din cealaltă tabără. Ostaşi, demnitar cu numele schimbat. Frate în armată. Subterane, ostatici, sosia dictatorului.

3. 2. În hora de proiecte din mintea mea „se prind” idei noi.

Cărţi de jurnalistică. Una despre Ioan Raţiu, probabil cel mai bogat român din lume (s-a oferit să înfiinţeze un post televiziune, unul de radio şi un ziar). Alta, despre studenţii revoluţionari şi post-revoluţionari. Alta, despre elevi. Un fel de sociologie pe înţelesul tuturor, cu tente senzaţionale.

Mă întreba dacă J. C. D. (sila faţă de ifosele lui de parvenit mi s-atenuat întrucâtva) n-ar fi dispus la o colaborare cu mine.

O carte de interviuri cu oameni ai zilei, de diverse coloraturi politice. Cine o editează la repezeală? Romanul „August – decembrie”, la pagina 271. Rememorările proustiene s-au transformat într-o cazuistică destul de searbădă pe teme de morală şi de politică. Scriu înainte la el, fiindcă simt că o plonjare în publicistică ar însemna o abjurare. Nu mai am disponibilitate pentru texte ocazionale. Le-am abandonat acum câţiva ani, nu doresc să revin asupra acestei hotărâri  decât silit de împrejurări sau foarte bine plătit.

Ion Dincă a fost foarte bun la proces. O carte de memorii dictată de el. Omul a avut coaie. Alături de el, ceilalţi au apărut ca nişte marionete penibile. Dincă şi-a dat de la bun început seama că pedeapsa va fi maximă. N-a făcut recurs. A ţinut să lase amintirea unui om demn. Iată ce înseamnă o retorică adecvată! Inclusiv cea a gesturilor şi a mimicii. Cum de n-o fi simţit pulsul lucrurilor? Privirea lui rece, de om stăpân pe sine. Ăsta merită să-şi scrie memoriile şi apoi acestea să-i fie publicate.

L-am sunat pe J. C. Drăgan. Va veni în România spre sfârşitul lui februarie.

S. P., dezolată, pe la Uniunea Scriitorilor, cu aerul trist şi contrariat al unuia lăsat pe dinafară. S-a dus naibii vechea echipă de la „Luceafărul”. Va mai fi unită doar în romanul meu.

Există o patimă a mărturisirii. Ea este acră-dulce şi nu este în stare să dea beţia pură adusă de imaginarea integrală a unor evenimente.

7. 2. „Despre natura unei perplexităţi”. Titlul unui articol posibil. Probabil că ideile respective vor apărea doar în roman.

În „compoziţia„ perplexităţii ar intra: vinovăţia difuză  şi împrumutată (sindromul Pharmakos, descris de mine în roman); sentimentul de a fi fără încetare manipulat, de această dată într-un joc politic, cu reguli pe jumătate necunoscute; ignoranţa politică; vechile mentalităţi, iremediabil inoculate de dictatură; neputinţa politologică şi filozofică; confuzia cronică între domeniul politicii şi cel al moralei; damnarea istorică a românilor; dificultatea unei opţiuni cinstite; caracterul impur al oricărei opţiuni politice (spre deosebire de puritatea opţiunii morale).

Apoi, despre manipularea actuală: se foloseşte în principal de structurile mentale inculcate de dictatură (omul providenţial, de neînlocuit; necesitatea ordinii cu orice preţ; filtrarea informaţiilor pentru ca să fie tulburată „liniştea constructivă” a poporului; caracterul abstract al democraţiei; se sugerează că democraţia înseamnă de fapt un fel de haos, o vindere la mezat a ţării, şomaj etc.

La întărirea convingerii că totul este în fond ca înainte participă: vopsirea presei; păstrarea structurilor vechi; ideea de preşedinte imuabil, de ţar, ca singură alternativă posibilă.

Generalul Militaru este agent sovietic. Aşa scrie Pacepa într-un fragment cenzurat la noi. Iată de ce este necesară cenzura.

Blestemul rusesc continuă.

„Privilegiul” de a asista la „Naştera unei dictaturi” (titlu de carte posibilă). Jurnalistică trecând în revistă evenimentele de la 22 decembrie încoace. Cu interviuri inedite ale unor disidenţi ai F. S. N. şi spicuiri din presă. Opţiunea politică aduce sentimentul de uşurare, dar şi de renunţare la adevărul moral.

Structura cărţii: interviuri, toate preluate din presă; istorie contemporană a mentalităţilor; relatări de sociologie despre anumite grupuri sociale semnificative (studenţi, elevi, intelectuali, muncitori); scene semnificative trăite de autor; eseistică a autorului (putere, dictatură, repetarea istoriei, geopolitică).

Am început să recitesc „La source noir”, pentru scena întâlnirii naratorului cu Maria.

Poate mă înşel, dar după 21 decembrie am început să am un alt fel intim de a vedea lucrurile. Mi s-a accentuat un anume radicalism, precum şi un soi de maximalism.

8. 2. „Asociatul” meu la antologia SF (C. T. P.) m-a demis. Va scrie el prefaţa. Astrologia n-a minţit în privinţa lui (lipsă de caracter). A preferat să renunţe la mine, ca prieten, câştigând astfel o prefaţă. Nu-şi dă seama că numai textele esenţiale contează, restul fiind jurnalistică. Bine că am scăpat de acest om, asta după ce i-am făcut cadou antologia; trebuia s-o realizez singur.

Avi Ţicău-Tâmpănaru nu s-a înşelat, atunci când mi-a recomandat să mă feresc de asociaţii, de colaborări. A doua colaborare literară sfârşită dezastruos.

Lucrez foarte calm la roman.

9. 2. Am depus prefaţa la editură. Este un text bun. Ar trebui perfecţionat, raportând totul la mentalitatea SF. Oamenii ştiu că obiectul preocupării lor este inferior, dar se fac că nu ştiu. Iată câteva dintre motivele acestei atitudini: necesităţi ţinând de mişcarea SF; ignoranţă; autoiluzionare asupra participării lor la viaţa literară; veleitarism (neputinţă): viclenie (posibilitatea de a obţine un anumit succes simili-literar).

Simularea neîntreruptă (din ea face parte şi sofismul-dogma SF) este însă aducătoare de mediocritate pe termen lung.

 

# În ultimă instanţă, am admis că „marea” literatură poate îngloba teme şi motive descoperite de sefişti. Sefultura, în schimb, ţine de literatura populară, având în special obiective comerciale.

În „Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi” (2007), am detaliat această teză. Am conchis că ipoteza inferiorităţii sefeului faţă de „marea” literatură este perimată, iar între respectivele populaţii de producători şi consumatori nu există decât indiferenţă. #

 

13. 2. Purtat de val, am scris două articole de ziar. Primul a apărut în „România liberă”. În el sugerez că de fapt trăim într-o nouă dictatură. Al doilea ar urma să apară în „Luceafărul”, unde mi s-a spus că nu sunt indezirabil.

Încerc să reiau munca la roman.

Actul de a medita la actualitatea politică este epuizant. Pentru a face literatură, trebuie să-l întrerup.

Azi ar fi urmat să ridic paşaportul. În locul respectiv erau sute de oameni. Pe de altă parte, Ambasada R. F. G. nu mai dă vize. Drept urmare, plecarea mea va fi prin mai-iunie. Nu-i rău, voi lucra la roman şi apoi la piesa de teatru. Un embrion al acesteia va fi în penultimul capitol al romanului.

„Renaşterea unei dictaturi” nu este un titlul de carte prea bun. Se petrece o premieră abolută.

L-am căutat azi pe A. D. M., demisionar din postul de preşedinte al Radioteleviziuni române libere. El s-a compromis cu prilejul evenimentelor din 28-29 ianuarie, când F. S. N.-ul a organizat reprimarea partidelor din opoziţie.

Dacă nu voi reuşi să mă scot total din postura de observator politic pentru un timp oarecare, nu voi reuşi să închei romanul. Sunt două activităţi antagonice. Practicarea lor simultană este imposibilă, dacă nu vrei să te dedai unei literaturi pur jurnalistice.

Variantă pentru sfârşitul romanului. Naratorul este ucis ca peneţist, după ce publică o seamă de articole. Nu prea merge, fiindcă se introduce un element senzaţional acolo unde trebuie să fie doar tragedie existenţială.

17. 2. Dorinţa de spiritualizare şi cea de supravieţuire se contrazic între ele.

Romanul – pagini reuşite, dar şi destule reportericeşti. Cele două teme (rememorarea şi revoluţia) nu se prea leagă între ele. Poate că tocmai această disonanţă va duce la un rezultat interesant. Manuscrisul va cuprinde între 350 şi 400 de pagini dactilografiate.

Plecarea în Germania devine ceva de domeniul viitorului. Nu reuşesc să-mi ridic paşaportul, ambasada nu dă vize. Mase de oameni vor să plece.

Relaţiile mele cu redacţia încep să se normalizeze.

Va veni Dana, sora lui Irinel, să stea la mine pentru o perioadă oarecare. Eu voi sta la M.

l-am căutat pe A. D. M., fostul meu coleg de redacţie. I-am lăsat vorbă să-mi dea telefon, spre a ne întâlni. Nu m-a căutat, socotindu-mă probabil o cantitate neglijabilă.

Astă-noapte, o criză de cefalee într-adevăr cumplită, datorată unei scăderi a consumului de cafea. Asemenea dureri n-am mai avut decât o singură dată, pe când locuiam la Braşov. Şi atunci am fost nevoit să plec noaptea în oraş, în căutare de medicamente.

Partea finală a romanului meu va cuprinde o confesiune prelungită şi o motivare a sinuciderii. Naratorul va face legătura între cele două surse (existenţială şi politică) ale degringoladei sale psihice. Epilogul va cuprinde dialogul unor vecini de bloc ai dispărutului. Se va vedea că nimic nu mai înseamnă nimic, de la o vârstă încolo.

20. 2. Povestea cu paşaportul continuă. I-am trimis lui Irinel – de-abia acum – două fotografii, pentru chemare. P. îmi ceruse fotografii  în acelaşi scop  în urmă cu vreo două luni, înainte de a-şi comuta în mod scandalos comportamentul.

Viaţa politică, din ce în ce mai murdară. Impuritatea ei este inerentă.

Inflaţie de jurnale şi reviste. Momentul jurnalisticii continuă. Naratorul meu a observat bine că deocamdată literatura se află în eclipsă.

 

21. 2. Am primit de la I. o scrisoare urâtă. Întăreşte acuzaţia abominabilă adusă de mama ei. Pare scârbită de faptul că trebuie să corespondeze cu mine. I-am trimis astăzi o scrisoare de protest. Nu intenţionez să mai corespondez cu ea şi cu mama ei, dacă nu-şi retrag oribila calomnie şi nu-mi prezintă scuzele lor. Poate nu este „ecumenic” ceea ce fac, dar nu intenţionez să mă las călcat în picioare de nimeni.

În mintea lui I. eu mă aflu probabil pe postul unui solicitant umil de iubire şi, eventual, de pachete şi invitaţii în R. F. G. Se înşală.

Romanul se dezvoltă. Este un text destul de interesant, presupun.

Probabil că diferenţele de mentalitate sunt la fel de adânci precum cele lingvistice. Este clar că I. nu acordă nici cel mai mic credit spuselor (scriselor) mele. Nici nu mă ia în considerare măcar. Nu socoteşte nici o clipă că s-ar putea să am dreptate.

Prăpastia de mentalităţi ar putea fi umplută doar printr-o retorică a admiraţiei necondiţionate (de tipul celei practicate de M. faţă de mine). Adultul s-ar prostitua moralmente, pentru a obţine simpatia adolescentului. Aşa ceva nu am de gând să fac.

Cu un cuvânt, proasta calitate umană a lui P. s-a extins şi asupra fetei acesteia. Când ea va mai înainta în vârstă, va realiza, poate, realul raport de forţe morale dintre noi trei. Numai că atunci întreaga poveste va fi de domeniul literaturii.

Vechea ideea a „Enciclopediei Z.”, transformată. Planeta este una a totalitarismului victorios (românesc)…

23. 2. Ultimatum dat de M.

Ideea unui articol despre condiţia de scriitor în actualitate. Despre existenţa jurnalistică în condiţii româneşti. Se transformă scriitorii în moralişti? Cărţile devin un fel de prisosinţă.

Un articol despre absenţa unui lider al Opoziţiei.

Aproape am uitat despre călătoria mea în străinătate. Nu mă mai interesează decât foarte puţin. Mă simt atras de ideea piesei de teatru. Sau un scenariu pentru televiziune. Studenţii răpesc câte unul din fiecare tabără şi îi obligă să dialogheze, înregistrând totul. Apoi filmul este difuzat.

Constatând grozava uşurinţă a scrierii unor dialoguri, simt că înşirarea acestora presupune depăşirea unui sentiment de pudoare. Este într-adevăr oarecum neruşinat – sau măcar dubios – să scrii cu atâta facilitate. Unde este munca? Ceva nu este în regulă. De aici, o bizară dificultate psihologică: reticenţa de a scrie pagini cu dialoguri, deşi acestea fac grosul celor mai multe dintre romanele citibile.

Probabil că scrierea unei piese de teatru va fi ceva deosebit de simplu, caraghios de lesne realizabil.

Revenind la ideea de proces. Să se petreacă în munţi, iarna, loc relativ inaccesibil. Sau într-o casă izolată din Bucureşti. Să nu se depăşească verosimilitatea. Operaţiunea este posibilă în primele luni după decembrie 1989.

27. 2. I. împlineşte astăzi 19 ani. Încetează, teoretic, de a mai fi o adolescentă. În ceea ce mă priveşte, trist ar fi ca ea să sufere de mitomania „calificată” a mamei sale. Se va vedea.

Romanul meu se perfecţionează. Revin asupra unor pagini cam redundante, aduc comprimări.

Mi-am reluat de aproape o săptămână programul de pregătire fizică. Mai rămâne doar să reiau crosurile tri-săptămânale, spre a  intra în normal.

Politicul se detaşează tot mai mult de viaţa cotidiană. Pe de altă parte, oamenii încep să se instaleze în noua ordine, să-i înţelegă oportunităţile. Asta-i viaţa.

28. 2.    Ce se întâmplă de fapt la „Luceafărul”? Noua conducere este decisă să-i publice pe autorii dintr-un anumit grup literar. Respectivii practică un exclusivism identic în esenţă celui recent abolit. Prin poziţia mea de independent, sunt sortit să rămân din nou pe margine. Am cusurul că nu respect regulile jocului literar. Postura mea cere o mare energie morală şi intelectuală. A fi pe cont propriu nu este uşor, este aproape  imposibil, ca să zic aşa.

Lovitura de stat ar fi urmat să aibă loc în 30 decembrie 1989, cu ocazia „Pluguşorului”. Dar „revoluţia” a  devansat totul şi a încurcat socotelile. Să vedem dacă nu cumva se va adeveri proverbul „Nu este pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte.”

Cum se măsoară vocaţia unui om politic? După ce criterii? Dorinţa de putere trebuie să fie pură, sau aproape pură. Ar fi necesară o fire de ascet, premisă a carismei. Ideal este ca aceste calităţi să fie autentice, nu jucate. O mare calitate este si posibilitatea avocăţească de a practica o retorica adecvată. Poate fi şi un fanatism al adevărului. Atunci, individul se retrage după ce a obţinut puterea (Bolivar).

1. 3. Un nou semn de bătrâneţe este faptul că am devenit foarte răbdător. Nu mă mai grăbesc. Mi-am spus că acest nou fel de a fi se explică prin sentimentul că timpul trece foarte repede. Aş putea să-mi spun: Din moment ce vremea trece oricum atât de repede, nu mai are nici-un rost să mă grăbesc sau să mă neliniştesc în legătură cu indiferent ce.

Mă gândesc să rescriu întreg romanul, urmând să-l predau la toamnă. Să vedem dacă voi fi în stare şi dacă această operaţie este într-adevăr necesară. Ultimele defecte vor apărea la lectura cu voce tare. Nu prea am cui s-o fac, fiindcă M. nu prea le are cu literatura, deşi lucrează în branşă.

 

2. 3. O persoană depune azi o cerere la Ambasada R. F. G. Va primi răspunsul pozitiv în septembrie.  Aşa se aude. Ecco!

Asta îmi reduce tribulaţiile „internaţionale” aproape la zero.

Ideea că oricum  ar fi fost lovitură de stat ar putea să-l împingă pe un sensibil la sinucidere. Cred că aşa se va întâmpla cu naratorul meu.

Grozava ebuliţie speculativă (în sens financiar şi comercial) acuzată de multă lume. Asta confirmă că momentul actual este al energiilor individuale.

12. 3. Revelaţia că textul meu este iremediabil redundant. Am avut-o citindu-i lui M. primele 15 file.

Am început o rescriere. Nu fac decât să curăţ expresia de zgură. Se pare că am fost victima dorinţei subconştiente de a scrie lung.  Aceasta s-a manifestat prin fraze redundante.

Să vedem cum va arăta noua variantă, mai scurtă cu cel puţin 50 de file.

 

19. 3. Am „curăţat” aproape întreg manuscrisul. Acum sună mai bine, ar urma să scriu încheierea.

M-am înscris la un concurs de şah. 2,5 puncte din 4 posibile. N-am nici-un motiv să-mi schimb forma de viaţă.

Am primit două noi scrisori jignitoare de la P. Ea nu pricepe radicalizarea mea. Crede că sunt acelaşi frivol dintotdeauna. Am întrerupt în mod unilateral corespondenţa cu ea. Poate să monologheze înainte, dacă are chef.

Dana şi iubitul ei s-au mutat la o gazdă găsită de mine. Acolo este un loc mai potrivit pentru amorul lor. La mine este o bibliotecă, în mod practic. Mi s-a părut impudic să-i las aici.

20. 3. La concurs, 3,5 puncte din 6 posibile.

„Conceptul de javră” – titlu de articol.

Probabil că pentru „personalităţile melodice” (le aparţin, după o teorie) mai potrivită este jurnalistica. Fiecare articol este un şlagăr. Tuşează şi repede este uitat.

Trădarea lui Iuda şi situaţia actuală. Iuda este jurnalistul, Hristos este omul credinţei univoce. Trădarea lui Iuda este semnul incapacităţii de-a crede (proprie jurnalistului). În vieţile lor, cei mai mulţi oameni se află undeva pe parcursul scării de valori delimitate de cei doi.

Iuda este jurnalistul, dar când are şi putere, este politicianul. Hristos este profetul; un scriitor tinde spre postura lui. Sunt cele două ipostaze maxime, extreme.

 

23. 3. Unele dificultăţi psihologice legate de încheierea romanului.

La redacţie, normalizare treptată.

 

31. 3. 6,5 puncte din 11 posibile. Relativ onorabil.

Urmează să termin romanul. M-am gândit să-i adaug un prolog, format din însemnări de jurnal. Acestea ar puncta etapele de evoluţie ale naratorului, înaintea  crizei sale existenţiale.

La urmă ar merge, pentru simetrie, nişte însemnări de jurnal scrise în acest an, cu agravările necesare.

2. 4. Am renunţat la prolog. Începutul actual este foarte bun. Eventual să introduc ceva din jurnalul anului în curs.

Meseria de romancier este grea, dar îţi asigură o formă de viaţă mulţumitoare.

Partea finală va trebui să fie foarte puternică, spre deosebire de multe încheieri ale unor cărţi scrise de mine. Finalul trebuie „jucat” impecabil.

Irinel mi-ar fi trimis invitaţia. Nu se ştie când va sosi acest document la Ambasada R. F. G. din Bucureşti.

Am reînceput pregătirea fizică, după o boală neconsemnată aici. Pentru a ajunge la nivelul obişnuit, sunt necesare vreo trei săptămâni. Crosurile – aur curat. Îmi readuc bunul simţ văzând cu ochii.

Pentru a scrie bine, trebuie să evit orice activitate de tip jurnalistic, ceea ce este dificil. În mod optim, un roman ar trebui scris într-o izolare totală, pe o insulă pustie. Practic însă omul supravieţuieşte datorită unei gesticulaţii sociale de tip jurnalistic. Asta vine în special de la dependenţa materială. Redevenind autor pur, el este chemat să-şi lepede cămaşa socială, acţiune dificilă.

 

6. 4. Un „sindrom” interesant de saturaţie. Mi s-a acrit de roman, încheierea lui îmi apare ca o caznă. O plictiseală de acest gen mă atinge adesea spre finalul unor acţiuni. Mă străduiesc, sperând că voi sintetiza vechiul interes pentru text.

Pe viitor, va trebui să redactez „şnur” prima variantă.

Acum m-a dereglat, aproape sigur, concursul de şah.

La redacţie, nimic nou. Îmi iau leafa, dar nu mi se dă nimic de lucru. Nu prea mai am energia să-mi mai bat capul cu această problemă.

De la I., nici o veste.

Sfârşitul romanului va conţine un fel de paroxism al mărturisirii auto-acuzatoare, urmat de un epilog minimalizator. Voci ale nimănui (vecini de bloc, pensionari) vor comenta sinuciderea lui Herzovi.

12. 4. Sunt la pagina 343. Vor fi trei epiloguri. 1. Confraţi. 2. Maria şi Cristian. 3. Vecini de bloc.  Aceştia vor conversa despre Virgil Herzovi. Se va înţelege că a fost vorba despre o sinucidere.

Meseria de romancier îmi convine. Mi se potriveşte să stau acasă şi să scriu.

Actul sexual făcut fără iubire este echivalentul unei masturbări.

Cinismul autorului de romane: a-l obliga pe cititor să înghită şi paginile de umplutură.

 

 

13. 4. Stilizez ultima parte. Mai sunt unele lucruri de retuşat, chiar de rescris.

Munca la un roman este un hamalâc interminabil.

Viitorul meu roman – sper să mai existe aşa ceva – va fi scris la persoana a treia de un narator  (autor) nebăutor de cafea. Va predomina munca de rutină.

 

21. 4. Romanul este practic încheiat. Are 347 pagini dctilogradiate. Este bun, aşa cred. Nu este însă opera vieţii mele. Imperfecţiunea lui  îmi lasă la dispoziţie un viitor literar.

M-am reîntors în garsoniera mea insalubră, unde este foarte frig. Am găsit gândaci printre lenjeria din dulap. Trebuie să le spăl din nou pe toate. Voi lichida multe lucruri învechite. Voi vinde cărţi. Voi juca şah.

Zilele acestea s-a desfăşurat conferinţa scriitorilor. N-am fost. În mod curios, nu mă simt solidar cu aceşti oameni.

M. îmi arată cât de meschină este viaţa. Sunt obligat să supravieţuiesc, oricum.

Trebuie să-mi găsesc o altă locuinţă. Iată problema numărul unu.

 

23. 4. Am predat romanul. Titlul este “August – decembrie”. Încep să mă gândesc la cartea numită “Renaşterea unei dictaturi”. Urmează să revăd povestirile predate la C. R., spre a le mai rafina stilistic.

Învăţ lecţia redundanţei  la spartul târgului. După ce am epurat textul romanului, povestirile îmi apar pline de cozi. Acestea trebuie tăiate. Bine că nu s-au grăbit cu editarea volumului, voi preda un nou manuscris.

La redacţie, linişte. Sunt în plus. Trebuie să îngroş obrazul şi să ridic leafa în continuare.

 

24. 4. Vizita în R. F. G. devine  un proiect pur, fără urmări. Am auzit că se dau vize pentru noiembrie. Cu atât mai bine.

Tot scriind despre un ins preocupat de literatură, am început să mă pricep la proză. Intr-adevăr, defectul meu este prolixitatea.  Scriu (am scris) redundant, urmând o tendinţă neconştientizată de a umfla textul. Degrevate de ţesutul adipos, prozele mele devin destul de interesante.

 

26. 4. Rafistolez în continuare volumul de povestiri. Frivolitatea mea intelectuală s-a manifestat din plin. Modificările la unele texte nu sunt prea importante, dar în absenţa lor impresia de lectură este alterată. Nu ştiu când va apărea acest volum de povestiri.

M-am readaptat la garsoniera mea. Fac crosuri şi yoga, mă simt mulţumitor.

“Arta obedienţei” – titlul de articol.

Doar producerea literaturii comerciale poate fi industrializată.

 

28. 4. Din moment ce timpul trece atât de repede, nimic nu mai contează în chip deosebit.

Cred că am un şoarece în cameră. L-am auzit azi-noapte. Mi s-a părut aproape simpatic.

Ideea cu dictatorul concentrând întreaga ură a poporului (Zinoviev). După dispariţia lui, infecţia se răspândeşte în întreg trupul social.

Sentimentul de iremediabil ar fi secretat de regimul totalitar.

 

2. 5. F. S. N. va câştiga alegerile, Iliescu va fi preşedinte.

În politică este bine (chiar indispensabil) să n-ai sentimente şi opţiuni sentimentale. Tot astfel, în jurnalistică.

În curând voi încheia ameliorările la volumul de povestiri. Acum chiar că sună bine.

Ceea ce n-am făcut – deşi era elementar – a fost să revăd de mai multe ori un text înainte de a-l oferi spre publicare. Atitudinea faţă de unele partide de şah este analoagă. La trecerea spre final, încep să cred că totul este deja făcut şi stric poziţia.

Am uneori crize de pavor nocturn, neplăcute foarte.

Prietenul meu Mircea Bercan candidează ca senator. O distracţie mai specială, menită a-i fortifica poziţia profesională.

4. 5. Ani în şir mi s-a părut că opiniile naratorului din prozele mele sunt spirituale. Astăzi, destule dintre ele mi se par anoste. Îmi spun că aveam de fapt o înclinare pentru proza obiectivă. De-abia acum înţeleg arta lui Hemingway din prozele lui scurte. El scotea şi arunca întreg ţesutul adipos. Lăsa numai oasele, muşchii şi tendoanele.

În visul de azi-noapte tăiam cu cuţitul bucăţile marginale ale unui săpun de rufe (o bucată mare). Păstram numai mijlocul. Apoi, folosindu-l, mă spălam cu mare plăcere. Metafora mi se pare clară.

Dacă recent dobândita mea ştiinţă de a detecta şi elimina fragmentele „adipoase” nu este cumva o pseudo-ştiinţă, înseamnă că am descoperit în fine calea.

Două defecte cronice, în egală manifestate în scrierea literaturii şi în şah: impulsivitatea şi neglijarea amănuntelor (a finisării).

5. 5. Vindecarea mea de jurnalistică s-a produs cu o imensă întârziere. Se pare că scrierea ultimului roman a fost decisivă. Acum depistez foarte uşor formulele de umplutură jurnalistică. În absenţa acestora, textul capătă un aer necunoscut, ca şi cum ar fi fost scris de altcineva. Curioasă este legătura dintre adoptarea acestei noi scriituri şi „renovarea” modului meu interior de-a trăi.

La redacţie, totul este în ordine. Oamenii de vârsta mea fac sforţări să se căpătuiască şi mai bine. Mă consideră un outsider şi mă lasă în pace.

Programul meu de pregătire fizică – refăcut în proporţie de 90%. Peste şase zile voi încheia cura de abandonare a cafelei. Am micşorat reptat dozele, pentru a nu suferi cunoscutele şocuri de cefalee.

 

7. 5. Lucrez la volumul de povestiri. Va fi sub 200 de pagini.

Urmez programul de pregătire fizică. Peste trei zile închei cura de abandonare a cafelei. Am făcut-o mai mult pentru şah, încercând să-mi retuşez agitaţia indusă de cafeină.

Este destul de plăcut să-ţi axezi viaţa pe scris. Cât timp lucrez la o carte, mă simt acceptabil.

În curând va veni vara. „Revoluţia” a devenit istorie.

De fapt, am reuşit să trec o barieră interioară. Două decenii am avut faţă de text o atitudine permisivă, jurnalistică. Acum descopăr aventura intransigenţei.

 

9. 5. Mâine voi bea ultima doză – minusculă – de cafea. Resimt de pe acum unele efecte bune în modul de-a juca şah (micşorarea impulsivităţii).

Povestirile arată bine acum.

11. 5. „Cura” de abandonare a fost dificilă, fiindcă eram intoxicat. Acum urmează că consolidez noua situaţie.

Am încheiat de corectat volumul de epovestiri. Sunt circa 150 de pagini. O serie de povestiri de tip SF s-au dovedit a fi slabe. Le-am abandonat. Lipsa de legătură cu faptul verosimil este greu de suplinit.

Acum urmează să văd ce încep. Un roman sau povestea jurnalistică despre eşecul revoluţiei. Sau un roman despre acest eşec?

Efectul anesteziant al şahului. În zilele când joc sau studiez, interesul pentru evoluţile politice mi se micşorează până la dispariţie.

Practicarea şahului este ceva mult mai important decât s-ar crede. Împătimiţii din Cişmigiu o dovedesc. Ei nu mai au nevoie de nimic altceva, sunt nişte toxicomani învederaţi. Încerc să-i înţeleg. Pentru ei, şahul s-a transformat într-un psihotrop. Nu-i mai interesează cum joacă. Contează în primul rând starea psihică obţinută prin practicarea jocului. Şahul nu mai este un scop, ci un mijloc. Într-o formă mai uşoară, este şi maladia mea. O cunosc, lupt împotriva ei, dar nu reuşesc s-o înving pe deplin.

Va fi în curând un concurs de şah, pe Litoral. Mi-ar plăcea să merg. În condiţiile de la redacţie, nu mi-ar fi greu să lipsesc.

Revin la ideea unui roman de actualitate. N-ar mai fi cel al dezamăgirii, ci unul în stil obiectiv, cu personaje din categoriile semnificative pentru momentul actual: jurnalistul, Miss Fotbal, fostul politician, mitingistul, îmbogăţitul, disidentul, vândutul, afaceristul, laşul. Rămâne de stabilit formula.

12. 5. Am mai constatat ce adâncă satisfacţie îmi produc prestaţiile de servitor. În special, curăţenia şi spălatul. Mi-am atribuit o vocaţie de slugă. De fapt, există o altă explicaţie. Îmi fac plăcere doar acţiunile de curăţenie (şi nu, de pildă, cele ţinând de gătit sau de ordonat). Ele îmi mulţumesc subconştientul, fiindcă sunt purificatoare. Încep să-i înţeleg pe japonezi, cu extrema lor iubire pentru curăţenie. Nu te poţi spiritualiza într-un mediu murdar. (Deşi în India, după câte am auzit, domneşte murdăria.) Sensul diferitelor diete alimentare este tot unul purificator.

Umorul îi dezavantajează pe şahişti, fiindcă le micşorează eficienţa. În principiu, într-o partidă dintre doi jucători  de forţe egale, câştigă cel cu mai puţin simţ al umorului.

Am încheiat azi corectarea volumului de povestiri (şi a copiei). Luni îl duc la editură.

Neplăceri cu inima (serii de extrasistole şi tahicardie prelungită) după alergare. Mi-e greu să renunţ.

 

13. 5. Noul meu roman ar urma să fie pur comercial, cu o structură de film serial. Ar prezenta evoluţia unei familii, în perioada post-evoluţionară. Ar avea toate ingredientele necesare (violenţă, sex, politică). Ar fi un personaj diabolic şi o femeie oropsită. Reţeta trebuie urmată în mod strict. Până la toamnă ar fi gata. Prima operaţie: lista personajelor. A doua: episoadele.

„August – decembrie” ar urma să plece curând la tipografie.

După ani de consumat cafea, corpul are unele dificultăţi de adaptare la absenţa respectivului alcaloid. Ţin să joc un concurs fără cafea, spre a vedea dacă îmi scade impulsivitatea.

19. 5. Mâine, alegerile. Toţi spun că vor câştiga băieţii veseli de la F. S. N. Explicaţii psihologice ar fi destule, dacă aşa se vor petrece lucrurile. Omul de la noi, obişnuit cu mizeria de atâta timp, preferă răul cunoscut  binelui necunoscut.

Ideea unei antologii de texte antitotalitariste jurnalistico-teoretice, publicată în Vest. Textele ar urma să fie preluate din ziare şi reviste.

Am trimis, în fine, cele două oferte de cărţi.

La C. R., stagnare. Nu se văd şanse în viitorul apropiat. La E. M. romanul meu pare a fi fost acceptat. După alegeri s-ar putea să nu mai vrea să-l publice, pentru a nu supăra pe cineva.

23. 5. Joc mai bine şah fără cafea, dar am unele probleme dimineaţa, probabil din cauza hipotensiunii.

F. S. N. – victorie pe toată linia. Intelectualii au fost una dintre cauzele acestui eşec al forţelor anticomuniste. N-au scos la iveală un lider opozabil lui Iliescu, s-au aranjat rapid cu Puterea, au acceptat posturi grase. Toată gesticulaţia lor politică a încetat atunci când riscurile ar fi putut deveni reale. Iar cei câţiva consecvenţi (în primul rând, Doina Cornea) au avut o retorică politică dezastruoasă. F. S. N. -ul, cu retorica lui primitiv-comunistă (adoptată din instinct şi din neputinţa înţelegerii alteia), a  satisfăcut aşteptările majorităţii. Un paradox aparent. De fapt, un apel logic la o dorinţă de ordine. Toate ideile şi manifestările anticomuniste au avut un efect invers. Electoratul n-a fost sensibil la sloganurile anticomuniste, fiindcă acestea au venit prea repede. A reacţionat pozitiv la idei deja ştiute de la propaganda deceniilor recente. Oponenţii F. S. N. au venit cu idei şi atitudini noi. Acestea n-au putut fi prelucrate de electorat, poate din pricina timpului scurt. A fost de fapt o victorie a dorinţei puerile / senile de ordine socială cu orice preţ. Democraţia, Occidentul au fost considerate forme de manifestare ale haosului. În duminca alegerilor, la televiziune (am auzit, eu nu mai am televizor) s-a dat un film de violenţă, pentru ca lumea să vadă cum se trăieşte în Vestul unde doresc  s-o împingă partidele istorice.

Sentimentul predominant: comunismul românesc este legitim. Oponenţii lui au fost trataţi ca nişte uzurpatori, necum ca nişte adversari politici angrenaţi într-o luptă echitabilă.

Srategii electorali ai Opoziţiei n-au anticipat o asemenea reacţie. S-au gândit la toate, numai la ataşamentul popular faţă de comunişti, nu.

Este tentantă o ucronie. Cum s-ar fi desfăşurat o campanie electorală soldată cu victoria Opoziţiei? Partidele istorice ar fi trebuit să mimeze o orientare de stânga! Toată agitaţia lor agresivă a fost asimilată cu dorinţa de haos! Fantastic scenariu am trăit. Sătul de „zavera” din decembrie, alegătorul a mizat pe ordine, indiferent de preţul acesteia.

O eroare a fost şi sprijinirea unor lideri veniţi din străinătate. Nu a fost înţeleasă psihologia dominantă a românului (bancul cu capra vecinului).

Ideile propagandei anti F. S. N. – prea abstracte. Omul de pe stradă nu pricepe ce-i aceea nomenclatură. El pricepe doar chestiuni concrete: mâncare, căldură, salariu asigurat, paşaport, casă. Puţin îi pasă ce trecut au noii şefi. Argumentelor logice ale Opoziţiei, F. S. N. -ul le-a răspuns prin acţiuni practice, ţintind cât mai jos şi cât mai în prezent. Cheltuirea unui miliard pentru mâncare în cinci luni este discutabilă, dar îl impresionează pe ignorant. Acesta se simte protejat.

Se va confirma teoria mea referitoare la o înţelegere a liberalilor cu F. S. N. Câmpeanu va căpăta o demnitate. Câţiva liberali vor intra în guvern şi vor obţine demnităţi în judeţe. P. N. Ţ. va fi marginalizat.

Cine va dori să câştige mulţi bani din scris va putea să se vândă foarte avantajos.

27. 5. Probleme cu şahul. Nu pot stârpi greşelile la trecerea spre final. Nici nu pot admite ideea de plafonare. Crenţa de forţă ar trebui înlocuită cu aplicarea fermă a unor principii strategice.

Dacă tipul de şah jucat în Cişmigiu este valabil şi în concursurile serioase. El este bazat pe improvizarea unor secvenţe de câştigare a unor pioni. Urmează apoi finaluri  de valorificare a unui avantaj minim. Cusur: lipsesc concepţia strategică şi sclipirile tactice.

 

11. 6. Am parcurs o criză periculoasă de fibrilaţie flutter. Puteam să mor. Am stat la terapie intensivă vreo cinci zile. Acum sunt în concediu de boală.

Nu mai fac nici-o pregătire fizică, deocamdată. Nu mă mai duc nici la concursul de şah. Este la mare şi clima de acolo este nefavorabilă.

Romanul, în faza de realizare a copertei. Va fi reprodusă o gravură din 1505. Reprezintă un craniu de bovină sau caprină. Cartea ar urma să apară prin sptembrie.

Titlul viitorului meu roman: „Disidentul”.

14. 6. Au venit minerii.

Ieri dimieaţă, poliţia a evacuat Piaţa Universităţii. Apoi au fost anumite lupte de stradă. A fost atacată Televiziunea. Armata şi poliţia n-au intervenit. Devastări. Comunicate prezidenţiale. Panică. Un nou mare show. Totul putea fi reglat din timp, pe căi legale, dar huliganii (cu sau fără semnele citării) au fost lăsaţi să devasteze. De abia apoi s-a intervenit. A fost incendiat Inspectoratul General al Poliţiei. Pompierii n-au intervenit decât foarte târziu, poliţiştii, deloc.

Minerii au fost aduşi cu trenuri speciale. Au fost aduşi circa 10.000 de oameni.  Îmbrăcaţi ca şi cum tocmai ar fi ieşit din şut. Cu lămpi. Au devstat sediul P. N. Ţ. c. d. şi P. N. L. „Au descoperit” arme, droguri, utilaje pentru falsificat bancnote româneşti. Se spune că liderii au fugit. Ar fi fost devastată şi casa lui  Raţiu.

 

18. 6. Petre Roman – declaraţii neinteligente. Situaţia restabilită. Aseară, o mică demonstraţie la Universitate. Şi alte inconsecvenţe guvernamentale. Antiintelectualism. Prinde la pături largi de cetăţeni. Prostia românească. Există aşa ceva?

Mă simt destul de vlăguit. Nu  sunt în stare să scriu o scrisoare.  Sper să ies din acest marasm intelectual. Probabil să fi fost afectat psihic de criza cu pricina.

Trebuie  să-mi precizez  regimul de viaţă şi apoi să încep lucrul la o carte. Chiar dacă nu va fi pentru o editură anume.

Angoasa poate proveni şi din abandonarea programului yoga. Ar trebui să-l reiau, cu abandonarea oricărei reţineri a respiraţiei. Să-l reformulez.

Romanul „August – decembrie” este „pe ţeavă”. Peste vreo zece zile ar urma să încasez avansul. Poate că în această carte fac o premoniţie. Anume că nu voi muri fizic deocamdată, ci doar intelectual şi afectiv.

Ideea unei nuvele pornite de la semi-linşajul văzut în 14 iunie, pe stradă. Cu final schimbat. Naratorul simte compasiune pentru cel agresat, trăieşte o identificare cu acesta, precum Nietzsche, în momentul când i s-a declanşat nebunia.

Rdicalismul meu de după decembrie să fie doar o mască a neputinţei?

21. 6. Minciunile nu mai contează după ce prin ele ai obţinut iubirea şi ura cuiva. P. şi imaginea mea, creată de ea în conştiinţa lui I. Nu mai are importanţă adevărul, după ce preferinţa subiectivă a fost fixată. Revelaţiile ulterioare nu mai au nici-o valoare.

Lucrez la scrisoarea către editura numită „Hannibal”. În acelaşi timp, îmi clarific structura cărţii. Să vedem ce va fi. Mă simt în stare să scriu un text coerent. Cred că pricep ce se întâmplă. Faptul că nu m-am aruncat în jurnalistică mi-a facilitat obţinerea unei viziuni de ansamblu.

Speranţa că accesele de fibrilaţie se declanşează din cauze emoţionale.

Am obţinut un certificat medical ce-mi dă dreptul la un apartament format din două camere. Să vedem ce va răspunde U. S. la solicitarea mea.

Mi s-a prelungit concediul medical până la 1 iulie.

Să nu uit de nuvela pornită de la actul de linşaj văzut în stradă.

I-am trimis lui Irinel o scrisoare mai lungă, cerându-i nişte  precizări. Postura de milog nu-mi convine, indiferent de montura ei.

Mi-a dat telefon P., ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am refuzat să discut cu ea. Atitudinea mea n-a fost „ecumenică”, dar n-am avut încotro. Nu mă pot lăsa călcat în picioare de nimeni. S-o tratez drept o iresponsabilă mi s-a părut de asemenea nepotrivit.

Probabil I. va înceta orice legătură cu mine. Voi regreta. I., în mod paradoxal,  mă va socoti un mincinos iremediabil, iar pe mama ei o martiră a adevărului (deşi în realitate este o mitomană notorie, calificată). Ştiu însă că adevărul nu foloseşte nimănui. De el au nevoie doar filozofii şi damnaţii. Spui adevărul, te-ai ars.

Mă montez tot mai mult pentru scrierea „Renaşterii…” Probabil singurul lucru bun din actuala etapă a vieţii mele.

26. 6. N-am mai avut crize.

A apărut în L. un fragment din romanul meu. Sună bine.

Am făcut planul relativ amănunţit al „Renaşterii…” Este la tradus.

Încă n-am luat o decizie  referitor la pregătirea fizică.

Am depus cererea pentru locuinţă. Certificatul medical (netrucat) atestă că sunt cardiac.

Mâine voi începe sinopsisul pentru „Disidentul”. O muncă plăcută.

Să nu uit de nuvela cu linşajul de pe stradă. În stil obiectiv.

O întrebare. Mai există cenzura corespondenţei? În acest caz, negocierile mele cu editura din Austria vor suferi.

Minerii ar fi fost securişti travestiţi. Unii dintre ei, poate. Cei văzuţi de mine erau însă mineri sadea. Îi cunosc. Am scris despre ei.

Disidentul Munteanu (am uitat prenumele), lider studenţesc, filmat la Penitenciarul Jilava şi arătat la televiziune. Figura lui de Christ. Mi s-a părut convingător.

Stigmatul fascisto-comunist al actualei conduceri – de neşters.

Discuţie despre volumul de povestiri cu directorarea Editurii C. R. Promisiuni că-l va citi. S-o caut în septembrie, a zis. Mă voi conforma.

Ideea de a scrie o piesă de teatru (de tip remake), pentru exerciţiu şi spre a vedea cum merg replicile.

 

29. 6. În 26 am avut o nouă criză, dar mai puţin urâtă (doar tahicardie, puls 160 pe minut). M-am dus întins la spital, unde am stat două zile. Criza a survenit în timpul unei partide de şah, în Cişmigiu, cu un adversar dificil.

M-am decis să nu mai joc şah, cel puţin şase luni. Aşa a fost să fie. Mă voi ocupa de literatură.

A sosit invitaţia oficializată de la Irinel. Se pare că viza se obţine destul de repede, în aceste condiţii. Eu aşteptam o hârtie de la ambasadă. De fapt, Irinel avansase hârtia către autorităţile din Duisburg. După ce primesc răspunsul de la Viena, voi pleca, probabil.

Viaţa fără pregătire fizică şi fără şah mi se pare destul de searbădă.

Propranololul, se pare, aduce o remitere destul de rapidă a crizei. Ar trebui să-l folosesc. El este însă cointraindicat pentru cardiopatia ischemică. Am şi aşa ceva.

30. 6. Am expediat scrisoarea cu planul către editură. Până la sosirea răspunsului presupus pozitiv, ar urma să fac fişe pentru carte, precum şi un sinopsis minuţios.

De fapt, ce am la dispoziţie este o bătălie de ariegardă. Ar fi fost un bun titlul de roman.

2. 7. Continuă canicula. Cu două ventilatoare, menţin în cameră temperatura de 27 grade.

Mi s-a încheiat concediul medical. Azi voi încerca să-l prelungesc.

Încerc să aprofundez planul eseului despre România post-decembrie 1989. Nu prea progresez.

Am încasat avansul pentru roman. Vreo 17 mii. Sumă neînsemnată faţă de inflaţia actuală.

Fără cafea, ceai şi şah (toate abandonate din cauza crizelor) mă simt picat într-o prostraţie invincibilă.

Încerc să citesc o carte de istorie a mentalităţilor. Ceva în acest gen vreau să fac şi eu. Accentul meu ar cădea pe psiho-sociologie. Şi de aici spre ideea omului pasiv, ideal ilustrată de români.

La C. M. de fotbal se poartă injustiţia divină. Ieri, Camerun ar fi trebuit să câştige, dar a făcut-o „perfidul Albion”.

Ieri, în Piaţa Moghioroş, o coadă imensă la ziarele „Adevărul” şi „Azi”. „România liberă” şi „Expres” se găseau fără coadă. Întrebat de ce stă la coadă, un om de vreo cincizeci de ani a explicat cauza, iluminat de fericire. Comunismul românesc a devenit legitim, iată situaţia. Îndoctrinarea de decenii, ironizată de intelectuali, se dovedeşte fructuoasă acum.

O vecină de bloc, discutând cu alta, pe culoar: „Am renunţat la abonament. Dă-o-n…!” Se referea la „România liberă”. Oamenii sunt conformişti, nu vor să-şi complice existenţele. Probabil că acest ziar anticomunist se va vinde din ce în ce mai prost.

Idei nenumărate, din „Histoire des idées politiques”. Jean Touchard şi colaboratorii. În cartea mea, discuţia va aluneca înspre felul de a fi al românilor.

Scrisorile mele sunt la cenzură sau pe drum spre Austria?

Gândindu-mă la  eseu, prin cap îmi bâzâie idei bune pentru „Disidentul”. În fond, romanul este un eseu extrem de diluat, spune Lovejoy.

Spre seară, starea de prostraţie tinde să-mi dispară. Probabil datorită ridicării tensiunii arteriale.

O schemă a povestirii  ce porneşte de la evenimentele trăite de mine în dimineaţa zilei de 14 iunie. Iată episoadele respective:

– vizita la Spitalul Fundeni; nonşalanţa grozavă a personalului medical;

– la sediul P. N. Ţ. c. d.; amintiri despre mineri (personajul să nu fie scriitor, ci un intelectual oarecare);

– la sediul P. N. L. ; “bancnotele false”; munţi de sticle, mâncarea; mineri stând pe jos şi mâncând sandvişuri suculente; dau apă minerală câte unei trecătoare, la cerere; o ţigancă bătrână chirăie; o ţigancă mai spălată, scundă, salvată de poliţie;

– grupul spontan; din el fuge cu mişcări de om bolnav ţiganul cu salopetă mov; strigăte: “Pune mâna pe el!”; câţiva civili o rup la fugă după el, urmaţi de câţiva mineri;

– mă duc şi eu într-acolo, alergând şi nu prea (am devenit de curând un cardiac); când ajung la capătul străzii pe unde a apucat-o ţiganul, văd că l-au ajuns; îl aduc, lovindu-l;  cei mai nemiloşi sunt vreo doi civili tineri; ţiganul, cu figura lui de toxicoman, de o extremă slăbiciune, este desfigurat de frică, plânge, se milogeşte; apoi, tot suferind lovituri, nu se mai poate ţine pe picioare; îngenunchează, capul îi cade pe piept; torţionarii lui îl ridică; apoi se prăbuşeşte pe spate, horcăind; este lovit cu picioarele; cel mai tare dau cei doi sau trei civili; se aud ţipete stridente, isterice de femei; la geamul unei clădiri au apărut  femei – părând funcţionare – şi au văzut întreaga scenă; cel căzut este lăsat în pace; un miner zice alene: “Lasă-l, mă!”; atacatorii încep să strige la femeile de la ferestre; unul dintre civili se urcă pe bordura faţadei şi dă să intre pe geamul înalt; femeile se retrag; insul coboară; câteva ferestre sunt sparte; în balconul unei clădiri de pe partea cealaltă a străzii, un bărbat şi o femeie; bărbatul, în cămaşă albă, strigă să-l ducă la poliţie pe răufăcător, să nu-l judece ei, pe stradă; i se strigă să nu se bage; grupul de agresori se îndreaptă în direcţia de unde a venit; ţiganul se ridică destul de uşor de jos şi o ia anevoie la fugă, în partea opusă; îl întreb pe un miner tânăr ce-a făcut pedepsitul; nu-mi răspunde;  la capătul străzii îi întreb acelaşi lucru pe unul dintre civilii agitaţi. “A fugit”, îmi răspunde. “Dar de ce mă întrebaţi?” “Lasă-l, mă!” spune al doilea civil, scârbit. M-au lăsat în pace.

Mai trebuie ceva ţinând de generalitate, pentru a obţine din această întâmplare un text ţinând de literatură.

5. 7. De ce bătrâneţea este simţită ca făcând parte din moarte? De alţii şi apoi de subiectul respectiv? Pentru a încerca să răspund, am scris “August – decembrie”.

Mă străduiesc să pun în mişcare o nouă carte, dar ideile nu mi se leagă. Am nevoie de o motivaţie paradoxală, pentru a mă urni. Nu a apărut deocamdată aşa ceva în conştiinţa mea.

Ar trebui poate să reîncep – fără avizul medicului – pregătirea fizică. Sau să recitesc vreun mare roman, capabil să mă determine a gândi cam în felul următor: “Oare eu nu sunt în stare să scriu aşa ceva?”

Scrisoarea din Viena va lămuri poate lucrurile. Dacă este negativă, voi începe să mă gândesc la “Disidentul”, roman generativ.

O soluţie ar fi rafistolarea textului memorialistic scris de mama. Din el ar putea ieşi un roman al ascendenţilor mei în linie maternă.

 

9. 7. S-a încheiat “Coppa del mondo” la fotbal, dar într-un fel meschin. Începuse să mă plictisească.

De azi, merg la redacţie.

De fapt, nu mai aştept nimic cu intensitate. Voi începe să scriu. Pare a fi singura soluţie, în absenţa şahului. Va trebui să scriu “de voie”, fără încrâncenări (ca şi la şah, cu treceri rapide în final şi evitarea bătrânească a complicaţiilor). Să scriu ce-mi trece prin minte, cu reveniri  repetate asupra textului şi renunţări senine la pagini scrise deja. Fără lăcomie! Iată deviza.  Fără planificări respectate, cu scheme şi sinopsisuri pentru textele lungi şi cu umile relatări cronologice în cazul celor scurte.

11. 7. Aseară, la televiziune, o comedie de Robert Lamoureux, “Diable d’homme”. Text şi interpretare – impecabile. O delectare.

Am avut şi eu o mică idee de comedie. O ghicitoare în cărţi se privatizează, deschide un birou, devine şefa unui concern de ghicit. La ea ajung tot felul de oameni, inclusiv politicieni. Voci telefonice, eventual fantome de foşti oameni politici, interesate – pur teoretic – de viitorul României. Încurcături între scenarii realmente gândite de unii şefi şi scenarii prezise de Marea Şefă (porecla acestei babe absolute). Ei i se oferă un portofoliu ministerial. Refuză, cu dispreţ. Are şi un departament cu probleme amoroase. Altul, de afaceri (pronosticuri referitoare la investiţii).

Piesă pentru televiziune. Multe secvenţe, o adevărată mişunare a personajelor. Se intră şi se iese în neştire din scenă. Oameni agitaţi, mod abrupt de exprimare, sincopat. Şedinţe de spiritism. Alte soiuri de parapsihologie. Lupte pentru un super-concern, al tuturor cunoscătorilor în materie. Cine va fi numărul unu? Tot Marea Şefă. Parodie a unor lupte politice. Unul vrea să se bage în politică, să fondeze un partid şi să intre în parlament.

 

12. 7. Mi-au apărut două texte într-un almanah de şah. Bunicele.

Nici-o veste de la editura din Viena.

Am impulsionat azi culegerea romanului meu. Mi s-a promis că-l vor culege în două săptămâni. Încă o manevră similară şi ar apărea în august.

Toate crizele mele s-au petrecut în perioade foarte călduroase.

La redacţie, acalmie. Scenariul de la vechea echipă se repetă. Acum am însă două mari atuuri: bătrâneţea şi boala. Nu mai sunt considerat un adversar serios. Mi se îngăduie să vegetez.

Scriu la o povestire pornită de la ce am trăit în ziua de 14 iunie. Prima variantă o scriu mecanic, fără nici-o atenţie pentru amănunte.

14. 7. Aseară mi-a telefonat I. A spus că va veni mâine la Bucureşti, pentru a sta de vorbă cu mine, spre a clarifica anumite lucruri. A sosit în România, la Constanţa, încă de săptămâna trecută.

Azi am început să fac curat în casă. Merge greu, fiindcă murdăria este totală. Renunţ la unele lucruri vandabile. Le depun alături de pubele, pentru cine-o vrea să le ia.

Cu sănătatea, mulţumitor. Nu mai fac nici un efort fizic cât de cât semnificativ.

 

16. 7. I. n-a mai venit şi nici nu mi-a mai dat telefon. Mă consideră desigur o cantitate morală neglijabilă, nu se simte chemată să se ţină de cuvânt în relaţiile cu mine. Dacă seamănă cu mama ei în materie de minciuni, atunci nu este nici-o speranţă pentru mine.

Din nou, am avut ocazia să constat cât de neînsemnat este adevărul în relaţiile cotidiene. El este un neplăcut aducător de disconfort psihic. Iată de ce oamenii de azi îl ocolesc. Ei vor să se simtă bine pentru moment. Restul contează mai puţin.

I. suferă de prostie indusă. Mi-e greu să cred că este în mod genuin prostuţă. (Asta ar scuza-o pentru toate.) Judecă prin prisma câtorva prejudecăţi şi idei gata făcute. Sunt ideile unei filozofii de mahala, nespus de primitivă şi de precară. Fără o cotitură semnificativă, ea riscă să devină o consumatoare oarecare, străină de spirit, de ceea ce este cu adevărat important.

Ea mă consideră actualmente un penitent perpetuu. Socoteşte că orice gest de atenţie faţă de mine – din partea ei – este o mare favoare. Se simte un fel de senior, cuprins periodic de milă dispreţuitoare faţă de un vasal rău, iremediabil compromis. Nu înţelege că relaţiile străine de respectarea demnităţii umane sunt de la plecare false.

Azi mi-am amintit de proiectul unui roman intitulat „Dragă I.”. Am mai scris despre el. O relatare a întregii poveşti. L-aş scrie cu uşurinţă, cred.

Cu sănătatea merge mulţumitor. Am început, cu de la mine însumi putere, să reduc dozele de medicamente.

18. 7. Scrisoare de la Irinel. Spune că pot merge la ea începând din 15 august.

Lucrez la povestirea cu mineri. Să vedem ce va mai rămâne din prima variantă, scrisă realmente în silă.

Ideea de a alcătui un volum de povestiri (sau chiar un roman) pentru al oferi unei edituri de limbă germană. Ar fi exclusiv texte despre evenimentele post-decembrie 1989.

În rest, alături de slaba muncă la povestirea cu mineri, o viaţă de legumă. Exact tipul de existenţă deplâns avant la lettre în romanul „August – decembrie”.

I. – aflată încă în România – nu mi-a mai dat telefon. Grozav ce m-a înviorat vestea că ne vom întâlni. Retractarea ei tacită m-a dezumflat grozav. Probabil că deosebirea de mentalitate dintre noi este realmente insurmontabilă. Romanul „Dragă I.” ar trebui probabil să rememoreze aceste trei zile, începând de la telefonul de vineri şi încheindu-se cu ziua de duminică, atunci când naratorul devine conştient de faptul că fiica lui nu-l va mai vizita. Pe parcursul acestor zile ar fi presărate rememorările sale. Clanul ei este antiintelectualist, fără să-şi dea seama. Cu prostia lor activă şi tandră, aceşti oameni pot s-o plaseze pe o orbită psihică nefavorabilă.

La acest roman aş putea lucra în Germania. Totul din propria memorie, fără nici-o documentare. O plăcere.

24. 7. Caniculă. Citesc, cu două ventilatoare în permamentă funcţionare, „L’utopie au pouvoir”, o carte despre U. R. S. S.

Scrisoarea de la „Hannibal” n-a sosit. Cu atât mai rău pentru ei.

Azi începe un concurs de şah. Mă voi duce spre a-mi face curaj şi spre a depăşi cumva depresia inculcată de cele două spitalizări. Voi juca fără participare afectivă, ca un robot.

Alte idei pentru viitorul roman. Între scenariul lui şi cel al cărţii de jurnalistică istorică s-a produs – în conştiinţa mea – un fel de fuziune interesantă.

I., nici o veste. Ca şi mama ei, s-o fi supărat pentru vreun cuvânt de-al meu. Aş fi dezolat, dacă inteligenţa ei s-ar dovedi mediocră.

Călătoria în Germania mi se pare, în continuare, o prisosinţă.

N-am mai dat pe la redacţie. Aş putea să le spun actualilor şefi: „Dacă voi sunteţi porci, nu văd e ce aş fi eu înger.”

29. 7. Un punct din cinci partide. Joc fără participare. N-am reuşit încă să-mi depăşesc frica. Cele două crize s-au declanşat în urma unor eforturi şahiste.

În 3 august începe un nou concurs. Mă voi strădui să joc mai bine.

A venit (cu propteaua necesară) prima corectură a romanului. Textul este interesant. Nu reuşesc să apreciez în ce măsură fragmentele de diferite facturi se unesc într-un tot.

 

1.8. 1,5 din 8. Un dezastru.

A sosit scrisoarea de la editura din Viena. Dacă dau manuscrisul până în noiembrie, s-ar putea să apară în primăvară. Asta îmi scimbă planurile întrucâtva. Eseul, „povestirea politică”, m-ar tenta, drept să spun.

Caracterul suprarealist al „revoluţiei”. Ipotezele coerente nu sunt bune. Din ele lipseşte psihologia românilor. Ipoteza elanului dictat de Dumnezeu.

Nu sunt încă decis în privinţa cărţii  pentru H.  Încep să înţeleg că ea s-ar aventura pe un teren dubios, cel al psihologiei etnice. Cu reconsiderarea unor concepte considerate tabu de simţul comun. Un titlu posibil: „Război psihologic împotriva românilor”.

Mi-am dat seama ce-i reproşez muzicii uşoare de azi: agresivitatea.

 

6. 8. Azi începe noul concurs. Mă voi strădui să joc ceva mai puţin impulsiv. Sunt cam nemâncat, din păcate, iar vegetarienii n-au ce căuta în şah.

Am încheiat povestirea despre păţania mea din 14 iunie. Se termină tot printr-un deces, ca şi romanul.

 

9. 8. Multe cifre de 9!

Un punct din două posibile. A doua partidă am pierdut-o la un începător. Am jucat ca şi cum aş fi fost hipnotizat. Poate şi din cauza caniculei.

Rescriu povestirea „Ţigan în mov”. Iese bine.

10. 8. 1 din 3. Ieri am pierdut o partidă absolut câştigată. Furculiţă! Bиклa! Aşteptând ca adversarul să cedeze, m-am deconectat. Altfel, a fost o partidă excelentă, bună de publicat.

Închei rescrierea povestirii.

Citesc „Sfârşitul copilăriei” de Arthur Clarke. Îmi dau seama că lucrurile stau de fapt invers: literatura SF nu cere o super-participare intelectuală, ci o sub-participare. Este un mod comod de a simula o activitate intelectuală.

 

16. 8. Am renunţat la ideea de a trimite în noiembrie manuscrisul. Voi încerca să-l trimit în decembrie. Acceptat, ar urma să apară cândva în 1991.

Pentru „Agust-decembrie” nu este hârtie.

Ideea veche a unui roman picaresc-politic, în registru tragicomic. Un ins donchişotesc pleacă prin ţară, spre a vedea ce se petrece. El ţine un fel de predici, de discursuri. Are tot felul de aventuri,

21. 8. Citesc corectura a doua. Trebuie multă răbdare, pentru a publica un roman. Se lucrează foarte prost în tipografie.

Am fost la Braşov, pentru două zile. Mama, pe poziţie. A citit primele zeci de pagini ale romanului meu. I-au plăcut. A zis că este cel mai bun text al meu de până acum. Aşa cred şi eu.

Literatura mare nu se poate premedita. Îmi dau seama de asta, recitindu-mi romanul. Episoadele de pură ficţiune, ivite din imaginaţia mea, mi se par străine, misterioase, de departe cele mai bune.

 

3. 9. Ar urma să plec în Germania în 15 septembrie.

„August – decembrie” va apărea pe hârtie de ziar. N-am vrut să mai aştept şi am renunţat la ideea de a-l scoate în viitor pe hârtie bună. Probabil că destinul meu este iremediabil unul de ins mediocru.

Proiecte. 1. Despre revolta poporului împotriva felului său de a fi, a unor mentalităţi dominante. Victorioasă în zilele din decembrie 1989. Articol de ziar. 2. O nuvelă. Un tânăr îşi dă foc în Piaţa Universităţii, după ce trăieşte şirul de evenimente de după decembrie. El are fibră de profet, se sacrfică pentru a readuce emoţia din timpul revoltei populare (independentă de caracterul dirijat al acesteia). El este declanşatorul unei gnoze, în jurul lui se formează un fel de sectă. Un mit trăit. Turneu în ţară. Contacte neoficiale cu autorităţi. El vrea să lupte împotriva umorului românesc.

11. 9. Am aruncat lest. Am renunţat la cartea de eseuri. Încercarea de a scrie până în noiembrie ar fi fost riscantă. Voi încerca un volum de povestiri post-revoluţionare. Primul text dintre acestea va ajunge la Viena, unde se va vedea ce şanse are. Am renunţat, apoi, la idea de a sta multă vreme în Germania. Biletul de întoarcere este pentru 3 octombrie. Multe complicaţii sunt astfel eliminate.

Starea mea de obnubilare îmi persistă. Va trebui să reiau programul yoga. Cred că am picat într-un sindrom neplăcut, consecutiv unei întreruperi a   exerciţiilor  yoga după o îndelungată practicare a lor.

Romanul, la corectura a treia. Probabil va apărea.

 

14. 9. În 12 septembrie, ora 15,20 a murit Aurel Bugariu, unchiul meu. În 3 martie 1991 ar fi împlinit 80 de ani. El a intrat în literatură (ca prototip al lui Lelu Herzovi) şi în istoria literaturii, prin cărţile sale neînsemnate, dar reale.

Am renunţat la călătoria în Germania. Irinel vine mâine, tocmai când trebuia să plec eu într-acolo. Tante Alice se va grăbi să meargă la ea. Eu ar urma să merg doar pentru o scurtă perioadă.

19. 9. Voi pleca în 22 septembrie. Am fost penalizat de TAROM cu suma de 5777 lei, pentru decalarea cu o săptămână a călătoriei. Astfel, biletul de avion dus-întors mă va costa circa 20.000 lei (incluzând aici „şpaga” plătită pentru obţinerea vizei şi a biletului). Se adaugă 8.000 lei. Salariul pe două luni de concediu fără plată. Aceştia din urmă  sunt compensaţi de cele 225 DM daţi de U. S., ca diurnă!

„August – decembrie” ar urma să apară în aceste zile.

Am fost la înmormântare. Tristeţe dizolvată în indiferenţă, bătrâni scoşi din joc, tineri absenţi, având cu totul alte motivaţii.

În Germania va fi o perioadă stranie. Se va vedea câtă forţă de adaptare mai am. Dacă destinul va permite, mă voi reapuca de pregătirea fizică.

25. 9. Duisburg, Germania. Occident. Prima tentaţie este s-o iau la fugă înapoi, spre mizeria din România. Dorinţa demenţială de a pleca oricum, chiar şi expulzat.

Frica de noutate, groaza de un rău necunoscut. Figura fecioarei speriate şi în acelaşi timp doritoare.

Trăiri asemănătoare celor post-“revoluţionare”. Dorinţa neputincioasă a omului aflat în aşteptarea unui miracol, iar apoi, când aşa ceva se împlineşte, constatarea că nu mai este în stare să-l trăiască şi să se bucure de el.

Sindromul papagalului pus în libertate. Atunci când se afla în colivie, el cârâia despre nevoia de a fi liber, despre dreptul lui de a se exprima în chip de papagal deplin şi de a călători unde doreşte. Aflat în spaţiul liber, simte nevoia acută, sfâşietoare de a se afla din nou în colivia lui, faţă în faţă cu ironicul lui stăpân. Vrea din nou să obţină porţiile de seminţe şi apa lui cotidiană, doreşte cu disperare să vadă în jurul lui gratiile. Acestea îl închid, dar în acelaşi timp îl feresc de orice surpriză venită din afară.

O povestire relatând acest sentiment: amestec de laşitate, senilitate incipientă, elogiu al civilizaţiei germane, patriotism, anticomunism, procomunism, inadaptabilitate pură, poftă de moarte, dorinţă de refugiu în lumea cuvintelor. Un asemenea text aş fi în stare să scriu acum.

Dincolo de această disperare literaturizată se mai află unele idei.

Cele două proiecte literare majore. De la distanţă, lumea românească îmi apare micşorată şi simplificată. Ar fi interesant de văzut ce texte mi-ar ieşi, dacă aş scrie despre ea. Oricum, participarea afectivă ar fi redusă aproape la zero.

Sentimentul de a fi intrat, fără voie, într-o competiţie pentru succes cu reguli necunoscute. Obligativitatea, indusă pe căi oculte, de a respecta regulile acestei lumi. Se iveşte astfel o primă întrebare. Cum aş putea să câştig repede nişte bani? Câteva răspunsuri oarecum rezonabile: colaborare la postul de radio Europa Liberă; o piesă de teatru într-un act, despre posteritatea lui Ceauşescu, bună şi pentru terleviziune, interesantă pentru nemţii de azi; articole pentru vreun ziar; proze pentru reviste literare.

Simt că renunţarea ar fi ceva stupid şi periculos pentru psihicul meu. Bine este, probabil, să-i dau înainte, indiferent de nişte suferinţe trecătoare.

Ar mai fi varianta melcului impasibil. Ar urma să lucrez cu încetul la proiectele mele literare, scriind de mână. Fără să-mi mai pese de noianul „conotaţiilor” secretate la nesfârşit de mintea mea. Asta chiar ar însemna să-mi depăşesc felul de a fi. Ar urma să practic „îngroşarea obrazului”. Greu lucru!

Clenciul ar fi performanţa de a lucra eficient în condiţii totalmente diferite de cele obişnuite. Pentru această variantă trebuie anumite ajustări. În primul rând, renunţarea  la o mentalitate de om mofturos. Programul maximal trebuie abandonat. Cu puţin noroc, aş reuşi să restitui cheltuielile prilejuite de şederea mea aici.

 

26. 9. Sunt pe punctul de a pleca. Ar fi posibil doar cheltuind toată valuta mea. Ar însemna că suma cheltuită cu această călătorie s-ar ridica la 50.000 – 60.000 lei. O nebunie mult prea costisitoare.

Rămâne varianta ca M. să plătească la Bucureşti, în lei, biletul de întoarcere. Asta ar dura. Ar trebui să-i trimit copia paşaportului meu. Astfel, cheltuielile s-ar reduce la 30.000 lei.

Alte motive de buimăceală, pentru mine. Pe aici, oamenii sunt nişte roboţi veseli. Totul funcţionează perfect. Se găseşte orice.

Irinel, verişoara mea primară, este un suflet bun, dar singurătatea a înrăit-o. Fasoanele ei sunt nevinovate, dar reuşesc să mă indispună. Rezultă că eu trebuie să-i suport periodicele stări de spirit proaste, în schimbul ospitalităţii sale. Greu de înghiţit.

Ideea de a scrie aici pare din ce în ce mai utopică. Cea mai ieftină maşină de scris costă 129 DM. N-are caractere româneşti, dar poate fi folosită şi aşa.

 

27. 9. Irinel spune că aş fi decompensat psihic. Asta ar explica marile mele dificultăţi de adaptare. Este parţial adevărat, probabil.

Va trebui să realizez nişte contacte umane. Eventual, un drum până la München, plătit de „băieţi”.

Chestiunea este interesantă. Scenariul maximalist ar presupune o plecare rapidă, cu orice preţ, o reîntoarcere la stilul meu obişnuit de trai din România (cu umilinţele şi comodităţile lui). Scenariul adaptării ar presupune „jucarea jocului” până la capăt, cu respectarea regulilor specifice.

Umilinţă se cere în ambele variante!

Vorba lui nenea Ghiţă, citată cândva de mine, se potriveşte foarte bine. Aceea cu Goldenberg. Bună de tot! Într-o lume unde oamenii se străduiesc să apuce cât mai mult, mă găsesc eu s-o fac pe capra râioasă, cu coada pe sus! Ia să mai încerc o dată, în mine însumi, să joc acest joc ciudat! (O asemenea decizie am luat aproape în fiecare dimineaţă de de când mă aflu aici!)

Să văd ce fac. Oricum ar fi, aruncarea celor 500 DM (costul drumului) ar însemna o pură şi simplă prostie. Cu greu mi-aş putea permite aşa ceva.

Tribulaţiile mele par destul de ieftine. N-aş avea decât să practic o minimală „îngroşare a obrazului”, probabil elementară, aflată în firea lucrurilor. Dacă mă retrag, înseamnă că îmi recunosc rigiditatea psihică, bătrâneţea, de fapt.

30. 9. Şocul de adaptare a fost depăşit, cred. Încerc să mă conectez la munca literară, voi încerca să vorbesc numai nemţeşte. Comeback-ul meu ar fi legat de începerea ciclului bioritmic pozitiv, în materie de inteligenţă.

Şansa de a descoperi printre puţinele cărţi româneşti ale lui Irinel, una foarte potrivită. „Cunoaştere de sine şi integrare” de Al. Zub. Analogia între 1848 şi 1989 este izbitoare.

2. 10. Am avut din nou neplăceri cu inima. Şiruri de extrasistole, însoţite de un intens sentiment de teroare.

Am reînceput să fac exerciţii fizice, cu mare moderaţie. Irinel m-a prevenit, cu bunăvoinţă, că persoanele cu fibrilaţii în antecedente sunt expuse unor morţi foarte rapide. Da.

Am cumpărat o maşină de scris: 149 DM. În bani româneşti, circa 10.000 lei.

Lucrez acum la câteva articole pentru Deutsche Welle. Să vedem ce va ieşi. Reapucându-mă de articole, mă contrazic, procedez aşa cum naratorul din „August – decembrie” spunea că nu este bine să facă un scriitor…

Ar urma să merg poimâine la Frankfurt, spre a vizita Târgul de Carte şi a întâlni o serie de „diasporişti”.

 

3. 10. Nemţii sunt fericiţi, dar eu nu pot să lucrez. Mâine îmi voi cumpăra meclofenoxat (50 DM). Dacă nici cu el nu voi reuşi, şederea mea aici va deveni absurdă.

Fac tot timpul tahicardii şi extrasistole. Sunt angoasat, mănânc de groază şi de plictiseală. Asta este viaţă de deţinut psihic. Ar trebui să iau o decizie. N-are nici-un rost s-o fac pe idiotul vreme de trei luni. Se pare că, una peste alta, situaţia mă depăşeşte.

Maşina de scris cumpărată aici este proastă. Lucratul la ea este un chin. Cu un cuvânt, o întreagă bulibăşeală.

Presă românească n-am, „Europa Liberă” nu pot să prind la radio. Aici nu vin jurnale franţuzeşti, iar din cele nemţeşti pricep prea puţin.

Nu reuşesc să-mi încropesc o formă de viaţă cât de cât coerentă. Probabil ar trebui să fiu răbdător şi să iau din situaţie exact atât cât poate da. Neplăcerile cu inima şi imposibilitatea de a face pregătire fizică îmi fac rău la psihic.

5. 10. Nu reuşesc să lucrez. Mă tot uit la televizor. Consumismul m-a contaminat pe nesimţite.

Ieri am fost la Essen. Am văzut o expoziţie: „Van Gogh şi modernii”. Pânze de vis. M-au apucat însă nişte extrasistole şi mi-a cam pierit cheful de pictură.

Irinel se simte rău. Creatinina îi iese rău. Se teme de o respingere cronică a rinichiului transplantat.

I-am trimis o vedere lui I. Mi-a răspuns printr-o scrisoare convenţională. Se pare că orice apropiere afectivă de ea nu mai este posibilă pentru mine.

Aştept veşti referitoare la romanul meu. O fi apărut?

 

6. 10. După radicalizarea stilistică legată de „August – decembrie”, îmi este greu să scriu articole. Acestea trebuie să sune perfect. Or, aşa ceva este nu prea uşor de  obţinut.

Azi voi începe să iau  meclofenoxat. După ce voi fi „digitalizat” în mod suficient, voi începe să lucrez foarte de dimineaţă. Acum mi-e teamă să nu apară extrasistolele atât de dezagreabile, din cauza faptului că nu sunt suficient de odihinit.

Idee de roman: „Memoriile unui câine”. Un ins venit în vizită la rude, în Germania, se roagă de Dumnezeu să fie transformat într-un câine de salon. Rugămintea îi este ascultată. Se trezeşte sub forma unui căţel foarte frumos, desigur castrat, pe o stradă din Duisburg. Este rapid adoptat de un cuplu fără copii. Începe să aibă tot felul de aventuri. Pricepe germana, dar nu poate vorbi. Îşi păstrează intactă conştiinţa de sine anterioară. Se cultivă, se uită la televizor. Are preferinţe alimentare ciudate. De fapt, are gusturi de om. Stăpânii săi se crucesc. El se fereşte totuşi de postura unui câine-minune. O face pe prostul, plăcerea sa principală fiind observarea mediului social. Este, de fapt, un fals câine. Ar fi un text umoristic. Întrebarea este cum ar reacţiona un editor de aici în faţa lui.

7. 10. Primul meu articol a devenit, după o săptămână de muncă, un eseu bun. Sună bine. Tradus în germană, ar putea apărea în orice ziar de aici. Creierul meu „s-a speriat” la apariţia meclofenoxatului în casă…

Târziu, am devenit un perfecţionist în domeniul stilului. Nu vreau să renunţ la această achiziţie, indiferent de consecinţe.

Ideea că binele şi răul moral nu prea contează în practica socială.

Din nou mă bate gândul să mă întorc acasă înainte de termen. Adevărul este că aici nu prea am ce să fac. Doar n-o să stau în Germania de dragul bânzeturilor şi bananelor.

Ideea de a lucra la un roman intitulat „Dragă I.” mi-a trecut azi din nou prin minte. N-ar fi defel imposibil. Aş fi în stare să scriu un text de 200 de pagini fără să fiu obsedat de perspectiva unei editări. Ce-ar ieşi ar ieşi. Ce fac însă cu celelalte două proiecte mari, lucrative? Cartea pentru editura „Hannibal”  este amânată. Asta pare clar. Nu mă prea văd în stare să scriu atât de repede un text cât de cât reuşit. Poate doar o jurnalistică expeditivă. Cât priveşte romanul „Disidentul”, s-ar părea că ar fi o acţiune mai simplă şi mai rezonabilă. La fel de „fezabile” mi se par câteva povestiri pentru un volum editat aici.

8. 10. Irinel îmi tot repetă că sunt în primejdie de a muri subit. Cu atât mai bine. Digitalizarea oferită de ea pare a nu fi tocmai adecvată cazului meu. Acest tratament are de altfel o anumită toxicitate.

Lucrez la al doilea articol pentru domnul Focke. Nişte însemnări de călătorie destul de nesărate.

Ar urma să trăiesc de acum înainte cu frica în sân. Mă întreb ce forţă vitală mai poate dezvolta omul cu un asemenea psihic. El devine  „o mortăciune vivantă” sau joacă la risc, punându-şi supravieţuirea între paranteze.

Cu banii pe articole aş putea consulta un cardiolog.

10. 10. Mi-a apărut romanul! M. îmi va trimite patru exemplare. Vor face săptămâni pe drum.

Mă consider relansat.

Rămâne de văzut dacă va avea vreun ecou de critică.

Starea mea proastă s-ar datora climei oceanice de aici.

Sunt pe punctul de a încheia al doilea articol. Scriu cu caznă, de parcă n-aş fi de meserie.

În al treilea text al meu, va fi vorba despre imperfecţionismul românilor, opus perfecţionismului german.

 

12. 10. Aştept cu răbdare cele 2-3 ore ale fiecărei dimineţi, când pot lucra mulţumitor.

Starea de dependenţă materială mă irită grozav de mult.

Eugen Barbu ar fi fost exclus din Uniunea Scriitorilor. M-ar tenta să scriu un articol pe acestă temă.

15. 10. În continuare, neproductiv.

Romanul meu este pe drum. A apărut în condiţii grafice mizerabile.

Am fost ieri cu Irinel în lagărul de la Unna-Massen. Acolo se află refugiaţi cu sânge german (sau cu pretenţia de-a avea aşa ceva). Condiţii modeste, dar decente. Oameni de condiţie umilă, decişi să câştige de cincizeci de ori mai mult decât în România. Nici o comparaţie între cele două niveluri de trai nu este posibilă.

Condiţia de imigrant este interesantă. Presupune, în primul rând, un obraz îngroşat. Este necesar, în prima secvenţă, să-ţi asumi condiţia de milog. Apoi, pe cea de paria fardat. Nemţii sunt corecţi, dar intoleranţi; se consideră în continuare popor de stăpâni (Herrenvolk). Noii veniţi nu pot ajunge în posturi de conducere.

Saltul la un nivel de trai atât de ridicat este aducător de vertij. Chiar şi pentru om modest, ca mine. Este ca şi cum ai începe deodată să coabitezi cu o Miss Europa, după ce ani de zile ai acceptat o nevastă urâţică. Totul se plăteşte însă. Acest mediu social nu este făcut pentru modeştii sentimentali din România. Aceştia sunt reprimaţi la nivel psihologic, în moduri foarte eficiente.

Trec tot timpul maşini pe stradă, pe sub geamurile vechi ale lui Irinel. Am antifoane. Acestea sunt eficace, dar îmi provoacă, spre regret, dureri de urechi, din cauza vidului creat.

Testul va fi reacţia domnului F. în faţa articolelor mele. Dacă n-o să-i placă şi nici la „Europa Liberă” n-o să am succes, atunci, pâş-pâş, îmi voi lua valea, recunoscând că locul meu este în garsoniera insalubră de la Bucureşti.

Irinel nu vrea să priceapă că generozitatea ei silnică mă jigneşte. S-a germanizat cu totul. Crede că omul este un ghem de tentaţii materiale şi atâta tot.

 

16. 10. Am decis să plec. Generozitatea gazdei mele începuse să mă sufoce. I. s-a supărat groaznic. Nu suportă ieşirea mea din condiţia de sclav, ridicat din ţărână prin gestul generos al unui stăpân.

Am rugat-o pe M. să plătească biletul de înapoiere. Să vedem dacă se va descurca.

 

17. 10. M-am răzgândit. Ce să fac? Sunt ciclotimic… Mi-am recăpătat un oarecare curaj. Ar fi cazul să mai încerc unele „mişcări”, în ciuda faptului că şederea mea aici este, în totul, timp pierdut.

Aştept romanul.

Mă gândesc la cartea pentru „Hannibal”. Aş fi în stare s-o scriu, se pare.

Câr priveşte romanul pentru Editura Militară… Cum va fi? Comercial? Tehnic? „La meserie”? Cam aşa ceva.

 

19. 10. Timpul îmi scapă printre degete. Trebuie să scriu ceva, iată adevărul. Ar trebui să încep o muncă sistematică la un text de mari dimensiuni.

Am început să prind la radio „Europa Liberă”.

Ascult casetele aduse din ţară, cu înregistrări de la radio, din zilele de după decembrie 1989. Sunt formidabile.

 

20. 10. Aseară m-am simţit rău. A trecut. Se va vedea dacă reluarea programului yoga îmi va ameliora starea.

Obnubilarea lui Irinel pare a fi molipsitoare. Ea socoteşte că nimic nu contează. Atunci când cineva gândeşte şi simte aşa, înseamnă că nu mai este om. Nu se ştie ce este.

Am o dimineaţă sinistră, astăzi. Probabil că tot scrisul este o soluţie cât de cât eficace.

 

22. 10. Mi-au sosit patru exemplare din romanul „ August – decembrie”. O carte ultramodestă ca realizare tipografică. Cu greu poate fi citită. Este totuşi fructificarea unui efort mare şi prelungit.

Mi s-ar fi difuzat un articol la Deutsche Welle. Asta ar fi ceva bun. Aş putea să compensez ceva din cheltuielile făcute de Irinel cu mine. Din câteva articole iei banii primiţi pentru un roman în România!

Acum voi trimite un exemplar din roman la „Europa Liberă” şi voi vedea ce urmează.

De fapt, mă aflu într-un concediu prelungit. Aici nu se poate lucra. Asta este clar.

 

27. 10. Am avut o criză urâtă, pare-se, de hiperkalemie (prea mult potasiu). S-a produs în condiţiile digitalizării, altfel n-ar fi apărut.

Am făcut un E. K. G., cu chiu cu vai, pe semi-blat, la spitalul lui Irinel. Mi-a cam trecut cheful de luptă pentru obţinerea unor bancnote de 100 DM.

De vină poate fi şi clima oceanică.

Articolul meu cu congresul al 14 – lea al partidului comunist din România ar urma să fie difuzat în preajma împlinirii unui an de la acel eveniment crepuscular.

Între timp, am luat un antibiotic, împotriva unei infecţii urinare… În veceul de aici este foarte frig. Uşor răceşte omul.

Într-adevăr, n-ar fi cazul să fac atâta caz de suferinţele mele psihice şi fizice. Ar trebui să fiu mai decent. Irinel este mult mai bolnavă decât mine şi este foarte sobră. Ea este însă o profesionistă a bolii. Eu nu sunt decât un biet diletant.

 

3. 11. Sâmbătă noaptea am avut o foarte urâtă criză de tahicardie (158 pe minut). Irinel zice că  în primele minute a fost fibrilaţie. A venit Salvarea şi mi-a injectat isoptin. Am fost internat în spital. Pulsul a fost rău vreo 24 de ore. Au început să-mi facă analize şi apoi, brusc, m-au dat afară. Le trebuia patul şi au considerat că nu sunt suficient de bolnav. Xenofobia lor a fost evidentă.

Îmi revin cu greu. Simt din nou fragilitatea cumplită de astă-vară.

Mi-a dat I. telefon. Spune că va veni totuşi, vinerea viitoare.

Nu se ştie cine va plăti spitalizarea mea. Este spre o mie de mărci. Statul român are o convenţie, dar se spune că ar fi operantă doar în cazul etnicilor germani.

Speranţa mea este existenţa unui hipertiroidism la originea suferinţelor mele cardiace, atât de plictisitoare pentru un cititor de jurnale intime.

6. 11. Au fost schimbate geamurile la cele două camere ale lui Irinel. Acum maşinile se aud mult mai slab. Înainte era un singur rând de geamuri, montat la începutul secolului, când a fost construită casa! Aveam tot timpul impresia că mă aflu în stradă.

Mă străduiesc să obţin o psihologie de om sănătos. Să uit de criză.

Pun la punct, împreună cu Irinel, sinopsisul unui roman „româno-german”. El ar putea fi oferit simultan unor edituri din cele două ţări. La prima vedere, realizarea lui pare destul de simplă.

I-am trimis o scrisoare de tip „obraz îngroşat” lui F. Încerc astfel să-mi achit spitalizarea.

Instinctul îmi spune să lucrez doar la proiecte mari. Emoţiile legate de realizarea lor şi de ulterioara plasare sunt minime. Totul fiind atât de întins în timp, miza emoţională scade, se diluează mult.

 

8. 11. A venit nota de la spital: 700 DM. A venit şi hârtia din România. Ar urma ca banii să fie achitaţi de oficialitate, în contul unui acord inter-ţări. Se va vedea.

Mâine ar urma să vină I. Ieri am primit o scrisoare de la ea. Pare absorbită de un ideal german: consumul. Luptă din greu pentru a face cât mai mulţi bani. Este cam dezorientată. Vrea să-şi cumpere o casă, pentru a-şi creşte acolo copiii. Privind astfel lucrurile, călătoria ei aici, la Duisburg, apare ca o mare prisosinţă.

Singura realitate serioasă este trecerea timpului. O pot face mai suportabilă scriind literatură, scriind orice, de fapt.

 

10. 11. Ieri la ora 17 a sosit I. A plecat azi, pe la ora 15. Arată bine, este dezinvoltă. Învaţă limbi străine. Este mult mai puţin sumbră decât scrisorile ei.

Ar urma să scriu cele două articole cerute de F. Şi să văd ce bani voi lua pe ele. Astfel mi-aş achita datoria faţă de Irinel. Precum şi cei 330 DM cheltuiţi pentru cadouri luate pentru I.

 

11. 11. Mi-a dat M. telefon. A sosit răspunsul de la Rottensteiner, pare-se negativ. Trebuia probabil să introduc un personaj etnic german.

Seară, telefon mieros de la mama lui I. O ţine înainte cu „prostituţia”. Eu aş fi acuzat-o de aşa ceva pe I.! Enormităţi. Are un real talent de actriţă. P. m-a invitat totuşi la ea! Călătoria acolo mă atrage pentru potenţialul ei literar.

Lucrez la un articol numit „Bilanţul unei amărăciuni”, în legătură cu apropierea lunii decembrie.

 

19. 11. Am vizitat o binefăcătoare „de profesie”. Perechea respectivă, în jurul vâstei de 70 ani, a căpătat o înţelepciune inerentă.

În contul lui Irinel au intrat 183 DM, dar pe numele meu. Au fost trimişi înapoi. Voi da telefon, pentru lămuriri.

În fond, viaţa este o luptă de uzură. Dacă mai vin vreodată pe aici, ştiu cum să mă comport.

Am sosit o lungă scrisoare de la P. Am citit primele rânduri şi apoi am aruncat-o, contrazicându-mi astfel modul meu politicos. M-a minţit prea mult această persoană.

Strategia corectă. Să nu forţez în nici un fel evenimentele, să aştept liniştit, să nu mă enervez „înainte de termen”.

Damnat să tot dreg lucruri stricate şi să nu mai apuc a face lucruri noi. Aici m-am ocupat cu repararea unui debut dezastruos. Fac în continuare aşa ceva.

 

21. 11. Dimineţile sunt cele mai reuşite părţi ale zilei, pentru mine. Până la vreo 11-12 văd lucrurile dacă nu în roz, oricum în culori deschise. În schimb, seara sunt pesimist şi neîncrezător în resursele prezentului.

Să-i adresez o scrisoare lui Gelu Ionescu. N-are cum să strice. Precum şi una lui F. S-o fi dezumflat şi el. În fond, oamenii acţionează de regulă în urma unor neînţelegeri. Apoi încep s-o dreagă. Impulsurile iniţiale sunt adesea rodul unor înformări şi interpretări greşite.

Atitudinea optimă a unui român ajuns aici este anihilarea lăcomiei. Performanţă dificilă, dar nu imposibilă. Eu am obţinut-o în două sau trei săptămâni.

Mint şi nemţii. Nu sunt supraoameni.

 

22. 11. Ieri, Irinel, pe mare blat, l-a determinat pe un coleg al ei să-mi facă o ecografie. N-a descoperit ceva deosebit de grav la inima mea. Doar nişte modificări aduse de vârstă. Rămâne de văzut dacă tulburările mele sunt urmarea unei boli coronariene sau sunt neuro-vegetative.

 

22. 12. Un an de la căderea lui Ceauşescu. Oamenii de rând sunt dezamăgiţi, dar viaţa continuă. Insul trebuie din nou „să se aranjeze”, dar într-un alt fel.

Din nou la Bucureşti, în mizeria socotită a fi în firea lucrurilor.

 

23. 12. „Recviem pentru un dictator”. Aş putea să scriu un asemenea articol. Aş aminti execuţia, falsificarea stenogramei, minciuna înlocuită prin jumătăţi de adevăr. Paricidul aduce după sine blestemul.

Ar trebui să scriu un articol de două file pe zi. Doar aşa m-aş păstra în mână. Nici lucrul la roman nu trebuie uitat.

„Al doilea paricid”. Cum Iliescu şi-a asasinat tatăl, iar acum este ucis politic de Roman, creatura sa. Câteva idei. Ceauşescu – un rău codificat, de înţeles. Înlocuitorii lui – un rău necunoscut, urmând a fi priceput.

Acum sunt într-o oarecare criză. Să-i zicem de andropauză, deşi nu prea se potriveşte.  Crizele de angoasă pot fi depăşite prin voinţă şi prin organizarea unui minim program de pregătire fizică. Am nevoie de încredere în posibilitatea de a mai face efort fizic şi intelectual, fără a pica în tahicardii şi alte alea. Ceva asemnător li se recomandă celor scăpaţi dintr-un infarct de miocard.

Rămân la părerea că totul este extrem de simplu. A putea sau a nu putea.

Titlul de roman: „Grefa germană” sau „Grefa românească”. Sau doar „Grefa”.

 

26. 12. Am fost la Braşov, cu darurile pentru mama. Am răcit.

Guturaiul m-a predispus întotdeauna spre confesiuni.

Am scris primele fraze din „Un paricid politic”. Jurnalistica de acest fel este foarte uşor de făcut, dacă ai idei iniţiale. Voi încheia azi. Rămâne de văzut cum voi trimite textul la „România Liberă”.

Dacă umblu mai mult pe jos, nu mai am extrasistole şi nici sufocări.

Titlul de roman: „Un român în Germania”. Variantă: „Azilantul de inimă”. Personajul cere azil în inima iubitei sale, dar şi în Germania… Este sugerat hibridul între amor şi azil. Ar fi o a treia specie de azil, după cel politic şi cel economic. Rămâne de văzut dacă expresia are un echivalent convenabil în limba germană. Legătură cu vechea mea teorie despre cele tipuri de căsătorie: dragoste, interes, azil reciproc.

„Când am regrete, când sunt îngrijorat – şi sunt îngrijorat tot timpul – îmi spun: de ce să-ţi faci griji când salvarea poate veni în orice clipă prin anihilare, prin moarte.” (Borges)

Citind Borges şi ascultând un adagio de Mozart, nu văd ce mi-aş putea dori mai mult.

Aud la televizor. Mihai I a venit ieri în România fără viză, cu paşaport diplomatic. Însoţit de soţia sa. A fost arestat, pare-se. Azi de dimineaţă a fost expulzat, cu un avion TAROM. Ar fi venit cu un avion elveţian, particular. Iniţial s-a cerut prin telex aterizarea unor oameni de afaceri. Se menţiona o listă de nume. Mihai I şi soţia sa nu figurau. Dacă aşa a fost, greşit au procedat. Pare însă greu de crezut să fi fost aşa.

Comuniştii de la noi n-au adeversari redutabili, iată adevărul.

Regele ar fi fost expediat cu un avion militar. În drumul său spre Piteşti a fost oprit de armată, cu mitraliere. „Ca într-un film sudamerican”, a spus prinţesa sau regina. Oficialităţile se temeau ca nu cumva să meargă la Timişoara, unde poporul să-l repună pe tron.

Să vedem reacţia străinătăţii faţă de acest act. Regele ar fi avut o viză diplomatică, dar românii nu au recunoscut-o, invocând o anumită reciprocitate. Danezii ar fi avut o atitudine analoagă (nu cunosc amănuntele).

27. 12. Proteste la „Europa Liberă” în legătură cu vizita lui Mihai I. A fost sau nu o gafă politică? Se pare că da. Prestigiul fostului suveran a ieşit foarte şifonat din această întâmplare.

Dintre vorbitorii de la E. L., doar Octavian Paler a sugerat că vizita inopinată ar putea să fi fost o eroare (ca procedură).

Vizita a fost destul de inabil concepută. Se pare că ex-regele nu are sfătuitori prea pătrunzători.

 

30. 12. La un post român de televiziune, o emisiune depre regalitatea din România. Cu reliefarea unor aspecte nefavorabile. Apoi, un interviu luat de Vartan Arachelian lui Dinu C. Giurăscu, despre abdicarea de la 30 decembrie 1947. De data aceasta, pe ideea contrară: regele a fost silit să abdice de către comunişti.

Nu se mai primesc, în Occident, scrisori din România. Pachetele de acolo nu ajung aici. S-a revenit la ce-a fost.

Am vorbit cu Irinel la telefon. Tanti Doila este supărată pentru cartea mea. Toată lumea se supără.

 

 

1991

 

3. 1. O primă referire la cartea mea, în presă. Este negativă, dar înseamnă ceva.

Ideea unei povestiri cu personaje reprezentând figurile de tarot.

Ideea unui roman gen „Istoria ieroglifică”. Personajele să fie oamenii zilei.

Titluri de eseuri: „Şapte tipuri de colaboraţionism” şi „Şapte tipuri de denigrare”.

Fiind gratuită, prietenia, este o artă. Iubirea duce la acuplare, deci este jurnalistică. Dubioasă împărţire.

 

13. 1. În aşteptarea zilei de 15 ianuarie, când expiră ultimatumul dat Irakului de O. N. U.

15. 1. Războiul din Golf.

Între timp am scris două articole: „Pseudo-independenţii” şi „Ucigătoarea uropie”. Urmează să apară. Un altul, „Un <dialog> între Putere şi Opoziţie” a apărut în Luceafărul.

Ideea unui roman comic îmi parazitează proiectul iniţial. Noul titlu ar fi „Călătoria unui câine român în Germania”. O variantă ar fi „Monolog sub pat”. Naratorul este un câine. El ar povesti despre aventurile de seducător ale stăpânului său.

Grupa mea sangvină ar indica o înclinaţie pentru jurnalistică.

 

21. 2. Astă-noapte, o criză destul de urâtă. Ar fi fost o fibrilaţie atrială. Mi-a trecut. Trebuie să mă concentrez pe activităţi nestresante. Jurnalistica nu-mi este indicată.

Am scris primele 30 de pagini din romanul cu câinele. Sună bine.

A apărut o recenzie la cartea mea. Favorabilă. O meritam.

Mi-a apărut articolul „Las-că merge şi-aşa”.

Am expediat articolul despre scriitorii români, 4 file. Este un text bun, imparţial.

Au apărut „Pseudo-independenţii” (R. L.) şi „Ucigătoarea utopie” (L.).

Este cazul să renunţ la unele activităţi. Voi alege partea agreabilă a meseriei mele. Din acest punct de vedere, „Monolog sub pat” pică bine.

 

28. 2. A apărut articolul „Opoziţia morală şi liderul ei”, în R. L.

S-a încheiat războiul din Golf.

Un primar de sector mi-a promis ajutor în problema locuinţei. Ulterior a refuzat să discute cu mine. Din cauza articolelor mele, după cum am aflat.

 

8. 3. Dacă ai prea multe preocupări, acestea se anulează reciproc şi începi să scrii slab.

Romanul comic la pagina 51. este destul de amuzant.

Însemnările mele au devenit telegrafice, fiindcă scriu cu mâna stângă şi am încă probleme. Scriu aşa fiindcă altfel îmi apar dureri mari la mâna dreaptă. Crampa scriitorului?

 

10. 3. Am primit o scrisoare de la F. I-a plăcut textul meu. Mi-a porpus să mai scriu. Asta înseamnă că nu pot pleca din nou în Germania! Nu poţi să fii corespondent în România şi să stai la Duisburg.

17. 3. Irinel are un rejet, se pare. Mi-a dat telefon astăzi dimineaţă.

Fac gimnastică. Dacă m-ar vedea, Irinel ar veni cu poanta ei despre moartea subită. Probabil că are dreptate, doar este doctoriţă.

Citesc presa. Voi deveni oare un bun comentator politic?

I. nu mi-a mai dat nici-un semn de viaţă. Mama ei a sosit în România. Mi-a vorbit la telefon despre nişte afaceri himerice. Va veni în Bucureşti, pentru a discuta cu mine. Îşi va cumpăra două case. Va deveni o proprietară de  pensiuni. Perfect.

 

22. 3. A venit primăvara astronomică.

N-am mai avut probleme cu inima.

Irinel n-are rejet, din fericire.

P. nu mi-a mai dat telefon. Minte, ca întotdeauna. Tristă este asemănarea lui I. cu ea, în această privinţă. Nu se poate conta pe nici una dintre ele. Sănătoase să fie!

„Disident fosilizat” – articol pornit de la întâlnirea pe stradă cu Dorin Tudoran, fostul meu coleg de redacţie. Unii par imorali, dar de fapt au o doar inteligenţă mediocră.

Ideea unei cărţi: „Bursa liderilor”. Despre şefii politici şi cei de opinie.

Ar trebui să scriu nişte comentarii săptămânale (în după-amiezile zilelor de duminică), pentru F. Iniţial, ar fi nişte informări destinate lui, personal. Pentru a realiza aşa ceva, trebuie să-mi fac însemnări, în fiecare zi.

Mi s-a propus, neoficial, să scriu la un ziar liberal.

 

8. 4. Posibilitatea de a reedita „Moartea unui contabil”, romanul meu poliţist semnat cu pseudonim, din 1977.

Zvonuri că vor fi concedieri la „Luceafărul”. Să vedem dacă mă voi afla pe lista neagră.

Este necesar un dicţionar de termeni folosiţi în analizele politice şi un tabel cronologic de evenimente. De asemenea, o listă de personalităţi ale momentului.

De fapt, îmi trebuie un dicţionar de istorie contemporană. Fişele lui ar putea fi editate sau folosite într-o rubrică de ziar.

 

10. 4. O veste bună pentru volumul meu de povestiri. A fost citit la C. R. (după trei ani) şi sosotit bun. Lectorul a mai găsit doar nişte repetiţii discutabile.

Faptul că am ajuns atât de târziu să scriu ca lumea arată că nu am talent pentru literatură.

O altă veste, de la Irinel. Textul cu scriitorii a fost difuzat. A fost plătit cât două dintre cele de două file. Nemţii sunt corecţi.

 

17. 4. De alaltăieri, o durere moderată de cap. A apărut în urma efortului de a scrie un articolaş de politică internă. De regulă, evit să scriu sub presiune. Am greşit, de data aceasta. Articolul n-a fost difuzat, de altfel. Asta mă determină să cred că am intuiţie. „Ştiam” că muncesc de pomană şi din acest motiv a început să mă doară capul…

Trebuie să găsesc o manieră mai puţin conştiincioasă de a mă documenta din presă.

 

20. 4. Citesc „1948” de George Orwell. Pentru prima dată, deşi o vreme am trecut drept critic de lieratură SF. Ideea este că omul aflat în război este cel mai uşor de manipulat.  Am crezut cândva că îmi aparţine! Acum văd că este clasică… Iată ce înseamnă să fii ignorant.

 

21. 4. Am lucrat vreo trei ore la articolul despre vizita lui Mitterand. Iese bine, dar nu este un articol obişnuit de ziar. Vreau să fie cumva aforistic şi în acelaşi timp accesibil, ca analizele similare din Occident.

 

24. 4. Articolul despre Mitterand a apărut în chip de editorial. În „Viitorul Românesc”.

Posibilitatea unui documentarist. Acesta să selecteze pentru mine materia brută a noutăţilor. Eu ar urma să mă ocup de asimilarea unui aparat conceptual suficient de elastic.

Pe de altă parte, dacă m-aş documenta mai puţin conştiincios, aş căpăta aplombul ignorantului!

Ideea de a propune unui partid începerea unei pre-campanii  prezidenţiale. „Umflarea” metodică a unei personalităţi. Găsirea unei strategii adecvate.  Şi a unei retorici mai penetrante, capabilă s-o contracareze pe cea oficială. Voi veni cu această propunere la V. R. Sunt curios ce ochi vor face. Trebuie inventat un personaj sau reformulat unul cunoscut deja. Respectivul ar trebui să ia lecţii de oratorie. Să i se scrie discursurile de către un specialist. Să adopte şi o retorică a comportamentului, adecvată. Gafa Doinei Cornea la mitingul din 12 aprilie, când şi-a început cuvântarea prin ştirea că tocmai a sosit de la Paris.

# Ziarul cu pricina era al P. N. L. Aripa Tânără.  Avea sediul nu departe de o clădire a Uniunii Scriitorilor, unde se mutaseră redacţiile revistelor literare. Într-o construcţie cu multe etaje, cu intrarea din strada Lemnea. Despre blocul vechi, cu lifturi demodate, se spunea că este foarte cutremurat şi la orice seism se va prăbuşi. Acolo l-am cunoscut pe Călin Popescu -Tăriceanu, un om cu o remarcabilă carismă. #

 

26. 4. Analizele mi-au ieşit bine. Rezultă că nu sunt în pragul unui infarct.

Am sistat digitala, la indicaţia lui Irinel.

În Germania nu cred că mă mai duc. Irinel mi-a vorbit ca unui solicitant agasant. Nu înghit aşa ceva, oricât de bolnavă este. N-am umilinţa creştină necesară. Sunt probabil un nemernic.

Colosala superioritate obţinută de un bărbat încă dezirabil în faţa unei femei, atunci când îi declară că nu ţine s-o posede. Femeia este total descumpănită. Singura ei retorică (aceea a negocierii ofertei sale sexuale) devine superfluă.

 

30. 4. Pentru obţinerea unor reţele conceptuale, sunt mai interesante lecturile teoretice şi mai puţin cele strict jurnalistice.

Colaborarea mea la „Viitorul Românesc” se va încheia, se pare. Dinu Pariciu a devenit ministru, ziarul se va transforma într-unul semi-oficial, de compromis.

 

5. 5. Urâte invazii de extrasistole, alaltăieri şi ieri. Cum va fi, va fi bine. O parafrazez astfel pe Maica, bunica mea dinspre mamă. Ea zicea altfel: „Cum e, aşa e bine.”

Al doilea editorial al meu a apărut ieri. Băieţii s-au convins că ştiu să scriu.

Am căpătat, în fine, o oarecare îndemânare în confecţionarea unor texte de analiză politică. Este, în fond, vorba despre surprinderea unor concepte şi a unor raporturi de forţe.

 

16. 5. Scriu la „Monolog sub pat”. Se spune că ar putea să apară relativ repede.

Am zilnic extrasistole. Rămâne de văzut cât de repede va evolua această suferinţă cardiacă a mea.

În anumite zile, îmi pare că juralistica este un joc de copii. În altele, mi se pare dificilă.

 

23. 6. A fost difuzat la D. W. al 5-lea text al meu.

Convertitul politic este mai  de înţeles decât cel trecut la o altă credinţă religioasă.

3. 7. Încep să înţeleg mai bine natura jurnalisticii. Practicarea ei este ceva analog unui viciu. Jurnalistul se „automatizează”, găsind şi câteva surse de satisfacţie. Se simte mulţumit fiindcă scrie repede şi pentru că pricepe rapid anumite conexiuni politice. Se mai felicită pentru flerul căpătat în materie de teme jurnaliere. Frivolitatea sa intelectuală ajunge să-l mulţumească.

Împlinesc peste câteva zile 52 de ani. Sunt un ins destul de perfecţionat, dar viaţa mea a căpătat un caracter automat, lipsit de orice profunzime.

Jurnalistica, o formă de lăcomie. Foamea de informaţii devine patimă de a scrie mult.

Decăzut în frenezia joasă a jurnalisticii.

 

14. 9. Am fost în Germania pentru mai bine de o lună de zile. Din nou, jurnalistică. Nu fără anumite succese.

Spre deosebire de literatură, jurnalistica te îndeamnă şi te obligă la judecăţi categoriale. Orice posibilitate de concentrare asupra sinelui propriu este anihilată. Judecăţile referitoare la indivizi, psihologice, nu mai au căutare.

 

22. 9. Am dat ieri peste „Încercarea labirintului” de Mircea Eliade. Convorbiri cu un francez. Eliade scria romane când voia să se odihnească, să întrerupă munca ştiinţifică. El trăia într-o prosperitate spirituală, s-ar zice. Mi-am dat seama că a scrie un roman comercial – însumare de poncife şi false conflicte – nu presupune decât efortul de a dactilografia. Am mai înţeles că o muncă intelectuală minoră este mai uşor de îndeplinit atunci când te gândeşti la una majoră. Romanul pentru domnul Sandu (confecţionat de mine în calitate de negru) poate fi, deci, încheiat, fără probleme, în vreo două săptămâni.

De notat şi plăcerea curioasă trăită atunci când combini locuri comune. Probabil ceva asemnător, în viaţa cotidiană, ar fi sentimentul că eşti în rând cu oamenii.

 

29. 9. Venirea şi plecarea minerilor. Marasmul României şi al meu personal.

Am oprit munca la romanul comercial, amintit zilele trecute. Am fost decomandat.

Petre Roman pierde teren în topul candidaţilor la preşedinţie. El face totuşi figura unei victime.

Am rupt legăturile cu „Viitorul Românesc”. Prea era un ziar slab.

Nimic nou la „Luceafărul”.

„Cel mai bun dintre cei răi.” În politică.

4. 11. Am fost din nou în Germania.

Cine scrie jurnalistică nu mai are chef de jurnal. Asta arată că jurnalul este o formă de literatură.

Am încheiat totuşi romanul comercial Beneficiarul s-a răzgândit etc. Curge interesant, dar este o tâmpenie cu suspans. Cine câştigă bani nu mai are timp pentru literatură.

 

26. 11. Mi-am instalat un fax. Funcţionează, dar nu prea mă ajută la obţinerea unuii psihic bun.

Munca mea de jurnalist are anumite laturi neplăcute. Doamna din Germania este destul de arogantă. Mă lasă să înţeleg că acceptă colaborarea mea dintr-o milă scârbită. Iată o situaţie! Dacă vreau pe mai departe bani, trebuie să mă fac a nu băga de seamă fasoanele ei. (Sau poate că doar mi se pare.)

Încerc să mă înscriu la un curs de limba germană.

Cu un cuvânt, este scrâşnirea dinţilor.

„Gramatica succesului postum” – titlu de roman. Un personaj situat în afara mafiilor (politice, literare, familiale etc.) îşi reconsideră viaţa. De fapt, un volum de memorii. Personajul renunţă la obţinerea succesului.

                       V

1992

 

4. 1. Pronosticuri astrologice nu prea bune, pentru acest an.

O dilemă. Să perseverez într-o existenţă de literat sau să încerc a câştiga bani?

 

11. 1. Strategia optimă este cea a buldozerului, pentru ţâfnoasele doamne de la D. W. După ce un text nu este difuzat, să trimit în continuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Resursa de siguranţă (precară) este publicistica internă.

Este cazul să acţionez ca un robot, fără agajări afective. Să aplic deviza lui nenea Ghiţă, deja citată în acest jurnal, cea cu Goldenberg. Cred că pot depăşi nu ştiu ce sentiment păgubos de nesiguranţă. La naiba cu sentimentul de siguranţă!

Lecţii de germană. O resursă de fortificare psihologică şi o pseudoactivitate.

19. 1. Un paradox, de multă vreme aflat: femeile sunt cu atât mai dificil de obţinut, cu cât sunt mai puţin valoroase ca femei.

F. nu s-a supărat, cum aş fi putut să cred la un moment dat. Relaţia noastră „de afaceri” va continua. Pe acest om generos, horoscopul îl arată drept un om în fond timid.

Ideea strategică: să nu mă rog la sfântul mie nefavorabil.

Irinel, la telefon. I. mi-ar fi scris patru scrisori. N-am primit nici una. Este foarte supărată pe mine. Se simte rău în Statele Unite.

Am fost „epurat” (cu sau fără semnele citării) de la „Luceafărul”. Un mod destul de trist de a încheia o epocă. Financiar nu înseamnă aproape nimic, dar sunt oarecum afectat.

 

3. 2. „Un an sabatic” – titlu de roman trăit. Aş avea posibilitatea respectivă. Ce aş putea să fac în acest interval, fără orice activitate lucrativă? N-ar interveni rapid plicstiseala? N-aş rugini într-un ritm şi mai alert? Iată câteva întrebări.

Dilema este veche, pentru mine. De această dată am însă la dispoziţie şi posibilitatea practică a ambelor variante. A trăi (a câştiga bani) sau a scrie (a obţine un bună stare de spirit). Pe amândouă, nu sunt în stare să le practic, indiferent ce trucuri şi alternanţe aş imagina.

 

1. 3. Aceleaşi tribulaţii legate de jurnalistică. Pe fondul lor, lenta mea maşină de achitat datoria către Irinel funcţionează.

Ideea, destul de utopică, de a scrie un roman în paralel cu jurnalistica.

Sănătatea mea – bună.

Practicarea jurnalisticii îmi produce o ciudată vidare mentală.

Voi încerca să sprijin apariţia volumului meu de povestiri, „Mozart şi moartea”. Ivirea acestei cărţi m-ar bucura mult. Sunt probabil cele mai bine scrise texte ale mele.

7. 3. În februarie, am câştigat o rundă în meciul cu D. W. Am acumulat destul de multe „puncte”. Runda martie a debutat mai rău. Mi s-a respins  tacit – în stilul casei – un text destul de bun.

Voi continua tactica buldozerului (recomandată de  generosul F.). În scrisori, ar trebui să-i inoculez doamnei K. ideea (aproape corectă, în linii mari) că textele mele îi învaţă pe ascultători să facă analiză politică. În acest fel, respectivul post de radio se situează pe o poziţie invidiabilă. În plus, referirile la mentalitatea populară din România ar fi nişte trufandale (alt adevăr, dacă mă gândesc bine).

Dacă D. W. ar renunţa la colaborarea cu mine, ar veni un moment dur şi incitant. Aş fi silit să caut o altă formă de viaţă.

Sentimentul (intermitent apărut) că viaţa mea este din cale afară de meschină.

Ştiri despre „Mozart şi moartea”, volumul meu de povestiri. Editura ar fi dispusă să-l scoată. Eu ar urma să impulsionez procesul tipografic. Din câte îi cunosc pe cei de la C. R., afirmaţia că manuscrisul se află la serviciul tehnic este o minciună. Voi verifica.

Să nu uit a-i sugera doamnei K. că textele mele sunt de „înţelepciune politică” şi nu partizane.

Mă străduiesc să obţin un stil jurnalistic. Cel actual este predominant eseistic.

Ultimul meu text a fost de-a dreptul prolix, deşi am lucrat o săptămână la el. Se pare că la D. W. este mare secetă de texte ca lumea. Nu pricep cu nici-un chip cum de îmi acceptă unele „materiale”. Un paradox ce durează de un an şi jumătate.

22. 3. Periodic, îmi amintesc de vechiul truc: dispreţul pentru muncile inferioare practicate de tine însuţi, din tristă necesitate. Acest dispreţ, în mod curios, te ajută să le execuţi cu uşurinţă. Ar fi mai degrabă vorba despre un dispreţ binevoitor, iertător, util, presupun, prostituatelor aflate în acţiunea de acumulare a zestrei, a banilor necesari pentru retragerea din producţie.

Cam aşa se cuvine să privesc articleria mea actuală. Spre a reuşi, nu trebuie decât să citesc, din când în când, câte o carte bună.

Nimeni nu este profet în ţara lui. O vorbă potrivită şi pentru mine. Doamnele de la D. W.  sunt entuziasmate de bietele mele texte. Una dintre ele mi-a telefonat zilele trecute, pentru a mi-o spune. O întreagă comicărie. Se confirmă ideea că munca intelectuală este cu atât mai bine plătită, cu cât este de mai proastă calitate. Din literatură, am trăit rău. Dintr-o jurnalistică redundantă şi pretenţioasă, pot trăi bine. Asta-i viaţa.

Îi dau înainte cu articolele, crucindu-mă în neştire că treaba (căruţa) nu se strică.

 

# În anii de după întreruperea colaborării la postul german de radio, am recitit o serie de articole trimise de mine la Köln, înainte de a arunca la gunoi copiile respective, într-un elan neronian. Am constatat că erau nişte texte bine scrise, cu idei originale, denotând  uneori chiar o anumită clarviziune asupra vieţii politice româneşti. Am deci îndreptăţirea să corectez bizara specie de ipocrizie practicată în 1992. În genul lor, textele mele erau onorabile. Ratificarea lor de către F. şi respectivele doamne a fost motivată. La mine, cred, se manifesta pe atunci o combinaţie destul de curioasă între exigenţă exagerată şi cronică neîncredere în sine. #

 

30. 3. Continuă cu succes micul meu comerţ cu pseudo-idei. Am devenit un jurnalist, pare-se. Într-un an şi jumătate am câştigat mai mult decât în douăzeci de ani, ca scriitor şi publicist român! Ironia soartei. Textele cele mai sărace sunt cel mai bine plătite! Tot ce are legătură cu politica este bine remunerat – iată explicaţia.

Problema mea este detaşarea de mentalitatea intelectualilor (literaţilor). Să nu mai fiu, în sinea mea, solidar cu respectivii inşi. Aceştia (şi eu însumi, desigur, deocamdată) scriu cu gândul că vor fi citiţi de ceilalţi membri ai confreriei lor. Această atitudine interioară le plafonează discursul şi puterea de înţelegere. Comentariul politic, aşa cum mi-l doresc, priveşte la rece intelectualitatea, nu-i face nici-un semn de solidaritate.

Am ajuns să cred că a gândi tot timpul în complicitate cu elita intelectuală este mai degrabă o infirmitate. Ea trebuie depăşită. Această încercare de „trecere dincolo de” se întâlneşte cu ideea unui „roman geografic”, scris fără părtinire, unde toate mentalităţile (dacă nu sunt incriminabile penal) beneficiază de un regim democratic.

 

# Peste ani, această atitudine se va numi political correctness. #

 

Mi se va spune că gândesc precum un respins, rămas în marginalitate nu din liber arbitru, ci din veleitarism. Se poate. Rememorările mele arată însă că lucrurile nu stau astfel. N-am făcut nimic pentru a beneficia de avantajele complicităţii cu membrii elitei intelectuale din România. Le-am dispreţuit posibilul ajutor. Am obţinut în schimb o anumită independenţă intelectuală.

Voi încerca să scriu un nou roman, după ce îmi voi achita datoria. Mai am nevoie de circa şase luni, cu o cadenţă de patru texte pe lună. Apoi îmi voi acorda o vacanţă.

10. 4. „Morişca D. W.” funcţionează bine.

Am jucat într-un concurs de şah! Ca pe vremuri! An făcut 5 puncte din 6, dar la jucători slabi.

Plecarea de sub „cloşca” numită Uniunea Scriitorilor este de bun augur, după cum am intuit de multă vreme.

Am învăţat mulţumitor tehnica jurnalisticii politice. Am deprins o nouă calificare, în circa un an şi jumătate. Mult, puţin? Interesant va fi când voi încerca din nou să scriu proză.

„Iarna decanului”, roman de Saul Bellow. Intelectualii din această carte judecă exclusiv categorial. Eu credeam că aşa judecă jurnaliştii. Lumea politică, de mine analizată în ultima vreme, pare foarte simplificată, atunci când nu mai este vorba despre putere şi despre bani. Un număr limitat de concepte sunt recombinate la nesfârşit. De aici impresia de sărăcie a comentariilor şi a discursurilor.

Oamenii citesc ziarele fiindcă raţionează maniheist. Sunt preferate verdictele brutale, uşor de priceput. Literatura  li se pare celor mai mulţi ceva neserios, fiindcă în textele ei se caută adevărul aflat în nuanţe.

Jurnalistica este o activitate pseudo-intelectuală. Ea poate deveni interesantă, atunci când o priveşti ca o retorică, orientată înspre anumite obiective practice, străine de plăcerea estetică.

Să fie dorinţa mea de a juca şah semnul frustrării ajunse într-o fază acută? N-ar fi exclus. Cei mai mulţi şahişti sunt nişte refuzaţi de succes.

14. 4. Cu mari dificultăţi interioare, am reuşit să renunţ la concursul de şah! Mi-au fost comandate două texte. Primul îl voi trimite astăzi, al doilea, poimâine. Sunt „damnat” să câştig bani, stând acasă!

Handicapul comodităţii.

Doamnele de la D. W. nu au habar ce se întâmplă de fapt în România. Sub acest raport, sunt nişte „fetiţe naive”. Este ceva de-a mirările! Spun aşa, pentru a folosi o expresie din „O mie şi una de  nopţi”.

Virtutea cea mai de seamă: răbdarea.

Mi-am recuperat manuscrisul de la C. R. Voi încerca să-l editez. Băieţii m-au minţit, dar asta nu mă miră chiar deloc.

Ultimul text nu mi-a fost „băgat”. Mă mir, era bun. Probabil, doamna K. practică din când în când actul capricios, tiranic. Nu sunt deranjat, din moment ce înţeleg mecanismul.

Jurnalistica are „avantajul” de a oferi impresia unei foarte rapide scurgeri a timpului. Este, fără îndoială, un exerciţiu de idioţie. Deocamdată, îi fac faţă.

I. mi-a trimis o vedere. Are nevoie de bani. Nu prea am de unde să-i dau. Revine în Europa. Îşi va lua un serviciu. A renunţat la studii? Ar fi păcat.

 

27. 4. Vizita Regelui. Mi s-a părut că s-a ivit ceva din emoţia de la 22-23 decembrie 1989.

Prestigiul colosal al ideii monarhice. Mitinguri spontane. O speranţă.

Obiecţia ar fi: monarhia nu apelează la raţiune, ci la sentimente. Avantaje: un arbitru moral, situat deasupra politicii.

Rex – liderul opoziţiei morale. Faţă de el, bietul Iliescu apare ca o slugă ajunsă.

 

5. 5. Am revăzut prozele din „Mozart şi moartea”. Sunt bune.

După ce am descris în mod minuţios existenţa de tip jurnalistic, acum o pun în practică! O inversare destul de bizară. Normal ar fi fost ca trăirea să fie urmată de descrierea ei. Uneori lucrurile ies pe dos.

Ideea corectă de a considera jurnalismul fără nostalgii este greu de pus în practică.

Orice se rezolvă prin apelul la energia proprie. Dacă energie nu e, nimic nu e. Dacă este se poate trece de la literatură la jurnalistică. Şi invers.

9. 5. Jurnaliştii sunt consideraţi ultimii pe scara productivităţii scriptice (şi chiar, în general, intelectuale). Pe drept.

Pe de altă parte, activitatea lor de influenţare a opiniei publice este analoagă aceleia a politicienilor. Ei nu sunt doar nişte scriitori rataţi, ci şi nişte politicieni rataţi.

S-a întâmplat astfel să fiu „cel mai ratat” atunci când câştig cei mai mulţi bani din scris.

Trec la lichidarea arhivei jurnalistice. Voi păstra doar unele reviste. Renunţ la ideea unei lecturi viitoare a presei. Ce fel de viitor? Este suficient să mă uit la terlevizor şi să răsfoiesc jurnalele zilei. Pentru literatură n-am nevoie decât de amintirile mele.

În modestele texte trimise doamnelor din Germania încerc să exprim opinia unui om de pe stradă, destul de inteligent pentru a medita la ce se petrece de fapt.

Nu mă pot mira destul cum de supravieţuiesc atâtea ziare şi reviste proaste.

Citesc „Silogismele amărăciunii” de Cioran. Ar trebui să mă întorc, cu mult calm, la literatură. Să fiu un jurnalist cu preocupări literare…

„Blânda brambureală a vieţii zilnice.” (Cioran)

Dispreţul lui Cioran pentru evenimente. Jurnalistica, dimpotrivă, presupune  curiozitatea lacomă de-a le afla.

Întrebarea este dacă trebuie sau nu să-l credem pe acest grandios eseist. Cioran a scris pentru a-i epata pe burghezi, a spus Petre Ţuţea. Nu trebuie luat în serios. Eu, cu modestia cuvenită, înclin să-l consider un sofist fenomenal de abil.

Tristeţea de a-ţi câştiga existenţa dintr-o muncă intelectuală.

Când n-am crize nocturne de anxietate şi tahicardie, îmi place să stau aici, în garsoniera cvasisordidă.

Ideea greşită că trebuie să fii încuviinţat de elita intelectuală în ceea ce faci. Probabil că lipsa de ratificare din partea lor este mai degrabă productivă.

Cred că am greşit, atunci când am considerat jurnalistica o treabă serioasă. Un an şi jumătate am confundat-o cu istoria şi cu psihologia socială. Am avut prejudecata adevărului de natură ştiinţifică. Precum şi pe cea a documentării conştiincioase. În realitate, cititorii (ascultătorii) de articole vor să împrumute niscaiva idei şi ipoteze. Nu este defel necesar ca acestea să fie corecte.

Jurnalistul eficient nu citeşte decât presa. Orice altă lectură îl deturnează de la starea de spirit optimă pentru meseria sa. Citind numai ziare şi reviste, el sfârşeşte prin a se „monta” şi a rămâne „montat”.

1. 6. Haosul încetează doar atunci când omul decide. Eu încerc să-mi duc mai departe micul meu război de gherilă împotriva sărăciei şi a confuziei.

Articolele pentru radio, în precaritatea lor cumplită, mă calmează oarecum.

Încerc să iau legătura cu o agenţie capabilă să livreze analize politice.

Ideea unui fond documentar uşor de cosultat. Nu am încă posibilităţi de rezolvare, în acest sens. Drept urmare, stau în cel mai deplin provizorat.

Apartenenţă politică, inteligenţă politică. Un articol despre aceste două criterii.

Alta. Cu cine tratează de fapt Occidentul? Cât de mult interesează realmente dispariţia neocomunismului?

 

4. 6. „Nulitate în sforţări” – pronosticul sibilinic referitor la mine, într-un tratat de chiromanţie. Îmi mai prezice, la fel de promiţător, ratare.

Poate fi adevărat. Am ratat, ce-i drept, destule cariere. Puteam fi critic literar, critic SF, autor SF, şahist bun, prozator, tată de familie.

Acum îmi mai rămâne să mă ratez ca jurnalist tardiv. Un mic pas în această direcţie am făcut deja. Am trimis un text cu informaţii ulterior infirmate de realitate.

Să nu uit. Pot să mă mai ratez şi ca sistem biologic, murind de SIDA. Sper să nu.

 

11. 6. Cu trei de minus la bioritmuri, mă căznesc cu un articol. Dacă lucrez foarte mult, reuşesc. Am căpătat totuşi o anumită dexteritate. Voi deveni din ce în ce mai abil? Sau mă voi chinui în continuare?

Am un mic motan. Miroase urât, dar este simpatic. Se cacă pe unde apucă. Mi l-a adus o prietenă. N-am avut inimă să-l refuz. În fond, este o societate, pot să discut cu el.

Îmi trebuie un algoritm de articol. Şi unul de lectură. Deocamdată procedez ca un disperat, având ambiţia cretină de a fi original şi corect, atât cât este omeneşte posibil.

 

21. 6. Joc într-un concurs de şah! Taxa 2.500 lei.

A continuat şi jocul frivol al articolelor. Treaba merge.

Jurnalistica este un meşteşug de tocare a timpului. Ca şi şahul. Spre deosebire de acesta din urmă, aduce bani.

Motănelul se numeşte Pisuliu (Pisulea). Roşcat. Se cacă anarhic, am mai spus-o.

Dumnezeu, cu mila!

 

23. 6. Am făcut 1,5 puncte din 3 partide.

Uneori sunt izbit de sărăcia jurnalisticii. Se lucrează cu un număr limitat de prefabricate. Acestea se repetă la nesfârşit. Diferă doar modulările.

Crize nocturne de panică, după vechiul tipic.

Singurătatea ar scurta viaţa.

Cred că pe jurnalist îl ucide plictiseala, nu stresul. Evenimentele sunt cumplit de monotone: un război, o demisie, o anchetă, o alianţă politică. În politică pasionante sunt faptele, nu relatările acestora.

Pisulea se uşurează unde trebuie! Un mare succes.

F. s-a derobat cu totul. Şi-a făcut o toană cu presa românească. Astfel am rămas cu un singur job (eram reprezentantul lui în România), de unde în decembrie aveam trei.

I. mi-a trimis două faxuri într-o singură seară. Lucrează la un hotel, pe timpul vacanţei. Mama ei s-a măritat, este fericită. A luat un român cumsecade.

I. zice să merg la ea în vizită. Nu cred nici un cuvânt. Este probabil s-o imite pe mama ei în materie de minciuni senine, ce nu denotă o carenţă a caracterului, ci o structură psihică puerilă.

Şi F. zicea, la un moment dat, să merg la el. Nu cred s-o fac.

Să nu uit. Mama lui I. va face o nuntă mare în România, pentru a-şi stupefia şi umili cunoştinţele. Altă minciună, evident.

 

28. 6. F. i-a virat lui Irinel vreo 2100 DM. Doamna S. mi-a telefonat, cerându-mi un text în plus.

I-am scris lui F. o scrisoare de mulţumire. Omul acesta a fost providenţial pentru mine. După cum i-am spus, fără el, astăzi aş fi împuşcat francul, scriind articole la bucată.

Ar fi posibil  ca actuala mea situaţie, cu pomii din faţa logiei, balansoarul uzat şi motanul cel mic, să fie de fapt foarte bună, iar anxietatea şi bovarismul meu locativ să fie nişte false probleme. Ar trebui să trăiesc cu seninătate în condiţiile date.

2. 8. Mă atrage mai mult teoria gazetăriei decât practicarea acesteia. Întrebarea este cât de folositoare mi-ar putea fi teoretizările. Iată câteva exemple.

Trei tipuri de informaţii: cronologii, evenimente; personalităţi, asociaţii politice, sindicate; idei politice, doctrine, idei jurnalistice, formulări repetabile.

Ar urma să alcătuiesc trei dicţionare, pentru uz propriu. Acestea ar putea fi chiar publicate cândva.

Este interesant de stabilit de ce scriu atât de trudnic. Poate fiindcă am îndoieli cu privire la propriile mele intuiţii. Ca urmare, aştept mai întâi să văd ce spun alţii. Mă blochează teama de a greşi în interpretări şi previziuni. Ar fi vorba de nişte scrupule justificate în istoriografia literară, dar deplasate în jurnalistica politică, unde este vorba despre efemeride.

Constat şi regulile de succes în jurnalistică. Una este să faci afirmaţii hazardate, să argumentezi că lucrurile stau exact pe dos faţă de opinia generală. Această falsă autoritate se cuvine exprimată cât mai des.

 

9. 8. Scriind jurnalistică şi aflându-mă sub tirania evenimentelor, nu prea mai am de zis multe în acest jurnal.

Am reînceput yoga, cu mare prudenţă. Poate astfel voi reuşi să ies din moleşeală. A intrat în mine frica de efort fizic. A înlocuit marea mea plăcere pentru aşa ceva.

Din singurătatea mea grozavă ar trebui să încep a trimite scrisori. Este tipic.

Pe luna asta nu sunt în grafic. Până acum n-am trimis decât un singur text. Am lăsat-o mai moale. Simţeam că mă sufoc.

Orice lucru poate fi făcut bine sau mai puţin bine. Inclusiv jurnalistica.

Ar trebui să-mi analizez propriile articole şi să teoretizez apoi un tip de text corespunzător impulsului meu natural.

Irinel a suportat nişte rezecţii la picioare. Rănile i se vindecă greu, din cauza diabetului. Nu poate merge la serviciu, la spital. Stă acasă. O existenţă tragică.

F. mai scrie doar la Cotidianul. S-a cam plictisit, pare-se.

Ce-mi aduce vârsta pare a fi o contemplare neputincioasă, anticameră nu a acţionării, ci a renunţării. Insul se simte tot mai spectator.

Am o maşină de scris electrică. Cere un mai mic efort fizic, dar bâzâie enervant.

13. 8. S-a difuzat al doilea text pe august. M-am canonit foarte mult, scriindu-l. Necazul meu cel mare este dorinţa chinuitoare de a nu fi superficial.

Voi începe operaţia da transformare a textelor pentru  documentare (ziare, tăieturi din ziare) în fişe sumare.

Duc lipsa unor conversaţii pe teme de politică.

Programul meu yoga (mult redus) dă rezultate bune.

În clipa de faţă cea mai mare parte a datoriei către Irinel a fost achitată. Mai rămâne contravaloarea obiectelor cerute pe parcurs. Nu este nici asta prea mică.

F., în reflux prelungit. Va trebui să aştept un nou flux.

 

14. 8. Greşesc, cu bună ştiinţă. Am coborât garda în privinţa lui Pisilide (fost Pisulea). Mă ataşez de el, dar nu-l voi putea păstra.

Un plan de simplificare, iată ce-mi trebuie. Probabil că sunt damnat să iau totul de la capăt, fără încetare. Am mai spus-o. Nu reuşesc să ajung cu nici-un chip la etapa culegerii roadelor. Mă întreb cât voi mai rezista în acest scenariu al „veşnicei tinereţi”.

Mâine plec la Braşov. Voi trimite de acolo textul de joi. Fug de călduri, dar tot acest sistem este fără viitor, pueril. Trebuie să găsesc ceva cât ce cât stabil.

 

5. 9. M-am întors de la Braşov. Timpul s-a răcorit, în fine. Voi face ordine în locuinţă. Voi zugrăvi.

Am început să pricep cum „devine” cu jurnalistica (comentariile). Este o superficialitate codificată. Contează forma, retorica. Informaţiile, în ciuda aparenţelor, sunt puţine.

Datoria a fost în întregime achitată. Am achitat şi dobânda.

Jurnalistica are avantajele unui viciu. Te ajută perfect de bine să-ţi omori zilele.

F., amabil, mă invită la el.

 

13. 9. Treaba merge, dar timpul trece. Mi se accentuează sentimentul unei lupte de ariergardă. Războiul este pierdut, a rămas doar şansa de a consuma nişte resturi de agresivitate.

Probabil că mă învârtesc într-un cerc de obsesii, puţine la număr.

Gândindu-mă dacă am dat sau nu greş în activitatea de  folosire a cuvintelor, apelez la  teoria „geografică”. Conform acesteia, jurnalistica este egală cu poezia şi cu munca vidanjorilor.

Citesc „Herzog” de Saul Bellow. Multe asemănări cu „Darul lui Humboldt”. Un intelectual urmăreşte lumea şi o descrie cu blazare activă.

F. va veni în România. La întoarcere, mă va lua cu maşina. Dacă voi avea viză, inclusiv de tranzit.

Mă ţin de programul yoga. Mănânc zilnic cinci ouă de prepeliţă. Se spune că sunt bune pentru inimă. Este posibil, fiindcă extrasistolele mele s-au rărit mult.

Jurnalistul nu face parte din elita intelectuală. Aşa s-ar spune. N-are superbia bine ascunsă a respectivilor, nu face prea mult caz de sine însuşi (în cazul meu, chiar dimpotrivă, dacă se poate spune aşa). Şi, cel mai important, nu este un producător de opinii personale. El captează ideile din aerul epocii sale.

 

17. 9. Ziaristul este un ins cu  puţine idei. Evenimentele sunt foarte stereotipe, de fapt. O moarte, un atac, o retragere, o coaliţie, un tratat, un compromis. În schimb, jurnalistul simulează cu mare aplomb gândirea originală. El este încurajat de faptul că multă lume face la fel. Numai câţiva damnaţi vor realmente să cunoască adevărul. Ceilalţi se mulţumesc cu spuma senzaţională a cotidianului.

Acum doi ani, jurnalistica politică mi se părea o junglă plină de primejdii. Azi constat că este un coteţ plin de găini zgomotoase. Toată problema este să le numeri şi apoi să le consemnezi cotcodăcitul. Ele vor face aceleaşi ouă, la nesfârşit.

Cred că am obţinut dispreţul de sine (sau sentimentul de superioritate) indispensabil unui jurnalist.

Adaug după-amiaza. Am trimis articolul ritual. Citesc „Herzog” şi mă simt deturnat de la jurnalistică. Pare destul de clar, jurnalistul nu este un intelectual. Nici când îşi dispreţuieşte meseria? Nici atunci, fiindcă dispreţul lui este nevolnic.

Scriind „August – decembrie”, am avut o premoniţie. Naratorul urma să moară, dar de o moarte intelectuală, nu de una  fizică.

Jurnalistica nu este bună pentru perfecţionare spirituală, ci pentru obţinerea puterii. Este o activitate de practică socială. Jurnalistul obţine un fel de putere-dominaţie în domeniul mentalităţilor. El este o caricatură de om politic. Artistul este o caricatură de sacerdot.

 

21. 9. Scriu în continuare texte. Am căpătat rutină. Este un joc cu puţine idei. Jurnaliştii sunt nişte papagali mai mult sau mai puţin vehemenţi. Îşi fură unul altuia ideile, precum maimuţele, nucile de cocos. Şi fac mare zgomot, multă gălăgie. Întrebarea este dacă tâmpiţii ajung în jurnlistică sau jurnalistica tâmpeşte.

Ziariştilor nu le este propriu să-şi teoretizeze activitatea. Eu mă dedau la aşa ceva, mă interesează nişte mecanisme. De altfel, nu prea există materie pentru teoretizări. Lucrurile sunt foarte simple. Ai de combinat un număr limitat de prefabricate. Există nişte tehnici. Mi-ar plăcea să citesc un tratat american pentru jurnalişti.

În doi ani, pot deveni un profesionist implacabil. Am nevoie de un computer, un documentarist, abonamente la câteva ziare şi reviste occidentale, un sistem minimal de relaţii în lumea presei de la noi. Se va vedea în ce măsură voi realiza aşa ceva.

H. este o fiinţă deturnabilă.

 

24. 9. Caietul meu se sfârşeşte o dată cu alegerile.

Mi-a telefonat un domn de la D. W. A venit în Bucureşti, pentru alegeri. Spunea că textele mele sunt foarte bine primite. Ne vom întâlni azi.

Nu ştiu dacă banii obţinuţi prin articole compensează timpul pierdut. Sunt ultimii mei ani activi, totuşi.

Ieri şi azi am citit „Povestaşul” de Mario Vargas Llosa. Minunată istorisire despre dorul de a-ţi schimba viaţa într-un mod radical. De a reuşi o evadare absolută, ceva în genul morţii. Un fel de sinucidere socială, fără pierderea vieţii fizice. Puţini oameni reuşesc aşa ceva.

 

27. 9. Încep ziua alegerilor printr-o lectură din „Cunoaşterea omului” de Alfred Adler. Rezultă că sunt un vanitos. La o asemenea concluzie am ajuns şi eu, mai înainte. Am încercat să-mi combat acest neajuns, prin exerciţii de umilinţă.

Citind, trag cu urechea la radio. Am de gând să scriu un articol, după ce ascult emisiunea despre alegeri de la noapte. Se tot repetă că U. S. A. au precizat că nu le interesează cine câştigă alegerile, ci doar corectitudinea votului.

Întrebarea este cum se aplică  spusele lui Adler actului de a scrie literatură. Prin egocentrism?

Se pare că bătrâneţea este un corectiv natural al vanităţii. Acesta ar fi cazul meu. Devin în mod vizibil un bătrân umil. Cred că nu este deloc bine, ba chiar este cumplit, să fii un bătrân vanitos.

 

17. 10. Din nou, Iliescu. N-am nici un comentariu de făcut.

Nu se ştie dacă voi merge în Germania. N-am invitaţie. Nici aici nu este rău, în definitiv.

Aş juca într-un concurs. Mă costă mult mai puţin decât o călătorie în Germania.

Pronosticurile şi diagnozele mele politice se dovedesc corecte. „Fetele” au început să-şi dea seama de asta.

Cred că încep să-i înţeleg pe politicienii români. Până la urmă se vor înţelege între ei, ca în Caragiale. Problema lor este să pătrundă şi să se consolideze în noua clasă politică.

Se pare că doar acum modul meu „oracular” are şanse de a fi omologat în publicistica politică. În critica literară n-am fost recunoscut, mai ales fiindcă n-aveam prieteni din branşă. Modul meu de a fi „pe cont propriu” are mai mari şanse în jurnalistică.

Cu o pilă telefonică (D. W.), m-am prezentat la Ambasada Germaniei, pentru a obţine viză.  Nici vorbă să fiu primit. Cu atât mai bine. Aici câştig bani şi mă perfecţionez în noua mea meserie. Cei de la D. W. dau telefoane, dar nu vor să semneze hârtii. Cu o hârtie aş obţine viza, prin Uniunea Scriitorilor. Maica, bunica mea: „Cum e, aşa e bine”.

Voi relua primul meu articol scris după decembrie 1989: „Gulliver şi piticii resemnaţi”. Gulliver fiind Iliescu. Situaţia din C. P. U. N. se repetă, dar într-un mod mai sofisticat.

 

19. 10. Am umplut cu cărţi 15 lăzi de carton, a câte 20 kilograme fiecare. Cărţile sunt mai grele decât s-ar crede. În vederea unei mutări. Va fi dificil de realizat, dacă nu mă ajută nimeni.

În legătură cu arhiva mea formată din ziare n-am găsit încă o soluţie. Probabil că voi fi obligat să devin un „urechist”, ca orice jurnalist de pe la noi, un lăutar capabil să cânte fără note. Cât de bine, nu mai discutăm.

Ar trebui să angajez pe cineva, cu leafă. Poate ar găsi soluţii mai bune decât mine. Ideal ar fi un computer.

Am mai trimis un nou fax, în vederea obţinerii unei vize pentru Germania. O a treia încercare nu voi mai face. Nu trebuie să-i enervez pe băieţii şi fetele respective. Nu trebuie să uit că pura amabilitate este ceva necunoscut pentru ei.

Cu un cuvânt, provizorat. Greu de întrevăzut când se va încheia. Mă agăţ de articole, dar acestea nu pot să-mi schimbe nivelul de trai decât în amănunte.

Voi fi nevoit să arunc revistele de şah. Nu pot fi vândute şi nici făcute cadou. Nimeni nu le vrea. Ar trebui poate să dau un anunţ la mica publicitate, dar ar fi un „craval” al telefoanelor. Să vedem.

 

# Cuvântul craval se foloseşte în graiul de la Vâlcele. De abia acum aflu că germanul Krawall   înseamnă scandal, gălăgie mare. #

 

Caietele de faţă conţin nişte teoretizări fără de sfârşit. Adevăratul jurnal este cel al lui Maiorescu, plin de ore şi feluri de mâncare. Dacă nu include informaţii despre lucruri concrete, jurnalul este o literatură nefinisată.

Mic aforism. Câtă lipsă de bani atâtea însemnări în jurnal.

 

23. 10. Jurnalistica mi-a schimbat psihologia. De când scriu articole (doi ani!) am devenit oarecum nerăbdător, agitat. Îmi este greu să citesc o carte altfel decât pe sărite. Mă calmez doar atunci când am de scris un articol. De fapt, nu este calm, ci o încordare îngheţată, ca la şah.

Luni se va vedea dacă obţin viza.

Jurnalistica să fie un surogat de activitate politică? Ceva analog?

Pot realiza sistematizarea datelor, precum şi un tabel de teme. „Jurnalistica este istoria momentului”. Iată ce am citit. Pot fi deci aplicate metodele din istoriografie? Poate că da.

Literatura şi jurnalistica se exclud reciproc doar dacă scriitorul vrea să scrie din impuls şi nu din tehnică.

Câte articole am scris din martie 1990, când am început să practic jurnalistica politică? 150? Sau doar 120?

Teme de articole: retorica amărăciunii şi falimentul ei; situaţia intelectualilor amatori de politică; creşterea criminalităţii şi a delincvenţei.

Cred că adevăratul jurnalist ajunge la un fel de abrutizare, la o automatizare. Este o meserie descalificantă, într-un anumit sens. Devii specialist în nimic. Practici un fel de jonglerie cu un număr limitat de noţiuni şi de nume.

Jurnalistul învaţă să „cânte” după ureche, fără note. El este în stare să producă rapid o variaţiune pe o temă dată.

26. 10. Cred că sacrificarea vieţii mele de literat este justificată doar dacă voi da banilor o destinaţie raţională.

În Lituania (sau Estonia) neocomuniştii au câştigat alegerile. Cum respectivii baltici trec drept civilizaţi, să nu se mai spună că românii sunt tembeli. Românii l-au votat pe Iliescu şi ai lui, respectând o schemă de neocolit. Înainte de a dispărea, comunismul are o pseudo-înviere. Aşa se manifestă toţi muribunzii.

Istoricul reţine doar anumite date. Nu are de dat socoteală numănui. Trebuie doar să nu lase pe dinafară marile evenimente cunoscute şi memorate de toată lumea.

Încă n-am obţinut viza.

29. 10. Un fax de la D. W., primit ieri, îmi fixează un nou Termin la consulul german. Cum a venit prea târziu, am ratat întâlnirea. Între timp, am încercat, prin U. S., să obţin viză franceză. Acest demers este în curs.

Câteva „încrengături” ale epocii de după 1989. În stabilirea lor ar urma să mă ghidez după istoricii mentalităţilor, dar şi după criteriile tradiţionale. Preşedinţie, parlament, guvern şi alte structuri administrative, justiţie, poliţie, securitate, armată, elemente locale ale puterii. Mass media. Învăţământ. Sănătate. Comerţ. Reformă, etatism, privatizare. Sindicate. Grupuri sociale. Elite (politică, intelectuală). Disidenţii. Noii capitalişti. Minorităţi etnice. Tipuri de conflicte: politice, economice, ideologice, morale. Opinie publică, lideri de opinie. Electorat. Tipuri de retorică politică. Mentalităţi.

Acum trebuie să scriu un articol. Despre retorica Opoziţiei, să zicem. Multă vreme, a fost negativă, îndreptată împotriva neocomuniştilor. După 27 septembrie a devenit autocritică, dar bazată tot pe negaţii. Teme  perimate destul de repede: anticomunismul; lipsa de unitate a Opoziţiei, cusururile vechilor structuri (în fapt, se admite coabitarea cu acestea); excluderea tratativelor cu reprezentaţii vechii nomenclaturi (în fapt, se duc asemenea tratative);  terapia de şoc în reformă; menevrele subterane ale Securităţii.

Sau un text despre diluarea conceptelor de Opoziţie şi de Putere. Există o anumită osmoză între cele două. Aceasta va duce la consolidarea clasei politice. Iliescu este un adversar ireductibil al Opoziţiei? Vrea neapărat să fie un „despot înţelept”? Are fixaţii marxiste? Este riscant să răspunzi afirmativ.

Probabil că procesul de tranziţie nu poate fi accelerat, indiferent de „terapia” adoptată.

Există şi o diluare a clasificărilor ideologice. Dreapta tradiţională (partidele istorice) nu mai reprezintă în mod automat o valoare importantă. S-a perimat şi „dreptatea morală”, nu mai are valoare în lupta politică.

Are vreo semnificaţie practică faptul că subsemnatul nu face parte din nici-o mafie politică sau gazetărească? Iată întrebarea. Mai degrabă, nu.

30. 10. Astăzi, o premieră. N-am reuşit să scriu articolul zilei. Am trimis un fax cu scuze. Poate sunt obosit. Aş fi putut „trage de voinţă” (expresie din jargonul şahiştilor), dar mi-a fost teamă. Aseară am avut destul de multe extrasistole.

Să fi ajuns la o saturaţie de nedepăşit? N-aş crede. Aveam, în mare, ideile, dar m-a speriat perspectiva de a lucra câteva ore sub presiune.

Iliescu a depus jurământul.

Pământul lui Tata Lae (bunicul meu dinspre tată) rămâne pe mai departe la I. A. S. Asta-i situaţia.

 

31. 10. De ce n-ar exista o nouă abordare a tipologiilor şi structurilor politice? În caz afirmativ, o serie de concepte (colaboraţionism, trecut politic, pact imoral) ar trebui reformulate. În acest sens, comunismul ar urma să fie legitimat retroactiv şi nu socotit o pată albă (roşie) în istorie. Ar trebui să i se acorde statut de egalitate cu alte forma politice. Sau de relativă egalitate.

Omul singur se îndreaptă spre adevărata sa natură? Sau se îndepărtează de ea?

Singurătatea cu lecturi ar fi falsă. Asculţi monologurile unora, nu eşti singur.

„Simţuri vrăjite” de Alberto Bevilaqua. Un „Rac” bântuit de trăiri deosebite. De când fac jurnalistică, literatura mi se pare prea încărcată cu vorbe. O iluzie, ziaristica este de fapt redundantă.

O firmă de lobby politic în România. Ce ar avea de făcut? Unde se termină specificul pur politic şi începe cel comercial (de publicitate)? Demersuri juridice? Confidenţiale sau publice? Lobby parlamentar. Există şi alte tipuri? Include experţi? Economici, de exemplu?

 

3. 11. Perspectiva unui schimb de locuinţă. Ar urma să dreg greşeala din 1979, când am renunţat la ideea strategică de a mă muta în Centru. Halta în Drumul Taberei a durat 14 ani şi va mai dura, dacă schimbul nu se va realiza.

Întreruperea colaborării mele la D. W. ar însemna un mic dezastru.

I. nu mi-a mai dat nici-o veste. Tace precum un peşte, justificându-şi astfel zodia.

 

6. 11. Progrese cu schimbul de locuinţă. Am doborât recordul în materie de colaborări. N-am obţinut viza. Mai fac unele încercări.

Jurnalistica îţi ritmează viaţa până la aneantizare intelectuală. Nu este de glumit cu textele scrise pe loc, la câteva ore de la eveniment.

Aştept rezultatele schimbului. Am plătit deja o sumă destul de mare, pe încredere.

F. mă invită stăruitor în Germania. Dacă stau la el, se supără Irinel şi viceversa.

 

8. 11. De unde îmi provoca greaţă, garsoniera unde locuiesc îmi stârneşte melancolii şi regrete. Ezit s-o părăsesc! Cu toate acestea, o voi face. Apoi voi opera un nou schimb.

Cred că nu va trebui să-l contrariez pe F.  Şi nici pe Irinel.

Încerc să-mi înfrâng subiectivismul. Dificil de realizat aşa ceva.

În mod obiectiv, omul vârstnic capătă un psihic din ce în ce mai puţin flexibil. La mine, această tendinţă este agravată de o tendinţă naturală spre ataşare.

Schimbul mă va costa circa trei sferturi de milion. Destul de mult. Dacă n-aş fi avut aceşti bani aş fi fost sortit să rămân pentru totdeauna în hruba din Drumul Taberei.

 

# În 1992, salariul mediu net pe economie era de circa 20.000 lei. Sumele cheltuite de mine pentru mutarea pe Ştirbei Vodă au fost într-adevăr mari. Am cumpărat mai întâi garsoniera mea din Drumul Taberei cu 60.000 lei, iar apoi şi pe cea a doamnei Rada Ionescu, unde urma să mă mut, cu vreo 100.000 lei. În mod amical, i-am dat respectivei doamne, o bătrână analfabetă, dar foc de simpatică, 500.000 lei. Alţi bani, mulţi, diferenţa până la trei sferturi de milion, s-au dus pe diferitele cheltuieli prilejuite de mutare. #

 

Tentativa de a mă instala în Centru am mai făcut-o în 1979, încercând să schimb garsoniera din Braşov cu un spaţiu similar al domnului Alexandru Bădulescu, fost prim-solist al Operetei din Bucureşti, după spusele sale. Fostul cântăreţ locuia pe Brezoianu. Am dat greş, nereuşind să-i fac respectivului domn buletin de Braşov. Acum mă tem de o repetare a situaţiei, dictată de un destin ironic. Regula, aflată de la un vag amic şi dezvoltată în „August – decembrie”, este corectă. La un moment dat, omul începe să fie stăpânit de convingerea obsesivă că eşecurile lui se petrec după un anumit tipic, formează un desen coerent. Atunci el este un om terminat, spune teoria. Sentimentul corelativ unei asemenea obsesii este, într-adevăr, dizolvant. Nu cred că-l am. Voi merge înainte, sacrificând ce este de sacrificat.

Mi-am amintit azi despre proiectata mea ucronie, intitulată „Învierea lui Ceauşescu”. Un fel de 100 de zile (ale lui Napoleon). Probabil în registru comic.

9. 11. Se ascute reacţia faţă de U. D. M. R.

Unele probleme cu schimbul de locuinţă. Există şi alte persoane doritoare. Vom vedea. Deocamdată îmi pun cărţile în lăzi mari de carton. Am până acum 20, gata legate.

Un text despre automatismele gândirii politice, de tipul: pericolul unguresc, reforma sărăceşte ţara, politicienii sunt corupţi, este nevoie de consens între politicieni.

Chiar dacă sunt angrenat în acţiuni meschine, reuşesc să mă menţin, psihologic, în afara lor. Îmi fac datoria de a încerca să-mi ameliorez modul de viaţă, dar nu mă las prins de obsesia banului.

Mâine sau poimâine lucrurile se vor lămuri. Desigur, ar trebui să mă comport ca şi cum aş mai avea de trăit doar şase luni. Aşa se recomandă pentru înţelepţi. Pentru omul obişnuit, aşa ceva este foarte greu de realizat.

Mâine voi afla şi situaţia cu viza pentru Germania. Dacă rezultatul va fi negativ, voi începe o luptă de uzură, încercând să obţin viza pe paşaportul turistic. Va dura cel puţin o lună de zile.

 

12. 11. Continuă lupta pentru mutare. Banii zboară. Mâine ar urma să fie semnate actele. Iar pomâine, mutarea. N-am reuşit să scriu nimic în această săptămână. Mă simt stors de puteri.

Mâine se va vedea cum acţionează o notăriţă „capacitată” cu o sumă destul de mare. Mutarea în sine va fi un coşmar.

18. 11. Am realizat mutarea pe strada Ştirbei Vodă, etajul 7. O garsonieră mult mai mare decât precedenta.

Cu ocazia mutării am făcut un guturai cumplit, iar alaltăieri o mică criză de tahicardie, urmată de multe extrasistole. Am luat isoptin, a mers.

Am obţinut viza pentru Germania. Voi pleca peste câteva zile, sperând că răceala nu-mi va reveni.

28. 11. Am ajuns în Germania. Unele probleme psihice ale lui Irinel. I. mi-a dat telefon, cu o mică scenă de isterie. De ce nu merg la ea, după cum i-am promis? De fapt, nu i-am promis nimic. După un sfert de oră sună mama ei. Nu cumva să-ţi prelungeşti vizita la I.! îmi ordonă.

Posibilitatea unei scurtări a vizitei mele în Germania. Ar urma să plec cu trenul şi să fac o escală la München, la I.

Mâine voi merge la F., pentru două zile.

Ideea colaborării la o structură ştiinţifică preocupată de istoria recentă a României.

Când mă aflu în Occident, capăt psihologia unui cimpanzeu obligat să trăiască o vreme într-un mediu necunoscut. Mă atinge o enervare fără obiect precis.

Aici este raiul birocraţilor şi al biroticienilor. Ai absolut tot ce trebuie pentru clasificare, fişare, notare etc. „Le Monde” şi Le Figaro” costă câte 695 lei bucata, la cursul oficial leu-DM. Foarte mult.

 

1. 12. Am stat două zile la F. Din nou, extrem de amabil, cu bunăvoinţa arătată unui infirm. Mi-a plătit nişte servicii inexistente.

Am lichidat, în fine, datoria bănească avută la Irinel. Mă apăsa foarte tare.

Mâine mă duc la Köln, pentru a mă întâlni cu doamnele de la D. W. şi cu şeful departamentului.

Ar trebui să aprofundez limba germană. Analizele mele politice s-ar putea demoda, în condiţiile unui Iliescu acceptat de Occident.

Irinel este cam supărată pe mine, fiindcă am insistat să-i returnez toţi banii. Este un suflet bun şi generos, dar este şi foarte orgolioasă. Ea nu pricepe că eu nu pot primi de pomană, din moment ce pot munci eu însumi.

F. este un virtual personaj de roman. Are bosa oratorului şi a teoreticianului politic. Nu ştiu cum s-ar descurca, o dată scos din ambientul său atât de elegant. Am avut un autentic dialog intelectual cu el. Are o mare energie, dar a făcut prea multe lucruri deodată. Propria lui forţă i-a jucat o festă. A crezut că poate face bine totul. Şi asta la infinit.

 

5. 12. Vizita la D. W. – o reuşită.

Fiind în majoritatea lor trecuţi de cincizeci de ani, decidenţii de acolo par excedaţi. Tinerii sunt rari şi nu prea iau iniţiative.

Am discutat la nesfârşit. Am participat şi la o „masă rotundă”.

Au fost extrem de amabili, cu condiţia ca să plec repede şi să vin iarăşi peste un an.

Plecarea mea, peste patru zile.

Marea încercare va fi limba germană.

 

20. 12. Revenit în România, am reluat articleria. Transformarea existenţei într-o rutină lipsită de relief afectiv. Tren traversând o câmpie, într-un asfinţit cenuşiu.

Mai am de scris un text: „Politicienii anului 1992”. Un fel de caracterologie ieftină.

Să trimit felicitări în providenţiala Germanie. I., mama ei, Irinel, F., D. W.

Cu toate frustrările, să nu uit că realitatea dă înapoi şi i se supune celui capabil de energie. Totul este posibil, deocamdată.

Nostalgia unei industrii  jurnalistice, nu în sensul cantităţii  de produse, ci al tehnologiei de prelucrare a informaţiei.

Caietul de faţă, dictando, cu rânduri prea înguste şi file insuficient de opace – imagine a României, ţara unde continuă să se facă economii (inclusiv de inteligenţă).

Necesitatea unor contacte umane. Eventual, muncă la o carte  de interviuri. Sau, în prealabil, interviuri realizate pentru o publicaţie oarecare. În noua mea locuinţă pot fi invitaţi oameni mai de soi. Am nevoie, apoi, de un conputer şi de un apartament cu două sau trei camere. În definitiv, a te comporta ca şi cum ai avea douăzeci de ani poate fi amuzant. Singura condiţie: să nu mori pe parcurs. Ba nu. Există şi a doua. Înfăţişarea. Treaba merge destul de bine până când începi să ai o alură de moş sadea. Sunt necesare, în plus, eleganţa vestimentară şi alte însemne de prosperitate materială. Modestia este dezastruoasă.

Mi se va spune că astea sunt utopii. Nu-i aşa, totul este posibil. Dacă încep să cred că jocurile au fost făcute, pot să mă spânzur. Am convingerea că în viitor mă aşteptă tot felul de surprize simpatice.

Regele vine joi la Timişoara. De ce n-aş merge şi eu acolo, pentru a scrie o relatare?

 

30. 12. Totul este să nu-ţi pierzi cumpătul. Te lasă nervii, eşti un om terminat. Regula aceasta este valabilă şi pentru oamenii sănătoşi fizic.

Noua garsonieră a fost reparată şi zugrăvită. 70.000 lei.

Jucăria D. W. merge încă. Anul viitor va fi dificil. Voi reuşi să învăţ germană atât cât mi-ar trebui pentru nişte interviuri? În vreo şase luni de zile, se va vedea. Îmi voi cumpăra metoda Assimil. Mi-ar trebui şi un profesor. Pentru conversaţie, mai ales. Este necesar un reportofon. De asemenea, un traducător. Apoi, relaţii la Ambasadă şi la „Institutul Goethe”. Dacă sănătatea nu mi se va strica prea tare, s-ar putea să meargă.

Ideea de a pătrunde în nişte cercuri de germanofoni. Din aproape în aproape, iată metoda.

Leul se depreciază de la o zi la alta.

Va ajunge oare pachetul expediat din Germania în 8 decembrie?

 

1993

 

1. 1. Bătrâneţea are şi avantaje. Nu ţi se mai accordă atenţie şi poţi da mici lovituri. Nu mai ai nici timp pentru ezitări, iar anestezierea afectivă îţi favorizează raţionamentul.

În acest an pot urma un plan coerent, axat pe limba germană. Chiar dacă relaţia cu D. W. se va face ţăndări, voi rămâne cu aventura lingvistică. Se va vedea  de câtă energie mai dispun realmente.

Din 25 ianuarie începe anul Cocoşului (astrologie chineză), nefavorabil zodiei mele. Se impune o strategie prudentă şi păstrarea atuurilor. Altfel spus, să nu mă grăbesc la jucarea aşilor. Să pune pe masă cărţile mici.

 

8. 1. A fost I., pentru două zile. S-a decis să mă iubească puţin. A stabilit că a-ţi urî tatăl este contraproductiv. N-am putut să-i dau decât vreo 250 DM. Mi-a făcut mare plăcere s-o privesc. M-am bucurat că există. Sper să devin bunic cât de repede.

Am avut mari dificultăţi cu scrierea unui articol. Am făcut eforturi penibile, sper că a fost ceva trecător.

Îmi dau seama că vine un moment când începi o existenţă contemplativă. N-am ajuns încă până acolo, dar îmi dau seama că nu mai am mult de aşteptat.

Dacă încetează colaborarea la D. W., voi fi plasat într-o altă formă de viaţă, nu neapărat mai rea. „Fetele” se fac a nu băga de seamă că ale mele comentarii sunt uneori inadecvate. Azi am avut ceva despre afacerea ţigărilor de contrabandă, de mult perimată.

Ar trebui să produc texte cu mai multă uşurinţă. Nu pot rezista însă tentaţiei de a scrie altceva decât ziarele de pe la noi. Pic uneori în abstracţiuni greu de digerat.

Anul acesta voi întocmi un calendar al evenimentelor politice.

Mi-a trecut prin minte ideea că am un sindrom Alzheimer, pe urmele unchiului Aurel. Cu alte cuvinte, sunt atins de o demenţă senilă precoce. Ar fi o explicaţie pentru dificultăţile mele în materie de ideaţie.

Soluţia ar fi stabilirea unui program zilnic şi urmarea lui „neabătută” (cuvântul acesta intra în sloganurile ceauşiste). Cum n-am serviciu, n-ar fi greu de realizat. Sunt însă parazitat de lipsa unei vieţi personale coerente.

10. 1. Luptă zilnică împotriva haosului. Am prea multe cărţi, periodice, manuscrise, „cupuri” din presă.

Noua mea locuinţă este de-a dreptul bună. Însorită, destul de mare. Zgomotul străzii pare suportabil. Închiderea balcoanelor şi nişte draperii groase l-ar micşora. Lipseşte un computer.

Planul unei noi mutări este oare utopic? Dacă jucăria mea financiară nu se va defecta, aş putea încerca o mişcare.

Deocamdată trebuie să trimit un text foarte bun, pentru a anula prezumata proastă impresie născută de precedentul.

Reuşesc performanţa de-a mă afla tot timpul în faza preliminariilor. Cum ar face un ins deştept?

Poate că şi-ar aranja cărţile şi ar aştepta o nouă ocazie. Ar atenua astfel atmosfera de provizorat. Apoi şi-ar cumpăra o locuinţă nouă, goală. S-ar muta fără grabă. Ceva în acest gen.

Ideea unei povestiri pornite de la Dingo, un „câine de bloc”, foarte prietenos. El duce o existenţă hibridă. Este, în acelaşi timp, vagabond şi cu stăpân. Pare cu totul adaptat. Ar fi normal să se ţicnească, după un timp. Se ştie că regimul mai multor stăpâni nu le face bine câinilor. Nici femeilor, de altfel. În cazul acestora nu sunt stăpâni, ci parteneri.

Deocamdată, n-am o teorie a articolului de analiză politică. Nici nu prea am timp spre a o însăila. Ca jurnalist, eşti ca un chelner suprasolicitat. N-ai cum teoretiza asupra propriei condiţii. Contraste între vechea şi noua locuinţă. Mică – mare; parter – etajul al şaptelea; bloc vechi – bloc nou; întunecoasă – ultraluminoasă; extrem de liniştită – plină de zgomotul străzii; vecini bătrâni – vecini tineri; într-un cartier – centrală; modestă – făloasă; răcoroasă, vara – etuvă, vara; relativ călduroasă, iarna – anormal de călduroasă, iarna.

12. 1. Continuă lupta mea cu buimăceala. Poate mă aflu într-o dificultate generată de stresul adaptării la noua locuinţă. Sau sunt obosit din cauza zgomotului neîntrerupt al străzii.

Probleme cu studiile mele de limbă germană. Lectura presei şi scrisul îmi lasă prea puţină energie. Mi-ar fi necesare nişte casete şi aparat de ascultare pentru ele.

Doamna Ionescu (fosta proprietară a garsonierei mele actuale) îmi cere un nou serviciu. S-o ajut să-şi doneze garsoniera fiicei sale, pe blat, fără ca băieţii să prindă de veste.

Într-un horoscop scrie că eu ador plictiselile. S-ar putea să fie aşa. Tânjesc după organizare şi sistematizare, dar cad numai în complicaţii.

 

15. 1. Textul trimis se numeşte „Dictatura haosului”. Eu sufăr de două ori o asemenea dictatură: a vieţii din România şi a destinului meu de om sucit.

Idea de a-mi vinde locuinţa, devenind o pasăre călătoare. Cărţile ar fi depozitate undeva. Mobila ar fi donată, indiferent cui. Aş redeveni astfel „un tânăr” la începutul luptei cu viaţa. Aş lua cu mine Biblia, Bhagavad Gita şi încă vreo zece volume şi dicţionare. Totul ar deveni foarte vesel.

 

22. 1. „Fetele” s-au radicalizat, probabil în legătură cu semnele de bunăvoinţă primite de oficialităţile române din partea Franţei. De ajustat tonul.

Încep cariera de reporter cultural. Luni mă duc la Sibiu pentru aşa ceva.

 

26. 1. Am fost la Sibiu, pentru a scrie despre Biblioteca Germană de acolo. Fiind vorba despre ceva foarte mic, am scris despre cultura germană din Sibiu. Încep să mă orientez în legătură cu relaţiile româno-germane şi cu etnicii germani din România.

Mi-am cumpărat un curs  Linguaphone (pentru francofoni). Ascult în neştire casetele.

 

30. 1. Anul Cocoşului a început, dar semnele rele pentru mine, nu. Cel puţin în ceea ce priveşte munca mea de jurnalist. Pătrund tot mai adânc în cel de al patrulea an de ziaristică intens practicată. Aduce asta o deprofesionalizare literară? Foarte posibil, fiindcă am început să vorbesc şi să scriu mai plat, folosind fără remuşcări fraze gata făcute. Ar fi interesant cum ar ieşi un roman scris concomitent cu articolele. Este posibilă o dedublare?

Mă gândesc din nou la ucronia despre fostul dictator român. Cei doi executaţi ar fi fost nişte sosii etc.

 

31. 1. La televiziune, Paul Everac, lamentabil, părând senil, făcând jocul băieţilor. A condamnat Occidentul cu accente ceauşiste. Retorica stângii este limitată, dar foarte eficientă în popor. Xenofobia are mare priză la mase.

Primul meu reportaj cultural a fost difuzat, ce-i drept ajustat. Este ceva prea simplu pentru a dura. Sute de inşi pot face lesne aşa ceva.

 

4. 2. Nu cred în depresii psihice şi altele asemănătoare. Omul poate sau crapă. Asta este situaţia.

M., prietena mea, îşi vinde locuinţa. Va deveni o persoană bănoasă şi poate mai dezinvoltă. Va trăi drama opţiunii.

Consum destul de mult timp cu diferite îndeletniciri gospodăreşti. La acestea se adaugă comisioanele pentru F.

 

9. 2. Între jurnalistică şi acribie nu există legături serioase. „Drama” mea este abordarea jurnalisticii într-un mod prea serios, prea „nemţesc”. În această îndeletnicire este necesară o anumită frivolitate intelectuală. Altfel nu se prea poate. Manevrele mele actuale vizează tocmai o asemenea „frivolizare”.

12. 2. Într-o carte de psihiatrie scrie că după 50 de ani începe o lină decădere a inteligenţei. Probabil asta trăiesc eu acum. După 60, căderea este brutală, scrie. Aşa să fie?

Ideea simplă a unei agenţii de presă axată pe problemele minorităţilor din România. Iniţial doar pe cele ale etnicilor germani. Dacă D. W. m-ar încuraja, aş putea demara. De făcut un „prospect” şi o schemă organizatorică. Cred că multe organisme internaţionale şi destule reprezentante ale mass mediei româneşti ar fi interesate să se aboneze.

Întrebat de ce publică aceeaşi poezie în cinci reviste diferite, Victor Eftimiu a răspuns: „Las’ să le înveţe!”

 

18. 2. Cred că nu voi reuşi să trimit textul promis. Criza „de creaţie” atinge astfel un punct culminant. Pur şi simplu, nu pot să leg două idei. Boala Alzheimer? Oboseală pasageră? Nu ştiu, deocamdată. Parcă mi s-ar fi lichefiat creierul. De vină este şi maşina de scris, defectă. Precum şi zgomotul străzii.

Nu sunt indignat, nu acuz destinul.

Peste câteva zile I. va împlini 22 de ani. Iac-aşa!

Meseriaşi avizi îmi îmbunătăţesc garsoniera. Va arăta mai bine, în curând.

Omul trebuie să se adapteze la condiţiile de stres. Să respire stres.

 

18. 3. Progresează punerea faianţei. Am cumpărat parchet. Lucrările vor mai dura vreo două săptămâni. Lucrez într-un regim de stres maxim.

Prin faţa blocului trece o maşină de poliţie cu sirena în funcţiune. Este probabil Preşedintele. Se pare că uzura ucigătoare este preţul plătit pentru obţinerea unei anumite bunăstări materiale.

Primăvara face progrese sensibile. Prietena mea M. se va muta luni în noua locuinţă.

 

21. 3. În plin haos, mă gândesc la ordine. Burghezii perfect aranjaţi materialmente au probabil nostalgia babiloniei aducătoare de idei şi trăiri inedite. Fiecare doreşte exact ceea ce n-are. Iată formula nefericirii.

La drept vorbind, neorânduiala extremă nu mă deranjează foarte mult. Contează că mă aflu în acţiune, chiar dacă ţintele mele sunt precare şi meschine,. Totul este să nu te plictiseşti.

Acum înţeleg bine condiţia dezastruoasă a jurnalistului. Când am scris „August – decembrie”, eram doar un teoretician al acestei îndeletniciri. Păcat că personajul de acolo a murit. O continuare ar fi fost posibilă. L-aş fi făcut jurnalist, nene!

Ascult Mozart. Pe când locuiam, depresiv, în Drumul Taberei, muzica lui m-a salvat de la disoluţie psihică. Casetofonul  şi casetele s-au cam stricat. Muzica este însoţită de scârţâituri şi fluierături, foarte nepălăcute la ureche. O metaforă pentru viaţa mea.

 

25. 3. Haosul continuă. Sub aspect exterior, situaţia s-ar putea ameliora curând. Meseriaşii vor încheia treaba. Praf, zgomot, dezgust. Asta cică ar fi viaţa activă.

Să câştigi bine scriind tâmpenii elocvente. Să nu mai citeşti cărţi. Să dai peste persoane iritate. Să rezişti, încercând să pricepi natura situaţiei. Să n-ai cum să protestezi.

Gracián spune: Dezminte defectele neamului tău! Are dreptate, dar sfatul lui este aproape imposibil de pus în practică. Cum să te organizezi, când aproape totul este dezorganizat? Singura cale este să ai foarte, foarte mulţi bani. Nu este cazul meu.

Jurnalistica are darul de a-ţi crea o neplăcută reducţie intelectuală. În fapt, sunt plătit pentru a face pe prostul cu aplomb. Implicit pentru a deveni, treptat, prost de-a binelea.

 

15. 4. S-au încheiat amenajările garsonierei mele. Arată bine. Zgomotul străzii s-a atenuat mult, datorită închiderii balcoanelor şi triplării ferestrelor. Am reparat şi subsolul. Ieşeau aburi! Voi zugrăvi la intrare. Particip la repararea liftului.

 

18. 4. Subsolul s-a stricat iarăşi. Se va acumula din nou lacul subteran. Plec la Braşov, încercând să ies un timp din lupta de uzură.

Improvizaţia nu-mi place, dar trăiesc la nesfârşit în ea. Greu să introduci un sistem într-o activitate aprin excelenţă improvizatorie.

 

27. 6. Nimic schimbat. Reuşesc să cheltuiesc tot ce câştig.

Hernie de disc, crize. Încerc să fac gimnastică. Casa doamnei Ionescu nu este rea.

Scrierea jurnalisticii este ceva curios. Ai de combinat câteva zeci de idei. Trebuie doar s-o faci cu aplomb.

Mi-am cumpărat frigider şi ventilator. Cum mi-am abandonat patul când m-am mutat, acum dorm pe jos, foarte bine. Nici nu-mi mai vine să-mi cumpăr un pat nou. Ecce homo!

Un computer m-ar salva. M-aş ocupa la nesfârşit de constituirea băncii de date.

 

28. 6. Am aruncat ziarele strânse după decembrie 1989. Ideea unei bănci de date alcătuire de mine însumi a devenit ceva de domeniul trecutului. Dacă va fi cazul, voi lua date de-a gata, de la alţii. N-am energia de a deveni istoric la această vârstă. Am înclinaţia să lichidez şi cărţile.

Sper că acest apetit reducţionist nu înseamnă presimţirea unei morţi apropiate.

Jurnalistul este istoricul ultimei săptămâni. În rest, el are nevoie de foarte puţine date.

30. 6. Banca de date poate fi totuşi realizată sub forma simplificată a unui docţionar. Acesta ar conşine o viziune sincronică: idei, personaje, evenimente. Cronologia ar putea fi cumpărată de la o agenţie specializată.

Tehnica articolui politic de la noi presupune următoarele:

– minime cunoştinţe de istorie (în special, recentă)

– câteva capete de acuzare principale (împotriva Puterii sau a Opoziţiei)

– o anumită elocinţă

– încadrarea unor evenimente sau declaraţii recente într-o „filozofie” politică pro sau contra Puterii.

Îmi este deci la îndemână alcătuirea unui dicţionar de concepte şi de idei jurnalistice. Respectivele articole de dicţionar pot fi mărite, aduse periodic la zi.

Am reluat exerciţiile yoga. Sper să nu păţesc nici-un accident.

Încep astăzi un nou concurs de şah. În precedentul am pierdut câteva partide după următorul tipic:

– jucarea promiţătoare a deschiderii

– joc de mijloc mulţumitor, cu unele mutări pasive

– greşeli în trecerea spre final

– gafe în final.

Trebuie să ţin cont de faptul că jucătorii tineri, atunci când au în faţă adversari vârstnici, adoptă tactica aşteptării. Ei ştiu, cel mai în vârstă va greşi, mai devreme sau mai târziu. Iată de ce trebuie să ajung cât mai repede la poziţii simple, înainte de a obosi.

3. 7. Am pierdut a treia partidă, consecutiv. S-ar zice că nu voi reuşi nici măcar o singură remiză.

Mi s-a difuzat ieri un text slăbuţ.

Ieri am pierdut din nou „pe mâna mea”. Am forţat şi am stricat poziţia. Am primit mat pe tablă. Primul de când joc şah de performanţă.

Resemnarea bleagă în faţa scăderii forţei de joc nu poate fi bună. Cred că voi continua. Voi bea până la fund paharul umilinţei şi nu mă voi retrage din concurs.

Mă adaptez la noua locuinţă. Dorm bine, profitând de absenţa providenţială a ţânţarilor.

Voi încerca să-mi cumpăr un calculator şi o imprimată, dacă primesc banii solicitaţi  cu împrumut de la F. şi Irinel.

 

4. 7. A patra partidă pierdută. Încep să înţeleg cum joacă maeştii obişnuiţi. Nu riscă nimic, fac ameninţări banale şi apoi beneficiază. Joacă la presiune, aşa ce cheamă această metodă.

Voi scrie un text despre Iliescu. Intuiţia îmi este confirmată de fapte. Românii de rând văd în el un Ceauşescu reformat. Se aşteaptă de la el marile decizii. Când am afirmat-o, cu multe luni în urmă, o doamnă de la D. W.  s-a indignat.

10. 7. Am pierdut zece partide la rând. Întrebarea este dacă degradarea mea intelectuală este ireversibilă sau a fost vorba despre un accident. Am jucat ca un şahist de categoria a II-a.

Cu toate acestea, trebuie să trăiesc în continuare.

Un program de regenerare? Al trei sutelea din viaţa mea? Da. Nu ştiu să mă resemnez.

Voi deveni, în ciuda acestor declaraţii optimiste, un maestru bătrân al resemnării? Pentru fiinţele slabe decid împrejurările. Aşa va fi probabil şi în cazul meu.

Şahul ar fi un blestem venit dintr-o existenţă anterioară. La fel, jurnalistica. Literatura ar fi fost şansa unei sfinţenii laice. Dacă trăiesc, o mai am în rezervă.

Limba germană? Ceva asemănător şahului? Este poate mai potrivită, fiindcă solicită auzul şi nu văzul, precum şahul.

Dumnezeu, cu mila!

Clar este că trebuie să-mi păstrez cumpătul, cu orice preţ. Mi-am pierdut nervul (cum spun englezii), devin brusc o mortăciune ambulantă.

Dacă primesc împrumuturile şi n-am o boală gravă, singura mea şansă este organizarea. Plus intrarea într-o viaţă fără vicii. Şi, desigur, Fortuna Imperatrix Mundi. Aşa îşi intitulează Orff o parte din „Carmina Burana”.

 

13. 7. 0,5 puncte din 11 posibile. Toţi adversarii erau însă destul de buni.

Nimeni nu este profet în ţara lui. D. W. a căpătat dintr-o dată accente anticomuniste, de unde se părea că le-a abandonat. Probabil că acolo este, într-adevăr, o mare brambureală, fiecare face aşa cum i se abate în respectivul moment.

Am încercat câteva lecţii de germană, cu casetele pentru francofoni. Este pur şi simplu plăcut. Am la dispoziţie o distracţie aceptabilă. Nu trebuie să apelez prea mult la şah.

Virtutea principală a samuraiului: răbdarea.

Încerc să mă dedublez, scăpând astfel de efectele psihotrope ale jurnalisticii (primul efect este suficienţa intelectuală).

 

18. 7. Banii trimişi de Irinel prin F. şi de acesta printr-un mesager misterios nu mai ajung, deşi au plecat acum o lună. Dintr-o dată, în faţa perspectivei de a rămâne fără un sfanţ, redevin rezonabil, mă gândesc la literatură, capăt chiar umor.

„Fetele” s-au supărat puţin pentru oferta mea de a scrie oarecum pozitiv despre Ion Iliescu. F. m-a prevenit, spunându-mi să fiu atent, pentru ca nu cumva, în „bulversarea estivală”, să se profite de vreo eroare minoră şi să se renunţe la serviciile mele.

Exerciţii yoga. Să vedem dacă voi reuşi să mă ţin. Coloana vertebrală mă cam supără.

Citesc „Schimbarea la faţă a României” de Cioran. Este un elogiu al agresivităţii. Faţă de ideile New Age ale societăţii post-industriale, cartea este desuetă. Valorile tradiţionale româneşti redevin astăzi valabile, dar numai la 50 de ani de la publicarea cărţii lui Cioran (1936). Doar astăzi, voinţa de putere este depăşită de valorile sufletului. Doar azi se vede clar eşecul proiectului industrial de viaţă.

Scrisul satanicului Cioran este extraordinar de atrăgător. Este asemenea unei profesioniste de prim rang. Aceasta te face să nu mai doreşti iubirea, să uiţi chiar că există aşa ceva. Visul durează însă puţin. După stingerea freneziei rămâne doar admiraţia cuvenită marelui profesionist, nimic mai mult.

I. mi-a spus la telefon că va veni în România pentru cinci săptămâni. Cum nu se consideră angajată de ceea ce spune, rămâne de văzut dacă va şi veni. Şi mama ei mi-a spus că va veni, aducându-mi niscaiva alimente uşor de preparat.

Cum să scriu? Cu ortografia recomandată de Academia neocomunistă? Sau cu vechea ortografie? În această privinţă, publicaţiile sunt capricios împărţite. De exemplu, ziarul „Cotidianul”, cel mai anticomunist, a adoptat recomandările. Altele păstrează modificările operate de comunişti acum patruzeci de ani.

Înţeleg anumite nuanţe. Improvizându-mă în jurnalist, am cultivat, fără să vreau, o anumită suficienţă. Într-un mod ironic, la un moment dat, m-am trezit într-o zi că am lepădat ethosul scriitorului. La acest proces m-a „ajutat” şi relaţia cu M. La aproape trei ani, pricep clar şi corect, rolul şi locul jurnalisticii, încetez să mai fiu victima stupidei hore a locurilor comune. Am redevenit un autor de literatură. Jurnalistica îmi este un minor mijoc de trai.

 

19. 7. Au sosit banii respectivi.

De ce nu întrerupe doamna K. şi ceilalţi de la D. W. colaborarea cu mine? Poate din comoditate. Adesea persistăm în relaţii socotite de un nivel îndoielnic, din lipsa energiei de a le sista. Vezi, de exemplu, noianul de cupluri formate din parteneri nemulţumiţi unul de celălalt. Poate că tupeul manifestat cu moderaţie de mine a dat rezultate. Ar mai fi un anumit sentiment „seniorial” caracterizat şi prin dificultatea de a renunţa la un „vasal”.

De abia în ultimii ani, „îngroşând obrazul” în relaţia cu D. W., mi-am dat seama cât de important este să ai tupeu, să laşi la o parte sensibilităţile.

Închei „Schimbarea la faţă a României”. Mi se confirmă:  nefericirea vine din ambiguitate. În cazul meu, din pendularea între viaţă şi lirteratură, exprimată şi prin ironie.

Mă atrage ucronia despre Ceauşescu. Un roman SF. Cum am mai spus-o, dictatorul a fost înlocuit cu o sosie. Aceasta a fost executată. El revine la putere. Cum este logic? Este imediat arestat? Sau, în mod spontan, apar partizani, inclusiv armata?

 

23. 7. La Braşov, în căutarea răcorii. La Bucureşti, erau 29-29 de grade, zi şi noapte, în locuinţă.

Am aflat cum se numeşte meseria mea actuală: comentator de ştiri. Stranie îndeletnicire! Cât de bănoasă în comparaţie cu literatura sau cu jurnalistica literară!

Dacă aş avea şi o altă preocupare, ar fi OK. Jurnalistica are însă „darul” de a paraliza alte activităţi intelectuale. Induce un fel special de reducţie, de suficienţă. Repet, după ce am scris un roman despre ratarea prin jurnalistică, o ilustrez personal. Ar fi vorba despre o formă a maladiei ontologice descrisă de Girard. Jurnalistul nu este în stare să se fixeze. El alege la nesfârşit idei alese mai întâi de alţii. N-are opţiuni personale, iar dacă are, este chemat să şi le suprime. Iac-aşa!

 

25. 7. S-a răcorit vremea.

Cred că sunt în faţa scrierii unui roman. Fără nici-o grabă, fără a-l destina unei edituri anume.

N-am învăţat atâtă germană pe cât mă angajam astă-iarnă. De vină este şi scurtarea obiectivă a zilelor. Copiii au mai multă uşurinţă la învăţare nu numai pentru că au o memorie mai bună, ci şi pentru că timpul le este dilatat. O oră de studiu a unui copil de 10 ani este de cinci ori şi jumătate mai lungă decât a mea. Am observat ceva asemănător în timpul partidelor de şah. Timpul de gândire mi se pare mai scurt. Omului vârstnic îi rămân organizarea şi expeditivitatea. Cea din urmă am adoptat-o în scrierea articolelor. La început, lucram o săptămână la un articol. Astăzi, consum o oră sau două. Cu organizarea este mult mai greu. Am de făcut multe alte lucruri, alături de articlerie.

Astfel de „suspine” am lansat adesea în ultimii douăzeci de ani. Totuşi nu voi ajunge la concluzia din romanul meu „August – decembrie”, cum că eşecurile mele s-au desfăşurat după un tipic anume, într-o singură şi distinctă tomalitate. Nu voi recunoaşte una ca asta. Există un viitor, când voi „sări” pe o altă orbită spirituală. Da, cred că un nou roman este ceea ce trebuie să fac.

Cine câştigă lupta vieţii? Cine mizează pe prostia sau pe lăcomia semenilor săi.

1. 8. Mă interesează şahul,  jurnalistica şi  literatura SF, fiindcă se bazează pe aplicarea unor şabloane. Sunt înrudite, sub acest raport.

Joi voi trimite ceva despre „Caritas”. Acest „joc de întrajutorare” isterizează România şi în special Clujul. Ar fi o bună temă de roman. Am de gând să merg la Cluj, pentru „a adulmeca” atnosfera. Ar fi un roman despre evoluţia paralelă a unor îmbogăţiţi. Metamorfozele acestora. O asemenea preocupare m-ar înviora, m-ar scoate din marasmul articleriei „bine temperate”, pe gustul „fetelor” de la D. W.

Va veni I.? Nu se ştie.

 

6. 8. I. n-a venit şi nici n-a dat vreo veste. N-o critic. „Libertatea” de-a nu se ţine de cuvânt este probabil savuroasă.

Mi-a fost difuzat primul text pe august. Am căpătat nostalgia eseurilor oferite în 1990. Cât de bine erau scrise! Aş mai încerca aşa ceva, dar zilele sunt prea scurte. De vină este şi şahul. Exprimarea prin şah, pe de altă parte, mă „coagulează”, îmi dă sentimentul unei forme coerente de viaţă. Să fie vorba despre „încremenirea în proiect”, formula „filozofului”? Dacă este aşa, atunci m-am înţepenit prosteşte în proiectul de a juca şah de înalt nivel. Nu ştiu cum este, dar atunci când nu joc deloc sau joc prost, nu mă simt bine în mine însumi.

Poate că preferinţa riscantă pentru şah (acest joc este consumptiv şi mă expune unor probleme cardiace) înseamnă refuzul cuvintelor, al literaturii. Probabil că este o formă de damnare. Jocul anulează relaţiile cu oamenii (din lipsă de timp, în primul rând), nu-mi lasă vreme pentru lecturi, mă obligă să dau din mână texte insuficient finisate. Este absolut sigur că timpul consumat cu şahul mi-ar fi fost suficient pentru învăţarea a două limbi străine.

 

10. 8. I. a dat o veste prin Bunicuţu’, un ins cumsecade. Va veni spre sfârşitul lunii. Mi-a trimis Haferflocken şi Früchte-Müsli.

H. are mari dureri de stomac. Sper ca destinul să nu-i servească o farsă de tipul crizei începute taman în dimineaţa examenului.

S-o las totuşi mai moale cu şahul. O zi nu este suficientă pentru reconectarea la limbahul jurnalisticii şi mai ales la maniera  eseistică dorită de mine.

Probabil că îngrămădirea a trei activităţi majore (jurnalistică, şah, germană) mă depăşeşte.

16. 8. În locuinţa mea de la Bucureşti, 30ºC. Noaptea, temperatura  coboară la 28ºC. Se poate sta doar cu două ventilatoare (unul dintre ele, mare). Doar o instalaţie de aer condiţionat ar rezolva problema. Cum iarna caloriferul nu poate fi oprit, casa realizează paradoxul supraîncălzirii cronice.

Greva mecanicilor de locomotivă capătă o turnură interesantă. Puterea le face curte greviştilor. M-aş duce la Braşov, dar nu merge nici-un tren! Ecco!

Ştiu că panseurile mele sunt ieftine. Unul în plus va fi totuşi suportat de hârtie. Omul n-are la dispoziţie, în afară de Dumnezeu, decât propria sa stăpânire de sine. Ai pierdut-o, ai dat în primire.

H., are nişte răbufniri de orgoliu absolut suspecte. Mult orgoliu, multă falsă umilinţă. Mă bazez pe sentimentele ei materne.

 

17. 8. „Fetele” mi-au ocolit un text. L-au preferat pe cel narativ, al „concurenţei”. N-am de ales. Trebuie să fiu pe mai departe, vorba lui F., un buldozer.

Zgomotul şi căldura de aici, din garsoniera spaţioasă de pe Ştirbei Vodă ar fi defectele Bucureştiului. Sunt chemat la o nouă adaptare. Trebuie să mă descurc în aceste condiţii.

Dacă n-aş mai juca şah, aş avea mult timp pentru acţiuni lucrative. Şahul are însă pentru mine bizara semnificaţie a unei legături cu viaţa. Nu mai joc bine, am murit ca şahist, aşa simt. Ce-o fi asta nu ştiu. Pare însă cert că dacă renunţ îmi stric psihicul.

Să scriu un text despre o modă criticistă. Mulţi concetăţeni ai mei le găsesc numai defecte românilor, ca popor. Ba cutare aspect, ba celălalt nu le place! Toată lumea a început să facă psihologie socială!

Am răcit puţin, aţipind în faţa ventilatoarelor.

Ce voi face după ce colaborarea mea la D. W. va înceta? Probabil, voi redeveni un autor de literatură. Poate voi scrie primul meu roman, fără a mă afla sub presiunea timpului sau a lipsei de bani.

Izolarea mea ar putea fi una a unui artist, dar în nici un caz a unui jurnalist. Un paradox: fac articole de ziar fără a folosi absolut nici un contact uman nemijlocit.

 

24. 8. Despre prioritatea aspectelor economice în România de azi. Cheia tututor evoluţiilor este cea economico-financiară. Astfel se explică decăderea morală, caricaturizarea politicii, precaritatea instituţiilor.

Pentru astăzi este prognozată o temperatură de 38ºC. Se va vedea dacă voi putea lucra în asemenea condiţii.

25. 8. M-am trezit la ora 5,30, pentru a scrie textul la zi. Temperatura în casă: 29ºC. Asta după o noapte de răcorire!

Ieri, lectură din „Fraţii Karamazov”. Cumplit rechizitoriu la adresa catolicismului şi a spiritului occidental! Această carte trebuia s-o citesc cu treizeci de ani în urmă.

Am o curiozitate în legătură cu nivelul meu şahistic actual. Am decăzut ireversibil sau nu încă? Am devenit un paţăr bătrân? În curând voi avea răspunsurile.

 

27. 8. La Călimăneşti, unde m-am dus pentru un concurs de şah, nu era de stat. Hotelul, execrabil şi scump. Mâncare proastă. Am renunţat. Rămân deocamdată jucător de Cişmigiu. Ar fi însă necesar să joc ca şi cum aş fi la concurs. Adică discplinat şi fără impulsivitate.

Aştept ostoirea caniculei, pentru a începe o activitate cât de cât organizată.

I. ar urma să sosească zilele acestea.

F. mi-a telefonat şi m-a „semi-invitat” în Germania. Cum nu-i voi mai cere ajutorul şefului de la D. W., nu văd cum aş obţine o viză pe paşaportul de serviciu. Respectivul şef nu mi-a răspuns la nişte scrisori şi semnul a fost clar.

 

28. 8. M. U., numit secretar de stat la Ministerul Culturii. O victorie a consecvenţei. Omul a fost şi continuă să fie un naţional-comunist ireductibil. Are stofă de om politic tocmai datorită fixaţiei lui.

Personajul din romanul meu „revoluţionar” s-a sinucis „la marele fix”. A avut o bună inspiraţie.

Mi-a cam scăzut cheful de a pleca la Cluj, pentru a mă documenta asupra fenomenului „Caritas”.

Înţelept ar fi să mă ocup doar de germană şi de jurnalistică. Pentru acestea două, timpul mi-ar ajunge.

 

1. 9. Din nou la Bucureşti, sperând că nu vor reveni căldurile. Mareea de ziare şi reviste tinde să mă sufoce.

Azi voi scrie un text despre sesiunea extraordinară a Parlamentului.

Nu reuşesc deocamdată să  mă detaşez de jurnalistică, s-o plasez într-un compartiment clar delimitat. Nu reuşesc să micşorez efectul de haos indus de ea. Asta din cauza lipsei de sistem.

 

7. 9. Dezbaterea parlamentară, întinsă până la 4 dimineaţa. Pe la 12,30 m-am culcat, după ce am ascultat 8 ore. Jurnalistica este foarte parşivă. Te stoarce de puteri. Voi scrie un text lung, spre a-mi „scoate” cele două convorbiri telefonice long distance. Meschine treburi!

 

8. 9. Textul meu „a trecut” (vorba lui F.).

Trebuie să-mi fac analizele. Mă simt destul de sfărâmat. Sper că este doar creierul de vină.  În fond, sunt un psihasten compensat.

Botvinnik spunea că după 50 de ani nu mai poţi juca şah de performanţă decât dacă deţii un perfect echilibru psihic. Se pare că nu este cazul meu.

 

11. 9. Textul trimis „peste plan” n-a intrat.

I. nu dă nici-o veste. Mi-a promis printr-o scrisoare că va veni totuşi. Nu cred că mai are când.

M. m-a „iertat”, în fine. Nu mă mai caută.

Fac programul yoga restrâns. Mă ajută. Dorm în continuare pe jos. Nu este deloc rău! Asta fiindcă n-am găsit încă o dormeză acceptabilă. Pe cea veche am aruncat-o când m-am mutat în noua locuinţă.

Să vedem dacă H. are stofă de învingătoare sau ba. Cu zece ani întârziere, ea încearcă să se plaseze pe altă orbită socială, intrând la Facultatea de Drept. Mi s-a părut foarte decisă, dar asta nu ajunge. Mai trebuie şi un destin favorabil, precum şi absenţa unei vocaţii secrete a eşecului.

Un computer costă 2 milioane. Nu cumva aş putea închiria unul? Leasing?

Cred că o sută de eşecuri într-un anumit tip de demers ar trebui să mă demobilizeze. Am încercat tot timpul să mă organizez. N-am reuşit. Cu toate acestea, cred că trebuie continuat. Trebuie mers mai departe. Altfel viaţa îşi pierde tot hazul.

12. 9. Să nu uit o vorbă a lui Ralea: „Asceza pentru succes.”

Pare comic, dar de fiecare dată când pierd o partidă de şah, mă simt electrizat, pus pe activităţi de tot felul. Să însemne asta că am intrat în şah pentru a-mi servi periodic acest drog energizant? Sau este vorba despre un complicat masochism?

H., activizată la maximum, a dat al doilea examen. Rezultatele, peste câteva zile sau săptămâni.

Toamna nu mai vrea să vină. Temperatura urcă zilnic spre 30ºC.

 

13. 9. Cei de la D. W. sunt nişte moralişti. Ei preferă să dea sfaturi despre cum trebuie trăit (în politică). Este postura cea mai plăcută pentru ei. Iată de ce comentariile mele obiective li se par probabil nesatisfăcătoare. Ei au spus că miniştrii trebuiau suspendaţi până la lămurirea acuzelor de corupţie, uitând să adauge că împotriva lor nu existau probe. Atitudinea lor este aceea a unora situaţi în afară. La fel, a lui F. Doar din exterior lucrurile par foarte clare, o viziune maniheistă fiind singura posibilă. Judecăţile categoriale se nasc fără probleme. Când eşti  înăuntru, treburile sunt mai amestecate.

Adaptarea la respecrtiva manieră pare necesară. Aş avea de repetat la nesfârşit că este de dorit respectarea regulilor democratice.

Mai intră în discuţie şi plăcerea lor de a auzi înjurături globale la adresa realităţilor politice din România. Textele mele de acest tip au avut cel mai mare suces.

 

16. 9. Textul despre Raportul S. R. I. a fost considerat bun. Se pare că „fetele” au totuşi şi un anume apetit intelectual. Comentariul meu a fost mai mult (sau mai puţin) decât o clasică analiză politică. Am cotit-o înspre caracterologie şi retorică, realizând un soi de eseu modest, pe înţelesul tuturor.

Căldura persistă. Spre norocul meu, se întunecă mai repede, iar serile şi nopţile au devenit răcoroase.

Deşi am mult timp la dispoziţie, zilele trec foarte repede, singura mea realizare fiind tristele comentarii politice.

17. 9. Din revista „22”, aflu că există o  caracterologie bazată pe atitudinea faţă de frică („Grundformen der Angst” de Fritz Riemann). Aş face parte din categoria personalităţilor schizoide. Respectivii caută independenţa absolută, sunt dominaţi de raţiune şi au o anumită infirmitate emoţională.

Admiţând că ar fi aşa, mă întreb dacă nu cumva insul, din moment ce-şi cunoaşte hiba, n-ar trebui s-o exploateze la maximum. Cu alte cuvinte, să nu încerce „vindecarea” ei, ci ajungerea la un paroxism cugetat.

Descrierea tipului cu pricina este umilitor de exactă. Mi se potriveşte perfect (cu unele excepţii destul de neînsemnate). Umilitoare este în special afirmaţia că schizoizii sunt dominaţi de nesiguranţă.

Este neplăcut să recunoşti că eşti un handicapat psihic.

Defecţiunea ar proveni dintr-o lipsă de căldură afectivă, suferită în copilăria timpurie.

Poate că ar trebui să-mi iau un câine, recunoscându-mi astfel înfrângerea şi dorinţa modestă de iubire. Plimbarea lui ar fi un exerciţiu zilnic de umilinţă.

De analizat locul ocupat de şah în acest context. Să însemne nevoia de participare socială unită cu preferinţa pentru singurătate? Şahistul reuşeşte să pară sociabil, rămânând solitar.

Studiul unei limbi străine îmi ameliorează starea psihică. S-ar putea ca învăţarea sistematică a unei limbi străine să fie surogatul perfect al creativităţii intelectuale.

Probabil că omul trebuie să acţioneze ca şi cum ar avea o vârstă acceptabilă. Să se facă a nu băga de seamă trecerea timpului şi neajunsurile aduse de aceasta.

20. 9. H. n-a intrat la Drept. Ea a greşit, ocolind efortul brut. Trebuia să înceapă prin a memora ce era de memorat. De abia apoi să facă distincţii şi să stabilească structuri. Toate schemele şi conspectele ei n-au folosit. Alcătuirea lor a fost timp pierdut. A luat 7,45. S-a intrat cu 8,45.

Cunosc bine acest stil de a ocoli efortul. De pildă, acum, în locul meu, un tip tare ar începe prin a învăţa pe dinafară vocabularul manualului.

Revenind la H., de observat cum un om inteligent, dar având vocaţia ascunsă a eşecului, face în aşa fel încât să piardă partida. În cazul dat, pregătirea a fost inadecvată, himerică. Calea simplă ar fi fost mai bună. Omul orgolios o respinge, i se pare prea vulgară.

„Până la coadă”, este un eşec al lipsei de maturitate. Pereţii umpluţi cu rezumate şi cronologii, teancurile de fişe au fost semne de puerilitate, au fost un joc de-a învăţatul. La fel şi frenezia verbalizărilor legate de obiectele de studiu. Un câştigător învaţă pur şi simplu, un perdant face filozofie, teoretizează actul de a învăţa. Rataţii dintotdeauna au fost excelenţi comentatori ai existenţelor lor. (Şi eu fac aşa ceva, în acest jurnal, de altfel.)

Dacă H. va renunţa sau nu va intra nici la anul viitor, va acumula suficient venin pentru restul vieţii sale. O perspectivă neplăcută.

Revin la pregătirea ei, organizată ca un spectacol. Se pare că regia n-a făcut decât să ascundă lipsa de concentrare şi de eficacitate. Semnele eşecului: vorbăria, fumatul, neputinţa de a face zilnic pregătire fizică, starea de agitaţie. Toate acestea au ascuns, în definitiv, lipsa de încredere în sine şi carenţa de forţă.

Poate că H., o persoană foarte inteligentă, va avea energia să declare: „M-am jucat de-a pregătirea pentru examenul de admitere.”

Încă un cuvânt. Perdanţii de acest tip refuză căile bătute, uzuale. Ei sunt originali şi asta îi dă gata. Un om  banal, având calităţile intelectuale ale lui H., precum şi timpul avut la dispoziţie de ea, reuşea. Artiştii de felul ei nu se pot abţine de la originalitate. Fac artă cu propriile existenţe.

Şi încă. Un orgolios va spune cam aşa. Să învăţ două manuale pe dinafară? Eu? Modestul le învaţă pe tăcute şi reuşeşte. În viaţă se întâmplă cam la fel.

În locuinţa aceasta este mai cald decât afară, fără calorifer. În Drumul Taberei era invers.

H. s-a consolat. Va da din nou examen anul viitor. Zice că un an trece repede.

Parcă-parcă se mai răcoreşte.

 

21. 9. Victoria stângii în Polonia. Polonezii ne imită. „Revoluţia” de la noi a avut ca rezultat doar îmbogăţirea unora.

Mărunţişuri. Încerc un post „cenuşiu” (adică nu unul negru). Cura cu ouă de prepeliţă mi-a adus o oarecare burtă. Voi încerca micşorarea ei. Fac gimnastică zilnic.

Sunt un schizoid (deocamdată accept încadrarea lui Riemann, deşi aş putea s-o combat). Zilele îmi sunt fragmentate de treburi casnice.

Trebuie să scriu un text pentru „fete”. Se va numi „Cavalerii Restauraţiei”.

În anumite situaţii, este bine să fii schizoid, fiindcă nu suferi, ci încerci să înţelegi.

 

23. 9. Seism politic în Rusia.

Mă canonesc cu un text despre băieţii deştepţi din România. F. mi-a promis banii de la Irinel. Poate vor ajunge până prin octombrie.

Vin din nou căldurile. Fac gimnastică şi fumez pipă. Sufăr de o anumită „descărnare” psihică. Zilele îmi par prea scurte. În afară de articole şi o anumită prestaţie, nu mai sunt bun de nimic. Am trimis subţirele text. Vom vedea ce se va întâmpla cu el. Ar trebui să trăiesc ca şi cum aş avea un lung viitor înainte. Acest „ca şi cum” va deveni tot mai important pentru mine pe măsura trecerii timpului.

Bune-rele, ouăle de prepeliţă par a mă scuti de extrasistole. Îi voi duce şi mamei, peste câteva zile.

„Caritas” se clatină, zice-se.

În seara aceasta am avut o mică revelaţie. Trăiesc dezordonat şi în dezordine, ca şi cum aş fi la pământ cu psihicul. De ce? Datorită unei carenţe de energie, probabil subiective.

Anonimatul, scrie tatăl meu într-un text dedicat fratelui său Vicenţiu (autor de cărţi între cele două războaie mondiale), este comod.

H. este oarecum excedată de situaţie. Caută o formă de viaţă.

De un timp, fumez 3 sau 4 ţigări pe zi. Cu pipa! Constat că pentru a fuma puţin sau deloc, trebuie să nu aprinzi atunci când simţi impulsul, ci în mod „cugetat”. Cine reuşeşte asta nu este, practic, un fumător. Poate să se lase oricând.

Deocamdată căldura urcă zilnic spre 30ºC. Aştept luna octombrie.

Am văzut-o în stradă pe H. Ea nu m-a observat. Era răvăşită. În tipologia lui Riemann, ea face parte din categoria obsedaţilor. Are tot timpul un sentiment de insecuritate, de nesiguraţă. Este o damnată. Întrebarea este dacă nu cumva nevroza ei se va transforma în psihoză.

28. 9. Întâmpin o oarecare înstrăinare (a mea) în raport cu oraşul. Mă simt mai bine „pe plan local”, în casă. Când merg în Centru, mă simt ca şi cum tocmai aş fi picat din provincie. Nu cred că este grav. N-am stofă de nebun, cu ascendenţii mei proveniţi de la ţară.

F., brusc redevenit cordial, mi se plânge de ingratitudinea din această lume. El ar vrea şi n-ar vrea să publice nişte volume de comentarii politice. I-am învăţat algoritmul, îmi este foarte lesne să corespondez cu el, fără a pierde tonul potrivit.

Constat din nou cât de monoton este orgoliul. Promisiunea de productivitate a acestei stări interioare este considerabilă, până la un punct. Se pare că ajută în faza preliminară a existenţei cuiva. Cazul lui F. Poliglot, cultivat, inteligent, el devine ezitant atunci când este să concretizeze o carieră. Nu are acces la faimă. În momentele-cheie dă înapoi şi practică nişte indignări stagnante.

 

29. 9. Încerc să găsesc avantajele personalităţii schizoide. Acestea ţin de intelecţie. Respectivii au nevoie de claritate şi de posibilitatea atingerii acesteia. Schizoidul este într-adevăr oarecum inuman, dar este şi un performer. Are dificultăţi de comunicare, dar îşi ajută indirect semenii.

Am probleme cu dormeza. Va fi gata peste vreo zece zile şi este scumpă. Vremea s-a răcit, pot să răcesc, dacă dorm pe jos în continuare.

Preţuri colosale. Realizez că veniturile mele sunt destul de mici. Nu pot să fac achiziţii semnificative şi să mă plasez astfel pe orbita unui standing superior. Rămân un necăjit, îmi pot permite doar mici capricii mai greu accesibile unui lefegiu obişnuit din România. Nu mai mult.

Revenind la avantajele prezumatei mele stări psihice, de menţionat este şi capacitatea minţii de a depăşi slăbiciunile psihicului. Nu-mi prea îmi dau seama cum acţionează un intelect stimulat de o puternică afectivitate. Totuşi ultimul meu roman a fost mai bun, fiindcă evenimentele din decembrie 1989 m-au emoţionat.

Deocamdată, înainte de a soluţiona aceste dileme, am de scris un articol. Primum vivere…

Curios lucru, scrierea unui text cât de cât original seamănă cu o alergare lungă. Vine un moment critic. Dacă reuşeşti să-l depăşeşti, totul devine simplu.

1. 10. S-a răcorit. Slavă Domnului!

Cred că maică-mea are dreptate. O locuinţă nearanjată şi dezordonată este o permanentă sursă de stres. Scăderea performanţei mele intelectuale poate fi explicată şi astfel.

Actuala mea obnubilare să fie oare ireversibilă, în tradiţia bărbaţilor din neamul tatălui meu? Prea vesel n-ar fi, în caz afirmativ.

Timpul trece atât de repede, încât nimic nu mai contează prea mult. Comportamentul de preocupare nu mai este justificat.

Reuşesc să fac gimnastică zilnic. Un program uşor, incomparabil mai blând decât cele din deceniile trecute.

Ideea de a scrie un serial despre V. I. P. -urile de azi din România, pentru D. W. Ar merge şi publicarea concomitentă într-un ziar.

Încerc, de un timp, să mă trezesc la 5,30 în fiecare dimineaţă. Reuşesc mai ales atunci când nu iau hidroxizin, un medicament menit să-mi stopeze extrasistolele.

Voi merge mai întâi la medic. Dacă primesc veşti bune, mă voi duce la Cluj, pentru a vedea cum funcţionează „Caritas”. Poate mă apuc de roman. Un text pur comercial, scris în maniera lui Cezar Petrescu din „Carlton”, dar cu folosirea unor achiziţii narative moderne.

3. 10. Nu cumva planul meu de împuţinare severă a cărţilor din locuinţa mea este de rău augur? Nu cumva aşa procedează un om fără viitor? Este posibil să fie vorba şi despre o reacţie „de ciudă”, declanşată de eşecul meu ca scriitor. Este, de data aceasta în mod sigur, o măsură tipică de celibatar. Omul cu familie strânge din greu, cel fără familie lichidează. Kafka avea dreptate în această privinţă: celibatarul tinde spre locuinţa ultrasimplificată a cosciugului. Pe de altă parte, în mod ciudat, mă gândesc la o locuinţă mai mare. Dacă maică-mea ar câştiga la „Caritas” (am depus 300 dolari, în lei, pe numele ei), aş avea banii necesari pentru aşa ceva.

Se pare că încetarea căldurii caniculare îmi produce o oarecare înviorare intelectuală. Creşte tensiunea iar bietul meu creier de bătrânel începe, cât de cât, să funcţioneze. Dovadă ar fi însemnările de faţă, parcă mai puţin plate decât de obicei.

 

4. 10. Am obţinut o oarecare energie în urma renunţării la hidroxizin. În schimb, noaptea au reapărut crizele de sufocare (sau doar de panică). Deocamdată sunt destul de mici. Sper să rămână aşa. Voi profita de micul meu reviriment energetic pentru a renunţa la cafea, ceai şi nenorocitele pipe, umplute cu câte o ţigară.

Fac gimnastică. Mă străduiesc, sunt sârguincios. Mi-e imposibil să-mi plâng de milă.

Încă patru zile de dormit pe pachete de cărţi. Vineri va fi gata dormeza.

Cred că înviorarea mea se datorează vremii. Mă repet, dar mulţi se repetă şi o duc foarte bine.

Cochetez în continuare cu ideea romanului „Caritas”. S-a ivit ideea extravagantă de a-l scrie cu două sfârşituri. 1. Jocul eşuează lamentabil şi se produce o „răzmeriţă”. 2. Jocul cuprinde întreaga planetă, iar Stoica devine un milardar. Ideea a apărut la vederea dicţionarului meu român-german (de la început), german-român (de la coadă).

 

5. 10. Întotdeauna, renunţarea voluntară la ceva (sau la cineva) are o acţiune energizantă. Iată de ce asceza este atât de eficace. Pentru o oarecare perioadă de timp, subiectul se simte înviorat. Dacă am reuşit să mă las de fumat, îşi spune el,  sunt în stare şi de cutare acţiune.

În mod obiectiv, aceste renunţări nu înseamnă foarte mult. Efectul lor psihologic este însă considerabil.

Îmi amintesc de a doua sau a treia mea tinereţe şahistică. Prin 1976-1978 aveam categoria a II-a şi jucam foarte prost. Renunţând la cafea şi ţigări, performanţele mi s-au îmbunătăţit brusc. Să fi fost doar efectul descris mai sus?

La „reforma viciilor” ar trebui să adaug poate şi un surogat al alergării. Să fac câte o plimbare în fiecare dimineaţă.

Dorm prost, dar nu mă trezesc obosit. Mă deştept de câte zece ori pe noapte, începând de pe la ora 2. Aţipesc, mă trezesc. Simptome clasice ale depresiei.

 

6. 10. Am dat greş, de această dată, cu articolul. Am scris despre perimarea anticomunismului. Doamnele n-au prizat. Este normal.

Astăzi, în oraş, am fost cuprins de o oarecare panică absurdă, ca acum doi ani, în Germania. Scrânteală curată! Mintea trebuie să învingă isteria afectelor.

De regulă, lucrurile vin atunci când nu le mai aştepţi. Iată de ce nu trebuie să aştepţi nimic cu tot dinadinsul.

 

9. 10. Textul de înlocuire a celui respins n-a intrat. Să fie finalul? H. – glasul bunului simţ şi al intuiţiei feminine – zice că nu. Când va fi încheierea, „fetele” îmi vor scrie sau îmi vor telefona. Aşa ar fi normal.

Am adus dormeza. Pe ea se doarme mai bine decât pe jos.

Nici o veste de la I. Mama ei n-a mai venit în România. F., la rândul lui, pare sătul de fecundarea vieţii politice româneşti prin texte dure.

10. 10. M-a sunat o doamnă de la D. W., aflată în România. Se pare că jucăria nu s-a stricat. La oamenii în vârstă, inerţia este mare. Cu greu schimbi un colaborator pasabil. Am motive să perseverez în studiul limbii germane.

H. face găluşte cu prune.

De necrezut, căldurile au revenit. Temperaturile urcă spre 30ºC. În mod corelativ, productivitatea mea scade.

 

13. 10. Ieri, la telefon, una dintre doamnele de la D. W. era „palidă” de enervare. Textul meu cu perimarea retoricii anticomuniste le-a scos pe toate din sărite. Am simţit că relaţia mea cu postul lor de radio este pericitată. A acceptat totuşi un text, pentru astăzi.

Am greşit, supraestimându-le clarviziunea. Scoase din retorica anticomunistă, ele nu mai înţeleg nimic. Vor doar flecuşteţe manieriste. Silit de împrejurări., le voi trimite aşa ceva. Nici F. nu poate ieşi din codul anticomunist.

Prognoza pentru astăzi: 30ºC. Asta ar fi „vara fetelor bătrâne”. Aşa s-a spus la televizor.

Azi, doamna respectivă mi-a telefonat din nou şi m-a demis, oarecum. Motivul: am criticat prea mult Opoziţia.

Începe o nouă etapă. Am sacrificat trei ani pentru nişte bani. Mă întreb însă dacă aş fi făcut vreo scofală în cazul că nu apărea varianta D. W.

Voi încerca să vând faxul. Nu mai am ce face cu el.

Nefericitul text atât de deranjant era cumplit de adevărat. Indirect, spunea că gargara lor este de mică valoare analitică şi politică.

 

15. 10. Şocul a trecut. Asta-i situaţia. Voi scrie o misivă pentru şeful „fetelor”. Nu se ştie ce iese.

Aş putea să-mi ofer un an sabatic. Ar fi primul. Să nu fiu obligat să scriu pentru bani. Să meditez dacă aş avea de spus ceva într-un roman.

 

18. 10. P., mama lui I. mă invită din nou în Germania. Ar pica bine, pentru studiul limbii. Aş progresa, poate.

I. lucrează, în calitate de chelneriţă, într-o discotecă. Dă examene. Este adevărat? Se va vedea.

Bafta mea moderată, dar reală, nu se dezminte.

 

22. 10. Am fost la Baloteşti, unde am cumpărat ouă de prepeliţă, pentru mama. Sper să-i folosească.

I. şi mama ei mi-au scris, reinvitându-mă în Germania. Mi-am făcut poze, pentru actul necesar.

Toamna prinde puteri, iar H. devine tot mai agresivă. Cred că nici ea nu ştie de ce. Să fie banalul sindrom al urii împotriva propriului binefăcător? Nu cred. Explicaţia este că ea le face pe toate invers. Are, ca şi mine, damnarea de a fi originală.

 

31. 10. Am fost la Braşov. Pentru cauterizarea unui epiteliom al mamei, am rămas o săptămână. Am reuşit, cu mari dificultăţi.

H. se reapucă de croitorie. Va face haine pentru copii şi le va plasa prin consignaţii. În paralel, se va pregăti pentru examenul de admitere la Drept. N-o creditez cu şanse mari. Întrebarea este dacă nu este o veleitară în ambele direcţii.

Povestea cu romanul „Caritas” începe să nu-mi mai placă foarte mult. Dacă ar apărea sub numele meu nu cumva ar duce la un fel de compromitere?

Reuşesc să fac zilnic gimnastică. Nu mai fumez pipă (şi nici altceva), nu mai beau cafele şi ceaiuri chinezeşti. Am aruncat tot lestul. Cu toate acestea, balonul nu se înalţă.

Dacă m-aş lua după pronosticul astrologului din Braşov, de acum 25 de ani, aş relua SF-ul. Ar fi o treia tentativă. În fond, mi-a adus ceva succes. Nu şi bani.

 

2. 11. Am început să joc mai bine şah.

Aştept invitaţia de la P. Probabil nu va sosi.

Le voi trimite o scrisoare  doamnelor de la D. W., cu unele precizări.

În fine, este destul de frig. Mă simt bine.

Preţurile urcă mereu. Va fi o iarnă veselă.

Germana nu se prea lipeşte de mine. Oricum, ştiu ce am învăţat pe vremuri. Ce-i drept, n-am reuşit să încep a învăţa în mod „dur”. Sunt mai degrabă în stadiul cochetării.

Încep să înţeleg ce va să zică „un scriitor terminat”.

Cu banii pe un an de la I. A. S.-ul din Comloş, unde se află pământul lui Tata Lae, am plătit telefonul pe o lună.

Locuinţa se dovedeşte bună. Mai puţin liftul, mai tot timpul stricat. Urc pe jos la etajul al şaptelea. Mă antrenez.

 

8. 11. P. mi-a telefonat, spunându-mi că a trimis invitaţia. Voi reuşi oare să mă adaptez, dacă ajung acolo? Drumul ar urma să-l plătesc din banii luaţi de mama de la „Caritas”.

Probabil că mă aflu, după mulţi ani, într-o vacanţă adevărată. Relativa mea obnubilare ar fi dictată de instinctul de conservare, ar fi o formă de odihnă.

F. nu mai dă semne de viaţă. S-o fi săturat de România şi de cheltuieli inutile. Visul lui de a fecunda doctrinar viaţa politică românească s-a încheiat, se pare.

Joc şah în Cişmigiu, aproape zilnic. O anume blegeală cronică mă împiedică să joc prea bine. Poate să fie de vină vegetarianismul. Acuz însă o lipsă de vlagă intelectuală şi nu una fizică.

N-am mai prea studiat limba germană, din acelaş motiv. Poate că în Germania, cu o hrană mai bună, voi fi mai diligent.

 

10. 11. Calea spre ceva necunoscut de mine până acum. Zile, săptămâni fără acţiuni dezagreabile şi utile. Făcând doar ce-mi place, mă îndepărtez treptat de orice posibilitate de a câştiga bani. Şah, lecturi uşoare, televizor, amor. Singura activitate din seria celor rezonabile este gimnastica matinală.

Citesc un roman horror. Autorul este un american, mare meseriaş. Mai am benzină pentru a scrie un roman? Poate că existenţa mea vegetativă este un fel de adunare a forţelor.

În literatura occidentală sunt la modă nebunii. Frisonul obţinut din contemplarea lor te determină să te feliciţi pentru că eşti sărac, dar normal, într-o lume de devianţi psihici.

Prima ninsoare. Ezitantă, un fel de ploaie mai dură. Apoi apar nişte fulgi mari, dansanţi.

 

12. 11. A sosit invitaţia. N-o pot depune, fiindcă sunt răcit. Mi-au jucat o festă pantofii aparent călduroşi luaţi din Germania.

În horoscop mi se prevăd moşteniri de la soţie! Curios pronostic! Mi se mai prevede un sfârşit liniştit.

Să mă las în voia anesteziei sau să încerc o revoltă?

Există ironie a soartei. Acum aş avea timp pentru un roman scris pe îndelete. Nu mai pot premedita însă decât texte făţiş sau escamotat comerciale. Existenţialul nu mă mai interesează. Bine nu poate fi.

14. 11. Ninge frumos. Dacă ar fi ceva mai caldă vremea, aş fi într-o situaţie dificilă. Caloriferele funcţionează fără întrerupere şi nici unul nu poate fi oprit.

După câte le cunosc, doamnele cu pricina nu-mi vor răspunde la scrisoarea unde cer clarificarea statului meu la D. W.

 

16. 11. De ce bărbaţii de peste 50  sunt agreaţi de fetele tinere? Fiindcă acestea nu-şi simt ameninţată libertatea. Un tânăr este un iubit potenţial, un jug. Un bătrân este comod. El este o curvă masculină de un fel special. Ideea de căsătorie este exclusă, în cazul lui. Legătura cu el este eminamente sportivă. Prin urmare, în gerontofilie trebuie văzută laşitatea, frica sau chiar neputinţa de a iubi. Şi, desigur, interesul material.

Romanul „Caritas” ar putea fi construit pe scheletul existent în „Mânuitorii de bani” de Arthur Hailey. (Nu este ruşine să împrumuţi scheme narative.) Dificultatea mea va fi evitarea umorului. De asemenea, îmi lipsesc informaţii despre mediul bancar. Întâmplările s-ar dezvolta pe fondul unei explozii de încredere în jocul piramidal. Ar fi un text semi-SF. Cu parapsihologie. Clarvăzătorii întrevăd finalul fericit, duşmanii o păţesc, pedepsiţi de „geniul bun” al lui Stoica.

Un roman umoristic ar dizolva psihoza „Caritas”?

Există şi posibilitatea unui roman de groază, cu sinucideri în grup. Cititorul naiv ar putea confunda, în acest caz, ficţiunea cu realitatea.

25. 11. F. mi-a dat telefon. Vrea să reia jurnalistica în România. În condiţiile milostivirii practicate de el faţă de mine, această recidivă ar fi providenţială. Se pare că şi el resimte unele angoase de vârstă, acuză o anume nesiguranţă de sine.

Călătoria mea în Germania nu va mai avea loc. N-am bani. Îi voi scrie lui P. o scrisoare cu explicaţii. Cred că va respira uşurată.

 

27. 11. I-am scris lui P. că nu mai merg la ea. Scrisoarea mea s-a încrucişat cu a ei. La diferenţă de o zi am porimit de la ea o epistolă amară. Aprecia că sunt arogant, cinic, lipsit de caracter, dar mă va găzdui totuşi. Este cumplit de angoasată, biata femeie. Cred că, în esenţă, se teme să nu-i fur dragostea lui I. Se comportă ca şi cum ar fi toată numai o rană morală şi orice îi produce dureri insuportabile.

Din improvizaţie, în improvizaţie, iată soarta românilor. Şi a mea.

 

28. 11. Ieri, după o partidă de şah pierdută, am făcut o mică fibrilaţie (dacă se poate spune aşa), destul de repede transformată în tahicardie. A cedat la isoptin. Am decis să renunţ la şah. Am aruncat piesele, am făcut cadou ceasul, voi lichida cărţile de şah. Renunţ astfel la un lest important. Se va vedea dacă ponositul meu aerostat se va ridica cât de cât.

Am înlocuit telefonul cu fax prin demodatul meu aparat, anterior epocii germane. Revin la vechiul meu statut.

Irinel nu-mi mai scrie. Amuzant este cum am ajuns să reedităm tachineriile şi răcirile periodice dintre tatăl meu şi tatăl ei, „importanţii” fraţi Bugariu dintre cele două războaie mondiale.

Lichidez unele cărţi. Acţiunea de simplificare este foarte plăcută, îmi face bine.

 

29. 11. P. mi-a adresat o scrisoare de anulare formală a vizitei, adresându-mi „vorbe slabe”. Mi-am pierdut timpul, corespondând cu ea. Cred că nu e întreagă la minte. Nu cred că îi voi mai răspunde la scrisori. N-o cred în stare să planifice o batjocură de asemenea anvergură (invitaţie, cu acte, urmată de anulare a vizitei). Este doar o ciclotimică prostănacă şi răutăcioasă.

Niciodată n-a fost să nu fie cumva, zicea Maica, bunica mea dinspre mamă. Avea mare dreptate.

30. 11. Un roman sau un eseu? Ar fi de folosit experienţa de comentator politic. Ceva despre istoria recentă a României? Despre „epoca Iliescu”?

S-a pornit un viscol grozav. (Iată genul de însemnare bună pentru un jurnal intim de om serios.) Maşinile circulă foarte încet. Oficialii vor avea mari probleme cu sărbătorirea de mâine. La fel, Opoziţia, cu contracelebrarea ei.

 

1. 12. Diferend cu H. Ea este foarte iritată de regulile mele „interne”. Se simte opresată, a picat într-o depresie psihică. Vrea carte blanche. Ar urma ca eu să mă adaptez la modul ei. Acest conflict minor  estompează adevăratele noastre probleme, ţinând de succes şi eşec.

Citesc cărţi SF, încercând să mă montez.

Ideea de a juca şah sub hipnoză. Probabil că, într-adevăr, într-o existenţă anterioară am fost un om foarte agresiv. Altfel nu-mi explic pasiunea aceasta pentru şah.

„Şah cosmic”. O divinitate conduce după regulile jocului de şah.

 

2. 12. Nu-mi amintesc de când n-am mai citit atât de multă literatură de ficţiune. Ani în şir nu prea am avut timp de citit. Asta fiindcă am scris. Acum intru încet într-o pace de consumator. Un sentiment interesant şi necunoscut de mine.

Norocul meu, indicat de horoscop, mi-ar fi necesar în această perioadă.

Cursul meu de germană „Linguaphone”, cumpărat în primăvară cu 70.000 lei, costă acum 304.000 lei. Ca să vezi!

Rareori am intuiţia esenţială a trecerii rapide a timpului. Ar trebui să fiu absolut senin, fiindcă vremea trece repede oricum.

Comportamentul de preocupare, iată ce mă roade în aceste săptămâni. Îl voi depăşi, o simt. Îmi voi alege un plan de lungă durată şi-l voi urma.

Interesantă reacţia mea psihică după abandonarea şahului. Am o certă senzaţie de  disconfort. Pare evident că jocul şi lecturile şahiste aveau rolul unui drog euforizant.

Tanti Doila îmi va trimite nişte bani (de pe urma pământului de la Comloş). La fel, Irinel. În contul ei a intrat o mică sumă de la DW, nu se ştie cum. Astfel că o voi înnădi până în ianuarie, când voi afla cât adevăr se află în povestea cu bonificaţia.

O chestie funambulescă, aflată de Irinel de la tanti Alice. Fata devenită personaj în romanul meu „August – decembrie” ar fi din nou dispusă să se mărite cu mine! Este clar, pe măsură ce omul îmbătrâneşte, aspectul de comedie al al lumii se accentuează.

Aştept răspunsul doamnei de la D. W. Aproape doresc să fie negativ. În aceste zile înclin să-mi spun că lenea este adevărata mea vocaţie. De altfel, Cioran spune că fericirea ar putea fi descoperită doar în răgaz.

6. 12. Ceva trebuie să fac. O activitate zilnică oarecare. Altfel nu este bine. Simt că se defectează ceva. Lectura nu ajunge. O călătorie m-ar ajuta, poate.

Eventual, să revăd texte nepublicate, cum ar fi „Monolog sub pat”.

 

 

7. 12. Am citit „Colecţionarul” de John Fowles. O melodramă minunată, apărută în 1963. Povestea unui bărbat fără suflet şi a unei fete cu suflet de artistă, victima acestuia.

Voi mai face literatură? Mă simt atât de vidat, încât înclin să răspund negativ. Poate de vină este vegetarianismul.

Vremea s-a încălzit. Cum caloriferele (de neoprit) merg în neştire, folosesc ventilatorul! Cusurul ascuns al locuinţei mele este căldura excesivă!

Să încep a lucra pe niscaiva manuscrise vechi.

 

8. 12. Nu pot s-o mai lungesc cu ezitările. Voi alege una din următoarele trei variante: roman, studiul limbii germane, jurnalistică. Primele două au cusurul că îmi vor aduce bani după multă vreme. A treia, că mă va plasa iarăşi în febrilitatea nesănătoasă a actualităţii, periclitându-mi sănătatea.

Am renunţat la regimul vegetarian, în speranţa că voi obţine o înviorare. Adevărul este că în ultima vreme umblu de parcă picioarele mi-ar fi muiate, ca şi cum tocmai aş fi ieşit din spital, după o lungă internare.

Nescriindu-mi, pentru a-şi cere scuze, I. arată că prostul gust al mamei sale a contaminat-o întrucâtva.

 

10. 12. Am citit „Jurassik Park” de Michael Crichton. A avut mare succes în USA. Autorul n-are deloc talent literar. Găselniţa sa este însă excelentă, comercial vorbind. El nu face decât să respecte regulile suspansului şi să construiască migălos un spaţiu imaginar. Sub acest ultim raport, cartea este din specia SF. Anumite premise logice sunt duse până la capăt. Discursurile unui personaj despre teoria haosului durează pagini întregi. Sunt etalate cunoştinţe ţinând de ingineria genetică şi de performanţele computerelor. Citititorii mai ignoranţi n-au decât să sară peste fragmentele respective şi să urmărească doar aventurile. O oarecare inventivitate epică. Dialoguri absolut plate. Personaje convenţionale. Ingenioasă este introducerea a doi copii, pentru obţinerea unor efecte melodramatice.

Imaginaţia majorităţii oamenilor nu depăşeşte nişte limite. Succesul lui „Jurassik Park” a fost adus de combinaţia între următoarele elemente: extrapolare rezonabilă, oroarea oricui faţă de moartea violentă (mărită de sila specială faţă de reptile), emoţie adusă de plasarea unor copii în împrejurări primejdioase, relativă verosimilitate a scenariului. Aceleaşi scene, dar petrecute pe o altă planetă, printre monştri necunoscuţi, n-ar fi impresionat aproape deloc.

De aici concluzia că genul horror este mai penetrant la pubic decât SF-ul pur. „Jurassik Parc”, precum şi „Shining” de Stephen King, unde de asemenea există un copil, o dovedesc. Cititorul naiv trebuie să se simtă personal ameninţat, după ce a reşit să se identifice cu un personaj. Acesta este clenciul.

Într-un alt roman de Stephen King, „Carrie”, personajele sunt adolescenţi. O sursă sigură de emoţie pentru cititor.

Trebuie deci declanşată o anumită solidaritate a cititorului. Un roman cu oameni în vârstă devoraţi de monştri i-ar face probabil să râdă pe cititorii standard. În plus, în „Jurassik Park”, personajele simpatice scapă cu viaţă, iar cele „negative” mor. Deci reţeta ar conţine: horror, SF, suspans, agresivitate, sadism, copii sau adolescenţi aflaţi în primejdie, dar supravieţuind cu toţii, spaţiu imaginar, dar compatibil cu lumea cotidiană de azi, reconstituit în mod amănunţit (de mare efect este spaţiul închis, unde se dezvoltă anomalii), femei frumoase, cu ciudăţenii, bărbaţi „buni” şi „răi”.

 

15. 12. Mă întreb ce va să zică foamea mea de literatură din ultima vreme. Citesc cam o carte pe zi. De regulă SF, dar şi unele texte mai bine scrise, cum a fost „Ministerul groazei” de Graham Green. O compensaţie pentru cei trei ani de jurnalistică furibundă? Sau o „încălzire” pentru un viitor roman?

Oricum ar fi, scăpat de sub presiunea (teroarea) actualităţii, mă simt mult mai bine. Mă întorc treptat în lumea de motivaţii a unui autor de proză. Dispare tensiunea jurnalisticii, chinul neîntrerupt de a fi la curent cu ultimele evenimente. Au dispărut şi banii. O dată cu ei, o anumită suficienţă de parvenit. Dacă adaug abandonarea şahului (ce mi-a adus, pe lângă o anume nostalgie post-amoroasă, un net plus de energie), pot conchide că mă aflu într-o etapă interesantă de viaţă. Într-adevăr, aş putea reîncepe să scriu literatură.

Numai să nu fi picat cumva în situaţia clasică a recentului pensionar, decis să-şi îndeplinească planurile tinereţii, incapabil să conştientizeze faptul că este o căzătură plină de elan, ca intelect.

Nici-o veste de la I. Probabil respectă şi ea ciclurile mamei sale, acum aflându-se într-o etapă de ură faţă de mine.

Este aproape sigur că reintrat în munca la un roman, totul se va aranja, psihologic vorbind. Ideal ar fi un roman adevărat, lipsit de orice intenţie comercială. Rămâne de văzut dacă sunt suficient de înţelept pentru a începe. Sau să fie măcar un text unde scopul comercial să fie atât de bine ascuns, încât să uit de el.

Când îmi cade în mână un ziar proaspăt, simt emoţia unui jucător de cărţi ajuns în sfârşit în posesia primei done. Nu cumva ar trebui să mă reapuc de jurnalistică politică, iar aici, în jurnal, să cârtesc cât vreau împotriva ei?

De fapt, nu mă interesează nimic în mod special (din domeniul cuvântului scris).

Se pare că, într-adevăr, contez pe mine însumi mai mult decât ar fi normal (cf. structura schizoidă, descrisă de Fritz Riemann). Am o neîncredere în orice tip de colaborare. Înseamnă că pornirea şi continuarea unei „afaceri” mi-ar fi dificilă. Acţiunea D. W. a fost un exemplu de campanie pe cont propriu. La fel, scrierea unor texte de literatură. Realizarea unui roman este cea mai individualistă acţiune cu putinţă.

Citesc „Lumea non-A” de A. E. van Vogt (3 volume). Constat cât de dificil este să construieşti un bun roman SF.

17. 12. „Lumea non-A” este de o cumplită prolixitate. Îl admir pe autor doar pentru insolenţa de a umple sute de pagini cu dialoguri ultra-diluate şi redundante. Van Vogt este un autor de genul „ţicnit”, cum este la noi Mihail Grămescu. El uită pur şi simplu de unde a plecat în textul său şi îi dă înainte, fără oboseală.

 

# În sens literar, Grămescu este totuşi cel mai talentat sefist român din generaţia sa. #

 

Traversez o anumită stare depresivă. Este probabil un stres de inactivitate.

Nu mai am bani. Începe etapa vânzării unor obiecte din locuinţă. Deocamdată este vorba doar de unele „proteze” electronice, precum şi a doua maşină de scris.

„Lumea non-A” are, desigur, şi unele lucruri interesante, cum ar fi ideea unei nelimitări a creierului uman în materie de posibilităţi. Performanţele personajului central sunt obţinute, în mare, prin tehnici yoga extrapolate.

Aseară, pe fondul unui uimitor sentiment de disperare, mi-am amintit că pot asculta Mozart. Am făcut-o şi curând m-am simţit bine. Când locuiam în Drumul Taberei, adesea mă vindecam de depresie ascultând această muzică. Simt că mântuirea mea poate fi obţinută doar pe cale auditivă. Nu pot explica prea bine de ce.

La urma urmelor, am câteva manuscrise disponibile. Ar trebui să le ofer.

Ieri, la telefon, F. părea destul de sictirit. Cu siguranţă, are şi el tribulaţii de vârstă. Mi-a spus că a primit ziarele şi scrisoarea. Înseamnă că şi doamna de la D. W. a primit „memoriul” meu.

 

20. 12. La telefon, azi, F. m-a sfătuit să efectuez o „manevră jidovească”. În plus, să nu iau o decizie majoră înainte de ianuarie. Manevra m-ar tenta, fiindcă este consonantă cu o recomandare din horoscopul meu.

Citesc în continuare aproximativ o carte pe zi. În cea de azi (un SF în stil francez, cu anumite calităţi literare) există o metaforă a postului (postirii) ce limpezeşte mintea.

Pare destul de clar că interesul meu pentru colaborarea la D. W. a fost financiar. M-a prins oarecum şi ideea unei recalificări performante, dar doar în al doilea rând.

Maică—mea a avut un spasm cerebral. Era s-o păţească. A reuşit să scape nevătămată. Are multă vitalitate. În aceeaşi zi, tanti Victoria, sora ei, 88 de ani, a avut ceva asemănător, plus o fibrilaţie. A scăpat şi ea cu bine.

H. trece prin mari tribulaţii. Ironiile mele (chiar şi cele iluzorii sau involuntare) o rănesc foarte. Pe viitor, mă voi abţine, încercând să port cu ea dialoguri neutre.

22. 12. Am ajuns la fondul sacului. N-am reuşit să vând nimic deocamdată. Aştept nişte bani, pentru un text publicat recent.

Dicţionarul electronic n-are căutare. Probabil la fel este şi situaţia faxului. Mai vandabilă ar fi maşina de scris. Cărţile nu se caută. M-am gândit să ofer biblioteca mea şahistă în întregime, pentru câteva zeci de mii; vânzarea de cărţi en detail cere răbdare şi timp.

S-ar părea că sunt împins către articlerie, spre recăderea în febrilitatea specifică şi iluzoria conectare la aşa-zisa viaţă reală.

Aştept să treacă perioada atât de dificilă a sărbătorilor. Apoi voi alege o variantă.

Posibilă ar fi şi o reluare a comentariilor politice. Faxul, repus în funcţiune, m-ar scuti de alergătura deprimantă prin redacţii.

O variantă condimentată ar fi trecerea în trecerea în tabăra oficială. La masa Opoziţiei, scaunele s-au ocupat de multă vreme.

Inactivitatea este un drog, la urma urmelor. De la un punct, începe să ţi se impună, să te acapareze.

 

24. 12. Cred că suferinţa mea se numeşte „nevroză de pensionare”! Sau ceva asemănător. Ar însemna că nevoia mea de independenţă n-a fost de profunzime. Am avut nevoie să fac parte dintr-o structură ierarhică. Lipsa acesteia m-ar angoasa. Eliminarea şahului a fost o circumstanţă agravantă. Jocul respectiv este un mod excelent de-a te afla în treabă.

Pensionarul standard este incapabil de reprofilare profesională. De regulă, el recurge la hobby-uri sau reuşeşte să practice vechea sa meserie în forme sezoniere. Cazul meu este altul, de fapt. Angoasa îmi este, în bună măsură, împrumutată. Pot să fac literatură realmente şi nu ca un pensionar pornit să-şi îndeplinească (în mod formal) un vis de tinereţe. La fel, jurnalistică.

După Karl Leonhard, aş suferi de modestia hiperexacţilor.

I-am scris lui A. D. M., fostul meu coleg de redacţie, ajuns în marea politică. Nu-l prea văd răspunzându-mi.

Deocamdată vânzările de obiecte din casă nu-mi reuşesc.

 

31. 12. În 29 decembrie noaptea (la Braşov) am făcut o fibrilaţie, fără nici-un motiv aparent. Am stat toată noaptea la spital. Este o premieră, crizele precedente s-au produc în urma unor eforturi prelungite. Medicul m-a sfătuit să iau vasodilatatoare, întrucât am boala coronariană.

1994

 

3. 1. Din nou mă gândesc să reiau studiul limbii germane. După ce îmi voi face anlizele, voi decide. Acest balans între diverse proiecte mă cam umileşte. Cu toate acestea, nu reuşesc să mă sustrag.

Prezint simptome tipice de depresie. Abandonaea gimnasticii (după criza din 29 decembrie) îmi înteţeşte senzaţia de disconfort existenţial şi de înstrăinare.

În curând mă voi lămuri asupra B. R. C. E. În mod normal, ar trebui nu numai să nu-mi dea nici-o dobândă, dar chiar să-mi perceapă un anumit comision din sumă. O dobândă substanţială ar contrazice stilul românesc al belirii individului, ori de câte ori se iveşte prilejul.

Actula mea frustrare ar proveni de la faptul că nu găsesc nici-o activitate la fel de bănoasă precum colaborarea la D. W. Socotesc orice muncă un eşec financiar. Această optică trebuie depăşită. D. W. trebuie socotit un interludiu.

 

4. 1. Concentrarea psihică poate fi obţinută prin efectul indirect al postului. Angoasa îmi induce o foame bestială (bulimie nervoasă). Dacă reuşesc să mă abţin, reduc angoasa. Este logic.

Medicul din Bucureşti n-a fost prea impresionat de E. K. G. -urile din Braşov. Sau sunt într-o stare foarte gravă sau treburile nu sunt din cale afară de ameninţătoare. Voi relua treptat gimnastica.

8. 1. Epurându-mi drastic biblioteca,  simt o jale specială. Prezenţa cărţilor îmi asigura un oarecare confort psihic, precum şi un alibi persistent. Ştiu că nu mai am timpul fizic pentru a le reciti pe toate (pe destule nici nu le-am deschis măcar, sincer vorbind). În prezenţa lor am însă iluzia unui viitor fertil.

Nu m-am instalat într-o existenţă  nutrită din surse livreşti. Am rămas la mijlocul drumului dintre literatură şi viaţă. Ezitările de a-mi lichida biblioteca nu semnifică altceva. Probabil că omul nu trebuie să-şi înstrăineze cărţile decât dacă este silit.

„Comutarea” pe scrierea unui roman s-a produs, cred. Au fost necesare trei luni. Citesc cu interes romane, am început să lucrez la o schemă de roman, mă simt în stare să scriu proză. Ocolul prin jurnalistica politică a durat patru ani. Este de înţeles dificultatea de a reveni la teoretic păguboasa literatură.

În zilele următoare mă voi ocupa de documentare. Ar urma să scriu romanul despre „Caritas”. O ucronie SF, cu plasarea evenimentelor în România anului 1995.

I. nu dă nici-un semn de viaţă. Cred că a adoptat politica struţului, se face a nu băga de seamă că mama ei se comportă fără nici-un stil, adică minte în mod patologic. De data aceasta nu voi mai face primul pas către una dintre împăcările devenite rutină, mulţumindu-mă să aştept.

13. 1. Continuă intrarea în postura autorului de literatură. Nu este atât de simplu. Modul meu conştiincios implică o mare conectare.

Un volum de povestiri decoltate, pornite de la texte clasice (basme).

Necazurile vin de la situarea în ambiguitate. Iată ce-i voi spune lui H.

Irinel este foarte bolnavă. Spunea, la telefon, că o paşte perspectiva dializei.

Constat că pentru mine jurnalistica este mult mai difilă decât proza, ceea ce pare un nonsens.

15. 1. Când mă consideram pe deplin instalat în condiţia de romancier, lovitură de teatru! F. mi-a telefonat că reîncepe colaborarea mea la D. W.

Am astfel ocazia să retuşez fostul meu stil al contiinciozităţii păguboase. În fond, de la mine se aşteaptă doar nişte polemici destul de curat scrise.

F. reîncepe să publice în România. Aşa-zisul meu rol de reprezentant al lui va fi resuscitat. După toate aparenţele, o revenire la vechea situaţie.

18. 1. Am ascultat un comentariu la D. W. Se pare că vor pamflete. Voi încerca să le livrez marfa dorită.

Ce-ar fi să încep a mă autopastişa? Mai toţi autorii fac aşa. Unele teme sunt, în fond, neperisabile. Nu, nu pot face aşa ceva. Nu pot să-mi încalc stilul corectitudinii.

Una dintre doamnele de la D. W. mi-a telefonat azi. Niciodată n-a fost mai amabilă. Coechipiera ei a fost pensionată; F. a devenit un posibil şef, iar eu sunt prietenul lui. Doamna cu pricina poate deveni şefa lui F., dar şi subalterna lui.

 

21. 1. Textul trimis de mine ieri a fost difuzat. Doamna de la D. W. mi-a telefonat din nou, extrem de amabilă.

Să vedem dacă sunt în stare să reiau studiul limbii germane.

 

29. 1. Ar trebui să reiau  „Cronica mentalităţilor”. Şansele sunt destul de mici. La D. W. este preferată improvizaţia de moment.

Iată ce am visat. Se făcea că intram într-un stadion, cu trei ore înaintea unui meci de fotbal. Plăteam 800 lei pe bilet. Eram într-un grup de necunoscuţi amabili. Timpul trecea repede. Mă uitam la ceas. Se scurseseră deja trei sferturi de oră. Nu era un stadion obişnuit. Tribunele nu se vedeau. Doar terenul era foarte vizibil. Mai întâi, am stat cu toţii pe o bizară terasă. Aceasta pătrundea într-o margine a terenului, în apropierea unei porţi. În afara grupului nostru, nu se vedeau alţi spectatori. După un timp ne-am mutat undeva mai sus, în dreptul celeilalte porţi. Se vedea bine iarba verde, pustie. Apoi m-am aflat singur, în faţa unui zid scund şi lat, aflat pe un deal. Privind peste el, am văzut o pisică albicioasă, întinzându-se în joacă pe iarba verde. Am escaladat zidul, ştiind că părăsesc stadionul. Eram nerăbdător. Ştiam că timpul de aşteptare trecea repede, dar nu mai aveam răbdare. Aveam să văd meciul la televizor. M-am aflat apoi pe o bicicletă silenţioasă, coborând pe o străduţă îngustă şi foarte înclinată. Se făcuse brusc întuneric. Pe jos se vedeau pete slabe de lumină, ca nişte licurici. Din spate s-a auzit zgomot şi s-a văzut lumină. A trecut pe lângă mine o motocicletă devenită silenţioasă. În timp ce mă depăşea, am aprins micul far al  bicicletei. Lumina slab. Apoi am constatat că frânele mele nu funcţionau bine. Viteza se mărea, deşi mai înainte găsisem posibilitatea de a mă opri, pentru a controla frânele. M-am gândit, cu o satisfacţie melancolică: Sunt singurul. Nimeni n-a mai părăsit astfel un stadion în preajma unui meci interţări. Apoi am ajuns într-o casă cu etaje, de tip vechi. Coboram pe scările acesteia cu bicicleta, printre oameni, cei mai mulţi tineri. Am cerut o informaţie, nu mai ştiu despre ce. Mi-au dat-o. M-am aflat apoi întins pe spate, în întuneric. Ceva mi-a atins gâtul şi piciorul. Am ştiut că sunt pe o linie ferată, într-un tunel, iar ce mă atinge este o locomotivă, oprită printr-un miracol. Ultimul episod. Mi-am dat seama că secvenţa tunelului este trăită de eroina unui roman scris de o femeie, o carte cu copera viu colorată, sclipitoare, precum afişele din staţile de metrou.

Cele de mai sus le-am scris azi de dimineaţă, ca şi cum aş fi îndeplinit un ordin.

Mecanismul D. W. funcţionează. Numai să dureze, vorba celebrei mame Letizia. Tonul aspru din textele mele le place acelor oameni cumsecade.

În loc să-mi lichidez biblioteca, precum plănuiam, am comandat trei rafturi. Dacă am bani, ce să fac!? Locuinţa mea va căpăta din nou un aspect intelectual.

Treptat, mă consolidez în această garsonieră. Cu o sumă oarecare aş reuşi să mă mut. Aş obţine aceşti bani, dacă bunăvoinţa  celor de la D. W. ar dura un an, iar eu m-aş abţine de la cheltuieli majore.

 

3. 2. Din nou, vechea incertitudine: a fi sau a nu fi difuzat textul. Urâtă treabă,  insecuritatea financiară! Sunt sigur de difuzare doar când înjur din răsputeri Puterea. N-au nevoie de analize. Obiectivitatea le agasează. Vor să facă propagandă, să-i  direcţioneze politic pe români. Ar trebui să fac precum acum trei ani, când trimiteam texte într-o doară, ca şi cum aş fi jucat la loterie. Poate că poziţia lui F. s-a deteriorat din nou sau doamna S. este capricioasă.

Nu este bine să mă concentrez într-o singură direcţie. Ar trebui să scriu articiole mai impresioniste, mai puţin documentate şi muncite. Spre regret, cad matematic în capcana propriei mele conştiinciozităţi.

Sinteza (cronologia) evenimentelor politice ale săptămânii, apărută în revista „22” m-ar putea scuti de multă muncă.

 

5. 2. „Fata” îmi încearcă nervii. Programul aleatoriu al colaborării mele este foarte obositor. Singurul antidot, m-am mai referit la el, este să plasez jurnalistica pentru D. W. pe planul secund şi să mă ocup în principal de altceva. Să trimit din când în când câte un text „supt din unghii”, la noroc. De asemenea, n-ar mai trebui să ascult la radio, pentru a afla dacă textul a fost sau nu difuzat.

Problema mea actuală este relativa dificultate de a-mi schimba des forma de viaţă intelectuală. Se pare că dorinţa mea de claritate, periodicitate şi profesionalism este de neîndeplinit.

Este absolut necesar să mă distanţez interior de colaborarea la D. W. Este chiar vital. Perseverenţa excesivă în păstrarea acestei relaţii este de rău augur.

 

9. 2. Timp pierdut cu tot felul de mărunţişuri. Bani duşi din pricina impulsivităţii mele.

F., la telefon, zicea că va recidiva la „Cotidianul”. Mai spunea că treaba este OK în ceea ce mă priveşte.

Singura noutate importantă: o nouă cerneală, blue-black.

Mâine ar urma să trimit un articol „delicat”. Treptat, mă voi dezbăra de punctualitatea mea prusacă. Voi trimite, atunci când textul este gata. Iac-aşa!

 

10. 2. Al treilea text de după „resuscitare” a intrat. Doamna S. mi-a telefonat, m-a decomandat pentru o săptămână şi mi-a vorbit din nou de bani. Să însemne asta un nou sfârşit?

 

13. 2. Am abordat un stil semicolocvial. Să vedem cum o să le placă.

Tante Doila (Alice), 72, este rău bolnavă. Merită tot respectul, sărăcuţa de ea, pentru devotamentul ei conjugal.

Modul meu căznit de a scrie articole ar trebui depăşit. Cum oare? Aş încerca să folosesc dictafonul şi apoi să văd ce-a ieşit. Probabil că un stil mai oral ar fi, în mod implicit, mai radiofonic. Sunt chemat să regăsesc bavardajul prolix, cultivat în mod inconştient cândva. Asta este chiar Ironie des Schicksals.

Recitesc „Lolita”. Acum câţiva ani, parcurgând acest  roman al lui Nabokov în franceză, n-am prea sesizat umorul. Acum mi se pare o cu totul altă carte. Sursa maximă de umor este faptul că fiecare om înţelege altceva din unul şi acelaşi lucru.

Punându-mi cărţile în ordine (la 14 luni de la mutarea aici…), constat că de la o vârstă plăcerea cea mare este rememorarea şi punerea în valoare a unor vechi idei. Omul devine un bibliotecar al ideilor şi realizărilor sale.

Ca întotdeauna, când sunt un pic răcit, mă bântuie bunul simţ şi ideile rezonabile. Boala îmi corectează excesele şi nenorocita impulsivitate.

H. are dreptate. În universul meu lipseşte doar un motan şi o sursă persistentă de venituri. Adaug: şi o oarecare sănătate.

Cu două treimi din banii avuţi acum aş putea să-mi amenajez locuinţa într-un mod mulţumitor.

I., în continuare perfect silenţioasă. Tradiţia relaţiilor dintre noi cere ca tăcerea să fie întreruptă de mine, printr-o declaraţie de pace şi de semi-penitenţă. Să vedem ce se va întâmpla dacă, de această dată, voi rămâne tăcut. Tatăl nu trebuie să se transforme într-un milog plângăcios.

14. 2. Ca şi cum. Iată cum trebuie să trăiască omul de la un moment dat. Ca şi cum ar avea un viitor clar şi destul de lung, iar viaţa i-ar rezerva surprize plăcute, ca şi cum creierul şi trupul i-ar funcţiona perfect. Ca şi cum ar avea un tonus psihic bun, precum şi inconştienţa salutară de odinioară.

Jocul crud cu D. W. continuă deocamdată. Este greu s-o faci pe buldozerul.

Mă relaxez, traducând  din germană (cu dicţionarul) o carte despre tarot. Textul este destul de accesibil.

Iarna, bărbaţii este bine să nu facă amor. Aşa ar recomanda o doctrină asiatică. Dacă ar reuşi, şi-ar păstra un fluid anume (nu este vorba despre spermă).

Poate să pară caraghios, dar după ce am mâncat carne, am scris un articol impecabil. Este un text pe gustul doamnei respective. Comentariile politice, atât cât depăşesc informaţia pură, sunt de o idioţie fără margini.

Fără lamentări, vă rog!

Ambiţia e cauza dezastrelor, zice, pare-se, Cioran, într-o carte de interviuri.

 

17. 2. Textul cu pricina a mers, a plăcut. Nu mai am nici-o îndoială în privinţa gusturilor lor. Pamfletele modeste îi satisfac pe deplin. Mâine ar urma să trimit un nou „material”. Dacă l-ar da imediat, aş intra în graficul propus de F.

„Caritas” este pe dric. S-au dus bănişorii jucaţi în numele mamei mele! Băieţii de la Putere l-au încurajat în mod tacit, presa, în schimb, l-a dărâmat.

În curând voi avea o locuinţă aranjată, prima de când am plecat din casa părinţilor mei. Este de necrezut. Pe parcurs, sentimentul provizoratului m-a stopat de la orice iniţiativă. Acum s-a nimerit să am şi niscaiva bani. În plus, m-am nădăit (dialectal; înseamnă „gândit”, la Comloş) că un mediu plăcut mi-ar stimula elanul intelectual.

După răceala „informală”, mi-am reluat gimnastica, fără probleme.

Să vedem ce putem scrie despre cultura din România. Să nu fie prea adevărat, să apăs pe ideea de restauraţie.

Peste 10 zile, I. va împlini 23 de ani. Ar trebui poate să-i trimit o felicitare în ciuda lipsei ei de maniere.

 

20. 2. F., într-o scrisoare, se arată sceptic  în legătură cu poziţia sa la D. W. Cred că talentul său scriptic nu este dublat de abilitate socială (ierarhică, să zicem). Mi s-a părut a fi un singuratic. Posibil să mă înşel. Sunt însă îndreptăţit să spun aşa, din cauza orgoliului său nemăsurat. Oricum ar fi, rămâne binefăcătorul meu. Un ins aproape genial uneori în ceea ce scrie rămâne la coada mesei.

22. 2. Din tribulaţie în confuzie şi viceversa. Iată traiectoria mea din ultima vreme.

I-am trimis lui I. o felicitare. Pentru o femeie, vârsta ei este destul de semnificativă.

Am visat că mi s-a rupt vârful peniţei de la stilou. Să fie un semn rău, referitor la cariera mea de scribalău?

Într-o scrisoare amabilă, Irinel afirmă cu eu sunt un borderliner. O fi.

Mi-am cumpărat un radio, pentru a prinde D. W. pe unde ultrascurte. Până acum, mă canoneam pe unde scurte. Am luat şi un reportofon, încercând, cu o disperare dizolvată în dezabuzare, să obţin o metodă de stocare a informaţiilor zilnice.

Mi s-ar recomanda mai multă dezinvoltură. Întrebarea este cum s-o obţin. Mă simt binişor doar când citesc proză sau scriu eu însumi proză. Să citesc zilnic niscaiva pagini plăcute? Să aloc două ore pe zi literaturii mele?

23. 2. Testul de inteligenţă trecut de unii intelectuali români prin asimilarea perfectă a retoricii politice. În ceea ce mă priveşte, nu sunt pe delin mulţumit. Am încă unele reţineri în folosirea unor prefabricate.

Ideea unor „portrete retorice” de oameni politici şi de presă.

Doamna cu pricina are gusturi speciale. Textele trimise din Bucureşti de T. Ş., nişte bârfe modeste şi săltăreţe, sunt primite de ea cu entuziasm. Umorul lor nenorocit explică succesul.

 

24. 2. Cât de frumos sună frazele din „Lolita”!

Am trimis un text, încălcând consemnul de-a nu scrie despre evenimente la zi. S-ar putea să-i placă, doamnei S. Este capricioasă, decide în funcţie de inspiraţia momentului.

Slabe şi intelectual frivole mai sunt textele lor despre România! Rareori este câte unul mai acătării. Din afară, lucrurile se văd altfel, simplificate. Ar trebui să revin la sistemul buldozer: trimis textul, nici o verificare a difuzării lui.

 

25. 2. Ieri a intrat textul despre cultură. Nu şi cel despre divorţul Iliescu – Vadim Tudor. În legătură cu a doua temă, a fost un material scris în redacţie, inconsistent şi banal. Persoana din redacţie a folosit câteva bucăţi din textul meu, cel nepublicat. Acestea pluteau fără rost în supa cea anostă.

Îmi realizez cu dificultate lecţile mele de limbă germană. Îmi epuizez rezervele de voinţă cu „pârdalnicele” articole.

 

26. 2. Ipoteza că în perioadele când bioritmul meu este nefavorabil gândesc mai sănătos. În asemenea situaţii, s-ar atenua impulsivitatea, irealismul şi estetismul natural.

F. spunea la telefon că am inamici la D. W. Şi că acolo se primesc scrisori laudative, trimise de cultivatori ai principiului „poate pică ceva”.

Citind revista „Dilema” – o mostră de colaboraţionism optimizat intelectual -, mă gândesc la limitele anticomunismului. Pleşu şi ciracii săi pledează pentru împăcare şi colaborare. Cultura politică ar fi un colaboraţionism bine distilat şi aflat în acţiune.

Un text despre dilema anticomunism – colaborare. Nu cred că ar fi agreat de doamna S., de la D. W. Cei de acolo nu pot depăşi nivelul maniheismului.

 

27. 2. Mediocra identificare cu ultimul autor citit (în cazul de faţă, cu Nabokov). Dincolo de asta, există totuşi familii de spirite. Ar exista deci afinităţi spontane, fără legătură cu o mai slabă personalitate proprie.

A scrie sau a nu mai scrie articole. Idealul ar fi să redevin autor de romane şi să scriu în treacăt articole publicabile. În micul meu harem literar să se afle Literatura (somptuoasă, rafinată, infinit de perversă) şi Jurnalistica (femeie de mâna a treia, frigidă şi cu gura mare). Numai că treaba aceasta este dificil de realizat.

Oricum ar fi, fixaţia mea pe D. W. indică suficienţă.

Pe de altă parte, dacă nu respecţi regula îndobitocirii, vei scrie o jurnalistică cu nervuri literare, hibridă, la urma urmelor. Jurnalistul adevărat citeşte presa şi se uită la televizor, n-are treabă cu literatura. El obţine astfel o suficienţă indispensabilă.

 

28. 2. Căldură dementă. Stau cu două ventilatoare în funcţiune. În cameră, temperatura nu coboară sub 25ºC. La vară, va fi necesară o instalaţie de aer condiţionat.

Reîncepe lupta cu D. W. Câte texte voi mai înghesui în portofoliul lor strâmt? Se pare că doamna S. este un lider formal, spre deosebire de doamna K., o dură autentică. Doamnei S. îi suflă în ciorbă tot felul de băieţi acriţi (F. nu intră în această categorie, nota bene). În ochii acestora, eu reprezint probabil literatul intrus.

Îmi schimb semnătura, pentru a-mi influenţa destinul! Sfatul l-am găsit într-o carte de numerologie. Mă mai distrez şi eu un pic.

Lectura, cu delicii, a  „Lolitei” şi o oarecare abstinenţă sexuală (H. se lasă greu, uneori) mi-au înviorat, cât de cât, stilul, i-au întrerupt cumplita aplatizare.

Reportofonul îmi ajută la studiul limbii germane. Fac un vocabular vorbit.

 

4. 3. La telefon, Irinel spune că au intrat 72 DM, în 22. 2. Asta înseamnă că au trecut la o politică de descurajare financiară. De altfel, simt că treaba se va strica din nou.

F. a reapărut din nou pe post. Va redeveni „vârful de lance” de acum câţiva ani?

Irinel, cuprinsă de curaj, va veni pentru a-şi vizita mama bolnavă. Este temerară, se pare că a depăşit frica de moarte.

8. 3. Contează viteza de adaptare la situaţii noi.

Cea mai atrăgătoare perspectivă din ultima vreme este ideea de a-mi rosti şi nu de a-mi scrie textele.

M-am întrerupt, pentru a vorbi la telefon cu F. Are indecizii şi cochetării. I-am spus că este cel mai bun şi n-am minţit. The best în retorica anticomunistă, am precizat.

Interesant este faptul că un om de vârsta mea este considerat de multă lume o mortăciune, un cadavru ambulant. Pierderea elanului ar putea fi şi efectul unei permanente emisii telepatice de neîncredere. Sub ploaia invizibilă de resentimente şi indiferenţă, omul se blegeşte şi începe să semene cu acela din minţile semenilor săi. Gracián spune: „Omul este ceea ce pare.” De la o anumită vârstă, omul este „condamnat” la moarte socială. Sentinţa este executată prin influxuri de resentiment şi indiferenţă.

Am dat telefon la dl. Raţiu, deputat. Să vedem dacă va accepta să discute cu mine sau îşi va păstra supărarea de acum doi ani, când l-am comparat, în „Cotidianul”, cu Radu Câmpeanu. Atitudinea lui poate fi înţeleasă doar prin prisma averii sale. Este singurul bănos de-adevăratelea. Asta îi dă o relaxare, adăugată celei aduse de vârstă.

În atitudinea lui F., inexorabila uzură adusă de cei 55 de ani. A mea nu este mai mică.

Într-un dialog televizat din mai 1991, Petre Roman îi tot ia vorba din gură lui Ion Iliescu, dând dovadă de superbie. Defel umil sau plecat. În vocea lui Iliescu, nişte ezitări menite să ascundă iritarea. Ticurile verbale ale lui Iliescu. „Punctează” şi altele. Roman, cuprins de elan demagogic.

 

11. 3. Luni, „fetele” au dat textul trimis joi. F. mi-a dat telefon ieri, anunţându-mi această veste. În glasul lui am simţit respectul. Cred şi eu, „lupta” mea este dură.

Dl. Raţiu mi-a răspuns la fax cu o mare promptitudine. Este un domn şi un bătrân. Iată cele două explicaţii ale politeţii sale.

Să vedem dacă formula unui interviu scriptic (neradiofonic) va conveni.

Tot scriind comentarii politice, raţionamentul meu cultural – ca să zic aşa – s-a cam deteriorat. La fel, expresia eseistică. Spre regret, nu am flexibilitatea de a le folosi pe amândouă, după necesităţi. Ar fi interesant de văzut cum aş reuşi o scriitură literară.

 

14. 3. Irinel îmi scrie despre  un nou accident. Era să-şi piardă ochiul cel bun (cu celălalt nu vede aproape deloc). Este o fiinţă eroică, merită tot respectul. În lupta ei extraordinară, văd o damnare a neamului nostru.

Ultimele mele două texte nu sunt utilizabile, mi s-a spus. Aşteaptă de la mine sinteze, fie şi de trei file. Aferim! Păcat de textul cu Raţiu.

După câte îmi dau seama, Raţiu nu este prea agreat în cercurile Opoziţiei. Explicaţia: are bani, este lipsit de înverşunarea celor aflaţi în curs de căţărare spre putere şi bogăţie. Nu pot oferi textul decât unui ziar pro-Iliescu (pe faţă sau mascat). Aşa că i-l voi returna, cu scuzele adecvate.

20. 3. Am primit un text edificator de la F. Scrie că în România este comunism, iar punerea la colţ a Opoziţiei nu este de dorit. Cum ultimele mele corespondenţe au fost despre Opozişie, este de înţeles de ce nu au fost difuzate.

Încercarea mea de a le inculca o mentalitatea obiectivistă a fost o eroare. Ei rămân la poziţia lor maniheistă.

În opinia lui F., Iliescu reprezintă interesele Moscovei. În mod implicit, raţionez eu, rezultă că Opoziţia le slujeşte pe cele ale Occidentului. A critica Opoziţia este a critica Occidentul, deci Germania (o ţară tot mai aproape de postura de lider al Europei). Dacă nu doresc să fiu eliminat, trebuie să ţin cont de această situaţie.

Retorica propusă de F. este mult mai simplă decât cea a obiectivităţii. O mostră a ei se află în ziarul „România liberă”, singurul citit de cei de la D. W. Ea constă în aplicarea unei grile neschimbătoare asupra realităţii.

Obiecţia de bază ar fi următoarea. De ce Opoziţia se joacă de-a parlamentarismul? De ce discută?

Oricum, a scrie ca F. este simplu, nu presupune chinurile unei documentări minuţioase. Ce-i drept, textele lui au strălucirea unor pamflete autentice.

Sunt chemat să realizez nişte exerciţii retorice anticomuniste şi nu să urmăresc ce se petrece în politica reală din România. Să vedem dacă voi reuşi să mă conformez, învingându-mi senzaţia de stânjeneală şi de umilinţă intelectuală. Bietele doamne de la D. W.! Eu le credeam sărăcuţe cu duhul, iar ele aplicau de fapt o politică de programe anumită.

Acum înţeleg cum de F. reuşeşte să scrie un articol în 30 de minute. El are în minte o schemă prestabilită. Eu, în schimb, mă căznesc să prind adevărul momentului. El îi consideră pe politicieni nişte marionete angrenate într-o piesă cunoscută, eu cred (am crezut) că improvizează, creează istorie.

Ceva amuzant. Irinel declară că îmi scrie în scop terapeutic, pentru că eu aş fi un schizoid tratabil.

 

21. 3. Noul sistem se bazează pe răbdare. Am primit propunerea de a scrie un text pentru suplimentul ziarului „Cotidianul”, despre impostura în politică. Ar fi interesant de testat  în ce măsură aş reuşi să ies din stilul jurnalistic, înspre cel eseistic. Timpul este scurt. Mă tentează ceva despre paradoxul imposturii, legat de antinomia politic-moral.

Doamna S., de la D. W., tocmai mi-a dat telefon, spunându-mi că totul este OK. Mi-a cerut un nou text pentru joi. Ciudate lucruri!

 

22. 3. Se pare că teoria mea nu era tocmai bună. Cred că „fetele” nu ştiu, de fapt, ce să facă. La ultimul articol am anexat o scurtă scrisoare destul de imperativă. Se pare că i-am deturnat, deocamdată. Doamna S., în special, este o persoană indecisă, preocupată de menţinerea propriei slujbe. Cât priveşte „duşmanii” mei de la D. W. (amintiţi de F.), aceştia sunt lipsiţi de o energie prea mare. Cârâie cât cârâie împotriva colaborărilor mele şi apoi recad în ipostazele lor de avantajaţi mediocri. Cu un cuvânt, relansarea actuală  (cât o dura) se datorează iniţiativelor mele, conduse cu energia disperării. Cei de acolo au făcut pasul îndărăt, lupta părându-li-se prea incomodă.

Titlu promiţător: „Impostura unui sistem”.

26. 3. Până la seismul administrativ pronosticat pentru 1 aprilie, F. este numărul 2 la D. W. (secţia română, desigur). În absenţa doamnei S., el pare a fi decidentul. Ieri mi-a telefonat, pentru a-mi cere un text. L-am trimis, l-a difuzat. A fost ceva pe gustul lui, cu referiri la comploturi puse la cale de Securitate. Este un om de o generozitate extraordinară.

Repunerea în mişcare a „maşinii” de asigurat alimentele mele, este îmbucurătoare, dar şi îngrijorătoare. După atingerea apogeului nu poate urma decât decăderea.

Jurnalistul trebuie să se obişnuiască, treptat, cu anonimatul. Dacă nu mai publică, în trei zile este uitat. El este un nimeni agitat şi sentenţios. Condiţia sa este cea a unui tehnician fără meserie. Tehnica lui există, dar el nu se pricepe la nimic. Se consolează, gândind că este un fel de politician (conduce mentalităţile) caricatural. Doar acum îmi dau seama cât de greu este pentru un jurnalist să scrie literatură valabilă. Actualitatea îl parazitează fără încetare, îl împiedică să se concentreze. Motivaţiile sale intelectuale se simplifică, el începe să gândească schematic. Expresia verbală i se simplifică. Vine momentul când începe să considere că lumea reală este mişcată de câteva mecanisme şi conflicte.

 

28. 3. De la D. W., am aflat că acum se plăteşte „pauşal”. Asta înseamnă vreo 60-70 DM pe textele mai scurte de 5 minute. Voi lua vreo 250 DM pe lună, adică un salariu modest. Dacă scad banii daţi pe fax şi ziare, îmi rămâne cât să mănânc şi să achit diversele facturi. Tebuie să găsesc altceva. Să vedem ce-i mai dă prin minte providenţialului F. Poate îmi întinde, a suta oară, o mână de ajutor.

Încerc să primesc banii în contul meu de la B. R. C. E.,  direct.

Jurnalistica este dificilă şi pentru că n-o poţi scrie „pe pofte”. Eşti obligat să scrii tot timpul, pe teme neinteresante pentru tine. Este o curvăsărie intelectuală în toată regula.

Deschizând la întâmplare „Drumul la zid” de N. Breban, am dat peste ceva potrivit momentului meu actual. Personajul începe să se simtă foarte bine îl el însuşi, „cu condiţia să nu spere”. Foarte corect spus. Nu altceva recomandă doctrina yoga.

2. 4. A venit primăvara. Ar trebui să încep un roman. Cum ar putea fi? Existenţial (autentic) sau comercial? Logic ar fi să scriu ceva pentru plăcerea mea, să nu mai adaug o nouă neplăcere la cele provocate de jurnalistică.

„Face bine” dacă în comentariile politice apar speculaţii nemotivate, aparent vizionare.

A putea sau a nu putea – iată dilema trăită de H., în legătură cu intrarea la Drept. Omul norocos nu se „bagă” decât în acţiuni pe măsura posibilităţilor lui reale. Astfel este scutit de dezamăgiri mortificatoare de psihic.

Înţeleg cum lucrează istoricii. Ei sunt obligaţi să aleagă piesele unui mozaic. Fac o teorie şi apoi o corectează în funcţie de documente şi mărturii. În fapt, ei ştiu destul de puţin despre epoca respectivă. Propun o montură.

 

3. 4. Intuiţia lui Caragiale referitoare la caracterul caricatural al vieţii politice româneşti. Despre România scrii cel mai bine în registrul comic. Precizez că asemenea constatări se pot datora vârstei mele. Fostul meu amic G. K. spunea că nu poţi să scrii comedii bune decât la bătrâneţe, după şaizeci de ani. Explicaţia ar sta, cred, în distanţarea şi înstrăinarea aduse de bătrâneţe.

Doar vreun SF m-ar putea „scoate”, m-ar readuce în atenţia publică. Prin orice alte mijloace, şansa mea ar fi teoretică.

Mâine voi merge la Braşov, pentru procesul de uzucapiune. Formalităţile sunt numeroase.

 

9. 4. Am fost la Turnu Sevenin, pentru a o întâlni pe Irinel, venită la sora sa. La întoarcere, trenul meu a stat în câmp şi în gara Caracal, circa patru ore şi jumătate. Pe tot timpul drumului de întoarcere am ascultat muzică rap şi folclor sârbesc. Foarte tare, fără nici-o întrerupere. Conductoarea zicea că muzica nu poate fi moderată şi cu atât mai puţin oprită. Difuzorul era chiar în faţa compartimentului meu. N-a fost uşor.

Irinel arată mulţumitor. A căpătat aerul unui robot bine executat. Mama ei, tanti Alice, are unele probleme psihice. Refuză să ia medicamentele. Fiicele ei, doctoriţe, sunt foarte supărate pe ea, din acest motiv.

 

12. 4. Jurnalistica presupune alte calităţi decât cele ale unui artist. Imaginaţia, subiectivitatea, viziunea personală asupra lumii nu folosesc, ba chiar dăunează. Se cere o retorică pură, o vorbărie „energică”, fără de sfârşit.

În ultimele zile mă sâcâie o cenestezie destul de rea. O fi aşa-zisa astenie de primăvară. Pentru a suferi de aşa ceva, trebuie însă s-o şi recunoşti. Nu este cazul meu. Asemenea suferinţe rafinate sunt pentru oamenii avuţi.

Recitesc „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow. Şi eu aş putea scrie aşa ceva (cu mai puţine informaţii culturale). Poate o voi face.

Vânzând pământul de la Vâlcele, aş putea să-mi asigur o mică „rentă”.

I. nu mai dă nici-o veste. Numai să nu se fi apucat de droguri.

 

13. 4. Mă parazitează o iritare fără obiect. De vină ar putea fi incertitudinea financiară, faptul că în acest an n-am primit nici-un sfanţ de la D. W. Sper să treacă, aşa cum trec toate.

Am reluat gimnastica, întreruptă din pricina călătoriilor la Braşov şi la Turnu Severin.

Aştept ajutorul bilelor chinezeşti. Rotite la nesfârşit în palmă, ele au efecte bune asupra creierului (după câţiva ani).

Pomii se înverzesc, totul merge înainte. Fiecare este dator să-şi păstreze cumpătul.

 

14. 4. După două convorbiri telefonice cu Frau Fuchs, am aflat că primii bani au plecat în 28 martie  spre banca intermediară din Germania. De acolo vor ajunge la B. R. C. E. După un timp, finalmente, vor apărea în contul meu.

F. mi-a scris o epistolă destul de amară. Nu şi-a ameliorat poziţia. Zice că voi putea colabora până când comentatorii politici din redacţie nu mă vor mai dori. Logic.

Munca pentru D. W. îmi absoarbe în continuare toată energia. Poate că o anumită superficialitate din partea mea ar fi mai bună pentru toată lumea.

 

15. 4. Cu noua mea cerneală, anunţ neantul că am trimis un articol, încropit din te miri ce prostii. Nu m-aş mira să le placă. Poate că este de fapt bun, iar eu sunt vanitos.

La telefon, fosta mea iubită, M., îmi spune că figurez cu anumite elogii într-un dicţionar al scriitorilor români. Vestea aceasta mă lasă absolut rece.

Să scriu ceva despre presă şi suferinţele ei ipocrite pe seama poporului român. La ziarele privatizate, băieţii s-au îmbogăţit.

Cerneala cenuşie (obţinută din amestecul celor numite bleu royale şi noir) este mai misterioasă. Un stilou Pelikan, de cea mai bună speţă: 365.000 lei. Aş merita unul, certamente. Un Pelikan mai modest: 81.000 lei.

 

16. 4. În faţa ofensivei declanşate de H., mă văd silit la unele precizări. Un bărbat de vârsta mea poate fi acceptat de o femeie doar în câteva situaţii. Din interes (nu doar bănesc). Din lipsă de prejudecăţi (caz foarte rar). Din pricina unor complexe de inferioritate ale femii tinere respective.

Textul meu a fost difuzat aseară. Cu actualele tarife, reuşesc să-mi asigur un salariu relativ modest. Orice întrerupere ar însemna o rapidă prăbuşire financiară. Nu reuşesc să fac economii.

În revista „Dilema”, lungi pledoarii pro-colaboraţionism. Totul, foarte rafinat, desigur. Andrei Pleşu este cel mai bun, în această privinţă.

Ideea unei ucronii despre România de azi. Cu temă politică sau apocaliptică?

 

20. 4. Mi-a telefonat I. Are un prieten în U. S. A., îşi va continua studiile peste ocean, îşi va încheia anul acesta şcoala ei de translatori, este plictisită de disputele dintre mine şi mama ei, se va muta într-un apartament de două camere şi mă va invita la ea. Îmi spune „Bugariu”, ca la şcoală.

Părea la fel de dezorientată ca şi în alte dăţi. Părinţii n-au de făcut decât să stea în tribună (mai mult sau mai puţin comod) şi să urmărească meciul jucat de progeniturile lor. Dialogul cu jucătorii de pe teren este exclus.

Poate că voi începe a treia mea tinereţe sefistică.

 

21. 4. Finally, au intrat DM 300 în contul meu. O mică încurajare pentru un jurnalist modest.

Aseară, concertul din Bucureşti al lui Placido Domingo. Artistul îi trata pe români cu reală simpatie, dar ca pe nişte copii subdezvoltaţi. În anumite situaţii, simţi ce va să zică a fi un popor mic şi lipsit de orgoliu. Cred că la Budapesta, tenorul s-ar fi comportat altfel.

Anumite întâlniri întâmplătoare mă încurajează să reiau activitatea sefistică.

În fine, am aflat cum stau lucrurile. T. Ş. este „corespondenta noastră din Bucureşti”, iar subsemnatul este „colaboratorul nostru”.

F. se va pensiona la 1 septembrie, la 55 de ani. Zicea că şi soţia lui va face la fel. De la 1 iunie va fi şef la secţia română Emil Hurezeanu, de la „Europa Liberă”, 38 ani. Cred că numai un miracol mi-ar putea prelungi colaborarea.

 

23. 4. Mi-au difuzat aseară un text, cu o introducere flatantă.

Azi, un mic episod de tahicardie (precedat, pare-se, de o scurtă fibrilaţie). Trebuie să mă feresc de conflicte. Probabil că aceste crize, aparent lipsite de motive exterioare, se vor înmulţi treptat, până la un punct critic.

27. 4. În continuare, fără o metodologie a documentării, bazându-mă pe intuiţii de moment.

Marea mea problemă este psihicul fragil. Se pare că am nevoie de succese, pentru a putea continua.

La B. R. C. E., comisionul este aproape la fel de mare cât dobânda. Cunoscuta porcire comunistă.

Indiferent de toate, trebuie să-i dau înainte. Altceva nu pot imagina. Sufăr de damnarea de-a nu putea renunţa.

Telefonul: 121.110 lei. Se cutremură şandramaua.

 

30. 4. Textul trimis în 27 ar fi fost difuzat. În aceeaşi zi, doamna S. mi-a telefonat şi mi-a spus că pleacă de la D. W. Va veni cel anunţat de F. acum câteva zile. Doamna S. era dezolată, îşi făcea curaj. Doar un miracol ar putea prelungi colaborarea mea. Îmi rămâne doar să profit de luna mai, cât mai rămâne doamna S. Apoi, Dumnezeu, cu mila.

Textul trimis ieri n-a fost difuzat, probabil din cauza vizitei lui A. Năstase în Germania.

M-am ţinut cu dinţii de această colaborare. Cred că a meritat. Sunt dispus să merg mai departe, dar o întrerupere brutală mi-ar apărea ca o binecuvântare.

Irinel mi-a telefonat, plângându-se de bizareriile mamei sale şi de aparentul cinism al surorii sale. Îmi va trimite medicamentele peste câteva săptămâni.

Dacă încep un trai modest, pot rezista câţiva ani.

După cum bine spune H., SF-ul pare singurul domeniu de unde aş putea obţine ceva bani. M-ar ajuta o faimă constituită.

„Navigarea” în domeniul SF este destul de lesnicioasă. Rămâne de văzut cum va fi tolerată vârsta mea. Ori voi fi privit ca un maestru, ori ca un moş ridicol.

 

3. 5. Luna asta am regim de austeritate. Voi încerca să rezist cu o sută de mii.

F. a apărut pe post, în chip de prezentator. Avea o voce profesională, de tenor liric, graţioasă şi briliantă.

Sunt obligat, într-adevăr, să nu mai scot bani din buzunar. Dacă vreau să citesc cărţi, trebuie să redevin recenzent sau să circul prin redacţii, pentru a împrumuta.

Un final „apoteotic” ar fi cel al „cronicii mentalităţilor”. Aşa ceva ar merge probabil şi la vreun ziar de la noi. Plata ar fi de minimum 50 de ori mai mică decât la DW, dar m-aş afla în treabă.

La Braşov, m-am dus în parc, unde se joacă şah. Erau aceeaşi damnaţi. Este curios cum am reuşit să fiu unul dintre ei atâta vreme. Cred că mi se urâse cu binele, cum zice românul. Câştigam bani prea uşor de la D. W.

4. 5. Textul trimis săptămâna trecută a intrat ieri, cu o prezentare implicit elogioasă. Cei de la DW manifestă o oarecare agitaţie, desigur în legătură cu apropiata schimbare.

Aceasta este cerneala Waterman, piesa de rezistenţă din mica mea colecţie. Cea mai scumpă este totuşi cea numită Mont Blanc.

O doamnă de la D. W., aflată în Bucureşti, mi-a spus la telefon că F. este nebun. Probabil că are, într-adevăr, o componentă paranoică (cine n-are o mică ţicneală?), dar îl prefer unor imbecili normali.

Se pare că trebuie s-o ţin înainte cu textele speculative, „supte din unghii”. Plac.

O scrisoare din Israel de la frumoasa, cândva, B. M. Se pare că mulţi dintre cei plecaţi din România ajung în pragul ţicnelii. Cred că agresivitatea din alte părţi îi contaminează.

Probabil că dacă, printr-un miracol, nu voi fi decomandat de D. W., voi avea un final lamentabil, chiar primejdios, de carieră. Voi fi în continuare o victimă a propriei lăcomii. O eliminare a jurnalisticii dintre preocupările mele m-ar salva. Această ultimă afirmaţie este doar aparent un paradox.

7. 5. Mă bântuie un sentiment de  nesiguranţă. Apoi, unul al „încheierii de partidă”. Mă tratez cu gimnastică. Ar trebui poate să renunţ la jurnalistică înainte de a păţi vreun necaz.

Trebuie să aleg „trasee” comode, nestresante. Acţiunile dificile, specialitatea mea, nu mai sunt potrivite.

Probabil că tot refugiul în literatură ar fi cel mai bun. Un an de retragere din „lumea dezlănţuită”. Jurnalistica înseamnă însă şi păstrarea unui minimum de relaţii umane.

F. mi-a telefonat. M-a întrebat când merg în Germania. O întrebare retorică, desigur. Cred că este un artist, în cele din urmă. A cultiva ani la rând un marginal ca mine este ceva nefavorabil, din punctul de vedere al vieţii practice. Slăbiciunea lui F. ar fi neputinţa de a întreţine relaţii cu egali sau cu superiori în materie de afirmare. Postura mea de vasal loial, chiar dacă este jucată, într-o oarecare măsură, îl satisface.

Probabil că munca la un roman m-ar linişti.

 

8. 5. Interviu cu regele Mihai, la D. W. Reporterul, complet inadecvat. Regele… Nu cred că monarhia românească mai are vreo şansă de a reveni.

Se pare că, într-aevăr, jurnalistica este cea mai pseudointelectuală profesie. Cere performanţe fizice şi de amoralitate, plus curaj (tupeu). Jurnalistul n-are nici-o competenţă. Lectura ziarelor şi ascultarea (vederea) altor medii de informare presupune o analoagă veleitate de a trăi.

Pot afirma, în fine, că vreau să divorţez de D. W.

 

10. 5. Poate că depresia mea psihică este în scădere. (Aici este o limită a limbii. Prin scădere, o depresiune se adânceşte…). N-am încotro, merg înainte, cu respectarea unor reguli de viaţă sănătoasă.. Fac gimnastică, dorm 8 ore pe noapte, nu fumez. Mai rămâne stresul. Şi, în primul rând, Destinul.

Să urmez un curs de calculatoare?

O plăcintă cu brânză costă 1000 lei.

11. 5. Ieri mi-am amintit un episod din serialul de televiziune „Povestiri cu final neaşteptat”. Un bărbat bătrâior este concediat din postul său de vânzător. „Se privatizează”, investeşte toate economiile sale într-o cofetărie. În scurt timp, se îmbogăţeşte.

Iată un bun epilog pentru acest caiet al suspinelor presenescente.

 

12. 5. Singurătatea ar fi favorabilă literaturii, nu şi jurnalisticii. Sub acest raport, trăiesc un paradox. Îmbin seninătatea adusă de singurătate cu practicare jurnalisticii. Potrivite ar fi agitaţia, pânda isterică a noutăţilor.

O carte despre noii patroni din România.

 

14. 5. Traversez o zonă cenuşie, psihologic vorbind. Cauza sunt articolele partizane, pe gustul doamnei S. Cred că jurnalistica obiectivă este mai puţin plicticoasă.

Mi-a venit „cearşaful” de la D. W., pe martie. Suma este circa 400. Nu prea rău.

Traduc cartea despre tarot. Nu merge prea greu. Vocabularul este limitat. Probabil că o carte de beletristică mi-ar fi inaccesibilă.

Între televizor şi computer, ar trebui să-l aleg pe al doilea. Postura de legumă postată în faţa televizorului nu este prea grozavă. Computerul m-ar ţine viu, chiar dacă discret iradiat.

Nu primesc nici o scrisoare neoficială. Telefonul nu sună niciodată (exceptând-o pe H., cea nesigură de sine însăşi). Mi se oferă pe tavă o existenţă de anahoret.

Să vedem dacă, după ce voi fi „decomandat” de băieţii de la D. W., voi mai avea nervii destul de tari pentru a continua studiul limbii germane. Cred că da.

Fiecare situaţie are o parte bună. Aceasta trebuie descoperită şi folosită.

Televizorul mă tâmpeşte, dar mă ajută să nu mă scrântesc din pricina singurătăţii. Pe de altă parte, tâmpirea este mai rea decât scrântirea…

O durere de cap apărută în fiecare după-amiază, iată ce se adaugă în aceste zile.

„Pamorama vieţii politice româneşti” – iată titlul prezumat al proximului meu articol.

Conferinţa Uniunii Scriitorilor. M-ar interesa pentru un articol.

 

17. 5. Am stat vreun ceas şi jumătate la conferinţa scriitorilor. Un bâlci profitabil pentru câţiva.

Au început căldurile. În casă sunt 26ºC. Nu pun ventilatoarele deocamdată, de teamă că nu-mi agravez mica răceală.

19. 5. Ieri mi-a telefonat o doamnă de rang secund de la D. W. Am aflat de la ea că doamna S. (şefa interimară) este în concediu, iar marea schimbare este amânată pentru 1 iulie. Colaborarea mea continuă, spre fericirea generală. Doamna mi-a cerut un text.

Să încerc a scrie texte mai lungi, spre a obţine nu DM 75, ci DM 112,5! O tempora! O mores! Mă întreb cât de nocive sunt aceste exerciţii repetate de tâmpenie. Pot să rămân deasupra lor sau mă „strică la cap”?

Aseară, la telefon, I. părea tristă. M-a anunţat că nu mă mai invită la ea. Era normal. Se pare că nu are o personalitate prea puternică. Mi-a spus că, de fapt, va termina şcoala la anul viitor. În aprilie îmi spusese că evenimentul se va întâmpla în acest an. Minte şi ea, că să facă… Numai să nu se fi apucat de droguri. Pare dezorientată. Un progres. Mi-a spus „dragă tată” şi nu Bugariu. S-ar părea că a fost prinsă în cursa pentru consum. Zicea că ar vrea să discute cu mine.

S-ar putea să rateze o vocaţie pentru spiritualizare. Riscă să devină o vită consumatoare. Să sperăm că se va salva cumva.

20. 5. Doamna C. mi-a difuzat azi, „materialul” trimis ieri. F. a avut o corespondenţă de la Paris. A lăudat patetic, sfâşietor, condiţia exilatului. Se pare că a rămas pe dinafara mafiei de orgoliu cultural din străinătate. L-a pierdut, fără îndoială, trufia. Pe mine m-a acceptat, fiindcă am făcut figura semi-imbecilă a yesman-ului căzut în extaz. Suferă straşnic, bietul F. Asta nu-l împiedică, desigur, să mănânce şi să bea excelent, să aibă maşini de 45.000 de mărci bucata, vilă şi altele, cum ar fi tribulaţiile cu privire la vinul cel mai potrivit lângă o anumită friptură.

Probabil că în România de azi ar prinde un lider de opinie ascet, ostil inclusiv faţă de călătoriile în străinătate. Prezenţa lui Coposu şi Emil Constantinescu la Paris, la un simpozion al exilului românesc, nu este bine văzută de omul obişnuit. Este motivul prezentării copioase a evenimentului la televiziune. Băieţii nu sunt deloc proşti.

Să nu uit! Să schimb macazul pe obiectivitate, din moment ce doamna S. este în concediu! Iată ce am ajuns, dragi tovarăşi şi preteni! („Preteni”, fără i.)

Întrebarea este dacă un epicurian are dreptul să fie moralist. Iată o temă de articol. P. M. Băcanu, „căpitan de industrie”, este îndreptăţit să moralizeze pe tele politice? Idee de folosit în „Automatismele Opoziţiei”.

 

22. 5. Ieri m-am căznit cu un careu de cuvinte încrucişate, amintindu-mi de pasiunea tatălui meu (după pensionare) pentru aşa ceva. A fost aproape o premieră. Înainte am mai dezlegat, de vreo zece ori într-o viaţă, doar careuri simple, pentru neiniţiaţi. Cel de ieri avea definiţii dificile.

Căldura mă împiedică destul de mult să lucrez. În cameră este 27-28ºC.

Eroarea mea în estimarea literaturii SF: am privit aspectul  comercial ca pe un neajuns şi nu ca pe un ingredient esenţial.

Ce-ar fi să încerc, în nişte corespondenţe, tonul confesiv al scriitorului, renunţând pa falsa obiectivitate a istoricului-jurnalist? Pentru început aş putea porni de la textul lui Paul Goma, recent apărut în „Dreptatea”. Acolo este ilustrat anticomunismul ireductibil, precum şi intelectualismul Opziţiei. Se adresează unor utopici oameni luminaţi.

Din înţelepciune în înţelepciune, am ajuns să-mi folosesc la scris propriile manuscrise (pe verso). Uite-aşa! Coli virgine consum doar pentru faxuri. Un top de 1000 coli ar costa 25.000 lei. Nici nu-i mult, în fond. În Germania, atât costă vreo 500 coli. Voi ajunge oare să nu mai am bani pentru panglicile din maşina de scris şi să scriu cu indigo, pentru a folosi copia? Totul este posibil.

 

28. 5. Am fost la Timişoara, pe banii organizatorilor, la EUROCON, o întâlnire a SF-iştilor din Europa (şi din alte părţi). Se pare că tot SF-ul mă va hrăni, până la urmă.

Nu m-am simţit prea bine acolo. Poate şi fiindcă n-aveam un statut clar. Şi pentru că nu ştiu perfect nici-o limbă străină.

Între timp, „fata” mi-a difuzat două texte. Deocamdată mă mai înnădesc.

Să vedem dacă voi reuşi o nouă racordare la literatura SF. Acţiunea Timişoara m-a costat vreo 50.000 lei. Decontul a fost mai mic decât cheltuielile.

Voi merge la Braşov pentru mai multe săptămâni. Voi trimite de acolo colaborări. Un televizor pentru mama ar fi necesar. Actualul este foarte uzat.

În locuinţa mea: 29ºC. Cu două ventilatoare în funcţiune,  geamurile şi uşa de la intrare deschise, cu un grad mai puţin. Nu-i de stat.

 

29. 5. Cred în continuare că însemnările din aceste caiete sunt „opera” mea principală. Mai ales în epocile când lucram la romane, apar pasaje interesante.

Probabil că ideea unei munci jurnalistice sistematice trebuie eliminată. Fără calculator sau câţiva documentarişti, nu este nimic de făcut. Rămâne la dispoziţie impresionismul.

Cred că am mai scris despre o culegere formată din texte SF de dragoste (o contradiţie în termeni, până la proba contrarie). Plus un roman despre iubirea pentru femei artificiale (Philip K. Dick a făcut deja aşa ceva). În fond, sexul făcut în stil sportiv nu este altceva. Nişte păpuşi animate îşi oferă reciproc luxură. Dintre povestirile vechi, ar intra „Noapte bună, Spohie” şi „Vocea”.

O colecţie numită „Love SF” ar fi cu siguranţă o premieră mondială. Ar intra şi tema cuplului aflat în luptă cu SIDA.

Am mai notat cândva un efect ciudat. După ce am reuşit o mică performanţă intelectuală în indiferent ce direcţie, productivitatea mi se măreşte în mod automat. Acum, de exemplu, în ciuda căldurii, scriu un bun articol, mulţumit fiind de ideile, de fapt modeste, expuse mai sus.

 

31. 5. Ieri, al şaptelea text pe luna mai. La vechile tarife, ar fi fost un triumf. Nici aşa nu este prea rău.

A început să plouă. O binefacere.

La telefon, F., prietenos, zicea că a revenit la intenţiile editoriale. Îmi va vira nişte bani, o pomană deghizată în comisioane pentru predarea unor texte în România. Eliminat de la „Cotidianul”, publică acum la „România Liberă”.

Nu pricep cum de această locuinţă de încălzeşte atât de repede. Azi, de pildă, afară este de-a binelea răcoare, iar aici este 26ºC. singura explicaţie ar fi orientarea camerei spre miazăzi.

Până una-alta, povestea cu DW m-a deturnat complet de la literatură, de patru ani încoace. Greşeala mea a fost conştiinciozitatea excesivă. Aşa ceva nu prea are căutare nicăieri.

 

4. 6. Să vedem ce se va întâmpla cu D. W. Emil Hurezeanu a devenit director la „Europa Liberă”. Se bat posturile de radio pe el, nu alta! Totul fiind reversibil, poate că şi F. va retracta, va reveni. Secţia română de la D. W. duce lipsă de lideri reali, precum şi de jurnalişti autentici. Sunt prea bătrâni şi prea comozi. Nu se zdruncină chiar deloc. Au adoptat metoda minimei rezistenţe.

Doamna P. mi-a difuzat şi ultimul text trimis. Este extraordinar de cumsecade. „Moara” va funcţiona deci şi în luna iunie. Este un final incapabil să se încheie…

„România Liberă” n-a apărut azi. Să se fi desfinţat, ex abrupto? Nu, desigur. F. va avea în continuare ocazia să-şi depună icrele politice.

Atuurile mele în faţa celor de la D. W. sunt consecvenţa şi nemaipomenita punctualitate. Concurenţii mei se ocupă şi de alte treburi, trimit adesea printre picături. De aici, aura mea de seriozitate, presupun.

Am descoperit un pix de lux. În perioada de „desfrâu”, am dat pe el DM 40. Iac-aşa s-au dus bănişorii câştigaţi prea uşor. (O notaţie meschină, fără îndoială.) Pixul, folosit acum, foloseşte o cerneală specială, de neşters, pentru acte, dokumentenecht.

În privinţa sculelor pentru scris, stau excelent. Îmi lipseşte doar un stilou de aur (ca al unui şef de stat), bun pentru semnat tratate internaţionale.

Ia să mai traduc ceva din „Der Tarot”!

 

8. 6. La Braşov nu este rău, cu condiţia să nu fie frig.

Mă canonesc cu un text despre liderii de opinie. Trebuie să inventez o teorie a acestora. Ieri am trimis un comentariu despre „complexul tatălui”. Un fiu îşi ucide tatăl  şi apoi, sub presiunea unor remuşcări refulate, începe să-l imite.

Aceste articole mă împiedică să mă gândesc serios la unele proiecte literare. Cred că scrierea lor şi lucrul concomitent la un roman ar fi greu de realizat, aproape imposibil. Ar trebui totuşi să încerc.

I-am introdus mamei televiziune prin cablu. Televizorul are însă un ţiuit distrugător. Ar trebui unul nou.

Ar fi de spus zicala cu Goldenberg. Cititorii jurnalului meu o ştiu deja.

Dacă mi-ar da textul trimis ieri, poate că aş găsi resurse pentru încheierea acestei idioţii despre liderii de opinie. Succesul este euforizant etc.

 

12. 6. Textul a fost difuzat doar vineri. Aflat pentru o zi la ţară, n-am ştiu că de fapt faxul meu nu ajunsese. L-am retrimis vineri. Faxul de la Telefoanele din Braşov nu este bun, deşi indică OK în raportul imprimat după transmisie.

Voi încerca o sistematică eliminare a neologismelor din  textele mele pentru D. W., atâtea câte vor mai fi. Curios lucru, mi-e mai uşor să scriu cu neologisme decât în stil popular. Asta mi se trage de la activitatea de critic literar. Pentru a scrie pe înţelesul tututor, trebuie să fac un efort. O altă explicaţie ar fi şi înclinaţia mea spre concizie şi claritate.

Patru ani de la mineriada din iunie 1990. Poate ar fi bun un text pe această temă.

Ideea unui concurs de idei SF.

Teoria cu liderii de opinie politică mi-a reuşit destul de bine. Liderul ar fi un ins ascultat şi crezut, capabil să recolteze simpatii politice.

Ar trebui să scriu mai lung, depăşind o lectură sub cinci minute. (Meschin, da.)

Dacă această colaborare nu se va întrerupe dintr-un motiv sau altul, voi asista la propria mea deprofesionalizare ca scriitor.

Azi sau mâine voi încerca să scriu un articol de critică SF, după o întrerupere de circa şase ani. Voi folosi probabil idei din „Dogma SF”, un text inedit, scris mai demult. Un titlul posibil: „Gnoza SF”. Este folosită teza: „nu-i frumos cei frumos, e frumos ce-i place omului”.

„Tragedia” lui Iliescu vine din situarea sa ambiguă, în mai multe sensuri. Complexul lui Oedip. Îşi ucide tatăl (Ceauşescu) şi „trăieşte” cu mama (România).

În parcul de la Braşov, m-am convins că productivitatea intelectuală prilejuită de practicarea jocului de şah este discutabilă.

 

16. 6. Faxul de la Telefoane n-a mers, dar banii mi i-au luat.

Asemănările dintre literatura SF şi filozofia gnosticilor.

Cerneala de faţă ar fi blau-schwarz, după cum scrie pe cutia de rezerve. Ce se vede nu confirmă. Este mai degrabă un verde spălăcit. În viaţă este la fel, eticheta şi conţinutul neavând decât legături destul de vagi. Nu mai spun de amor, unde sex simbolul stradal se dovedeşte a fi o frigidă de cea mai bună speţă.

17. 6. A fost difuzat şi al patrulea text, trimis ieri. Totul merge atât de „uns”, încât este evident că nu mai poate dura prea multă vreme. Îmi este la îndemână o onorabilă luptă de ariergardă, urmată de tentativa unei reprofilări.

F., după câte îmi dau seama, parcurge un reflux de lungă durată. Entuziasmul lui faţă de publicistica proprie apărută în România s-a stins şi în locul lui a apărut antipatia faţă de publicaţiile româneşti. Crede, fără s-o spună, că nu i s-a dat suficientă atenţie. Nu-şi dă seama că n-a respectat tehnologia succesului în presa românească de azi. Cred că savurează un destin de marginal (adică de om situat între două condiţii), mulţumindu-se cu bunul său nivel de trai material.

Doresc atât de mult să fiu „disponibilizat” de cei de la D. W., încât nu este exclus să mă păstreze! Ar trebui, în acest caz totuşi improbabil, să le cer mai mulţi bani.

Procesul pentru terenul de la Vâlcele se apropie de sfârşit.

N-am reuşit să mă documentez mulţumitor despre gnostici. Este necesar un timp mai lung, n-am motive să mă grăbesc.

Milionarilor nu le şade bine să moralizeze poporul.

 

23. 6. Cupa Mondială de fotbal se derulează, iar banii mei se duc. Speranţa este terenul de la Vâlcele.

„Din rai în iad şi retur”. Titlul unui articol despre extazul şi deznădejdea amatorilor de fotbal din România.

Se apropie data când voi redeveni autor de literatură. Sau va continua această împuşcare a francului? Aş avea bani pentru un an. În acest timp ar urma să scriu o carte publicabilă.

 

28. 6. Stereotipiile politicii şi jurnalisticii politice. În politică, proaspătă este practicarea puterii şi nu verbalizarea ei.

Merg la Sf. Gheorghe şi la Vâlcele, în legătură cu procesul.

Uneori îmi dau seama cât de fragilă este vocaţia mea de intelectual. Sau, mai degrabă, cât de inexistentă. Intrarea mea la Filologie a fost o eroare. Acum nu-mi mai rămâne decât să-mi fac situaţia cât mai suportabilă.

 

2. 7. Aştept clarificări de la D. W.

F. s-a retras din toate acţiunile legate de România.

La Bucureşti, unde am stat o singură zi, era o căldură cumplită. Nu era e stat în garsoniera mea spaţioasă de pe Ştirbei Vodă.

De la I., nici-o veste. Cred că n-are rost să-i mai scriu scrisori fără răspuns. Nu-mi rămâne decât să aştept.

Povestea cu D. W. este mult mai acaparantă decât s-ar crede. Aduce niscaiva bani, dar îi creează omului o psihologie de damnat.

 

3. 7. Căldura a mai scăzut, dar randamentul meu n-a crescut. Am „prelucrat” şi condiţile de incertitudine.  M-am instalat în situaţia unui ziler. Oricând, treaba poate înceta.

Neajunsul este că nu mai am chef de documentare. Dacă totul se poate opri oricând, de ce să fiu atât de sârguincios!?

 

4. 7. Defecţiuni în mecanismul de transmiterea al textelor mele.

Soţia lui F., stânjenită, îmi spune la telefon că soţul său nu este acasă. Nu-l cred pe F. în stare să evite în acest fel o discuţie cu mine.

Voi  însăila din când în când câte un text. Aceasta este etapa.

 

5. 7. Textul trimis ieri a fost difuzat aseară. Când îl critic pe Iliescu, totul merge strună.

Aseară, la televizor, conferinţa de presă a lui Iliescu. Omul are un real talent politic. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să-l întâlnesc. Dacă este cum pare, adică realmente carismatic, m-ar „seduce”, aş deveni pe loc adeptul lui. Are replică, stăpâneşte perfect un anumit set de răspunsuri. Talentul său de om politic se află într-o contradicţie tragică cu filozofia sa politică. Dacă se mai alege o dată, în 1996, înseamnă că toţi criticii lui au fost nişte inşi fără intuiţie.

Să-i scriu şefului de D. W., pentru a-i cere ajutorul în editarea unei culegeri de articole difuzate iniţial pe postul lui de radio.

 

7. 7. Este clar, jurnalistica şi literatura sunt diametral deosebite. Nu pricep cum reuşesc unii să le facă bine pe amândouă.

Încerc să citesc nişte povestiri SF. Mi se par cumplit de plicticoase. Pentru a mă „monta” la scrierea unor proze sau comentarii critice SF mi-ar fi probabil necesare câteva săptămâni.

Ieri m-am simţit atât de „vid”, încât n-am reuşit să fac gimnastică. Aşa ceva mi se întâmplă foarte rar. De regulă, nu fac exerciţii doar atunci când am o problemă organică.

Te pomeneşti că trăiesc o demenţă senilă incipientă! Să fie doar hipotensiunea mea, accentuată de altitudinea mai mare de la Braşov?

 

8. 7. Nu mi-a fost difuzat textul despre unguri. Era prea adevărat. Cei de la D. W. sunt destul de suficienţi. Printre altele, nu concep nici cea mai mică critică la adresa unor membrii ai minorităţilor etnice. Habar n-au ce se petrece în România şi nici nu-i interesează prea mult. Sunt impermeabili la ceea ce nu ştiu deja. În afară de problema drepturilor omului şi de anticomunism nu mai este mare lucru în minţile lor, referitor la România. Mi-au reprodus totuşi, tale quale, introducerea. Poate a fost un gest milos şi mă vor plăti.

Încerc să scriu textul despre fotbal, spre a-l trimite luni. Este scris ca şi cum echipa României ar fi pierdut. Cred că aşa se va întâmpla, echipele învinse până acum fiind imature psihologic.

12. 7. Modesta mea speculaţie despre fotbal şi politică le-a plăcut. „Jucăria” continuă să funcţioneze, cu preţul deprofesionalizării mele ca autor de literatură.

Sunt la Bucureşti, profitând de câteva zile ploioase, când temperatura din locuinţa mea devine suportabilă.

Doamna P., de la D. W., cunoscută de mine în timpul vizitei sale recente în România, se arată interesată de colaborările mele. Se pare că trebuie totuşi să fac ceva pentru a redeveni un autor de literatură.

Referitor la tentativa de escaladare socială a lui H., prietena mea. Neputinţa este ceva foarte complicat şi în acelaşi timp foarte simplu.

 

16. 7. Din ultimele patru texte trimise de mine, a fost difuzat doar unul. Am la dispoziţie vechea tactică a buldozerului, adică să mă fac a nu băga de seamă. Sau pot să „mă supăr” şi să nu mai trimit. A doua mă tentează. Mi-ar plăcea însă să mă retrag într-un moment când totul merge bine.

Este curios cât de mică este, în fapt, libertatea jurnalistului. Când are vreo părere mai neconformă cu tonul redacţiei, s-a terminat. El trebuie să moduleze „doctrina” redacţiei, nu mai mult.

Probabil că ar trebui să trimit colaborări mai rar. Să reiau „Cronica mentalităţilor”, de patru ori pe lună. Dacă le place, bine, dacă nu, să renunţ.

Sentimentul că mă aflu prins într-o cursă de şoareci. Momeala, câţiva bani, buni de cheltuit pe cine mai ştie ce prostii.

Deocamdată, n-a venit sfârşitul lumii.

 

21. 7. Mă bântuie tot felul de „şopârle” psihice. Nu ştiu ce dorinţă de a renunţa la toate, nu ştiu ce sentiment de tipul „La ce bun?”. Încerc să mă menţin la suprafaţă. Trimit azi un articol. Munca este cel mai bun calmant şi chiar un euforizant.

La necaz, unii se îmbată. Eu încep să joc şah în parc…

În ani, am aflat că vulnerabilitatea psihică este principalul meu defect. Îmi este deosebit de greu să-l compensez (în sens medical).

24. 7. La Bucureşti, parcurgând un mic şoc de readaptare.

Colaborarea mea la D. W. merge încă, târâş-grăpiş. Din nou, declar că voi renunţa la documentarea minuţioasă. Ziarele mă sufocă.

În general, perioada nu este prea bună pentru mine. Simt că nu prea mai am benzină. O operaţie de lichidare a acestei locuinţe m-ar înviora, poate. Aş începe că cărţile, foarte numeroase.

N-ai crede că jurnalistica politică poate fi atât de acaparantă.

F. a dispărut în ceaţă, pentru a desăvârşi deşertul uman unde trăiesc.

Să zicem că este doar o pasă proastă. De altfel, asemenea stări acuzam şi în urmă cu cinsprezece ani, pe când  aveam probleme de consolidare în Bucureşti. Dacă reuşesc să-mi fac pregătirea fizică, totul reintră în normal. (Această cerneală spălăcită este nimerită pentru însemnările acestor zile.)

Da, lichidarea acestei locuinţe, iată obiectivul.

Într-o scrisoare, tanti Alice îmi dă ştiri despre pământul de la Comloş. Cum nu există acte de proprietate, preţul pământului este foarte mic. Ideea unui sejur la Logoj, urmat de un drum la Comloş, pentru clarificări.

Pregătiri pentru un nou proces (ieşire din indiviziune), referitor la pământul din Vâlcele. Pare simplu.

H. face declaraţii de neputinţă referitoare la examenul ei de admitere la Drept.

Scrierea unui roman este atât de reconfortantă fiindcă te scoate din realitatea obiectivă şi te transformă într-un zeu al propriilor tale personaje. Iluzia este perfectă.

SF-iştii respectă, în mod caricatural, regula elitelor, profitând sau (şi) fiind stimulaţi de statutul lor de minoritari. Despre minorităţile estetice (cazul uneia din România) bazate pe minorităţi etnice. „Partida” lor  (întărită cu persoane din alte etnii) funcţionează impecabil şi produce succes.

Un roman SF, intitulat „Fandom”. Nu ştiu ce ar putea să conţină. Eventual, o întâlnire între lumea SF-iştilor şi cea a plăsmurilor lor SF-iste.Vor SF-iştii să pătrundă în ficţiunile lor? N-au decât! Ar exista şi un fir narativ absolut realist, cu „fani”, autori autohtoni, autori străini, amoruri sefiste. Ar urma racordarea la lumea imaginată. Poate că tonalitatea comică (ironică) s-ar impune în mod păgubos.

Cele 29ºC din locuinţa mea trebuie tratate cu calm şi asumate. Să mă gândesc că peste trei săptămâni vine Sântă Mărie şi lucrurile se rezolvă.

Frenezia anticomunistă a oamenilor de condei din străinătate se explică şi printr-un sentiment de culpă. De ce nu ne întoarcem în România? Fiindcă acolo este comunism, în continuare. „Interesul” lor, neconştientizat, este ca în România să fie comunism la infinit, iar ei să aibă motive pentru a nu se întoarce. Altfel spus, confortul lor psihic depinde de comunismul din România. Ce-ar zice F. de această idee?

Să-mi găsesc un domeniu anume pentru textele D. W. Unde să nu existe concurenţă. Niscaiva eseuri, poate? Portrete de politicieni? De oameni ai zilei?

 

26. 7. Cred că lehamitea mea de jurnalist vine de la faptul că nu pot scrie adevărul. A intervenit şi scârba faţă de o retorică anumită. După un număr de repetări, intervine criza, supradozajul (overdose). Nimic nou nu se mai poate spune. Omul cu nevoie de bani simte că începe să se tâmpească. Cred că în aceste constatări intervine reflexul meu de „ins literar”. Jurnalistul cu vocaţie poate scrie, presupun, o viaţă întreagă aceleaşi lucruri. Autorul de literatură, nu.

Singurul proiect ce-mi pare rezonabil deocamdată este cel al lichidării. Ceva analog cu o emigrare virtuală. Omul îşi înstrăinează locuinţa ca şi cum ar urma să plece în altă ţară. Când va fi vândut tot ce se poate vinde, inclusiv locuinţa, vede ce are de făcut. Doar de îndeplinirea unui asemenea plan negativ, dar probabil purificator, mă simt în stare.

Nu pot să nu-mi amintesc de spusa lui Kafka despre tendinţa celibarului de a-şi simplifica şi reduce progresiv cadrul de existenţă. Am mai amintit despre aceasta.

O schemă începe să mi se pară ridicolă. Trimit texte mai neortodoxe. Nu sunt difuzate. Mă decid să sistez colaborarea. Un telefon mă anunţă că de fapt textele au fost difuzate, iar colaborarea mea este dorită.

Acum vreo două ore am primit un asemenea telefon. Ceva se schimbă totuşi. Nu mai am elanul de acum patru ani. Poate este de vină şi perfecta anonimitate rezervată colaboratorilor la posturi de radio. Pentru a fi cât de cât băgat în seamă, trebuie să publici la ziare şi reviste din România.

La 29 de grade nu este prea rău. Te gândeşti că afară este peste 30, iar toamna nu este prea departe.

27. 7. Au sosit banii pe mai, precum şi cei de la F.

Cred că pe viitor nu voi mai face pe placul unora, în privinţa partizanatului. Acum vreun an am încercat să public, la D. W. şi apoi la „22” un text numit „Amurgul anticomunismului”. N-a fost acceptat de nici unii. Azi, teoria mea este confirmată de evoluţia Opoziţiei. Poate ar fi cazul să recondiţionez textul respectiv.

Titluri de cărţi: „Scrisori din anonimat” şi „Doar morţii sunt blânzi”.

Am început vânzarea cărţilor. Acţiunea îmi procură o intensă şi iraţională satisfacţie.

 

29. 7. Câştig o leafă bunicică, dar forma mea de viaţă nu este acceptabilă.

Teoretizările mele despre neajunsurile jurnalisticii sunt semne de slăbiciune.

Ar fi cazul să mă uit la televizor – cum face „concurenţa”- şi „să sug din unghii” texte sprinţare. În rest, să mă ocup de altceva. Scrupulele mele în materie de documentare minuţioasă s-ar putea să fie un mod de a-mi ascunde mie însumi lipsa de energie.

30. 7. Irinel mi-a trimis nişte medicamente. Are, în continuare, tribulaţii legate de profesia ei. I-ar fi necesare DM 350.000…

Comerţul cu cărţi nu prea merge. Am reuşit doar să vând volume relativ groase cu preţul unor ziare. Asta înseamnă a lichida, nu a vinde.

Cărţile de critică literară nu interesează pe nimeni. Nici pe gratis, nu le-ar duce omul acasă. Şi când te gândeşti cât de greu este să le scrii bine! Prost, se scriu mai uşor.

Făcând planuri de înstrăinare a bibliotecii mele, analizez natura unui ataşament. De ce simt că volumele fac parte „din mine”? Este doar instinctul de proprietate? De regulă, după intelectuali rămân biblioteci intacte, cu destin adesea ironic. De cele mai multe ori, moştenitorii le vînd la metru, pe nimic. Înseamnă că în timpul vieţii biblioteca proprie nu se dă? Că face parte din personalitatea insului resepctiv?

Voi contrazice această regulă, păstrând doar „crema”. Voi inventa o regulă specială, pentru intelectualii celibatari. Aceştia lasă în urma lor biblioteci mici sau doar Biblia.

I. tace în continuare. Este foarte dură, fata asta!

Cât o priveşte pe H., ea oferă ce are şi nu ţine cont de ce i se cere. Nimeni nu face altfel. Ea trage spre o existenţă modestă. Poate că instinctul ei este mai bun decât al meu în materie de succes şi de eşec.

Aforismul zilei de sâmbătă. Cine le face pe toate nu face nimic (bine). Ar însemna că, fără aprofundare, orice act este schilod.

 

31. 7. Voi merge din nou la Braşov, pentru al doilea proces. Şi pentru a scăpa de căldură. Vara următoare, dac-oi trăi, trebuie să găsesc o soluţie. Aer condiţionat sau un un sejur de 3-4 luni la ţară. Sau altă casă.

Cu ritmurile biologice nu este poveste. H. are un mare ghinion. Pentru al treilea an consecutiv, în zilele examenului stă la minus. Eu însumi mă aflu „la minus” în aceste zile. Acuz  o anumită moleşeală, precum şi o neclaritate în gândire.

În mod interesant, spusa unui jurnalist, chiar genială, nu este asociată cu numele respectivului. Puţinele excepţii apar atunci când numele respectivului este asociat cu o altă calificare. Un exemplu ar fi  Art Buchwald. Deşi scria în presă, acesta era considerat un umorist. Jurnaliştii acceptă să fie bălegarul necesar celor notorii, îi ajută că crească şi să înflorească.

Titlul de eseu: „Fenomenologia dezamăgirii”. Referitor la diferitele personalităţi politice româneşti producătoare de dezamăgire, după 1989.

Mi-a dat telefon F. I s-a întors o scrisoare mie adresată. N-aş crede. Este probabil o minciună nevinovată. O tratează pe mama sa, 84 ani, cu inteferon. Acum câţiva ani, acest medicament era exorbitant de scump. Poate că tratementul este suportat de Krankenhaus. Oricum ar fi, F. este demn de respect. El o tratează pe mama sa la el acasă. Un neamţ pragmatic ar fi transferat-o la spital sau la azil.

M-a sfătuit să perseverez, fiindcă textele mele sunt preţuite. Alte minciuni „pioase”, ca între presenescenţi.

În locuinţa mea: 30ºC.

 

6. 8. La Braşov (25ºC, în casă) este mai acceptabil. Mă căznesc cu un text. Se pare că fabulaţiile sunt bine primite. Le plac „scenariile”.

Fac gimnastică, în ciuda unor dureri lombare destul de mari.

Vara, pe căldură, nu prea pot lucra, în ciuda recomandărilor din zodiacul japonez.

După Alfred Adler, H. ar fi o „piază rea”, o persoană destinată ghinionului şi sfârşind prin a-şi determina şi savura neşansele. De vină ar fi vanitatea. Cei din această categorie se consideră buricul pământului şi îşi dau prea multă importanţă. Inteligenta H. n-a reuşit, se pare, să-şi înfrângă vanitatea.

7. 8. „Ochii lor vii şi strălucitori mărturiseau o viaţă fără josnicii.” (Balzac, „Iluzii pierdute”.) Recitind acest roman frumos, îmi dau seama, nu fără stupoare, că n-am progresat deloc pe calea spre succesul literar. La douăzeci de ani după mutarea în Bucureşti, sunt practic acolo de unde am plecat. Cărţile publicate de mine contează prea puţin. Pe de altă parte sentimentul (ridicol, în condiţiile date) că viitorul îmi rezervă surprize plăcute în materie de literatură este agreabil. Poate că insul cu opinia că eu sunt un veşnic debutant n-a greşit. În viaţă şi în literatură am rămas o o promisiune (devenită caricaturală). Cel mai bine mă descrie conceptul de veleitar.

Poate că singura mea achiziţie, obţinută ridicol de târziu, este folosirea corectă a limbii literare.

Să trimit câte un eseu pe săptămână ar însemna să apuc sabia de tăiş şi nu de mâner, dar şi o încercare de a nu mă afunda prea adânc în jurnalistică.

 

10. 8. Secetă şi caniculă. Este jenant să mă tot lamentez pe tema nefericitelor mele articole. Tăcerea asupra respectivei neputinţe n-ar schimba însă lucrurile. Scriu foarte greu aceste texte, iată adevărul. Cum am parte de paradoxuri amuzante, am picat în doaga articolelor politice după ce îmi radicalizasem scriitura ca romancier, recurgând la scurtări drastice. Or, articolul de ziar se bazează tocmai pe diluări! Comentariul jurnalistic se naşte din prolixitate şi vehemenţă. Autorul se răţoieşte pe patruzeci sau cincizeci de rânduri, ideea lui putând fi rezumată într-o singură frază. (Însemnări scrise în chip de omagiu lui Balzac, cel din „Iluzii pierdute”.)

Trăiască toamna, ce va să vină!

Cred că în Occident este demodat să corespondezi cu proprii tăi părinţi. Iată o posibilă explicaţie pentru tăcerea lui I.

 

12. 8. Ieri, cea mai călduroasă zi a acestei veri.

Am citit o ucronie (Norman Spinrad, „Visul de fier”). În minte îmi bâzâie tot felul de scenarii tip remake. De exemplu, o ucronie bazată pe lăţirea fandomului pe întreaga planetă. O lume de fani SF.

Ieri m-a căutat la telefon o doamnă de la D. W. Provizoratul continuă.

 

14. 8. La Bucureşti, 32ºC în casă.

Două scrisori de la F., cu unele reproşuri pentru insuficient anticomunism.

Îmi amintesc de cartea lui R. Girard. Doar scrierea unui roman îl vindecă pe autor de boala ontologică.

Din Adler, amănunte despre vanitoşi. Aceştia nu-şi asumă riscuri, au un slab sentiment al comuniunii sociale, vor bani, sunt critici etc.

 

15. 8. 30ºC în casă. Trebuie răbdare.

Constat că mi-e foarte greu să citesc literatură SF românescă recentă. Lexicul mi se pare prea specializat.

Încerc să-i răspund lui F. Deocamdată îmi fac unele însemnări. Vocaţia lui F. ar fi de om politic (om de partid, partizan). A mea, de ins obiectiv. Diferenţa dintre  generalul de stat major şi ofiţerul combatant. Primul vede în mare lucrurile şi scapă amănuntele. Schematizează.

Ce urmăreşte D. W.? Căderea regimului actual din România? Sau succesul unor instituţii?

Esenţa situaţiei din României nu este politica, ci  lupta pentru îmbogăţire.

 

17. 8. Scrisoarea pentru F. este gata, dar n-o trimit. S-ar supăra. Tăcerea este mai înţeleaptă. Prin septembrie îi voi scrie ceva despre vreme, plângându-mă că nu mai primesc nici o ştire de la el.

După o întrerupere de o săptămână, am reluat, de două zile, gimnastica.

Vând cărţi pe nimic. Vând şi aparatură electronică. Sper să nu fie un semn rău.

Cred că trebuie să trimit texte mai puţin elaborate şi mai multe.

 

19. 8. Vremea s-a răcorit puţin. Se poate trăi. Pronosticurile mele politice se confirmă, dar asta nu înseamnă nimic. „Crepusculul anticomunismului” mi-a fost refuzat acum un an, după cum am scris. Acum, respectivele idei sunt descoperite de alţii.

Ieri de dimineaţă am trimis un text despre remanierea guvernamentală. La 11,30, ştirea nici măcar n-a fost menţionată! Oamenii sunt depăşiţi de situaţie şi foarte relaxaţi. Iată ce înseamnă că nu te temi că vei fi dat afară. Au dat textul aseară.

Jurnalistul se pronunţă despre toate, cu aplomb. Poate că această disponibilitatea a sa îl face mai înfipt. El nu se pricepe, în fond, la nimic.

La televizor, un reportaj despre Cupa Mondială de fotbal. Cât grotesc! După ce s-au terminat jocurile, spectacolul este penibil. Poate că este cathartic. Ar fi singura lui scuză.

La banii daţi de nemţi, ar fi cazul să le trimit nişte compilaţii facile. Să mă ocup, în principal, de altceva.

Ar fi poate cazul să le dau un „ultimatum”, dar nu cred că ar duce la vreun rezultat. Haosul este prea mare.

Mă tot gândesc cum să-i răspund lui F. În ultima scrisoare, cum menţionam, pare-mi-se, a sărit peste cal. El are o agresivitate automată. Nu cred că este perfect conştient de ce scrie şi ce spune. Mai las să treacă o vreme şi apoi voi lua o decizie. Nu cred că este cazul să-i rămân dator, indiferent de urmări.

 

29. 8. S-a mai răcorit. Azi mă întorc la Bucureşti.

Cred că am găsit o formulă pentru a nu-l supăra pe F. Paranoia lui este neîndoielnică, deşi nevinovată. Îi voi combate tezele, emiţând judecăţi generale.

Fac zilnic gimnastică. Această performanţă mă determină să cred că partida nu este încheiată. Însemnă că mai am ceva energie.

Titlul de roman : „Ucigaşul melcilor”. Multe cadavre de limacşi încep să apară pe străzile unui oraş.

 

3. 9. I-am scris lui F. o scrisoare neutră. Nu mi-a fost uşor. Am conchis că victoriile teoretice nu-mi sunt de nici-un folos.

Timpul trece prea repede, iar mie îmi lipsesc protezele (de tip calculator, secretară etc.).

Încerc să bravez, dar tăcerea lui I. mă face să sufăr.

O emisiune la R. T. L. despre oamenii singuri. Cât de expresiv îşi descriu aceşti oameni (un celibatar bătrân, o străină) problemele! Sunt parcă destinaţi literaturii. Pare clar că îşi savurează situaţia.

Pentru mine, jurnalistica politică ar fi o alegere greşită, întrucât este o achiziţie intelectuală prea târzie.

„Cronica anomaliilor”.

Cu greu îmi menţin treaz interesul pentru colaborarea la D. W. Pentru a renunţa la ea, am nevoie de o teorie. Mulţumitoare ar fi cea din „August – decembrie”. S-au mai adăugat însă nişte date. De pildă, ce face un autor de literatură lipsit de bani? Face jurnalistică sau recurge la asceză, chiar la mizerie? Face vreo căsătorie dubioasă? Jurnalistica pare mai puţin murdară.

„Nevroza” mea legată de jurnalistică s-ar explica prin lipsa unei preocupări majore (intelectuale sau nu). Dacă aş scrie articole „pe de lături, pentru a câştiga nişte bani”, totul ar părea normal. Aşa ceva ar fi posibil, dacă aş renunţa la ambiţia mea documentaristică. Aspirând la poziţia de jurnalist profesionist, cu bancă de date şi computer, dar nereuşind s-o ating, mă adâncesc într-o stare de spirit neplăcută, hibridă.

11. 9. Se prevede o iarnă călduroasă. N-am decât să mă acomodez.

Cred că pot formula o teorie despre condiţia mea, ca  jurnalist. Aş dori să fiu un jurnalist de tip occidental, dotat cu toate facilităţile de documentare şi bine plătit. Aşa ceva nu este posibil. În respectiva situaţie, mă consider un jurnalist ocazional, prost plătit. Din când în când, fac câte un ciubuc, scriind articole. Apare o contradicţie, dătătoare de tensiune interioară, între tendinţa mea structurală către lucrul bine făcut şi necesitatea de a fi superficial, în stil românesc. O altă sursă de tensiune este regimul de perpetuă incertitudine. Un contract, fie şi verbal, fie şi doar pe trei luni de zile, ar fi aducător de echilibru.

 

12. 9. Temperatura, în creştere. Pentru mâine sunt prognozate 34ºC.

Irinel îmi trimite în ultima vreme nişte epistole agresive şi cinice. Cred că trece prin ceva asemănător cu „boala” lui F. Traiul în Germania îi face duşmănoşi, uneori, pe aceşti români, de altfel extrem de generoşi în felul lor. Voi proceda ca şi în cazul lui F. Voi lăsa să treacă un timp, de ordinul săptămânilor, înainte de a-i răspunde. Doar astfel voi obţine seninătatea necesară şi-mi voi reprima tentaţia de a-i spune câteva pe şleau.

Voi participa la un concurs literar cu un roman (scris în 1992). Va fi pe numele lui H., amica mea, eterna candidată la intelectualizare. Va fi o experienţă încă neîncercată.

Am reluat munca la traducerea din germană a cărţii despre tarot. Progresele nu sunt spectaculoase.

 

14. 9. Întotdeauna, eşecurile mele m-au fortificat, m-au înviorat.

Cred că „băieţii” de la D. W. nu mă prea iau în serios. Aceasta,  fiindcă nu mă ilustrez în presa românească. Vezi teoria lui René Girard despre medierea preferinţei. Ei nu pot decide singuri că eu sunt bun. La ora actuală sunt „în lot”, dar pe post de rezervă.

Un proverb de la Vâlcele, pentru H. „Lucrul amestecat pute a căcat”. Nu este rău zis.

16. 9. Jurnalistica – o lecţie de umilinţă. Trăieşti smerirea prin folosirea exclusivă a unor locuri comune, în cadrul unei „terapeutici” a tâmpirii. Îţi speli creierul.

Veşti bune, prognoza pentru Bucureşti este 28ºC. Ieri au fost 37ºC.

Ideea unui roman-melodramă, calchiat (până la un punct) după „Colecţionarul” de John Fowley. Destinul unui copil răpit spre a fi mutilat în vederea cerşitului profesional.

Ieri, „fetele” mi-au dat un text. În mod vădit, n-au priceput sau n-au dorit să priceapă ce doream să spun. L-au dat ca şi cum aş fi făcut referire la cu totul altceva.

Ca şi cum. Un mod de viaţă, în ceea ce mă priveşte. Cu toate acestea, în curând voi începe să lucrez la un roman.

H. n-a intrat la Drept, obţinând o medie submediocră. Se pare că n-o ajută capul. Aceasta este varianta cea mai avantajoasă pentru ea. În sensul că are nişte deficienţe de memorie. În schimb, curată  prostie este să simulezi vreme de trei ani o activitate. Tot ce-mi doresc este să nu fie şi ea nebună. Sau infirmă.

În ultimele două decenii am avut parte de infirme. D. avea o deficienţă fizică. R., una psihică, fiind incapabilă să reziste într-o căsătorie. M. era castrată afectiv. H. nu ştiu ce are, dacă are. Ceva pare a nu fi în regulă cu ea.

Irinel, cu ofensele ei epistolare, repetă atitudinea tatălui ei faţă de tatăl meu. Între cei doi fraţi a existat o hărţuială epistolară întreruptă doar de moartea tatălui meu. Nu mă voi angrena în jocul ei ciudat.

În ceea ce o priveşte pe I., cred că nu mai este nimic de spus. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Şi-atât.

Tot aşteptând să vină răcoarea, nici n-am observat că anul în curs a luat-o la vale bine de tot. Omul n-ar trebui să spună niciodată că doreşte ca să treacă mai repede cutare interval de timp. Trece de la el.

Da, o melodramă ar pica bine. Un roman, nu una trăită.

Când mă gândesc la un proiect mai mare, articolele devin o joacă de copii. Am mai scris despre acest truc ciudat, dar eficient.

 

20. 9. Lucrez la un memoriu către şefii de la D. W. Nu pot aprecia cum ar fi potrivit. Mentalitatea lor este prea străină pentru mine, pentru a încerca s-o deduc. Nu cred că formalismul lor va fi clintit de argumentele mele est-europene.

Răbdarea – virtutea principală a samuraiului.

Luptă de ariergardă. În urmă cu vreo zece ani, pe când mă gândeam  la un roman purtând acest titlul, era încă vorba despre literatură. Acum este ceva trăit de mine însumi.

24. 9. Ideea că şahul îi atrage pe suferinzii de laşitate fizică şi în acelaşi timp de agresivitate. În Cişmigiu, unul m-a înjurat urât, de mamă, fără motiv. L-am pocnit, de i-a dat sângele. Mi-am dat apoi seama că ethosul locului mi-ar fi cerut să suport în tăcere înjurăturile.

La telefon, noul şef de la D. W. a fost foarte amabil cu mine.

Irinel are o fractură. Diabetul împiedică punerea ghipsului. Va fi imobilizată vreme de trei luni. M-am oferit s-o ajut.

Căldura persistă. Pomii şi arbuştii înfloresc a doua oră. O treabă urâtă, ca orice lucru împotriva ordinii naturale.

 

26. 9. La Braşov este ceva mai puţin cald. Joc şah în parc.

Scena din Cişmigiu mi se pare citită undeva. A fost ca şi cum l-aş fi lovit pe bufon, pentru că nu mi-a convenit ce-a spus. Acolo trebuie să accepţi vulgarităţile sau să nu te duci.

În ultima vreme, nu ştiu de ce, obişnuiţii locului mi-au arătat o oarecare simpatie. Au început, s-ar zice, să mă considere unul de-al  lor. De ce? Fiindcă am îmbătrânit? Să fie la mijloc faptul că ratarea şi resemnarea au început să-mi iasă prin pori, în chip de miros social? Acolo este ceva asemănător unui club. Şahiştii, aflaţi în mare inferioritate numerică faţă de cei axaţi pe  remi, sunt un fel de elită a acestui club caricatural. Ei au toate satisfacţile tradiţionale ale elitei scăpătate şi fără bani.

Mă gândesc din nou la un roman pornit de la grupul uman din Cişmigiu. Există multe lucruri interesante. De pildă, absenţa femeilor. Acolo sunt bătrâni, homosexuali, lumpeni (boschetari), şomeri. Noutatea adusă de „revoluţie” este jocul de remi, pe bani. Înainte se juca doar şah.

 

1. 10. Vremea s-a mai răcorit. Umblă holera, iar în India, ciuma. Simt că vor veni zile ciudate, iar tribulaţiile mele profesionale vor deveni derizorii.

Unele microscopice progrese în studiul limbii germane. De exemplu, actul traducerii unui text nu mă mai scoate atât de tare din sărite.

H. împuşcă francul, antamând proiecte himerice.

 

5. 10. Al treilea text nedifuzat. Să se repete istoria din anul trecut? Azi voi încerca din nou să obţin clarificări.

Va trebui să mă lămuresc şi în privinţa lui F. S-a supărat pe România şi pe mine sau are doar o eclipsă epistolară?

Am trimis un fax, cerând lămuriri. Am şi telefonat. Îmi tot spuneau, în germană, că domnul Schwarz nu este în secţia respectivă. Să fi devenit eu un indezirabil şi un pisălog? Au fost nevoiţi să recurgă la conspiraţia tăcerii, exasperaţi? Halucinant sfârşit al unei colaborări de patru ani! Asta se adaugă la supărarea lui F.  Totul, pentru a încheia într-o notă meschină, lamentabilă.

O meandră de patru ani, cu efecte anti-intelectuale certe. Va trebui să lupt mult, pentru a-mi reface relaţiile profesionale din România. Oricum ar fi, un început este întotdeauna excitant. Să vedem dacă îi voi face faţă.

6. 10. Vremea s-a răcit de-a binelea. Slavă Domnului! Pot să gândesc.

Prima mea posibilitate de comutare ar fi literatura SF. A doua, migrarea la un ziar pseudo-independent. Ziare cu adevărat independente nu există în România. Mă întreb dacă există altundeva.

Deocamdată mă simt ca unul intrat în vacanţă. Voi scăpa de corvoada citirii zilnice a presei.

Se va vedea dacă binele făcut de mine lui H. o va transforma într-un duşman al meu. Să sperăm că originalitatea ei se va manifesta pozitiv, iar această regulă de fier va fi încălcată.

Ultimul articol a fost difuzat aseară. Toată lamentaţia mea a fost fără temei. Ceva trebuie totuşi făcut.

 

8. 10. Vremea se menţine răcororoasă, spre satisfacţia mea. Traduc din cartea despre tarot. Îmi mai scapă sensul frazei, uneori. În general, merge bine

Ieri am reluat gimnastica, întreruptă cu prilejul uneri crize de tahicardie (sau ce-o fi fost).

Povestea cu Regele mi se pare incredibilă. Atâta umilinţă! Întrebarea este cum va reacţiona „poporul”. Nu cumva nemaipomenitul act de umilinţă va creşte cota Regelui? Nu prea cred.

Cu calm, se pot rezolva destule.

O anumită comprimare a timpului. H. spune că în „Apocalipsa lui Ioan” scrie că este un semn al sfârşitului.

Cu greu reuşesc să mai fac câte ceva, în afara celor necesare supravieţuirii. Resimt dezavantajele modului meu de a trăi pe cont propriu.

 

11. 10. Între cei doi poli (cartea despre tarot (parcă mă descurc mai uşor în ultimele zile) şi lectura presei cotidiene. În asemenea situaţii pot să apară avantajele condiţiei de profesionist. Faci o treabă dincolo de afinităţile tale pentru ea.

I-am scris lui F., încercând să aflu noua lui poziţie faţă de mine. O scrisoare de câteva rânduri. Să se fi „supărat”? Precum vecinele mamei mele? Acestea se şifonează din te miri ce, dar peste câteva zile revin la sentimente bune. Este forma lor de viaţă socială, de „mondenitate”, mai bine zis.

 

12. 10. Şeful secţiei române de la D. W. mi-a trimis azi un fax. Se pare că toţi cunoscuţii mei din Germania se supără pe mine. Omul mi-a reproşat un text, unde ceream lămuriri. În mod concesiv („totuşi”), mi-a cerut o colaborare pe săptămână. Toţi suferă de superbie. În mod iremediabil, îi consideră pe cei din Est nişte slugi. Acestea pot fi recompensate, dacă stau în colţul lor, cuminţi.

Povestea pică într-un moment când am un mare chef să renunţ.

 

14. 10. I-am trimis şefului cu pricina o scrisoare destul de dură. Ulterior mi-am dat seama că este posibil ca omul  – sensibil din fire şi fălos – să înţeleagă greşit unele afirmaţii ale mele şi să se supere definitiv. Deşi aş rămâne fără surse de trai, aşa ceva mai degrabă m-ar mulţumi.

Cartea despre tarot are un capitol despre Cabală, plin de abstracţiuni. Pricep destul de mult. Uitându-mă zilele acestea prin ziarul bucureştean de limbă germană, am observat că mă descurc mult mai bine, lucru firesc. Frazele sunt mai scurte, lexicul, mai redus.

18. 10. Picanteria de a locui în centrul Bucureştiului şi a te îndeletnici cu studiul Cabalei.

Aştept divorţul de D. W. Apoi mă livrez (vorba lui H.) SF-ului. Să vedem ce va ieşi. Va fi o a treia tinereţe SF-istică.

„Complexul suzeranului” – iată ce explică reacţiile rudelor şi cunoscuţilor mei din Germania. Toţi, inclusiv I., s-au supărat atunci când am început să nu mă mai comport ca un vasal. Ei deprind o aroganţă interesantă. Cei de la D. W. refuză atitudinea obiectivă.

 

21. 10. F. mi-a trimis o scrisoare aproape rezonabilă. Singura gafă este acuza de neprincipialitate, mie adresată. Zice să păstrăm relaţii amicale, fără dezbateri pe teme politice. Aferim!

Arta de a nu-ţi păsa este însăşi arta de a trăi mult şi bine.

Eroarea de a crede că lucrurile au intrat iremediabil într-o serie neagră. În realitate,  evoluţia este în funcţie de energia insului şi de întâmplare. Cu excepţia propriei morţi iminente, nu există situaţii fără resurse.

 

22. 10. Calmul autorului de scrisori. Neliniştea adusă de telefoane şi faxuri. Trimiţi o scrisoare şi aproape uiţi de ea. Aşteptarea răspunsului este rarefiată, vagă, nu-ţi dă bătăi de inimă accelerate. Scrisoarea trimisă prin poştă este literatură, faxul este jurnalistică.

Pentru succes este necesară mult mai multă energie decât bănuieşte specialista în eşecuri.

Analizele politice au nevoie de un lexic limitat. Situaţiile comentate sunt de asemenea limitate ca număr. În acest caz, de unde apare senzaţia de chin, atunci când le scrii? Poate fiindcă, spre deosebire de lumea livrescă, lumea reală îi produce suferinţă contemplatorului ei. Lumea spiritului este reconfortantă, deşi mult mai complicată, în aparenţă. Asta fiindcă în ea nu este ucis nimeni, nici fizic şi nici psihic.

Dorinţa mea de a înţelege ce se petrece realmente în România, dincolo de partizanatul politic, ar ţine de preocupările prozatorului. Jurnalistul este un retor şi un avocat, apără teze anumite.

 

 

25. 10. Nemţii „mei” sunt tari. Tac chitic. Cred că le voi scrie: „Ich kapituliere, meine Damen und Herren.”

Cred că hotărârea mea este luată. Voi mai colabora, doar dacă mă vor invita.

Din jurnalistică trebuie să ieşi la timp. Aşa zicea un scriitor. Eu m-am străduit să intru, acţionând pe dos.

Pare greu de crezut să nu reuşesc a publica nişte cărţi SF.

Revenind la jurnalistică, este curios cât de multe dificultăţi am în legătură cu încheierea unui episod început ca o aventură intelectuală neagajantă şi încheiat cu dileme existenţiale. Relaţia mea cu D. W. a fost o mostră de dialoguri paralele. O dorinţă minimă de a afla ce se întâmplă realmente în România (din partea lor) sau o adoptare a tonalităţii anticomuniste tip „Europa Liberă” (de către mine) ar fi rezolvat totul.

Jurnaliştii au probabil un complex de inferioritate. O consecinţă este faptul că se dispreţuiesc reciproc, deşi n-o recunosc nici în sinea lor. Ei acuză un chin al nerealizării de sine. De aici veselia lor suspectă, de oameni incapabili de concentrare. Există probabil şi excepţii.

 

27. 10. Raţiunea financiară trebuie pusă pe planul al doilea. O manevră nu prea simplă. Mulţi o predică, puţini o aplică.

Ideea romanului bazat pe tarot. Situaţiile de pe Pământ ar urma după cum se aşază cărţile pe masa Pantocratorului. La scară mai mică, totul s-ar petrece într-un oraş sau ţară.

Arta de-a te debarasa de lucrurile perimate.

Dacă mi-aş scrie memoriile, aş avea dreptate să afirm cam aşa. Am băut multe cafele, consumând întotdeauna şi zaţul. Rău sau bine, asta a fost şi este.

28. 10. Periodic, am dovezi ale faptului că pe oameni nu-i interesează adevărurile, ci oportunităţile, în sens larg. „Aşa se trăieşte”, ar zice domnul Bădulescu, fostul meu candidat la schimb de locuinţă Bucureşti-Braşov.

Povestea cu D. W. a fost de-a dreptul bizară. De ce mi-era atât de greu să scriu articolele? Fiindcă făceam eforturi să spun ceva nou. Prejudecată de literator. Jurnalistul autentic nu se gândeşte la aşa ceva, find preocupat doar de nuanţarea retorică.

La întoarcerea mea în SF, voi întâmpina şi o prejudecată legată de vârsta mea. Vor gândi că sunt bătrân şi nu mai am ce spune.

 

29. 10. Poveştile cu amicii mei din Germania îmi amintesc nişte proverbe. „Dacă nu poţi să fii leu, fii vulpe!”; „Dacă nu eşti ciocan, eşti nicovală!”. Ce te faci, dacă nu ai forţă pentru nici una dintre variante? Rămâi pe margine. Spectator sau …scriitor.

La „Sindromul suzeranului” poate fi discutată şi atitudinea lui J. C. Drăgan faţă de mine, de acum vreo 14 ani. Şi acela lua în considerare exclusiv slugile.

De acest complex am suferit şi eu, la urma urmelor, alegându-mi femei docile şi renunţând la cele dominatoare.

Cu un cuvânt, dacă vrei ceva de la cineva, trebuie să fii slugarnic. Desigur, dacă nu poţi să pretinzi.

 

 

31. 12. Conceptul  tradiţional de singurătate trebuie rediscutat. Suferinţele clasice aduse de solitudine sunt mult atenuate de televizor. Ar trebui să experimentez câtva timp viaţa fără televizor. Cred că zilele ar fi, într-adevăr, greu de umplut. Ar rămâne lectura. Scrisul şi studiul sunt obositoare, trebuie să le îndeplinesc  cu măsură.

„Comportamentul de preocupare”, caracteristic celor săraci. Este descris într-o „Sociologie a aspiraţiilor”. Îl am şi eu uneori. Este foarte umilitor. O să reuşesc o relansare în literatură şi astfel să câştig suficienţi bani pentru a trăi? Iată ce mă întreb. Pe de altă parte, ideea că încep o altă luptă de lungă durată este reconfortantă.

Teama de-a nu avea ce mânca „mâine” este un simptom de bătrâneţe. Mentalitatea de om tânăr implică încrederea în viitor.

Atunci când nu-mi răspunde la scrisoare, domnul de la D. W. nici nu ştie ce serviciu îmi face! De când nu mai sunt silit să citesc presa, am început să mă îngraş, dorm excelent, nu mai am extrasistole.

Când scriam cele de mai sus, omul cu pricina mi-a trimis un mesaj binevoitor. Va suna poimâine. Dacă nu acceptă să-mi dea o sumă mai mare nu voi mai colabora.

 

1. 11. Am aflat azi că de la 1. 1. 1995, la secţia română de la D. W. va fi E. Hurezeanu (vechiul zvon se confirmă). Aranjamentul meu cu interimarul lui va fi pentru două luni.

 

2. 11. Scrierea unui roman axat pe divinaţia cu cărţile de tarot nu este chiar atât de utopică. Arcanele majore, de exemplu, sunt nişte personaje literare potenţiale. Fiecare capitol n-ar fi decât o nouă aranjare a cărţilor, cu noile conflicte aferente. Tipurile majore din tarot sunt ceva în genul celor din astrologie.

Într-un manual de engleză pentru germani, rămas de la taică-meu, am găsit ciornele unor scrisori în engleză adresate mie. Când eram în armată (90 + 45 zile) învăţam engleză şi îi scriam tatălui meu în această limbă. Desigur, nişte epistole rudimentare ca limbaj. Pentru a-mi putea răspunde, el studia de zor! M-am comportat ca un dobitoc cu el, ascunzându-mi iubirea sau, mai rău, nelăsând-o să se dezvolte. Acum păţesc ceva asemănător cu I.

Aseară, deschizând televizorul în timpul unui discurs al lui Iliescu, am simţit o vie repulsie faţă de comentariile pe teme politice.

Mi-au telefonat cei de la D. W. Se plăteşte DM 50 pentru un articol. În noiembrie şi decembrie urmează să scriu 12 bucăţi. Voi însăila textele şi mă voi ocupa  de revenirea mea în literatura SF.

Afară s-a făcut din nou cald. Vor fi vreo 25 de grade. Fără iarnă, domnilor! zice Vremea.

În treacăt, iată cum trebuie să scriu textele pentru D. W.

 

4. 11. H. mă sfătuieşte să pastişez cu seninătate textele altora (de preferinţă mai puţin importanţi şi prin urmare mai puţin citiţi)! Nu sunt în stare de aşa ceva, din păcate.

M-am mobilizat şi am trimis un articol.

Este un text mai „subţire” decât de obicei. Analizele sunt greu de făcut şi nu-şi prea mai au rostul în situaţia dată. Mă gândesc la un fel de „Cronică a faptului divers”. Episoade mărunte, caracteristice pentru realitatea românească de azi. Cum ar fi cazul soţilor englezi. Aceştia au încercat să răpească un copil, ţigan. Prinşi la graniţă, au luat câte doi ani şi patru luni, fiecare. Scriind despre asemenea episoade, aş putea obţine mai multă libertate, în sens literar.

I. tace în continuare, transformându-se într-un agent al damnării mele. Probabil mă supune unei încercări a nervilor.

 

7. 11. Faptul că nu ascult D. W., spre a auzi dacă textele mele sunt sau nu difuzate, mă eliberează aproape total de stres. Spre regret, constat însă că doar atunci când eşti tensionat ai idei jurnalistice. Ceea ce scriu acum sunt nişte texte castrate. Culmea ar fi ca tocmai acest gen să le placă mai mult.

Să fiu chiar atât de blegit pe cât s-ar părea? N-aş crede. Îmi lipseşte doar un proiect important.

11. 11. Acumulările din orice existenţă umană au un sens, nu sunt haotice. Insul se îndreaptă spre ceea ce i se cuvine. În ceea ce mă priveşte, cred că aşa stau lucrurile. Lunga mea călătorie pe la graniţele literaturii a fost destul de lămuritoare. Am înţeles multe. Cred că voi realiza un final (în sens şahistic) bun.

Una dintre concluzii pare a fi cea referitoare la persistenţa şi lungimea în timp a demersurilor. Studiul limbii germane, de pildă, începe să mă satisfacă fiindcă s-a prelungit şi a început să semene a „afacere” serioasă. Goethe ar fi spus că fericirea vine din aprofundare.

Realitatea este mai tare decât imaginaţia. Aflu din presă că o tânără italiancă şi-a injectat sânge de la iubitul ei, pentru a deveni şi ea seropozitivă. În Japonia, mulţi inşi neinfectaţi nu fac nimic pentru a evita molipsirea de la partenerii lor seropozitivi. Acestea îmi amintesc de spusa unui amic, consumator de femei. Ignorând riscul contaminării cu HIV, spunea că SIDA este o problemă de destin. Se pare că doar contaminarea cu sânge este sigură şi imediată.

Proiectul meu de roman despre o rezervaţie  SIDA este astfel anticipat.

 

14. 11. Cu satisfacţie, constat că am reuşit o rocadă importantă. Până nu demult, îmi organizam viaţa în funcţie de colaborarea la D. W. Acum, această activitate este egală cu altele. O victorie psihologică. În vechea situaţie, aş fi fost în stare să renunţ la pregătirea fizică de dimineaţă pentru a trimite mai repede textul de luni. Astăzi, nu. Îmi fac tacticos gimnastica şi apoi încep să lucrez la articol.

În anii trecuţi  am scris, pare-mi-se, despre o teorie americană: oamenii n-ar mai fi supuşi influenţelor astrologice tradiţionale, deoarece mediul social îi condiţionează în mod decisiv. Acum aş spune că ei sunt nişte drogaţi (inclusiv prin consumism), imuni la alte condiţionări.

 

17. 11. Încerc comutarea la literatura SF. Am dificultăţi.

Jurnalistica presupune o plăcere vicioasă pentru locurile comune ale gândirii şi limbajului. Este clar că produce o anumită reducţie intelectuală. Întrebarea este dacă mai sunt în stare să scriu literatură.

 

18. 11. Am scris azi un text pentru D. W., cu imensă caznă, deşi era ceva de nimic. Nu pricep ce înseamnă asta. Ori am Alzheimer, ori am o depresie de-a mirările. Să fiu cumva anemic? Adevărul este că mănânc foarte prost. Ar trebui să încerc, pentru o perioadă, o alimentaţie bogată în proteine de origine animală.

În domeniul intelectual, semnul neputinţei apare în timpul  muncii la un mare proiect. Când nu mai poţi, este de rău.

 

20. 11. Un roman SF îmi aminteşte de formula succesului în lumea de azi: inteligenţă plus agresivitate. Valorile afective sunt considerate un balast inutil. Iată de ce în SF nu încap poveştile de iubire. Ca urmare, SF-ul este ceva în genul unui ritual diabolic. Poate că atracţia mea pentru acest gen ascunde agresivitatea. Aceeaşi explicaţie o are preferinţa pentru şah şi pentru urmărirea unor competiţii sportive.

Ce satisface deci literatura SF, în afară de agresivitate? Flatează inteligenţa cititorului.

Cine doreşte să scrie literatură SF de succes trebuie să ţină cont de aceste lucruri.

Varianta inteligentă este pentru elita de cititori ai genului. Cea agresivă, pentru cititorii mai primitivi. Cea blândă (ilustrată de textele mele) nu este de fapt SF.

Rămâne de discutat varianta umoristică, parodică. În general, ea iese din gen, fiind comică. Foloseşte ingrediente SF, dar nu mai mult.

Anumite caracteristici, cum ar fi perisabilitatea rapidă, urmează a fi explicate.

 

21. 11. Amintiri de jurnalist. Am căutat autenticul, unicitatea irepetabilă a unei secvenţe. Dacă admiteam de la bun început că aşa ceva nu există, totul ar fi fost în ordine.

Jurnalistul trebuie să accepte o umilinţă persistentă. El va încremeni în nişte scheme mentale şi va încerca să simuleze (chiar şi pentru el însuşi) productivitatea intelectuală. Iată de ce şahul îmi oferea mari satisfacţii. El producea realmente momente de creaţie intelectuală. Şahul are momente originale, jurnalistica politică, nu.

 

28. 11. Sunt cam bolnav şi mi-a apărut dispoziţia pentru aforisme. Iată. Când se însoară, omul îşi alege modul de a muri.

Le trimit celor de la D. W. texte tot mai slabe, devenindu-le tot mai simpatic.

 

2. 12. S-ar părea că ciudata boală mi-a trecut.

Treptat, textele mele pentru D. W. au ajuns exerciţii lejere, impresioniste. Înainte munceam serios  pe text şi trimiteam nişte dactilograme impecabile. Acum – schade! – scriu textul direct la maşină, fără să mă jenez de anumite corecturi inestetice.

Un film frumos, „Anonimul veneţian”, mai adaugă o fisură la psihicul meu. O perioadă absolut neplăcută.

Dintr-o carte SF: „Arăţi atât de bine, findcă nu te-ai decis ce să faci cu viaţa ta.”

 

4. 12. Scriu, direct la maşină, prima şi ultima variantă a unui articol pentru D. W. Am căpătat nonşalanţa necesară. Iată ce înseamnă să nu-ţi pese.

Se pare cu jurnalistul autentic a depăşit „crampa” stilistică şi s-a resemnat să scrie redundant. O atitudine potrivnică actului de a scrie literatură. (Hemingway avea stil jurnalistic, dar nu scria redundant.)

Am ajuns cu traducerea cărţii despre tarot la pagina 169.  Sunt interesante suitele de calităţi şi de defecte sugerate de diferitele cărţi. Există un anume realism psihologic în aceste caracterizări.

 

17. 12. Pe octombrie, pentru patru texte mi-au fost trimişi DM 150. 37,5 pentru un articol. Este o politică de descurajare. La rândul meu, prin „subţirimea” extremă a textelor trimise nu procedez altfel. Întreaga poveste pare a fi un ciclu încheiat, continuat încă din inerţie.

 

21. 12. Trimit astăzi ultimul text pe 1994 şi, poate, în general. Este intitulat „Cincinalul dezamăgiri”.

Tranziţia mea spre literatura SF este aproape înfăptuită, cu excepţia unor reminiscenţe de lăcomie, aflate în conştiinţa mea. Nu-i uşor să renunţi la un cont în valută, chiar şi sărac alimentat.

Trecerea la literatură va avea darul, sper, să atenueze cumplita mea singurătate, statutul de deţinut fără să fi fost condamnat. Posibilitatea de a lucra în linişte, un an, fără griji materiale, este atrăgătoare. Rămâne ca destinul să fie de acord, să permită.

A da un anumnţ la mica publicitate: „Cumpăr idei de roman SF.”

 

22. 12. Citind ieri dintr-un caiet al anului 1987, am constatat că maxima plăcere intelectuală am atins-o în perioadele de lucru la un roman. Inclusiv maxima productivitate intelectuală. Explicaţia, am mai scris-o în acest jurnal, s-ar afla în faptul că un roman este analog unei perioade distincte de viaţă. Am mai constatat şi asemănarea cu o partidă de poker. În ambele ocazii simţi că trăieşti.

Curios lucru, nevroza D. W. (dacă mi se permite această formulare) mi-a dispărut în mod radical.

Am început să recitesc „Dune” de Frank Herbert, pentru a studia trucurile narative. Este socotită cea mai populară carte SF din toate timpurile. Cred că marele truc este insolitarea obţinută, în fond, cu mijloace non SF.

Folosirea prezervativului transformă actul respectiv într-o  masturbare reciprocă.

 

21. 12. În mintea mea bâzăie ideea unui roman numit „Fandom”. O naraţiune despre SF-işti. Probabil consideraţi ca o sectă de tip religios. Rămâne de văzut dacă vârsta mea va fi un impediment surmontabil. Se ştie, în mişcarea SF există o uzură morală mult mai rapidă (ceva analog se petrece în muzica uşoară). Pe de altă parte, predominanţa aspectelor tehnice dă şanse oricui este capabil să respecte nişte scheme.

 

31. 12. Noul an ar trebui să facă parte din „finalul bine jucat”. Să nu mai repet vechile greşeli.

Poate că am planuri ridicole, având în vedere vârsta mea. Nu cred că este aşa. Din moment ce sunt lucid, de ce să nu acţionez?

Un timp, m-am gândit să-mi cumpăr un televizor color. Am ezitat până în ziua de azi, fiindcă am simţit că viaţa de spectator în faţa televizorului este potrivnică literaturii. Scrierea unui roman presupune o scufundare în lumea cuvintelor scrise. Televizorul – acest paradis artificial de doi bani – nu permite concentrarea. Iar reclamele sunt, într-adevăr, martelante, o adevărată tortură.

 

1995

 

3. 1. Ideea unei prelungite perioade SF-istice este atrăgătoare. Cu oarecare noroc (referitor la sănătate) s-ar putea să realizez câteva proiecte mai mari. Rămâne de văzut dacă voi avea tenacitatea necesară. În cazul colaborării cu D. W., am avut-o. A existat însă un puternic stimulent bănesc. Acum trebuie să perseverez mai mult de amorul artei.

Se pare că n-am notat nimic despre telefonul primit de la I. în ajun de Crăciun. Mi-a dat amănunte despre noul ei amant (26 de ani, o fetiţă de doi ani), mi s-a plâns de anumite suferinţe psihice, mi-a spus că neputinţa ei de a a rămâne cu un anumit bărbat mi se datorează mie (atitudinii mele de demult). Am încheiat discuţia în termeni amicali. Cândva, în viitor, mă va invita la ea, pentru a discuta cu mine. Îşi va încheia studiile la toamnă. Apoi va mai urma un curs de doi ani. Lucrează la un restaurant. Va face copii peste câţiva ani, când va avea suficienţi bani. La întrebarea mea despre consumul de droguri, mi-a spus, nu fără un oarecare dispreţ în glas: „Ce ştiţi voi, cei de acolo, despre droguri?” Ce-i drept, ştim doar din citite.

 

4. 1. Încercând să recuperez nişte vechi fişe SF, am constatat că în ultimele două decenii n-a apărut aproape nimic nou în materie preocupări literare, la mine.

Să inaugurez un jurnal al proiectatului roman? Sau să mă limitez la cel de faţă? Noul jurnal ar înlocui discuţiile, imposibile din lipsă de interlocutori.

În fişele amintite mai sus se află destule idei interesante. „O istorie necruţătoare a SF-ului românesc”. Proiect tentant. În prefaţă, ar apărea textul despre dogma SF.

8. 1. Am dat peste un manuscris inedit, de vreo 110 pagini. Un mic roman poliţist. Acţiunea se desfăşoară în România anului 1939, într-o cabană din Munţii Apuseni. Ar fi interesant să-l localizez în Scoţia şi să-l ofer unei edituri.

Ar urma să încep a scrie recenzii pentru colecţia „Anticipaţia”. Cărţile îmi vor fi decontate. Ar fi mai potrivite nişte eseuri.

Nucleul proiectatului meu roman se află în povestirea lui Borges, „Tlön, Uqbar, Orbis Tertius”. De ce n-a fost omologat acest text drept SF? Fiindcă n-are un ingredient esenţial al literaturii comerciale: expresii ale agresivităţii. Este o speculaţie pur intelectuală, pe tema preeminenţei literaturii asupra realităţii.

Proiectul meu de roman este destul de ceţos. SF-ul este totuşi o literatură comercială. Drept urmare, nu trebuie să tind spre o complexitate prea mare. Este necesar un fond insolit, iar în rest umplutură epică destul de convenţională.

Am citit o carte despre cristale şi efectele terapeutice ale acestora. Am comandat un set de cristale. Să vedem ce va ieşi.

 

12. 1. În ceea ce mă priveşte, bucuria de a trăi (sentimentul respectiv) a apărut doar când am reuşit, într-o acţiune oarecare, să depăşesc nivelul de aprofundare socotit suficient de către simţul comun.

Cele dorite vin doar atunci când nu le mai aştepţi.

Situaţii stranii apărute atunci când se înfruntă două ethosuri complet diferite.

 

13. 1. Azi i-am trimis doamnei P., de la D. W., o femeie cumsecade, o scrisoare de mulţumiri, declarându-i că mă consider retras din activitatea de colaborator. După câteva ore am primit un telefon de la domnul Sch., (fostul) şef interimar. Mi-a spus că peste 2-3 săptămâni va fi definitivat programul şi îmi va telefona. Oricum ar fi, nu renunţ la tentativa de reintegrare în literatura SF. Voi mai face jurnalistică doar printre picături, dacă va fi cazul.

Am încercat să-l contactez pe dl. Cristoiu, un jurnalist al zilei, om cumsecade pe vremuri. N-am reuşit. Voiam să-i cer o rubrică SF la una dintre publicaţiile sale.

 

16. 1. De ieri, o nouă răceală uşoară. Sper să nu se repete istoria de acum 15-20 de ani, când eram foarte des răcit.

Se pare că SF-ul pe teme religioase este destul de bine reprezentat. Am citit zilele acestea „Invazia divină” de Philip K. Dick, unde conflictul Dumnezeu – Satan este trivializat şi asezonat cu găselniţe specifice.

Să-l caut pe J. C. Drăgan, pentru a-i cere datoria de 200 dolari. Mi-ar pica bine aceşti bani. Mi-i datorează taman din 1981. (Evident, nu-l voi căuta.)

Să recitesc „Homo ludens” de J. Huizinga. Pentru ideea unei divinităţi amatoare de jocuri.

Traducerea mea, la pagina 214. Următoarea carte va fi una de proză fără pretenţii. Să vedem cum mă voi descurca.

Cristalele au sosit.

 

18. 1. Răceala mea s-a atenuat. A suta oară, trebuie să-mi refac programul zilnic. Aceste răceli sunt ironii ale soartei.

Romanul meu ar urma să construiască un şogunat instalat în timpul viitoarei glaciaţiuni. Personajele principale vor deriva din arcanele majore ale tarotului. Comparşii, din figuri şi micile arcane. Capitolele: aşezări aleatorii ale cărţilor de către forţa supremă.

 

20. 1. În mod caracteristic, atunci când am de îndeplinit un proiect mai important, sunt tentat de acţiuni colaterale, aparent avantajoase sau plăcute. Această autoparazitare ar fi una dintre mărcile firilor slabe. Insul are astfel la îndemână în permanenţă explicaţii ale eşecurilor sale. Rămâne de stabilit cât de obiectivă este neputinţa, în ce măsură provine din lipsă de energie.

22. 1. Ieri am reînceput gimnastica.

Progrese cu „schema” romanului. O povestire scrisă acum câţiva ani şi rebotezată acum („Zeul plictiselii”) mi-a dat idei.

Am încheiat traducerea cărţii despre tarot (minus bibliografia comentată). A fost o experienţă interesantă, dar cronofagă. Voi reveni, începând de azi, la studiul manualului „Linguaphone”. Lexicul cărţii ezoterice era relativ specializat şi avea puţine legături cu ceea ce aud la televizor (limba vorbită).

SF-ul pe teme religioase pare a pluti în aer. „Almanahul Anticipaţia” pe acest an  va trata tocmai această temă. Voi încerca să scriu o paralelă între SF şi doctrinele gnosticilor.

 

24. 1. Asemănarea între copilărie şi maturitatea lipsită de energie. Formele luate de acest sindrom al senescenţei precoce.

A fi inadaptabil este semn de forţă sau de slăbiciune? Neadaptaţii stihinici, turbulenţi, aparent prea puternici pentru o lume de sârpituri imorale. Un mit.

Stilul meu din „Lumea lui Als Ob” n-a plăcut, în ciuda calităţilor sale artistice. În SF se cer nu doar personaje agresive, ci şi naratori agresivi. Aceştia din urmă să aibă, se cere, măcar o inteligenţă agresivă. Nu este bine dacă etalează efecte poetice. Pot eu să simulez calităţile unui autor SF capabil să producă texte vandabile?

Serialele de televiziune. Greu găseşti în ele o secvenţă fără certuri (кaк минимум). Sunt necesare şiruri de mici conflicte.

 

26. 1. Am fost constrâns să recunosc că studiul limbii germane a devenit un lux pentru mine. Condiţia de autor şi critic SF presupune cunoaşterea englezei. Mă descur binişor, să zicem, cu engleza. Voi relua studiul ei. De această dată este vorba mai ales despre engleza scrisă. Voi începe să traduc un roman SF. Ceva lucrativ. Mă despart de germană tocmai când începusem să pricep „graiul” de la televiziune, iar limba îmi devenise simpatică. Trista necesitate…

O altă „cumpănă” este următoarea. Dacă pentru pensionare, cei zece ani când am avut o jumătate de normă vor fi socotiţi cinci, n-o să am vechimea necesatră şi rămân pe dinafară.

Impactul noilor „durităţi” ar fi atenuat, dacă aş lua o sumă cât de cât consistentă pentru terenurile de la Vâlcele.

 

29. 1. Un mic câştig la pronoexpres (261.000 lei) mi-a cârpit puţin psihicul.

Progrese cu recuplarea SF-istică. Ideea de sectă religioasă este fructuoasă şi o voi nuanţa.

Ideea bizară de a mă converti la o sectă religioasă. Am vizitat sediul uneia. Mi s-a părut că simt aerul de disciplină al unei organizaţii paramilitare. De altfel, în calitate de SF-ist eu sunt deja un convertit.

Am vândut patru cărţi de şah cu 4000 lei. Anunţul de mică publicitate m-a costat 4300 lei.

 

4. 2. O scrisoare de la I. Sună occidental. Scrie exact ce îi trece prin cap în clipa respectivă.

Mă fortific în chestia SF-ului. Am idei critice, dar pentru a scrie roman nu trebuie să fac prea multă critică.

Am dat peste mica arhivă luată dintre documentele unchiului Aurel. Stă pe un balcon umed şi este atinsă de mucegai. Am rezistat tentaţiei de a o arunca. Cred că sunt singurul om din lume întrucâtva ataşat sentimental faţă de respectivele documente. Poate că scrisorile „scriitorului-ţăran” din Comloş ar trebui date la Muzeul Literaturii. N-am dreptul să le arunc înainte de a le oferi cuiva.

Această a doua înhumare are ceva teribil. Iată ce-nseamnă anonimatul. Ceva a rămas totuşi în romanul meu, „August – decembrie”. Spre regret, această carte a trecut neobservată, iar condiţiile ei tipografice o fac tocmai bună de aruncat.

Idee amuzantă. SF-ul este o erezie a literaturii.

 

5. 2. Încerc, prin metoda „despărţirii treptate”, să nu mai beau cafea şi ceai chinezesc. Nu strică să le abandonez. Un sfert de cafea bună costă în jur de 8.000 lei. În perspectiva apropiatei secete financiare, asemenea ajustări sunt necesare.

Abandonarea excitantelor mi-ar fi de folos  şi în legătură cu programul zilnic „spartan”, aflat în curs de consolidare.

Cu cât este mai retoric (adică serveşte unor scopuri practice), cu atât un text este plătit mai bine.

 

9. 2. Practicarea criticii literare îl cam bruiază pe autorul de proză.

Domnul Hobana mi-a promis un post de redactor la o editură. Dacă iese ceva, apare o altă piedică în calea romanului meu. Soluţia eroică ar fi jocul la va banque, refuzarea serviciului respectiv.

Citesc „Misery” de Stephen King. Mare meseriaş! Lasă tot timpul impresia că vede cu ochii lui obiectele şi fiinţele descrise. Are, apoi, o tensiune a scriiturii, de asemenea inaccesibilă autorilor obişnuiţi. Când citesc cărţi scrise de acest autor, mă încearcă descurajarea.

 

11. 2. Am avut o întâlnire cu şeful editurii cu pricina. Omul n-a venit, am plecat.

Cineva ar putea să mă întrebe cam aşa. Cum, tu, un bătrân onest de 56 de ani, refuzi o slujbă? Vrei să trăieşti din scris? Răspund. Iacătă că da! Vă fut muma-n cur la toţi! Cine îmi decretează impotenţa intelectuală?

 

14. 2. La interviul de la editură m-am arătat suficient de ezitant pentru a fi respins.

Au apărut nişte clienţi pentru garsoniera mea. S-ar putea s-o vând şi să-mi reiau statutul locativ de scriitor marginal. Plusul de bani obţinut îmi va ajuta să trăiesc lejer până la pensionare.

 

16. 2. Două idei de sociologie SF. 1. Autorii români  nu scriu SF bun (adică de tip anglo-saxon) fiindcă sunt anesteziaţi şi nu pot scrie agresiv. 2. Respectivii  practică SF-ul ca pe un hobby, nu se decid pentru el. Poate că va apărea, în fine, o generaţie de profesionişti.

16. 2. „Vânătorul de recompense” de Philip K. Dick conţine „ideea mea” cu relaţia dintre un sănătos şi o bolnavă. Ideea mai poate fi totuşi folosită. Tensiunea ei este intactă.

În 1992 sau 1991 am auzit, în Germania, nişte cântăreţi cerşetori, din Perú. M-au fascinat, de parcă aş fi petrecut o altă existenţă în ţara lor. Am auzit, în 1993, că un asemenea grup cântă în Bucureşti. N-am dat de urma lor. Ieri, în staţia de metrou din Piaţa Unirii am întâlnit un asemenea grup. Mai diletanţi decât cei din Germania, dar oricum impresionanţi. Am cumpărat de la ei două casete audio. Le ascult şi am iarăşi impresia de lucru cunoscut, deja auzit. Aproape că lăcrimez. Ciudată mai este viaţa! Sunt nişte amatori, dar poate tocmai de aceea mă impresionează. Voi ajunge vreodată în Perú? Totul este posibil.

Îmi datorez experienţa scrierii unui roman SF. Sau mai multe.

Romanul unui ins brusc îndrăgostit de Perú. El vinde tot ce are şi se duce să moară acolo.

Mai multe proiecte literare ale mele s-au bazat pe tema evadării din propria formă de viaţă. Aş menţiona tema intelectualului transformat în  instalator. Sau pe cea a inginerului devenit şahist profesionist.

 

24. 2. Cei de la editură au recidivat. Am început să colaborez cu ei. Rămâne de văzut câtă salahorie (muncă pe textele altora) mă aşteaptă.

Asemănarea dintre mentalitatea şefilor de la o firmă privată (editură) şi aceea a  băieţilor comunişti de la „Luceafărul”. Aceeaşi incompetenţă şi incoerenţă.

Am mai ciupit 208.000 lei de la „Expres”. O mai întind câteva săptămâni. Viaţă meschină.

I. mi-a scris din nou. Indiferenţa ei faţă de mine este totală. Mă întreb de ce mai păstrăm legăturile.

25. 2. Am început să verific primul print SF, pentru editură. O traducere de foarte slabă calitate. Editura este o şuşanea. Întrebarea este în ce măsură mă pot încadra în jocul ei.

Mă tot gândesc cum să mimez, în romanul meu, ţâşnirile permanente de agresivitate din romanele americane. În textele scrise de europeni, această „hârâială” neîntreruptă dintre personaje nu există. Carenţa de agresivitate este vizibilă mai ales în textele SF scrise de ruşi. O dovadă în plus a faptului că, realmente, comunismul are virtuţi în materie de anesteziere.

Practic, în textele americane, esenţa dialogurilor este înfruntarea. Orice prilej este bun pentru un schimb „dur” de replici. Cred că aşa se petrec lucrurile şi în viaţa cotidiană reală din Statele Unite. Explicaţia ar fi nevoia de adrenalină. Este deci vorba despre o drogare prin agresivitate verbală.

 

1. 3. După mulţi ani, am reuşit să nu mai consum cafea şi ceai. Nici nu fumez. Singurul meu viciu a rămas privitul la televizor, nu mai mult de două ore pe zi.  Am scuza că astfel mă perfecţionez în înţelegerea  englezei vorbite.

O povestire SF despre un android, jucător de tenis. Acesta pierde întotdeauna primul set, dar memorează şi analizează toate reacţiile de joc ale adversarului. Apoi reuşeşte să prevadă ce va face acesta şi câştigă tot. Ideea mi-a fost sugerată de meciul Chang – Enquist (6-0, 4-6, 0-6). Adaptabilitatea androidului este deasupra celei umane. Ceva analog se întâmplă la jocul de table, unde campionul mondial este învins în mod dezastruos de către un robot (în realitate).

În prezentarea meciului, Chang a fost descris drept un mental monster.

 

3. 3. H. a făcut un act de eroism şi a vândut păpuşi (din producţia proprie) în valoare de 300.000 lei. S-a deghizat în punk-istă mizeră şi a stat în Piaţa Romană, printre vânzătorii de mărţişoare. Am admirat-o, dar am şi deplâns-o. Acţiunea ei a avut un ce disperat.

Irinel mi-a dat un telefon. A căzut la examenul de psihoterapeut, după trei ani de eforturi. Zicea că are totuşi un psihic bun. Probabil că va face o nouă tentativă. A căzut din cauza unor erori în folosirea limbii germane. Nemţii au sadismul lor.

Dacă m-aş fi ocupat doar de literatura SF, astăzi aş fi fost un master în toată regula. Nici acum este nu e rău, din moment ce n-a venit încă sfârşitul lumii.

Dacă insul găseşte în el însuşi tăria necesară, realitatea obiectivă cedează. În anumite momente de cumpănă, am simţit că aşa stau lucrurile.

 

4. 3. Nu cumva SF-ul este totuşi subliteratură? Chiar dacă este, n-am încotro. Voi merge cât de departe va fi posibil, in direcţia planificată.

Adevărul este că n-am citit nici-o carte SF cu adevărat importantă, din categoria marii literaturi.

Am citit că abandonarea cafelei aduce nu ştiu ce tulburări psihice. Aşa o fi, nu mă simt prea bine. Sper să fie ceva trecător.

Irinel îmi va trimite o scurtă de piele, second hand. Iată în ce etapă am ajuns.

Am descoperit personificări ale figurilor din jocul de tarot într-un roman fantasy din 1970! Să fie chiar toate ideile deja folosite? Pe de altă parte, un remake nu este ceva interzis de medic.

 

6. 3. Temă de roman SF (ucronie). Peste 50 de ani, România a devenit statul ţiganilor. Albii sunt minoritari. Ţiganii vin de pretutindeni. Un nou Israel. Românii se ţigănizează, pentru a putea supravieţui. Extrapolarea ţigăniei de azi. Entropia generată de ei este mai tare decât structurile civilizaţiei occidentale. Tentă de umor tragic. Evoluţia limbii predominante. Alianţe politice.

O asemenea carte ar putea fi sponsorizată de cercurile de dreapta, din indiferent ce ţară. Totuşi, dacă o fac în cheie umoristică, lucrurile devin mult mai puţin tăioase. O glumă, printre altele.

Proiectul nu mi se pare defel himeric. Sponsor posibil J. C. Drăgan! Datornicul meu, cu 200 dolari, marele român.

Posibilitatea unei răcoriri a vremii. Locuinţa mea are darul curios de a fi cu 7-8 grade mai călcuroasă decât mediul natural,  fără nici-o sursă interioară de căldură.

De recitit „Ţiganiada” de Ion Budai-Deleanu. Ţiganii pot fi amuzanţi numai atâta vreme cât nu depăşesc un anumit număr. Când vor fi zece milioane, nu vor mai fi deloc amuzanţi.

Proiectul îmi place din ce în ce mai mult. Regele Cioabă (unul ca el) ar deveni preşedintele ţării. Ideea caraghioasă a Occidentului că în România ţiganii sunt discriminaţi.

 

7. 3. Mi-a telefonat doamna C. P., de la Deutsche Welle. Dl. H., „şeful”, în terminologia ei, mi-ar fi trimis o scrisoare, unde îmi cere patru texte pe lună. N-ar fi rău, având în vedere deprecierea rapidă a leului.

Este oare posibil ca insul, atunci când are un tablou bioritmic optim, să exercite o anumită influenţă asupra întâmplărilor? Să mărească întrucâtva densitatea contactelor umane avantajoase pentru el însuşi? Sau să aibă mai multe şanse la loterie? Am citit despre asemenea absurdităţi.

Progresez cu articolul despre sefişti ca sectă religioasă. Lucrez la el de vreo două luni!

Între timp a venit o primăvară de cea mai bună speţă, cu 25 de grade în casă  la mine.

 

9. 3. H. a avut mult succes cu păpuşile ei. Mă gândesc s-o finanţez şi să înscrie o firmă –atelier de manufacturat păpuşi. Poate că are şanse de succes. Aş continua astfel o carieră de sponsor, începută pe când ea dădea examene de admitere.

Rafistolând o carte pentru editură, realizez ce meserie pretenţioasă este scrisul literar. La prima vedere, oricine poate s-o deprindă repede. Lucurile nu stau aşa. Exceptându-i pe supradotaţii scrisului, este nevoie de mulţi ani.

Îmi amintesc, la L. eram un des folosit reparator de texte scrise prost de alţii. Redescopăr acum, este vorba despre traducerea mai mult decât stângace a unui roman de John Brunner, această îndemânare de a ranflua textele altora.

Revin la telefonul doamnei de la D. W. Rezultă că actualul şef ar înclina să-mi dea niscaiva colaborări din milă, pentru că sunt un vechi prieten al postului de radio. Se pare că mi-am făcut iluzii, atunci când am crezut că am atins un grad mulţumitor de profesionalizare ca jurnalist.

 

11. 3. Încep să mă perfecţionez în meseria de rafistolator al unor texte de proză. Am avantajul că nimeni nu-i dă o atenţie prea mare literaturii SF. Scrupulozitatea mea înnăscută mă determină că lucrez ca şi cum ar fi vorba despre literatură adevărată. Un aspect îmbucurător: engleza scrisă a SF-iştilor nu este greu de priceput.

Între timp, trece şi martie.

Revelaţia că  un reputat autor SF englez (John Brunner) scrie prost. Romanul acestuia este nespus de prolix. Ar fi putut renunţa la cel puţin o treime din cuvintele folosite. În urmă cu vreo două decenii, cam aşa scriam şi eu.

Damnarea fatală a SF-istului de a nu fi nici scriitor şi nici predicator. El se află în liftul înţepenit între două etaje. Acelaşi chin îl trăieşte întrucâtva cititorul de SF. El se droghează cu gadget-uri, dar simte că setea lui de poezie adevărată nu poate fi niciodată potolită prin lecturi SF.

Povestea cu editura nu este prea rea. Fac exerciţii de engleză, încropesc nişte relaţii SF, încerc să învăţ a umbla cu un calculator. Fac rost de nişte bani.

13. 3. Dilemă interesantă. Când traduci un text scris prost, îl laşi ca atare sau îl aranjezi, aşa încât să sune mai acceptabil?

Este greu să scrii SF bine. Dacă vrei succes, eşti obligat să scrii jurnalistic, expeditiv. Cum se vede, jurnalistica pare să se fi agăţat de mine pentru încă o etapă de viaţă.

Lui H. i-a fugit pisica şi este grozav de deprimată din acest motiv. O înţeleg şi-i dau dreptate. Ştiu ce înseamnă să te ataşezi de un animal. Nu l-am uitat încă pe Pisilide.

Păcatul originar al SF-ului ţine de scriitura modestă, de arta scrisului,  derizorie, primitivă. SF-iştii evită cu grijă adevărul că autorii lor preferaţi sunt scriitori de mâna a doua, dacă nu de a treia.

 

17. 3. Mi-a telefonat I. Este interesată de posibilitatea unor câştiguri băneşti. Ea ar urma să devină o „ambasadoare” în Statele Unite a editurii unde mă agit eu. În materie de literatură SF. Sunt destul de sceptic în privinţa aceasta. Nu este exclus. desigur, să fie serioasă şi să facă ce spune.

Am terminat de rafistolat alt roman SF. Proastă literatură! Ideile şi trucurile o salvează întrucâtva. Cine vrea să citească literatură bună nu trebuie să se adreseze SF-ului.

 

 

20. 3. Consum mult timp cu rafistolările. Banii mei se împuţinează. De la editură nu pică nimic, deocamdată.

Acum redactez un roman de Pierre Barbet, neînchipuit de prost. Sună de parcă ar fi scris de un autor român slab, în epoca tehnicismului, prin 1960.

 

21. 3. Cu temeritate şi, poate, cu inconştienţă, am reînceput studiul limbii engleze. Nu pornesc de la zero. Prima constatare: diferenţele de topică a frazei faţă de limba română parcă nu sunt atât de chinuitoare precum în germană.

Oricum ar fi, începutul unui proiect mare este plăcut.

Nu renunţ la roman. Întrebarea este cum voi obţine timpul necesar scrierii lui.

Cred că nu este bine să-i spun patronului că editează cărţi proaste. Adevărul nu face bine, în acest context. Nici în altele, de altfel.

 

25. 3. În scurt timp, voi afla dacă relaţia mea cu editura se va prelungi. Nu prea le-am câştigat simpatia, iar profesionalismul nu este neapărat apreciat.

28. 3. A apărut un dicţionar al scriitorilor români contemporani. Am auzit că sunt prezentat ca un SF-ist acharné. Înseamnă că prezentul meu comeback nu este o eroare. SF-ul mi-a adus o brumă de succes. Viaţa este foarte ciudată. Dacă n-aş fi „aparţinut” de SF, poate că aş fi ajuns mai sus în scara recunoaşterii literare.

Persistă, oarecum, frigul. Săptămâna viitoare voi merge probabil la Braşov, pentru a-l întâlni pe arpentorul numit în procesul referitor la terenul din Vâlcele. Măsurătoarea va costa mult.

Dintr-o carte de yoga rezultă că unele dintre exerciţiile mele sunt dăunătoare pentru coloana vertebrală şi inimă. Nu mă prea îndemn să le întrerup.

În ultimele zile am ţinut în viaţă un limax găsit într-o salată. I-am cumpărat zilnic câte o salată! Îl voi duce într-o grădină, unde îşi va întâmpina destinul.

Povestea cu editura măreşte mult ritmul existenţei mele. Nu ştiu dacă este bine pentru sănătate.

Se pare că de fiecare scriitor este „legată” o inscripţie şi numai una.

Mama lui I. mi-a telefonat în stil provocator. Am înjurat-o şi regret că nu mi-am ţinut firea. Desigur, o consecinţă va fi renunţarea lui I. la agenţia literară… Oricum, nu era nimic serios. Discutând despre aşa ceva, ne-am aflat în treabă şi noi.

 

5. 4. Chinul de la editură continuă. Probabil că ţine de o predestinare. Rafistolez textele unor incompetenţi. Drept consolare, mă rodez în înţelegerea limbii engleze.

 

12. 4. Un abces dentar, cauzat de lipsa de profesionalitate a unei dentiste mi-a răpit câteva zile. Încă nu mi-a trecut. Am întrerupt pregătirea fizică.

Lucrez în continuare pentru editură.

Este foarte frig. Presupun că vremea se va schimba brusc. Va începe canicula, pentru vreo şapte luni de zile, ca în anii trecuţi.

 

16. 4. În privinţa ideilor SF, n-am decât să mă inspir din jurnalul meu.

Azi de dimineaţă mi-am amintit un text (publicat?) despre nişte adolescenţi (copii) uniţi cu scopul de a-l contact telepatic pe Dumnezeu. În încercare, ei mor, dar omenirea scapă de un flalgel oarecare. Mi se pare că am publicat-o. Este tema scrificiului uman, cu scopul de a îndupleca o divinitate.

Nici reeditarea romanului „Sfera” n-ar fi rea. Ar fi necesare nişte ajustări stilistice. Diferiţi comentatori s-au referit destul de îngăduitor la acest roman slăbuţ, dar cu idei. Parabola ficţiunii ar trebui să devină mai specifică, mai SF. Astfel ar putea fi sperată o oarecare carieră internaţională.

Penibila încheiere a tentativei cu I. M-a pus naiba şi am vorbit la editură despre intenţiile ei…

 

20. 4. Am luat primul salariu (modest).   Se profilează o perioadă destul de păguboasă pentru mine. Patronii au mentalitatea unor copii jucăuşi. Nu vor neapărat să câştige bani. Ideile de eficientizare li se par suspecte.

Plec azi la Braşov, pentru cinci zile. Încerc să realizez măsurarea autorizată a pământului din Vâlcele.

24. 4. Ideea bizară de a transforma mişcarea SF într-o religie. Sau de a scrie un roman despre o asemenea transformare. Personaje reale. Scientologia n-a făcut altceva, spre regretul meu. Aşa că n-aş fi prea original.

În tren, o discuţie cu un student în anul al IV-lea la Teologie (adventişti de ziua a 7-a). Interlocutorul meu era nemulţumit de nivelul cultural scăzut impus de biserica (secta) lui. Asemănările cu mişcarea SF, frapante. S-a ajuns la tema esenţială. Dacă nu cumva cultura dăunează credinţei. I-am vorbit despre complexitatea intelectuală limitată, necesară pentru a fi membrul unei secte. Prin depăşirea unor anumite limite în această privinţă, secta explodează. Mediocritatea (culturală) vitală a mişcării SF. La fel, a oricărei secte.

 

28. 4. Idee SF: consumul de Coca Cola este cauza unui dezastru psihologic. Provoacă, de pildă, creşterea agresivităţii. Sistarea consumului ar duce la schimbări importante.

La editură îmi merge bine, dar nu prea ies bani.

 

1. 5. Recitind „Monolog sub pat”, romanul meu porno-umoristic scris 1n 1991, râd de unul singur. Îl voi oferi unei edituri din Cluj. Poate cei de acolo au mai mult umor.

Textul mi se pare impecabil, de un haz nebun. Să fie un cod umoristic mult prea personal? Până acum, manuscrisul n-a plăcut nimănui. Un critic literar l-a găsit chiar foarte prost.

După mine, este un text de literatură autentică. Poate că ar trebui amplificat şi adus la minimum 200 de pagini. Nu ştiu însă dacă voi regăsi veselia interioară din 1991, când l-am scris. Ar trebui să încerc.

Acum câteva minute i-am dat telefon unui fost coleg de redacţie, Gheorghe Suciu. Soţia lui mi-a spus că a murit în urmă cu trei săptămâni, de cancer la esofag. Era de vârsta mea. Ardelean, dintr-un sat de lângă Alba Iulia. Mi-era simpatic. Voiam să-i spun de „Monolog…”. Mi s-a părut că pe el l-ar fi amuzat acest gen de umor.

Este clar, după cincizeci de ani, fiecare zi trăită este un noroc.

După Gheorghe au rămas două fetiţe destul de mici.

Simt că trebuie să iau lucrurile mai în uşor. Cu redacţia şi cu prietena mea, H. O oarecare superficialitate se impune.

 

6. 5. Se pare că relaţia mea cu editura este în primejdie. Acolo se practică un viciu intelectual, o perversitate mai degrabă. Se aleg traducători amatori, iar apoi redactorii câştigă un ban prin stilizarea textelor respective. Refuzând să accept traducători amatori, mi i-am pus în cap pe toţi.

Mă pregătesc să arunc ultimele ziare şi articole decupate aflate în arhiva mea de comentator politic. Ce repede au trecut patru ani de jurnalistică!

Nu ştiu ce să fac cu cărţile de şah. Ar trebui să le fac cadou unor tineri şahişti.

 

8. 5. Citesc o carte non-SF: „Răzbunarea lui Harold Makepiece” de Anthony Bloomfield. Este un sentiment al lecturii complet diferit faţă de cel generat de cărţile SF.

Ideea de a-mi reedita romanul „August – decembrie”, în regie proprie. Asta doar după vânzarea pământului.

A oferi unei editură cartea derivată din teza mea de doctorat, sub titlul „Preda, fiul lui Caragiale”. O variantă mult scurtată cu foarte puţine citate.

Pentru mine, sentimentul cel mai plăcut este cel generat de exercitarea răbdării. Apare atunci când reuşesc să-mi înfrâng pripeala.

 

14. 5. Dintr-un capriciu, am început să scriu continuarea la „Monolog sub pat”. Sună bine, după părerea mea.

Am destul de multe manuscrise nepublicate: „Opera lui Marin Preda”; „Mozart şi moartea”, povestiri; „Monolog sub pat”, microroman; „Un maigret în pădurea cu lupi”, roman poliţist; „Chiromanţie”, traducere din limba franceză.

Să vedem ce iese cu editura unde activez. Deocamdată am reuşit să depăşesc ardoarea loială de la început. Devotamentul meu nu foloseşte nimănui şi n-are nici-o valoare.

Resimt un blocaj psihic în privinţa pământului de la Vâlcele. Îmi este foarte greu să-l vând. El este proprietatea mamei mele. Cred că este cazul să vând mai întâi ce-mi aparţine, adică locuinţa unde mă aflu actualmente. Voi avea probleme psihice atunci când voi ajunge din nou într-o garsonieră modestă, dar acestea vor trece, aşa cum trec toate. Oricum, este scandalos să vând pământul bunicului meu pentru a-mi cumpăra televizor şi computer.

I., desigur aflată într-o nouă repriză de supărare pe mine, nu dă nici-o veste.

15. 5. O mai mare frecvenţă a cifrei 5 nu văd că ar fi cu putinţă, înainte de anul 2055.

Irinel mi-a dat două telefoane disperate. Mama ei a avut un atac cerebral, iar sora ei nu vrea s-o informeze telefonic asupra situaţiei. Ca urmare, va veni cu trenul în România. Nu cred că o va face, totuşi. Ar fi prea riscant.

S-ar părea că frigul va lăsa locul caniculei. Voi putea merge la Braşov, pentru a obţine unele clarificări în legătură cu al doilea proces. Primul s-a încheiat cu succes. După doi ani, dacă nu mă înşel.

A doua parte din „Monolog sub pat” sună bine. Îmi vin în minte tot felul de episoade şugubeţe, bune de transformat în literatură.

Încă un telefon de la Irinel. Soseşte miercuri. Fata asta dă 500 de mărci pe lună pentru telefoane cu România! Was für eine Sache! O fi potrivită această expresie?

 

19. 5. Al doilea proces merge înainte. S-ar putea să se încheie la proximul termen.

Voi călători peste două săptămâni la Reşiţa, la un festival SF.

Partea a doua a romanului meu umoristic se scrie parcă singură. Este realmente o terapie, literatura. Vizualizările îi produc o mare plăcere autorului, atunci când acesta are un subiect pe placul lui. Cum M. Opriţă pare a fi rămas la stadiul bunelor intenţii în ceea ce priveşte editarea „Monologului…”, ar trebui să ofer manuscrisul altor edituri.

 

25. 5. Reconciliere la editură. Banii obţinuţi rămân puţini. Rămâne de găsit un modus vivendi cu patronul (ins cu o gândire încâlcită).

Ascult Mozart şi mă ocup de „Monolog…”. Aşa înţeleg să mă relaxez. Literatura SF este cumplit de plictisitoare, în ciuda găselniţelor ingenioase. Rareori este digerabilă, iar atunci nu mai este SF… Vechea poveste.

O sumă de bani mai consistentă m-ar ajuta să renunţ la colaborarea păguboasă cu editura.

Cum nu prea mai am hârtie de scris, folosesc de câteva săptămâni încoace partea din spate a unor copii xerox. Sunt comentariile politice ale lui F. despre evenimente româneşti din 1990, toate apărute în presa din România. Voia să le strângă într-un volum, dar a renunţat. Faptul că partea a doua din „Monolog…” este scrisă deocamdată pe aceste hârtii arată cât de ironică este viaţa. Dacă F. ar afla, ar mai face încă un infarct.

 

28. 5. Ideea ca toţi autorii SF dintr-o ţară să scrie despre una şi aceeaşi planetă fictivă.

Continuă „cariera” mea de SF-ist.

30ºC, la umbră. Cel puţin patru luni de zile va fi la fel. Nu mă deranjează prea mult, dacă mă pregătesc psihic pentru a mă comporta ca şi cum totul ar fi în regulă.

 

30. 5. Noua mea orientare ar fi cea de traducător şi ar corespunde inaptitudinii mele de a lucra sub conducerea unor şefi incapabili. Când traduc o carte, sunt propriul meu şef.

Căldura mare nu mă deranjează. Fac zilnic gimnastică. Efecte bune.

2. 6. În 30 mai, seara, am avut o criză de fibrilaţie, repede transformată în tahicardie. M-a luat Salvarea, am stat la spital până ieri la prânz. Un nou semn că o lusem prea cu ruptul la editură. Rămâne de stabilit dacă voi mai putea face pregătire fizică.

3. 6. Am recitit azi “Lighea”, o povestire de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Este unul dintre puţinele texte de neuitat. Autorul se referă la victoria calităţii asupra cantităţii, a spiritului asupra materiei, la urma urmelor.

4. 6. Îmi fac curaj pentru a mă reapuca de gimnastică.

Poate că am o inaptitudine în privinţa relaţiilor profesionale. Cer prea multă logică, nu pricep arta compromisurilor cotidiene. Pentru munca literară, maximalismul este bun, pentru viaţa practică, nu.

În munca de la editură am regăsit o anumită plăcere de a fi slugă, de a sluji.

Munca la “Monolog subt pat” este realmente un balsam psihologic pentru mine. Faptul că după “August –  decembrie” scriu “Monolog subt pat” mi se pare comic, dar şi enigmatic. Să fie vorba despre eşuarea în comic, explicabilă la un autor ajuns la o anumită vârstă? Adevărul este că detaşarea adusă de trecerea anilor este favorabilă atitudinii comice.

8. 6. Munca literară este foarte plăcută şi reconfortantă. Faţă de ce trebuie să fac la editură, este un vis frumos. De ce nu m-aş retranşa în această muncă ? Cândva, suspinam după o vreme când voi putea să fiu doar scriitor. Azi am ocazia, dar ezit. O explicaţia ar fi dificultatea de a publica în condiţiile de azi. O alta, nevoia de relaţii umane, fie şi de proastă calitate, precum cele înlesnite de editura unde activez.

Arta de-a respecta regula jocului. Niciodată n-am ştiut-o.

Cea mai dezgustătoare neputinţă este cea a veleitarului.

9. 6. Refac “Monolog…”. Scot paginile realiste şi aproape deloc comice despre tribulaţiile amoroase ale cincantenarului. Ar putea să-i amuze doar pe unii, cu aplecare deosebită spre latura sexuală a vieţii. Sinceritatea poate intra doar în literatura mare.

# Peste ani, acest text va intra în romanul „Fiul din America”, deocamdată vizibil pe blogul meu. #

 

12. 6. Refac “drastic” romanul erotic. Va fi mai pe înţelesul tuturor.

Mi-a dat telefon Irinel. Tanti Doila (Doina) este foarte bolnavă. Irinel zicea că după sfârşitul mamei sale, se va sinucide.

În viaţă, ca şi în şah, finalurile sunt nespus de dificile.

Îi dau înainte cu gimnastica.

 

16. 6. Sunt tot mai aproape de încheierea relaţiei mele profesionale cu editura. A fost o experienţă interesantă. Am obţinut câteva idei despre literatura SF americană şi franceză. De pildă, cea despre anticreştinismul şi antireligiozitatea, în general, a autorilor de SF. Citesc doar cărţi  SF de vreo 6 luni şi pot concluziona. SF-iştii sunt un club satanic sau de tip satanic.

Renunţarea la această muncă pseudoliterară (rescrierea unor texte ale altora) este un act de orgoliu. Îmi dovedesc că mai am iluzii referitoare la literatura mea. Merită să scriu în continuare, fie şi numai pentru propriul meu psihic. După ocolul imens (4 ani!) prin jurnalistică, iată unul prin munca la o editură (4 luni).

17. 6. Probabil că „munca la domiciliu” mi se potriveşte cel mai bine.

Epilogul afacerii cu editura ar suna cam aşa. Cu nemţii a meritat să mă zdruncin în halul acela, cu ciudaţii ăştia, nu.

Temă de povestire poliţistă. Un ins joacă la loto în fiecare săptămână. Află numerele, cumpărând un anume ziar, în ziua următoare tragerii. Asasinul ştie numerele jucate de ins şi le controlează imediat după tragere. Între timp, fiind bogat, aranjează un truc cu respectivul vânzător de ziare. Va confecţiona un ziar fals, un singur exemplar. Jucătorul nostru îl va cumpăra, va vedea că nu a câştigat, va arunca lozul. Apoi, descoperind că s-a înşelat, se va sinucide. Crimă perfectă. De transpus în convenţii SF. Ziarul este înlocuit cu un computer. Ideea asasinului se bazează pe faptul că victima este un om cu un program de viaţă respectat în mod maniacal.

Este curios cum închiderea unui „robinet” mental duce automat la deschiderea altuia. Încheierea colaborării cu editura mi-a redeschis cheful pentru literatura scrisă de mine.

Ideile SF ies la iveală. Vreme de patru luni le-am înghesuit undeva în memorie. Romanul „Fandom”, despre transformarea SF-ului în religie mondială.  Cine va fi Marele Preot? Ion Hobana of Romania! Ecco!

De ce mi-a plăcut atât de mult şahul? Fiindcă mi-a satisfăcut nevoia de a fi agresiv. Aceeaşi explicaţie pentru nevoia de conflict.

Extraordinara senzaţie de eliberare obţinută atunci când nu mai vrei bani cu tot dinadinsul.

Modul meu de-a schimba macazul la intervale lungi de timp corespunde meseriei de romancier.

 

20. 6.     O convingere necesară. Tot ce mi se întâmplă mă împinge spre adevărata ţintă a vieţii mele.

21. 6. O neînsemnată criză, să-i zicem,  de identitate. Adevărul este că o parte din mine s-a simţit bine atunci când rafistolam textele altora. O altă parte însă s-a revoltat. Ca urmare, sunt din nou în situaţia din februarie, dar cu bani mai puţini decât atunci.

H. are o nevralgie Arnold. Se simte rău şi nu prea am cum s-o ajut, banii fiind pe terminate.

Să n-am curajul  şi forţa de a face literatură, în absenţa oricărei certitudini a publicării? N-aş crede ca partida să se fi încheiat atât de repede. Să fie frica de eşec? Ceva în genul mecanismului descris de Adler referitor la persoanele vanitoase? Să nu încep, fiindcă mi-e teamă că nu voi putea sfârşi? Ar fi prea de tot.

O vorbă dintr-o carte SF prost tradusă: „interioarele simetrice sunt  duşmanul gândului liber”. Îmi amintesc spusa arhitectului american despre un Bucureşti capabil să hrănească imaginaţia vizitatorului, prin incoerenţa construcţiilor.

Am ocazia să intru  în rolul scriitorului independent – visul meu de-o viaţă – şi ezit s-o fac! Ce animal ciudat! Spun că H. este  vanitoasă şi poate că eu însumi sufăr de această boală.

23. 6. În această dimineaţă am avut unele regrete în legătură cu editura. Adevărul este că succesorul meu are totul pe tavă, pentru cel puţin un an şi jumătate. Trebuie doar să nu fie prea idiot.

Sentimentul este pasager, desigur. Suferinţa morală era prea mare. Tot la masa de scris (din bucătărie) îmi voi da eu măsura.

În regretul cu pricina a ieşit la iveală partea de slugă din personalitatea mea.

H. s-a vindecat, nu mai are ameţeli.

Cred că până la urmă voi realiza un an de muncă literară pură. Aşa evoluează lucrurile.

Utima atracţie: ficţiunea politică. Aş folosi experienţa mea de jurnalist şi aş intra într-un domeniu mai puţin accesibil  scriitorului român.

Postura de slugă îţi dă un sentiment de securitate, cea de om liber îţi dă unul de zbor.

A murit Cioran. El a dovedit cât de diabolică poate fi inteligenţa. Sub acest raport, a fost cel mai SF-ist dintre SF-işti. Opera lui este cea mai realizată distopie dintre cele scrise până astăzi.

A murit tanti Victoria, 89, ultima soră rămasă în viaţă a mamei mele. În ultimii săi ani a fost crunt pedepsită de propria sa fiică. Aceasta i-a luat apartamentul (pentru a-l da fiului său), a mutat-o în propriul său apartament, a înfometat-o, a tratat-o ca pe un câine, a claustrat-o. A făcut totul spre a o băga cât mai repede în groapă. Un episod cumplit. Păcatele de aceste gen ar trebui să fie plătite.

Procesele de conştiinţă ale slugii concediate… Ar trebui să uit foarte repede meschina poveste cu editura.

Trebuie să fac  un singur lucru timp mai îndelungat. Acest lucru nu poate fi decât scrierea unui roman, în situaţia dată. Altfel voi avea în continuare psihologia unui hărţuit.

Pe când eram student, un coleg inteligent îmi spunea că sunt un damnat al imposibilităţii de a se fixa. Mai trebuie s-o recunosc şi eu. Or, eu n-o fac şi n-o s-o fac niciodată.

 

25. 6. Prejudecata inteligenţei. Înţeleptul spune că inteligenţa este calitatea regală. Oamenii n-o preţuiesc însă în mod deosebit. Alte calităţi primează. Un exemplu este evoluţia tatălui meu. El era foarte inteligent şi competent, dar nu ştia să se poarte cu şefii săi. Nu ştia să fie slugarnic. De aici i se trăgeau tot felul de ponoase. Inteligenţa cuiva poate să-i complexeze pe cei apropiaţi sau aflaţi  în acelaşi mediu profesional. Probabil că trebuie ascunsă, precum o eczemă, într-o oarecare măsură.

Ideea cretină că toţi oamenii sunt inteligenţi. Strategia dezastruoasă de a-i trata ca atare.

 

6. 7. În tren, o studentă la Litere (anul al IV-lea), cu trăsăturile feţei deformate de acnee, vorbea foarte frumos despre rasele umane. Fusese patru luni în South Africa.

 

7. 7. Mi-a apărut textul despre mişcarea SF ca sectă religioasă. Am reluat lucrul la „Monolog subt pat”. Este ceva nespus de distractiv.

 

8. 7. Pentru a înţelege psihologia unui sultan (om cu harem), trebuie să ai şi să foloseşti alternativ mai multe stilouri, pixuri şi stilografe. Când îţi iei unul nou, îl foloseşti un număr de zile în mod exclusiv, apoi revii la cele vechi.

Refac „Monolog subt pat”. Scot episoadele neplăcute pentru femei. Rămâne povestea cu frigiditatea.

9. 7.  „Avea viciul intelectualilor, era neserios. Ştia prea multe şi asta îl zăpăcea. Avea nevoie de o mie şi unu de trucuri ca să se-nvioreze, ca să se hotărască.” (Céline, „Călătorie la capătul nopţii”)

 

1. 8. Faptul că I., fiica mea, imitând-o pe mama ei, este de fapt o antiintelectualistă se dovedeşte a fi un ghinion al meu. Prezentul jurnal, de exemplu, va fi aruncat de ea, deşi este un text plauzibil.

 

2. 8. O suferinţă la mâna mea stângă (dureri, electrizări, amorţire). Nu mai pot face gimnastică.

În noul meu regim financiar, trebuie să mă rezum, în mod strict la mâncare. Nici măcar o carte nu-mi mai pot cumpăra. O spectaculoasă răsturnare de situaţie! H. pare a se adapta acestui regim sec. Să vedem pentru câtă vreme.

 

3. 8. Actuala mea formă de viaţă interzice orice act de lux şi orice capriciu. Pentru munca literară, este avantajoasă. Adaptarea presupune o comutare psihică. Ceva asemănător am trăit în Germania, în prima vizită, când am învăţat să privesc vitrinele ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un film.

Actul de-a avea bani aduce o oarecare neseriozitate, mai ales pentru cel neobişnuit dintotdeauna cu aşa ceva. Austeritatea căleşte şi îndârjeşte, în schimb.

Mi-a telefonat un amic din Cluj. Este de acord să-mi editeze „Monolog subt pat” pe banii mei! Ha, ha! Spunea că exprimările dialectale ale naratorului n-ar fi potrivite şi ar trebui schimbate.

 

9. 8. Am stat două zile la spital, în urma unei crize de tahicardie. Probabil că puteam să stau acasă, dar m-am speriat. O porcărie.

Cărţile mele de şah de la Braşov au fost vândute pe nimic. Iată un epilog la mica mea carieră şahistă. Multe dintre ele, foarte preţioase pentru un ins interesat de aşa ceva, au ajuns, pe gratis, la un băiat cu ascendenţi în Vâlcele. La scurtă vreme după donaţie, băiatul, Sebastian N., a început să nu mă mai salute pe stradă!

„Monolog subt pat” pare a fi un eşec. Un exerciţiu prozastic lipsit de orice valoare comercială. Cu toate acestea, îl voi încheia, consumându-mi vara.

Peste câteva zile va fi Sfânta Maria, vara se va sfârşi. „Va fi linişte, va fi seară.” (Virgil Mazilescu)

Fiecare înstrăinare de obiecte din casă îmi dă o satisfacţie nemaipomenită. Căsătoritul ar trăi, dimpotrivă, sentimentul plăcut că întreaga acumulare va rămâne moştenitorilor.

Durerile de mână s-au atenuat mult.

Am vândut mai multe cărţi, pentru a-mi cumpăra un deodorant „Hugo Boss”. Asta-i viaţa! Nu cred totuşi că am intrat ireversibil într-o etapă a demolărilor jalnice.

Cum am mai spus, tocmai în perioadele proaste (boală, slăbiciune) iau decizii corecte. Dacă gândirea mea este vicioasă  prin natura ei (în sensul de neconformă cu realitatea, cu normalitatea), înseamnă că atunci când este stânjenită poate da rezultate mai bune. Un exemplu este modul meu de a gândi atunci când sunt gripat. Am o anumită clarviziune. În urmă cu ani am jucat bine într-un concurs de şah important, deşi aproape deliram din pricina febrei!

 

12. 8. Critica mea actuală are prea multe cuvinte. Prolixitate. Trebuie să operez nişte ajustări.

 

15. 8. Mă doare mâna, ceva de speriat, fac tratamente, dar nu apare nici-o ameliorare. După ce predau articolul, voi pleca la Braşov. Mă voi lăsa înţepat de albinele vărului Gică. Poate mă va ajuta.

Regimul de austeritate financiară nu este greu de suportat. Schopenhauer scrie la fel, în „Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă”. Pentru omul născut sărac, dificile sunt mai degrabă perioadele de prosperitate materială, zice el.

 

19. 8. Am început să mă obişnuiesc cu durerile de mână şi umăr, să le socotesc ca făcând parte din decor.

Se conturează o oarecare înviorare în ceea ce priveşte statutul meu de sefist. Băieţii din acest domeniu nu au cultură literară. Printre ei, pot părea un critic adevărat. Tristă constatare!

 

24. 8. În octombrie ar urma să apară primele texte din antologia “Alte Românii”.

Progrese în elaborarea unei teorii generale a mişcării SF. Ideea centrală: mijloacele literare sunt folosite în scopuri varii. Literatura nu este un scop. Ceva în genul textelor de popularizare ale unei secte.

 

25. 8. “Fă în fiecare zi ceva dezagreabil; doar astfel vei fi pregătit pentru marile încercări ale vieţii.” Am citit cândva aceste cuvinte. Cred că am ajuns în situaţia respectivă. Mâna mă doare ziua şi noaptea. Trebuie să trăiesc cu aceste dureri.

 

6. 9. M-am întors aseară de la Braşov. Durerile au dispărut aproape cu totul.

Plouă, seamănă a toamană.

 

7. 9.  Ideea ciudată că viaţa mi s-ar îmbunătăţi brusc dacă mi-aş lichida biblioteca sau, cel puţin, o mare parte din ea. Cred că asta ar avea sensul unei sinucideri culturale sau ceva asemănător.

Trebuie să mă apuc de romanul meu SF. Totul va deveni mai vesel. Presupun. Tema este bună.

Ciorile, în mari stoluri, fac manevre deasupra blocurilor. Cândva, era un semn de iarnă. Anul trecut au făcut tot aşa, dar frigul n-a mai venit.

Nefericirea ar fi adusă de refuzul interior de-a te instala într-o situaţie (formă de viaţă), indiferent de natura acesteia. Eu şi H. ilustrăm, cred, această opţiune nenorocită. Avem amândoi cifra de destin 8. De aici, calitatea de a demola orice realizare proprie, după un timp.

 

8. 9. Individul depinde mai mult decât s-ar crede de energie sa. Această idee mi-a fost amintită de maică-mea. Ea a fost şi este autoarea unor performanţe. Singura explicaţie: o mare energie. Cea mai inaparentă consecinţă a energiei este moralitatea. Câtă lipsă de energie, atâta imoralitate.

9. 9. Carré de nouari!

Cea mai plăcută etapă: aranjarea « schemei », a scheletului capabil să devină un roman.

Cum va fi lumea peste cincizeci de ani? Fără un mare război, mult asemănătoare celei de azi. Plusuri de tehnologie, catastrofe ecologice, dominaţii prin alte mijloace decât forţa armelor.

Scrierea unui roman mi se pare distrugător de dificilă, fiindcă n-o pot realiza decât contrazicându-mi firea.

 

19. 9. Progrese cu “schema” romanului. Scenariul este complicat, dacă vreau să păstrez logica şi nu deraiez în stil naiv, precum antologaţii mei. Nu am la dispoziţie ceva analog, în istorie.

Electrizările şi amorţirile din braţul meu stâng s-au înteţit după reluarea gimnasticii. M-am obişnuit cu ele. Rămâne de văzut cum vor evolua când voi începe să bat la maşină.

 

14. 9. Trebuie să ţin cont de anumite suferinţe fizice, chiar să coabitez cu ele. Nu este prea uşor. “Ca şi cum” devine sintagma-cheie după o anumită vârstă.

Să trăiesc ca şi cum totul ar fi în ordine. Asta merge în viaţa cotidiană, dar când este să scrii o carte, constaţi că nu mai poţi trişa. Pe de altă parte, nu puţini autori au scris bine tocmai pentru că erau bolnavi.

Am probleme cu “schema” romanului. Ideile strategice se ivesc cu mare greutate. Cea mai bună din ultimele zile este cea a substituirii românilor şi nu a segregării lor făţişe. Agresiune culturală şi nu rasială.

 

16. 9. Scriu un articol stând în picioare, cum am citit că lucra Hemingway. Această poziţie, cu ridicări periodice în vârfurile picioarelor, ar fi recomandată vârstnicilor.

 

17. 9. În septembrie va avea loc un concurs de şah al scriitorilor, la Sinaia. O parodie, bună de epilog la o carieră de şahist. Voi merge, pentru a avea mâncare gătită timp de zece zile. În general, mănânc te miri ce, aici la etajul al şaptelea de pe strada Ştirbei Vodă.

Printre scriitori există doar un singur maestru de şah, mai bătrân decât mine. Se poate însă să apară nişte tineri amatori cu destulă forţă de joc pentru a-mi pune unele probleme.

Câştigătorii acestui concurs ar urma să alcătuiască o echipă a U. S., ce va participa la un campionat al scriitorilor, organizat de România.

 

20. 9. Lucrez foarte sârguincios pe tărâmul SF. Am avantajul că nu mă mai ocup de altceva.

Durerile de braţ şi umăr mi-au dispărut, lăsându-mi electrizările şi semi-amorţeala. Fac gimnastică adecvată, cam jumătate din vechiul meu program de pregătire fizică.

Impresia de toamnă se accentuează. Îmi place. Când căldura din exterior scade, această locuinţă devine ideală.

 

21. 9. Ideea SF că mentalităţile sunt dirijate prin filme şi cărţi de nişte creiere malefice. Acestea îi influenţează pe artişti.

Deliciile adolescentine ale amatorismului.

 

25. 9. Prietenul meu Mircea a avut un preinfarct. Şi-a revenit. O vedere de la cea cu coasa. Am primit şi eu. În vara aceasta, două.

 

28. 9. Povestea cu romanul este mai dificilă decât credeam. Totuşi, sunt silit să trec la fapte.

De la I., nici-o veste. Nu văd ce comentariu aş putea face. Cred că ar trebui să mă repudieze de-a binelea. Cel puţin, aşa am şti pe ce contăm.

 

29. 9. Manevra utilă ar fi transformarea viciului în combustibil. Greu de realizat!

Negocieri pentru o muncă la negru. Ar urma să iau un milion. Sper să nu se realizeze şi astfel să lucrez la roman.

Plouă. Este vremea cea mai convenabilă pentru mine.

 

30. 9. Nişte frâne interioare mă împiedică să demarez în scrierea romanului. Să fie un mecanismul descris de Adler  în legătură cu oamenii vanitoşi?

Obiceiul de a căuta cele mai dificile rezolvări. O fi bun? Povestea mea cu aprofundarea târzie a limbii engleze face parte dintre demersurile mele extrem de dificile.

 

3. 10. Cică boala Alzheimer ar debuta printr-o  criză de enervare. Insul îşi dă seama că-şi pierde minţile şi se supără foarte!

Astăzi vine I. la Bucureşti, special pentru a mă revedea! Ecco!

 

5. 10. A fost la mine I., pentru două zile. Am dormit la prietenul meu Mircea, iar ea, la mine.

I. a evoluat extraordinar de bine ca intelect. Are chiar o dotare naturală pentru speculaţie intelectuală. Aceasta poate s-o pericliteze în viaţa practică. Ne-am înţeles bine. Va merge în State. Planurile ei par oarecum himerice, dar poate că vor reuşi. Şi-a înţeles bine mama.

 

6. 10. Sentimentul ciudat de-a te vedea multiplicat. I. seamănă nesperat de mult cu mine. Fizic, dar mai ales psihic. Cred că este o variantă îmbunătăţită.

Să vedem ce fac cu romanul proiectat. Fi-voi în stare?

7. 10. Va fi cazul să renunţ la televizor. Îmi consumă mult timp şi, am impresia, mă scoate din atmosfera propice scrisului. Ar trebui să-l vând şi să joc banii la loterie.

Insolitarea permanentă nu este decât marca talentului literar.

 

8. 10. Pentru orice muncă oarecum creativă, trebuie să fii sănătos. Dar artiştii tuberculoşi din secolul al XIX-lea? Ăştia nu prea scriau romane. Poate că tuberculoza creşte şi inteligenţa, nu numai libidoul. Ca şi sifilisul.

Răceala, în schimb, nu este prea bună.

I. mi-a descris capacitatea ei de-a găsi pe loc contrargumente în indiferent ce context (inclusiv la propriile afirmaţii). O cunosc foarte bine.

 

9. 10. Un guturai năvalnic m-a cotropit. Stau în pat şi aştept să treacă. L-am făcut în prima noapte dormită la Mircea, când m-am sfiit să cer încă o pătură. Ipoteză extravagantă: emoţia de-a fi în preajma lui I. m-a debilitat. O dată în plus, se vede că sărăcia nu este bună. La vârsta asta ar fi trebuie să am măcar un apartament de două camere.

Ideile pentru roman de adună încet-încet. Cred că în această lună voi fi în măsură să încep munca efectivă.

Irinel mi-a dat telefon, cu idei pentru roman. Mi-a spus să nu mă întrec cu gluma. Scriind un roman obişnuit, fie el şi bun, rămân însă în braţe cu manuscrisul.

M-am întâlnit cu R., amanta mea de acum vreo şapte sau opt ani. Încărunţise şi purta părul în stil adolescentin, lung, comiţând o veche eroare, în împrejurări şi mai grave. Unele femei îşi pierd cumpătul, la o anumită vârstă.

 

10. 10. În ultima vreme scriu doar banalităţi, inclusiv în acest jurnal. Sper că în roman voi găsi nişte formulări mai vioaie.

Din nou, revelaţia că într-un roman poţi să scrii absolut tot ce vrei. În „Cortina de jeg” voi putea face face chiar şi proză realistă, descriind „rezervaţia” turistică „fin de siècle”. Mă angajez să „bag” mult sex.

 

12. 10. Oferta de a scrie pentru un milion un pamflet compromiţător. Cred că o voi declina. Am nevoie de toată energia pentru roman.

Este destul de plăcut să nu faci nimic. Într-un roman despre Goya am citit că doamnele nobile cădeau la pat din cochetărie, pentru a fi şic. Le înţeleg.

Încep să percep cam prea multe aspecte comice ale vieţii. Ăsta este semn de bătrâneţe.

 

13. 10. Mă simt mai bine. Maică-mea mi-a dat un telefon, părând nu prea bine dispusă. Probabil n-are bani. I. nu s-a ţinut de promisiune şi n-a vizitat-o.

Afară este vreme călduroasă.

 

19. 10. Un roman SF trebuie să aibă ceva pueril, pentru a fi receptat ca atare.

Mă simt foarte slăbit. Este foarte cald. Sunt incapabil să leg două idei.

Acum zece ani, efectul de seră era ceva abstract. Acum îl trăim, nu mai sunt ierni.

Când viaţa îţi dă prea multe lovituri, îi adresezi cea mai urâtă comparaţie: Viaţa asta este o curvă! Aşa zici.

Nu-i greşit spus. Curva te loveşte în punctul cel mai sensibil, în intimitatea ta.

Damnarea de-a avea totdeauna mai mult sau mai puţin de dres, de retuşat.

 

15. 10. Relaţia mea cu H. Se balansează precum cabana din filmul „Goana după aur”. S-ar părea că este pe sfârşite. H. vede probabil mai bine lucrurile decât mine, mai pragmatic. Lentoarea mea poate că nu este agreată de alte persoane. H., de exemplu, este mai expeditivă. Ar vrea concretizări majore.

Decizia de a locui aici cel puţin până la primăvară m-a scăpat de un sentiment sâcâitor de provizorat. Şase luni sunt o perioadă bunicică. Prin martie voi vinde pământul  sau voi lua un avans pentru roman.

Schopenhauer zice că singurătatea este lucrul cel mai bun. Îl înţeleg şi îi dau dreptate. El era însă, după câte ştiu, un om destul de avut. Îi dădea mâna să fie mizantrop.

Mă refac după boală. Deocamdată nu poate fi vorba despre muncă la roman. Ar trebui poate să încerc nişte piracetam, un medicament recomandat celor cu probleme de circulaţie cerebrală. De ce nu? În fond, sunt un presenescent, dacă nu cumva am intrat de-a binelea în vârsta a treia.

17. 10. Incapabil să mă apuc de roman (am anumite scuze medicale), mă gândesc la alte combinaţii. Să mă mut, să închiriez, să vând, să părăsesc Bucureştiul. Să scriu textul amintit zilele trecute.

Adevărul este că deocamdată am dispoziţia unui pensionar resemnat. Am chef să mă uit la televizor, nu mai mult.

Probabil că ar fi bună orice activitate, cu condiţia să dureze mult, să-mi ofere o structură a zilelor. Aşa ceva am, în fond. Este studiul englezei americane, după manualul amintit săptămânile trecute. Am ajuns la pagina 114 şi pot spune că fac progrese. Omul poate învăţa şi la vârste mai puţin potrivite pentru aşa ceva. Mă ajută mult, ce-i drept, cunoştinţele dobândite cândva la Iaşi, când eram un student încăpăţânat. Mă mai ajută un anumit simţ lingvistic. Reuşesc să pricep fraze ce includ cuvinte necunoscute.

„Limbaj de plastic” – o expresie nimerită pentru unele tendinţe actuale de a folosi limba română.

19. 10. Mă simt mai bine, totuşi n-am început să scriu. Tema este nemaipomenit de dificilă, dacă nu vrei s-o abordezi diletantistic, „cu creier de găină”. Varianta propusă implică nişte complicaţii politice internaţionale. Acestea trebuie rezolvate, în roman, pentru a nu apărea variante naive. Textul nu va conţine multe explicaţii, dar trebuie să fie verosimil.

A venit o toamnă foarte frumoasă.

H. urmează un curs de secretare cunoscătoare de calculatoare. Să vedem ce va ieşi.

O tahicardie nu prea vehementă, dar suficientă pentru a fi dus cu Salvarea la spital. Acolo s-a remis, după vreo oră. M-au trimis acasă tot cu Salvarea. Doctoriţa spunea că aş fi foarte stresat. Adevărul este că am anumite „focare” cronice de stres. Lipsa banilor, relaţia cu H., chinul de-a avea în vedere mai multe variante de viaţă.

Cum se vede, „lucrurile” încep să se rezolve independent de mine, ceva destul de neplăcut. Trebuie să trăiesc în continuare, n-am încotro. Câteva simplificări se impun, totuşi.

Cardiacul trebuie să se comporte ca şi cum ar mai avea de trăit şase luni. Aşa am citit. Dacă nu cumva prevederea se referea la lupta împotriva stresului.

Aş numi respectiva mentalitate psihologie de om pus pe  lichidare. În cazul meu, n-aş avea decât să-mi asigur un venit sigur şi să devin, practic, un pensionar senin, cu slabe preocupări intelectuale.

Nu ştiu dacă sentimentul moderat de prăbuşire interioară are vreo legătură cu tahicardia (fibrilaţia), scurtă. Probabil că da. Când lucram pentru D. W. am avut crize mult mai rar.

22. 10. Soţia prietenului meu M. mi-a propus un serviciu la Rompres. Ar urma să fac redactare de carte (texte jurnalistice). Ea este o mică şefă acolo. Dacă treaba se face, devin din nou funcţionar şi recunosc că sunt un romancier veleitar. Obţin însă nişte bani, o vagă securitate financiară. Mersul la noua redacţie mi-ar satisface şi nevoia de conversaţie cu oameni de meserie.

Un program zilnic mi-ar folosi mult. Poate că tentaţia de-a lucra sub conducerea altora semnifică neputinţa de a-mi da singur ordine, de-a respecta o disciplină profesională.

Cu romanul, treburile merg atât de greu şi fiindcă am în minte două variante antinomice. 1. Un roman comercial de tip SF, cu respectarea reţetei. 2. Un roman-roman, cu „alunecări” eseistice, personaje dilematice etc. Va trebui să scriu un prim capitol, pentru a vedea cum „sună”.

 

23. 10. Există o neputinţă de-a scrie literatură? Refuz să cred una ca asta, dar îmi aduc aminte de diferiţi scriitori autentici, cunoscuţi în ultimii douăzeci de ani. Deşi nu erau prea bătrâni (unii sub cincizeci), ziceau că nu mai sunt în stare să scrie. La un poet, „sindromul” ar fi de înţeles. Dar la un prozator?

 

24. 10. La telefon, Irinel zicea că aş avea un anumit credit financiar la ea. I-aş fi lăsat nişte bani acum trei ani. Situaţia mă determină s-o cred. Adevărul este că generozitatea ei depăşeşte limitele uzuale. Sosirea sumei respective ar rezolva problema pentru o perioadă de timp destul de lungă. Aş putea depăşi comportamentul de preocupare şi stresul aferent.

Progrese cu engleza, stagnare cu romanul. Poate că aceste două activităţi sunt antagonice.

 

25. 10. Mi-a revenit, vehement, durerea de umăr şi braţ.

Într-un film american, o tânără văduvă a războiului din Vietnam spune următoarele cuvinte, când află că i-a murit soţul iubit: „Mi-ai promis c-o să revii, mi-ai promis!” Pe un ton de reproş indignat. Ceva asemănător am văzut într-un alt film american, unde văduva îl certa foarte tare pe mort, fiind pe punctul de a începe să-l lovească. „De ce m-ai părăsit!?” repeta ea. Aici s-a ajuns prin cultivarea individului. Insul ajunge să creadă că i se cuvine totul.

 

28. 10. Într-o carte de „Numerologie tantrică” scrie că lecţia mea carmică ar fi disciplina. Cu alte cuvinte, în această existenţă aş avea de reparat greşeala de a fi fost nedisciplinat. Este ceva interesant. Maxima satisfacţie am resimţit-o întotdeauna când am făcut ce mi-a trecut prin minte în clipa respectivă, deci când am fost nedisciplinat. Iar tristeţea mi-au adus-o proiectele anevoioase, presupunând muncă sistematică şi îndelungată. Poate că I. seamănă cu mine în această privinţă. Lecţia ei carmică ar fi răbdarea. Nerăbdarea şi indisciplina sunt înrudite.

Cum se ştie, omului îi este dat să-şi contrazică tocmai chemările profunde. Iată de ce, probabil, eu m-am străduit să scriu cărţi şi articole. Respectiva tendinţă mi-a salvat viaţa, pe de altă parte. Înclinaţia mea naturală era spre vicii. Lăsat în voia acestora, pe fundul unei slabe rezistenţe fizice, aş fi murit până acum.

De menţionat şi satisfacţia adusă de realizarea disciplinată a unui proiect. Ea este de altă natură, mai cerebrală.

Aseară, filmul „Misery”, după romanul lui Stephen King. Romanul este incomparabil mai bogat, dar numai în sens cantitativ. M-a satisfăcut înţelegerea unor replici. Dacă nu mor prea curând, voi învăţa bine limba engleză.

Înmulţirea romanelor de tip ciclu şi a serialelor de televiziune (nişte romane vizualizate) ar fi legată de nivelul civilizaţiei materiale. A scrie roman şi a face serial sunt acţiuni de tip industrial şi nu artizanal. (Neclar spus!) Ar exista nişte tehnologii, inexistente în cazul poeziei, unde contează creativitatea pură. (Unii ar spune că nici măcar acolo nu lipseşte tehnica…) Cred că voiam să spun, de fapt, că scrierea unui roman presupune un anumit nivel al energiei personale.

 

29. 10. Viciul de-a te afla permanent în situaţii de provizorat. Satisfacerea lui presupune un anume stil „boem” de viaţă. De asemenea, distrugerea sistematică a oricărei construcţii sociale, atunci când aceasta începe să se consolideze (relaţii amoroase, conexiuni profesionale, proiecte literare). Privint din exterior, viciul respectiv apare ca o damnare. Probabil chiar este aşa ceva.

Cred că acest mod este propriu naturilor ironice, incapabile de implicare deplină. Sub raport strict intelectual, prezintă avantajul de-a păstra vie curiozitatea. În schimb, interzice accesul la aprofundare şi implicit la credinţă.

Mecanismul nu se aplică doar în ceea ce priveşte marile episoade ale vieţii. El funcţionează şi pentru a da coloratură specifică aproape oricărui act. De exemplu, îmi dinamitez proiectul de a scrie un roman, ezitând între tentaţia unui text comercial, aducător de bani, şi cea a unui roman autentic, unde să scriu ceea ce gândesc cu adevărat.

Cele de mai sus mi-au fost sugerate şi de stilul existenţial al lui H. Dacă nu mă înşel, ea se nutreşte dintr-o permanentă ezitare de-a se implica pe deplin în ceva, indiferent ce. La prima vedere, ea este pasionată de ceea ce face. Neputinţa de-a persevera indică însă tentaţia de-a începe altceva.

Tipic pentru acest mod ar fi şi persistenţa în situaţii existenţiale resimţite ca neconforme cu aspiraţiile intime, dar având anumite justificări. De exemplu, relaţia ei cu mine. Dacă teoria este valabilă, H. o continuă tocmai pentru că este şi nu este o relaţie amoroasă, fiind şi nefiind, în acelaşi timp, o relaţie mercantilă. Este vorba tocmai de o satisfacere a viciului de-a trăi în provizorat, caracteristic, se pare, existenţelor ironice.

O conexiune cu teama obsesivă de eşec, descrisă de Adler. Când are orgasmul cel mai profund, H. strigă „Nu!”. Ea nu se lasă complet în voia plăcerii, ba chiar o refuză, fiindcă nu vrea să se implice pe deplin în actul sexual. De ce? Fiindcă ar căpăta o dependenţă, iar atunci când s-ar despărţi de partener ar avea un eşec cu atât mai mare.

Nu-i mai puţin adevărat că întreg comportamentul lui H, poate fi rodul unei retorici subtile, croită pe măsura unuia ca mine, preocupat de tot felul de lucruri neprofitabile.

 

30. 10. A scrie un jurnal ar fi a face literatură trăită. Cam aşa ceva.

Să vedem o variantă concretă de decădere, pentru mine: mă trezesc târziu, nu fac gimnastică, nu mănânc mâncare gătită, nu mă tund la timp, nu-mi îngrijesc barba, mă uit la televizor în neştire, îmi abandonez studiile de engleză, nu mă duc la dentist, aşteptând cangrenele şi infecţiile dentare, încep să fumez, la început foarte puţin, desigur, nu mă mai gândesc la roman, îl abandonez, citesc, din ce în ce mai rar, câte un fragment dintr-o carte luată la întâmplare de pe un raft. Nu cred că mi se potriveşte.

Fibrilaţie, tahicardie, plexalgie, blefarită, gripă, urticarie, enterită, dureri de dinţi, oarecare dificultate a intelecţiei. Iată bilanţul ultimelor două luni. Să tot scrii romane!

În filmele şi romanele americane, oamenii sunt obsedaţi de binele lor, nu admit să sufere, propria suferinţă li se pare un scandal. Europenii sunt parcă mai indiferenţi faţă de propria lor suferinţă. Refuzul isteric al suferinţei participă, poate, la impresia de infantilism dată de americani.

Până la urmă voi începe romanul, deşi nu sunt în stare. Voi scrie funcţionăreşte, în  fiecare zi, între anumite ore.

Vânzând trei rafturi de cărţi, din lemn de brad devenit scump, îmi asigur, sper, plata dentistului sau subzistenţa pe aproximativ două luni de zile ($ 200). Voi lichida şi cam două treimi din cărţi. Voi păstra lucrările de referinţă mai importante.

 

2. 11. Mama a împlinit astăzi 88 de ani. Dumnezeu s-o ţină în viaţă cât mai mult! Cadoul meu: o maşină de călcat.

Ieri am reluat gimnastica, încercând să evit exerciţiile în stare să-mi activeze durerile de umăr şi braţ. Aceste dureri s-au mărit, dar nu în modul catastrofal de data trecută.

Rafturile pentru cărţi erau singura mobilă frumoasă din locuinţa mea.

Distrugerea şi refacerea unor programe de viaţă îmi ocupă existenţa.

Ideea unei povestiri SF. Sefiştii formează un partid şi câştigă alegerile din 2000. Personajele sunt sefişti reali de astăzi.

Este plăcut să leneveşti, să tot faci proiecte literare! Nu este genul meu de distracţie, dar sunt obligat să-i declar savoarea. Cioran, mi se pare, era de aceeaşi părere.

Nici singurătatea nu este  neplăcută.

Continui (nu pot să scriu forma oficială: continuu) să studiez engleza scrisă. Constat anumite progrese. Este o chestiune de timp.

 

4. 11. Recidiva mea SF începe să-şi arate roadele sociale. După circa 10 luni. „Marele succes” a fost  menţionarea mea la televiziune. Până şi maică-mea a aflat! Automat, încep să fiu considerat o autoritate. Ca probă, o editură importantă m-a rugat să-i „reciclez” traducătorii.

Săptămâna viitoare voi da o probă la agenţia de presă „Rompres”, în vederea angajării. Principial, acest serviciu are cusurul că este străin de SF. Are avantajul de a-mi rotunji perioada de timp lucrată, în vederea pensionării.

Flirtul meu cu limba engleză se va transforma cândva în mariaj. După un an, după doi?

Campionatul de şah al scriitorilor ar urma să aibă loc între 15 şi 25 noiembrie, la Sinaia.

5. 11. Nu pot accepta serviciul, câtă vreme nu are nici-o legătură cu actuala mea activitate. El n-ar însemna decât o întrerupere brutală  a preocupărilor mele SF. Dacă aş continua să fac ceea ce fac acum după orele (opt) de serviciu, ar însemna să-mi risc viaţa. Rămân la vechiul meu plan strategic: SF + engleză.

Dacă nu intervine o cheltuială majoră, cum ar fi o lucrare dentară, pot rezista în bune condiţii până în luna martie inclusiv.

Actualul meu plan strategic nu poate da roade semnificative înainte de trecerea câtorva ani.

Povestirea despre partidul SF să fie sub forma unor articole de ziar. Personajul principal le citeşte. La prima vedere, pare un om din viitor. La a doua, însuşi scriitorul de azi. El discută cu nevastă-sa (sau altcineva) despre propria lui povestire, ca şi cum textele din ziar ar fi autentice şi nu scrise de el. Datele despre personajele aflate în dialog rezultă exclusiv din replicile lor, ca la teatru.

În studiul limbilor străine este necesar exerciţiul zilnic, ba chiar mai multe reprize într-o singură zi.

 

6. 11. Am mai menţionat, mi se pare, ideea bizară că atunci când ciclurile vitale îmi sunt nefavorabile judec mai bine, îmi recapăt bunul simţ, altfel alterat. Înseamnă că doar în stadiul de relativ handicapat pot scăpa de neajunsurile firii mele.

Afară este o iarnă precoce. Parcă văd că prin decembrie va fi cald şi frumos.

 

7. 11. Mi sa oferit pentru fax suma de 300.000 lei (DM 162, la cursul zilei). L-am cumpărat cu patru ani în urmă, dând DM 1.720 (3.182.000 lei). Aş pierde deci nouă zecimi din preţ.

 

10. 11. Concursul de şah al scriitorilor ar urma să înceapă în 15. La Sinaia. Nu prea înţeleg de ce vreau să mă duc. Poate din dorinţa de-a avea mâncare gătită vreme de zece zile.

 

15. 11. Faxul a fost curăţat de praf şi acum funcţionează mai bine. Voi obţine un preţ mai bun.

Leul cade vertiginos în paritatea cu valutele convertibile.

Concursul ar urma să înceapă mâine sau poimâine. Dacă nu se va fuma în sala de joc, nu văd de ce nu m-aş duce. Poate că aerul mai curat de la Sinaia îmi va limpezi ideile despre roman.

Trebuie să trăiesc ca şi cum aş fi: sănătos, având venituri sigure, familist, optimist.

Încep să înţeleg de ce handicapaţii trebuie protejaţi. Foarte mulţi oameni sunt, de fapt, handicapaţi. Actualmente, în mod cert, mă aflu în categoria lor.

Ar mai fi şi o anume interesantă nesiguranţă de sine. Trebuie s-o suport şi s-o raţionalizez. Pe de altă parte, lupta zilnică, neîntreruptă, cu tarele aduse de vârstă este atrăgătoare. Orice handicap aduce nişte compensări psihice şi micşorează sentimentul de suficienţă.

 

27. 11. Am obţinut locul al patrulea (şi nişte bani). Am jucat prost, nefiind antrenat.

I. mi-a telefonat, dovedindu-se foarte iubitoare. Gândeşte ca mine.

Acum trebuie să-mi refac programul de viaţă.

Încep lucrul la roman.

Azi este lansată revista ce include antologia de SF politic alcătuită de mine. „Jucăria SF” merge.

28. 11. „Într-un fel sau altul”, va trebui să încep munca la roman. Şansele lui de apariţie vor scădea mult după alegeri.

Am continuat, în acest timp, să parcurg manualul de engleză americană. Am ajuns la pagina 190. progrese destul de mici, dar reale. Studiul zilnic este indispensabil.

Durerile de umăr şi de braţ au dispărut în mod misterios, la fel cum au apărut.

 

7. 12. Cu paşi mari, spre 1996.

Un aforism (amintit, pare-mi-se, într-o mai veche însemnare): dacă nu eşti tânăr sau celebru, eşti mort (mortăciune). Ideea mi-a fost sugertată de un film unde o fată de 20 se îndrăgostea de un bătrân de 75. Acesta friza geniul componistic.

Mâine ar urma să scriu primele cuvinte ale romanului sau să definitivez „schema”. Voi încerca să lucrez de la ora 4 dimineaţa, în picioare!

Stagnare în privinţa antologiei. Se pare că ideea a fost preluată de alţii. Vom vedea.

 

8. 12. Idee de roman SF. Un ins din prezent constată că poate determina moartea (naturală) a oamenilor antipatizaţi de el. Are nişte aventuri. Este contactat din viitor, pentru a-şi folosi forţa spre binele umanităţii etc.

9. 12. N-am demarat încă. Mii de mici piedici funcţionează. Printre ele, dorinţa de supra-documentare, cunoscută din perioadele preliminare ale precedentelor romane. Sper că apropierea lentă de starea optimă va continua.

Hiperdocumentarea ar putea fi înlocuită  printr-o tratare ambiguă a secvenţelor. Naratorul nu s-ar simţi dator să-l informeze pe cititor în ce lume îl introduce. El ar fi o persoană rău informată sau chiar un prostănac preocupat de mărunţişuri. (În această clipă, ideea extravagantă de-a scrie romanul cu mâna.)

Am aflat de la maică-mea, prin telefon, că vărul Adrian ar fi dat faliment şi este bolnav, inclusiv epuizat nervos. Am avut de mai multe ori impresia că nu este făcut pentru afaceri, neavând rigoare. De asemenea, mi s-a părut că un băutor ca el nu poate să conducă pe termen lung o afacere. A rămas în picioare afacerea soţiei sale. Aceasta pare într-adevăr suficient de dură pentru afaceri. Şi ea este o băutoare însă, dacă nu cumva mă înşel în aeastă privinţă.

Ca şi în alte domenii, oamenii din prima generaţie au mari probleme când îşi schimbă în mod radical modul de viaţă. Vechile mentalităţi îi parazitează şi-i stresează. Vorba lui Shakespeare: „Trebuie să se adeverească  vorba cea veche, că cerşetorul suit pe cal îşi goneşte calul până-l omoară.” (Henry VI, partea a 3-a, actul I, scena a 7-a). Citat după Schopenhauer, „Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă”, în traducerea lui Titu Maiorescu.

11. 12. Încă mă opintesc, încercând să intru în atmosfera propice scrisului. Scrisul mi s-a părut întotdeauna ceva foarte chinuitor.

I. vrea să se facă scriitoare! Ar fi culmea. Poate că doar aşa, prin urmaşi, aş reuşi să fac o scofală în literatură.

 

14. 12. Nu reuşesc să încep munca la roman. Am o stare generală proastă. Desigur, omul nu poate aştepta până când se va simţi perfect, fiindcă asta ar însemna să aştepte toată viaţa.

De vină poate fi şi un mod primitiv de-a nu fi motivat decât de mize materiale relativ certe (psihologie de lefegiu). A scrie un roman în condiţiile unei posibile nepublicări apare dificil pentru unul obişnuit să scrie având certitudinea că va fi publicat.

Ieri mi-am imaginat cum  romanul ar apărea în engleză sub pseudonimul lui I., iar eu l-aş „traduce” în română. Fantasme de om fără simţul realităţii.

 

16. 12. Lucrurile merg cum vor ele. Va fi cazul să-mi refac o lucrare dentară (circa 600.000 lei). Omul sărac nu trebuie să aibă dinţii stricaţi.

 

18. 12. Cine nu este nici leu şi nici vulpe nu poate fi decât un prost.

Citesc două cărţi de Alvin Toffler, despre secolul următor. Scenariul meu nu pare defel deplasat într-o lume  a tuturor posibilităţilor, dominată de haos.

Trebuie să scriu „istoria” celor cincizeci de ani următori. Cele două cărţi îmi sunt de mare ajutor. De exemplu, să zicem că vor avea lor nişte mari regrupări etnice şi religioase. Islamul, chinezii de pe tot globul etc.

 

30. 12. Criticile la adresa semenilor noştri sunt pierdere de vreme.

Lectură interesantă din Adler („Sensul vieţii”). Acest sens ar fi comuniunea socială, realizarea ei.

 

31. 12. Panseul anului, citit azi în „Martin cel avid” de William Golding: „Actul altruist de a muri.”

 

1996

 

2. 1. H. nu poate renunţa la un ethos adolescentin. M., în schimb, pare a adopta tot mai mult ethosul unei senescente.

Lumea de mâine va fi una a haosului. Aşa zice Toffler în „Powershift”. Dorinţa mea de coerenţă şi logică ar fi deci desuetă.

Ethosul adolescentin este bazat pe capriciul egoist, dar are şi valori sentimentale pozitive (compasiunea superficială, de exemplu). Cel al adulţilor s-ar baza pe asumarea datoriei morale.

Acest nou an îmi întăreşte convingerea că mă aflu într-o luptă de ariergardă.

În relaţia cu o fiinţă damnată, ori o vindeci, ori te molipseşti şi tu.

Se pare că hărţuiala psihologică practicată de H. este un fel de sport, îndeplinit fără angajament afectiv. Cu instinct de femeie distructivă, probabil neconştientizat, ea face totul pentru a-şi „înmuia” partenerul, printr-o grindină de mici lovituri. Cred că este genul de femeie capabilă să-şi îngroape mai mulţi soţi. Nu are geniul feminin al protejării, al menţinerii partenerului în viaţă.

6. 1. Deocamdată întrupez figura neputinciosului literar. Ideile strategice pentru roman îmi apar în minte cu încetinitorul. Nu ştiu ce să mai spun. Să fie oare situată actuala mea locuinţă în „ochiul dragonului”, acolo unde doctrina Feng Shui spune că nu este bine chiar deloc? Adică să fie nefastă?

Încerc terapia cu muzică de Mozart.

I. ar putea să-mi dea un telefon. N-o face. Tot de unul singur trebuie să ies din căcat.

Mârâind de neplăcere şi silă, creierul meu prinde ceva engleză.

8. 1. Proiectul de roman se complică treptat.

Fac eforturi de sintetizare a unei psihologii de autor. Mă lovesc de aversiunea mea pentru superficialitate.

 

25. 1. Textele mele de critică SF l-au supărat pe un ministru (am polemizat cu el în presă, cu vreo zece ani în urmă). S-ar putea să-mi pierd rubrica. Poate că această poveste îmi prinde bine. Mai aude lumea de mine. Dacă mi se ia rubrica, aş putea publica vreun protest într-un ziar al Opoziţiei, gen „România Liberă”. Poate că antologia ar interesa o editură cu simpatii pentru Opoziţie.

Engleza şi gimnastica merg bine. Inima mă lasă în pace.

H. nu prea ştie ce atitudine să ia. Să mă agreeze în continuare, pentru bruma mea de notorietate literară sau să mă dispreţuiască şi să mă părăsească fiindcă nu mai am bani. Există însă şi obişnuinţa. Poate chiar şi un rudiment de simpatie. Ceva în genul ataşamentului faţă de un câine bătrân.

I-am cerut lui I. nişte bani cu împrumut. Va urma un moment al adevărului.

30. 1. În 25. 1. am avut o tahicardie (fibrilaţie?) remisă spontan după vreo oră. Am reluat tratamentul cu digitală. Criza m-a impresionat puţin, deşi debutul ei a fost spectaculos, subiectiv vorbind.

Irinel, acuzând tot felul de hibe fizice, se internează într-o clinică psihiatrică, unde va învăţa cum să-şi găsească un partener! Cu bani mulţi, natürlich. Ăsta este Occidentul.

Citesc o carte despre gnoze şi mă gândesc că scrierea unui roman SF ar trebui să fie la fel de simplă precum desenul unui oligofren. Cu toate acestea, mintea mea complică lucrurile. Nu sunt în stare să încep.

Mă gândesc să-mi iau un pisoi şi să reiau fumatul (de pipă). Se pare că practicile mele ascetice n-au nici-un sens.

 

7. 2. M-am angajat la Rompres – agenţie guvernamentală de presă. Un act ilogic, dictat probabil de singurătatea absolută unde trăiam. Salariu mic, oameni simpatici, activitate stupidă, constând în pritocirea unor ştiri de presă.

Încerc să mă trezesc foarte de dimineaţă, pentru a citi şi a lucra, eventual, la roman.

N-am reuşit să reiau gimnastica, fiindcă n-am când s-o plasez. Asta pentru că trebuie să fiu prezent la Casa Scânteii la 8,30 dimineaţa.

Resocializarea îmi face bine, totuşi.

În ultima vreme am citit numai cărţi foarte bune, de eseistică. Asta s-a dovedit a fi contraindicat, în legătură cu scrierea romanului. Pentru a intra în atmosferă ar trebui să citesc nişte povestiri SF.

Articolele mele de critică literară SF continuă să apară. Rezultatul cel mai evident: alţi sefişti s-au supărat pe mine. Adevărul este greu de suportat.

H., fericită, a încasat 200.000 lei pentru prima lună de activitate.

Este o iarnă foarte grea. La Casa Scânteii, un frig cumplit.

I. nici n-a răspuns la cererea mea de împrumut. Un refuz ar fi, ciudat lucru, reconfortant pentru mine.

Nu reuşesc să privesc scrierea romanului ca pe un exerciţiu oarecare, neangajant.

 

28. 2. Tribulaţii legate de activitatea la agenţia de presă. Fac lucruri interesante, la urma urmelor.

Am reluat gimnastica, în mod prudent.

Ieri, I. a împlinit 25 de ani. I-am trimis un fax.

Am avut un mic succes SF. Invitat la Televiziune, am spus nişte cuvinte probabil destul de bine găsite.

H. repetă operaţia de anul trecut. Va vinde păpuşi făcute de ea (foarte frumoase) pe stradă, după ce în prealabil se va deghiza în „rockeriţă” mizeră sau ceva asemănător.

Pentru a-mi ridica moralul, mi-am cumpărat o apă de colonie Calvin Klein – Escape, cu 270.000 lei. Suma este mai mare decât leafa mea pe o lună de zile. Practic, este cel mai scump articol bărbătesc de acest gen aflat pe piaţa românească  actualmente.

Irinel mi-a scris nişte scrisori dezolate. Să sperăm că va reuşi să continue cursa ei disperată.

Mama se simte bine.

 

1. 3. H., complet umanizată de succes, este mai reuşită decât oricând. Îşi vinde cu uşurinţă minunatele ei păpuşi.

Am nevoie de o teorie în stare să mă scoată din dificultăţile psihice prilejuite de serviciul meu.

La Rompres mi se cere să fac exerciţii fără sens. Să fişez o parte a presei, fără un scop precis. Aşa ceva îmi cerea Z. pe vremuri, la „Luceafărul”. Îmi comanda articole scrise de diverşi autori, ştiind din capul locului că nu le va publica. Oamenii le scriau, iar eu trebuia să le dau explicaţii.

Acţiunea de a trăi în urma unei munci absurde devine puţin sau defel stresantă, atunci când ai o viaţă dublă sau, altfel spus, cu două viteze. La serviciu te dedai unor activităţi fără sens, acasă îţi reiei viaţa ta adevărată. Serviciul îl consideri, cu umor, un inteludiu neplăcut sau doar ciudat. Cred că familiştii practică în mod curent această formă de viaţă.

În cazul meu, salvarea ar veni din găsirea unui echivalent. Scrierea romanului ar putea fi aşa ceva. Aşteptând să mă duc acasă pentru a lucra la roman, aş trage de timp la serviciu cu seninătate, nu m-aş implica deloc.

 

11. 3. La Herculane am făcut 4,5 puncte din 9 posibile. Am pierdut toate partidele cu jucători cât de cât tari. Era un aer foarte curat şi o apă bună. H., venită pentru două zile, a arătat că face parte din altă lume. Relaţia noastră durează în mod absolut inexplicabil.

La serviciu voi începe să-mi bat joc. Ei mă îndeamnă la aşa ceva, dându-mi însărcinări ridicole.

Usturoiul mă ţine departe de gripă. La Herculane, multă lume avea guturai. Strănuturi, muci, batiste, palidităţi etc. Nu m-am molipsit.

A-mi da demisia pe motiv că am însărcinări absurde ar însemna să nu pricep situaţia actuală din România şi să mă comport ca un inadaptat. La Rompres, lucrurile nu s-au schimbat, oamenii simulează că muncesc.

Iarna se prelungeşte peste toate prelungirile. Poate vine şi o mică glaciaţiune, în mod spontan.

 

12. 3. În ciuda raţionamentelor de bun simţ, mi-am dat demisia. Mi-a fost imposibil să n-o fac. Poate că stau rău cu nervii sau sunt un antisocial. Aşa spune buna soţie a lui M. Ea mi-a oferit acest  serviciu.

Acum voi încerca iarăşi să scriu romanul proiectat. Mai am bani pentru aproximativ trei luni. Vom vedea. Dacă rămâneam, însemna că am capitulat. Şi nu invers.

 

13. 3. Timpul trece atât de repede, încât încep să înţeleg veselia aparent senilă a unor bătrâni. Este vorba, în fond, de luciditate. Ei nu fac decât să remarce faptul că au picat într-o comedie, unde tragedia n-are loc. Tragedia are nevoie de o anume lentoare a timpului. Când timpul trece foarte repede, tragedia nu se mai poate închega.

Toate aceste misterioase meandre, menite să-mi justifice nonscrierea romanului! Sunt greu de înţeles pentru cine nu este „în branşă”.

Reinstalarea într-o formă de viaţă modestă nu este lesnicioasă. Deşi a trecut mai bine de un an de când m-au dat afară nemţii, nu reuşesc să mă readaptez pe deplin. Poate este de vină şi locuinţa, prea bună pentru un om fără nici-un venit.

Philip K. Dick şi stilul său naiv, dar poetic.

14. 3. H. mi-a atras atenţia că mă manifest ca un bărbat la andropauză (panică, furie). N-am cuvinte să-i mulţumesc îndeajuns. Are dreptate. Cele două servicii le-am părăsit în cursul unor crize tipice. Voi exersa o blândeţe falsă. Poate va deveni naturală, cu timpul.

„A Maze of Death” se încheie excepţional de bine. Textul sună atât de bine în româneşte pentru că a fost tradus din franceză.

Irinel mi-a scris că i-a ieşit rău angiografia coronariană. Nu-i pot face bypass, fiindcă vasele sunt calcificate. Părea mai demoralizată decât oricând. Cred că simte din plin cruzimea de oameni corecţi a nemţilor.

 

15. 3. Am sentimentul (paranoid?) că există o conjuraţie a destinului împotriva mea. Sper să-l depăşesc.

Irinel mi-a trimis două cămăşi, als Brief. N-au ajuns. Hoţia şi neregulile sunt mult mai mari decât înainte. N-au ajuns nici medicamentele trimise în toamnă.

17. 3. Într-adevăr, am nişte pusee de panică. Dacă n-aş fi avut crizele de tahicardie, puţin mi-ar fi păsat de ele. Aşa însă am probleme cu depăşirea lor.

Simt că relaţia cu H. este pe ducă. Nu-i mai pot fi de folos şi se retrage. O înţeleg, are dreptate.

Simt că voi începe romanul. Tribulaţiile mele de „romancier” sunt, fără îndoială, caraghioase.

29. 3. Sper să pot reuşi o transmutare alchimică: telefon cu fax şi robot se transformă în sejur la Herculane. Ar urma să primesc vreo 700.000 lei, suficienţi pentru cel puţin o lună de zile.

Am o slăbiciune nemaipomenită. Ideea de a mă aşeza în faţa maşinii de scris mă îngrozeşte.

Varianta bizară de a scrie comentarii SF „în partidă dublă”, ca SF jockey şi apoi în calitate de critic literar.

După Paşti voi merge la Herculane, în căutarea forţei literare pierdute.

Continuă ctivitatea mea de critic SF. Duc o polemică meschină, cu nişte oameni necultivaţi în materie de literatură.

Un aforism al soţiei lui M.: „De fiecare dată când am făcut ceva plăcut, am plătit scump.” Foarte bine spus. Comoditatea şi prudenţa se plătesc însă prin condiţia de mortăciune. Eu sunt viu – cel puţin aşa pretind -, dar sunt primejduit. Nişte acte de conformism m-ar fi pus la adăpost.

Dacă în situaţia actuală nu scriu romanul, înseamnă că sunt terminat şi pot începe să mă plimb liniştit prin Cişmigiu, în calitate de ins atins de ramolisment.

 

10. 4. Impulsul de a renunţa la literatura SF şi a mă dizolva în anonimat. Cred că nu-mi pot permite luxul de a-l urma. Trebuie să parcurg această criză cumva  şi să ies la liman. Pământul ar trebui să devină vandabil într-un timp relativ scurt sau să primesc nişte bani de undeva.

Mi-am ras barba, lăsând mustaţa. Arăt patetic de îmbătrânit.

Să-mi cumpăr nişte glucoză, pentru a încerca să obţin o intelecţie mai bună. (Ha, ha!)

Cum am mai scris, totul depinde de modul cum voi reuşi să-mi păstrez cumpătul.

Este clar, barba este o mască. A fi bărbierit înseamnă a da dovadă de curaj  şi a te arăta „pe dinăuntru”.

Cu engleza şi gimnastica o ţin înainte. Se văd unele rezultate.

Şahul mă extenuează, dar mă şi înviorează cumva.

Poimâine apare anunţul de mică publicitate referitor la vânzarea faxului şi a televizorului.

Am început să-mi privesc locuinţa cu ochii unuia aflat „pe picior de plecare”. Aş putea, la urma urmelor, să nu-mi cumpăr o altă garsonieră şi să stau pur şi simplu în gazdă, aşa cum stăteam între 1974 şi 1978, când nu reuşeam cu nici un chip să obţin buletin de Bucureşti. De îndată ce voi lua o decizie în privinţa cărţilor, lucrurile se vor simplifica foarte mult. Aş opta chiar pentru o cameră mobilată  şi nu pentru o garsonieră (cu chirie). Aş reveni astfel de la punctul de unde am plecat.

 

11. 4. Mi se pare realmente comic să ispăşesc acum – printr-o prelungită absenţă a oricărui venit – măricelele sume câştigate vreme de patru ani de la nemţi. Este ca şi cum un pendul foarte lent s-ar încăpăţâna să ajungă la punctul de unde a plecat. „Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat!”. Vorba asta a lui Creangă este potrivită.

Despre efectul psihotrop al literaturii SF. Toate amănuntele (de tipul valorii literare) sunt secundare. SF-ul trebuie să formeze nu numai o anumită mentalitate, ci şi o psihologie distinctă. La această concluzie am ajuns, cred, găsind ceva comun între un roman de Philip K. Dick („The Three Stigmata of Palmer Eldritch”) şi o informaţie despre un tânăr asasin. Acesta  a ucis doi oameni după ce a ascultat rock-uri satanice. Satana i-a dictat să ucidă. SF-ul creează, fără îndoială, o psihoză. Sau o nevroză obsesivă. Este mult mai penetrant decât un fel oarecare de literatură. Această teorie explică totul şi arată că discuţiile despre literaritate sunt superflue.

13. 4. Neputinţa de-a acţiona altfel decât după construirea unei teorii. H., ca şi mine, suferă de aşa ceva. Teoria are însă cusurul de a-l deturna pe om înspre speculaţia pură. Respectivului, teoria îi devine suficientă.

La celălalt pol se află improvizatorii. Ei se uită în jurul lor, văd ce fac ceilalţi şi îi imită, fără să stea pe gânduri. Aceştia din urmă câştigă sau pierd, în timp ce teoreticienii se află încă în stadiul preliminariilor. Teoretizarea excesivă ţine de frica de eşec, descrisă de Adler.

În urmă cu ani, plănuiam să scriu un roman având următorul epigraf: „Taurul era mort, dar nu ştia că e mort.” Am crezut că am citit aceste cuvinte într-un text de Hemingway. N-am reuşit să le regăsesc. Azi am impresia uneori că eu sunt taurul. Poate că nu este aşa, poate că energia este pulsatorie, revine uneori, indiferent de vârstă.

Nu sunt tocmai sănătos în aceste zile. Am un fel de gripă insidioasă, fără febră. Am o privire sticloasă, de om disperat. Mustaţa (moştenitoare a bărbii) îmi accentuează aerul de fiinţă rătăcită. Această serie neagră nu poate dura la nesfârşit.

Poate că eşecul decisiv se instalează dacă este depăşit un punct critic, ireversibil. Să-l fi trecut?

H. ar trebui să mă ajute. Nu să mă împingă, spre a putea să cad mai repede.

15. 4. Fac o nouă tentativă de-a  renunţa la o serie de cărţi. Le arunc, pur şi simplu. Păstrez cărţile de referinţă şi unele dintre ficţiunile preferate. Constat că textele SF nu pretind să fie recitite, nu prea reuşesc să se clasicizeze. Ele trebuie, în primul rând, să asigure coeziunea grupului şi abia apoi să fie literatură.

N-am reuşit să vând faxul. Trebuie să scad preţul.

Umorul este politeţea deznădejdii. Veselia lui H. mi-a adus aminte de această definiţie. Niciodată n-a fost mai bine dispusă.

Nimic nou în legătură cu romanul.

Sentimentul că anularea bibliotecii ar semnifica o aruncare de lest, eliberatoare, capabilă să înalţe aerostatul meu literar.

H.: „Jurnalul este cea mai bună scriere a ta.” Aşa o fi. Romanul trebuie totuşi scris, chiar şi numai pentru a-i dovedi lui H. că nu sunt terminat.

Criticul citeşte, prozatorul scrie.

 

17. 4. Am vândut faxul cu 575.000 lei. Voi pleca la Herculane, pentru a începe romanul. Mai aştept câteva zile, poate se termină iarna.

24. 4. Primăvara pare a fi venit.

Vecinii de palier vor să-mi cumpere garsoniera, pentru a se extinde cu peste 40 mp.

Aş putea începe lucrul la roman şi aici, la Bucureşti. Măsuţa faxului, devenită disponibilă, se dovedeşte a fi un pupitru numai bun pentru dactilografierea din poziţia în picioare.

Din nou, notez misterioasa satisfacţie procurată de renunţarea la cărţi. N-am deocamdată o explicaţie mulţumitoare. Să fie vorba despre tendinţa celibatarului, descrisă de Kafka, de a se muta încă din timpul vieţii sale într-un sicriu? Ar fi vorba despre o simplificare progresivă a cadrului de viaţă, inclusiv de o micşorare a locuinţei. Dacă ducem ideea până la capăt, celibatarul se simte cel mai bine într-o minusculă cameră de hotel, unde se şi sinucide, eventual.

Locuinţa mea este extraordinar de luminoasă. Este greu să fii depresiv, dacă stai în ea.

 

23. 4. Dacă aş vinde locuinţa şi aş depune banii la bancă, aş obţine o dobândă lunară de un milion şi jumătate, кaк минимум. Aş sta cu chirie şi totul ar fi perfect, cu condiţia ca leul să nu se devalorizeze prea mult.

Progrese în studiul englezei. Ce am obţinut acum după mai bine de şase luni, mi-ar fi stat la îndemână, acum treizeci de ani, în trei săptămâni. Ирония судьбы.

Vânzarea locuinţei mi-ar da o psihologie de om eliberat.

 

24. 4. I. mi-a telefonat aseară târziu. Nu mi-a trimis bani, fiindcă nu are viză de lucru. Este în Atlanta. I s-a propus să predea la Universitate (!?), deşi ea însăşi nu este absolventă universitară, ci de Hochfachschule. O minciunică. Să trecem peste ea. Are un iubit în Washington. Va fi translatoare pentru echipa României la Jocurile Olimpice. Îmi va scrie, vom coresponda. Spune că, împreună cu mama ei, formăm o familie. Aşa o fi.

13. 5. M-am întors ieri din Herculane. Am jucat din nou prost, deşi parcă simt o ameliorare a jocului. Acum vreau să plec din nou, la un alt concurs.

Am făcut progrese cu schema romanului, dar mult prea lent. Îmi este imposibil să mă grăbesc.

Simt că îmi scapă ceva esenţial. Poate este vorba despre faptul că sunt deja o mortăciune.

Deşi am lichidat (vândut, aruncat, dăruit) destule cărţi, au rămas totuşi foarte multe.

19. 5. Acest Patapievici scrie diabolic de bine. El face parte din familia de spirite a resentimentalilor, descrisă de Noica. Voi încerca să scriu despre cartea lui la rubrica mea de critică SF. Voi uza de un sofism: naratorul din „Politice” trăieşte – în mod implicit – în viitor. Doar de acolo ar putea să se rostească atât de peremptoriu asupra felului de a fi al unui popor. Mă gândesc la titlul „Despre un căcat fosforescent”. Ar urma să exprim părerea anonimilor. Cartea li se adresează şi lor, din moment ce intră pe făgaşul discursului politic.

Romanul SF ar trebui să fie scris în joacă, în trecere. Din când în când, realizez extrema sărăcie intelectuală a SF-ului. De speriat, cât de pauperă este această literatură.

Coerenţa şi forţa discursului lui P. vine dintr-o minciună esenţială. Când cauţi adevărul, mai eziţi. Nici  Cioran n-a crezut în mod serios ce a scris.

 

22. 5. Dacă se culcă, întâmplător, cu un bătrân, femeile nu consideră că au făcut-o. Nici soţul / amantul nu se prea supără. Asta arată că bătrânii nu sunt simţiţi / consideraţi oameni. Astfel se explică succesul bătrânilor la femeile cât de cât gerontofile.

Am citit o instructivă carte SF. Autorul lasă impresia că dispreţuieşte acest fel de literatură. Face parodie pe faţă. Nici un efort spre performanţa literară. Aşa ar trebui să fac şi eu în romanul despre fraternitatea între grupurile etnice.

Mi-e greu să părăsesc această locuinţă din oricina faptului că este nemaipomenit de luminoasă, ca un atelier de pictor.

Modul amuzant cum toţi cunoscuţii încep să mă evite de îndată ce află că am dificultăţi financiare.

În mintea mea s-a petrecut o comutare. Am conchis că literatura SF este minoră prin natura ei şi trebuie tratată ca atare. Articolele mele se cuvine să fie o jurnalistică spirituală, nu mai mult. Ştiam demult că este aşa, dar am tot încercat să mă iluzionez.

Adevărul este că mă simt foarte bine în hoteluri, unde realizez apartenenţa simultană la două condiţii: sunt şi singur şi „anturat”.

Idee SF: o planetă unde toţi oamenii sunt nebuni.

 

29. 5. Aş fi părăsit serviciile recent obţinute pentru a-mi conserva iluzia că pot scrie literatură. Vom vedea.

Încetând să mai consider SF-ul o literatură serioasă, am obţinut o importantă economie de energie.

I. mi-a dat telefon. Vrea să traducă „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu. Îmi va trimite bani pentru cărţi şi pentru expedierea acestora. Nu ştiu de ce, dar n-o văd devenind o traducătoare de literatură.

Practic, şahul şi engleza m-au împiedicat să încep romanul.

Comerţul meu zilnic cu engleza americană arată cât de avantajaţi sunt cei capabili de activităţi prelungite. Dacă scrii zilnic câte două file (precum autorul de groase romane istorice întâlnit pe stradă cu vreo câteva luni în urmă) este foarte uşor să fii romancier. Probleme rămâne calitatea textelor. Cel amintit mai sus are nişte cărţi plicticoase, dar agreate de protocronişti.

Recitesc un roman de Serge Brussolo, pentru a scrie despre el. Cât se simplu este când ai talent!

Scriu ce mi-ar plăcea să citesc. Şi invers.

Falsa productivitate intelectuală oferită de şahul jucat prost. Şahiştii slabi sunt nişte pseudointelectuali.

 

17.6. La Braşov am avut o criză de plexalgie (aşa se cheamă, pare-mi-se, durerea de omoplat şi braţ). Am făcut un tratament cu înţepături de albine, mergând zilnic la Vâlcele. M-am convins că acolo nu este un loc unde să scrii o carte. Tot ce poţi să faci este să te laşi în voia unei moleşeli plăcute.

M-am întors la Bucureşti. Aici, durerile sunt parcă mai mici, practic suportabile.

Nişte rude m-am tratat cu nişte ironii referitoare la vârsta mea. O anumită mentalitate include ideea că după 50-55 de ani nu mai poţi fi tratat ca un om întreg, ci ca o mortăciune ambulantă. Cu două excepţii: dacă eşti bogat sau celebru.

N-am abandonat ideea de a scrie un roman SF.

Între timp, conform unui cunoscut scenariu al deturnării de la literatură, s-a ivit şansa de a face parte din staff-ul unui candidat la preşedinţia României. Nu ştiu dacă va ieşi ceva. Preferisco di no.

Corectez cartea istoriografică a unui academician. Voi fi plătit pentru această prestaţie. Scrie extrem de prost, este hombre. Puţin autori folosesc limba română într-un fel deplin coerent şi elegant. Sub acest raport, cred că mă pot considera calificat. Tot este ceva.

 

18. 6. Problemele mele de „creaţie” vin dintr-o ambivalenţă. Tratez romanul ca pe un mijloc de a câştiga un ban, dar în acelaşi timp fac din scrierea lui o formă de viaţă, un scop. Un sefist adevărat vede în literatura lui exclusiv un mijloc, nu neapărat unul de a câştiga bani. De aici, prolificitatea lui. Probabil că lectura SF este oarecum asemănătoare. Sefistul nu este un pretenţios, îşi asumă maxima efemeritate  a textelor. De exemplu, prozele participanţilor la un concurs SF nu sunt decât un combustibil pentru motorul mişcării SF. Aici este esenţa. Literatura SF este subordonată contactului uman. În mod tradiţional, ar trebui să fie invers.

La H., amica mea, vanitatea se exprimă şi prin prin refuzul automat de a spune (fie şi doar interior) „da”. Astfel apare un negativism genralizat. A spune „da” i se pare o înfrângere a propriei personalităţi. (Noroc că face o excepţie atunci când este să intrăm în pat.) Nevoia disperată de delimitare vrea să compenseze nesiguranţa de sine. Acest mod existenţial poate fi dezastruos pe termen lung.

Dificultatea de a scrie un roman exprimă ezitarea interioară în faţa actului de a lua decizii.

 

19. 6. Dând nume personajelor, capăt impresia că textul o va coti înspre un ton de farsă.

Am mai scris despre spusa unui fost amic, anume că doar la bătrâneţe poţi reuşi comedii bune. Cred că a avut dreptate. În tinereţe, simţul umorului n-are cum să de dezvolte pe deplin, întrucât nu este posibilă decât o distanţare parţială.

 

21. 6. Botez personaje în continuare. Am început să definitivez „schema”. Vor fi cinci fire narative. Voi alterna prezentul cu imperfectul, în amintirea unui alt roman al meu („Platforma”). Acum ştiu mai multe trucuri decât atunci când am scris cartea amintită (una slăbuţă, cu prea multe cuvinte).

Am primit o scrisoare şi 10 dolari(!) de la I. I-am trimis un exemplar din „La Medeleni”. I-a murit un prieten, niciodată n-a avut un ton mai afectuos faţă de mine.

În curând voi avea din nou probleme băneşti. Să vedem ce fac cu pământul. Voi pleca la Braşov şi Sf. Gheorghe, unde voi contacta nişte agenţii imobiliare. Munca mea la roman va fi bruiată, dar n-am încotro.

Probabil că de la o vreme, omul trebuie să lucreze numai în condiţii grele. Împins spre renunţare de către o sută de agenţi ostili sau doar ironici, el se vede chemat să-i dea înainte, precum Goldenberg, cel din zicala lui nenea Ghiţă, citată în aceste caiete.

 

22. 8. După o scrisoare foate binevoitoare, I. mi-a trimis una insultătoare, în stilul mamei sale. Am rugat-o să nu-mi mai scrie până în noiembrie. Pentru a putea termina romanul, am nevoie de linişte. Dacă omul nu minte şi nu este măcar un pic curvă, viaţa este destul de grea.

Căldură mare.

Progrese mici dar constante în munca mea la roman.

Deşi este chinuitor, scrisul mă ajută. Cred că prin actul repetat şi reconfortant de a lua decizii cu privire la evoluţia personajelor. Ezitant în viaţa reală, mă văd obligat să devin decis în ficţiune.

 

27. 6. Greu mi-a fost să devin comentator politic, greu îmi este să redevin prozator, unul specializat în texte comerciale. Virajul pare să fi fost făcut totuşi.

Mi-ar fi de mare ajutor o interlocutoare cu preocupări literare. Merge şi fără ea, „până la coadă”.

După ce-mi pun antifoanele, zgomotul străzii dispare şi lumea devine alta. Literatura pare ceva simplu de făcut.

Modelul perfect al haosului este mişcarea intelectuală a unui prost. Succesiunea incoerenţelor, erorilor şi falselor puncte de vedere este absolut imprevizibilă.

 

26. 6. Ieri, pe la ora 19, un fel de minicriză cu multe extrasistole mi-a amintit că nu trebuie să fiu prea exuberant. Să zicem că a fost din cauza căldurii şi s-o uităm

Voi primi, azi, 100.000 lei pentru servicii dubios literare, iar mâine, eventual, încă nişte mărunţiş.

Furtuna de azi-noapte a adus o mică răcorire providenţială. Pot gândi, pentru moment.

Două persoane văd aceeaşi situaţie în moduri cumplit de diferite.

 

28. 6. Am primit banii amintiţi. O mai scald câteva zile.

Vremea din ultimele zile i-ar fi afectat pe cardiaci.

În lipsa unei forţe înnăscute, omul caută o forţă sintetică.

Mă întreb cum este când renunţi. Cred că este un sentiment de anesteziere, fără de sfârşit. Sunt bolnav de inimă, pentru că nu ştiu să renunţ.

30. 6. Cu paşi de furnică, spre începerea redactării. Am adăugat o supratemă, derivată din ghicitul în cărţi de tarot. Zeul plictiselii este o entitate capabilă să-l inspire pe ghicitor. Sau mai bine pe o ghicitoare, cunoscând faptul că cititorii de SF sunt bărbaţi? O femeie travestită? Cu sâni adăugaţi?

Mâine plec la Braşov, pentru a lansa ofertele de vânzare a pământului.

Mi-a telefonat Irinel. Îşi va face o dilatare coronariană şi apoi un bypass. Să dea Dumnezeu să reuşească!

Am reluat gimnastica de vreo săptămână, după ce episodul cu plexalgia s-a încheiat. Fac zilnic exerciţii de engleză. Poate nu chiar o oră, dar pe-aproape.

Încurajat de sumele primite, am jucat la loto vreo 32.000 lei. Foarte puţin, dar „orişicât”… Numerele le-am obţinut combinând arcanele minore le tarotului…

 

11. 7. Am fost la Braşov şi am încheiat operaţiunea „Pământ”. În mod legal, mama este posesoarea terenurilor respective de la Vâlcele. Vom negocia printr-o agenţie imobiliară.

Ideea de a închiria garsoniera mea. Multă vreme, această posibilitate n-a fost acceptabilă, din cauza cărţilor. Între timp am mai lichidat dintre ele. Au rămas totuşi destul de multe. Cărţile ar urma să fie ambalate în pungi de plastic introduse în cutii de carton şi apoi stocate pe balcoane. Voi locui întâi la Braşov şi apoi voi căuta ceva aici.

Azi am primit o scrisoare destul de disperată de la Irinel. Se pare că are o insuficienţă cardiacă în curs de accentuare.

Am avut şi eu nişte tahicardii cu extrasistole. Remise destul de repede, dar cu neplăcute senzaţii de panică.

Este foarte simplu pentru mine, acum. Sunt mulţumit dacă trece o zi şi nimic nu-mi aminteşte de problemele mele cardiace.

 

12. 7. Ezitările de a-mi lichida biblioteca îmi lămuresc condiţia intelectualului. Cărţile sunt nişte proteze speciale. Mă ajută să gândesc, dar mă şi imobilizează.

H. a venit ieri cu nişte argumente împotriva închirierii. Zice să aştept mai întâi vânzarea pământului. Dându-i dreptate,  mi-am dat seama că sunt destul de nehotărât. Am scuza că îmi consum energia la conceprea romanului.

Să fac abstracţie de toate şi să scriu. Asta ar fi ideea.

13. 7. Poate că epurarea drastică a bibliotecii mă va ajuta să mă instalez în vârsta a treia.

Astă-noapte, 27ºC în casă, cu două geamuri deschise. Bine că plec.

Neliniştea caraghioasă a unor oameni de vârsta mea în legătură cu viitorul lor. Timpul trece atât de repede, încât nu are rost să-ţi baţi capul.

 

23. 7. M-am întors ieri de la Braşov. Încerc să fac rost de bani.

Am început să scriu romanul. Merge relativ bine. Cred că sunt un meseriaş destul de calificat.

În mod constant, în locuinţa mea este mai cald decât afară, oricât aş aerisi. Acumulează căldura.

Maică-mea este sănătoasă.

 

24. 7. Ataşamentul pentru obiecte este un semn de primitivism. Al meu este exclusiv pentru cărţi. Am această circumstanţă atenuantă.

Este cumva ceva tragic pe faţa mea? Se poate citi?

Mă întreb dacă operaţia de epurare a cărţilor este atât de trudnică fiindcă mă dezgustă ideea de a câştiga bani din aşa ceva.

Nu mai am bani. Va trebui să vând sau să închiriez.

Îmi amintesc un singur sfat al tatălui meu. „Să nu te rogi la sfântul care nu te ajută!” Avea dreptate.

A încerca să-i înţelegi pe oameni pare o absurditate. Trebuie doar să-i cotezi şi să-i simpatizezi în absolut.

Mă voi muta de aici, se pare.

 

25. 7. Va veni un toptangiu de cărţi. Voi primi pentru un roman 200 lei, mai puţin decât preţul unui ziar. Pe cărţile de referinţă voi lua mai mult.

Această tranzacţie îmi aminteşte de lichidările altor biblioteci, operate pe parcursul vieţii mele de literat. Mă întreb dacă va mai urma o nouă refacere a bibliotecii mele.

Scriu romanul. Nu ştiu dacă va ieşi bine. Deocamdată întâmpin o ciudăţenie cunoscută: evoluţia personajelor este imprevizibilă, într-o oarecare măsură. Aceste ficţiuni imaginate de mine au tendinţa de a-mi scăpa de sub control şi de a evolua cum vor ele. Amuzant.

 

26. 7. Am vândut cărţi de 60.000 lei. Cele mai multe, cu 200 lei bucata. Pot trăi o săptămână din aceşti bani.

Plăcerea de-a respecta un program de viaţă. Dacă nu scrii un anumit număr de pagini pe zi, se cheamă că nu eşti un profesionist.

H., cu primitivismul şi, mai ales, cu tinereţea ei, se îndepărtează de mine. Este bine, este normal.

Dacă nu încasam banii pe cărţi, trebuia să merg la Braşţov, pentru a atenta la micile economii ale mamei mele!

Din 15 august, garsoniera mea ar urma să fie închiriată cu 200 sau 175 dolari pe lună. Nu ştiu unde voi locui.

Romanul prinde contur. Este realmente o activitate plăcută, literatura. Poate de aceea este atât de păguboasă.

Acum, când trăiesc literalmente din expediente, pot declara că incertitudinea materială nu este chiar atât de stresantă pe cât se spune. Este, în plus, favorabilă „creaţiei” literare. Rămâne de văzut dacă voi reuşi să închei romanul în aceste condiţii.

Autorul de romane este un cetăţean cu gust pentru aventură. În faţa maşinii de scris, el se distrează în lege.

Dumnzeu îmi dăruieşte nişte dimineţi însorite, când simt bucuria de-a trăi.

În construirea unui roman, scheletul este cel mai dificil de realizat.

Ieri m-a sunat un fost coleg de clasă. Vrea să ne întâlnim la împlinirea a 40 de ani de la absolvirea liceului. I-am spus că nu mă voi duce, de teamă să nu am probleme cu inima, din pricina emoţiei. De altfel, aceste întâlniri artificiale şi disperate nu m-au atras niciodată. Vezi nişte inşi aflaţi într-o bătrâneţe incipientă şi te întreţii cu ei. Aceste întâlniri sunt bune doar pentru oamenii trecuţi de 65-70. Aceştia au renunţat la luptă şi se pot amuza cu seninătate.

Ideea interesantă de-a lucra noaptea, pe relativă răcoare. Dimineaţa aş lua un somnifer şi m-aş culca.

 

27. 7. Scriu la maşină stând în picioare. Am auzit că este o poziţie recomandabilă pentru vârstnici. Folosesc o măsuţă înaltă, comandată acum câţiva ani pentru fax. Treaba merge.

N-am mai amintit despre studiul englezei. Nu l-am abandonat. Am făcut anumite progrese. Înţeleg destul de bine ce spun jurnaliştii de limbă engleză de la televizor. Nici cu exerciţiile din manualul meu cel gros nu stau rău. Se pare că am reuşit un  mic salt calitativ.

Nu pot deocamdată să depăşesc cadenţa de două file scrise pe zi, la roman. Încerc să respect reţetele literaturii comerciale.

Ieri am reluat gimnastica, întreruptă la Braşov din motive prozaice.

29. 7. 28ºC în casă. Lupt eroic împotriva căldurii.

Progrese la roman.

Nu pică bani de nicăieri. Cer de la Dumnezeu doar să mă ţină relativ sănătos.

H. este într-o criză psihică. Suferă din cauza unui persistent sentiment al propriului eşec. Nişte bani ar vindeca-o imediat. Deocamdată dovedeşte că nu are o anvergură mare.

Ora şapte seara. 29ºC în casă.

Irinel va face în 8 august o dilataţie a unei artere, lângă inimă. Operaţia prezintă anumite riscuri.

 

30. 7. Pentru astăzi sunt pronosticate 35ºC. Cum la noi există o tradiţie ca meteorologii să flateze lucrurile, va fi probabil mai cald de atât.

Sprijinul meu psihic este trecerea rapidă a timpului.

Câtă vreme pot să-mi scriu paginile zilnice, treaba este bună.

 

1. 8. Ieri, o tahicardie scurtă. Nu m-am internat. Poate că a fost de vină căldura.

Azi plec la Braşov. Voi vinde poate nişte cărţi în limba germană.

Treptat, încep să-mi dispreţuiesc boala. Este o atitudine nouă. Semnul este că azi am făcut gimnastică şi voi căra o sacoşă grea. Fie ce-o fi!

 

13. 8. M-am întors azi din Braşov. La puţină vreme de la sosire, am aflat că a murit singurul meu prieten, Mircea Bercan, 58 de ani. Infarct de miocard. Acest oraş îmi devine antipatic.

Mama mea este în spital, suspectă de apendicită acută. A avut o cădere, inclusiv psihică.

Sper să fac rost de bani, pentru medici.

Căldură mare, dar poimâine va fi Sfânta Maria, sfârşitul verii, pentru ţărani.

Tot felul de defecţiuni îmi parazitează munca la roman. Merge destul de bine, dar scriu doar pe apucate.

A murit şi Adrian Rogoz. Acest om m-a atras către literatura SF şi mi-a sădit iluzia că este uşor să devii un scriitor.

Scrisul este binefăcător. Pentru a-i descoperi acest efect, trebuie însă să fii suficient de nefericit.

Plătesc acum o lungă perioadă de largheţe financiară. Atât de amănunţit, de parcă s-ar fi făcut o socoteală undeva.

I. mi-a trimis o vedere. N-a păţit nimic în timpul Olimpiadei, cum se temea.

Am telefonat la spital. Maică-mea n-are nevoie de operaţie. Au mutat-o la Interne. Eu cred că are probleme psihice.

 

15. 8. Am vândut dulapul cu 275.000 lei. Respir. A fost opera lui H. Revenită la sentimente prieteneşti, l-a plasat unei vecine. De asemenea, mi-a făcut cadou 40.000 lei! Dacă mai iau ceva de la revista unde public, voi putea lucra netulburat la roman vreme de circa două luni de zile. Suficient cât să-l termin.

Înmormântarea prietenului meu va fi mâine. Brusc, fiul decedatului, un băiat de 28 de ani, a  început să-mi spună pe nume. Mi-e greu să interpretez această cotitură. Se simte mai bărbat, cap de familie? Mă consideră un moş neglijabil? N-are importanţă.

Au apărut ţânţarii. Zgomotul străzii mă împiedică să-i aud. Dimneaţa văd semnele lăsate de ei pe pielea mea de autor.

Vecinii mă pisează să le vând garsoniera. O vor avea, după cum merg lucrurile.

 

16. 8. Azi voi merge la înmormântare.

Am primit o scrisoare de la I. Va veni pe aici în octombrie. Sper să-mi menţin locuinţa până atunci.

Pentru bătrâni nu mai contează aproape nimic în mod special, din cauza trecerii prea rapide a timpului. Aceştia nu mai pot, în mod obiectiv, să se concentreze asupra unui eveniment, indiferent de natura acestuia. Cred că marii politicieni au fost nişte oameni în vârstă tocmai în legătură cu acest aspect. Practic, aceştia nu s-au implicat, arta lor a constat în plierea dictată de evenimente.

 

17. 8. Mortul, un bărbat frumos cu puţin timp în urmă, mirosea groaznic. M-am întors de la înmormântare frânt de oboseală, deşi n-am fost solicitat fizic.

Nu pot instala în atmosfera romanului, fiindcă tot timpul intervine ceva. Cred că asta este tocmai marca sărăciei. Omul nu-şi poate face planuri decât ţinând cont de faptul că nu le va putea respecta, din lipsă de bani pentru strictul necesar. Insecuritate financiară.

Faptul de a scrie un roman este un mare lux. Mi-l permit, în spiritul unei lipse de realism.

 

28. 8. M-am întors azi de la Braşov. Mama n-are nici-o boală, dar este slăbită de bătrâneţe. I-am luat ginseng.

Romanul este la pagina 69. Not bad.

Mi-am făcut exerciţiile de engleză. Am întrerupt gimnastica din pricina unei uşoare răceli. Crize de angoasă, tipice pentru cardiaci.

Voi scrie în continuare la roman. Lucrurile se leagă, în text, în feluri oarecum surprinzătoare pentru mine.

Mi-am propus să închei romanul în octombrie. Nu ştiu dacă voi reuşi. Am nevoie de mare tupeu pentru a continua. Voi rămâne oare cu manuscrisul în braţe?

Irinel este foarte bolnavă, dar i-a reuşit intervenţia la inimă. Scrie că riscă amputarea unui picor.

 

31. 8. Iacătă ca trecut şi august.

Mi-am rezolvat o problemă cu dinţii. Pentru posteritate, menţionez că n-am proteze totale, ci doar nişte punţi de paliag.

Abstinenţa sexuală, prima după vreo treizeci de ani (atunci am întrerupt vreo 6 luni, pentru a face haltere) este interesantă. În mod cert nu-mi face bine la prostată, dar parcă mă stimulează cerebral.

Alaltăieri am reluat pregătirea fizică.

În momentul când nu mai ţii să ejaculezi într-o femeie (şi nici în alt mediu…) viaţa ta capătă o altă nuanţă. Hemingway ar fi spus cam aşa: „Când scriu nu fac sex, fiindcă cele mai bune pagini ar rămâne astfel în pat.”

Să-mi ţin în frâu buna dispoziţie. O instanţă ironica decide să-mi apară crizele de aritmie toamai în asemenea perioade de veselie.

Soţia lui Mircea, prietenul meu mort de curând, este dată afară din casă de către fiul, din prima căsătorie, al defunctului. Previzibil.

1. 9. Engleza mea a evoluat, deşi cu mari opinteli. Adevărul este că am exersat zilnic, începând din octombrie 1995. Excepţie au făcut, practic, zilele când am fost spitalizat (câteva). Deci se poate. Am făcut progrese cu înţelegerea dialogurilor din filme. Voi continua.

M-am îndepărtat de H. precum un tren plecat într-o direcţie opusă. Ea pare a face parte din categoria ghinioniştilor. Aceşti oameni au forţă (cuţit), dar o apucă de tăiş şi nu de mâner.

Se apropie din nou perioada de secetă financiară. Am o ofertă pentru nişte cărţi.

Romanul, la pagina 72. Îmi place cum sună.

Pe vremuri, când nu ştiam cum se scrie un roman, consideram că pagina 80 este un prag psihologic greu de depăşit. Asta fiindcă se ivea o încurcătură a firelor narative, aparent de nedepăşit. Acum am trecut de acel prag fără probleme.

Pe stradă, o maşină a lovit un câine. Schelălăituri sinistre. Asta tocmai când scriam despre hoardele de câini din Bucureştiul viitorului.

Faţă de ceilalţi sefişti români eu am avantajul că mă ocup, acum, numai de SF. Am, în schimb, dezavantajul de-a fi bătrân.

 

4. 9. Am primit de la I. o scrisoare în limba engleză. N-am avut probleme cu  citirea ei. Mi-a citat câteva versuri din William Blake. Le reproduc: „To see a world in a grain of sand, / And a heaven in a wild flower, / Hold infinity in the palm of your hand, / And eternity in an hour.”

Sună păgân. Uitându-mă în enciclopedie, aflu că omul (1757 – 1827) nu s-a prea avut bine cu creştinismul.

Europa o va vedea pe I. în 10 septembrie. La sfârşitul lui acestei luni va veni, poate, împreună cu mama sa, în România, spre a-şi vizita bunicii de la Constanţa. Apoi va veni să mă vadă, pentru o zi sau două. Acuză o oarecare împrăştiere a ideilor, în scris. Să vedem ce va urma.

Simt că în lume se coace o ofensivă anticreştină.

 

5. 9. Mi-a dat telefon Irinel. A ieşit din spital. Are probleme cu un picior. Acesta nu i se vindecă. Antibioticele nu au efect datorită imunosupresivelor. Umblă în cârje. Îşi va da demisia de la spital. Va primi pensie, dar numai peste un an. Spunea că, în fine, va face ce-i place. Un prieten bun la suflet o ajută. Avea o veselie oarecum suspectă.

Zilele trecute, am vorbit la telefon cu D., vechea mea iubită. Şi ea umblă în cârje. Nu găsesc deloc amuzantă această coincidenţă.

Romanul va fi mai scurt decât intenţionam iniţial. Este mai realist aşa. Vreo 200 de pagini sunt de ajuns.

 

7. 9. Actuamente am doar două vicii. Cafeaua (în cantităţi mici) şi privitul la televizor.

Tensiunea textului meu a scăzut, în ultima săptămână.

Fac gimnastică şi exerciţii de limba engleză.

Faptul că semenii mă privesc ca pe o cantitate neglijabilă (din cauza vârstei mele) nu mă deranjează. Dacă reuşesc să scriu numărul de pagini prescris, viaţa este suportabilă.

Romanul la pagina 90. Structura şi amănuntele materiale încep să-i dea un aer de frescă (!?).

 

9. 9. Careu de nouari.

Am citit că antidotul împotriva stresului ar fi următorul. Să trăieşti ca şi cum ar urma să mori peste şase luni. Într-adevăr, dacă aş proceda aşa, mi-aş rezolva toate problemele.

Sper să nu cobesc.

Renunţând la cărţi, trăiesc ceva ciudat. Este ca un tratament. Mă vindec de lăcomie (!?).

Să-i dau înainte, deşi n-am nici-un chef. Iată definiţia prostituţiei.

Dificultatea mea de autor este că vreau să mă menţin în apropierea verosimilităţii. Vreau ca lumea viitorului să apară din evoluţia plauzibilă a  unor aspecte prezente.

10. 9. De azi, trec la o nouă etapă în studiul limbii engleze. Renunţ la dicţionarele bilingve şi apelez numai la cel explicativ (Webster’s New World Dictionary of the American Language, 1967). Ar fi bună o ediţie mai nouă.

Viaţa este foarte plăcută, atunci când ai proiecte realizabile în lungi perioade de timp.

Am găsit, într-o carte destinată vânzării, o însemnare a mea din 1968. Pe atunci eram mai puţin citit, nu ştiam să scriu, dar aveam mai multe idei. Era vorba despre un proiect unde autorul apare printre personajele sale. Nu este nou. Pe atunci nu ştiam că procedeul a fost folosit de multă vreme.

 

11. 9. Am fost invitat în Ugaria. Probabil că n-o să mă pot duce, fiindcă n-am bani de paşaport! Intru exact în condiţia scriitorului mizer dintre cele două războaie mondiale. Cu deosebirea că am de vânzare locuinţa.

Să ies din această situaţie cu mult calm. Iată ce se impune.

Engleza, gimnastica, romanul şi câte un articol de critică –  iată o schelărie deocamdată rezistentă.

Astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi trece de pagina 100.

Salvarea este intrarea în condiţia de robot. Teoria că nebunia este o salvare existenţială nu-i chiar absurdă. “Scăpat” de sentimente, omul este “salvat”. Americanii trăiesc ceva asemănător, sunt automatizaţi. Cel puţin, aşa ce văd în serialele şi filmele de la  televizor.

Mă doare capul fiindcă nu am băut cafea. Nu am. Poate renunţ de tot la cafea, cu ocazia asta. Este umilitor, la urma urmelor. Enervant este faptul că din pricina lipsei de cafea n-am putut lucra la roman.

M-am mai lăsat de cafea, în trecut. Chinul a durat trei zile. No more.

Să admitem că obţin totuşi paşaportul. Povestea cu Ungaria nu este atât de simplă. Ar urma să mergem cu autobuzul de la Timişoara la Budapesta (cinci ore). A doua zi, să facem mişcarea în sens invers. De fapt, este un raid, nu o călătorie. Foarte obositor. De-a dreptul riscant. Sunt impulsiv, dar până la sănătate.

 

13. 9. Am scris epistolele de refuz politicos. I stand by.

Lipsa cafelei mi-a creat un vid în creier. Azi iau nişte bani în schimbul aspiratorului de praf (!), dar nu cumpăr cafea. Singura cvasidependenţă rămâne privitul la televizor. În privinţa lui, am scuza că fac exerciţii de înţelegere a limbii engleze vorbite, nu fără anumite progrese.

Adaug după-amiaza. Golul din cap persistă. Recurg la o amintire. Prin 1975, când aveam categoria a II-a la şah, consumam multă cafea. Jucam prost, nu reuşeam cu nici-un chip să obţin categoria I. M-am lăsat de cafea. În scurt timp, am reuşit! Şi acum, de altfel, în contrapunct cu senzaţia de vid, se manifestă un fel de luciditate sfioasă, incipientă.

N-am scris nici-un rând la roman, astăzi. Voi scrie totuşi, spre a nu contrazice vorba latinilor: Nulla dies sine linea.

I. ar fi sosit în Germania, în 10 septembrie.

Mă simt realmente obnubilat. Cred că am o tensiune arterială foarte scăzută. Scriu în jurnal, fiindcă nu pot să fac nimic altceva. Ar trebui să cumpăr nişte detergent şi să spăl rufe. Da, aceasta este „strategia” potrivită.

Umorul este politeţea disperării. Am căutat sursa acestei formulări reuşite, dar n-am găsit-o. Era un neamţ, pare-mi-se. Adevărul este că umorul meu creşte cu cât am bani mai puţini.

Astăzi, o lună de la moartea prietenului meu Mircea. Soţia lui are proiecte mari în privinţa unui monument funerar. Stă rău cu nervii. Ia multe tranchilizante. La telefon, părea cam debusolată.

În fond, totul este o chestiune de rutină.

 

14. 9. Nu mai pot spera, realist vorbind, să termin romanul până la 1 octobrie. Azi m-am căznit vreo trei ore cu două file de critică. Aş reuşi, dacă aş coborî sub 200 de pagini, ceea ce ar fi dubios. Mai mult, eine Schweinerei.

Poate fi de vină pentru ponoasele mele presiunea atmosferică foarte scăzută.

 

15. 9. Mi-am cumpărat cafea. Oricum beau şi am băut foarte puţină. Nu este momentul pentru a renunţa. Se pare că are şi un efect asupra colecistului. Ajută la secreţia de bilă etc.

Mă repet. Tragediile vin din situaţiile ambigue. De exemplu, un autor scrie comercial, pentru bani, dar şi artistic, pentru sine însuşi şi pentru cunoscătorii subţiri.

Irinel mi-a telefonat din spital. Are mari probleme de sănătate. M-a rugat să-i ghicesc în cărţi, prin corespondenţă, concentrându-mă în prelabil asupra fotografiei ei. A ieşit că va muri sau este foarte aproape de aşa ceva. Să sperăm că este o eroare.

După o vârstă, omul trăieşte realmente pe un câmp de luptă. Lângă el mor oameni, pe capete. El însuşi poate cădea, în orice clipă. Poate prea repede, am sentimentul că fiecare zi este un dar de la Dumnezeu.

Aseară, uitându-mă la un film englez, am realizat deosebirea Angliei faţă de America. Câtă emfază! Cât umor nepotrivit! Personajele mi-au părut nişte fantome din trecut. Pe de altă parte, americanii apar ca nişte roboţi veseli, plini de energie. Atunci?

Engleza din Anglia o pricep mai greu.

Timpul, feroce.

Îmi trece prin minte să las aceste caiete autorului unor comentarii favorabile despre romanul meu „August – decembrie”. Respectiva recenzie a apărut în 1990. Sper să nu fie cazul prea devreme despre aşa ceva.

Fortuna Imperatrix Mundi. Aşa se numeşte o parte din Carmina Burana. Sună excelent. Eu ziceam că prostia este împărăteasa. Adică: Stupiditas imperatrix mundi est. Evident, n-am habar de limba latină.

Am mai vândut ceva. O mai întind.

Despre sărăcia devenită viciu. Improvizaţia poate fi plăcută, până la a deveni o plăcere nesănătoasă.

 

18. 9. Umblu să-mi vând covorul. L-am cumpărat acum doi sau trei ani, cu 300.000 lei, o sumă destul de mare pe atunci.

Această golire a locuinţei este reconfortantă. Nu înţeleg prea bine de ce. Să fie reacţia tipică a celibatarului, descrisă de Kafka şi amintită deja de mine?

Cred că tipărirea romanului meu înainte de alegeri este o utopie. Schade!

Engleza mea merge bine.

I., aflată în Europa din 10 septembrie, nu dă nici-un semn de viaţă.

Îmi vindec tribulaţiile lucrând la roman.

Amatoarea de covoare second hand vine mâine. Dacă nu-l ia, m-am ars.

Sâmbătă va fi parastasul prietenului meu Mircea. Risc să n-am bani pentru autobuz! Slujba va fi la mănăstirea unde este înmormântat.

 

19. 9. Când te afli în situaţii delicate, nu poţi să contezi aproape pe nimeni. Omenii fug de tine. În cazul meu se tem, probabil, să nu se molipsească de eşec. Sub acest raport, H. este o surpriză plăcută.

Studiul zilnic al limbii engleze mă reconfortează într-un mod ciudat.

 

20. 9. Covorul a  fost acceptat în principiu. Ar  urma să fie ridicat marţi. Tot atunci ar urma să primesc prima rată.

Am circa 10.000 lei pentru cinci zile. Voi posti. Postul este o experienţă spirituală. Aşa îl voi privi.

În definitiv, n-am nici-o datorie, iar locuinţa valorează destul de mult. Nu trebuie decât să fiu calm.

Această experienţă nu trebuie să se mai repete, totuşi.

Orice schimbare de locuinţă are ceva dramatic. Omul evoluat ar trebui să se mute fără nici-o participare afectivă, în treacăt. Asta ar însemna adaptabilitate.

A scrie un roman în asemenea condiţii este un lux. Poate că nici face bine la sănătate. Bat în lemn.

Planul este următorul. Vând actuala locuinţă. Cu o jumătate din banii obţinuţi îmi cumpăr o garsonieră relativ modestă. Din banii rămaşi (circa 7-8000 dolari) îmi cumpăr un calculator şi o imprimantă. Din restul de bani trăiesc şi scriu mai departe.

 

21. 9. Astăzi, parastasul prietenului meu. Au trecut, cu furie, şase săptămâni.

Am citit că dorinţa subconştientă a soţiei este să-şi vadă soţul pe catafalc. Doar atunci s-ar simţi ea pe deplin realizată ca femeie. Nu fac nici-o aluzie. Mi-am amintit chestia asta şi am notat-o. Nimic mai mult.

Ataşamentul faţă de bunurile imobiliare ar fi caracteristic pentru persoanele lipsite de simt speculativ în sens financiar. Doar bunurile mobiliare aduc profituri mari, dar nesigure.

Rafistolez, pe apucate, prima sută de pagini a romanului meu. Este o carte destul de ciudată.

Variantă. Transform totul în bani şi devin un musafir în Bucureşti. Îmi găsesc o gazdă. Dobânda m-ar ajuta. Aş deveni un autor profesionist de romane. No properties, no problems.

De fapt, totul se reduce la forţa de a trăi incomod sau la absenţa ei. Cred că o am. În definitiv, m-am antrenat toată viaţa pentru a putea să trăiesc în mod incomod.

22. 9. Aseară, criză penibilă de anxietate. Medicul de la Salvare, amabil, m-a sfătuit să merg la un psihiatru. Tremuram, dar inima bătea bine. Am mai avut aşa ceva.

Crizele anginoase sunt însoţite de teroare, dar această teamă demenţială nu este cu necesitate semnul unei crize de inimă.

De vină cred că a fost parastasul, cu procedurile lui tragicomice, storcătoare de lacrimi.

Trec, nici vorbă, printr-o încercare.

Un sefist trebuie neapărat să ştie englezeste. Şi încă foarte bine. Practic, el nu este un scriitor român. Această idee se cere dezvoltată.

Probabil că SF-ul este o literatură fără sentimente, inclusiv post-creştină. Asta este esenţa şi nu sense of wonder (o tâmpenie teoretică).

Medicul zicea ceva de piracetam şi haloperidol. Să fie un debut simpatic de Alzheimer?

Citesc o carte de proză SF. Tristă viaţă este să citeşti şi să scrii aşa ceva.

Mulţi iau piracetam. Irinel îmi spunea la telefon că şi sora ei obişnuieşte. Are 44 de ani şi ia piracetam pentru a-şi ascuţi intelecţia!

H. este un „jefuitor de cadavre” în relaţia cu mine. Ceva în acest gen. Sinistru.

Singura cale pentru mine, în absenţa unor accidente privind sănătatea, implică literatura SF şi limba engleză. Duse până la capăt, câţi ani vor mai fi. Nu cred că mai am timp pentru meandre cum a fost jurnalistica (4 ani).

Să nu uit ca mâine să-mi ridic paşaportul. 50.000 lei aruncaţi. Nu se întrevede nici-o călătorie în străinătate.

Reconfortanta, în cele din urmă, singurătate.

H., în agitaţia ei, este poate un om bun şi neputincios. Nu se poate concentra asupra unor obiective.

Iată ce-nseamnă un ascendent în Balanţă. Posteritatea: Ha, ha!

Idealul, desigur, este să locuieşti la hotel, dar să nu te şi sinucizi acolo.

Scriu şi citesc în pat. Simulez că sunt bolnav.

 

23. 9. Încărunţesc rapid. Poporul spune că necazurile îl albesc pe om. Aşa o fi. What a piggish thing!

Toate trec, toate se şterg etc.

Să rezist cu calm. Acumularea de ghinioane nu poate să dureze la nesfârşit.

Irinel îmi scrie că s-a echilibrat din nou cu sănătatea. În cărţi reieşea că se află în faţa morţii. Înseamnă că semnificaţia n-a fost moartea fizică, ci regenerarea, schimbarea totală. Iese la pensie, se simte senină. A murit psihic şi a renăscut.

Azi voi scrie continuarea la articolul meu lunar despre literatura SF.

Ciudata teorie a sublimului în literatura SF. Aş avea nevoie de vreo două luni pentru a o demonta cum se cuvine. Sper să reuşesc, după ce închei romanul.

Toţi cunoscuţii mei îmi spun că vânzarea locuinţei nu este bună. În mod evident, au dreptate.

 

25. 9. Am făcut destule tâmpenii în ultimul an. Acestea sunt însă contrabalansate de studiul englezei. Dacă n-ar fi intervenit episodul cu editura, poate că nu m-aş fi apucat! Acolo, nu trebuia decât să salvez aparenţele în materie de engleză. Cum am obiceiul să duc lucrurile până la capăt, am continuat. Dacă nu mi se întâmplă vreo defecţiune tehnică (id est moarte) îmi voi lua şi un PC.

Necunoaşterea limbii engleze şi ignoranţa în materie de folosire a unui PC îl fac pe om un handicapat în materie de demersuri informaţionale.

Azi, momentul covorului… Va veni matroana cea exigentă, in person, să-l vază (cu „z”).

Bietul taică-meu ar avea de ce să se crucească, văzându-mă cum studiez limbi străine la vârsta când nu se învaţă, ci se uită…

De menţionat faptul curios că traducerea îţi poate satisface aproape în întregime nevoia de productivitate intelectuală.

Să-i vorbesc lui H. despre darul de a te instala în situaţii sau de a le părăsi. Nefericirea vine de la actul de-a sta într-o situaţie cu un singur picior, într-un provizorat nesfârşit. Ea are actualmente cel puţin două asemenea situaţii: serviciul rău plătit şi relaţia cu mine. Cred că persoanele cu vocaţia prosperităţi psihice (ocolesc cuvântul „fericire”) se instalează instinctiv în diversele situaţii aduse de viaţă. Nefericiţii din vocaţie, including me, se află tot timpul în tranzit, între situaţii.

Hotărât lucru, creierul meu reîncepe să funcţioneze. Este efectul propriului meu testosteron! Cât de meschine sunt lucrurile!

Covorul s-a vândut. Am primit prima rată: 190.000 lei.

Am încheiat articolul. Mă reapuc de munca la roman.

Din cauza subnutriţiei (!), am întrerupt o vreme gimnastica. Astăzi o voi relua. Dansul continuă. Long live the english language!

Scriitorii activi, dar lipsiţi de bani, deţin o anume prosperitate psihică, ignorată de simţul comun. Sărăcia lor este destul de bine compensată. Viaţa improvizată are o anume prospeţime.

I. ar urma să revină în România peste câteva zile.

27. 9. Intru în polemică, hazardat, cu un universitar. Acesta ştie mai multă engleză decât mine. A citit mai multe cărţi în această limbă. Pentru a mă apropia de nivelul lui, am nevoie de vreo doi ani. Pare utopic, dar nu este. Textele de citit nu sunt infinite la număr, iar la nivelul speculaţiei estetice şi critice s-ar putea ca eu să fiu mai abil decât el.

Mi s-a oferit pentru roman 1,5 milioane lei. O sumă mai mult decât modestă. Marea speranţă rămâne publicarea în străinătate.

Lupta mea cu limba engleză este pasionantă. Este ca şi cum ai obliga un cal bătrân să sară peste obstacole. Cu o deosebire. Performanţa intelectuală, spre deosebire de cea fizică, nu este în principiu inaccesibilă oamenilor mai în vârstă. Aceştia au la dispoziţie arma tenacităţii. Exersat zilnic, creierul îşi păstrează, să zicem, eleasticitatea.

Irinel mi-a scris un text optimist. Trăieşte o anumită euforie, fiind bine tratată în spitalul unde a lucrat 13 ani. De fapt, este bunăvoinţa clasică arătată muribundului. Poate şi respectul pentru lupta ei dură împotriva propriilor sale limite. Refuzând să demisioneze, în ciuda presiunilor, ea i-a pus cu botul pe labe. Nemţii îi respectă doar pe învingătorii lor.

Probabil că viaţa are savoare doar atâta vreme cât mai aştepţi ceva deosebit.

 

28. 9. Astăzi, conform ultimei scrisori, I. ar urma să pornească apre România.

Nu este uşor să construieşti un roman.

Eventual să mut semnarea „Pactului Negru” (din roman) undeva în Orient. N-ar fi însă prea logic.

De câtva timp, vremea este de toamnă. În asemenea condiţii, nu mi-e prea uşor să mă mut din această locuinţă călduroasă. Banii pe roman mi-ar ajunge să rămân pe loc până la primăvară.

Probabil că SF-ul este o chestie anti-creştină. Lupta împotriva emoţiei, cultul intelectului şi multe altele, tipice pentru ethosul unei anumite etnii.

Faptul că n-am bani să plătesc o dactilografă, îmi va lua o lună în plus. Detest să rebat texte la maşină. Să scriu, îmi place.

 

29. 9. Cu puţin noroc, aş putea să trăiesc scriind romane. Este ceva pasionant, cu condiţia să ai ce mânca. Dacă nu scrii printre picături, pe apucate, poţi să fii un meseriaş în toată regula.

Vânzarea materialului dentar (iniţial destinat propriei mele lucrări) mi-ar permite să angajez o dactilografă. Aş câştiga timp.

Am o idee pentru romanul următor! Posteritatea: Se ramolise, săracul!

 

30. 9. Ieri mi-a telefonat Irinel, din spital. Zicea că a avut un preinfarct şi se află într-o stare critică. Nu ştie dacă i se va face o operaţie de tip bypass. Medicii vor aprecia dacă starea ei permite aşa ceva. Semnul morţii, ivit în cărţi, se va dovedi premonitoriu? Să sperăm că nu. Fata aceasta are un curaj nebun. Este exact la fel de tare ca Mama Sida, bunica noastră.

Idila mea cu SF-ul continuă. Totul „vine de se leagă”. Am nevoie doar de câţiva ani, în condiţii de sănătate acceptabile.

Aprofundarea este foarte plăcută şi de-a dreptul reconfortantă. În jurnalistică, unde se practică non-aprofundarea, omul de felul meu suferă. Adâncirea în lucruri are însă cusurul că nu aduce bani.

Încerc în aceste zile un tour de force în ceea ce priveşte romanul. Să vedem dacă reuşesc.

Să iau exemplu de la Irinel şi de la Mama Sida, atunci când mă apucă penibilele mele crize de teroare. (Acestea s-ar putea datora, oare, unor hipoglicemii?)

De neînţeles, câtă satisfacţie îmi oferă studiul englezei! Poate că simţul realităţii îmi este alterat.

Mă deranjează urechea dreaptă. Am o stare generală proastă. Trebuie să lucrezi şi atunci când nu ai dispoziţie pentru aşa ceva. Acesta este necazul.

Nici-o veste de la I.

Am primit 128.000 lei de la Comloş. Providenţiali.

 

1. 10. Am primit un avans pentru materialul dentar. Nu mai am probleme pentru cel puţin o lună de zile.

Am răcit un pic. Poate din cauza gimnasticii. Anumite poziţii pretind să mă întind pe jos. Sper că mă voi drege cu aspirine.

Deşi n-o recunosc nici faţă de mine însumi, s-ar zice că există un fel de conjuraţie ocultă împotriva bietului meu roman. Mi-am dat în cărţi în legătură cu el. A ieşit că va fi un succes.

Să întrerup gimnastica? Da, cu condiţia să am febră.

Despre persoanele cu ascendent în zodia Balanţei se spune că îşi schimbă des planurile, dar sunt capabile să încalece o marotă până în pânzele albe. Aparent contradictorie, afirmaţia îmi pare psihologic exactă.

 

4. 10. Crize de anxietate. Sindrom depresiv. Am o perioadă proastă. Nu pricep de unde atâta nesiguranţă şi angoasă. Din cauza lipsei unui serviciu? Chiar atât de slab să fiu?

Îi voi cere lui H. un time out. Să vedem cum merge. Nu mai pot să fac faţă războiului ei psihologic. Cedez. Сдаю. Va urma poate o altă partidă, tot cu ea. Pe asta am pierdut-o.

Apariţia lui I. ar fi providenţială pentru psihicul meu.

Cum am mai scris, s-ar părea că „achit” până la ultimul Pfennig banii câştigaţi de la nemţi.

Mizeria psihică mă pândeşte după colţ. Se adaugă boala de inimă.

Orice-ar fi, trebuie să închei romanul. Ce va fi după, vom vedea. Probabil un nou roman. Cel cu fandomul transformat în partid politic.

Curios lucru, criza mea din perioada 1974 – 1978 s-a petrecut tot pe fundalul unei iubiri crepusculare, cea pentru D. Atunci eram însă mult mai rezistent. Şi nici n-aveam aceste lamentabile crize de anxietate.

Succesul la bolnavi al doctorului B. ar veni din lipsa de umor. Nimeni nu l-a văzut zâmbind. De aici, concluzia că este preocupat cu fanatism de problemele pacienţilor săi. Sub glumele medicilor, oamenii  bolnavi ar simţi deci o anumită nesiguranţă. Sau o detaşare de rău augur. Seriozitatea li se pare mai convingătoare.

9. 10. Vineri dimineaţa (premieră, de obicei le fac seara sau noaptea) am făcut o tahicardie paroxistică. Puls 180. Modificări de fază terminală pe EKG. Mă aflam la policlinică. Crizele de teroare ar fi pregătit această manifestare organică. M-au scos nu prea repede din criză. Azi am ieşit din spital. Trebuie să evit sursele de stres.

Am primit de la Comloş (Romagra, fostul Gostat) 371.000 lei. Mai am de primit nişte bani (circa 340.000 lei) pe covor şi metalul dentar. Sunt în măsură să plătesc dactilografierea romanului şi mâncarea mea pentru, să zicem, două luni de zile.

H. a fost de acord să discutăm un protocol menit să anuleze stresarea reciprocă. Această criză mi-a semnalat foarte clar că am nevoie de o formă calmă de viaţă.

Irinel mi-a scris un text deznădăjduit. Zice că este, practic, pe moarte. Sper că exagerează.

Medicul zicea că am voie să-mi fac gimnastica.

În spital, am scris nişte pagini de roman, slăbuţe şi fără nerv.

Am întrerupt studiul englezei pentru patru zile. Îl voi relua, este singurul meu drog.

 

10. 10. Despre handicapul omului sărac, obligat să lupte cu arme demodate sau defecte. El poate câştiga doar dacă aduce lupta pe un teren prielnic.

Cu luciditatea dată de suferinţa îndelungată, Irinel găseşte câteva formulări adevărate: „Lumea a cam început să mă uite, ca pe cineva care nu mai trăieşte şi cu care nu mai ai ce începe.” Este o definiţie indirectă a bătrâneţii. Cu acei atinşi de ea nu mai ai ce începe.

Îmi aminteşte de definiţia dată de Stendhal frumuseţii: „O pomisiune de fericire.” Adaug una pentru tinereţe: O promisiune de prosperitate.

 

13. 10. I-am spus lui H. că plec la Braşov, pentru a evita telefoanele ei vesperale, cumplit de stresante.

Pritocesc prima sută de pagini a romanului. Voi încerca să public un fragment în viitorul apropiat.

Despre înclinaţia unora de a persevera în relaţiile dovedit proaste. Oamenii cu un elementar instinct de autoconservare îi evită pe cei nefericiţi şi ghinionişti. În aceste cazuri, solidaritatea ajută, de obicei, doar la scufundarea împreună.

La sugestia unui medic, descriu lururile după cum urmează.  Zile în şir se petrece o acumulare de adrenalină în corpul meu, datorită crizelor de anxietate. Criza cardiacă anulează acest exces şi redă echilibrul corpului.

Din filmele americane deduc că oamenii de acolo îşi consumă multe energie în sterile exerciţii de libertate.

Vrei să obţii un chin prima, erste Klasse? Scrie atunci pe apucate un roman, întrerupându-te tot timpul din diferite motive obiective.

Dacă iau banii pe acest roman, voi trece la scrierea celui de al doilea, folosind banii obţinuţi. Am şansa să lucrez netulburat o vreme.

Locul optim pentru scrierea unui roman este un hotel dintr-o localitate unde nu te cunoaşte nimeni. Cred că în asemenea condiţii, lucrurile ar merge repede.

 

15. 10. N-am mai băut cafea adevărată din ziua de 4 octombrie, când m-am internat în spital. Consum cafea decofeinizată. Mă simt destul de aerian.

Rafistolez în continuare primele o sută şi ceva de pagini. Am început să scriu fără să fiu pe deplin documentat. Acum trebuie să îndrept unele inadvertenţe.

Bietul Gherorghe, fostul meu coleg de la „Luceafărul”, mort în primăvară, spunea că a scrie roman obiectiv este mult mai greu decât să dai drumul unei proze la persoana întâi. Avea dreptate. Cea mai grea încercare este să fii consecvent cu personajele şi locurile.

 

16. 10. De la I., nici-o veste. Poate că nici n-a mai venit în Europa. I-am scris zilele trecute. Aceste lungi pauze au darul de a transforma rudenia noastră într-o relaţie convenţională, dominată de politeţe şi mai puţin de iubire.

 

20. 10. N-am scris despre insomniile mele. Parcă s-au mai atenuat în ultima vreme.

H. mi-a acordat time out-ul cerut. Stresantele telefoane de seară au încetat.

Într-un roman SF ideal, naratorul ar fi un alien. Pe de altă parte, un narator perfect impersonal (cum este, de pildă, un dramaturg) este ca şi un alien. El doar înregistrează ce spun nişte oameni.

Vecinii mei de palier, cumpărătorii prezumtivi ai garsonierei mele, îmi fac o curte nebună. Vor să-mi dea banii.

Astă-noapte, pe undeva prin vecini a cântat muzica. Până pe la ora trei. Desigur, astea sunt bagatele. Nici zgomotul permanent al maşinilor de pe stradă nu este cel mai favorabil cu putinţă pentru somnul omului cinstit. Altă bagatelă.

Chinurile mele legate de roman (şi nu de altceva) îi par ridicole cuiva din afară, cum ar fi H.

 

22. 10. Dorm foarte prost. De vină este poate şi privitul la televizor.

Într-o  carte de numerologie tantrică, defectul meu principal ar fi indisciplina. Aşa o fi. Poate că sărăcia ar trebui să ducă în mod automat la disciplină.

Am ales un pseudonim. Este Roberto Grant. Titlul este „Zeul apatiei”.

 

23. 10. Am folosit rohypnol, un hipnotic extrem de puternic. Când iei o jumătate de tabletă, somnul te pocneşte brusc. Dă obişnuinţă. Iată de ce l-am întrerupt. În America, am citit, acest medicament este interzis, fiindcă este folosit pentru a abuza de femei! La trezire acestea nu-şi mai amintesc nimic din cele petrecute, ca şi cum ar fi fost hipnotizate!

Nici-o veste de la I. Poate că nici n-a mai venit, iar povestea cu avionul a fost o improvizaţie de moment. Maică-sa este o mare mincinoasă, iar ea este poate una mică.

Fac gimnastică, traduc zilnic din engleză. Ba chiar reuşesc să scriu câteva pagini de roman. La înghesuială, se trec cu vederea câteva capitole mai diluate.

Deocamdată stau mulţumitor cu banii. Voi fi în stare să-i restitui mamei mele micile ei economii, nişte bani primiţi în cursul anilor, sub forma unor bancnote de 10 mărci, puse de prietenele ei din Germania în plicurile scrisorilor.

 

24. 10. Romanul meu este destul de primitiv, nu prea are subtilităţi. Ar putea fi eventual salvat de forţa naratorului.

Irinel şi-a făcut cinci bypass-uri şi se simte bine. Mă bucur pentru ea. O simt ca şi cum mi-ar fi soră.

 

27. 10. O prietenă a lui Irinel m-a rugat mai demult să-i ghicesc în cărţi. Am făcut-o. Aseară m-a sunat şi m-a invitat în Germania. Ar urma să-mi plătesc drumul şi asigurarea medicală. Irinel mi-a spus că doamna este cam beţivă, de felul ei. Aseară părea băută.

Nu ştiu ce va ieşi. Un drum în Germania mi-ar mai aerisi creierul. Banii de drum nu văd însă de unde i-aş lua, dacă nu vând locuinţa.

H. se retrage treptat. Relaţia noastră este practic încheiată. Îmi pare rău că nu mai pot s-o ajut. Acum o consider o fiică adoptivă a mea. Dacă fac rost de bani, îi voi da, pentru firma ei cea proiectată. Am îndoieli că ar şti să folosească o sumă mai mare de bani. Poate că mă înşel.

Se vor împlini peste câteva zile două luni de când n-am mai primit nici-o veste de la I.

Cu banii de drum în Germania trăiesc aici 2-3 luni de zile. Pe de altă parte, orice călătorie aduce noutăţi potenţial avantajoase pentru un ins având profesia mea.

Am renunţat – a câta oară? – la şah. Nu mai studiez, nu mai joc nici partide uşoare. Recidiva de după campionatul scriitorilor (noiembrie 1995) a fost o eroare ţinând de vanitate.

 

2. 11. Maică-mea împlineşte astăzi 89 de ani. Se simte bine. Am fost la ea pentru câteva zile.

I. mi-a răspuns la scrisoare. A stat în Europa doar trei săptămâni. N-a mai venit în România. Are autorizaţie de muncă, în Statele Unite. Va câştiga bani. Mama ei a fost bolnavă, în urma unui tratament greşit (şoc anafilactic).

Romanul meu aşteaptă să fie continuat. Liftul este stricat de vreo zece zile. Urcatul celor şapte etaje mă cam indispune. Îmi trece prim minte eventualitatea unei crize etc.

În urmă cu o lună, când a renunţat să vină în România, I. era datoare să mă anunţe, să-mi anuleze stresul aşteptării. Iată de ce îi voi scrie doar prin decembrie. Într-un fel sau altul, ea trebuie să înveţe regulile de politeţe.

 

3. 11. După cincizeci de ani, omul ar retrăi, la un alt nivel, psihologia adolescentină. Am uitat unde am citit asta. Pare plauzibil, dacă este să mă iau după propriile mele trăiri.

După unele informaţii, liftul ar fi gata miercuri, adică în şase, deşi anunţul de pe uşa lui spune că ar fi vorba despre 1 noiembrie. Boala tradiţională a meseriaşilor de pe la noi.

Problema mea este să nu-mi pierd simţul realităţii, fără să-mi dau seama, lin, discret.

Am început să traduc din engleză o carte de filozofie Zen. Să vedem cum merge. Este o viziune interesantă. Îmi aminteşte de o spusă a lui Paul Valéry: „Trouve avant de chercher”.

 

17. 10. Turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Să sperăm că se va încheia o etapă.

Am ajuns la pagina 128. Din nou, se apropie criza de bani. Asta îmi dă o stare de nervozitate.

Serialul meu din „Anticipaţia” a fost amintit la televizor. Well done! Trebuie s-o ţin aşa mai departe, precum am făcut-o în ultimele 18 luni.

Am primit veşti de la Irinel. Se află într-o clinică de recuperare renală. Părea destul de optimistă, sărăcuţa de ea.

Este evident că un roman poate fi bine scris, doar dacă omul lucrează întins la el, fără nici-o altă preocupare, într-un mediou lipsit de orice factor perturbator. Altfel este ca şi cum ai tot porni de la zero.

În fine, a pierdut Iliescu alegerile. Mă călca pe nervi, deşi este un om agreabil. Să vedem ce ciudăţenii vor mai veni.

 

# Prin 1989 l-am cunoscut personal. Treceam împreună cu A. D. M. prin Herestrău. Plecasem de la Casa Scânteii, unde avea „Luceafărul” redacţia. Aveam de gând să mergem pe jos până la Casa Scriitorilor, pe Calea Victoriei. Am trecut pe lângă doi bărbaţi. M. i-a salutat. Când ne-am îndepărtat puţin, mi-a spus. „Acesta este Iliescu.” În epocă, numele lui Ion Iliescu era tot mai des rostit în conversaţiile oamenilor de rând. De el se legau nişte speranţe neclare. Poate că unii vedeau în el un adeversar al lui Ceauşescu. Eu însă nu-l consideram un disident, ci mai degrabă un fel de catalizator al unor schimbări în bine, în cadrul sistemului politic existent. Un fel de reformator. Un Luther al comunismului românesc.

„Este acel Iliescu?” l-am întrebat pe M. Colegul meu de redacţie a început să râdă şi s-a întors din drum. I-am aşteptat pe cei doi să ne ajungă, iar M. i-a reprodus lui Iliescu schimbul nostru de replici. Viitorul preşedinte a zâmbit larg şi mi-am dat pe loc seama cât de carismatic este. S-au făcut prezentările şi în scurt timp ne-am despărţit. Nici eu şi nici M. n-am comentat deloc rolul lui Iliescu acel context politic. Am schimbat imediat vorba, de parcă am fi fost ascultaţi de nişte agenţi secreţi, pitiţi prin pomii parcului, ca păsările. Peste puţină vreme aveam să-mi dau seama că M. era un iniţiat şi ştia ce va veni. La fel ca şi atât de agreabilul Ion Iliescu. #

19. 11. Prin 1973, când scriam „Sfera”, fără să am habar cum se construieşte un roman, mă angajam faţă de mine însumi să scriu cât mai multe pagini în fiecare zi. Asta se întâmpla la Sinaia, unde aveam cazarea şi masa asigurate. Am rezistat acolo vreo săptămână. Am pierdut toţi banii din buzunar la poker electronic şi am plecat cu coada între picioare.

Azi încerc ceva asemănător, dar mult mai puţin ambiţios. Vreau doar să scriu fără întrerupere vreme de două ore (în ortostatism, poziţie recomandată vârstnicilor doritori de oarecare perfomanţă intelectuală). Crizele de tahicardie m-au băgat în sperieţi. Astfel se explică marea mea prudenţă.

 

20. 11. Ultima mea criză de tahicardie a sosit într-un moment când stăteam rău cu banii. Poate că insecuritatea financiară face rău la inimă. Acum intru într-o perioadă similară.

Euforia din ţară declanşată de rezultatul alegerilor face subiectul meu de roman oarecum nepotrivit.

Bune semne SF. Am fost invitat la Timişoara, în decembrie. Există şi alte posibilităţi de colaborare.

Probabil că ideea mutării este resimţită, undeva în suconştientul meu, ca un eşec greu de digerat. În mod obiectiv, nu este aşa. Toată problema este găsirea unei variante concrete (ca la şah).

Irinel, în continuare la sanatoriu. Are speranţe de supravieţuire şi crede că va începe să scrie literatură. Probabil că are înzestrarea necesară. Îi mai trebuie şi puţin noroc.

Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că sunt singur. La mine se gândeşte maică-mea şi poate Irinel, din abisul ei de neputinţă fizică. Sunt la Bucureşti, dar la fel aş putea să fiu în Tokyo sau Santiago de Chile. Nu-L am decât pe Dumnezeu. Ideea de a cere sprijin moral altcuiva este o naivitate, o copilărie.

N-am decât să mă lupt cu fiecare zi în parte şi să mă trezesc a doua zi, pentru a reîncepe. Restul sunt vorbe goale.

Reuşesc să scriu nişte pagini mai slăbuţe. Să sperăm că vor trece neobservate în ansamblu.

Nu pricep de unde vin crizele mele de depresie. O fi andropauza.

Romanul se îndreptă spre un final ambiguu, pretinzând un al doilea volum.

Am reluat gimnastica de trei zile.

Umilitor şi comic este calmul indus de rudotel, tranchilizant de zi. Dintr-o dată, viaţa ţi se pare rezonabilă! Nu puţini folosesc un asemenea procedeu. Uite-aşa! Mai fii orgolios, dacă-ţi dă mâna!

 

21. 11. Pentru ca treaba (literară) să meargă, trebuie să iubeşti sau să urăşti. Să ai un sentiment intens. Cu iubirea este uşor de înţeles. Pe cine să urăşti însă?  Lumea indiferentă, destinul parşiv, propriul tău ghinion?

Împotriva depresiei (psihasteniei) se recomandă somnul puţin. Are efect, dar poate fi riscant pentru inimă.

Introduc un capitol poate prea artistic faţă de ce-a fost mai înainte. M-am săturat de dialoguri.

Trebuie lucrat ore în şir, zilnic. Altfel nu merge treaba.

Autorul SF poate fi deosebit de prolific de îndată ce stăpâneşte abilitatea de a folosi prefabricate narative.

Laitmotiv din filmele americane: „Fă orice, dar nu te plânge!”

Tribulaţiile mele legate de H. au fost caraghioase.

 

22. 11. O minunată dimineaţă însorită. O resimt ca pe un dar făcut de Dunezeu, mie personal. Pentru asemenea clipe merită să trăieşti.

Îneput ca un text comic, romanul meu se va încheia ca unul apocaliptic.

La ora actuală, am scris 66% din forma premeditată. S-ar putea să renunţ, spre sfârşit, la arhitectura decisă iniţial.

Parcă simt în aer ameninţarea unei dictturi militare. Atunci că te ţii!

Romanul se va încheia printr-un cataclism. Un epilog va arăta că este vorba despre un manuscris realizat în 1996 şi publicat în 2058, în chip de text retroSF.

 

23. 11. Traduc în continuare „Zen în arta tirului cu arcul” de Eugen Herrigel. Este versiunea engleză a originalului german. Îmi încep ziua de muncă traducând vreo oră. Azi am dat peste ceva esenţial. Mi-am amintit de o zicală asiatică: Fă ceea ce este dificil de făcut ca şi cum ar fi uşor şi invers. Pe de o parte, îndrăzneală, pe de alta, atenţie la amănunte. Într-adevăr, relaxarea măreşte performanţa spirituală. Ba chiar şi pe cea fizică. Este greu de trecut în cuvinte, dar uneori obţin întâmplător o asemenea detaşare de scop şi lucrurile se pun miraculos în mişcare.

Unii dintre cunoscuţii mei ştiu că stau rău cu banii şi, drept urmare, nu mă mai caută. Lamentabil.

Romanul meu, la pagina 147. Merge destul de bine. Dacă Dumnezeu îmi va ajuta, voi ajunge un romancier prolific, oricât ar părea de absurd.

Penibilele mele senzaţii de panică ar fi efectele unor hipoglicemii?

29. 11. Am făcut unele plăţi restante. Voi obţine bani împrumut, în vederea călătoriei la Timişoara.

Se pare că extrasistolele mele exprimă o insuficienţă cardiacă. Nu mai apar dacă nu mai fac gimnastică. Ceva realmente trist. Pe de altă parte, cred că nu sunt prea mulţi bărbaţi de vârsta mea posesori ai unei bune condiţii fizice. Mă văd silit să mă rezum deocamdată la plimbări.

Merg înainte cu limba engleză.

Emil Constantinescu a depus jurământul. Să trăiască!

Conform grupei sangvine, aş avea o structură psihică „melodică”. Înclinaţia mea naturală ar fi deci pentru povestiri. Pare corect. Construirea unui roman mi se pare istovitoare.

Culmea ar fi ca nimeni să nu vrea să tipărească romanul meu. De frică! Să rămân cu încă un manuscris în braţe!

Muzica lui Mozart are un efect miraculos asupra psihicului meu. Mă linişteşte, pot lucra. Dacă Dumnezeu mă ajută, muzica lui va avea un rol în romanul „Pantocrator”. Ascultând-o, lucrurile mi se par dintr-o dată simple.

 

10. 12. Am venit ieri de la Braşov, unde a fost bine. Am 165 de pagini în formă finală.

Mă încearcă o răceală, dar fără prea mare convingere.

Soluţia de-a închiria numai camera (24 mp.), eu urmând să locuiesc în bucătătie (9 mp.). O firmă şi-ar face biroul în cameră, iar eu aş juca implicit şi rolul de câine bătrân ţinut din milă pe lângă casă. Închirierea ar fi făcută „pe bune”, cu plata impozitului. N-aş risca nimic. Aş obţine vreo 50 dolari în mână, pe lună. Mi-ar fi suficient. Aş continua să scriu romane şi critică literară. Aş vinde toată mobila, în afară de un raft înalt pentru cărţi, aş dormi pe un pat pliant. Ar fi vesel. N-aş mai avea, practic, telefon. Firma ar plăti totul. Am avea baie comună.

Lumea cedează doar atunci când în tine se acumulează o forţă reală.

 

11. 12. M-am mai înnădit cu banii. Voi rezista până anul viitor.

Cartea lui Eugen Herrigel este extraordinară. Mi-a făcut-o cadou domnul Munteanu, coleg de redacţie, cu vreo zece ani în urmă. Îi sunt recunoscător. După o primă traducere, o voi revedea, încercând să nu scap nici-o nuanţă. Îi voi trimite şi lui I. o copie.

Romanul meu n-a fost acceptat. Voi încerca la o altă editură. Vizita la Timişoara va fi un bun prilej.

Abstinenţa sexuală prelungită îmi împrumută o stare de furie rece. Numai Dumnezeu ştie ce se petrece în prostata mea.

Pronosticurile astrologice pentru la anul viitor, în ceea ce mă priveşte, nu sunt bune. Să sperăm că le voi infirma.

H. a reuşit să-şi cumpere un televizor Nokia, în rate. Ce mai victorie… Asta a făcut-o şi mai dură. Ea se apropie, pare-se, de o lămurire cu privire la propria dominantă lăuntrică. Doreşte bani, cu furie şi disperare. Întrebarea este dacă destinul îi va permite să-i obţină. În fiinţa ei, ceva pare a sugera eşecul şi nefericirea. Sper să mă înşel.

Critica mea SF stârneşte un val de înjurături. Băieţii nu suportă adevărul.

 

12. 12. Pseudogripa mea pare să se fi stins. Voi merge la Braşov, continuând astfel lupta de gherilă.

Abstinenţa sexuală îmi dă o stare de hiperluciditate. O suport destul de greu, în ciuda vârstei. Sper într-o poluţie noctură. Aceasta nu se produce deocamdată. Pentru posteritate: Scuze!

Să închei romanul în zilele rămase până la plecarea spre Timişoara.

Am vorbit cu H. la telefon. Carma ei rea este să fie în permanenţă nemulţumită. Asta explică stilul ei de viaţă. Ea creează, s-ar zice, situaţii de natură s-o nemulţumescă.

Trebuie să mai scriu textul comunicării opentru Timişoara (7 file).

Într-un roman american, semnul eşecului este vânzarea propriei case. Pare corect.

Citesc „The Stand” (Apocalipsul – Flagelul) de Stephen King. Narator omniscient. Lasă impresia că vede ceea ce descrie. Scrie tot ce-i trece prin minte. Ferice de un asemenea autor.

 

13. 12. Azi se împlinesc patru luni de la moartea prietenului meu Mircea.

Este cazul să stabilesc cine ar putea să mă ajute, în sensul de a-mi oferi nişte colaborări. Îi voi scrie şi lui F., după doi ani de tăcere. Voi încerca şi la D. W. N-am încotro. Vânzarea locuinţei este un act disperat.

 

17. 12. Dintr-o criză de teroare (cu extrasistole) în alta. O porcărie.

Să vedem ce iese la Timişoara. Deocamdată, angrenarea mea în mişcarea SF îmi aduce doar succes de stimă.

Relaţie ceţoasă cu văduva prietenului meu. Ea arată ca şi cum ar fi fost exhumată. Are căderi psihice, anorexie şi alte alea.

Tot ce pot face este să joc jocul propriei mele vieţi până la capăt.

I. nu-mi scrie. În definitiv, este mai bine să fie o corespondenţă rară. Scriind prea des, oamenii se sufocă şi apoi nu mai scriu deloc.

Irinel m-a felicitat de Crăciun. Se simte mai bine. Mă bucur mult pentru ea. Îi cunosc tonusul după un semn invariabil. Când se simte mai bine, devine mai dură, în stil american. Când este în primejdie, redevine o europeană melancolică.

Dimineţile, până pe la prânz, când am prima criză de teroare, sunt darul nepreţuit venit de la Dumnezeu.

 

18. 12. Ieri mi-a ieşit un EKG cam prost, indicând o ischemie accentuată. Am trecut la nişte coronaro-dilatatoare mai puternice. Într-un horoscop scrie că voi avea probleme de sănătate şi numai după 60 de ani îmi va merge bine. Întrebarea este dacă apuc această vârstă.

Mă gândeam să nu mă mai duc la Timişoara. Voi merge totuşi. Dacă vagonul de dormit este încălzit, ar putea să fie în regulă. În definitiv, destinul tot se împlineşte.

Engleza mea se îmbunătăţeşte, în ciuda tuturor vicisitudinilor financiare şi de sănătate. Voi muri destul de englezit. Not bad! Pas mal! Nicht schlecht!

 

22. 12. Am fost la Timişoara. Promisiuni vagi cu romanul. Un premiu simbolic pentru critică.

Noul tratament este (pare) bun, dar îmi dă permanente dureri de cap.

 

24. 11. Actualmente nu mă mai interesează nici-o relaţie amoroasă. Mă simt eliberat. Dacă voi fi sănătos, voi încheia romanul în zilele următoare.

Azi voi merge la medic, spre a vedea cum stau cu inima după noul tratament.

Irinel mi-a telefonat. Se simte mai bine şi este destul de optimistă.

Nu am de făcut decât să urmez un plan minimal.

 

                         VI

1997

 

6. 1. M-am întors astăzi de la Braşov.

Romanul este aproape încheiat, dar nu se văd posibilităţi de editare.

Poate că vânzarea garsonierei ar fi totuşi soluţia bună.

Orice s-ar spune, scrierea unui roman îţi dă anumite satisfacţii. Simţi că poţi.

 

8. 1. Un editor din Timişoara este interesat de romanul meu. Mi-a telefonat. Îi voi trimite copia.

Azi am lucrat din greu. După-amiază am avut o criză foarte scurtă, poate iluzorie. Trebuie să nu fac eforturi mari.

Editorul din Timişoara, un om cumsecade, mi-a promis 200.000 lei în 20 ianuarie. În ritmul inflaţiei, s-ar putea să nu însemne decât ceva simbolic.

Mâine voi încerca să închei romanul. Esenţial este să nu lucrez under pressure.

 

9. 1. Mi s-a promis un ajutor social de la Uniunea Scriitorilor. Astfel îmi voi putea plăti medicamentele. Dacă preţul acestora se va dubla, aşa cum se aude, acest ajutor va fi providenţial.

 

10. 1. Aseară m-a sunat I., din Statele Unite. Se va mărita în martie, cu un băiat, încă student. Va obţine astfel dreptul de-a lucra. Mi-a promis 20 de dolari… Mi-i va trimite într-o scrisoare.

Printr-o coincidenţă amuzantă, azi de dimineaţă m-a sunat o doamnă de la Rompres (unde am lucrat puţin) şi mi-a spus că am de luat 20.000 lei. Al treisprezecelea salariu! Rămas restant!

Scârţa-scârţa, engleza mea merge înainte. În curând voi încheia traducerea despre doctrina Zen. Am aflat lucruri extraordinare.

Ieri am primit diploma câştigată la Timişoara, pentru textele mele de critică SF. O voi duce la revista Anticipaţia.

Un câştig la loterie m-ar ajuta să merg la nunta lui I. Improbabil, dar nu imposibil.

Prozatorul trebuie să scrie zilnic. Să nu uit această regulă.

11. 1. Ar trebui să învăţ câte ceva din această carte despre Zen. De exemplu, cum să ocolesc starea de îngrijorare pentru ziua de mâine. Din această carte pare a ieşi decizia mea de a scrie uneori fără să mă gândesc, aproape un dicteu automat. De regulă, iese prost. Uneori, dimpotrivă.

Irinel mi-a trimis, în mod absurd, o carte despre un fotbalist german. Timbrele au costat-o DM 12. Voi încerca să vând această carte, deşi şansele sunt mici.

Am tendinţa de a mă opri din scris după câteva pagini. De ce? Taică-meu vorbea despre calitatea de a avea sau nu Sitzfleisch, adică de a reuşi să stai pe scaun şi să lucrezi îndelung. Poate că-mi lipseşte aşa ceva.

 

12. 1. Îmi este uşor cu banii, dacă nu mănânc decât pâine. După câteva zile însă încep să nu mă simt bine.

Încerc să folosesc câte ceva din cele aflate despre „arta fără artă” Zen, în munca mea de autor. Uneori întrevăd o posibilă legătură. Să scrii fără vreun scop. Asta ar fi. De amorul artei?  Nu, fiindcă prin iubirea pentru artă (literatură) te îndepărtezi de idealul indiferenţei. Să scrii, deci, fără a te gândi la publicare, coerenţă a textului, succes. Dificil. O soluţie ar fi să scrii ca şi cum respiri. Poate că poeţii adevăraţi întrevăd ceva asemănător şi reuşesc să-l atingă.

Revenind la proza vieţii cotidiene, sunt silit să recunosc, am doar două posibilităţi. 1. Vând romanul şi încep un altul. 2. Vând sau închiriez garsoniera.

Azi îmi voi cumpăra nişte ouă şi banane, pentru a-mi atenua starea de subnutriţie.

Situaţia grea a omului vârstnic silit să ducă o luptă de gherilă pe teritoriul omului tânăr. Acesta din urmă îl atacă fără încetare (psihologic). Bătrânul n-are tranşee, n-are unde să se retragă. I se cere neîncetat să moară (măcar psihic), nu i se iartă nici-o greşeală. Dacă n-are bani, putere sau faimă, s-a ars, devine un nimeni. Oricine poate să-l calce în picioare.

Da, voi încheia romanul cât de curând. Am început să scriu la el, pare-mi-se, în 20 iunie 1996. Nepermis de mult am lucrat la acest text comercial. Următorul, dacă destinul va permite, îl voi scrie mai repede.

Am două proiecte. Primul, „Pantocrator”. Al doilea, cel pornit de la povestirea neterminată „Nemo şi Echidna”. Ar fi interesantă şi o continuare la „Zeul apatiei”.

O existenţă lipsită de partenere sexuale are şi avantaje. Timpul se dilată, s-ar zice. Poate că sfârşitul carierei mele de bărbat s-a şi produs, practic. Cu atât mai rău pentru femei.

Am nevoie de cinci ani pentru o carieră SF. Doi aproape au trecut. Se vor împlini în mai. În trei ani voi fi un traducător destul de bun (din engleză), voi scrie câteva romane şi un număr de povestiri. Să vedem ce părere va avea destinul.

Important este să nu fac decât literatură. Orice derogare va compromite proiectul. Faţă de „concurenţii” mei, angajaţi (cei mai mulţi dintre ei) în activităţi fără legătură cu literatura, am avantajul super-specializării.

Să nu uit. Temă de roman. Transformarea fandomului într-o forţă politică. Personaje –oameni reali. Probabil că tonul n-ar putea fi decât umoristic. Romanul ar fi scris numai după ce s-au primit comenzi de la cei doritori să devină personaje. Greu de crezut că ar merge, cunoscând mentalităţile din România.

13. 1. Cinci file scrise în fiecare zi, iată soluţia. Ăsta a fost visul meu dintotdeauna. N-am reuşit niciodată să-l pun în practică. Nici când aveam energie tinereţii. Poate că voi reuşi acum, cu viclenia semi-bătrâneţii.

Astăzi voi atinge, cred, pagina 200. Începe să semene a manuscris serios.

Tirul cu arcul, Zen, este definit ca o luptă a  arcaşului cu sine însuşi. Relaţia mea cu literatura n-a fost altceva.

 

14. 1. Banii sunt pe sfârşite. Ar urma să mai primesc câte ceva în următoarele zile.

Am un client pentru haina de blană. Este de-a dreptul somptuoasă. Am cumpărat-o  în urmă cu patru ani, contra sumei de 180.000 lei. Una nouă este acum peste un milion.

Ieri şi azi am simţit o ameninţare. Sper că nu este preludiul unei crize cardiace.

Nu cumva cei fără Sitzfleisch sunt (re)compensaţi prin darul de a scrie bine sub presiune. Sau printr-un plus de imaginaţie? Ceva trebuie să aibă şi ei.

O dată trecut de pagina 200, mă simt reconfortat. Este o altă viaţă, un alt parfum. Chiar dacă nu-l publică nimeni, romanul a fost scris.

Verificând jurnalul de faţă, constat că redactarea (scrierea) micului meu roman a început, de fapt, spre sfârşitul lunii iulie. Am avut nevoie de cinci luni, pentru o proză comercială. Mult, domnilor, mult.

 

15. 1. Viaţa fără sex este o dietă alimentară lipsită de dulciuri. Omul nu moare dintr-atât.

În urmă multă vreme, o femeie cu apetit pentru amor mi-a spus că vârstele amanţilor, însumate, nu trebuie să depăşească 90 de ani. Prin urmare, aş avea nevoie de o femeie de maximum 32 de ani, neîmpliniţi.

Plăcerea de-a amâna mâncarea prăjiturii, încercată când eram copil. Această amânare poate fi mai savuroasă decât însăşi consumarea prăjiturii. Mi-am amintit de asta, în timp ce scriam ultimul capitol al micului meu roman. M-am trezit amânând cu delicii scrierea ultimelor rânduri.

Nu ştiu dacă editorii vor considera reuşit sfârşitul ales de mine.

Locuinţele se scumpesc pe zi ce trece. Este normal.

Posibilitatea de a mă pensiona pe motiv de boală. Ar fi o soluţie de supravieţuire.

Lecţia învăţată din cartea despre Zen. Literatura de ficţiune ar trebui scrisă fără caznă, în joacă. But… Unii o fac, cu rezultate dezamăgitoare. Pentru aşa ceva trebuie să fii poet, probabil. Şi încă unul din specia lui Rimbaud.

Este realmente esenţial ca autorul de romane să scrie zilnic. Întreruperile, fie doar de o zi, sunt catastrofale. Mă întreb dacă în materie de critică lucrurile stau la fel. Probabil că da.

În regim de calm, un roman comercial poate fi scris foarte repede.

 

16. 1. Astăzi am încheiat micul meu roman. Are aproximativ 210 pagini, cât am premeditat. Încheierea este simpatică, în stil borgesian. Rămâne să mai corectez ultimele pagini şi să pun punctul final al acţiunii.

A apărut posibilitatea de a-l publica în revista „Anticipaţia”. Sub pseudonim?

 

17. 1. Revin la aplicabilitatea „Marii Doctrine” Zen în scrierea literaturii. Sau mai degrabă la înfruntarea cu lipsa de bani. Omul ar trebui să se cureţe de dorinţa de-a câştiga bani. Scrisul zilnic ar deveni astfel o practică senină şi executată în stare de relaxare.

Corectez ultimele pagini. Voi lipi apoi nişte fâşii dctilografiate peste pasajele prea înnegrite. Urmează să fac o nouă copie xerox a ultimelor 15 pagini. Cu asta, treaba va fi încheiată.

Luni voi încerca să vând haina de blană cu 350.000 lei. Aş trăi boiereşte o lună de zile, după ce mi-aş plăti datoriile (120.000 lei).

Parcă văd că I. nu-mi va trimite ridicola sumă de 20 dolari. Nu mă voi supăra pe ea, dar o voi declara căcăcioasă.

 

18. 1. Am primit propunerea stranie de a scrie comentarii  politice pentru un ziar din Craiova. Dacă m-ar plăti mulţumitor, aş face-o.

Am încheiat corectura la roman. Rămâne să mă ocup de următorul, începând de azi. Trebuie să evit încetarea scrisului efectiv pe timpul lucrului la „schemă”. Calea ar fi munca la nişte povestiri.

Întrebarea este dacă poţi să-ţi iei o amantă mai apropiată ca vârstă de tine după ce ai avut una tânără.

Am rafistolat povestirea „Zeul plictiselii”, o variaţiune pe tema „frumoasa şi bestia”. Acest text ar urma să fie publicat ca atare, după încă o restructurare, iar apoi va deveni nucleul noului roman.

Mănânc foarte prost. M-am obişnuit cu asta. Nu poate fi bine. Practic, am un regim alimentar de puşcărie.

Să vedem ce bani apar săptămâna viitoare.

Am citit că că verbul este esenţa prozei. Sufletul ei?

 

21. 1. Să aplic tehnicile Zen în existenţa mea. Atât cât reuşesc.

Se pare că I. este cam mincinoasă, de felul ei.

Lucrez la povestire, fără proteine superioare (nemâncat, altfel spus). În varianta veche, sunt multe cuvinte de prisos.

 

# În cursul unei mese cu feluri de mâncare ultraconsistente, pe când savuram vinul preferat al lui Michelangelo (!), Focke a găsit o butadă excelentă. „Românii nu s-au revoltat mai devreme, fiindcă erau subnutriţi!”, a spus el. M-a amuzat mult acest semi-adevăr. #

 

Zilele acestea voi începe primele mele traduceri de proză americană. La prima vedere, pare simplu.

Demaraj încâlcit în munca la noul roman.

Poate că foamea este dătătoare de bun simţ. În mod sigur, dă o stare de lasitudine.

În privinţa cernelurilor de stilou, stau foarte bine. Am pentru un număr mare de caiete.

Vinderea pământului de la Vâlcele este totuşi singura posibilitate rezonabilă şi realistă.

Epurarea drastică a cărţilor, câte au mai rămas, ar fi simplă, dacă m-aş decide să nu mai scriu decât critică şi proză SF în următorii ani.

Mâine, tentativa de măritare a blănii.

Nu mai primesc absolut nici un telefon. Asta fiindcă toţi cunoscuţii mei au aflat că stau rău cu bani. O notă mică pentru ei.

Povestea cu articolele pe teme politice ar putea deveni interesantă.

 

22. 1. Am vândut blana cu 300.000 lei. Cumpărătorul, un om în vârstă, avid de felul lui, era năucit de bucurie. Tremura de teamă să nu mă răzgândesc în ultima clipă!

Voi mai primi nişte bani. Astfel pot, eventual, „să execut desprinderea” (termen cazon) de această locuinţă.

Dorm prost. Nu dau însă atenţie acestui amănunt.

 

23. 1. Din cartea despre Zen aflu că problema esenţială a unui maestru al luptei cu sabia este să nu se teamă de moarte. Oricine poate să încerce a deveni un maestru al lipsei de frică în faţa morţii. Să atingă, altfel spus,  nivelul spiritual al unui maestru. Frica de moarte se stinge prin meditaţie.

Şi eu am un adversar: boala de inimă. Duelez cu el, la nivel psihic, în fiecare zi. Dacă nu mi-ar mai fi frică de moarte, ar fi mult mai simplu.

Este un mare noroc că am tradus această carte despre Zen. Mă ajută exact în momentul când am nevoie de ajutor.

Între timp, iarna înaintează tiptil. Va veni februarie şi mă voi gândi la primăvară.

Noul meu roman trebuie să fie o probă de profesionalism. Va avea mai puţine personaje. „Zeul apatiei” este un text prea ambiţios, cu cele cincizeci de  personaje ale sale. Sau doar treizeci? Douăzeci? În această clipă mi-am amintit de escribidor-ul din romanul lui Vargas Llosa, cu scăpările lui de amnezic…

De la Craiova, confirmarea rubricii. 40 de rânduri, de două ori pe săptămână. Ar putea rezolva multe.

Voi avea (prea) multe lucruri de făcut. Patru tipuri de text: proză, critică, traducere şi jurnalistică! Nu cred că este imposibil de realizat. Rămâne de văzut cu cât mă vor plăti.

 

24. 1. Probabil că va trebui să renunţ la vizionările mele vesperale la televizor. Orele respective le voi folosi pentru textele „vicariante”…

Este important de ştiut când închid ediţia cei de la Craiova. Pentru a şti când trimit textul cu pricina.

Neputinţă chemată să poată. De câte ori am scris aceste cuvinte în aceste caiete începute acum vreo 25 de ani?

„Eroica” are un efect miraculos asupra mea. O ascult numai atunci când simt că nu mai am resurse. De fiecare dată, îmi zic: Se poate! Sigur că se poate! Lucrurile se vor aranja singure. Eu trebuie doar să le dau un brânci uşor, prietenesc.

La radio, despre oboseala cronică. Basme, nu cred în aşa ceva.

 

25. 1. Am primit avans 200.000 lei de la editor. Ar urma să mai iau vreun milion şi jumătate. Mărunţiş.

Poate că, într-adevăr, trebuie doar să scriu zilnic, imperturbabil, uitând de toate.

Nu este mai puţin adevărat faptul că atunci când am ceva bani, mă apucă o cumplită indispoziţie (!?). Nu mă liniştesc decât atunci când i-am cheltuit pe toţi şi am redevenit activ.

Să mă plimb mai mult. Să nu mă mai uit la televizor. Să nu mor.

Am citit cândva despre activităţile vicariante. Te odihneşti după scrierea unui roman scriind o povestire. Este ceea ce fac.

 

27. 1. Anul Boului (zodiacul chinez) începe pe 8 februarie. Pentru cei din zodia mea, pronosticul este prost.

Dacă îi cesionez copyright-ul, editorul îmi dă banii amintiţi ieri. Dacă nu, voi lua nişte bani cândva, după vinderea tirajului. Voi alege a doua variantă şi va trebui să vând casa.

Am trimis primul text la Craiova. Vom vedea.

Traducerea englezei vorbite este dificilă, dar nu de speriat. În mai vor fi doi ani de când „am dat-o pe engleză”. Grea viaţă! Traducerea cu dicţionarul este realmente un supliciu.

La telefon, Irinel părea veselă.

I. mi-a promis că-mi va scrie şi apoi a dispărut în Oregon, amuţind.

F. nu mi-a răspuns la felicitare.

 

28. 1. Aseară am primit vestea că articolul meu apare astăzi. Voi primi vreo 20.000 lei, adică 15.000, probabil). Două bucăţi pe săptămână. Se adună ceva.

Dacă ar merge povestea cu pensionarea de boală, s-ar mai ivi nişte sume. N-ar fi totuşi forma de viaţă cea mai recomandabilă. Ar avea ceva jegos.

Nu prea am idei în legătură cu noul roman. Mă deranjează faptul că trebuie să inventez o nouă lume. De ce să n-o folosesc pe cea imaginată, cu atâta trudă, în „Zeul apatiei”? Ar fi mult mai simplu să scriu o continuare sau să folosesc elementele deja stabilite. Romancierii prolifici îşi plimbă personajele dintr-o carte în alta.

Am primit 200.000 lei ajutor de la U. S.

Poate că H. mi-a purtat ghinion.

29. 1. Articolul pentru ziarul amintit nu-mi ia mai mult de 30-45 de minute. Îl scriu direct la maşină, fără probleme.

I. mi-a trimis USD 20. Are umor. Pe plic, a scris The Honorable, în loc de Mr. Asta fiindcă i-am spus că, pe la noi, pe plicuri se scrie domnului cutare şi nu doar numele. Am râs de unul singur.

Irinel, în schimb, mă face borderliner, într-o vedere. Am râs din nou.

 

30. 1. Am făcut azi copia xerox după roman. Preţ: 55.000 lei. I-am expediat-o als Brief, lui I., cu 56.000 lei. Din cei 20 de dolari îmi mai rămân vreo zece mii de lei, bacşiş pentru un om sărman.

Am trimis al doilea text la Craiova. Jurnalistica este o mare tâmpenie.

 

31. 1. Cred că vinderea garsonierei ar fi bună şi pentru că m-ar scoate din aceste ezitări nesfârşite.

La telefon, Irinel zicea că mi-a cumpărat nişte haine (probabil nepotrivite ca dimensiuni) şi nu poate să-mi pună banii în plic, fiindcă gestul i se pare inestetic. Suferă diferite accidente. Acum şi-a sfâşiat o coapsă. Se ceartă cu prietenul ei şi se împacă, la nesfârşit. Are mult umor, fata asta.

Mutarea într-o garsonieră modestă ar însemna şi un act de umilinţă, purificator.

Scrisul poate fi vindecător. Are ceva terapeutic, nici vorbă.

Există romanul adevărat şi romanul – exerciţiu. Nu reuşesc să-l realizez nici pe al doilea, deşi recuzita SF cam aşa ceva ar presupune.

 

2. 2. Timpul trece, leafa nu merge. Iată o adaptare a unei zicale comuniste.

Ieri m-au vizitat vecinii, cumpărătorii eventuali ai garsonierei mele. Erau avizi şi doritori de chilipir.

Programul meu de lucru este destul de bun. Am doar probleme de comutare. Creierul meu trebuie să fie ca un câine bine dresat. Să treacă fără ezitare de la preocupare la alta, diametral opusă.

Aseară, în timp ce mă plimbam, am auzit numele unei căţele: Saskia. Iată ce înseamnă să fii un câine cu stăpân cultivat.

 

3. 2. Mi-a dispărut un manuscris de patru file. Ca prin minune. Sper să nu fie primul simptom de Alzheimer şi eu să-l fi aruncat, într-un moment de rupere a filmului. Acum îl rescriu!

Constat uluit că este mai bine când n-am nici-o amantă! Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de vreo 30 şi mai bine de ani. Ciudată mai este viaţa!

Căştigul meu la loterie a fost de 117.000 lei. Nicht schlecht!

4. 2. Locuinţa aceasta este providenţial de călduroasă.

Am insomnii crâncene. Încerc să merg mai mult pe jos.

Lucrez la traducerea din engleza americană. S-ar spune că treaba merge.

Să verific dacă articolele mele apar în „Gazeta de Sud”. Efectiv, munca la unul dintre ele durează ceva mai mult de o jumătate de oră. Am mâna făcută în anii de colaborare la D. W.

 

5. 2. Am citit că omul este înclinat să se retragă, să refuze ajutorul, atunci când este rugat cu tot dinadinsul să-l acorde.

Romanul, stagnare. Cred că nu va apărea curând.

O călimară de cerneală neagră costă 34.000 lei. Cât iau pe articolul meu lunar despre SF, de 6 file.

Voi scrie un articol pentru Craiova. Se va numi „Privitori la vitrine”.

Faptul de-a putea să scrii este, orice s-ar spune, un noroc. Bietul Nicolae Ciobanu, Dumnezeu să-l ierte, m-a întrebat acum vreo zece ani: „Şi dumneata scrii din disperare, nu?” Pe atunci nu scriam din disperare, dar acum… Cu aceste crizele umilitoare de teroare… Mi-e şi jenă să le mărturisesc.

 

6. 2. Am cam sărit peste cal cu scrisul la maşină (contraindicat pentru cardiaci). Am scris două articole şi o scrisoare lungă.

Mâine voi înceca să merg la o bioenergeticiană (100.000 lei).

Mi-a trimis Irinel 20 de mărci, în plicul unei scrisori. Este strâmtorată financiar. Are un suflet ales. Suma simbolică m-a emoţionat.

Poate că m-a îmbolnăvit zgomotul neîntrerupt al străzii.

Traducerea este realmente un chin, datorită slabei calităţi literare a textului. Acesta devine suportabil, dacă se lucrează zilnic o perioadă rezonabilă de timp (o oră).

 

8. 2. Romanul meu a fost acceptat. Să vedem cum ne înţelegem cu copyright-ul.

După-amiezele am dese extrasistole, cu pauze de 30 minute sau mai puţin. Chestia asta mă împiedică să lucrez. Nu sunt un supraom. Nu mă pot detaşa într-un asemenea hal. Rămân dimineţile, până pe la ora 13. O porcărie.

I-am trimis mamei două flacoane cu polivitamine şi 40.000 lei. Vai de curul meu! Mi-e ruşine de mine însumi. N-am putut să-i trimit mai mult.

M-a sunat ieri Irinel. A căzut din tramvai şi s-a accidentat destul de rău. Este din nou în spital. Nu ştiu ce păcate grele ispăşeşte fata asta bună la suflet.

 

9. 2. Dimineţile mele sunt cu adevărat reuşite. N-am porcăriile alea de extrasistole şi pot lucra destul de bine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste intervale.

Proiectul de contract editorial îmi va sosi prin prioripost. Am devenit un om important…

Hotărât lucru, munca sub presiune mă scoate cel mai tare din sărite.

 

24. 2. M-am întors de la Braşov. Mama a fost bolnavă. I-am luat medicamente.

Irinel mi-a telefonat azi. Este la dializă de o săptămână. Părea dezolată.

Liftul nu s-a reparat încă, deşi blocul acesta este locuit numai de oameni avuţi.

Ar urma să primesc nişte bani de la „Gazeta de Sud”, unde am continuat să expediez articole. Apar ca editoriale, la concurenţă cu acelea ale redactorului şef. Ciudăţenii.

Telefon de la Craiova. Mi se propune să scriu un editorial zilnic. Asta mi-ar asigura un salariu de supravieţuire. Nu prea ar fi bine pentru inima mea. Dexteritatea necesară aş avea-o.

25. 2. Întrebarea este dacă scrierea unui articol pe zi îmi va permite s-o mai fac pe romancierul. Teoretic, nu. Iată de ce va trebui să vând locuinţa, până la urmă. Doar cu un calculator aş putea, eventual, să fac aceste două munci atât de diferite între ele.

H. îmi dă telefoane de amor. Nu ştiu ce să zic.

La Braşov, s-a ivit o posibilitate de a vinde pământul de la Vâlcele. Mi-aş lua calculator.

Uite-aşa, din improvizaţie în fuşereală!

 

28. 2. Am vorbit la telefon cu un şef de la ziarul unde trimit zilnic texte. Avea exact vocea şefilor de la D. W., scârbită. M-am făcut că nu bag de seamă.

Am primit proiectul de contract de la Timişoara. Condiţii jalnice. 1.800.000 lei, în două rate. Cartea aceasta nu va apărea curând, după câte îmi dau seama.

H. vinde din nou păpuşi în Piaţa Romană. Îmi va da bani împrumut. Din aceştia mă voi tunde, îmi voi cumpăra medicamente şi panglică pentru maşina de scris.

2. 3. Colaborarea zilnică mă cam acaparează. Intru treptat în cunoscuta agitaţie jurnalistică, atât de nesănătoasă.

 

5. 3. Trimit zilnic articole la ziarul din Oltenia. Se pare că nu apar.

Am fost invitat la televiziune. Mi s-au promis 30.000 lei. Şi o colaborare săptămânală a câte 30.000 lei. Revista SF, de unde luam vreo 40.000 pe lună, este pe punctul de a se desfiinţa. În viitorul apropiat nu cred că voi lua vreun ban pe roman. Vând ultimele lucruri din casă.

Mă îndrept spre o decizie dictată de împrejurări.

N-am mai avut probleme cu sănătatea. Poate şi din pricina alimentaţiei foarte sărace.

Rămâne şi soluţia cu închirierea.

Horoscopul chinez spune bine. Perioada este dificilă.

 

6. 3. Unele articole ar fi apărut totuşi. 13.000 lei pe bucată.

Vând cărţi din greu. Am trecut la cele de referinţă – pasul decisiv.

Casa se goleşte încet şi sigur. Nervii mei încep să dea semne de oboseală. Nu se produce nici-un miracol.

Voi vinde tot, pare-se.

Închiriere şi mutare la Braşov?

În asemenea împrejurări, lentoarea mea în materie de hotărâri îşi arată defectele.

Scrierea unui roman este atât de reconfortantă fiindcă urmează – în mare – un plan. Viaţa improvizată este istovitoare fiindcă n-ar nici un alt plan decât cel de a supravieţui.

La televizor arătam mulţumitor, dar modul meu de a vorbi era oarecum straniu.

 

 

# Pe vremuri, o iubită a mea, doctoriţă de meserie, îmi spunea, în pat, după ce avusese nişte orgasme cu adevărat cotropitoare, că modul meu de a vorbi este oarecum sacadat, semn de alienare mintală. Aşa o fi, nene! îi spuneam, fără să mă supăr. Această femeie remarcabilă îmi demonstra, de fiecare dată când ne întâlneam într-un pat, că plăcerea sexuală creşte la femei doar după naşterile naturale. Cad nişte bariere, se pare, dispare orice inhibiţie. Nu acelaşi lucru se poate spune despre femeile devenite mame în urma unei (unor) operaţii de cezariană. #

 

7. 3. Scriu articole pentru Craiova cu o uşurinţă fenomenală. Să vedem ce iese. Problema este să reuşesc să mă comut pe alte preocupări după ce scriu respectivele texte.

 

9. 3. În mod curios, pe măsură ce vând cărţi, mă simt tot mai bine. Este o eliberare.

Ieri m-a sunat un amic. Romanul meu ar fi fost acceptat în Ungaria. Ar urma să apară la anul.

Nu ştiu cât voi mai rezista din vânzări. Două luni? Trei?

 

12. 3. De la televiziune voi lua 100.000 lei (impozabili) peste cel puţin două luni,

De la Timişoara, veşti bune. Contractul ar urma să fie semnat.

Închirierea, iată soluţia.

Nu ştiu dacă mâine voi fi în stare să scriu cele două tablete pentru Craiova. Mă simt oarecum slăbit. Mănânc prea rău, asta ar fi explicaţia.

Absolut toţi cei întrebaţi consideră că ar fi o prostie să-mi vând locuinţa.

 

16. 3. M-a sunat editorul de la Timişoara. Îmi va da 800.000 lei. Restul de 800.000, după apariţie. Asta îmi va permite să scriu volumul al doilea, la Braşov.

Am constatat că detalierea unui nou cadru material (pentru un nou roman) mi-ar lua prea mult timp.

Dacă primul volum va avea succes, jocul va putea să continue. Totul depinde de starea mea de sănătate. Deocamdată este bună.

Din cei 800.000 voi putea rezista vreo trei luni, dacă dau toţi banii pe mâncare şi medicamente ca şi până acum.

Cred că voi renunţa la articolele pentru Craiova.

 

17. 3. Am renunţat la colaborarea jurnalistică.

Scrierea unui alt roman va avea, sper, un rol terapeutic.

 

18. 3. Paralizat moralmente din lipsă de bani, îl aştept pe editor. Să vedem dacă se ţine de cuvânt.

 

19. 3. M-am gândit la un roman horror: „Ca nişte macaroane”. Despre un cutremur şi ruperea liniilor de metrou din Bucureşti. L-aş scrie în joacă.

 

21. 3. Am primit banii de la editor. Voi rezista două luni cu ei.

Am vizitat o garsonieră. 13.500 dolari. Un loc trist şi necivilizat. Blocul era nou, dar nu părea antiseismic. Blocul din faţa geamurilor era foarte aproape.

Romanul horror mi se insinuează în minte. Mi-e greu să nu-l scriu. De data asta îmi voi ţine gura până îl termin.

În ultimele două săptămâni am cam neglijat engleza. Revin, încercând să fac şedinţele mai lungi.

Fac o oarecare gimnastică de dimineaţă. M-am cam anchilozat, dar îmi revin destul de repede.

Ar trebui să mă documentez pentru romanul despre metrou. Am nevoie de cineva cunoscut. Eventual o hârtie de la U. S. către conducerea întreprinderii respective.

 

22. 3. Ar trebui să public un roman la două luni, pentru a obţine venitul socotit decent!

Iarna s-a întors.

 

23. 3. Poate că judec mai bine atunci când am bioritmul nefavorabil, fiindcă atunci mi se estompează defectele şi prejudecăţile.

Romanul ar trebui să fie o descărcare existenţială, dar atunci nu s-ar vinde. „Zeul apatiei” s-a vândut fiindcă era cum nu se poate mai îndepărtat de ceea ce mă interesează şi simt. Un exerciţiu foarte obositor, fiindcă n-am respectat regula fişelor. În mod curios, am început să-mi vizualizez personajele doar după ce am încheiat textul. Până atunci, erau nişte fantasme. Se chinuiau să se materializeze. Cred că sunt „obligat” să scriu o continuare a ciclului. Personajele şi situaţiile sunt promiţătoare. Ar fi primul ciclu SF din literatura română. Pe de altă parte, povestea cu metroul a apărut din neant şi mi s-a insinuat obsesiv în minte. Metroul m-a atras întotdeauna prin calitatea lui de-a simula un regressus ad uterum. Din acelaşi motiv mi-au plăcut şi minele de cărbuni. Prăbuşirea unor galerii ale metroului ar fi echivalentul unor surpări (explozii) în mină. Un personaj literar (alter ego-ul meu) ar putea savura prăbuşirea spre centrul Pământului. Ar fi o moarte pe gustul lui. O cădere în abis. Într-o imensă cavitate aflată sub Bucureşti?

Un roman, fie el şi comercial, este o aventură savuroasă.

Azi am ascultat muzică populară din Perú. Nişte cântăreţi amatori mi-au vândut două casete într-o staţie de metrou (Unirii), acum vreo doi ani. Un lung timp nu le-am reascultat, fiindcă o melodie mă obseda. I-aş introduce şi pe ei în roman, dar nu ştiu chiar deloc spaniolă.

Metroul este într-adevăr o lume de sine stătătoare. Metrourile, spre deosebire de trenuri, sunt misterioase, abisale. Călătoria cu ele, deşi scurtă, are un ce iniţiatic. Eu, cel puţin, ies din nou la lumina zilei cumva purificat. Oricum, modificat.

Prostii. Asemenea speculaţii n-au ce căuta în romanul meu comercial.

Am mai scris-o, de data aceasta mă voi strădui să-mi ţin gura în legătură cu romanul aflat în lucru.

 

25. 3. Progresez cu „schema” romanului. Nu sunt probleme. Dacă obţin datele tehnice, totul va deveni uşor de realizat. Schema va fi originala de data aceasta, nu luată din vreun roman celebru.

Ce-ar fi să înlocuiesc privitul la televizor prin lecturi?

 

27. 3. Scrisul merge bine, chiar suspect de bine. Frazele vin una după alta (sfântă banalitate!). Schema este bunicică. Dificultatea adevărată va apărea când voi scrie scenele catastrofice. În rest, nu trebuie decât să aplic reţete. Dacă obţin documentarea tehnică, romanul poate fi scris fără probleme (dacă destinul nu vine cu vreo surpriză ţinând de sănătate) în două luni de zile.

Naratorul nu este perfect impersonal, având nişte accente ironice. Nu cred că asta va deranja.

I. mi-a scris un text scurt. Se va mărita zilele astea. Romanul meu i-a provocat o oarecare repulsie. Va apărea o contradicţie. Orgoliul ei se va împăca oare cu postura de Hausfrau şi mamă? Iată întrebarea. Dacă nu va avea suficienţi bani pentru babysitters şi altele asemenea, va fi nevoită să devină propria ei servitoare.

Articolul meu a apărut în „România liberă”. Să vedem dacă lovitura mea de biliard va reuşi. Nu cred. Lucrurile prea complicate dau greş, de obicei.

Dacă apare romanul, i-l voi trimite şi lui F. Cred că-l va scârbi definitiv. El are o mentalitate de Junker.

 

28. 3. Cred că autorul de romane are un fel de paranoia. El reuşeşte să fie un fel de dumnezeu pentru personajele sale. Nimeni nu-l stânjeneşte. Actul de-a scrie un roman este profund nedemocratic, esenţialmente dictatorial.

Nu reuşesc să mă dezbar de privitul la televizor. Pe de altă parte, nici nu pot să fac eforturi scriptice prea mari, din cauza inimii.

Primăvara nu vine.

Va mai apărea un număr din „Anticipaţia”, zice-se.

Va trebui să trăiesc la „cota de avarie”. Nici-un ziar măcar nu pot să cumpăr. Maică-mea trăieşte astfel de ani de zile. Şi televizorul este un lux. Şi cablul. Şi aparatul de radio. Este dificil, dar nu imposibil.

Am văzut ieri nişte garsoniere cu 12.500 dolari. Nu erau rele, doar stresante.

 

29. 3. Este un timp foarte urât. Nu poate să ţină la infinit.

Scriu la roman, exact ce-mi trece prin minte în clipa respectivă. Doar în acest fel, scrisul nu se transformă într-o damnare. Merge destul de bine. Dificultatea rămâne descrierea catastrofei. Nu voi avea decât să vizualizez. Exact ce-mi reuşeşte cel mai puţin.

Am început să traduc o proză de Poe. Pentru exerciţiu. Este celebra The Purloined Letter.

Mă îndeletnicesc cu lucruri ce trebuiau făcute în urmă cu treizeci de ani. Ирония судьбы!  Sper că am scris corect.

Romanul meu trebuie să fie apocaliptic, dacă nu vreau să rămân cu el în braţe.

 

31. 3. Banii se duc mai repede decât credeam, deşi îi dau doar pe mâncare. Se pare că în banii de dinainte de 1989 suma primită de mine pentru roman este un salariu de circa 3000 lei. În aceste condiţii, încăpăţânarea de a scrie un roman riscă să nu dea rezultatele aşteptate.

Vremea rămâne foarte urâtă. Plouă rece şi bate rău vântul. Aşa îmi închipui că va fi vremea la sfârşitul lumii.

Cu banii avuţi în acest moment aş putea rezista o lună la Braşov, în condiţii de alimentaţie slabă.

Va trebui să mai vând nişte cărţi, înainte de plecare.

 

2. 4. Persistă o vreme imposibilă, de apocalipsă. Plouă de mai multe zile. Parcă văd că vor fi inundate unele staţii de metrou.

Am obţinut recomandarea către directorul general al metroului. De la Uniunea Scriitorilor. Să vedem dacă voi reuşi să mă documentez.

Scriu ce-mi trece prin minte. Totuşi nu ies suficiente pagini. Sunt necesare dialoguri.

3.4.1997

Presiunea atmosferică este foarte scăzută. Asta îmi dă un fel de ameţeală, un mod „aerian” de a mă simţi.

Cred că omul este terminat atunci când nu mai aşteaptă nimic. Nici bine, nici rău. Da, asta trebuie să fie.

Ideea că pentru omul sărac (ca şi pentru cel bătrân) timpul trece mai repede.

În anumite zile, scrisul îmi împrumută o stare de spirit mai bună. În altele, nu.

Ceea ce îmi rămâne, pare-se, este să mă instalez în singurătate. Ca şi cum aş trăi într-o ţară unde se vorbeşte o limbă iremediabil inaccesibilă pentru mine.

Va trebui să vând toate cărţile. Excepţie fac unele legte de studiul limbii engleze.

Irinel mi-a dat telefon. Va veni de Paşti în România. Este dispusă să rişte. Nu cred că voi putea merge s-o văd, dacă nu vând pământul până atunci.

 

6. 4. Chestiunea este că trebuie să scriu şi atunci când nu am chef, ba chiar şi când simt că nu pot s-o fac. Această „tragere de voinţă” (expresie din jargonul şahiştilor) nu cred că-mi face bine la inimă.

Pentru a scrie un roman în două luni, trebuie să scriu cam cinci file pe zi. Este mai mult decât ar crede cineva din afara domeniului literar. Se iveşte o bizară senzaţie de sfâşiere interioară (!?), atunci când „tragi de voinţă”.

Ceea ce scriu aici nu sunt mofturi de literat leneş. Sunt constatări atât de lucide pe cât mai sunt în stare să produc.

 

10. 4. Căutând idei pentru noul roman, am dat peste o fişă. O reproduc: „Manuscrisul este venit dintr-unul dintre viitoruri; <sticlă> scoasă din noianul timpului. Adusă de un călător temporal.” Chestia cu sticla sună bine.

M-am cam împotmolit la schemă. Oricum, complicaţia grozavă din „Zeul apatiei” nu mai există. Lucrurile vor fi mai simple. Ideea valabilă ar fi următoarea: tot ciclul de romane se petrece într-o Românie aflată pe drumul către situaţia din „Zeul apatiei”.

 

11. 4. O împotmolire. Dacă nu obţin ajutorul cerut de la U. S. intru din nou în criză financiară.

Mă văd silit să „atac” din nou fără o pregătire minuţioasă a schemei.

Nu sunt încă pe deplin profesionalizat. Oricum, faptul că nu mai scriu articole este favorabil.

 

13. 4. Dintr-o estimare „pitagoreică” aflu că sunt bolnăvicios şi am o energie vitală scăzută. În schimb, am o inteligenţă bunicică şi o intuiţie deasupra mediei. Talentul este mic, dar nu inexistent.

Datele pentru H. sunt catastrofale. Este inteligentă, dar nu are deloc intuiţie.

Mă căznesc cu romanul. Va ieşi ceva. Ce voi face însă cu manuscrisul?

 

14. 4. Un amic şahist mi-a sugerat o idee de roman horror. Metroul capătă personalitate şi începe să-şi mişte tunelurile, dărâmând oraşul. Grandios, într-adevăr.

Plouă rece. La Braşov ninge. Dacă nu mi-au dat ajutorul de la U. S., voi vinde ceva cărţi.

Cred că am o tensiune foarte scăzută. Parcă am un gol în cap. De vină poate fi şi subnutriţia prelungită.

Poate modific romanul în sensul celor de mai sus. Teroriştii s-au banalizat.

Am primit ajutor 250.000 lei. Rezist încă o lună.

Trebuie, cu calm, să-mi îndeplinesc planul. Şi să fiu sănătos. Nimic mai mult.

 

17. 4. Timpul trece nesănătos de repede.

Dacă aş fuma (pipă) poate că aş lucra mai uşor la roman. Aş avea viciul la îndemână. Aşa, îl am sub forma privitului la televizor şi al păartidelor de şah din zilele de  marţi (3 ore).

Întotdeauna când am trei de minus la bioritm, mă simt cotropit de bun simţ. E parcă aş fi bolnav.

Există mai multe motive pentru a scrie literatură. Din vanitate, pentru bani, din disperare, din frică de moarte (presupun), din joacă. Din vocaţie, poate.

Ideea simplă că scriitorii sunt de fapt nişte leneşi. Chestia cu lipsa de inspiraţie este o minciună. Lipsa de energie – iată adevărata cauză. Rareori devine scriitor un om cu adevărat energic (Stephen King este unul dintre aceştia).

Într-o lună am cheltuit un milion. Doar pe mâncare şi nişte datorii. Banii româneşti au devenit foarte volatili.

I. este acum Mrs.! Bună treabă! Nici-o veste de la ea.

Recitesc fragmente din „Moarte pe credit”, pentru a mă binedispune.

Ideea amicului mi-a salvat proiectul de roman, efectiv.

 

18. 4. Din nou am uitat de mine şi am recitit „Moarte pe credit” până la capăt. O greşeală. Trebuie citite numai fragmentele comice, aventurile lui Courtial des Pereires, atât. Până la tragedie.

Tribulaţiile mele cu privire la scrierea unor romane comerciale sunt de-a dreptul ridicole, la drept vorbind.

Zăpada are metri grosime în anumite regiuni ale ţării. În mai va fi tot aşa. Într-o casă friguroasă, iernile astea lungi nu pot fi plăcute. Iată de ce ezit să vând.

Dacă pot să scriu înseamnă că pot şi altceva. Nu mă refer la potenţa sexuală. În această privinţă nu am probleme.

Cred că eşecul seamănă cu alcoolismul sau cu dependenţa ireversibilă  de un drog. Există un punct de unde nu se mai poate reveni. Mai cred că subnutriţia cronică alterează în om simţul realităţii. Îl face mai apt pentru cele sfinte (spirituale), dat tot mai neputincios în lupta concretă pentru supravieţuire.

 

19. 4. Citatul din Céline, despre neseriozitate ca   viciu al intelectualilor, ar merge ca motto la romanul despre scriitorul devenit instalator.

După ce citesc un număr de pagini de proză adevărată, munca mea literară mi se pare o bgatelă şi o ruşinoasă pierdere de timp. Oricum, uşor de îndeplinit.

Ieri mi-am cumpărat nişte pateu de ficat (de bună calitate, nu românesc). Simţeam aproape tot timpul o senzaţie de foame. Caraghios.

Da, un roman comercial la două luni ar semnala că nu sunt o mortăciune.

 

21. 4. Din „Călătorie la capătul nopţii”: „Mai vine şi vârsta poate, trădătoare, şi ne ameninţă cu ce-i mai rău. N-ai destulă muzică în tine să faci viaţa să danseze, asta e. Toată tinereţea ţi şi s-a dus să moară de acum la capătul lumii, în linişte, în adevăr. Şi unde să te mai duci oare, dacă nu mai ai în tine suficient delir adevărat?”

Chestia cu preaplinul. N-am copiat-o, jur!

Titlul eventual al romanului meu : „Păianjen”.

Nea Céline ăsta scrie atât de bine, încât mă scoate din boală, mă încurajează s-o trag mai departe. Umorul este cu adevărat politeţea disperării. Cel adevărat iese doar dintr-un sictir desavârşit.

I., silence and peace.

 

23. 4. Mă întreb cum de nu m-am tâmpit de tot, citind SF.

 

21. 5. Mi-a parvenit printul de la „Zeul apatiei”. Sunt satisfăcut de acest text. Cred că este o carte bună, în felul ei. Are nişte ambiguităţi pe gustul meu.

 

23. 5. Am încheiat corectarea printului. Urâtă îndeletnicire!

Reiau munca la roman, profitând de timpul ceva mai răcoros.

Mănânc foarte prost. Altfel, toţi banii s-ar duce într-o săptămână.

Austeritatea aduce o stare de calm. În meseria de romancier este plăcută, în definitiv.

Sărăcia are şi avantaje. De exemplu, dispare bovarismul comercial. Omul nu mai suspină după nu ştiu ce sculă scumpă.

 

24. 5. Semnul distinctiv al firilor tiranice: înclinarea spre capricii.

Sărăcia seamănă cu bogăţia (cea adevărată) prin dispreţul pentru ce se poate obţine cu bani.

 

25. 5. O scurtă lectură din Céline este mai eficientă decât orice stimulent al creierului. Eu scriu nişte căcaturi. Orice tribulaţie „de autor” este ridicolă. Este ceva absolut mecanic, scrisul meu. Poate câteva fraze din câteva sute de pagini să semene a literatură.

 

26. 5. Mult calm. Iată ce se cere. Şi puţină mâncare, totuşi.

Azi, Céline nu m-a ajutat. Resimt o furie neputincioasă.

Lucrez la roman. Nu-mi pot permite luxul de a nu-l încheia.

Afară, răcoare. Asta este bine.

 

27. 5. Starea de foame permanentă este perfect suportabilă, dar nu este propice literaturii. Probabil că scriitorii famelici se drogau într-un fel sau altul. Eu nu pot face aşa ceva, din cauza inimii.

 

28. 5. Am luat de la televiziune 67.000. De 15.000 joc la loto. De restul: nuci, banane, ouă şi usturoi.

L-am visat pe taică-meu. Mi-a spus, în vis, un număr. Întotdeauna mi-a trimis bani, când i-am cerut. Poate o va face şi acum.

Răcoarea persistă.

Pentru partea a treia a romanului, voi face un plan amănunţit. Astfel treaba va merge mai repede. Improvizaţia este cea mai trudnică, în ciuda aparenţelor. Literatura comercială se face după un plan. Cea adevărată îţi impune ea însăşi planurile.

Céline mă fortifică. Am scris chiar vreo două file dintr-un roman nevandabil. Mizeria ne face artişti pe toţi.

 

29. 5. Plouă şi este frig. Ascult „Eroica” şi am început să scriu la horror-ul meu. Are un efect verificat. Dacă această muzică nu mă pune pe picioare, atunci pot să mă culc, liniştit.

Am achitat întreţinerea. Am bani pentru electricitate şi telefon. Îmi mai rămân vreo 20.000.

Voi vinde nişte cărţi, în aşteptarea sumei din 15 iunie.

Marasm. Cred că acesta este cuvântul, deocamdată.

Soarele îmi dă puteri.

Vecinul, sfios, m-a întrebat când facem târgul. Îl vom face, i-am spus, curând. Soon.

Acum voi asculta „Imperialul”. Este al doilea medicament.

 

30. 5. N-au ieşit numerele visate.

Am încasat 35.000, „dividendele” pe un an de la fabrica unde sunt acţionar. Mi-am permis o ciocolată.

Probabil luni voi vinde ceva cărţi. Până atunci o pot întinde.

Scriu la roman fără nici-un chef. Asta nu este bine. Se pare că prima parte a mers atât de bine din cauza unor caşete de „Brain Tonic” (18.000). Acum nu mi le mai pot permite.

Vremea s-a mai încălzit. Un succes, la urma urmelor.

În situaţia mea nu-mi rămâne decât să scriu ce-mi trece prin minte. Din când în când, fac totuşi nişte rafistolări, elimin contradicţiile şi incoerenţele tehnice. Astea sunt cele mai dificile. Iată de ce romanele trebuie rescrise de mai multe ori. Nu pot face una ca asta, oricâtă bunăvoinţă aş avea.

 

31. 5. Am scăzut sub 10.000 lei.

O ştiu mai de multă vreme: dacă înţeleg exact situaţia, reuşesc să-mi păstrez cumpătul şi să lucrez, ca şi cum totul ar fi în ordine. Am nevoie de o „teorie” a situaţiei, cu alte cuvinte. Aceasta este un surogat de curaj.

Sunt la pagina 142. Sunt curios dacă declanşarea dezastrelor îmi va stimula inventivitatea sau mi-o va micşora.

Scrisul are, într-adevăr, un efect tranchilizant. Şi lectura, dar mai puţin. Azi, de pildă, un episod din Céline, unde toată lumea vomită, mi s-a părut slab, ca literatură.

 

1. 6. Uneori pot să scriu, alteori, nu. Probabil se acumulează undeva cuvintele, iar după un timp ies afară sub presiune.

Azi, romanul trebuia să fie gata. Este doar la pagina 149. Ar putea avea vreo 180 de pagini.

O idee aparent paradoxală: oamenii preferă cărţile groase. Vor să aibă ceva mare, greu, vizibil. Cărţile tip broşură li se par neserioase. Cred că editorii mi-ar da dreptate.

 

2. 5. Renunţările sunt foarte uşor de explicat.

Îmi folosesc amintirile de la cutremurul din 1977.

Timp noros. Mă canonesc cu scrisul  în chip penibil, iată adevărul.

 

3. 6. Tot orele de dimineaţă rămân cele mai productive.

Am stabilit o vânzare. Nişte dicţionare necesare. Se caută cărţile groase. Cele subţiri ies din discuţie.

O ţin înainte cu „apocalipsa dâmboviţeană”. Întrebarea este cu cine vor negocia oficialităţile. Cum vor îndupleca forţa malefică?

 

4. 6. Poate că povestea cu bioritmurile este adevărată. Ajuns „la plus” în materie de inteligenţă (intelecţie) parcă înaintez mai repede. Este şi fiindcă am mâncat trei „ochiuri româneşti” cu usturoi şi fulgi de ovăz.

Voi vinde dicţionarele.

Preţurile la case au scăzut sensibil. Ciudat.

Sunt la pagina 160.

Cine stă mult în preajma oilor se molipseşte (psihic) de tâmpenia lor! O idee distractivă, de la televizor.

 

6. 6. Aseară (de două ori) şi azi m-a sunat un domn; spunea că este soţul doamnei P., mama lui I. Am conversat într-o engleză îndoielnică. S-a oferit să mă ajute, L-am refuzat. Părea beat sau, cel puţin, băut.

Vremea s-a încălzit. Dacă iau banii de la U. S., pot rezista până prin august. Atunci ar fi cazul să primesc restul de bani de la editor.

 

7. 6. Din nou, cetăţeanul din Germania. Părea beat. Probabil provine din vreo ţară est-europeană. Un neamţ n-ar face aşa ceva.

Probabil că ritmul de cinci pagini pe zi este comod. Pentru şapte, trebuie un efort. Dacă aş mânca mai bine, poate că treaba ar merge şi aşa.

Scrisul aduce o consumare fulgerătoare a timpului. O zi este un fleac, o săptămână – o străfulgerare. O fi şi asta o formă de viaţă.

 

8. 6. Cetăţeanul din Germania m-a iertat, se pare.

Unul dintre trucuri este să-i imiţi, când scrii, pe meseriaşii bătrâni. Niciodată nu se grăbesc. Au un ritm uniform, dobândit în timp şi fixat. Chestia asta merge la roman, dar nu şi la articole.

M-a sunat ieri Irinel. I s-a aprobat pensionarea. Până la 65 de ani va avea un venit egal cu leafa de la spital. Era împăcată cu sine, deşi are diferite dezagremente fizice provenite din diabet.

În mod curios, sunt căutat la telefon doar de persoane din străinătate.

Am găsit titlul romanului: „Caracatiţa de beton”. Bun, rău, ăsta este. Să vedem ce destin va avea acest manuscris destul de bizar.

Dieta mea: fulgi de ovăz, graham, usturoi, ouă (din când în când). Nimic altceva. Zahărul îl voi elimina chiar dacă va trebui să dorm 15 ore pe zi.

În mod vădit, de la un anumit punct, romanul „ se scrie singur”.

Încep partea a III-a, „Zvârcolirea”. Primele două se numesc „Somnul” şi „Tresărirea”.

 

9. 6. Când eram în Germania, Irinel mi-a dar un sfat. Nu da telefoane, la oficialităţi şi particulari, în zilele de luni (mai ales dimineaţa). Atunci, oamenii sunt odihniţi, dar şi scârbiţi de faptul că au fost nevoiţi să se întoarcă la serviciu.

În „Moarte pe credit” există nişte capitole extraordinare, de un comic nemaipomenit. Când se alunecă în macabru, nu-mi mai sună bine.

 

11. 6. Am primit o scrisoare melancolică de la I. Ea şi soţul ei prestează munci cvasinecalificate. Ea câştigă foarte puţin, se teme să nu fie părăsită de soţul ei.

Mi s-a terminat zahărul. N-am mai cumpărat altul. Am avut simptomele unuia care tocmai s-a lăsat de un drog. Azi am dormitat aproape toată ziua, până acum, la ora 17,30. Nu voi mai folosi zahăr rafinat. Să fii dependent de dulciuri! Penibil.

Sunt la pagina 191. rămâne să ilustrez un adagiu: Finis coronat opus. Cartea este suficient de bizară pentru a mă mulţumi întrucâtva.

Editorul din Timişoara va veni la Bucureşti peste o săptămână. Mi-a promis nişte bani.

 

14. 6. Am avut o criză de tahicardie (fibrilaţie repede remisă?). Precedenta a fost în 4 octombrie 1996. Am stat câteva ore la terapie intensivă (noul nume pentru reanimare). Am dormit la spital. Azi am venit acasă.

Mi s-a tras din discuţiile legate de mama lui I. şi soţul acesteia. Apoi m-am enervat vorbind la telefon cu o persoană insolentă. Trebuie să fiu calm, mai ales când dialoghez. Să evit cu orice preţ conflictele verbale. Să tac din gură şi să scriu.

Crizele mă lasă absolut obnubilat pentru câteva zile. Doar muzica îmi indică un sens. Altfel, în perioadele de după o criză mă simt sfărâmat. Gândurile nu mi se mai formează, sunt firave şi aburoase.

Să fiu calm, să nu mai discut aiurea, să nu mai umblu după victorii în dispute verbale.

Practic, romanul este încheiat. Mai sunt necesare câteva rafistolări şi un final de câteva pagini. Titlul este altul: „Animalul de beton”.

Simt vag cum viaţa vrea să mă arunce deoparte, ca pe un gunoi eşuat lângă un râu nepăsător.

Forţa de-a renunţa la ultimele cărţi din casa mea. Încerc s-o sintetizez.

Povestea asta cu inima este o lovitură sub centură din partea destinului, orice s-ar zice.

 

16. 6. Încet-încet, îmi reiau munca. Ies la suprafaţă din marasmul indus de crize.

 

21. 6. Am primit nişte bani. La loto am câştigat 58.000. Meschin.

Orice poate deveni viciu. Acum îl încerc pe cel al bomboanelor de mentă… Lamentabil.

De azi am reînceput programul de pregătire fizică. Simt că dacă mai amân voi fi în curând complet anchilozat.

Mi-a trecut şocul psihic provocat de criză.

Totuşi povestea cu editorul din Timişoara nu este serioasă. Omul amână. Au trecut şase luni de la predarea sinopsisului referitor la noul roman.

În Bucureşti, curios lucru, nu am nici un editor. Cu vreo trei m-am certat, restul îi resping din principiu pe români.

Dintr-o revistă de parapsihologie, cu texte preluate  din Science et Vie. „Orice sistem izolat tinde să se degradeze.” Singurătatea?

 

22. 6. Se pare că în „Animalul de beton” am picat din nou, uneori, în prolixitate. Va trebui o revizuire, cu eliminarea vorbelor de prisos. Poate că şi scenele comerciale sunt prea puţine. Textul tinde să iasă uneori din sfera literaturii comerciale.

Începe să se scurteze ziua! Să se mai plângă cineva că timpul trece prea încet!

Interesant, cele mai mari dificultăţi le am atunci când descriu scene unde oamenii nu vorbesc. Acum pricep de ce jurnaliştii scriu teatru şi nu romane. Dialogurile îi sunt mult mai accesibile cuiva fără talent literar.

 

31. 9. Ieri m-am întors de la Braşov. Am reuşit să vând o bucată de pământ. Respir. I-am cumpărat mamei aragaz şi frigider, înlocuindu-pe le cele vechi. I-am asigurat fondul pentru înmormântare. Sper că nu va fi curând necesar. I-am mărit pensia cu 50%.

Cele două romane s-au „înfundat”. N-am mai primit nici-o veste de la editură.

Când începusem să scriu la volumul al II-lea din „Zeul apatiei” s-a produs vânzarea pământului. Brusc, m-a cuprins o lene invincibilă, justificată oarecum de multele formalităţi cerute de vânzare.

Am avut o mică criză de tahicardie, cauzată, pare-se, de jocul de şah din parcul braşovean.

Acum voi începe „operaţiunea de desprindere”. Voi vinde garsoniera şi-mi voi lua un calculator. Mai întâi, îmi voi renova dinţii.

Ciudata mea lasitudine este probabil ceva trecător.

Titlul noului roman: „Ei mă numesc entitatea”. Încerc să-l fac narator pe un extraterestru omnipotent, un fel de dumnezeu. Ceva dificil.

 

2. 9. Idee de povestire. Unul îşi vinde casa, pentru a-şi cumpăra un ceas de mână Rolex. Sau altă marcă. Cel mai scump ceas. Apoi începe să cerşească, păstrând ceasul asupra sa, ascuns. Nişte borfaşi îi fură ceasul. Omul se sinucide. Povestit în stil tradiţional.

 

9. 9. Citesc „Calea Zen” de Alan W. Watts. Sună bine, cunoscut. Întotdeauna, atunci când mi-a plăcut un text, am simţit că îl recunosc.

Problema este că respectiva cale presupune existenţa unor mijloace de trai, în sensul cel mai prozaic. Altfel, omul poate urma calea, dar doar în răstimpurile permise de lupta sa trivială pentru supravieţuire.

Toamna vine, lumina soarelui s-a schimbat.

Planul de părăsire a acestei locuinţe presupune o abandonare a obiectelor, dusă cât mai departe cu putinţă.

Din „Calea Zen”: „Un prim principiu în studiul Zenului şi al oricărei arte a Extremului Orient ne învaţă că graba, cu tot ceea ce implică ea, este fatală.” Am intuit acest adevăr încă din perioada când încercam să descriu existenţa jurnalistică, în „August – decembrie”. Încerc să-l aplic de ani, luptând cu un impuls imperios spre improvizaţie rapidă.

 

10. 9. Timpul trece atât de repede, încât nu este cazul să mă îngrijorez de ceva.

Oricum ar fi, nu cred că mi-ar plăcea să plec definitiv din Bucureşti. Acest oraş are şarmul lui.

Banii rămaşi după achitarea dinţilor mi-ar ajunge, probabil, pentru 3-4 luni de zile. Este problematic dacă aş putea s-o scald până la primăvară. Mai degrabă, nu.

Blegeala fenomenală resimţită de mine la Braşov dispare aici. Sau, în orice caz, se atenuează destul de mult.

 

13. 9. Senzaţia de anesteziere a dispărut, dar tot dorm dizgraţios de mult. Poate sunt bolnav.

Progrese cu dinţii. Vor ieşi probabil destul de bine.

Am micşorat doza de întreţinere a inimii (verapamil). Să vedem ce iese.

Profesional vorbind, este ca şi cum n-aş exista.

Apatia îmi provine probabil şi din lipsa oricărui contact uman. Trăiesc ca şi cum m-aş afla într-un oraş străin. Nu e rău, dar ceva se blochează. Mă uit în neştire la televizor. Citesc. Nu scriu.

Voi relua engleza. Îmi voi cumpăra un dicţionar explicativ Webster. Poate chiar azi.

Poate să fie la mijloc şi o diminuare obiectivă a intelecţiei.

Faptul că aproape nimeni nu se gândeşte la mine mă face să mă simt „rarefiat”, la propriu, o umbră pe cale de a se destrăma.

 

14. 9. Muncile intelectuale îmi par inaccesibile. Somnolenţă. Lene invincibilă. Poate că reluarea traducerii mă va inviora cât ce cât. De vină este poate şi căldura, revenită. Sper că starea mea are motive psihice.

Poate că doar acum încep să plătesc o greşită alegere a profesiei. Poate că tot de am scris până acum a fost rodul unui efort silnic.

Enciclopedia britanică – 10.900.000 lei.

Cred că lucrurile trebuie inversate. Să nu fac eforturi de voinţă pentru a scrie, ci să scriu în scop terapeutic, spre a-mi depăşi lasitudinea.

Somnul şi televizorul – iată cele două mari resurse ale omului vârstnic. Lectura – surogat al actului creator –, altă resursă.

 

18. 9. Lamentabila mea stare psihică să fie oare preludiul unui atac de cord adevărat? Am auzit că aşa se cam întâmplă. Să sperăm că jucăria va continua să funcţioneze.

Plimbări vesperale.

 

20. 9. Îmi lipseşte o „teorie” aszpra propriei mele existenţe. Încet-încet încep totuşi să mă instalez într-o situaţie calitativ nouă. Ea constă într-un trai de sihastru, realmente.

Nu am relaţii cu oameni de vârsta a treia. Aceştia m-ar accepta, poate. Cei tineri au rupt orice relaţie cu mine. Nu este o  tragedie, evident, cu condiţia să am o formă coerentă de viaţă.

Telefonul meu sună atât de rar, încât pur şi simplu mă sperie.

Timpul trece ridicol de repede. Nu mă mai mir de veselia nemotivată a celor mai mulţi dintre bătrâni.

Deşi mănânc stereotip şi, de fapt, prost, m-am cam îngrăşat. Din pricina inactivităţii.

 

21. 9. Ideea de a scrie volumul al doilea (la „Zeul apatiei”) aşa cum îmi vine, jucându-mă. În definitiv, n-am nimic de pierdut.

O reţetă pentru seninătate. Să renunţi la semenii tăi. Să te instalezi în singurătate, ca şi cum relaţiile de iubire şi de prietenie n-ar exista. Să fii un deţinut aflat la izolare, având de ispăşit o pedeapsă pe viaţă. Să nu aştepţi nimic de la semenii tăi în materie de afecte.

 

22. 9. În ciuda moraliştilor, singurătatea îmi face bine. Îmi refac treptat programul.

Scriu la roman fără convingere. Este o făcătură intelectualistă, de data asta. Să vedem încotro o va apuca textul.

Am vise erotice, de-a dreptul frumoase.

Povestea cu mersul meu la o „convenţie SF” a căzut, pare-se. Cu ideile şi adevărurile mele deranjante, nu pot fi decât un trouble-fête, în asemenea situaţii.

Nu ştiu de ce traduc românii loser prin ratat. Ratatul nu este un perdant. Eu nu sunt un ratat, ci un perdant. N-am avut ce rata, în materie de literatură, cel puţin.

Precedentele două romane le-am scris urmând – fără voie – un regim alimentar stimulativ pentru  furi şi agresivitate (cf. Ayurveda). Acum, renunţând la multe dintre alimentele contraindicate, reuşesc un text moale, blegos. Starea mea generală este de aceeaşi natură. Seninătate, echilibru. Textul este însă flasc, zadarnic. În definitiv, poţi să fii flasc, dar autentic!

Vremea se va răci într-un mod accentuat. Asta este prognoza meteo. Cu atât mai bine. Maică-mea va avea, în schimb, probleme. Locuinţa ei este mult mai răcoroasă.

 

26. 9. Pierd timpul. Paginile scrise de mine sunt clorotice. N-am intenţia „să trag de voinţă”.

„Afacerea dinţii” merge foarte încet.

Nici-o veste, de nicăieri. Pământ (a doua vânzare), editură – nimic. I. tace chitic, savurându-şi situaţia.

O blegeală bizară mă apasă. Mă întreb ce s-ar întâmpla, dacă mi s-ar strica televizorul. Probabil că aşa se simte în mod constant un om bătrân.

Am jucat totuşi o partidă oficială de şah. Am câştigat-o în maniera din perioada când alergam zilnic. Adică în mod zdrobitor. Adversarul era bunicel.

Horoscopul zice că am bateriile descărcate.

 

27. 9. Torpoare.

Ce îmi reuşeşte cel mai bine este somnul. Azi m-am dat jos din pat pe la ora 12. Premieră.

Poate că totul este şi efectul lipsei absolute de succes, în indiferent ce domeniu. Eşecul este tranchilizant, se pare.

În schimb am citit nişte cărţi. Cioran spune că fără furie nimic nu este. S-ar părea că are dreptate. Calea Zen, alimentaţia raţională te duc spre o stare de legumă. Cum să scrii romane dintr-o asemenea postură? N-ai cum.

 

29. 9. Rememorând, constat că suport tot mai greu eşecurile. Cele mai multe dintre dereglările mele de ritm cardiac s-au produs după nişte eşecuri. Unele, neînsemnate. De aici, un refuz instinctiv al acţionării, al vieţii sociale. Cine stă pe margine n-are cum să suporte eşecuri, dar nici să aibă succese.

Frica de eşec este descrisă de Adler. Ea ar apărea la oamenii vanitoşi. Un om echilibrat „digeră” uşor eşecurile, le consideră o parte a jocului. Ar trebui să încerc o reluare a vechiului meu regim alimentar, dătător de „furie”.

Citesc „Tentaţia de-a exista” de Cioran. Spune că dintre autorii de cărţi sunt scuzabili doar cei lipsiţi  de bani.

Poate sunt seropozitiv. H., în agresivitatea ei, mi-o fi lăsat această amintire. S-ar rezolva toate, în acest fel. Ieri mi-a dat telefon, post festum. Ceva fără nici-un rost. Partida noastră s-a dat remiză, după patru ani şi mai bine.

„Teoria” căutată de mine este următoarea: omul trebuie să trăiască în felul unui angajat; să se comporte ca şi cum ar avea un serviciu; cu ore fixe şi altele asemenea. Cu cât mai multă rutină, cu atât mai mare pace interioară.

 

5. 10. Citesc Cioran. Uneori este plicticos, totuşi. Las la o parte sofismele evidente, cum ar fi despărţirea creştinismului de iubire.

 

6. 10. Am citit suficient de puţin pentru a putea să scriu romane.

 

10. 10. Am stat circa 8 ore la Lugoj. Irinel arăta rău. Părea înstrăinată, dar şi-a revenit, la glumele mele. Spunea că nu mai are mult de trăit. Cred că nu va fi aşa.

Sunt realmente dezorientat. Cred că trebuie s-o ţin înainte cu SF-ul. Este singurul domeniu unde sunt cât de cât cunoscut.

Munca literară poate fi prestată în chip funcţionăresc, fără patimă. Este ceva dificil, dar nu irealizabil.

Intenţionez să respect ritmul epistolar impus de I.  Ritmul ar fi de circa patru luni între scrisori. Practic, într-un an s-ar schimba două scrisori. Irinel mi-a spus ceva important. Că simpla scriere a unor texte către mine este un act de generozitate din partea lui I. Deci aşa ceva nu mi s-ar cuveni, ci este un cadou. În Occident, relaţiile dintre părinţi şi copiii lor adulţi sunt foarte vagi, dacă nu cumva absente.

Corespondenţa cu Irinel este mult mai vioaie, dată fiind situaţia ei de persoană marginalizată. Ei îi face bine să primească scrisori de la cineva.

Soţul lui I. este din rasa caucaziană şi pare un om cumsecade. Este circumcis. I. spunea că din raţiuni igienice. Posibil. În altă ordine de idei, se spune că evreii sunt foarte devotaţi, în calitate de soţi.

În scrisoare, I. mă informează că trăiesc amândoi, ea şi soţul ei, din 1000 dolari pe lună. Acolo, asta este aproape mizerie. Aici, ar fi lux.

Irinel mi-a telefonat acum două ore. A ajuns în Germania şi are un blocaj renal. Dumnezeu s-o ajute.

 

13. 10. Voi încerca să propun volumul de povestiri („Mozart şi moartea”) unei edituri. În definitiv, sunt nişte texte bine scrise.

Dacă nu eşti cunoscut, degeaba eşti inteligent. Orice ai spune, nimeni nu te ascultă.

 

14. 10. Povestea cu SF-ul este „cu dus-întors”. Sunt bătrân, dar nu am statut de maestru. Oricum, dinspre partea respectivă nu sper la vreun ban.

Am la îndemână forma de viaţă a unui autor de romane şi povestiri (publicate sau nu). Dacă sănătatea îmi rămâne mulţumitoare, jocul poate continua.

Interesant ar fi să mi se strice televizorul. Cum îmi este teamă că lucrez sau să citesc prea mult, aş fi pribabil constrâns să dormitez un număr de ore pe zi. Ciudată situaţie!

I-am făcut cadou lui Irinel un exemplar din „Calea Zen”. Să dea Dumnezeu să apuce să-l citească.

Lipsa spaţiului în partea din stânga a paginii (ca în caietele mele) ar însemna, grafologic vorbind, lipsă de educaţie, egocentrism şi avariţie. Nicht schlecht!

Romanul despre scriitorul devenit instalator! Ce regal pentru mine!

 

15. 10. Am început să scriu, într-o doară, o povestire non-SF: „Mizeria este o femeie”. Sună foarte bine, după părerea mea. Voi încerca s-o public în „România Literară”. O voi anexa şi la volumul „Mozart şi moartea”. Asemenea rânduri adevărate n-am mai scris din 1990, când cu „August – decembrie”.

 

16. 10. Am citit foarte puţin la viaţa mea. M-am ocupat de altele. De exemplu, am parcurs  multe cărţi neînsemnate, pentru a le recenza. M-am gândit prea mult la banii obţinuţi din scris, apoi. Asta mi-a consumat mult timp.

SF-ul, ce imensă tâmpenie! Cât timp am consumat citindu-i cărţile! Damnare, alt cuvânt nu găsesc.

Se apropie momentul când voi reîncepe regimul de austeritate. Nu va fi prea vesel.

Cărţile adevărate te fac, într-adevăr, să fii lovit de o mare nedumerire atunci când ieşi din casă. Cele proaste, în schimb, te ajută să umbli voios printre semenii tăi.

Orice s-ar spune, privitul la televizor este suspect.

Mă întreb cum se simte Irinel. Chiar şi dializată, va putea s-o mai ducă. Problema este un posibil atac de cord. Zicea că nu mai are vene pentru bypass-uri.

 

21. 10. Cioran o nimereşte adesea atunci când este vorba despre firea oamenilor. De exemplu, atunci când se întreabă de ce scriu toţi.

Eu, unul ştiu de ce. Fiindcă am nevoie de bani şi sper să am o iubită. Sau mai multe. Dacă aş fi impotent, chestiunea s-ar complica. Aşa însă întreg sistemul meu de viaţă se bazează pe aşteptarea unei (unor) femei. Vârsta mea îi conferă acestei aşteptări un caracter utopic. Ea, aşteptarea, mă ţine  oarecum la suprafaţă. Atfel, m-aş lăsa în braţele lasitudinii, unde este de-a dreptul plăcut. Există deci şi alte motivaţii, nu numai dorinţa schiloadă de glorie, menţionată de Cioran. Aş da zece posterităţi pentru o iubită. Senilitate? Posibil.

Răceala mea blândă îmi dă idei pentru roman, dar mă împiedică să scriu.

Dintr-o carte despre practici paranormale. Există forme-gând, entităţi „născute” de gândurile unor oameni, „inventate” de acestea. Povestea seamănă oarecum cu literatura. De la un punct înainte, personajele încep să-ţi fie familiare. Iată încă un motiv pentru a scrie cicluri sau romane în mai multe volume.

Îmi dau seama că Entitatea din vomul al II-lea al „Zeului…” sunt eu însumi. Cine altcineva să privească în minţile personajelor? O şmecherie minoră, evident. Ea mă scuteşte de chinurile presupuse de scriitura obiectivă, la persoana a treia.

 

22. 10. Recitesc „Căderea în timp” de Cioran. Am trăit ca un bezmetic, iată adevărul. Nu este vorba despre aspectele esenţiale. N-am acces la ele. În schimb, realizez câtă literatură proastă am citit şi cât timp am consumat cu femeile (inclusiv timp mental, dacă se poate spune aşa). În privinţa femeilor, am cel puţin scuza că doar ele mă interesează în mod natural, spontan şi profund. De la acest aspect a derivat totul: studii, tentative de atingere a notorietăţii şi altele asemenea. În privinţa lecturilor, nu prea am scuze.

Am primit ieri 882.000 lei de la „moşie” (Comagra, Grabaţi). Bietul Tata Laie mă ajută astfel, din lumea cealaltă. A sunat şi doamna de la editura din Timişoara. Cartea va apărea, a zis. În condiţiile sugerate de mine. Voi încasa 500.000 lei.

Ieri am intrat într-un magazin „Dior”. O umbrelă bărbătească, neagră, costă între 1.200.000 şi 1.700.000 lei. Sunt umbrele de colecţie, mi s-a explicat! Cam aşa stau lucrurile. Povestea cu literatura este un joc inocent, ce presupune o oarecare neghiobie. Ce să-i faci!? Nu mai am loc de-ntors, cum se spune în Ardeal.

Azi de dimineaţă a fost un mic cutremur, pare-mi-se. O îmbrâncitură discretă, dar perceptibilă.

Caşetele „Brain Tonic” s-au scumpit de la 18.000, la 45.000 lei. Nici să fii deştept nu-ţi mai dă mâna.

Cu un cuvânt, o luptă de uzură, fără nici-un rezultat.

Trucul lui Cioran (şi al lui A.D.M., fostul meu coleg de redacţie, ajuns bine): nu are relaţii (inclusiv lecturi) decât cu oameni importanţi. O astfel de conduită îţi salvează viaţa de meschinătate. Gustul meu pentru persoane şi cărţi de slabă calitate s-a dovedit ultrapăgubos.

O ultimă banalitate: este mai uşor să cucereşti o femeie decât să recucereşti una. Chestia asta am citit-o în Dale Carnegie („Arta de a reuşi în viaţă”). Experienţa mea a confirmat-o.

Dacă este să mă iau după Cioran, inspirat de Bhagavad Gita, singurătatea mea este un noroc.

 

23. 10. Cioran scrie, în mod exact, despre „refuzul umilinţei de-a muri”.

Tot citind cărţi adevărate, romanul meu riscă să devină speculativ şi nevandabil.

În „Cartea tibetană a morţilor”, spaima este duşmanul principal al omului. Ideea apare în multe texte citite de mine în decursul vremii. Da, frica de moarte este sclavia psihologică.

Distrugerea psihică a prostituatelor s-ar datora unei uzuri specifice. Ele cunosc prea mulţi oameni. Dar politicienii? Ei rămân la suprafaţă, simulează doar. Ei dau mâna cu un om şi îl uită în secunda următoare. Totuşi au nevoie de multă vitalitate, chiar şi pentru atât.

Îmi lipseşte muzica. Nu mai pot asculta casete (am vândut aparatul respectiv), n-am nici radio. Fără televizor, nu ştiu ce m-aş face. Singurele resurse ar fi somnul şi plimbările,

Masochismul indiscutabil al cititorului de SF.

 

25. 10. Amicul maghiar mi-a comunicat că romanul meu va fi tradus în Ungaria. Iacătă!

Voi merge la Braşov, să fiu acolo de 2 noiembrie, când mama împlineşte 90 de ani. Îi voi lua un deodorant scump (150.000 lei). Asta-i sărăcia. Poţi să-ţi oferi doar mici plăceri. Şi păstrezi, după Cioran, iluzia că bogaţii o duc mai bine decât tine.

 

26. 10. Cât de simplu este totul pentru cine a început prin a învăţa limbi străine şi a citi doar cărţi esenţiale.

Eu, în schimb, cinstit vorbind, am consumat pentru aceste îndeletniciri circa 2 sau 3% din timpul alocat lecturilor. Ciudat. Acum îmi îmbunătăţesc oarecum performanţa. Probabil că în cele din urmă voi aprecia că timpul pierdut a fost de 95%. Sau, în cazul unui noroc nesperat, de 90%. Ultima variantă presupune încă vreo zece ani de luciditate. Greu de crezut, dar nu imposibil. De exemplu, citirea lui Shakespeare în original mi-ar lua vreo 4 ani. Admiţând că aş lucra 3 ore pe zi. Utopii, basme pre-senile.

Pe de altă parte, actuala mea engleză este destul de bună. Pot salva aparenţele cu ea. Acum, de exemplu, traduc textul de Poe, amintit într-o însemnare anterioară. Înaintez în mod mulţumitor, deşi fac pauze de zile.

 

27. 10. Îmi îngădui un „aforism” referitor la Cioran. El s-a străduit o viaţă întreagă să facă sex cu o statuie. N-a reuşit.

 

28. 10. A început, pur şi simplu, să ningă. Asta îmi uşurează viaţa, fiindcă nu am haine de toamnă.

Azi am executat, foarte sfios, o caricatură de gimnastică. Am constatat că nu sunt chiar anchilozat. Totuşi am făcut zeci de ani pregătire fizică.

 

30. 10. Ieri, o scurtă criză de tahicardie, repede remisă.

Mâine merg la Braşov, cu darurile.

Lucrez la roman. Apare ceva destul de ciudat. Extratereştrii, nişte zei, se amestecă în treburile oamenilor din amuzament.

A venit iarna. Se anunţă vreme şi mai friguroasă.

Obiectivul meu este să ajung cu bine la primăvară. Alt plan nu am. Literatura mea este prea futilă pentru a intra în discuţie.

Citesc o „space-opera”. Autoarea foloseşte clişee şi găselniţe tehnice felurite, cu o brutalitate incredibilă. Nu are nici-un pic de talent literar. Romanul a primit Premiul Hugo în 1995.

Ideea că toate scrierile SF au un singur autor. Fireşte, extraterestru. Acesta intenţionează să modifice prin SF mentalitatea planetară. Rămâne de văzut în ce scopuri. Autorii SF sunt nişte posedaţi.

Un paradox. Să scrii la un roman gândindu-te la următorul este mai uşor decât dacă lucrezi fără un nou proiect în cap. Mă înşel?

Ideea mare este crearea unei mitologii cu zei extratereştri. Pământenii sunt jucăriile acestora.

 

4. 11. Mama este OK. De când cu vânzarea pământului, mănâncă mai bine.

 

5. 11. Poate ar trebui să soluţionez toate situaţiile producătoare de incertitudine.

Repet. Locul ideal de scriere a unui roman este hotelul situat într-o staţiune balneo-climaterică. Într-o asemenea situaţie, nimic neprevăzut nu se poate produce, în afară de o boală (criză) sau de o moarte.

Dinţii mei sunt aproape gata. Arată de nota 8, după părerea mea. Îmi realizează un zâmbet completamente fals, dar agreabil. Este secretul oricărui artificiu. Omul ştie că sânii fetei conţin colagen, dar se excită.

Ideea cu Olimpul modern, populat de extratereeştri, este grozavă, orice s-ar spune. În definitiv, SF-ul n-a făcut decât să tot propună zei impliciţi.

Irinel mi-a dat telefon pentru a–mi spune că a ieşit din criză şi pleacă de una singură la Veneţia! Mi-a plăcut chestia asta. Ea este un adevărat personaj de roman. Joacă tot timpul la chit sau dublu. Molipsit de curajul ei am de gând… să-mi cumpăr o cămaşă de bumbac, de firmă. Costă cât pensia mamei mele pe o lună de zile. Aceste două „revolte” exprimă  nivelele noastre de trai.

 

6. 11. Citesc din greu la cartea amintită. Există dialoguri pe zeci de pagini. În total, probabil că însumează două treimi din cele vreo 500 de pagini. Trebuie să-mi fac curaj şi să procedez la fel. Şi în serialele televiziune se discută la nesfârşit, în contradictoriu.

Gimnastica mea merge. În  cursul zilei, am uneori nişte dezagremente (de natură cardiacă?) ivite brusc şi la fel dispărute. Sper că nu se produc în legătură cu exerciţiile mele fizice modeste, sfioase, cum am mai scris. Tonusul fizic îl cheamă, cu succes, pe cel psihic.

 

8. 11. Am primit azi corectura finală a romanului. Un mic succes, în fond. Cartea ar urma să aibă 268 de pagini.

S-ar părea că nervii mă lasă înaintea inimii.

Un alt roman din ciclu ar fi intitulat „Dictatura câinilor”. Câinii ar fi manipulaţi de o zeitate extraterestră, din dorinţa de a se distra.

Apariţia romanului ar fi totuşi un semn că existenţa mea nu s-a transformat într-o baltă tot mai urât mirositoare, ci este un pârâu firav, dar real.

Am renunţat la gimnastică. Serile îmi deveniseră dezagreabile, datorită extrasistolelor şi anxietăţii (tahicardiei).

 

14. 11. Citesc volumul al III-lea din  „Oraşul bântuit” („It”) de Stephen King. Prozatorul înzestrat îşi „vede” în permamenţă personajele. Cel conştiincios simulează că le vede, cu eforturi inimaginabile.

Nu-i vorbă, sunt şi romancieri-eseişti. Ei „văd” idei, să zicem. Cu toate acestea, „rasa” se vede în posibilitatea de a vizualiza fără efort.

 

15. 11. Am încheiat „It”. King este sau un virtuoz sau un geniu. Amănuntele materiale sunt covârşitoare. Un autor obişnuit nu reuşeşte aşa ceva. În schimb, poate să încerce, rescriind secvenţă cu secvenţă.

Cred că-mi lipseşte foarte mult muzica. Nu mai am nici-o sculă de ascultat. Trebuie să-mi cumpăr una.

Volumul al II-lea înaintează, bălăbănindu-se. Aşa este când nu ai un plan şi scrii ceva ce nu te interesează în mod special.

Irinel mi-a dat telefon, săraca de ea. S-a întors de la Veneţia. Nu i-a plăcut, fiindcă ploua. Pare tot mai înstrăinată. Nu de mine, ci de lume.

 

17. 11. Lucrurile nu prea merg. Romanul stagnează. Bine zice Cioran, scoaterea unei cărţi prezintă dificultăţile unei căsătorii sau ale unei înmormântări.

Va trebui să dau pământul ieftin, pentru a ieşi onorabil din iarnă. În privinţa preţului, mofturile mele de vânzător inflexibil  vor fi firave.

 

20. 11. Când mi-era lumea mai dragă, m-a lovit o tahicardie. Am stat la spital două zile. Pulsul era doar 100, dar pe EKG se vedeau modificări neplăcute. La policlinica şi spitalul Elias nu sunt cardiologi rutinaţi. În spital era un frig crâncen.

 

22. 11. M-am reîntâlnit cu H. Pare destinată unei vieţi mediocre. Ca şi mine, de altfel.

 

3. 12. Cred că voi pleca din Bucureşti, deşi Girard vorbeşte despre „mişcarea centrifugă care le angrenează pe fiinţele slabe”.

De la Timişoara, nici-o veste. Este clar, autorul stă la coada mesei, dacă nu cumva sub masă, împreună cu câinii. Asta este.

La Braşov m-a sunat doamna P., mama lui I. Vocea ei mieroasă, de otrăvitoare, îmi face foarte rău.

Se prefigurează un final lamentabil, pentru mine. Desigur, el nu este obligatoriu. Poate mai am ceva noroc.

 

4. 12. Trăiesc o anumită fisurare psihică. Întrebarea este cât de repede va progresa. Rezist deocamdată. Insomniile apărute în ultima vreme sunt picătura menită să umple paharul. N-am totuşi anvergura necesară suferinţei autentice. Sunt un „suferitor” de mâna a doua. Asta probabil din pricina fantasmelor mele sexuale. Ele mă împiedică să disper.

Am nevoie de un psihic adecvat bolilor de inimă. De o instalare în provizorat. După câte ştiu, reacţia clasică este simularea normalităţii. Bietul Mircea, prietenul meu mort anul trecut la 58 de ani, trăia ca şi cum ar fi fost perfect sănătos. Chiar exagera, în această direcţie. Supralicita. Brava.

Mi-am orientat patul astfel încât să dorm cu capul înspre nord. După un somn de o oră şi jumătate, la prânz, mutra de disperat (tipică depresivilor şi anxioşilor) mi-a dispărut.

 

6. 12. Ieri am avut un fel de criză. Mai multă anxietate decât tahicardie. Medicul – optimist, amoral, fericit. Cam aşa mi se întâmplă după ce am o zi foarte bună. Ca în romanul meu, o zeitate răutăcioasă îşi bate joc de mine, s-ar zice.

O existenţă „pe sărite”, pândind realmente momentele bune. O suportare stoică a ironiei practicate de soartă.

Crizele de anxietate suportate în aceste zile au fost dezgustătoare.

Romanul nu va mai fi tradus în Ungaria. Nu sunt sponsori.

Irinel a ajuns la dializă. Scrisoarea ei exprimă deruta.

Mama mea este bine, dar cam repetă cele tocmai spuse. Face şi ea ce poate.

 

1998

 

7. 1. Dintr-o carte despre mevroze (1974) aflu că la respectivii suferinzi se petrece o pierdere de energie. Nevoza mănâncă energia. Pare corect.

Anxietăţile mele sunt justificate somatic. Ele ies, în bună măsură, din sfera „misterioasei” nevroze.

 

8. 1. Mi-a apărut o povestire în „Anticipaţia” („Zeul plictiselii”). A apărut şi o traducere din engleza americană. Într-o revistă din Satu Mare („Ficţiuni”) mi-a apărut un fragment din „Zeul apatiei”, însoţit de un sinopsis şi o prefaţă.

 

11. 1. M-a sunat Irinel. De fapt, nu se dializează. Are planuri turistice. Vrea să activeze, benevol, în domeniul asistenţei sociale.

Folosesc în roman simptomele unei crize de anxietate.

În noaptea trecută am visat că mergeam  cu bicicleta într-un peisaj montan, extrem de accidentat. Făceam eforturi cumplite. Trezindu-mă, m-am temut de o criză. Pulsul era normal, În schimb, îmi era obosită mintea, dacă se poate spune aşa.

Sentimentul ciudat că fiecare zi este o luptă dificil de câştigat.

Somnul cu rohipnol (un hipnotic) era fără vise, negru şi ameninţător. Cel cu vise, chiar neplăcute, este incomparabil mai uman.

 

17. 1. În 13 am făcut o criză urâtă, prevestită de extrasistole vreme de câteva zile. Am stat trei zile la spital. Am avut nevoie de opt ore pentru a reveni la  normal. Mai mult ca oricând.

Voi lichida în Bucureşti. Nu mai am nevoie de alt semn. H., lamentabilă, neînţelegând ce se petrece. Lipsită de empatie.

Alunecarea în dramă mi se pare de prost gust. Nu prea reuşesc să mă opun, n-am cum.

Visul a fost premonitoriu. Ziua crizei a fost marţi, 13… Am crezut că voi repeta finalul prietenului meu Mircea, mort într-o zi de marţi, 13. N-a fost să fie aşa.

 

18. 1. Am reluat munca la roman, ca şi cum totul ar fi OK. Sunt la pagina 69.

De mâine încep operaţiunea de lichidare. Ea constă în împuţinaea drastică a bunurilor materiale.

Ceea ce este cu adevărat terifiant sunt capriciile inimii mele. Crizele apar cu totul aiurea, fără cauze aparente. Să fie munca literară atât de stresantă, încât să fiu nevoit să renunţ şi la ea? Ar fi o lovitură dură, dar suportabilă în cele din urmă. Sunt un optimist, deşi medicii văd în mine un depresiv-anxios.

Cred că H. confirmă predestinarea mea pentru femei handicapate. Egoismul şi nonintereseul ei pentru oameni (vezi spusele lui Adler despre vanitoşi) depăşesc limitele normalului.

 

19. 1. Se pare că scriitorilor nepensionari şi neangajaţi ai U. S. nu li se plătesc asigurările sociale. Ca urmare, n-am dreptul la spitalizare gratuită. Iată o belea în plus. Va trebui să-mi plătesc singur asigurarea şi fondul pentru pensie, pe perioada de când nu mai sunt angajat.

 

21. 1. M-a vizitat D., fosta mea iubită. Era cea dintotdeauna. Ciudat de nenaturală, de elaborată.

În 5 mai 2000 va fi o aliniere a planetelor din sistemul nostru solar. Se prevăd mari dezastre. Sper să le trăiesc. Un motiv în plus să mă mut la Braşov şi să mă distrez pe banii obţinuţi pe garsonieră.

Romanul la pagina 71. Am redactat o notificare. O voi trimite editorului din Timişoara.  Astfel voi rămâne cu trei romane în braţe.

 

22. 1. Una dintre greşelile mele majore: n-am prea citit poezie adevărată. Voi încerca s-o dreg, acum la spartul târgului. Lecturile de poezie „frăgezesc” expresia.

N-o duc prea bine, iată adevărul. Incertitudinea în privinţa sănătăţii mă roade. Bravez cât pot, dar simt că lupta este destul de inegală.

Frica, reductibilă în ultimă instanţa la frica de moarte, este un păcat major. Încerc s-o „exorcizez” scriind despre ea. În romanul meu actual mişună oamenii înspăimîntaţi.

 

24. 1. Lichidez cărţile. Mă comport aşa cum recomanda o revistă: ca şi cum aş mai avea de trăit şase luni.

Plecarea din Bucureşti va reduce mult tensiunile din existenţa mea. Este un act de umilinţă. Sper că Destinul îl va aprecia ca atare şi mă va lăsa în pace o vreme. Întrerup astfel echilibristica periculoasă. Mă retranşez, recunosc pierderea unei bătălii, dar nu şi a războiului.

În Bucureşti, mulţi oameni  locuiesc în Centru, dar crapă de foame şi se îmbracă foarte prost. Ei salvează aparenţele şi se nutresc, trufaş, din ideea că sunt în centrul centrului.

 

10. 2. Am fost la Cluj, unde am tras un frig îngrozitor. Mi s-a confirmat tratamentul. De fapt, m-am dus degeaba.

Am deschis acţiunea de vânzare a locuinţei.

Încep vânzarea (aruncarea) ultimelor lucruri din casă. Este un nou început. Al câtelea? Tonifiant, la urma urmelor.

N-am prea ţinut cont, în viaţa mea, de faptul că majoritatea oamenilor nu sunt prea inteligenţi şi nu pot fi contactaţi raţional. Asta m-a costat.

 

16. 2. Drumuri nesfârşite în vederea mutării. Este cu totul altceva decât scrierea literaturii. Graham Green spune, de altfel, că de literatură se apucă firile slabe.

Ar urma să rămân cu nişte bani.

Primăvara se apropie.

Aştept să-mi cumpăr un CD player. Mi-e greu fără muzică.

 

17. 2. Progrese cu schimbul de locuinţă. Revin, pare-se, într-o garsonieră identică celei din Braşov, părăsită acum douăzeci de ani şi mai bine. Îmi plac reîntoarcerile de acest tip.

Schimbi locul, schimbi norocul.

 

26 2. M-am instalat în noua locuinţă. Este bună. Un dezavantaj: telefonul cuplat.

 

28. 2. Aranjarea este aproape încheiată. Am făcut mari eforturi fizice, inima a rezistat. Dispariţia zgomotului stradal este reconfortantă.

Cartierul este foarte animat. Vecinii, pensionari în majoritatea cazurilor (staţia terminus). O locuinţă călduroasă.

Luni ar urma să fie gata patul. Acum dorm pe o saltea de o jumătate de milion, tocmai cumpărată.

Înainte de a mă muta am vândut televizorul meu alb-negru, hârâitor. Acum, fără o asemenea sculă, mă simt excelent, dorm mulţumitor şi fac multe într-o zi. Timpul parcă s-a dilatat.

Citersc o carte despre Philip K. Dick, autorul meu preferat, după Borges. Literatura se plăteşte cu viaţa.

În mod riguros exact, acum trăiesc din banii câştigaţi de la D. W. şi stocaţi în fosta mea locuinţă.

Cura de linişte de aici mă vindecă, literalmente. Zgomotul străzii era devastator.

 

3. 3. Zile extraordinare. Aproape aş putea spune: Simt preaplinul! Spre regret, această stare de graţie nu poate fi despărţită de posibilitatea de a cheltui. Este drept, pe obiecte strict necesare. Printe acestea,  un radiocasetofon miniatural. Pot asculta din nou muzică la căşti.

Am crezut întotdeauna că miracolele sunt posibile. Izvoare de energie s-au desfundat. Sper să nu mor tocmai acum.

Mă reconectez la activitatea literară. Scriu un articol. Iese destul de bine.

Sunt un autor nepublicat, iată adevărul. Mă exprim doar în domeniul tranzacţiilor imobiliare şi în cel al instalaţiilor sanitare (prin plata unor reparaţii).

Patul făcut nişte ţigani pentru mine se dărâmă. Două milioane. Am uitat că nu trebuie să fac afaceri cu ei.

 

6. 3. Literatura pare ceva ciudat, un viciu adolescentin, atunci când ai bani.

Corupţia pare generalizată. Revoluţia n-a schimbat nimic.

După un horoscop, I. ar avea un dezinteresa natural pentru părinţii săi şi pentru oameni. Un egoism sănătos. Cât de sănătos?

Am scris cândva o carte despre un poet. Din repetări ale unor versuri, acesta a ajuns mare de tot.

Adevărul este că banii îţi dau o anumită senzaţie de libertate. Este totuşi ceva suspect, fiind vorba despre libertatea de a cumpăra.

Viaţa fără televizor te obligă să fii activ. Sau să dormi mult. În mod vădit, privitul la televizor este un viciu.

 

9. 3. Cred că garsoniera somptuoasă m-a deranjat „subliminal”. Fiindcă mă scotea din condiţia de marginal. Cea actuală îmi este pe măsură.

11. 3. Nu cumva mi-am pierdut simţul realităţii? Iată întrebarea.

Mutarea încheie ciclul de mai mulţi ani numit Deutsche Welle. Investiţia în garsoniera dichisită s-a dovedit bună. M. are dreptate să-mi ceară, tardiv, un comision.

 

12. 3. Banii îţi înlesnesc accesul spre realitate. Totul se poate cumpăra, pare-se. Literatura n-are legătură cu realitatea.

Enervant este faptul că, având ceva bani, te trezeşti gândindu-te numai la cumpărături. Practic, viaţa îţi este demolată.

Se pare că orice femeie se simte foarte satisfăcută, dacă este plătită, într-un fel sau altul, pentru actele sale sexuale. Deci un anumit aforism este corect: „Femeile se împart în două categorii: curve deştepte şi curve proaste.”

Scrisul, şahul şi amorul (din pat) mă calmează. Şi lectura, să nu uit. Restul mă stresează, îmi cere eforturi de voinţă.

Dacă nu eşti luat în serios de cineva, întrerupi respectiva relaţie. Dialogul nu este posibil.

Unul dintre puţinele aforisme auzite de la tatăl meu: Să nu te rogi de sfântul care nu te ajută! Avea dreptate, în această privinţă. Nu mă voi mai „ruga”.

 

13. 3. O serie de acţiuni practice mă parazitează încă. Nici cu bani nu le pot rezolva pe toate. De exemplu, telefonul. Cablul subteran pare a fi afectat.

H. are talent artistic, dar este oarecum inadecvată la realitate. Se pierde când iese din „atelierul” ei.

 

14. 3. Renunţarea la televizor, providenţială. N-am cuvinte să mă felicit îndeajuns.

Am încheiat, practic, acţiunea mutare. M-am reapucat de literatură. Lucrurile par a merge bine. O ţin înainte cu păgubosul SF. Să vedem ce iese.

Ascult muzică la căşti. Marshall McLuhan scria, dacă nu cumva mă înşel, că radioul este „cald”, iar televizorul „rece”. Sau invers. Ce îmi aduc aminte cu precizie este ideea că radioul, spre deosebire de televizor, nu este acaparant. O dovadă este faptul că pot lucra pe muzică.

 

15. 3. Pregătesc proze pentru diferite publicaţii. Îmi vor aduce, toate la un loc, cât să fac o dată piaţa. Asta-i situaţia. Fără manevra cu locuinţa, eram în aer, literalmente.

O proză scurtă trebuie scrisă dintr-o dată, într-o singură zi. Altfel, iese compozită. În ultima vreme am scris câteva. Cea mai reuşită este „Se numeşte Mizeria”. Iniţial, avea şase file. De la o revistă mi s-a cerut s-o fac de 9,5 file. Adaosul este în altă tonalitate.

Dacă reuşesc să nu-mi cumpăr televizor, voi deveni, în fine, un scriitor prolific. Un paradox, printre altele. Rămâne de văzut dacă prezenţa calculatorului va fi sau nu favorabilă scrisului.

 

19. 3. Am finanţat-o pe H, une fois de plus, pentru a-şi înfiinţa o firmă (USD 300). Poate va reuşi. Psihic, H. pare relansată.

Amatoarea de pământ de la Braşov s-a activat. Vrea să cumpere a doua şi ultima bucată. Mi-ar da, probabil USD 2000. Sume ridicole. Cu asta mă ocup. Sunt un „afacerist” menit să câştige doar cât mănâncă.

Primăvara astronomică. În faţa „logiei” mele a înflorit un pom. Probabil corcoduş. Ar trebui să nu-mi doresc mai mult.

Imposibilitatea de a efectua operaţii de mare anvergură – în indiferent ce domeniu – mă scoate din sărite. La îndemână am doar o renunţare de mari dimensiuni, totală. În mod curios, singurul domeniu unde pot juca în stil mare este loteria.

 

22. 3. Ninge cu fulgi rari.

Dintr-un dicţionar de psihiatrie. Bătrânul trebuie să înveţe să-i refuze pe cei tineri. Doar aşa o va scoate la capăt.

Am nevoie de un calculator performant, nu de o rablă. Banii luaţi pe pământul de la Vâlcele mi-ar fi tocmai suficienţi.

Geniul este mai apropiat de prostie decât de inteligenţă. O doamnă cunoscută de mine a  învăţase chineza după ureche! În rest este de o incultură totală şi are ceva din incuriozitatea intelectuală a unui debil mintal. Este genială, fără doar şi poate. Am categorisit-o în categoria idioţilor geniali (autişti). Aceştia fac instantaneu complicate operaţii matematice, în rest find stupizi.

 

23. 3. H. este iremediabil proastă. Nu este vina ei. Prostia nu este un viciu. Nu este imorală, adică.

Bătrâneţea spune nu, tinereţea spune da. Aşa zice Gracián. Are dreptate. Femeile bătrânele sunt prudente, au o mie de reticenţe. Tot tinerelor trebuie să mă adresez. Cu toate dezagrementele ce decurg de aici.

Primăvara nu vrea să vină.

Semnul clar al prostiei. Subiectul se crede foarte deştept, infailibil. Adică este fudul. Lui H., nu-i rămâne decât să fie genială. Conform teoriei de mai sus.

Constat că am început caietul de faţă cu mai bine de un an în urmă. Sunt mai puţin productiv în materie de cuvinte. Am scuza că am scris în acest interval două romane şi jumătate.

Omul sărac rămâne toată viaţa în stadiul preliminariilor. Nu mai apucă să trăiască de-a binelea. Are la dispoziţie virtutea sau viciile ieftine. Atât.

Oricum, trebuie să merg mai departe. Sunt oarecum descumpănit de eşecul tentativei mele literare. Trebuie găsit altceva. La îndemână se află mentalitatea de pensionar şi forma corelativă de viaţă. Puţin tentant.

Câtă înţelegere teoretică a lumii, atâta sărăcie. Inteligenţa practică, doar ea, duce la bani.

Ştiu să scriu, dar mi-e greu să public. Asta îmi induce o anumită buimăceală.

 

3. 4. Schopenhauer spune că atunci când ai treburi practice este bine să laşi la o parte preocupările spirituale. Are dreptate, probabil.

I. mi-a trimis o epistolă cu mustrări şi ameninţări de rupere a relaţiilor. Mentalităţile noastre devin tot mai divergente. În curând vom ajunge să ne scriem din pură ipocrizie. Aşa se întâmplă.

Actul de a cheltui este energizant? Poate că da.

 

5. 4. Aseară am fost pentru prima dată la un cazinou. Am jucat la ruletă şi am câştigat 500.000 lei. Am stat puţin, fumul de ţigară nu-mi făcea bine. O lume de pătimaşi. După cum mi s-a părut, nu voiau atât să câştige, cât să joace. Jucau la mize meschine, aveau nişte mutre de drogaţi, fumau fără încetare. Ţigările erau pe gratis…

 

5. 5. Mici crize de anxietate, umilitoare. Mă tratez citind o carte, zice-se, clasică: Karen Horney, „Personalitatea nevrotică a epocii noastre” (1937). Anxietatea ar fi generată de ostilitate.

Irinel spunea că fac crize de tahicardie din cauza dificultăţii de a lua decizii. Acum trebuie să mă decid în privinţa cumpărării unui computer şi a unei imprimante. Mi-ar folosi în cazul că aş reuşi să reintru în jurnalistica politică.

Meseria de jurnalist, pe la noi, nu necesită o calificare de om al condeiului. Locurile comune circulă rapid şi treaba merge.

Reacomodarea cu jurnalistica politică nu va fi deloc uşoară. Oricum, mai puţin dificilă decât comutarea din 1990, când am început să scriu asemenea comentarii.

Mi-a dat telefon Irinel. Părea cu totul relansată. M-a întrebat dacă n-am murit încă. Această interogaţie, în stilul suspect al tatălui său, m-a cam indispus. Nu mă voi supăra pe ea.

 

6. 5. Mi-a apărut în „Luceafărul” povestirea „Se numeşte Mizeria”. Un text bun, cred. Respectiva revistă are un tiraj confidenţial şi nu plăteşte drepturi de autor.

Împotriva anxietăţii se poate lupta, spune Horney. Am făcut-o din plin în ultimii ani. Este o luptă dură şi istovitoare. Crizele de tahicardie au semnalat prelungirea unei runde pierdute de mine. Am luptat prin scris, relaţii amoroase, şah, gimnastică de întreţinere, lecturi de psihologie şi de psihiatrie. Succesele m-au ajutat să rezist, eşecurile mi-au picat greu la stomac. Poate că seninătatea bătrâneţii va consemna remiza.

 

8. 5. Am pierdut 750.000 lei la ruletă, dar m-am simţit excelent. Totul mi-a plăcut, inclusiv fumul ţigărilor. Parcă m-aş fi reîntors acasă, după un periplu obositor, interminabil.

Facere de bine, futere de mamă. H. îmi aminteşte acest adevăr. Cu cât am ajutat-o, cu atât m-a urât mai mult.

19. 5. Am pierdut vreo 200 dolari în cazinouri. Este interesant, dar n-o pot prelungi prea mult.

Rafistolez o traducere din franceză, nespus de stângace. Meseria mea n-are căutare. Nu contează faptul că folosesc bine limba română. Această „virtute” nu-şi află răsplata decât în ea însăşi.

Actul de a reface un text al altuia este foarte obositor. Eşti pus în situaţia unei slugi neplătite. Un fel de muncă forţată.

28. 5. Renunţare la balastul tribulaţiilor “amoroase”.

Încercare de reînnodare a colaborării la Deutsche Welle. Va fi mai dificil decât la început. Este mai greu să refaci decât să construieşti. Oricum, planul este complicat şi de durată. Mă satisface.

 

31. 5. A venit vara. Un progres.

Practicarea şahului îmi provoacă tahicardii. Ar trebui să renunţ, a suta oară, la acest joc.

Vagi tentative de reîncepere a activităţii de publicist. Lenea este dificil de învins.

Scriu la nuvelă. Naratorul – un extraterestru omnipotent – are psihicul unui paranoic.

 

1. 6. Nu fac nmic, de fapt. Consum diferenţa de bani. Este de vină, poate, inclusiv presiunea atmosferică, neprielnică pentru un hipotensiv. Contribuie masiv eşecul profesional. Succesul este stimulativ, eşecul, soporific. Cum ştim, unii îşi administrează un somn veşnic, după un mare eşec.

Am unele planuri literare, dar acestea sunt mai degrabă de domeniul veleităţilor.

Fac gimnastică şi mănânc puţin, pentru “siluetă”. Nu văd la ce-mi foloseşte supleţea. Totuşi, este ceva. Lamentabil obiectiv!

SF-ul românesc pare îngropat forever. Reluând proza SF, am făcut o mişcare în contratimp.

Rămâne jurnalistica, dar o lene cumplită mă anihilează. Poate că dacă n-aş mai avea nici-un ban m-aş pune în mişcare.

Nici nu citesc. Cărţile sunt prea scumpe.

O etapă destul de nereuşită.

 

2. 6. “Fată dragă, nu fi tristă!/ Dragostea-ntre noi persistă.” Dintr-un cântec contemporan, desigur ţigănesc.

Varianta rezonabilă este continuarea activităţii de prozator şi critic SF. Plus abordarea jurnalisticii (semi)politice, cu o specializare în domeniul mentalităţilor. Aşa ceva am mai încercat pe vremuri, când scriam pentru D. W. Fără succes. Voi privi viaţa economico-socială a ţării prin prisma mentalităţlor şi a etnopsihologiei. Este un domeniu delicat, unde pot spera să nu am prea mare concurenţă.

 

4. 6. Lucrez la nuvelă. Încerc, cu paşi de broască ţestoasă, să mă reapuc de jurnalistică.

Laconismul căutat de mine în proză (şi găsit) n-are ce căuta în jurnalistică. Sunt atitudini diferite. Este ca şi cum un soţ fidel şi chiar îndrăgostit de soţia lui ar “face un ban” ca gigolo.

Cum precedentele abundă, n-am de de că mă plâng. Mulţi autori aparent “puritani” se comută fără probleme.

 

6. 6. Progrese cu nuvela. Poate că ar trebui să insist în SF, în ciuda eşecurilor.

Începe CM de fotbal. Nu mă interesează în mod deosebit, dar mă voi uita din când în când.

La Braşov, clima este suportabilă, vara.

Fac gimnastică, prudent.

 

7. 6. Căldură mare, dar cu patru grade inferioară celei de la Bucureşti.

Nuvela mea „progresează”. Munca literară îmi împrumută o bună stare de spirit.

Ieri, finala de la Roland Garros, între Seles şi Sanchez-Vicario. Lupta dintre spadasinul nobil şi rândaşul viclean. Câştigă sănătoasa vulgaritate.

 

12. 6. Am expediat nuvela (59 pagini).

Şeful de la D. W. vine în România, pentru a deveni demnitar. Astfel, şansele mele de colaborare cresc.

 

18. 6. Timpul trece atât de repede încât nimic nu prea mai contează în mod deosebit.

Am trimis un articol-test la „Cotidianul”. Am scris şi în Germania, lui F., precum şi unei doamne cumsecade. Am cerut date despre actualele orientări de la D. W. Se va vedea în ce măsură este posibilă o resuscitare a colaborării.

Fac zilnic gimnastică, fără probleme.

Maică-mea a avut febră. Acum este aproape bine. De la I., nici-o veste.

CM de fotbal mă cam plictiseşte.

Recitesc cele 88 de pagini din „Ei mă numesc Entitatea”. Am abandonat munca la acest roman, atunci când m-am apucat de nuvelă. Mie, textul îmi sună foarte bine. Este din categoria celor repudiate de sefişti şi de nonsefişti.

 

20. 6. Boala mamei mele nu trece. Sunt nişte ameliorări.

Am scris al doilea articol pentru „Cotidianul”. Vom vedea.

S-a făcut  frig la Braşov. Maică-mea are ghinion. Peretele termoizolat nu a ameliorat atmosfera din camera cu pricina decât într-o măsură prea mică.

Nici-o veste de la I. Din analiza numerologică reiese că nu este preocupată de alţii.

23. 6. România învinge Anglia la fotbal, dar eu nu înving pe nimeni, în afară de mine însumi.

Povestea cu recuplarea la jurnalistică este foarte complicată, cere multă stăpânire de sine. Asta în condiţiile unor evenimente neprevăzute, ivite la nefârşit. „Trag de voinţă”, cum spun şahiştii, dar mi-e frică să nu am probleme cu inima.

Spre a sfida destinul, am renunţat de vreo săptămână la somnifere şi orice fel de tranchilizant. Cu riscurile aferente, lesne de dedus.

Trebuie s-o fac pe buldozerul lipsit de simţire. Să nu-mi pese. Cu ideea că iepurele va sări de undeva.

 

24. 6. Nuvela mea a plăcut. Poate că va apărea. Am primit vestea de la un amic. El mi-a mai spus să „Zeul apatiei” figurează în catalogul editurii din Timişoara. Lipsa de rigoare a românilor este exasperantă.

Scriu articole „pe bandă rulantă”. Nu ştiu exact ce se va alege de ele.

Boala mamei mele a trecut, se pare.

Insomnii dezgustătoare. Induse de eşec sau, mai precis, de lipsa succeselor, fie acestea şi simbolice.

Mi-a dat telefon Irinel, ieri. Zicea că tocmai a ieşit din spital şi ar avea de gând să facă o vizită în România. Era tristă şi atinsă de o anumită înstrăinare. Boala dezumanizează, o ştiu.

Fac gimnastică.

Romanul, la pagina 91. Scriu tot ce-mi trece prin minte. Asta-i situaţia.

Din 100 de dolari pe lună se poate face o foame straşnică.

Abstinenţa sexuală este eventual enervantă, dar ajută creierul.

 

28. 6. Mi-a răspuns la scrisoare F., un om de foarte bună calitate. Mă încurajează, destul de sceptic, să încerc la D. W. O  voi face.

Am pregătit încă două texte pentru „Cotidianul”. Simt că nu vor apărea. Cum presimţirile m-au înşelat adeseori, este posibil să fie o falsă premoniţie, une fois de plus.

F. mă sfătuieşte să trimit relatări, reportaje, interviuri. Nu comentarii şi analize politice. Un sfat preţios. Spre regret, numitele specii jurnalistice sunt cel mai greu de realizat, presupunând şi investiţii relativ mari (de timp şi de bani).

Nici-o veste de la I. Este, desigur, supărată pe mine. A cincizecea oară. Îi va trece, îmi va scrie.

Între timp, s-a consumat luna iunie. A te grăbi, după o vârstă, este o curată prostie.

Maică-mea nu se simte totuşi bine. Face analize. Subfebrilitatea ei ar indica o infecţie urinară. Bine că am bani de medicamente.

Într-una dintre nopţile trecute am avut o criză de tahicardie, relativ repede remisă. Păţesc aşa ceva, matematic, atunci când uit că am probleme cu inima.

 

29. 6. Renunţ la un plan amoros nespus de complicat şi de riscant. Aducător de stres, costisitor. Literatura trebuie s-o scriu, nu s-o trăiesc. Da, nu mai sunt bun pentru asemenea combinaţii.

Am trimis încă trei texte la „Cotidianul”. Voi vedea ce se va întâmpla. Lucrez la roman.

Referindu-mă la renunţările generalizate, pot spune că sunt apt pentru literatură. Nu mai am decât vicii mintale. Bună treabă!

 

2. 7. Renunţările înrăiesc şi, poate, fortifică. Am nevoie de mult calm.

Ar urma să mă specializez, ca publicist, în aspecte legate de mass media.

Romanul meu, la pagina 103. Este destul de bizar şi poate că exprimă o anumită amărăciune

Isteria fotbalului s-a încheiat, pentru români.

Articolele mele n-au succes, deocamdată.

Fac gimnastică.

Maică-mea ia un alt medicament. Stabilit după antibiogramă.

Într-adevăr, literatura oferă un sprijin psihic. Chiar şi nepublicată. Sau, poate, mai ales cea nepublicată.

 

4. 7. Mi-a apărut un text într-o revistă din Satu Mare. Nu iau nici-un ban pe el. În numărul respectiv de revistă, numele meu este pomenit de vreo cinsprezece ori! Specialist SF! Ironia soartei. Sefiştii se referă copios la textele mele, iar au nu pot să public un articol într-un ziar central. Nenorocita „celebritate” SF!

Asta mi-o fi soarta.

Săptămâna viitoare, voi vinde restul de pământ de la Vâlcele. 2500 de dolari. O sumă microscopică, bună pentru evitarea subnutriţiei, vreme de circa un an şi jumătate. Asta-i viaţa.

Voi scrie un text intitulat „Celebru la Satu Mare”.

Maică-mea nu mai are febră. Suferă doar de discopatie şi osteoporoză.

Să nu uit de romanul „Ucigaşul de melci” – horror.

 

11. 7. Ieri, o criză de tahicardie. Salvare, spital, reanimare, remitere surprinzător de rapidă, cu fosfobion (adenoxină), 10 mg., trei doze. Întors acasă după vreo cinci ore. Nu m-au ţinut mai mult în spital, fiindcă nu am statut social (nici angajat, nici pensionar).

După un zodiac japonez, dacă ating vârsta de 60 de ani, voi avea o perioadă mai bună. Până atunci, sunt primejduit.

 

12. 7. Am început să citesc o nouă variantă românească a unui text misterios: „Cartea modificărilor”. Ca şi textele Zen, îţi induce o stare de pace interioară. Un nou impuls spre abandonarea definitivă a jurnalisticii. Vom vedea.

Fiecare criză a mea este ca o înmormântare (a altuia). Îmi trezeşte înţelepciunea renunţării. După câteva zile, cheful de a lupta în domeniul meu de activitate revine.

M-am obişnuit la Braşov, unde sunt o semi-legumă, fără legături cu lumea literară.

Dacă aş ajunge să scriu proză de plăcere, aş fi salvat. Mi-ar fi necesar totuşi un agent literar.

De la I., nici-o veste.

 

15. 7. Cu vânzarea ultimei bucăţi de pământ de la Vâlcele, se încheie o epocă. Ne mai rămân doar mormintele, unde vom avea loc, eu şi maică-mea.

Din bani, voi obţine o dobândă lunară de vreo 800.000 lei. Salariul mediu pe economie, de mizerie. Totuşi, câte ceva se poate face. Nu se moare de foame.

 

18. 7. Faptul de a nu reuşi să public în cutare cotidian n-ar trebui să mă afecteze. Articolele de ziar trebuie privite de sus, ca nişte exerciţii de rutină.

Furiile mele presenile se sting atunci când scriu. Este remediul ideal.

Mă gândesc să reiau gimnastica (desigur întreruptă după criza cea urâtă). Asta având în vedere că ultimele crize au apărut în perioadele de declin emoţional şi nu fizic (mă refer la bioritmuri).

Caut o idee de povestire. Am senzaţia ciudată că „îmi stă pe limbă”. Aş vrea ceva intertextual. Cu autorul intrat printre personaje, eventual. Şi Goya se picta într-un colţ, în spatele familiei regale. Sau Velasquez? Da, asta ar fi amuzant. Sau să apară un fiu al autorului? O fiică?

Operaţia de convertire a unor trăiri dezordonate, haotice, în literatură cere destule eforturi de voinţă. Nu este simplu. Am nevoie de peste o oră de lucru, pentru a mă comuta. Când reuşesc, am o scurtă perioadă confortabilă. Apoi trebuie să întrerup, de teama unei crize cardiace.

Pământul ar urma să fie vândut marţi.

Am mai scris-o, jurnalistica (mai ales cea lipsită de succes) poate fi o sursă majoră de stres. Poate că ar trebui să mă limitez la SF şi, într-un plan mai larg, la aşa-zisa literatură a imeginarului.

Pot lucra doar în perspectiva unei recompense ţinând de satisfacerea unui viciu. Nu sunt un sfânt.

 

20. 7. Trebuie să acţionez ca şi când n-aş întâmpina eşecuri profesionale. Precum şoarecele într-un labirint, unde are mâncare şi apă. El caută ieşirea în mod sportiv, nu pentru că şederea într-un labirint l-ar stresa.

Un asemenea mod asiatic de acţionare îmi este sugerat de „Cartea schimbărilor”. Citesc din ea aproape zilnic, cu un câştig de seninătate.

Încercările mele de a redeveni un publicist trebuie continuate metodic şi cu indiferenţă. Aceasta este calea. În rest, proză SF şi horror. Ideea unor cărţi de „horror românesc” pare atrăgătoare.

Publicistica trebuie scrisă fără obsesia de a publica, fără sentimente negative, atunci când textele nu apar. Se cere o producţie neîntreruptă, precum un proces natural. În acest context, păstrarea unor còpii este greşită. Trebuie expediat unicul exemplar, în chip de mesaj aruncat în ocean, într-o sticlă. Aşa cum făceam, corect, atunci când încercam să public la D. W.

Un asemenea tip de detaşare poate fi cel al bătrâneţii, evident. El are imensul avantaj că nu este stresant.

 

23. 7. Caniculă. Riscuri pentru cardiaci.

Articolele mele nu apar.

Vânzarea pământului. S-a născut o rivalitate între potenţialii cumpărători!

Un calculator îmi este abolut necesar, dacă nu vreau să rămân pe margine forever.

Romanul meu, la pagina 127.

Cum am mai spus, obsesia de a publica trebuie să dispară.

De la I., nici-o veste.

Am expediat ieri scrisoarea către un domn de la D. W. (sas de origine). O şansă există. Cred că şi în presa românească pot pătrunde, în cele din urmă.

Ideea redactilografierii romanului, în scopul de a scoate „ţesutul adipos” al textului mă indispune. Iată la ce ar fi bun un laptop.

Am nevoie de calm şi de răbdare cât pentru cinci samurai la un loc.

 

26. 7. Romanul este destul de prolix. Trebuie rescris. Stilul jurnalistic invadează scriitura romanescă.

Progrese cu descifrarea cărţii iniţiatice. Mi se recomandă modestia. Întâmplător, nici nu am la îndemână altceva.

Rafistolez întregul roman. Elimin formulările discursive. Reduc prolixitatea. Textul se înjumătăţeşte, dar sună mult mai bine. Redactilografierea va fi un chin.

Cu cât literatura se plăteşte mai prost, cu atât trebuie scrisă mai bine. Şi nu invers.

Şahul, după unii autori, ar fi un substitut al vieţii sexuale.

 

3. 8. Braşov: 32ºC.

Irinel va veni poimâine în România. Voi merge la Lugoj, pentru a o vedea. Costul călătoriei: circa 600.000 lei, dacă nu mai mult.

O nouă ştire (zvon) despre apariţia romanului meu, la Timişoara.

Titlul de nuvelă horror: „Ucigaşul melcilor” (am mai amintit de un asemenea text). Un asasin în serie. Îi transformă pe oameni în melci? Şi îi calcă apoi în picioare? Pe planul imaginaţiei sale, desigur.

Fac gimnastică zilnic.

 

4. 8. Prognoză: Bucureşti, 40ºC. Braşov, 36ºC. Va dura toată săptămâna. După primele ore ale dimineţii, nu se mai poate lucra.

Melcii, maiestuoşi şi enigmatici, m-au impresionat întotdeauna. Cu atât mai mult atunci când îi văd striviţi pe trotuare, după ploaie, de către trecători sadici. Mi-au apărut ca nişte victime-etalon.

Am schiţat povestirea. Începând să scriu, mi-am amintit de relaţia mea, de cinci ani, cu R., doamna cu pulpe extraordinar de puternice. Şi de soţul ei cel impecabil. L-am făcut prototipul personajului central.

 

6. 8. „Ucigaşul melcilor” se scrie singur. În minte mi s-au combinat tot felul de amintiri. Folosesc stilul „inform”, cel mai comod. Când scrii un text plăcut ţie, treaba merge miraculos de lin şi de repede.

Melcii sunt hermafrodiţi.

Nu mai merg la Lugoj. Este riscant. Puţin realism, bătrâne! Aşa mi-am zis. Ce mă fac dacă mă apucă o criză în gara Ilia, unde schimb trenul? Absurd.

 

8. 8. Brelan de optari.

Textul meu creşte vertiginos. Îl voi face, într-o primă redactare, o povestire pentru „Ficţiuni”. Această revistă vrea să scoată un număr numit „Apocalipsul urban”.

De fapt, este un subiect de roman. Să vedem cum voi putea opera miniaturizarea.

 

9. 8. Povestirea mea, la pagina 21. Merge singură înainte. Componenta  animalieră este excelentă.

Într-un roman (prost), publicat acum vreo cinsprezece ani, m-am ocupat de pescăruşi. Fascinante păsări! Acum, melcii.

Nu prea pot face vreo deducţie psihologică. Ceva trebuie să fie. Mă gândesc la iubirea isterică pentru animalele de casă a multor oameni de azi. În ea intră însă multă dorinţă de posesie. Eu le admir mai mult pe animalele libere, deloc umanizate. Să fie un simptom de mizantropie?

 

12. 8. A apărut „Zeul apatiei”. Oamenii cei cumsecade din Timişoara mi-au trimis două exemplare. Roberto R. Grant… Pseudonim ales după calcule cabalistice… Coperta este destul de nereuşită. Hârtia, bună. Lucrurile se întâmplă atunci când nu le mai doreşti. Se pare că doar în direcţia SF am cale liberă.

Atitudinea editorului din Timişoara, un om cumsecade de felul lui, se explică printr-un dispreţ „subiacent” pentru scriitori. Îi consideră, la fel cum fac cei mai mulţi, nişte oameni de nimic.

 

24. 8. Am expediat „Ucigaşul melcilor”, 22 pagini. Este un text bun, cred. Scriitura îmi aminteşte de minunatul Céline. Am folosit-o pemtru prima oară în „Se numeşte Mizeria”, o povestire apărută în „Luceafărul”, prin martie-aprilie.

A urmat o pauză. Am jucat zilnic şah, în parcul din Braşov. Acum mă reapuc de roman. Se află la pagina 129.

Textele scurte ar trebui scrise în paralel cu romanul, dar nu prea reuşesc aşa ceva.

Un domn de la „Cotidianul” mi-a scris (în mod surprinzător). Textele mele ar urma să apară.

 

30. 8. „Feeling of Strangeness” – iată titlul unei povestiri posibile.

Acum, când ar trebui să închei romanul, îmi bâzâie prin cap tot felul de proiecte literare. Aşa ceva nu mi s-a întâmplat când scriam „Zeul apatiei” şi nu aveam bani.

 

1. 9. La Bucureşti, în garsoniera (destul de) urât mirositoare. Gândacii de bucătărie au murit, se pare, din cauza şocului caloric din vară. N-au avut nici-o sursă de hidratare. Sunt nemuritori doar ca specie. Indivizii se mai curăţă.

În această locuinţă se poate lucra, am impresia.

Începe o săptămână perfect nefavorabilă, dacă este să dau crezare bioritmurilor.

Definiţia psihiatrică a sentimentului de stranietate: „Sentiment de indispoziţie şi de bizarerie în faţa unei fiinţe sau a unui obiect totuşi familiar şi perfect cunoscut.” Sună bine.

Seara, adaug. Minunată este absenţa televizorului! Omul citeşte, ascultă muzică.

Mâine voi lua 500.000, restul onorariului pentru roman. Buni şi ăştia.

Garsoniera a fost curăţată. Mirosul urât a dispărut.

Sunt un cetăţean optimist, iată adevărul.

 

3. 9. La Bucureşti, începe să mă apese nu ştiu ce disconfort psihic.

Am mai primit nişte exemplare din roman. Le voi dărui, în vederea unor comentarii critice, destul de improbabile.

Deocamdată nu pot începe „Feeling of Strangeness”. Nu am suficientă „presiune” interioară. Ar fi bine să introduc acest text în roman,

Citesc nişte SF-uri. Proastă literatură!

Practic, locuiesc la hotel, într-un oraş străin.

I., nici-o veste.

Revenind la roman, spun că inserţiile arbitrare nu dăunează textului, în principiu. „Feeling…” poate fi introdus, de exemplu, de către Entitate, ca document despre natura umană. Să fie scris de un român, nu scriitor de profesie, dar intelectual.

 

5. 9. Satisfacţia resimţită când am aruncat la gunoi manuscrisul „Zeul apatiei”. Un om serios nu face aşa ceva. Păstrează, pentru… posteritate.

Ieri mi-a apărut un text (cu poză, pe prima pagină) în „Cotidianul”. Pentru a obţine acest flecuşteţ a fost nevoie de o lungă corespondenţă şi de o minciună enormă. Iată ce înseamnă să fii pe cont propriu.

Prin blocul meu (aflat lângă Piaţa Obor) circulă gândaci de dimensiuni enorme, precum şi unii mici, roşcaţi, agili. Au geniul supravieţuirii. Presupun că sunt atraşi de mirosul resemnării. Lupt cu ei. Eu nu sunt resemnat. Iată adevărul. Pe Ştirbei Vodă gândacii erau mai puţini şi mai lipsiţi de vlagă.

Învăţ să renunţ. De fapt, cunosc de multă vreme tehnica necesară. Asta este probabil bătrâneţea. Pe de altă parte, renunţarea poate fi folosită. Renunţi la o femeie sau la un proiect şi obţii în schimb lumea virtualităţilor. Este ca şi cum ai înota, sprijinindu-te pe apă.

Recitesc „Borges despre Borges”. O plăcere.

Ce-ar fi să scriu de mână? N-am mai făcut-o de decenii. Scrisul la maşină indică şi lăcomie, cred.

6. 9. Borges spune că textul trebuie scris în întregime şi abia apoi corectat. Şi nu rafistolate diferitele fragmente pe măsură ce sunt scrise. Are dreptate. Mai dificilă este această procedură în privinţa romanului. De exemplu, eu uit ce am scris acum două luni. Trebuie să recitesc şi atunci, aproape maşinal, corectez.

Avantajele lipsei de televizor sunt nesfârşite.

Am ascultat un dialog înregistrat cu Irinel în 1990. Urma să scriem împreună un roman „româno-german”. Proiectul este încă realizabil.

Să nu regreţi nimic, în afară de greşelile tale morale. În rest, totul să ţi se pară un dar, ceva meritat şi promiţător de urmări benefice.

Ideea de a scrie un roman pornind de la „Tlön, Uqbar, Orbis Tertius” de Borges.

 

7. 9. Sunt oare predestinat să locuiesc în garsoniere modeste? Pot trăi în ele, dar mi s-ar părea degradant să mor într-una.

Nu cred că voi sta prea mult aici, pe Aleea Avrig.

Încă nu pot lucra.

A venit toamna, s-ar zice.

 

8. 9. Lucrul cel mai puţin util, în lupta vieţii, este adevărul. Spunându-l, găseşti o cale sigură spre eşec. Minciuna, în schimb, te ajută să supravieţuieşţti.

Scriu acest jurnal de vreo 26 de ani. Am în el teme literare pentru trei vieţi.

I. a telefonat la Braşov, după plecarea mea. Zicea că mi-a scris. N-am primit nimic deocamdată. Poate a greşit adresa.

Chemat (damnat) să mă adaptez la nesfârşit unor situaţii inedite.

 

9. 9. Cred că H. este totuşi cam în suferinţă în domeniul caracter. Nu prea are aşa ceva. Totuşi, marea ei defecţiune rămâne prostia. Înţelege greşit diferite configuraţi ale realităţii şi reacţionează anapoda. Combinată cu agresivitatea, această carenţă dă rezultate dezastruoase. Cred că n-o va duce prea bine în viaţa ei.

Am reluat munca la roman. Textul este cam lipsit de nerv.

 

10. 9. Va fi un concurs de şah al scriitorilor şi jurnaliştilor. Pentru mine pică bine, bioritmic vorbind.

H., în schimb, simte când sunt pe punctul de-a o abandona şi trece în alt registru. Devine prietenoasă. Spre regret, asta este o altă dovadă a lipsei de caracter.

Am scris nişte pagini de umplutură, dar pasabile. Trebuie să găsesc un capitol mai percutant. Înainte de asta, vreau să intercalez relatarea despre sentimentul de stranietate. În fond, nu trebuie să fac o carte eminamente comercială. Eventual, un român să vorbeasă despre situaţia din ţara lui. Deşi este foarte concretă şi perceptibilă, această situaţie i se pare ireală.

 

12. 9. Boges spune că scrierea unui roman implică o „suferinţă a cărnii”. Are, din nou, dreptate. A scrie povestiri este o plăcere. Iar a scrie poezii este ceva de-a dreptul minunat. Am scris şi eu versuri, preţ de un volum. Ba chiar am şi publicat prin vreo câteva reviste.

Romanul presupune un fel de asceză, ceva în genul gimnasticii zilnice.

Mi s-a propus să colaborez la o enciclopedie, cu articole despre scriitori români. 28.000 lei fila de 30 de rânduri. Acceptarea m-ar scoate din actuala viaţă comodă. Insul cu pricina este foarte agitat, hiperactiv.

O pereche de şosete bărbăteşti „adevărate” costă 115.000 lei. Ieri am luat pe ultimul articol apărut în „Anticipaţia” 45.000 lei. Să scriu un text pentru această revistă, intitulat „Plictisitorul bocet”. Despre suferinţele sefiştilor în legătură cu neomologarea lor ca scriitori.

13. 9. Ar trebui să-mi cumpăr nişte casete cu muzică ţigănească, din categoria folclor urban. Poate astfel voi reuşi să duc mai departe textul meu. Orice altă muzică numai la ţigani nu-mi trimite gândul.

Următoarele mele romane comerciale vor fi realizate după buna metodă a firelor narative în prealabil stabilite. Textele informe se scriu mult mai greu.

Un prozator cu adevărat prolific scrie de la 20 de pagini în sus pe zi. Eu nu reuşesc. Crizele de inimă m-au îndepărtat şi mai mult de asemenea perfomanţe. Intervine şi oboseala, precum şi o curioasă autobruiere, amintită deja de mine în acest jurnal. Scriind la un text, încep să mă gândesc la alte proiecte literare. În respectivele momente mi se pare lesnicios să scriu la altceva. Cam aşa se întâmplă.

Rămâne de lămurit varianta dictatului. A dicta unei dactilografe este imposibil, datorită zgomotului. Cu o operatoare de calculator ar fi, teoretic, mai bine.

Probabil că „Zeul apatiei” va trece neobservat. Stigmatul SF este cumplit. Îţi asigură o damnare literară ireversibilă.

De ce duminicile sunt zilele cele mai dificile pentru oamenii singuri? Probabil sunt resimţite ca nişte cadouri pentru familişti. Solitarii nu primesc aceste cadouri.

Nu trebuie să-mi cumpăr un laptop scump, chiar dacă aş avea banii necesari. Obiectele dintr-o locuinţă trebuie să fie în ton cu aceasta. Ce să caute un laptop scump aici? Ar fi ca şi cum aş începe să port o brăţară groasă de aur, în timp ce dorm într-o cameră de 16 mp., cu linoleum. Calculatorul meu trebuie să fie unul modest, la mâna a doua.

 

18. 9. Am lucrat la textele cu pricina. Nişte tâmpenii zadarnice.

Sentimentul că îmi consum săptămânile în mod absurd, cu nimicuri.

 

16. 10. La concurs, am jucat prost.

Am fost la Braşov, trei săptămâni.

Am obţinut o sporire de 50%  a banilor luaţi pentru articolele de enciclopedie. Voi continua.

 

18. 10. Plăţile pentru  enciclopedie au fost sistate. Mă reapuc de roman.

Idee lansată de H. Un roman legt de eclipsa din 11. 8. 1999 şi sfârşitul lumii declanşat de ea. Horror. Personaje „internaţionale”. Traductibil în orice limbă, deşi evenimentele ar urma să aibă loc în Bucureşti.

 

20. 10. „Rolex”, povestirea mea, este aproape gata. Sună bine. Când ai o temă bună, treaba merge repede. Este o joacă.

Timpul, în continuare frumos.

H., un nou atac financiar. Ea mă determină să consider Bucureştiul un oraş odios. Precum D., Braşovul, pe vremuri, desigur de la un punct anumit al relaţiei. Scenariul se repetă.

Presupusa agentă literară s-a derobat. Nu vrea să se ocupe de textele mele. Cu atât mai bine.

Cei cu enciclopedia îmi vor da o parte din bani. Suma va ajunge la H. (fatalitate!). Ea îmi va plasa un covor uzat. I l-am cumpărat acum vreo cinci ani. Se pare că generozitatea mea i-a stricat caracterul. Omul mărunt sfârşeşte prin a te urî tot mai mult, pe măsură ce-i dai.

 

24. 10. Am obţinut de la H. un time out, în schimbul sumei de 300.000 lei. Nu mă va mai suna până după Anul Nou.

Mă ocup de textele pentru enciclopedie. Cu banii luaţi, îmi cumpăr mâncare destul de bună.

Scriu cu poticneli. Niciodată nu mi-a plăcut să compilez. Căutând formulări inedite, pierd timp. Trebuie să mă decid pentru pastişe aproape grosolane. Astfel voi prinde viteză.

 

27. 10. Lipsa televizorului este de-a dreptul providenţială.

Se pare că trei milioane pe lună reprezintă un venit decent.

Absenţa lui H. – perfectă, fără reproş.

Exerciţiile de istorie literară devin plăcute, pe de altă parte. Îmi dau seama cum trebuia să procedez în urmă cu treizeci de ani.

 

30. 10. Mănânc banii luaţi pe istorie literară. Comic.

Astrologia poate avea dreptate, dacă admitem că există şi destine caricaturale. Fiecare tip ar avea o seamă de degradeuri.

Discreta „gripă” nu-mi prea trece. Îi aminteşte de epoca mai veche, când răceam foarte des. Aştept, luând vitamina C şi bând limonade.

Locuinţa este bună, hotărât lucru.

Maică-mea împlineşte luni 91 de ani. Mulţi înainte! Îi voi trimite nişte bani.

 

2. 11. Scriu „cu furie” la compilaţiile de istorie literară. Nişte texte redundante. Mănânc toţi banii câştigaţi. Consum doar delicatese ultrasănătoase, cum ar fi uleiul de măsline şi somonul. O iniţiativă destul de suspectă. Oricum, este mai bine decât să-i dau banii lui H., pentru prostiile ei.

Discuţia despre mâncare este singura serioasă, actualmente, în ceea ce mă priveşte. Ar trebui să scriu o povestire pe această temă.

Trece anul. Se acumulează compilaţiile mele. Editorul are o anumită naivitate culturală. Enciclopedia respectivă va fi o tâmpenie în plus.

 

5. 11. Boala nu-mi trece. Ea este ceva unfair din partea soartei. Este cumva prea mult.

O pereche de pantofi: 3.250.000 lei. Înseamnă aproximativ 148 de pagini dactilografiate.

 

8. 11. „Taurul era mort, dar nu ştia că este mort.” Citat apocrif, bun de atribuit lui Hemingway. Acum mi s-ar cam potrivi, am impresia. Simt că oamenii mă pun între paranteze. Ceva subiectiv, evident.

Încep să am dificultăţi cu micile mele compilaţii. Este poate un efect de saturare. Mai este şi ceva special. Întotdeauna, textele de serviciu, mai ales cele prost plătite, m-au obosit foarte tare.

Mă gândesc la I.

Absenţa lui H. mi se pare tot mai reconfortantă.

De afară, inclusiv noaptea, hămăiturile unor haite de câini. Românii par într-adevăr nişte inşi fără coaie. Stau printre dulăi ostili şi le dau de mâncare (de frică).

Singurătatea într-un loc suprapopulat este de altă calitate decât cea dintr-o pustietate. Are ceva toxic.

Am trimis prin poştă „Rolex”. Un text bun, aşa cred.

 

10. 11. Două banalităţi (în plus). Să nu fiu lacom. Maimuţa îşi bagă „mâna” în sticla fixată pe sol, pentru a lua banana şi apoi nu se mai îndură s-o scoată, banana neputând fi scoasă. Astfel este prinsă de oameni. Criticii şi istoricii literari sunt nişte cetăţeni teribil de necăjiţi (sau de vanitoşi).

Scriind la compilaţii, realizez încă o dată că nu mi-a plăcut niciodată filologia şi nici literatura, ca profesie.

Plouă, este o răcoare prevestind ninsoarea.

 

14. 11. Mă pregătesc pentru un concurs. Lucrez la compilaţii cu mai puţina „dedicaţie”. Sunt curios cum îmi va merge jocul după o asemenea întrerupere.

Acum plătesc uşurătatea iresponsabilă dovedită în cheltuirea banilor câştigaţi de la D. W. Bine că nu i-am prăpădit pe toţi.

Povestea cu textele ciupite de prin prefeţe îmi asigură traiul pe vreo două luni de zile, nu mai mult.

Ideea unui volum de memorii intitulat „Cum am pierdut partida”.

Mi-a telefonat D., iubita mea de altădată. Acum este o doamnă apropiată de jumătatea unui secol. Fumează mult, are un câine mare şi lucrează la o firmă. Cred că nu mă mai simpatizează.

Ce-o mai fi făcând I.? Cred că nu mă mai cultivă dintr-o repulsie faţă de rataţi. Mama ei este o realizată, deşi este femeie de serviciu în Germania. Poate să-i trimită bani.

 

15. 11. Trebuie să mă reapuc de gimnastică. Asta fiindcă au început să-mi apară din nou nişte simtpome de anxietate (discrete deocamdată).

Deşi scriu fără întrerupere articole de enciclopedie, iar editorul mă plăteşte săptămânal, rămân foarte repede fără bani. Bine că nu mai trebuie s-o finanţez pe H.

 

17. 11. Ar fi interesant să mă reprofilez pe ufologie. SF-ul nu mai are căutare. Speculaţiile pe tema extratereştrilor sunt mai interesante şi mai citite decât textele SF.

Editorul ar dori o enciclopedie (dicţionar) de autori români pentru elevii de liceu. La tarifele actuale, 5 milioane de lei pentru 200 de pagini. Ar putea fi folosite şi textele scrise pentru cealaltă enciclopedie. Bani foarte puţini, dar utili.

Starea de rău (psihic) mi-a trecut pe neaşteptate. Viaţa este ciudată, asta este clar.

 

19. 11. Voi prezenta „Animalul de beton” la un concurs. Niciodată n-am fost mai puţin un scriitor consacrat. Practic, statutul meu este cel din urmă cu 25 de ani, când am picat în Bucureşti.

Locuinţa mea este călduroasă, amănunt esenţial.

Mă canonesc cu enciclopedia. Caut timp pentru rafistolarea romanului.

Lipsa televizorului mă ajută mult. Lipsa lui H., de asemenea, este excelentă. Am scăpat de telefoanele stupide.

Încerc să mă reprofilez pe enigmologie, părăsind SF-ul. Acesta din urmă este din cale afară de păgubos.

Am probleme cu documentarea. Mă voi duce la Braşov, fiindcă acolo este mai uşor de lucrat la bibliotecă.

 

23. 11. Am fost la Braşov, dar n-am putut sta mai mult. Locuinţa mamei mele este răcoroasă. Mama este un miracol de vitalitate.

Irinel mi-a scris un text foarte neprietenos, pornind de la confuzia între vocea naratorului şi persoana fizică a autorului (referitor la povestirea „Rolex”; i-am trimis-o, sperând s-o amuze). Se pare că prietenia noastră nu este atât de reală pe cât mi-am închipuit.

Oricum ar fi, nu trebuie să uit că trebuie să ceri de la oameni doar ceea ce aceştia îţi pot da. Cred că voi rări corespondenţa cu buna Irinel.

Se pare că viaţa este o lungă partidă de ipocrizie.

După un mic „episod” (termenul medical) de tahicardie, am întrerupt munca la enciclopedie. Am început să rafistolez „Animalul de beton”, pregătindu-l pentru concurs. Textul acesta sună bine, după părerea mea.

Trebuie să fiu atent la acţiunile neplăcute şi totuşi îndeplinite, à contrecoeur. Inima poate reacţiona. Să fac lucruri dezagreabile cu măsură şi chibzuinţă.

Scrierea unui roman fără un minuţios plan prealabil este ceva deosebit de dificil. Autorul trebuie să tot revină, pentru a drege inadvertenţele.

„Animalul…” este un text comercialo-literar. Ar merge ca scenariu de film catastrofic, în America.

Muzica lui Mozart mă ajută. Îmi destupă brusc creierul şi mă plasează într-un spaţiu al libertăţii interioare. În plus, am credinţa că atunci când o ascult nu pot să fac una dintre penibilele mele crize de tahicardie.

Am întrerupt munca la enciclopedie. Am scos ceva bani de la bancă. N-am avut încotro.

Dolarul creşte „într-o veselie”. Parcă văd că se vor bloca unele conturi. Pentru ca să fie complet tacâmul.

 

26. 11. Rafistolez. Mă întreb dacă nu cumva lucrez de pomană. Oricum, trebuie să încerc. Mă întreb cum va fi primit la concurs manuscrisul unui cetăţean cu zeci de cărţi publicate, în vârstă de aproape 60 de ani. Pe de altă parte, textul este bun, deşi puteau fi mai multe acţiuni şi mai puţine discuţii.

 

27. 11. Ştiu să scriu non-prolix. Nu cumva am învăţat asta prea târziu?

S-a întrerupt căldura. Garsoniera, eroică, menţine deocamdată 22ºC. Dacă durează, trebuie să-mi cumpăr un radiator electric. Frigul mă îndobitoceşte.

„Animalul…” merită refăcut. Dacă nu reuşeşte la concurs – ceea ce, la drept vorbind, ar fi de aşteptat – îl voi restructura, reducând scenele petrecute la suprafaţă.

29. 11. N-am cuvinte destul de mari pentru a mă felicita în legătură cu lipsa televizorului. Îmi ajută inclusiv la exerciţiile de engleză, deşi nu mai aud vorbindu-se respectiva limbă. Reuşesc să mă concentrez mai bine, iată explicaţia.

Trebuie să respect întocmai tehnologia adecvată, atunci când planific  un roman. Din lene, am cam improvizat „Animalul de beton”. Acum plătesc poliţa. După cum am mai spus-o, refacerea unui roman este mai iritantă decât scrierea unuia nou. Poate că lucrând la un calculator, ar fi mai simplu.

Mă gândesc adesea la I. Corespondenţa noastră rară ne înstrăinează treptat. Păcat. Oricum, nu pot să-i scriu ştiind că ea nu-mi va răspunde.

Conectat la proză, îmi vine destul de greu să revin la critică.

Sunt fenomenal de conştiincios. Lucrez zilnic. Deţin avantajul de-a nu avea ceea se cheamă „viaţă personală”.

O mică criză. Am fost la spital (80.000 lei pentru taxi). Aveam doar o uşoară tahicardie. Am revenit acasă.

Cursa pentru bani este o eroare. Am nevoie de multă cumpătare, în materie de eforturi proprii.

 

30. 11. Dacă voi scrie o carte de memorii, ea se va numi „Amintirile unui prost”. Pare clar că toate greşelile mele strategice s-au datorat prostiei.

Mi-e teamă să lucrez, nu cumva să fac vreo criză! Fără comentarii.

Am fost în oraş, pe ger. Am scos nişte bani. În mod curios, nu mai am nici-un chef să lucrez la compilaţii. Simt că nu este bine „să trag de voinţă”.

 

1. 12. Uite şi „decembre” (vorba poetului).

Cred că am mai scris despre teoria celor trei generaţii. Prima, venită de la ţară, nu ştie ce să-i spună celei de-a doua cu privire la tehnicile de supravieţuire într-un oraş. A doua (din ea fac şi eu parte) este deci sacrificată, ca şi prima, de altfel. De abia a treia are şanse. Deci. Prima nu ştie. A doua nu este instruită de prima. A treia, cu oarecare noroc, primeşte educaţia corectă de la a doua.

Nu este, evident, vorba despre studii superioare şi alte de-astea, ci despre un savoir faire specific marelui oraş. Actualmente eu ştiu cum ar trebui procedat, dar este prea târziu.

Cred că-mi voi cumpăra un calculator. Dactilografierea a vreo 90 de file m-a costat 200.000 lei. Copia xerox, încă vreo 70.000. Şi asta, plus munca dificilă de vreo zece zile, pentru a preda romanul la un concurs unde, în mod normal, nu poate avea succes!

Am încercat să-mi repar (cu cauciuc şi lipici) cizmele îmblănite, foarte bune cândva. Am dat greş. Mă vor costa un milion altele noi. Adică 40 de pagini de compilaţii. Bună treabă!

Cred că nici unul dintre bătrâneii (încă adulţi?) de vârsta mea nu se culcă la ora 21, ca mine. Se uită la televizor.

Da, „Amintirile unui prost”. Va fi un titlu tentant, fiindcă îl va flata pe cititor. Acest se va simţi deştept, prin contrast.

Să vedem câte manuscrise nepublicate am: „Opera lui Marin Preda” (teză de doctorat); „Monolog sub pat” (roman umoristic); „Animalul de beton” (roman horror); „Mozart şi moartea” (povestiri); „Fragmente critice” (culegere de eseuri despre literatura manieristă de tip SF). În total circa 1100 pagini. Putea fi şi mai rău.

Am reluat munca la compilaţii. Sunt ruşinos de simple. În sensul că aproape nici-o idee nu-mi aparţine. Am scris şi un text pentru „Anticipaţia”.

Aştept cu încredere ora 21, pentru a mă culca. În Tokyo să fiu şi n-aş fi mai singur. Nu este prea rău. Schopenhauer are dreptate în această privinţă.

Să-i trimit o vedere lui I., cu urări pentru noul an.

Aplic metoda Coué. Repet: „Mă simt din ce în ce mai bine, pe zi ce trece.” De câte 20 de ori. Fără ironie, fără sarcasm. Cu umilinţă.

 

2. 12. I-am băgat în roman pe cântăreţii ambulanţi din Perú, ascultaţi în pasajul de la Piaţa Unirii. Muzica lor de diletanţi mă emoţionează mult (o am pe casete). Mi-ar plăcea să le vizitez ţara. Am impresia că am mai ascultat această muzică, în altă existenţă. Poate că este de vină şi antipatia mea absurdă faţă de limba engleză. Este interesantă, dar de fapt nu-mi place.

3. 12. Ger. Am predat romanul, pentru concurs. Mă reapuc de compilaţii. Voi relua munca la „Zeul apatiei”, volumul al doilea.

Mi-am făcut analize. Tiroida mea este „moderat hipertrofiată”, efect al amiodaronei, medicament luat pentru inimă. Să vedem cât voi mai putea lua acest medicament. Am încredere în Dumnezeu şi în steaua mea.

Articolele mele de enciclopedie au o singură calitate: sunt scrise bine.

Am citit o carte despre cum se obţine ritmul cerebral alfa. Uneori am impresia că „intru” în mod spontan în el. Atunci scriu cu o uşurinţă deplină. Spun banalităţi, acum.

Săptămâna viitoare va apărea „Rolex”. Este povestea unui sexagenar paradoxal. Acesta îşi vinde garsoniera pentru a-şi cumpăra un ceas scump. Tema aceasta m-a obsedat.

O altă temă, aceea a scriitorului transformat în instalator de apă şi canalizare am băgat-o în „Animalul de beton”. Paginile cu pricina mi s-au părut dintre cele reuşite.

Lucrez la compilaţii, călcându-mi pe inimă. Asta nu poate fi bine.

Mă gândesc mult la I. Poate că este mai bine că nu ne scriem. Ce sens au cuvintele, atunci când nu te poţi vedea? Sunt ipocrizie şi deşertăciune.

 

4. 12. Muzica pop-rock este, fără îndoială, arta unor oameni nefericiţi, chiar disperaţi. Vremuri grele. Chiar şi umorul pare o emanaţie a disperării. Romanticii din secolul trecut erau nişte fericiţi pe lângă aceşti sportivi ai amorului şi ai „ierbii”. Nu-i vorbă, nefericirea nu este neapărat ceva rău. Ea poate fi savurată.

I-am trimis lui I. o mică scrisoare neutră. Îi expediez şi copiile celor două proze triste, publicate de mine în ultima vreme: „Se numeşte Mizeria” şi „Rolex”.  Probabil o vor dezgusta. Sătulul nu crede flămândului.

 

6. 12. Comportamentul de preocupare, tipic pentru inşii lipsiţi, tinde să mă părăsească. Are şi bătrâneţea avantajele ei, după cum spune Schopenhauer.

În privinţa compilaţiilor, am devenit mai puţin scrupulos ca la început. Împrumut din diferite surse, fără a pastişa, adaug impresiile mele. În fond, editorul doreşte doar ca textul să sune bine. Asta nu este greu de obţinut.

N-am reuşit să găsesc panglică pentru maşina de scris. Toate cele cumpărate sunt uscate. Ar trebui să am un PC, iată adevărul. Toţi necăjiţii au. Dacă vindem pământul, voi putea să-mi cumpăr.

Pregătind plicul pentru I., am realizat că n-are rost să-i trimit producţiile mele literare. Nu i-am mai anexat copiile respective. Nici lui Irinel n-o să-i mai trimit texte de-ale mele. Nici ea şi nici I. nu sunt interesate de literatură. Mă întreb dacă mai este interesat cineva.

România nu este o ţară pentru perfecţionişti. Aceştia trebuie să-şi schimbe firea, dacă nu vor să se ţicnească.

Încep o nouă epurare a cărţilor. Mutându-mă aici, am lichidat circa patru cincimi. Voi păstra doar câteva cărţi de referinţă.

7. 12. Ar trebui să mă gândesc dacă nu cumva îmi pierd timpul pentru bani puţini.

Cel cu enciclopedia a început să-mi dea sume mai mici. Nu înghit aşa ceva. Voi sista colaborarea. Oricum, peste cel mult un an – dacă voi trăi – va trebui să vând aici şi să mă mut la Braşov. În afară de cazul unui miracol. Din scris nu se poate trăi, oricât de sârguincios ar fi omul.

Ar trebui să mă reapuc „mereuţ” (adică încet, în graiul de la Comloş)  de gimnastică. Când nu fac mişcare, mă apucă un fel de nesiguranţă bizară.

Gerul continuă. Căldura din locuinţă este realmente o binefacere.

 

8. 12. Ca şi SF-ul, ozenologia este marginalizatoare.

Intră în discuţie şi încetarea oricărei activităţi scriptice, urmată de intrarea într-o existenţă vegetativă, de pensionar. Greu de imaginat.

Se poate aborda şi activitatea de traducător. Cea de romancier oferă, pare-se, în cel mai bun caz, doar succese de stimă.

 

10. 12. „Animalul de beton” n-a fost agreat. Constat că public o carte din cinci scrise. Poate fi şi mai rău.

„Rolex” a apărut în „Luceafărul”.

Să încerc oferirea unui volum de povestiri non-SF. Unele dintre ele sunt de-a dreptul bune. Dar unde?

Noul an vine cu viteză. Totul merge foarte repede. Viaţă expeditivă. Sinistru.

Când scriu ascultând muzică simfonică la căşti, devin dintr-o dată prolific şi cu idei.

11. 12. Am nimerit-o cu a cincea panglică pentru maşina de scris. Precedentele erau uscate. Sunt norocos.

„Scriu” despre Dosoftei. În facultate, literatura română veche mi se părea un calvar. Eram străin de ea. Totuşi, la examen am luat o notă mare. Zece, pare-mi-se. Asta  numai fiindcă bunul domn Lăudat era un naiv şi s-a lăsat înşelat de retorica mea.

La magazinul Obor, poate cel mai mare din Bucureşti. Se pare că actul de a cumpăra este esenţa plăcerii pentru omul de azi. Furia, bucuria, patima de a cumpăra. Viaţa este ciudată. Uneori am impresia că nu mai am ce căuta în Bucureşti. Dorinţa de-a mă întoarce la Braşov se coace în mine cu încetul. Dacă lucrurile merg bine, la primăvară voi lua o decizie în această direcţie. N-ar fi vorba de o renunţare, ci de o repliere.

 

12. 12. Încep acest frumos caiet (2.500 lei) cu ideea banală că, probabil, acţiunea mea SF din ultima perioadă n-a dus nicăieri. Bani n-au apărut. „Faima” nu mi-a crescut. Zodiacul japonez mă sfătuieşte să aştept şi apoi să încep o altă activitate. Ce fel? La vârsta aceasta, dacă nu eşti afirmat, viaţa este grea. Intri într-o dură luptă de ariegardă.

Întreb, chiar acum, cărţile de tarot cum ar fi mai bine să acţionez în „cariera” mea literară. Voi nota apoi rezultatele.

Cărţile spun: „Este bine să abandonezi totul”.

Acum voi pune aceeaşi întrebare cărţii Yi Jing. Iată ce am aflat.

Se promite prosperitate obţinută prin muncă. Hexagrama derivată recomandă: „Este avantajos să întreprinzi orice.” Sunt de asemenea prevăzute pierderi de bani şi separări.

Cred că la nivelul unor existenţe mărunte, precum a mea, avatarurile materiale contează prea puţin.

Un amănunt comic al prezicerii. Mi se prezice nevastă tânără! Caraghios, de-a dreptul.

Cu toată consideraţia pentru prestigioasele oracole, sunt silit să prefer spusa lui nenea Ghiţă, fie iertat!, aceea cu Goldenberg, citată deja în aceste caiete.

Un aforism îndoielnic. Prostului nu-i rămâne decât să fie genial. Sau genial de norocos, mai bine.

La B. B. C., tineri spunând că bătrânii sunt total depăşiţi, dar merită respect. Cazul meu este neclar, totuşi. Poate că sunt terminat ca scriitor şi n-o ştiu. Este o chestiune de energie, în fond.

În blocul meu se instalează cablu pentru televiziune. 40.000 lei pe lună. Aş putea să-mi iau un televizor. Ce să fac însă cu el când mă voi mut la Braşov? Eu nu ştiu cum să scap de obiecte, necum să le înmulţesc.

Să fii un buldozer nesimţitoriu – iată ce se cere.

Aparatul meu de radio „Panasonic”, cu căşti şi player pentru casete, începe să dea anumite rateuri. După zece luni de la cumpărare. Putea să fie şi mai rău.

Doar acţiunile finalizate mă calmează.

 

13. 12. Încep să înţeleg ce va să zică să fii bătrân. Capeţi, de exemplu, resursa dormitării. Poţi vegeta, în aşteptarea dimineţilor, cu scurtele lor interludii de prosperitate fizică. Una-două, te întinzi şi aţipeşti. Nu sunt somnolent de felul meu, dar mă „răstorn” (expresie de la Vâlcele) de teama unei crize.

La radio, o ţărancă spunea că suferă de „fibrilaţie arterială”, dar munceşte toată ziua. De fapt, avea fibrilaţie atrială, ceva destul de urât. O ajuta ignoranţa şi tonusul psihic. Poate şi… aerul curat.

Irinel mi-a trimis o felicitare dichisită. Ceva se defectează în mintea ei, se rigidizează. Se pare că intelecţia ei  se erodează întrucâtva. Va fi cu siguranţă singura felicitare primită de mine. Eu nu voi trimite nici una. Asta-i viaţa.

Scriu compilaţii. Intrat în atmosferă, am început să fac istorie literară de-a binelea, obţinând formulări mai personale, ba chiar şi originale, uneori. Pentru ultimii autori, cinci sau şase, voi reclama o mărire de tarif.

Hârtia bună a acestui caiet te îndeamnă să te tot lungeşti. Precum o femeie bine îmbrăcată.

 

14. 12. La omul sărac, nici boii nu trag. O vorbă foarte corectă. Am un telefon cuplat, practic incapabil de a primi apeluri. Trebuie să privesc partea bună a lucrurilor şi anume faptul că eu pot să telefonez.

Gerul s-a domolit. Un lucru bun.

Aştept plecarea la Braşov. Nu voi scrie nici un rând acolo. Am de gând să stau vreo zece zile. Poate am noroc cu vremea.

Am probleme cu tiroida. Se cere schimbarea tratamentului pentru inimă. Cu anumite riscuri. Problemele din gât nu mi-au trecut, deşi am luat un antibiotic trăznitor. Se adună.

 

15. 12. O amică a simulat la telefon că nu aude nimic. În acest fel mi-a dat de veste că m-a şters de pe lista cunoştinţelor ei.

Principalul este să-mi duc mai departe jocul meu, bun sau rău.

Îmi va apărea în „Anticipaţia” prima parte din nuvela „Generatorul de realitate”.

Orice s-ar întâmpla, nu voi face precum Cesare Pavese. Acesta s-a sinucis într-o cameră de hotel, după ce în prealabil a dat telefoane infructuoase fostelor sale iubite.

By the way, ideea de a recupera fost amante este greşită. O ştiu de multă vreme. Are şi înnoirea dificultăţile ei, ce-i drept. Şansele sunt însă mai mari, fără nici o îndoială.

 

16. 12. Am încheiat compilaţiile. Banii (trei milioane, patru?) s-au dus imediat. În aceeaşi perioadă (circa două luni) am cheltuit încă 280 dolari, adică vreo trei milioane. Nu pricep pe ce s-au dus banii.

Azi, o criză mică. Taxiul la policlinică: 100.000 lei.

Mutarea la Braşov pare tot mai tentantă.

1999

 

5. 1. M-am întors ieri de la Braşov. Intenţia de a renunţa la lupta dură din Bucureşti mi s-a estompat. Ea rămâne totuşi relativ corectă.

Cred că am de dat un fel de bătălie. Trebuie să mint din răsputeri, pentru a mai salva câte ceva.

Mama este bine.

I. ne-a vizitat la Braşov. Este fericită, frumoasă, uşor supraponderală. Pare a avea doza de indiferenţă strict necesară supravieţuirii. Grija pentru ceilalţi n-o sufocă.

 

6. 1. La şaizeci de ani, după Gracián, omul este (precum) un câine. Admiţând această afirmaţie, am de ales între a fi un dulău bătrân, arţăgos şi un căţel cu botul albit, numai mişcări prietenoase din coadă şi linguşiri. A doua variantă pare a fi mai bună. De altfel, am început s-o aplic.

7. 1. Dimineaţa totul îmi pare OK. Seara, partida mi se arată a fi pierdută! Ciclotimie?

Încă mai aştept un miracol. Asta înseamnă că sunt viu, presupun.

Să mă feresc de generalizări în privinţa eşecurilor mele. Jocul nu este încheiat. Trebuie doar o oarecare consecvenţă. Ca la ruletă, culoarea se schimbă, chiar dacă o serie neagră pare dictată de un destin răutăcios.

O perioadă de espectativă n-ar fi tocmai rea.

Cât priveşte diferite indicaţii astrologice, încep să le consider un joc. Nu au legătură decât cu mintea mea.

La Braşov, am reluat gimnastica. Mâine se vor împlini trei săptămâni de exerciţii fizice.

Mi-am amenajat un loc ferit, pentru exerciţiile la sol. Nu mai merg cu metroul şi nu mă mai mai expun curenţilor lui de aer. Sper astfel să nu mai fac faringită. Ultima mi-a blocat exerciţiile fizice vreme de aproape două luni.

Obţin sume mici de bani pe diverse colaborări. Acum am de luat vreo 500.000 lei. În definitiv, nu-i dau.

Voi lichida arhiva luată de la unchiul Aurel. Voi arunca (vinde?) o ultimă tranşă de cărţi.

Maică-mea spune că actuala mea locuinţă nu este sănătoasă. Posibil.

 

8. 1. Un amic din Satu Mare s-a arătat interesat de „Animalul de beton”. Am făcut o copie şi i-am trimis-o (95.000 lei).

O răceală mă tatonează discret. Reuşesc să fac gimnastică.

Un televizor sau un motan, iată alternativele. Altfel nu cred că mai merge.

 

12. 1. Reîntâlnire cu H. Este inteligentă, dar şi proastă, dintr-o dată! Uneori are o agresivitate cretinoidă. (Există aşa ceva?) Reacţiile ei sunt totalmente inadecvate.

Am luat de la „Anticipaţia” 228.000 lei. Circa 7.600 lei de pagină dactilografiată. Greu de înţeles de ce nu renunţ. Pe roman am luat circa 8.500 pe pagină. Or, dactilografierea unei pagini (file) costă 5000 lei.

Rezultă că plata pentru textele din enciclopedie a fost mai bună (25.000 lei fila).

Nu ştiu în ce măsură m-a lăsat inima, dar nervii mă trădează tot mai sensibil. Ar trebui să evit cu orice preţ persoanele păguboase, de genul lui H.

Cred că dragostea pentru animale angrenează un anumit dispreţ pentru oameni. Am observat aşa ceva la mai multe persoane. Mizantropie astfel indusă sau exprimată?

Este jalnic, dar singura şansă de a câştiga bani în mod semnificativ rămâne jocul la loterie! Exact cum gândeşte cel mai umil pensionar!

15. 1. Câteva zile lamentabile, dominate de anxietate. Aşa ceva aveam în mod frecvent cu vreun an în urmă, înainte de a începe să iau amiodaronă. Poate că, din nou, creierul nu mai primeşte suficient sânge. Sau sunt reacţii subiective? Bine ar fi.

Probabil că mă voi muta la Braşov. La Bucureşti nu mai am, realmente, nici-un motiv să rămân.

Reiau munca la compilaţii.

Fac gimastică, târâş-grăpiş.

H., agresivă şi prostuţă. Are şi calităţi, fără îndoială. Egoismul ei feroce o să-i joace feste urâte în viaţă.

Iau piracetam, în ideea că angoasele mele sunt prime semne ale unei demenţe senile. S-ar spune că îmi face bine.

21. 2. Am  vegetat mai multe săptămâni la Braşov. Sunt din nou la Bucureşti, în modesta-mi garsonieră.

A început anul Iepurelui. Poate îmi va aduce noroc.

Rămâne să simplific şi mai mult. Probabil mă voi muta la Braşov.

La maică-mea am tras un frig în lege.

Mama este bine. Luptă, cu eroismul neconştientizat al făpturilor puternice.

 

22. 1. Mi-a telefonat Irinel. Ea mă concurează cu succes în materie de nefericire. (O vorbă poate prea mare!)

Romanul cu personaje reale. Sefiştii români angrenaţi într-o acţiune oarecare. Mai întâi, trebuie să închei textul cu ţiganii decăzuţi, după ce au fost stăpânii ţării.

Am nevoie de un calculator ieftin, lipsit de interes pentru spărgători. Din blocul meu s-a furat un televizor, în timp ce stăpânul lui, un pensionar, era la pâine.

La telefon, D., fosta mea iubită, părea extrem de amabilă. Mă va căuta. Numai că telefonul meu se deranjează, matematic, la câteva zile.

 

24. 1. Noua mea constatare. Sefiştilor, din diferite motive, nu le place literatura. Iată de ce se revoltă, devin nişte rebeli. Tipologia lor diferă de cea a insurgentului literar clasic. Ce le place? SF-ul, înţeles ca antiliteratură, ca altceva decât literatură.

În cazul meu, apelarea la SF a semnalat lipsa de vocaţie literară şi vocaţia pentru avocatură (în sens larg). Practic, sunt un om fără convingeri culturale.

 

25. 2. Scrierea SF-ului este un act exclusiv intelectual. Scrierea literaturii presupune implicarea existenţialului. Iată de ce în SF nu există iubire şi suferinţă autentic umane. Jocuri intelectuale, poate bune ca exerciţii pentru creier. De aici, chinul de a scrie texte SF, precum şi personalitatea SF standard, întrupată perfect de M. G. (om bântuit, suferind psihic şi moral, ros de frustrări nevindecabile). Satisfacţia de a scrie o proză (poezie) ţâşnită din fiinţa lui îi este străină sefistului. Jinduieşte la ea, poate. Spre a rezista în postura de sefist, trebuia ca literatura – exprimarea de sine – să-ţi fie indiferentă. Acesta ar fi cazul meu. Nu încerc decât să mă perfecţionezu în confecţionarea unor cărţi comerciale.

 

26. 2. Zile fără relief. Cartierul acesta, cu mişunările lui umane, mă cam stresează, la drept vorbind.

Fac gimnastica de dimineaţă, fără probleme. Am un bun tonus fizic.

Romanul meu stagnează, dar ştiu ce ar fi de făcut la el. Să nu mai încep nici-un roman, fără un plan minuţios. Am mai spus-o.

D. nu m-a căutat la telefon, aşa cum a promis. Este şi ea bucureşteană, de! Nu se poate ţine de cuvânt, precum o provincială.

Mâine voi mânca somon. Mâncarea este singurul meu lux.

 

1. 3. Am făcut atâtea prostii, încât ar trebui să am un mare noroc. Norocul prostului.

O căldură bolnavă (18 grade). Oricum, îmi convine mai mult decât frigul.

Irinel îmi dă telefoane. Ar putea trăi un om din sumele cheltuite de ea astfel. Va veni în România la sfârşitul lui aprilie. Are tribulaţii în legătură cu iubitul ei, homosexual (!?).

Eşecurile de orice fel îmi pică greu la stomac. Iată adevărul.

 

2. 3. Demersurile eşuate trebuie incluse în joc. Înmulţirea lor trebuie privită cu indiferenţă. Chestiunea este că eşecurile tind să slăbească încrederea omului în el însuşi. Iată de ce trebuie folosite mai multe „undiţe”, simultan. Omul să nu-şi lege toate aşteptările de o singură posibilitate.

Irinel mi-a comunicat că îmi va aduce o maşină electrică de scris. Fata aceasta este o persoană cu adevărat generoasă. Deşi mie îmi trebuie de fapt un laptop, promisiunea ei mă mişcă.

Reconstruirea romanului meu pare a merge bine.

Revenind la „teoria” ratărilor mărunte, amintesc că jurnaliştii sunt obişnuiţi să li se trântească uşile în nas şi să fie trataţi ca nişte necăjiţi. Cu excepţia liderilor de opinie. Aceştia din urmă sar pe o altă orbită. Pălmaşii, în schimb, sunt nişte amărâţi, umiliţi la tot pasul. Veselia lor ostentativă nu trebuie să ne înşele.

 

3. 3. Îmi amintesc cât de uşor am scris „Animalul de beton” şi „Monolog sub pat”. SF-ul presupune un anumit chin. Oricum, se poate confecţiona.

Am nevoie de haine noi. Un om de vârsta mea nu-şi poate permite să umble (aproape) jerpelit.

Mi-ar fi bun şi un procesor de text. Plus un calculator ieftin, demodat. Poate mi-ar trebui şi un telefon celular, din momentul ce telefonul meu regular se strică tot timpul.

Ce interesant se schimbă culoarea cernelii din stiloul meu (după ce recurg la o altă sticluţă). Verdele devine treptat albastru. Ca şi viaţa cuiva. Respectivul se trezeşte în căcat până la gură. Încă puţin şi va fi silit să bolborosească înjurături cu gura plină de căcat, iar apoi să se resemneze.

Romanul meu este o „simfonie” a agresivităţii. Sub acest raport, este realist.

 

4. 3. Tai fragmente mari din manuscris. Aşa se întâmplă când lucrezi fără plan.

Căldura creşte. Pomii au început să înverzească. Nu-ţi vine să crezi că iarna ar putea să revină, precum o femeie abandonată cu tristeţe şi uşurare.

 

6. 3. Şahiştii din parc sunt vicioşi fără bani sau bătrâni singuri. Ar trebui să nu mai calc în modestul Parc Obor.

La recitire, romanul meu mi se pare aproape lamentabil.

Joc la loto.

Se pare că despărţirtea de H. s-a înfăptuit. Discret, tacit, reconfortant. Desigur, trist.

Şi singurătatea, ca oricare altă formă de viaţă, poate fi administrată mai bine sau mai rău.

Am fost la medic, pentru un control de rutină. Doctoriţa era sută la sută la sută deconectată şi dezinteresată de cazul meu. I-am dat niscaiva cadouri. Ritualul o cere.

În privinţa romanului, am greşit bazându-mă pe intuiţia mea. A fost o eroare şi alegerea unor soluţii lesnicioasă, ieftine. Refacerea este un chin şi probabil va duce la rezultate dubioase.

7. 3. În fond, ani în şir mi-am dorit să fiu un autor de romane. Acum sunt unul, dar în condiţii greu de imaginat cândva.

„Compunerea” unor romane este activitatea cea mai comodă cu putinţă, pentru cine nu este un ins grăbit şi are suficientă forţă pentru a nu se pripi.

Relaţia dintre mine şi H. era stresantă, perturbatoare. Fiecare dintre noi doi avea motivaţii de neînţeles pentru celălalt. H. rămâne o femeie adorabilă, în felul ei. Mă întreb însă ce bărbat o va accepta aşa cum este. Poate unul lipsit de locuinţă şi de bani, disperat. Lipsa ei de vocaţie pentru cooperare este evidentă. La fel, prostia devastatoare (precum sprintul final al unei cunoscute alergătoare), aflată într-un curios concubinaj cu inteligenţa.

 

10. 3. Zilele mi se par prea scurte. Poate că şi sunt aşa.

Practicarea criticii literare mi-a deformat stilul. Folosesc prea multe formulări referitoare la abstracţiuni. Stephen King, în schimb, are nenumărate notaţii întemeiate pe senzaţii. Spre a „frăgezi” în acest sens scriitura, eu trebuie să fac eforturi.

Naratorul meu este uneori reuşit, chiar fără aşa ceva. Textele respective nu sunt însă pentru cititorii obişnuiţi, ci pentru nişte avizaţi, eventual autori şi ei. Ceea ce nu este OK.

 

12. 3. La telefon nu mă caută decât Irinel. În rest, nimeni. Nu este un boicot, ci o izolare datorată vârstei şi lipsei de succes. Aşa trebuie să se întâmple. Când miracolul se va produce, partitura se va schimba.

I-am trimis azi o scrisoare doamnei P., mama lui I. Mi-am dat seama că ura ei mă deranjează, chiar de la distanţă.

Situaţia mea cere o rezolvare dedusă din strategia jocului de poker. Trebuie rezistat până când „cartea proastă” se va încheia. Cu calm şi fără alunecări în vicii ordinare.

Lecturi din Stephen King. Omul acesta are o forţă narativă teribilă. Aşa ceva nu se poate simula decât până la un punct.

Până la un miracol financiar, am unul natural: primăvara incipientă.

Din nou „încercarea cărţilor”. Voi lichida un nou stoc. Probabil tot ce nu-mi mai foloseşte la scrierea unor romane.

Mă repet, în mod scuzabil. Planul de-a recupera o femeie după ce te-ai despărţit de ea este principial greşit. Poporul spune: „Ciorba încălzită nu este bună.” Dale Carnegie spune, la rândul lui, că în cucerirea unei femei, 50% este rodul curiozităţii. Recucerirea este deci o acţiune cu handicap. Nu-i mai puţin adevărat însă că la vârsta mea o nouă cucerire, fără bani şi fără faimă, este improbabilă.

Poate că regimul meu alimentar sărac în proteine de origine animală este nefavorabil muncii intelectuale.

 

13. 3. Şahul este un viciu, fără îndoială. Un autor de romane n-ar trebui să aibă un asemenea hobby. Activitatea sa vicariantă ar trebui să fie tot literară.

Frigul revine. Acum câţiva ani a fost răcoare până în mai, când a început o caniculă trăznitoare. Climă continentală şi nu temperată, ca pe vremuri.

D. mi-a aplicat formula „Îţi dau telefon mâine.” Am mai amintit de asta. Se pare că există formule tip pentru a-i semnala cuiva că nu mai vrei să vorbeşti la telefon cu el. Acestea diferă în funcţie de epoci. Prin anii ’60 se spunea, la Bucureşti, „Scuză-mă, aştept un telefon din provincie.” Treburile acestea ţin de subtilităţile bucureştene.

Voi câştiga la loterie. Mi se cuvine o asemenea „reparaţie”.

Am ajuns cu rafistolarea romanului la pagina 23. asta după ce scrisesem în neştire până la pagina 144 şi credeam că restul este o chestiune de rutină.

Repararea unui roman seamănă cu tentativa de-a reface o relaţie amoroasă. Multă bunăvoinţă, mare plictiseală (cât mai bine ascunsă).

Doamna amatoare pentru pământul de la Vâlcele nu-mi dă telefon, deşi astă-toamnă a spus că va cumpăra. Aşteaptă să sun eu. Ca la poker. Ca să scadă preţul. N-o voi suna.

Azi va veni un istalator, pentru a dărâma un zid din baie. Curge apă la cei de sub mine. O distracţie neaşteptată.

Probabil că a sosit momentul să aplic recomandarea unui medic cinic: „Trebuie să luaţi piritin (encephabol), dacă vreţi să mai produceţi ceva cu creierul.” După lecitină, pircetam şi ginseng, a rămas ultima resursă.

Spălăcită, dar elegantă cerneală! Există şi femei din această categorie.

 

14. 3. O butadă. Popoarele sud-americane sunt ca nişte copii rezultaţi din violuri. Poate de aceea nu se prea descurcă, economic vorbind. Românii, la fel. Analogia cu violul (pur poetică, nu există probe ştiinţifice în sprijinul ipotezei că respectivii copii ar fi cumva handicapaţi) este valabilă şi în alte cazuri.

Peruanii, înregistraţi pe două casete, deveniţi personaje literare în romanul meu, îşi cântă melodiile în maniera din „Bolero” de Ravel. În ultima parte, ritmul se iuţeşte. Intuitiv sau deliberat, ei sugerează acte sexuale.

Renunţ la mari „hălci” din roman. Iniţial mi-e greu s-o fac (comoditatea, lipsa de energie), dar apoi mă simt satisfăcut pentru că am fost în stare. Ceva asemănător simt atunci când lichidez cărţi şi mobilier.

Curios lucru, am scris 144 de pagini, mergând într-o direcţie greşită.

Mi-ar prinde bine un sejur la Herculane. Aerul pur de acolo mi-ar limpezi creierul.

Telefonul meu este deranjat. Pentru a douăzecea oară. Până la urmă îmi voi cumpăra unul portativ. Ce să fac!?

 

15. 3. O cărţulie cumpărată din întâmplare mă lămureşte şi mai mult asupra SF-ului. Se numeşte „Techno. O generaţie în extaz”. Scrisă de nişte nemţi. Ideea este că în marile aglomerări umane (discoteci, concerte) muzica declanşează forţe speciale. Ascultată acasă, aceeaşi muzică îl lasă rece pe om. Este deci un drog special, capabil să declanşeze trăiri de grup.

SF-ul se loveşte de actul solitar al lecturii. Fără glumă, ar trebui scrise texte menite să fie citite în grup. O întoarcere la şamanism?

Asemănarea acestor manifestări cu transele religioase este evidentă. Tinerii caută religii laice şi le găsesc.

SF-ul are o lipsă cronică de identitate. Refuză sau nu este în stare să fie literatură. (Filmele SF sunt mult mai plauzibile decât textele.) Accesul la delirurile de tip „techno” îi sunt inaccesibile. La fel emoţia estetică. Dorind să fie altceva decât literatură, ajunge să nu mai fie aproape nimic.

16. 3. Mă canonesc cu romanul. Neplăcerea de-a scrie vine de la temă. SF-ul este artificial, iar atunci când inventez întâmplări neverosimile – construcţii mentale pure – treaba nu merge.

Textul cu metroul („Animalul de beton”) l-am scris foarte uşor, jucându-mă.

A revenit iarna. Cu sfială, a nins puţin. Inundaţii şi alunecări de teren în ţară. Probabil că tribulaţiile mele existenţiale sunt ridicole.

Ieri mi-a telefonat Irinel. Zicea că este sfârşită, nu mai iese din casă. Să sperăm că-şi va reveni.

M-am înscris la un concurs de şah. Am pierdut prima partidă. Doar jucând total relaxat, nu risc vreo tahicardie. Am întâlnit inşi erodaţi de trecerea timpului.

Telefonul mi se defectează foarte des. Compensaţia sunt sucurile de legume. Obţinute cu o centrifugă franceză, făcută în Spania.

M-am gândit să încerc să-mi programez un anume vis. Există o tehnică. Ar fi interesant de încercat.

Cu puţine excepţii, prima variantă a romanului meu este scrisă într-un lamentabil stil jurnalistic.

Romanul „se lasă greu”. Poate că tema agresivităţii îmi displace. Va învinge „binele” până la urmă, desigur. Entitatea va fi biruită de pământeni, de creierele unite ale acestora.

Este curios cât de slab mi se pare textul. Mi s-a schimbat atât de mult optica, în doar câteva luni?

 

20. 3. Elementele auditive îmi ies mai bine. Insist asupra elementelor vizuale. Elimin neologismele, precum şi formulările jurnalistice.

Şi în mod artificial, refăcând frază cu frază, se poate obţine insolitarea. Ideală ar fi „transa” prozatorului autentic, dar… Am reuşit şi aşa ceva, în povestirile amintite, apărute în „Luceafărul”, precum şi în „Ucigaşul melcilor”. Aceasta va apărea într-o revistă din Satu Mare. Cu romanele lucrurile sunt însă mai complicate. Cât timp scrii un text scurt, poţi avea una şi aceeaşi stare de spirit. Iată de ce este necesar un plan preliminar, menit să menţină o structură „uitată” de mai multe ori, atunci când scrii „în transă”.

La şah, un punct din 5 partide. Am ieşit din atmosferă.

Această cerneală scumpă este proastă. Nu este destul de fluidă, la fel ca gândirea mea şahistă.

Asemănarea dintre impotenţa literară şi cea sexuală este frapantă. De fapt, eu nu o am pe nici una dintre ele.

Un post de radio cu preocupări biblice dă numai muzică de Mozart. Deduc de aici că în rai se cântă doar acest compozitor. Beethoven este teluric, rebel. Te motivează pentru lumea asta.

Pentru a juca bine şah, trebuie să fii întrucâtva furios.

Ideea acestei dimineţi. Să mă introduc pe mine însumi printre personaje, în chip de raisonneur. Un bătrân din epocă, amintit în „Zeul apatiei”.

În „Shining”, Stephen King spune că un roman este o mlaştină. Aşa este. Efortul de a ţine toate firele narative în mână, adică în cap, este mai mare decât s-ar crede.

N-am de gând să renunţ. Mă aliez cu timpul, căutând partea plăcută a lucrurilor.

 

21. 3. Aseară m-a sunat mama lui I., din Germania. Ciudăţenia este că sunt căutat telefonic doar din această ţară. I-am scris anterior un bilet, trimis prin I., propunându-i pace. La telefon, părea rezonabilă. Mi-a spus că ascendenţii tuberculoşi ar duce la sarcini extrauterine. N-am văzut legătura cu discuţia noastră.

La un post de radio francez, un psiholog spunea că singurătatea poate fi mulţumitor suportată de oameni.

 

22. 3. A trecut şi echinoxul. Mă canonesc cu insolitările, cu mântuirea frazelor de platitudinea jurnalistică.

A scrie texte SF este literalmente un chin. Sefiştii sunt nişte damnaţi, asta este clar.

 

24. 3. Voi juca la loterie o sumă mai mare. Aşa mi-a sugerat „Cartea schimbărilor”, „Yi Jing”. De două ori consecutiv, la interval de vreo lună, mi-a ieşit aceeaşi hexagramă. Spune că edificul este şubred, iar omul poate face orice, pentru a-l salva. Se potriveşte.

Arta de-a renunţa. O învăţ tot mai bine. De fapt, locuiesc în Bucureşti pentru a juca şah şi pentru atmosferă.

Probleme cu o ţeavă spartă, în perete,  dificil de reparat.

În baia mea vin damfuri de căcat. Poate prevestesc un câştig la loterie.

 

27. 3. Mai mult de un milion, deocamdată, pentru reparaţie. Dezordine, murdărie, conaţionali proşti şi escroci. Capitala îmi devine tot mai odioasă.

Faţă de Bucureşti, Braşovul este arta naivă faţă de cea cultă, SF-ul faţă de literatură.

 

6. 4. Am stat cinci zile la spital, după ce am avut un EKG cam prost. Mi s-a mărit doza de antiaritmic. Am şi un diagnostic de sindrom nevrotic anxios cenestopat. Mă voi strădui să-l infirm. Am voie să fac gimnastică, moderat.

P. îmi dă telefoane săptămânal. Discursul ei devine de fiecare dată tot mai lung. Vocea ei se face imperioasă, începe să mintă în cascadă. Doreşte să desfacă mariajul lui I. Mă cere de bărbat. Doamne apără şi păzeşte! O expresie a Mamei Sida, bunica mea dinspre tată.

Irinel mă sună şi ea, adesea. Nu se simte bine, dar va veni totuşi în România. O persoană de foarte bună calitate. O consider sora mea.

 

8. 4. Am început operaţia de vindere a garsonierei. Asta-i viaţa. Renunţ la cărţi, la mobilă. Voi sta la maică-mea o vreme. Apoi văd ce fac.

Urmează să predau actele pentru pensionare.

 

12. 4. Azi am revenit de la Braşov.

Evenimentele decid pentru mine.

Întotdeauna mi-au plăcut lichidările. M-au satisfăcut.

Renunţ treptat la anxioliticul meu.

Nu sunt în stare să arunc documentele luate din arhiva unchiului Aurel, cu zece ani în urmă.

Se alege praful, s-ar spune. Sau nu?

La postul de radio „Vocea Evangheliei” se vorbea despre credinţă ca „artă a dependenţei”. Interesant.

Nu mi-am asigurat spatele, în lupta vieţii. O eroare strategică. Doar grupurile de comando luptă fără spatele asigurat.

 

14. 4. Cadorisesc cărţi. Dorm foarte rău.

Nu posed îndeajuns tehnica lichidării. Sunt un diletant, un amator.

Am făcut cadou mai multe cărţi în franceză şi germană. Unele valoroase. Pentru cine?

Oamenii se supără foarte uşor. Îi invidiez pentru asta. Doar când n-ai probleme grave, te superi din nimicuri.

Adio la critica literară! Es war zu viel.

 

15. 4. Această mare de hârtii tipărite sau scrise… Lupt din greu. Lichidez. Este şi un tratament psihic, nu mă îndoiesc de asta.

N-am avut vocaţie pentru literatură şi filologie, iată adevărul. Probabil că voi mai scrie proză. Atât. Critica SF o pot face impresionist. Cititorii ei nu sunt pretenţioşi.

Simplificările mă hrănesc, de-a dreptul. Mă fortifică.

16. 4. Am vândut cu 600.000 lei circa 120 de cărţi, nucleul bibliotecii mele de critic şi teoretician literar. Am încheiat astfel o etapă. Nu vreau şi nici n-aş mai putea să mă reapuc de critică.

Rămâne proza. Constat, nu fără stupoare, că îmi sunt suficiente câteva cărţi de proză. Le pot reciti la nesfârşit. Asta este ceva aproape suficient pentru antrenamentul meu de prozator. Borges spune de altfel că de la o anumită vârstă s-a limitat la recitirea unor cărţi preferate!

Lucrurile se simplifică văzând cu ochii. Faptul că n-am o parteneră contribuie la acest proces.

Am dat azi peste „Monolog sub pat”. Continuă să-mi placă.

Mai rămâne de făcut o ultimă lichidare de cărţi. Renunţ şi la unele aparent indispensabile. Va rămâne un rest al rămăşiţei. Nu ştiu cum va ajunge acesta la Braşov.

Am reluat tranchilizantele (doza este mică). Ca urmare, dorm până la ora 3. Apoi vegetez, aşteptând cu stoicism dimineaţa.

Bine ar fi ca blazarea medicilor să semnifice faptul că boala mea nu este prea gravă.

Un miracol! Telefonul meu merge de două zile fără nici-un rateu! Băieţii reparatori au apărut exact când luasem decizia de a-mi cumpăra un telefon mobil, cu trei milioane.

 

17. 4. Azi-noapte am dormit aproape bine. Desigur, în urma deciziei de a renunţa la critica şi teoria literară.

Probbil că tehnica îmbătrânirii acceptabile constă în renunţări bine calculate.

Câtă comoditate, atâta sărăcie. Românii probează că este aşa, cu sâmbăta lor de odihnă.

Poate că nu m-a interesat niciodată critica literară. Am făcut-o din ambiţie. Urâtă treabă! Mai bine de 30 de ani!

 

18. 4. Un medic (250.000 lei) spune că este posibilă întreruperea unui circuit electric în inima mea. Tahicardiile ar înceta. Operaţia durează 3-4 ore. Probabil că îi voi da toţi banii, iar mutarea la Braşov va deveni o tristă necesitate. Am căpătat o speranţă. Asta este ceva minunat, de nedescris.

Am făcut atât de multe prostii în viaţa mea, încât pot fi socotit un prost. Asta ar explica faptul că, în mare, sunt un om norocos.

 

20. 4. Este reconfortant să n-ai nimic de scris. Încep să-i înţeleg pe pensionari.

M-au sunat câţiva amatori, pentru garsonieră. Suma cerută de mine li s-a părut prea mare. Evident.

Vineri ar urma să înceapă un concurs de şah. Medicul mi-a spus că nu risc nimic, dacă joc. Are o viziune mecanicistă asupra inimii mele.

Azi m-am cam enervat la un magazin de unde iau lecitină. Nu sunt pregătit pentru situaţii unde întâmpin nedreptăţi flagrante, de un tip original. Asta arată o anumită „solidificare” a intelecţiei. După ce am codificat-o, situaţia respectivă nu mă mai irită. Femeile respective m-au jecmănit de vreo 130.000 lei. Asta-i situaţia, domnilor!

Viaţa omului sărac este nespus de meschină. Respectivul nu-şi pote permite aproape nici-un lux. Dezgustător.

Doar când este soare afară, pot judeca limpede.

Am nevoie de acte de arhivă. De la Braşov şi Rupea. Pentru pensionare.

Am început să dezleg cuvinte încrucişate… Ca bietul taică-meu! Bună treabă! Este un simulacru nevinovat de activitate intelectuală.

Mă întreb dacă stilul meu jurnalistic este o boală vindecabilă.

 

23. 4. Cei trei de nouă ai acestui an sunt parcă trei cobre gata de atac. (O comparaţie menită să-l omagieze pe Stephen King.)

Azi este Sf. Gheorghe. O emoţie, amintindu-mi de tatăl meu. Îl înţeleg de-abia acum, la spartul târgului.

Amân operaţia de „fulguraţie electrică”. O păstrez în rezervă.

Garsoniera mea n-are căutare. Săracii n-au bani, iar bogaţii nu vor blocuri modeste. Se pare că marea majoritate a populaţiei n-are bani decât pentru supravieţuire.

24. 4. Remiză muncită în prima partidă a concursului de şah.

Timpul rămâne urât.

Irinel mi-a telefonat. Vine în 8 mai. Mă voi strădui să merg până la Lugoj, spre a o întâlni. Avionul Bucureşti – Timişoara, dus-întors, costă 1.650.000 lei. Trenul, vagon de dormit, spre un milion, presupun.

Sărăcirea românilor se amplifică foarte rapid. La fel, ţigănirea generalizată.

Trebuie să stau deoparte şi să aştept (Yi Jing). Aşa voi face.

Voi pierde mult la vânzarea locuinţei.

La întrebarea mea cum priveşte Destinul dorinţa mea de împlinire a unui miracol salvator, „Cartea schimbărilor” mi-a spus să nu mai încerc obţinerea unei sume mari de bani. Miracolul ar urma să se petreacă pe plan sentimental (!?). Sau, nuanţez eu, existenţial. Jocul la loterie ar fi o capcană. Adevărul este că am dat la acest joc multe „bulioane”!

Nu înţeleg tocmai bine legătura dintre devalorizarea leului şi ieftinirea locuinţelor. Ba da, pare simplu. Săracii n-au dolari şi resimt brutal devalorizarea. Bogaţii au dolari, sunt la adăpost, dar nu se interesează de locuinţe modeste.

I-am trimis mamei 300.000 lei. Mult prea puţin. Mă linişteşte într-o oarecare măsură faptul că i-am achitat toate ratele la locuinţă.

Am început o povestire. Un adolescent visează numerele viitoarei trageri la loterie… Aşa da, nu mă costă nimic.

 

27. 4. Am pierdut a treia partidă.

I-am scris lui Irinel că nu voi merge la Lugoj, spre a ne întâlni.

Vreme de noiembrie târziu.

Cumpărând această garsonieră, am făcut o greşeală strategică. Am uitat că doar obiectele de bună calitate contează. Asta pentru că doar ele îi interesează pe oamenii cu bani.

Lucrez lenevos la „Feeling of Strangeness”. Aplic, atât cât sunt în stare, regulile învăţate de la Stephen King.

Un citit din „Apocalipsa” (The Stand): „… ai fi putut crede că este un scriitor sau pictor […] Pe măsură ce se apropia, renunţai la primul gând, spunându-ţi că nu era un intelectual… poate cine ştie ce meşter din mişcarea counterculture, care substituise  originalităţii kitsch–ul.” Nu cunosc o mai succintă definire a SF-ului şi a sefiştilor.

 

30. 4. Lucrurile merg de la sine. A apărut un amator pentru garsonieră. Sefist! Mă ştia după nume. Asta i-o fi dat curaj. Un „scriitor SF” nu este, în principiu, escroc!

La şah, 50%. Putea fi şi mai rău.

Practic, în Braşov îmi vor lipsi doar concursurile de şah.

Aruncarea unor „lucruri”, scrie King, înseamnă purificare de sine, „golire a vasului”. Câte lucruri, atâtea încurcături.

Cumpărătorul se mai gândeşte.

Am telefonat la Liceul din Rupea. Îmi vor trimite adeverinţa referitoare la perioada 1956-1957! Atunci am fost pedagog la ei.

Aseară m-a sunat un cetăţean din Constanţa, cunoscut în tren. Este patron şi are un discurs destul de incoerent. Conduce un „Irish Pub”.

 

1. 5. 4,5 puncte din 8 posibile. Sunt mulţumit. Cu albele, am făcut doar un punct din patru partide. Cu negrele, în schimb, am făcut 3,5 din 4! Asta arată că mai bine joc atunci când este să contraatac. În viaţă a fost la fel.

Nu ştiu dacă este bine că merg la Călăraşi, pentru consfătuirea SF. Povestea cu SF-ul mi se pare încheiată, secătuită, pentru mine.

În Parcul Obor, parada oamenilor fără bani. Câini. Frenezie fără rost. Dinţi nereparaţi. Agresivitate slabă, neputincioasă. Viaţă derizorie, dar oarecum veselă. Nu regret Bucureştiul. În afara păturii sociale cu bani, viaţa este meschină şi zadarnică. Nu ştiu cum trăiesc cei cu bani. Oricum, este sigur că au femei frumoase.

2. 5. Renunţ la astrologie şi la critică SF. Simplific cât pot mai mult.

Vremea este frumoasă. Respir.

Bucureştiul promite frumuseţe şi inteligenţă. Cei săraci doar nutresc speranţa că vor obţine aşa ceva. Chiar fără a reuşi, obţin satisfacţii de vanitate.

Este curios cât de puţine lucruri îi sunt realmente necesare unui om, pentru a trăi mulţumitor.

Sunt ataşat de anumite lucruri mai multe decât altele? Să stabilesc asta.

Pare clar că SF nu-mi place. L-am practicat pentru a suplini lipsa de talent literar şi de ştiinţă / artă a relaţiilor sociale. A venit vremea să-l abandonez, continuând să-l practic…

Să mă stabilesc în Sf. Gheorghe. Prin această rezolvare ciudată, aş rămâne cu mai mulţi bani şi aş reuşi să mă informatizez.

 

3. 5. Aseară, m-a sunat I., trezindu-mă din somn. Are probleme cu studiile. Lucrează 14 ore pe zi. Presupun că nu vrea să rămână mai prejos decât soţul ei, în materie de pregătire superioară. Era ezitantă. Spunea că ar vrea să-i vizitez (!?). Desigur, n-am luat-o în serios. Să-i scriu că un bărbat nu se păstrează cu studiile, ci doar dacă femeia este o profesionistă (în sens înalt) a relaţiilor cu bărbaţii? Nu cred că ar ajuta-o. Aş putea să-i scriu şi că, în absenţa copiilor, un cuplu rezista mai bine. Un aparent paradox.

Văzând nişte vechi fotografii din arhiva unchiului Aurel,  m-am gândit că este plăcut să scrii literatură doar atunci când nu te gândeşti la publicare. Este o teză totuşi discutabilă. Când ideea de marfă dispare, scade tensiunea actului de a scrie. Actul de a scrie gratuit ar fi o dovadă de iubire pură pentru Literatură. Comerţul literar ar fi curvăsărie. Iubirea te omoară însă iar curvăsăria te ajută să supravieţuieşti.

În relaţia mea cu P. ar urma să intervină secvenţa jignirilor. Deja de două ori, aşa a fost. Mai întâi, prietenie, amor, apoi injurii, reproşuri cumplite. Să fie vorba despre o ciclotimie?

Atenţia permanentă acordată de Stephen King amănuntelor materiale. O probă a importanţei lucrurilor pentru americani.

5. 5. „Animalul de beton” ar fi apărut. N-am luat deocamdată nici-un ban. La Călăraşi ar urma să fie o primă lansare.

Cu banii luaţi pentru articolul SF (50.000 lei) mi-am cumpărat 100 gr. de somon marinat (49.000 lei). O gustărică excelentă.

Nu voi renunţa la SF. Este singura mea resursă în materie de scris. Pentru a prinde tonalitatea aşteptată, n-am decât să-i laud pe băieţi. Cât mai deşănţat cu putinţă. Ce-am avut şi ce-am pierdut!?

Mi-am cumpărat o cămaşă de vară (559.000 lei).  Arată bine, este de bumbac. Din drepturile de autor pentru roman (psomise) îmi voi putea lua încă trei asemenea cămăşi. Aceasta este situaţia.

În cele din urmă, i-am scris lui I. că un soţ se păstrează doar printr-o atitudine elastică. Printre altele, dragostea sinceră poate deveni greţoasă, nu ştiu prea bine de ce. Ca mierea mâncată în cantităţi mari.

La şah, 5,5  puncte din 9 partide. Nu este rău.

Probabil că există un număr limitat de vârste psihice. Omul nu parcurge nenumărate nuanţe, ci sare de la una palier la altul.

Am început o povestire, după cum am spus, dar nu ştiu ce să scriu. Mi-a plăcut expresia feeling of strangeness. Şi atât.

Lipsa relaţiilor cu femei nu este atât de rea pe cât s-ar putea crede. Abstinenţa sexuală este suportabilă. Alţii au „tulburări de dinamică sexuală”. Eu trebuie să fac oarecare efort pentru a nu mă masturba.

În mare, sunt mulţumit.

 

7. 5. Nu mă mai duc la Călăraşi, din cauza frigului. De ce să dorm într-un hotel rece şi să mănânc cine mai ştie ce ciudăţenii?

 

9. 5. În parc, nişte băieţi privitori la şah mi-au amintit că bătrânii trebuie să-şi ţină gura. N-au voie să fie spirituali decât cu cei de vârsta lor. Atenţie, bătrâne!

Timpul ar fi în încălzire.

M-am gândit de multe ori la mini-arhiva unchiului Aurel. Sunt ultimul din neam, în linie bărbătească. Sunt il frutto, cum spune un personaj memorabil. Voi păstra doar documentele legate de sat. Cele legate de familie vor dispărea. Fraţii Bugariu şi părinţii lor s-au ridicat din anonimat. Situaţia iniţială se va restabili.

 

10. 5. Am primit adeverinţa de la Rupea. Am fost pedagog acolo, vreme de şase luni.

Vizita Papei a stârnit multă emoţie. Bieţii români! Sunt ca nişte câini de pripas. O mângâiere îi scoate din minţi. Îi bucură grozav de tare.

Nici-o veste de la „editor”. N-am semnat vreun contract, n-am primit vreun ban. Fără comentarii.

Arunc din greu hârtii tipărite.

 

17. 5. A apărut „Animalul de beton”. Cu poză. Este o carte prea mică. Acesta este cusurul ei.

Timp ploios şi răcoros, la nesfârşit.

Braşovul pare o mâncare dietetică, faţă de Bucureşti. Nesărată. Hm!

Ideea unui proces împotriva editurii. Aş manifesta pretenţii.

Să nu mai scriu cărţi sub 300 de pagini. Oamenii vor să ducă acasă obiecte masive, vizibile în bibliotecă. Grele, la propriu.

 

20. 5. La Braşov, omul se poate tâmpi în linişte.

Bucureştiul are un avantaj în domeniul virtualităţilor. Nu mai mult. Este ca o femeie frumoasă şi inaccesibilă. Braşovul este o gospodină onestă.

Locuinţa mea va fi vândută, pare-se, poimâine.

A sosit contractul de la editură, post festum.

Povestirea „Ucigaşul melcilor” ar urma să fie inclusă într-o culegere. Mi se cere un alt roman. Bani de luat? Nici-o veste.

Aflat pe picior de plecare, realizez farmecul Bucureştiului. Probabil că este ceva obişnuit. Presupun că şi bărbaţii aflaţi în divorţ îşi găsesc nevestele atrăgătoare. Un lucru curios: se pare că la Braşov scriu mai prost decât aici. Iar la Vâlcele, realmente, dorm de-a-n-picioarelea.

Bucureştenii au bucuria secretă a celor cu acelaşi viciu. Asta se citeşte pe feţele celor mai mulţi dintre ei. Aşa ceva nu există în Braşov, decât, eventual, la adolescenţi.

P., în delirul ei mitomaniac, mi-a spus că şi-a deschis o firmă de astrologie. Eu voi fi asociatul ei…

3. 6. Lecţia renunţării la obiecte şi la oameni este dură şi interesantă. Iau exemplu de la americani.

Dosarul pensionării mele a fost depus la „foruri”. Banii i-au galvanizat pe respectivii birocraţi. Cred că vor fi vreo 700.000 lei lunar, dacă nu cumva mai puţin.

Dificultatea de a arunca balastul simbolic. Cutare lucru îmi aminteşte de… Un fotoliu trebuie privit ca o periuţă de dinţi. O carte, ca un ziar.

 

4. 6. Am vândut grsoniera, cu mobilă cu tot. Am unele dificultăţi psihice legate de pierderea căcăcioaselor obiecte. În acelaşi timp însă mi se fortifică sentimentul reconfortant al unui nou început. Este totuşi un şoc. Sper să nu se soldeze cu vreo criză de inimă.

Cine are o forţă vitală mai mică trebuie să-şi fortifice inteligenţa, să sintetizeze reacţiile adecvate.

Privite la rece, toate manevrele mele administrative sunt perfect banale şi neînsemnate.

 

10. 6. Mâine mă mut la Braşov. Am pierdut mult la „afacerea” asta.

Mutarea trebuie privită ca o revoltă, nicidecum ca o renunţare.

 

18. 6. Instalat la Braşov, aflu că analizele referitoare la tiroidă se fac numai la Bucureşti…

Nu scriu. Aranjez cărţile rămase. Fac gimnastică, joc şah în parc, merg mult pe jos. O excelentă îngustare a formei de viaţă. Provincia rămâne totuşi provincie, oricum o suceşti.

Am circa zece mii de dolari. Acesta este bilanţul.

22. 6. Ieri am fost la Bucureşti, pentru analize.

Recitesc „Misery” de Stephen King. Poate că mai pot să scriu, îmi spun.

Pensionarea mea, în aer. Dosarul se află undeva între diversele instituţii implicate.

Singura consolare: în Bucureşti oamenii păreau abrutizaţi de căldură; îi ţinea în funcţiune doar vanitatea de-a locui în Capitală. În ciuda moraliştilor, vanitatea este un motor destul de bun.

Bucureştenii n-au timp pentru a fi umani. Superficialitatea lor este vitală. Pentru a supravieţui în Capitală este aproape obligatoriu să fii puţin jigodie.

S-ar părea că marea inteligenţă este incompatibilă cu mila.

Cred că pot să scriu. Trebuie să trec peste faptul că am o cotă slăbuţă. Orice aş mai scrie, nu voi fi luat în serios.

 

1. 7. Ieri ne-au vizitat P., sora şi mama ei. Trei himere supraponderale. P. arată ticurile omului de succes. Are o sută de kilograme. Mult aplomb, multă dezinvoltură.

Încerc să mă reconectez la munca literară.

Dosarul meu de pensionare a fost rătăcit şi apoi regăsit. Trebuie multă răbdare. Peripeţiile dosarului îmi amintesc că trăiesc în Orient.

Întreaga poveste a relaţiei mele cu P. are ceva livresc. Seamănă cu un serial televiziune. Atipic este faptul că eu n-am bani, iar personajele nu fac parte din clasa superioară.

Se pare că romanul meu trebuie rescris. Entitatea-narator are o partitură seacă, plicticoasă, în cele din urmă. Probabil că Batman sau Profesorul trebuie să devină naratorul. Da, bătrânul profesor, rămas în România dintr-o curiozitate morbidă. Putea să emigreze. Rămâne de dibuit tonalitatea potrivită.

Ascult „Eroica”, pentru a mă energiza.

Era cât pe aici să-mi cumpăr un laptop la mâna a doua, cu 4,5 milioane.

Am jucat mult şah, în parc. Joc bine. Aşa joacă disperaţii, căutând în joc o ultimă resursă existenţială.

Aşa-zisele tribulaţii de atelier n-ar trebui să mă viziteze, din moment ce scriu, practic, pe gratis.

Maică-mea este relativ bine.

 

5. 7. Aştept perioada fastă, prezisă de zodiacul japonez.

Zile foarte călduroase.

Lipsa succesului are un efect tranchilizant. În plus, o lene persistentă tinde să mă ia în stăpânire. Se adaugă, în ceea de mă priveşte, lipsa oricărei mize afective.

Fac zilnic gimnastică, în mod copios. Şahul este singurul meu viciu. Fără ţigări, cafea, ceai, femei, mâncăruri picante. Un viciu ar putea fi considerat şi privitul la televizor. Un alt viciu posibil: fantasmele amoroase. Cam atât.

Pensionarea – stagnare.

De la editură nici-o veste. Nişte găinari. SF-ul în România înseamnă a face labă. (Sper că cititorii mei din viitor vor pricepe această expresie poate  ieşită din uz.)

Uneori mai cred că un miracol mai este posibil.

Irinel spune că faringita mea ar fi de natură luetică! M-a distrat mult această afirmaţie.

 

7. 7. Recitesc „Oraşul bântuit” de Stephen King. Răsfoiesc „Memoria umană” de Alan Baddeley (34.000 lei). Autorului autentic de proză i se destupă, în mod miraculos, izvorul memoriei. Din acest moment, scrisul devine ceva uşor şi plăcut. Este problema mea.

Stephen King se referă în mai multe ocazii la aceste lucruri. El ştie că există un lac acumulare, undeva în mintea noastră. El trebuie eliberat, dacă omul vrea să facă literatură cu adevărat. Uneori mi s-a părut că reuşesc aşa ceva. Unele texte ale mele sunt eventuale probe.

Problemele mele actuale sunt complicate de vârstă şi de scăderea inerentă a performanţelor intelectuale. Chiar şi aşa, se mai poate face câte ceva.

Am nevoie de un calculator.

It este un roman mare, fiindcă poate fi citit ca o carte despre literatură, despre actul de a gândi şi a scrie literatură.

 

8. 7. Căldură mare.

Nu prea am o formă de viaţă acceptabilă. Ar trebui să fac ceva în acest sens, dar nu prea văd ce. Nu am condiţii pentru a scrie literatură. Incertitudinile legate de sănătate mă parazitează. Trebuie să fac abstracţie de tot mai multe neajunsuri. Şahul, deocamdată, mă împiedică s-o iau razna, lovit de stresul cumplit al inactivităţii.

 

11. 7. Ieri am făcut o minicriză, repede şi spontan încheiată. Anul trecut, în 10 iulie, aveam puls 150 şi ajunsesem la reanimare. Ar fi fost prea de tot.

Sunt angrenat într-o „afacere” sentimentală aiurită. Cred că este o cursă întinsă de un destin ironic. Sper să se încheie cu bine totul.

Tot literatura mă va scoate din căcat.

De la editura „mea” din Cluj, nici-o veste, necum bani.

La bătrâneţe, arta renunţărilor trebuie dusă foarte departe, în ţinuturi nici măcar bănuite de un adult.

Ca substitut al vieţii sexuale, şahul este superior literaturii, fiindcă te stoarce de puteri într-un mod radical.

15. 7. În relaţiile cu oamenii, prostia este cea mai mare primejdie. Prostul nu găseşte tonalitatea potrivită şi nici nu poate fi abordat în mod raţional. El este imprevizibil şi catastrofal.

Astă-noapte, la ora 1, cineva a sunat la uşa apartamentului şi apoi a plecat. A fost destul, pentru a-mi strica restul nopţii.

Timp ploios. Maică-mea a plecat la Vâlcele, pentru a sta la vărul Gică un număr de zile.

Fac gimnastică zilnic.

 

16. 7. Cine se încurcă cu un prost este el însuşi prost. Iar cine o face cu bună ştiinţă este un dobitoc.

O carte despre grupele sangvine. Cei cu grupa zero n-ar trebui să facă boli de inimă! Ironia destinului.

 

17. 7. Mi s-a întâmplat ceva miraculos. Poate că este semnalul unei serii bune. Am obţinut-o pe C., în fine. Se pare că trăirile vârstnicilor în pat sunt cotropitoare. Alt paradox.

Pe de altă parte, P. m-a cerut de bărbat. Este nemaipomenit de dezinvoltă. Spune că, fiind celibatară, plăteşte un impozit de 4000 DM anual. Nu cred, dar fie… Totuşi, nu te măriţi pentru aşa ceva. Cine mai ştie resorturile reale… Este mai degrabă o minciună ca oricare alta.

Când am întâlnit-o, P. era foarte amabilă. Era de acord cu tot ce spuneam. Stilul ei are ceva demenţial. În România, consumă frenetic tot felul de mâncăruri. Le dă ordine rudelor ei. Poate se revanşează pentru umilinţele înghiţite în Germania, ca femeie de serviciu. Aici este şefă de trib, acolo, slugă plină de elan.

Miracolul cu frumoasa C., o femeie cu un dispreţ nobiliar pentru bani, îmi confirmă previziunile astrologice.

20. 7. Miracolul meu are urmări ciudate. Printre acestea, scoaterea mea brutală dintr-o viaţă comodă.

Probabil că P. este paranoică. Mitomania ei excerbată… Sau are o altă varietate de ţicneală. Ideea căsătoriei este totalmente deplasată.

La Vâlcele, mult fum de ţigară şi aer curat. Maică-mea părea că se simte bine, deşi avea poziţia unui copil.

Viaţa este foarte ciudată, atunci când ieşi dintre cărţi. Oamenii sunt imprevizibili.

Asocierea cu un prost, indiferent cât de profitabilă, se sfârşeşte rău.

A fost emisă decizia de pensionare. Ciubucul dat de mine a fost util. Rămâne să mă mut (în buletinul de identitate) la Braşov şi să primesc mica sumă lunară.

Cred că mă voi apuca de roman. Fericitul eveniment al întâlnirii în pat cu C. m-a galvanizat.

 

22. 7. Vara se scurge rapid.

Femeia bună te ţine în viaţă. Femeia rea te bagă în groapă.

N-am tribulaţiile clasice ale recentului pensionat.

Trebuie să consider că mă aflu într-o perioadă norocoasă şi să acţionez în consecinţă.

 

24. 7. Să iubeşti o femeie fără s-o înţelegi. Aşa este iubirea de tip mistic. Este greu să iubeşti astfel un om. Nu imposibil. Aşa ceva se potriveşte bine cu o iubire platonică. Când vine vorba şi despre acuplări, lucrurile se complică grozav. De exemplu, femeia iubită de tine nu ştie niciodată ce va face peste o jumătate de oră. Te poţi adapta la asta, dar stresul este enorm.

În cazul lui C., nu ştiu dacă este vorba despre o prostie neţărmurită sau de un geniu al versatilităţii. Femeile din această categorie sunt curve sau au suflete de curvă.

Orice  minune durează trei zile. Parcă aşa este zicala.

 

27. 7. Am reluat munca la roman, inclusiv ca antidot la preferinţa, disperată la un moment dat, pentru C. Varianta deja scrisă nu este prea rea, în definitiv.

Citesc o carte cumpărată spre a fi făcută cadou unui amic. „Dezvoltă liderul din tine” de John C. Maxwell. Are idei corecte. Spune, de pildă, că ratatul vrea doar să supravieţuiască, nu să şi câştige.

Gimnastica merge. Vara trece.

 

28. 7. Cred că am înţeles-o pe C. Îi place să sufere. Ispăşeşte astfel conştiinţa „faptului” că este urâtă. În realitate, este frumoasă.

Romanul meu este bun. Scriu ca mine şi nu ca Stephen King.

Scrierea acestui jurnal s-ar explica printr-o cronică lipsă de încredere în sine. Unui ins cu o asemenea defecţiune i se pare că nu i se cuvine aproape nimic.

Decizia de pensionare s-a întors la Bucureşti. Adresă incompletă. Va reveni.

Se pare că lupta mea de o viaţă a fost cu sentimentul că nu mi se cuvine aproape nimic. Modestie patologică.

Poate că memoria este tema principală a literaturii.

Îmi mut o parte din bani la C. E. C. Nu este la modă, dar îmi fac o mică rentă, din dobândă.

 

3. 8. Pensia mea este de 714.000 lei. Nu poate fi vorba de a trăi din aceşti bani. Rămâne de văzut dacă voi reuşi să câştig ceva din scris.

Romanul, stagnare. În mod aproape cert, la Braşov scriu mai greu decât la Bucureşti. Din cauza presiunii atmosferice, probabil.

Miracolul legat de C. este pe cale de-a se transforma într-un căcat. Asta-i viaţa.

 

# C., numită mai jos doamna M. (de la „miracol”), s-a culcat cu mine de câteva ori şi apoi m-a refuzat net. Referirile la ea merită să intre în acest roman cu personaje reale. Atitudinea ei postmodernistă  faţă de iubire şi faţă de actul sexual a avut darul de a-mi arăta cât de  demodat sunt. Nu m-a tratat astfel fiindcă eram prea bătrân. În acea epocă arătam foarte bine. N-aveam proteze dentare şi nici chelie. Nu eram încărunţit. Aveam o bună condiţie fizică. Puteam să mă dezbrac fără frică în faţa oricărei femei. Nu riscam nimic, în această privinţă. De asemenea, spre dezgustul esteţilor, precizez că nu aveam absolut nici-o „disfuncţie erectilă” (expresia aceasta mi-a plăcut întotdeauna). C., o femeie cu un sex appeal colosal, realmente frumoasă, dar nu  în sensul caligrafic al noţiunii, precum fetele de la televizor, avea 44 de ani. Ar fi trebuit să ştie aproape totul despre sex (cf.  serialul cu Sarah Jessica Parker). În mod curios, nu era aşa. Faţă de mine s-a dovedit o frigidă în toată regula. Cum relaţia noastră sexuală s-a redus la patru acuplări, mari şi late, n-am avut timp să mă ocup temeinic de problema ei. Tremuram de iubire şi de nerăbdare. În plus, nu sunt un supraom. Mai pe scurt spus, am lăsat-o nerezolvată, deşi m-am străduit. Sunt convins că lucrurile s-ar fi aranjat după o scurtă perioadă de timp. N-a fost să fie. Ea s-a retras şi a început să-mi spună că relaţia cu mine a fost greşeala vieţii ei, iar amintirea partidelor noastre de sex îi provoacă greaţă!

Atitudinea postmodernistă, amintită mai sus, implică autonomia sexuală a individului.  Mai pe scurt spus, partenerul este considerat doar un instrument pentru  masturbare, nu mai mult. Iubirea romantică, unde preferinţa pentru un altul atinge intensitatea unei opţiuni religioase, este de domeniul trecutului.

În relaţia mea cu această femeie a mai fost ceva, infinit mai prozaic, dar poate mai apropiat de adevăr. Pentru un om senzual, sexul reprezintă ceva esenţial, poate chiar un climax al întregii sale existenţe. Acestuia îi este mai greu să priceapă că  anumiţi  oameni sunt hiposexuali, sexul fiind pentru ei ceva secundar sau chiar agasant. Cum se întâmplă mai des cu femeile decât cu bărbaţii, dacă este să ne luăm după psihologi, C. era extrem de orgolioasă. Orgoliul o determinase sa se mărite cu un anumit bărbat doar pentru că acesta deţinea o locuinţă mare, în centrul orasului. Întreaga ei existenţă gravita în jurul respective locuinte. Orgoliul satisfăcut, iarăşi şi iarăşi, de această posesie i-a modificat psihologia, trecând interesul pentru actul sexual pe planul al şaptelea. Nu este momentul să intru în amănunte, să fac referiri la psihologia parvenitului, dar pare sigur că nişte futaiuri petrecute în apartamentul de bloc al mamei mele, nu puteau, în principiu, s-o satisfacă.  Orgoliu plus hiposexualitate, iată formula. #

 

 

Cât priveşte propunerea lansată de P., rezultă că a fost o bătaie de joc. Nu mă deranjează chiar deloc.

 

6. 8. În revista „Tribuna” a apărut un comentariu enorm la „Zeul apatiei”. Nu este laudativ, dar dimensiunile ciclopice îl transformă într-un omagiu. Autorul, Cornel Robu, un om cumsecade, mi-a cerut un interviu, desigur neplătit.

 

8. 8. Stagnare. Timpul trece repede. Sau, după cum bine spunea cine mai ştie cine, eu trec repede.

Plătesc milioane pentru a izola termic a doua cameră şi a o face locuibilă iarna.

Bătrâneţea nu ţine doar de subiectul ei. Ei îi este sugerată acestuia de semenii săi. Tratat ca un bătrân, omul sfârşeşte prin a fi un bătrân.

Un laptop costă 30 de milioane.

Mă aflu la primul nivel de deasupra stării de sărăcie lucie. Nu mai mult.

 

10. 8. „Zeul apatiei” a fost scris cu multă caznă, fiindcă subiectul nu-mi plăcea. Să scriu „Animalul de beton”, în schimb, a fost o joacă plăcută. Iată de ce ar trebui să găsesc altceva pentru acest roman aflat în lucru. Să fie la persoana întâi, eventual. Naratorul să fie un ins cultivat. De fapt, problema mea este că nu pot scrie texte în întregime imaginate, străine de realităţile trăite de mine.

 

11. 8. Pentru o natură vicioasă, aproape orice îndeletnicire poate fi transformată în viciu. Cuvintele încrucişate, de exemplu, te pot prinde precum fumatul sau băutura.

Mediatizată în mod demenţial, eclipsa a devenit eveniment naţional, deşi în sine nu este cine ştie ce.

Calculatorul (procesorul de text)  pare predestinat pentru autorul artizan, specializat în confecţii realizate din prefabricate.

Interesul meu pentru agresivitate ar putea fi un reflex „cult” al furiei senile (furor senilis). Îmi stăpânesc furia şi o trec în literatură! Pe gratis!

Nici-o veste de la editură.

Sunt un braşovean, de parcă n-aş fi locuit 9 + 25 de ani în Bucureşti. Aşa se întâmplă. Omul se trezeşte în situaţii nici măcar visate mai înainte.

 

14. 8. Miracolul s-ar putea repeta.

Vreme rece, de toamnă. Calamităţi naturale prin ţară. Hotărât lucru, în România de azi nu este momentul pentru literatură.

Nimeni nu este de neînlocuit. Să nu uit acest adevăr simplu.

 

15. 8. Tradiţia populară spune că astăzi începe toamna. Nişte semne ar fi.

Povestea cu miracolul (cu sau fără semnele citării) se apropie de sfârşit. Oricum aş suci-o, nu pot persevera, în indiferent ce, dincolo de nişte limite. În caz contrar aş intra în rolul denumit de popor „şi bătrân şi prost”. Într-adevăr, bătrâneţea aduce ceva adolescentin, dar asta nu înseamnă nimic.

 

17. 8. Addenda la „istoria unui miracol, prin aluzii”. Curvele şi fecioarele seamănă între ele, prin situarea faţă de trăirile bărbaţilor. Fecioara nu cunoaşte „chinurile dragostei”, curva îşi bate joc de ele, le scuipă. Nici una dintre acestea două nu este propriu-zis femeie (adultă). Un handicap ciudat.

Am depus cererea pentru transferarea pensiei la Braşov. Aştept.

Sunt înglodat în diverse treburi gospodăreşti. Meseriaşii nu nimeresc blocul, materialele nu sosesc etc.

 

18. 8. Azi-noapte, o criză de sufocare. Am „murit”, pentru un scurt timp. Poate că n-a fost decât o criză violentă de anxietate. Tahicardia a urmat imediat.

M-am simţit prea bine în ultima vreme, pentru ca să dureze. Crizele vin, matematic, atunci când uit de ele.

 

22. 8. O idee pentru un capitol de  roman. Santoy va merge la o casă de toleranţă, în spaţiul virtual. Acolo o va întâlni pe Renata.

Este plăcut să scrii roman, fiindcă poţi înşira cuvinte fără oprelişte. Interesantă este şi senzaţia că umbli pe un teren necunoscut. Deşi îţi foloseşti creierul propriu, apar idei curioase. Apare astfel un simulacru de creaţie, autoflatant.

Am revenit la roman în chip natural, după un ocol prin „miracolul C.” Să trăiască independenţa de spirit! Şi cea materială, fie ea şi doar pentru o perioadă mai degrabă scurtă.

A reapărut un ofertant pentru pământul de la Vâlcele. Cred că oferă contravaloarea unui laptop, adică vreo 30 de milioane. Un loc de casă în centrul satului, cu o vedere minunată, pentru o sculă căcăcioasă, banalizată în Occident!

 

23. 8. Filozofia de viaţă a americanilor, aşa cum o deduc din filmele lor comerciale, constă în refuzarea durerii, a suferinţei. Pe de altă parte, violenţa şi agresivitatea devin tot mai vehemente, ca şi cum o ironie a destinului s-ar opune fugii lor de suferinţă.

Dacă o problemă nu poate fi rezolvată, ea încetează de a-mi mai aparţine, devine un fapt de viaţă. Aşa scrie autorul citat de mine într-o însemnare anterioară. Foarte corect. Au dificultăţi oamenii înzestraţi cu  tenacitate, incapabili să renunţe. Ei îşi pot strica vieţile, bătând la porţi pe veci încuiate. Ideea că orice se rezolvă până la urmă trebuie privită cu prudenţă.

Revin la tema de mai sus. Se pare că refuzarea suferinţei şi a durerii coboară calitatea plăcerii. Astfel se explică modul mecanic de a se bucura al americanilor, al occidentalilor, în general. Asumarea suferinţei transformă bucuria (plăcerea) în ceva intens.

Nici-o veste de la I. Ultimul ei telefon a fost în aprilie sau începutul lui mai. Atunci mi-a spus că-mi va telefona în fiecare lună. Modelul matern, al coabitării dintre minciună şi adevăr, funcţionează.

Iubirea naşte ura. Aşa spun orientalii. Indiferenţa rămâne egală cu ea însăşi.

A venit o toamnă de probă. Căldura va reveni, se spune, dar focul s-a stins.

În amor, drama este lipsa de sincronizare. Doar sufletele compatibile n-o trăiesc. Unul îl întâmpină pe celălalt natural şi spontan. Ghinioniştii au tendinţa instinctivă de a se distruge reciproc. Rezultatul lipsei de sincronizare este ura şi răutatea.

Combinaţia funestă: prostie plus fudulie. Nici-un prost nu-i prost destul, dacă nu-i şi fudul. Sau cam aşa ceva.

Frecvenţa nemaipomenită a prenumelui Robert, în ultima vreme, la noi. Ca şi a altor nume împrumutate de la ooccidentali. Jena de-a fi român. Un simptom tot mai vizibiul.

Revin. Americanii au adoptat acest stil, poate, fiindcă n-au avut încotro. Lumea (viaţa) i-a obligat. Sportul a înlocuit sentimentele. Acestea din urmă s-au dovedit a fi un lux periculos. Această strategie a dus însă la suferinţe psihice şi la îmbogăţirea, peste Ocean, a psihiatrilor.

„Miracolul” m-a cam dat peste cap. Am nevoie de un timp, pentru a o lua de la capăt.

24. 8. Ideea din „Ucigaşul melcilor” apare oarecum în „Adolescentul” de Dostoievski. Am însă scuza că am citit doar acum această carte, unde este analizată vanitatea.

Nu ştiu nimic despre pensie. Mă voi interesa peste vreo două luni.

Un câine din vecini „plânge”, schelălăind la nesfârşit, ore în şir. Presupun că a fost lăsat singur. Sunetele lui seamănă cu suspinele unui om. Dezgustător. Ţăranii, având un ethos preluat şi de mine, nu sunt sentimentali cu câinii lor, ci doar corecţi.

În mod tradiţional, meseriaşii mint de sting. În asemenea condiţii, a fi parolist cu ei, înseamnă să fii prost. A fi adaptat, la noi, înseamnă, printre altele să fii mincinos. Dacă tu însuţi minţi, minciunile altora ţi se par a face parte din regula jocului, nu te mai surprind.

Aşa stând lucrurile „afacerea Miracolul” trebuie lăsată deschisă şi împănată cu minciuni şi angajamente calpe. Aşa se trăieşte, dacă omul nu vrea să fie aruncat la gunoi. Lichelismul vital, în materie de femei, cel puţin.

Spun cele de mai sus fără vreo indignare de moralist.

Progrese mici la romanul meu. Trebuie să mă prefac că totul este în ordine şi să merg mai departe.

Cred că nu se va întâmpla nimic, dacă în roman vor apărea nişte fragmente mai „intelectualiste”.

Ar mai fi de discutat despre „arta” de-a lăsa lucrurile neterminate, de a te adapta la tot felul de amânări. România nu este Germania.

Sar de la una la alta. Este mai uşor să păstrezi o femeie când o urăşti, decât atunci când o iubeşti. Iubirea te face vulnerabil şi îţi micşorează luciditatea. Banalităţi.

Bag de seamă că iubirea este periculoasă. Oamenii de azi fac mare caz de ea (americanii şi-o declară tot timpul), dar o cultivă în formele ei derizorii, caricaturale.

 

25. 8. În fine, lucrurile sau urnit întrucâtva. Dentistul meu a început să lucreze, lambriul ar urma să fie montat mâine.

Vremea s-a răcit în chip sensibil.

Fraze cam lipsite de nerv se adună în romanul meu. Oricum, mă aflu în treabă.

Joc şah foarte bine, în parc.

Există oameni răi ascunşi sub aparenţa unor milostivi. Interesant! Răutatea lor se manifestă în moduri insidioase. Când nu sunt prea inteligenţi se poate întâmpla ca nici să nu-şi dea seama că sunt răi, de fapt. În acest caz, acţiunile lor distructive au aerul unor fenomene naturale.

Răutatea este mai totdeauna asociată cu forţa. Un nevolnic nu poate fi rău cu adevărat, din lipsă de energie. Asta dacă nu cumva lucrurile stau exact pe dos.

Suferinţele existenţiale pot fi remediate prin teoretizarea lor. de exemplu, constatând că „doamna Miracol” este rea de felul ei, am devenit mai puţin conectat. Rolul berbecului mâncat de leu nu mi se potriveşte.

 

27. 8. Probabil că trebuie privită partea bună a răului. Reuşesc adesea aşa ceva.

Romanul, mici progrese.

Cum spune Gracián, trebuie să ai două rânduri (cel puţin) de resurse. De unde şi proverbul: „Între două, nu te plouă.” Renunţarea la unicitate şi maximalism este una dintre regulile de supravieţuire în lumea de azi.

Sentimentul meu că viaţa îmi rezervă tot felul de surprize agreabile este oare un semn că îmi pierd simţul realităţii? Posibil. Cred că toţi pensionarii resimt ceva asemănător.

Eu sunt totuşi un fals pensionar. După cum am fost un fals redactor şi un pseudoscriitor. Asta-i situaţia.

Adevărul este că întotdeauna am fost un optimist. Asta se vede şi în stilul meu şahistic.

 

28. 8. Lambriurile au fost montate. S-a mai încheiat un coşmar. În camera cu pricina miroase a brad! Bună treabă!

Îmi dau seama de ce cuvântul „lambriuri” îmi displace. Fiindcă seamănă cu oxiuri.

O scenă. După ce face amor (sex), femeia îi spune mustrător bărbatului, în pat: „Nu-i aşa că n-ai vrut s-o faci? Jură că nu!” Omul, buimăcit: „Jur!” Mi s-a întâmplat aşa ceva. A fost cea mai bizară replică auzită în viaţa mea de la o femeie. A rostit-o mult teoretizata C. Aşa ceva îl poate face impotent pe om. Nu este şi cazul meu, din fericire.

Până în ziua de azi nu-mi pot explica în mod mulţumitor episodul. Frigiditate? Virginitate psihică? Diabolism?

Bătaie de joc? De această performanţă doar o profesionistă ar fi capabilă, presupun. Doar pentru o asemenea persoană actul sexual este atât de derizoriu.

Mă voi strădui să scriu o povestire cu acest subiect. Să văd în atitudinea lui C. un viciu neobişnuit. Un sadism special.

 

29. 8. În cartea amintită zilele trecute, este vorba şi despre organizare. Dezorganizatul, se afirmă, are multe surprize plăcute, dar nu este eficient.

Alta, tot de acolo. 80% din timp trebuie consumat cu activitatea unde te pricepi cel mai bine. Doar 5% în activităţi unde nu te pricepi.

Adevăruri imposibil de aplicat în condiţii de sărăcie.

Povestirea amintită ar putea deveni un roman despre iubirea de senecture a unui bărbat. Nu văd însă ce editor ar fi interesat de aşa ceva.

 

31. 8. Ziua s-a scurtat. Toamna este aici.

Paginile cu iubirea de senectute au ieşit bine. Vor face o figură bizară într-un roman SF.

Irinel mi-a scris că în curând nu va mai avea deloc diureză şi va depinde total de dializă. Atunci va suferi în mod cronic de foame şi de sete. Necazurile ei vor ajunge la apogeu. Trage păcate grele.

 

1. 9. Femeile mai înaintate în vârstă sunt tot mai incaccesibile, cu trecerea timpului. Sunt paralizate de nemăsurate ezitări şi scrupule. Se livrează după lungi procese de conştiinţă, de parcă înaintea lor s-ar mai afla o lungă perioadă de viaţă activă. Cele tinere se decid rapid. Trecerea la fapte este un semn de vitalitate.

Rezolv la nesfârşit probleme domestice.

Mozart mă scoate iarăşi din impas. Pe vremuri, în garsoniera modestă, aproape sordidă, din Drumul Taberei, se întâmpla la fel.

Romanul meu se reformează cu încetul. Naratorul extraterestru a fost înlocuit cu unul pământean, omniscient. Alienul nu era creditabil. Vocea lui suna eminamente fals. Scriitura „nervoasă” din „Zeul apatiei” nu prea îmi mai reuşeşte. Vom vedea ce iese.

2. 9. Mi se întâmplă să scriu fără să am vreo idee, aşa cum un fumător aprinde o ţigară în mod reflex, şi să apară fraze plauzibile, chiar interesante. Este ceva ce seamănă a magie.

M-am trezit în toamnă. La fel şi întâmplă cu alte evoluţii. Nuanţele intermediare nu sunt percepute. Iubire – ură, plictiseală – interes. Omul este poate un robot cu program limitat, în privinţa sentimentelor sale.

Se anunţă ploi mari şi frig. Eu scriu roman! Cred că sunt sau un imbecil, sau un optimist incurabil. Mai degrabă cred că este vorba despre o terapie psihică. Trebuie să fac şi eu ceva. Arta, citeam, ar fi pentru firile depresive. Aşa o fi.

 

4. 9. Mi se cere să fac o completare a antologiei „Alte Românii”. Ce folos, am aruncat tetele rămase… Ar urma să fie, desigur, ceva neremunerat, făcut „de dragul cauzei”. O tâmpenie.

Romanul merge bine, tema agresivităţii este generoasă.

Este frig, plouă. Parcă nici n-ar fi fost vreodată vară. Gimnastica mea, OK.

Unde se termină modul enigmatic de a fi al cuiva şi începe prostia pură şi simplă? Greu de răspuns. Ceva asemănător este graniţa dintre poezia autentică şi bâiguiala incoerentă.

Înţelepciunea îi este necesară doar celui singur. În viaţa socială ea este mai degrabă dăunătoare.

Dacă este frig în casă, nu pot lucra la roman? Basme. Gide spunea că  un autor poate să scrie în orice condiţii. Aşa o fi, dar textele respectivului ies rău.

Trucuri pentru a scăpa de pasiunea pentru o femeie. Îţi spui că respectiva este atât de proastă încât frizează animalitatea. Cum să iubeşti un animal?! Pe de altă parte, nu te poţi îndrăgosti de o femeie foarte inteligentă. Ataşamentul dement pentru animale aşa se explică. Poţi iubi nebuneşte doar o fiinţă fără minte. Aşa-zisa iubire pentru femei inteligente este legată se simţul umorului sau de alte forme ale detaşării de tine însuţi. Cu alte cuvinte, am anumite scuze.

Marele truc rămâne literatura. Dacă scriu un text pornind de la ce s-a întâmplat, poate că uit implicarea mea afectivă. Nu este loc pentru iubire în această lume.

5. 9. Poate că agresivitatea are coprolalia drept echivalent verbal. În acest caz, este justificat modul de a vorbi al personajelor mele din anul 2058.

De ce sunt simpatizaţi mincinoşii? Fiindcă, se pare, minciuna este asociată cu inteligenţa. Mincinosul este considerat un adaptat. În schimb, sincerul este considerat un prost.  „Prost de sincer.” Minciuna are şi un prestigiu ciudat. Poate că la un nivel mai înalt criteriile morale redevin valabile. În afaceri, un mincinos dovedit îşi pierde creditul. Mecanismul descris mai sus ar fi deci valabil la nivelul vieţii cotidiene. Victor Eftimiu (citat aproximativ): „Lichelele sunt totdeauna simpatice.”

 

8. 9. Irinel m-a scris, rugându-mă să-i dau în cărţi. Cum o carte de tarot mi s-a rătăcit, am consultat Yi Jing. I-a ieşit foarte bine. Era însă vorba mai mult de seninătate şi fericire extatică. Să nu fie vorba cumva de Doamna Moarte.

Unele sechele ale „miracolului” îmi dau bătăi de cap. Sunt chemat să rabd.

Din Satu Mare (unde sunt „celebru”) vine o promisiune de bani. Mai aflu că „Animalul de beton” s-ar fi vândut într-o oarecare măsură.

Ideea utopică de a deschide un cabinet de ştinţe oculte. În definitiv, sunt dotat pentru aşa ceva.

 

11. 9. Babarassy şi Talmudsky – numele personajelor gândite de mine cu vreo 15 ani în urmă. Sunt nişte comici itineraţi, puţin escroci.

Miracolul pare a recidiva.

Poimâine plec la Cluj, pentru investigaţii medicale. Să vedem cum stăm.

S-ar părea că omului bătrân îi priesc localităţile mici, unde viaţa este mai puţin complicată. Satul ar fi cel mai bun, pentru un ins relativ sănătos.

 

19. 9. M-am întors de la Cluj. Nu stau prea rău cu inima, se pare.

Sunt într-o criză erotică tipică. Odobescu, dacă nu cumva mă înşel, s-a sinucis la 61 de ani, din dragoste!

Mă voi strecura afară din această relaţie.

Tentativa de a vinde în Statele Unite ideea unui scenariu de film. Improbabil succes, dar nu imposibil.

 

20. 9. Indiferenţa copiilor faţă de proprii lor părinţi în societatea occidentală s-ar explica prin mărirea agresivităţii interumane. Cei slabi (de slăbiciune ar ţine şi dragostea pentru proprii părinţi) sunt eliminaţi, psihic şi moral. Succesul ţine de călcarea celorlalţi (inclusiv a propriilor părinţi) în  picioare.

Poate au o influenţă şi serialele / filmele de televiziune, unde în nouă din zece cazuri copiii au reproşuri majore la adresa părinţilor lor.

C., recidivă. Nu poate dura, prea ar fi frumos.

21. 9. Viaţa rezervă surprize plăcute. Aşa am socotit întotdeauna.

Relaţia mea cu doamna M. (de la Miracol) este ideală. Condiţiile date împiedică plictiseala şi saţietatea. Fiind o legătură aproape imposibilă, partenerii au poate sentimentul unei prospeţimi prelungite. Sunt precum măgarul (eu) incapabil să ajungă la iarba atârnată în faţa lui. Am mai reuşit să ajung de câteva ori la „iarbă”, dar într-un mod chinuitor de dificil. Totuşi, mă consider un norocos.

 

22. 9. Septembrie, o lună nu tocmai favprabilă pentru mine, dacă ne luăm după astrologie, se scurge rapid în trecut.

Lucrez la roman. Va fi un text scris de un acceptabil meseriaş, nu mai mult. Şi atât este bine. Ideea centrală ese suficient de halucinantă pentru a da o oarecare iluzie de energie.

 

23. 9. Cine caută algoritmul prostiei este el însuşi un prost. Prostul trebuie lăsat deoparte, pur şi simplu.

Neîncrederea în sine poate deveni contagioasă, dăunătoare şi pentru semeni.

Un aranjament cu un prost este o capodoperă de artă aleatorie. Trebuie să intr-o cu bună ştiinţă într-o acţiune sortită eşecului şi ridicolului. Nu-i defel uşor.

O discuţie întâmplătore de ieri mi-a procurat o noapte de insomnie. Mi-e greu să trăiesc la întâmplare, ca un adolescent prostuţ. De fapt, cred că nici nu mai sunt în stare de aşa ceva. Actualmente rezist în relaţia cu doamna M. din pură tenacitate. Refuz să cedez „partida”, să mă ridic de la masă şi să plec, cum ar fi de bun simţ.

Un om neîncrezător în sine însuşi nu renunţă înainte de a deteriora situaţia, relaţia. Astfel, el o adaptează credinţei sale nestrămutate că din orice lucru atins de el se alege praful. De abia acum pricep pe deplin spusa lui Adler despre oamenii vanitoşi. Ăştia sunt piezele rele.

Ideea de a redeveni comentator politic.

Cu mustaţa mea „falnică” închisă la culoare şi fără barba încărunţită (rasă) aş putea trece drept un patron. Mi-ar fi necesar un celular (mobil) şi nişte haine mai bune. Costumaţia patronilor este comic de monotonă.

 

25. 9. P. mi-a telefonat, amintind de proiectul ei cel ciudat, legat de căsătorie. Mi-a spus că este deconcertată de faptul că personajele mele vorbesc urât! Ca urmare, are ezitări!

Cunoscând trecutul ei, gluma este piramidală.

Oamenii nu sunt buni psihologi, o constat încă o dată. Ar trebui să ne pună în gardă mieroşii, cei cu vorbirea „prevenitoare”, duioşii. Pe de altă parte, când un om instruit vorbeşte „urât”, o face din umor sau din frondă nevinovată. Asta pare evident.

Vara a revenit. Joc şah în parc, cu foşti jucători clasificaţi. Cei mai mulţi dintre ei sunt oameni în vârstă, bântuiţi de melancolii. Umorul lor este factice.

Încerc să mă adaptez programului aleatoriu impus de M. N-am mai întâmpinat niciodată aşa ceva. În context, amintesc o vorbă a unui amic, beneficiar de ejaculatio ante portas şi, în mod logic, cu un umor nebun. Orice femeie este bună o singură dată, îmi spunea el.

Realaţia mea cu M. (sau C.) este una de tip înfruntare permanentă, având forma oarecum evoluată a hârjoanei ţărăneşti clasice. Cred că aşa ceva se întâmplă între adolescenţi. Sau se întâmpla, fiindcă azi prezervativul a schimbat lucrurile. Trebuie să mă adaptez. După cum am mai scris, atitudinea potrivită pentru mine pare a fi aceea a unui pescar cu undiţa. Pică vreun peşte, bine. Nu pică, pleacă acasă senin şi-şi vede de alte treburi.

 

26. 9. Din M. a ieşit o femeie dulce. La timp, fiindcă simţeam că fac un Herzinfarkt. Bună treabă!

Tenebrele unde trăiesc unele cupluri căsătorite. Sacrifică totul (iubire, demnitate, respect de sine) pentru comoditate.

Modul meu de a-mi distruge formele de viaţă prevesteşte poate un mare noroc. Am „prăduit” (termen argotic) numeroase situaţii devenite stabile, cu o nonşalanţă de nobil inadaptat.

Veselia cumplită a celor de la televiziune prevesteşte poate un dezastru. Sunt demenţial de bine dispuşi.

Prezervativul dă actului sexual ceva dezgustător, de masturbare reciprocă.

 

29. 9. Dintr-o carte despre amorul taoist: „Dacă faceţi dragoste cu degenerate, s-ar putea să vă rănească faptul că simţiţi temporar josnicia partenerei. Făcând schimb de energii subtile, veţi abosorbi de fapt substanţa partenerei. Veţi deveni una cu ea şi vă veţi trezi cu noi poveri karmice. Iată de ce în cuplurile vechi, partenerii seamănă unul cu celălalt; au schimbat atât de multă energie, încât acum sunt făcuţi din aceeaşi substanţă.” Mi se confirmă o intuiţie. Femeia îi dă viaţă sau moarte partenerului său.

Am nevoie de foarte multă stăpânire de sine. Ca şi într-o partidă de şah cu un jucător tare. Trupul şi chiar psihicul au tendinţa de a o lua razna. Voinţa trebuie să rezolve totul. Nu este uşor.

Corectez redundanţele din roman. Adevărul este că scriu trudnic. Cu mici excepţii.

Interesul pentru astrologie şi alte forme de divinaţie ar indica neîncrederea în sine.

 

30. 9. Previziunile cărţilor de tarot pot fi răstălmăcite. Întregul sistem pare a se baza pe ambiguităţile limbajului. De exemplu, mie mi-a ieşit că relaţia cu doamna M. va suferi o prăbuşire. Ulterior mi s-a sugerat că o viitoare prăbuşire îmi va fi benefică.

În materie de viaţă ordonată, am multe de făcut.

1. 10. Trecerea la stilul nonjurnalistic nu este lesnicioasă, dar nici imposibilă.

Timp frumos.

Sunt aproape de încheierea rafistolării. Au apărut şi unele idei noi. Mi-am amintit de „Cartea supliciilor”, citită demult, într-o ediţie populară. Un volum  zdrenţuit. Acum mi-ar fi de folos, romanul meu fiind centrat pe agresivitate şi lipsă de milă. Alegând o asemenea temă, m-am dovedit un autor realist. Niciodată mila creştină nu mi s-a părut mai estompată decât în zilele de azi.

Irinel îmi scrie că are mari probleme cu vederea. Soluţia, zice, ar fi internarea într-un azil de bătrâni sau ceva echivalent. Rămâne de depăşit un prag psihologic şi asumarea unei noi condiţii sociale.

 

2. 10. Dacă omul gândeşte scenarii diverse pentru propriul viitor, întâmpină mai uşor surprizele neplăcute. În mod ciudat, vanitoşii lui Adler n-au probleme de acest tip. Ei se aşteaptă la eşecuri şi le savurează.

Doamna M., ca un pendul. Acum pare a fi intrat în faza de retragere.

Partea a doua a romanului meu va fi un text minuţios premeditat. Printre altele, voi vorbi şi despre trăirea durerii şi, pe de altă parte, a cruzimii.

În comentariile meciurilor de tenis se vorbeşte tot timpul despre încrederea în sine a jucătorilor. Dacă aceştia n-o au, mingea lovită de ei nu intră în teren sau loveşte plasa! În viaţă este cam la fel.

 

3. 10. Într-o carte despre „kung fu sexual” se afirmă că privitul excesiv istoveşte organele sexuale. Astfel s-ar explica (oarecum) efectul anafrodiziac al  şahului. Ba chiar şi cel al urmăririi unor partide jucate de alţii, în calitatate de spectator.

M. are suflet de curvă. Am argumente pentru această afirmaţie. În viaţa cotidiană ea face figura unei mame ideale. Cred că nici nu-şi dă seama de această polaritate.

 

4. 10. Omul ar trebui să aplice reţetele agreate de marea majoritate a semenilor săi, cele de bun simţ. Bună în literatură, originalitatea este periculoasă în viaţă.

 

6. 10. Fenomenul M., altfel nu pot să-i zic, pare să se fi încheiat. Am primit o nouă lecţie de umilinţă, bună.

Am primit o scrisoare de la I. Este şefă, aşa rezultă. Dar nu-i place prea mult.

Impulsivitatea, iată cusurul meu în şah şi în viaţă.

 

7. 10. Dacă omul nu moare de tânăr, nimereşte în plină ficţiune. Începe să perceapă aiurea realitatea, trăieşte întâmplări greşit interpretate.

Toamna pare să fi venit, în cele din urmă.

Sarcinile eşuate ale lui I. să fie un efect al karmei?

Romanul meu, la pagina 124.

Doamna M. m-a scutit de un mare stres, retrăgându-se definitiv. Poate chiar mi-a salvat viaţa.

Nu prea ştiu cum să aduc din condei partea a doua a romanului. Entitatea nu mai poate interveni. Lucrurile o iau razna pe toată planeta, conflictul local se estompează. Să se împlinească visul de mărire al lui Baxt al II-lea?

 

9. 10. Renunţarea la doamna M. mă eliberează interior.

O formă  fricii de iubire pare a fi retranşarea în ură şi resentiment. Fricosul se simte mai în siguranţă atunci când are resentimente. Iubirea îl face, probabil, să se simtă vulnerabil, expus.

Fiecare ucide ceea ce iubeşte. Curajosul, cu sabia, laşul, cu o sărutare. Citat aproximativ din Oscar Wilde.

Adesea, acte umane decisive pleacă de la neînţelegeri (percepţii greşite). Cineva pare un mostru şi de fapt este un prostuţ.

 

10. 10. Doamna M. revine „ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Aş fi nebun de legat, dacă aş respinge-o.

Orice bărbat autentic îşi doreşte o curvă. Am citit o asemenea afirmaţie. Curva îţi dă senzaţii tari, dar te şi ucide. Te omoară în mod plăcut. Noncurva te ţine în viaţă, dar este plictisitoare şi anafrodiziacă.

Să fii şi în acelaşi timp să nu fi într-o anumită situaţie. Ca un lichid lipsit de formă definitivă. Iată arta de a supravieţui.

 

13. 10. Există o boală a nefericii, contagioasă. Bolnavii trebuie evitaţi.

Prostul autentic nu acceptă nici-un sfat, din principiu. El este un impulsiv, trăieşte „la inspiraţie”.

Marii artişti din trecut ştiau despre moarte cam cât ştiu şi cei de azi. Din acest motiv, operele lor nu sunt perisabile.

Bunicuţa, „cuscrul”, sora, cumnatul – o faună nemaipomenită. Printre ei, eu fac probabil figura motanului bătrân şi rablagit.

Poezia autentică este ca o femeie virgină. Laşii se feresc de ea, preferând locurile comune ale jurnalisticii.

 

14. 10. Scrisul este o terapeutică. Fiecare îndrăzneală referitoare la personajele tale te vindecă puţin de neîncrederea în tine însuţi.

Cred că doamna M. a avut multe aventuri amoroase. În acest fel s-a răzbunat pe soţul ei. Se pare că este nespus de experimentată. Această variantă i-ar explica pe deplin comportamentul.

Nu este rău să consumi bărbaţi. În nici un caz, reprobabil.

Minciuna este combustibilul doamnei M. În absenţa ei, n-ar fi rezistat. Ideea că înşală pe toată lumea o ţine în stare de funcţionare. Dacă nu era cam prostuţă de felul ei, putea să se îmbogăţească, mulgându-i pe toţi. Bărbaţii mai în vârstă sunt gata de orice pentru a obţine o femeie cu sex appeal.

Dacă varianta curvăsăriei nu este adevărată, înseamnă că M. este de-a dreptul o sfântă.

Revin. Metoda temporizării o ajută să întreţină simultan multe relaţii. Raritatea întâlnirilor menţine tensiunea ridicată. Relaţiile nu se consumă, durează mult.

Toată povestea este un bun subiect de roman. Ideea unor amanţi numeroşi, păstraţi în „conservare”, este nemaipomenită. Relaţii neconsumate, virtual de neîncheiat! Excelent, tehnic vorbind.

Doar dialogurile îmi ies bine în roman. Descrierile în stil obiectiv, presupunând vizualizări, nu prea îmi reuşesc. Trebuia să încerc piese de teatru?

 

15. 10. N-am obţinut încă pensioara. Correspondez cu Oficiul de Pensii al sectorului II, Bucureşti. Desigur, ei nu-mi răspund.

Mă simt de parcă n-aş fi locuit niciodată în Bucureşti. Cred că şi mentalitatea mi se schimbă. Capăt o anumită naivitate.

Gimnastica merge bine.

Dreg romanul, în neştire.

 

16. 10. Păstrând proporţiile, două raporturi. Mozart – Salieri, Stephen King – Roberto R. Grant… Cică Salieri ar fi compus câteva piese pasabile.

Se ivesc la nesfârşit defecţiuni în apartament. Nu mă plâng.

Situaţia are resurse. Mă aşteaptă surprize plăcute. O simt.

Presiunea seminală… Ce expresie!

Măseaua mea n-a fost tocmai bine îmbrăcată. Lucrarea va trebui reluată cândva.

 

17. 10. Un roman-distopie despre o Românie federalizată. Operaţia să fie privită obiectiv sau pătimaş? Structură de roman istoric. Personaje din clasa medie circulă în sus şi în jos pe scara socială. Îmi datorez acest roman.

Recitesc „Misery”. Găselniţa de a descrie scrierea unui roman într-un text vandabil este măreaţă. De obicei, acest subiect naşte cărţi plicticoase. Pe cine îl interesează cum se scriu cărţile? Poate pe vreun nebun.

Stephen King descrie bâjbâiala prin jungla posibilităţilor. Prinde plăcerea specială trăită atunci când întrezăreşti cărarea şi înaintezi. Lectura acestei cărţi mă înviorează precum un nootrop.

M-a sunat Irinel. Pleacă în excursie la Dresda. Bună treabă! Este dezgustată de  situaţia pământului din Comloş. Arenda n-a fost plătită de doi ani. Mici mizerii.

Fără opintirile mele literare, aş fi în pom cu psihicul. Iată adevărul.

Azi a nins puţin. Frumos!

 

19. 10. Am constatat că în ziua de după o tragere la loterie, desigur fără vreun câştig pentru mine, sunt în mod special deprimat.

Îmi zic, în altă ordine de idei: În afară de puţin noroc, nu ai nevoie decât de mult, mult calm, bătrâne!

Instalaţiile din locuinţă se defectează în mod sistematic, s-ar zice. Să fie o viclenie a obiectelor? Die Tücke des Objekts? Nici vorbă. Sunt doar simple coincidenţe.

 

20. 10. Se spune că scrierea literaturii are un caracter autoerotic. Ideea pare a fi freudiană. Ar putea să fie corectă. Cu menţiunea că plăcerea-suferinţa scrisului este atât de distilată încât nu prea mai are legături de rudenie cu fundamentul ei subcoştient.

De menţionat un aspect curios. Luarea unei decizii narative discutabile sub raport logic îţi dă nu ştiu ce satisfacţie de dictator.

P., nici un semn de viaţă. Nearătându-i că am băgat de seamă bătaia ei de joc, deviez zeflemeaua înspre ea însăşi.

Schema părţii a II-a se încheagă. Ca şi altădată, am impresia că „inspiraţia” este un lichid ivit doar în rare picături. Ideea apare doar când se umple, în cele din urmă, un păhărel. Asta durează. Când încerc să forţez, mă apucă o urâtă durere de cap. În ritm lent, treaba merge.

Autorul de romane nu prea mai poate să scrie şi texte scurte. Este greu să fii maratonist şi sprinter, în acelaşi timp. Ar fi posibil doar dacă ai alterna. Un an, jurnalistică, un an, roman. La o anumită vârstă, asemenea alternanţe sunt mai degrabă utopice.

Am întrebat cărţile de tarot ce viitor are romanul meu, aflat în lucru. Mi s-a spus că şansele sunt incerte. Orice se poate întâmpla. Arcana esenţială a fost „La rueda de la fortuna” (am cărţi spaniole). „Roata norocului” este tot ce poate fi mai grăitor despre destinul unei cărţi de literatură.

În schimb, şansele mele în jurnalistică, spun cărţile, sunt mult mai bune.

Doamna M., o „eternă” promisiune. O voce la telefon.

Principala virtute a samuraiului: răbdarea.

 

21. 10. Scoate cumva boala la iveală, precum beţia, adevărata, ascunsa fire a omului? Sau slăbiciunea se manifestă cam la fel, în toate cazurile? Mie, de exemplu, la boală îmi creşte bunul simţ, impulsivitatea mi se atenuează, iau decizii mai bune decât de obicei.

Bolnavă, doamna M. a devenit umană şi dulce. Însănătoşită, şi-a reluat aplombul ei de om prostuţ.

O treabă urâtă: să iubeşti şi să dispreţuieşti una şi aceeaşi persoană.

 

22. 10. Scrierea literaturii este dificilă doar atunci când urmăreşti un câştig bănesc. Când scrii din alte motive, dificultăţile sunt plăcute.

Progrese cu schema romanului. Apar din neant situaţii surprinzătoare.

 

23. 10. Romanul trebuie încheiat pentru păstrarea respectului de sine, în ciuda faptului că nu se vede vreo posibilitate de publicare. Calculatorul trebuie cumpărat, deşi în actualele mele condiţii pare un lux iresponsabil. La fel, telefonul mobil. Acestea din urmă, pentru obţinerea unui look social acceptabil.

Probabil că trebuie s-o ţin cu SF-ul până la capăt. Aceasta ar fi soluţia cea mai comodă.

Pieziş, încep s-o înţeleg pe doamna M. Ea aplică o reţetă infailibilă. Îi refuză soţului ei actele sexuale. L-a obişnuit, în timp, cu ideea că ea nu este disponibilă la pat decât foarte rar. Asta îl anihilează pe un bărbat, dar, ciudat lucru, „până la coadă” poate că îi face bine! Oricum ar fi, bărbatul sistematic refuzat devine blând, ca un animal dresat. În înfruntarea căsătoriei, el este perdantul.

Politica refuzului menţine o anumită tensiune poate benefică, păstrează forţa centripetă a cuplului. Multe cupluri se desfac datorită scârbei faţă de actul sexual conjugal, intervenită în timp.

Am încheiat schema părţii a II-a a romanului. Pare promiţătoare. Partea a III-a ar urma să fie un text de tip epilog. Nu ştiu încă factura lui.

Să scriu o povestire despre femeia indisponibilă. Ea este în măsură să întreţină simultan mai multe relaţii. Fiecărui „amant” în vine rândul o dată la două luni de zile.

 

24. 10. Partea a II-a începe cu pagina 130. În final, dacă nu intervine vreo defecţiune, textul va fi de circa 300 de pagini. Cele două romane de 200 au ieşit nişte broşuri.

Oficialităţile „au dat” căldură la calorifere. O victorie.

La drept vorbind, este mai rău decât înainte. Omul are, în schimb, posibilitatea de a-şi satiface foamea de informaţii.

Voi face o povestire din bucăţi. Ion Coman traduce un fragment dintr-un roman de Roberto R. Grant. Apoi scrie-gândeşte nişte comentarii. Aşa ceva am păţit şi eu, îşi spune el.

Începând să scriu la partea a II-a, am înţeles că trebuie s-o las în plata Domnului pe C., zisă doamna M. O fi efectul autoerotismului provocat de scrisul literar.

 

26. 10. Atitudinea doamnei M. s-ar datora, spune o altă doamnă, scăderii libidoului şi nu vreunei perversiuni mintale. Plauzibil.

O idee, de introdus în speculaţiile din roman ale lui Ion Popescu. În lumea de azi, exacerbarea ideii de libertate a dus la dispariţia datoriei. De aici, mărirea agresivităţii, până mai ieri păstrată în rezervă. Agresivitatea şi violenţa sunt inerente naturii umane şi doar astăzi ies (din nou) la iveală, în forme tot mai virulente.

Am de gând să traduc încă o dată „How to Prepare for the TOEFL Test of Enghlish Language” (644 pagini, format mare). Acţiunea va dura vreo trei luni sau mai mult. O oră de muncă pe zi.

Ieri m-a vizitat P., împreună cu mama sa. Mi-e greu s-o caracterizez. Oamenii sunt schimbători. Femeile, în mod special. Azi pleacă în Germania. Bunicuţa va pleca în State, la I., pentru trei luni.

I. are, potrivit mamei sale, multe proiecte îndrăzneţe, în aparenţă himerice, poate realizabile.

 

27. 10. Am scris o povestire despre episodul cu doamna M. Am trimis-o la „Luceafărul”. Sper că astfel voi întrerupe (atenua) fixaţia psihică respectivă.

Vremea s-a încălzit, iar preţurile cresc într-o veselie.

Poate că episodul cu doamna M. încheie activitatea mea sexuală efectivă. Nu comentez. „Cum e, aşa e bine.” (Maica)

A apărut interviul în „Tribuna”. Desigur, nu iau nici-un ban. Două pagini de revistă. Chestiile astea vin cam târziu, post festum. Orişicât… Cornel Robu, dovedit ca un om de bună calitate, având inocenţa unui intelectual autentic, a trimis în Statele Unite propunerea mea cu ideea de scenariu, în traducere. Ar fi… sublim să iasă ceva.

 

30. 10. Am început ieri o nouă acţiune în vederea recuperării banilor din pensie. L-am „capacitat” pe un om din Bucureşti. Să vedem ce iese.

Scrierea literaturii trebuie să fie un exerciţiu de libertate. Altfel este o caznă intolerabilă şi stupidă.

Scriu o secvenţă (capitolul al 27-lea) unde s-ar putea întrezări ura senilă faţă de femeile tinere şi adulte. Dar eu nu le urăsc, păcatele mele!

Am început să trăiesc tragicomedia bătrâneţii şi nu-mi dau seama? Posibil.

Am primit o casetă cu muzică chinezească pentru Tai Chi. Îmi inculcă o stare de pace.

Romanul meu la pagina 139. Pentru o scenă violentă ar trebui să mănânc mai bine! Altfel iese fără vlagă! Sau este tocmai invers? Revoluţionarii sunt malnutriţi. Altfel n-ar face revoluţie.

 

31. 10. Cum am mai spus, un bătrân are de înfruntat o neîntreruptă presiune psihică din partea celorlalte grupe de vârstă. Într-o mie de feluri, i se sugerează că este terminat şi trebuie să se dea la o parte. Astfel, el are de luptat nu numai cu propria sa slăbiciune. Trebuie să se ecraneze împotriva respectivei emisii de agresivitate bine rafinată.

Nedplăcut este că bătrânul începe să spere în miracole. Nu se prea mai poate baza pe evoluţia firească a lucrurilor. Curios lucru, el trebuie să cultive oameni bătrâni, dar şi foarte tineri. Numai aceştia mai sunt dispuşi să-l accepte.

Urmează să scriu o secvenţă atroce. Am o oarecare emoţie.

În stupiditatea lor, filmele comerciale americane ne învaţă că amorul pur sportiv este o necesitate, în lumea de azi. Implicarea emoţională este un lux costisitor. Partenerii sunt interşanjabili, iată ideea. La fel, localităţile, job-urile, convingerile. Spre a supravieţui, omul trebuie să se lichefieze.

Dacă ar fi să mă psihanalizez, aş spune că romanul acesta este o sublimare aproape didactic de explicită a sindromului furor senilis. Bătrânii, respinşi de femei, încep să le urască. Probabil că încep să urască şi lumea. Poate că am şi eu asemenea mizerii în subconştient.

 

2. 11. Astăzi, mama împlineşte 92 de ani. Se simte mulţumitor.

Calculatorul va costa mult. Voi vinde pământul de la Vâlcele şi mă voi „compensa”.

Este o toamnă splendidă, ca o femeie cu adevărat frumoasă, la 45 de ani. Crepusculul oricărui lucru promite grandoarea.

Doamna M. îmi iese treptat din minte. Îmi spun că aşa este bine. Cine ştie ce trasee viitore a prefigurat Destinul prin retragerea ei bizară. Dacă rămânea în relaţia cu mine, poate că tensiunea psihică m-ar fi dat gata.

Americanilor, am mai spus-o, li se pare intolerabil să sufere. Asta îi transformă în nişte roboţi veseli.

Romanul meu, la pagina 150. Aş spune că este un text interesant. Mă întreb ce destin literar ar putea să aibă, în România sărăcită de azi. Faptul că-l scriu este poate o extravaganţă de ins naiv şi încăpăţânat din prostie.

 

4. 11. Întrebarea este câte personaje poate să suporte un roman. Multe SF-uri au personaje puţine (sub zece, chiar în jur de cinci). Asta şi din comoditatea autorilor.

Astăzi aduc o parte din calculator. Am mizat pe leu, adică voi consuma valută.

În condiţiile economice actuale din România luxul de a mă îndrăgosti şi de a scrie romane este suprarealist. Sau senil. Un un act de curaj? O dovadă că sunt viu?

Cu cât iubeşti mai mult o femeie, cu atât relaţia cu ea este mai primejduită. Iubirea este ceva foarte greu de suportat de către obiectul ei.

Progrese cu traducerea cărţii americane. Îmi amintesc diferite cuvinte aparent uitate.

 

7. 11. În Craiova au apărut nişte mici recenzii la romanul lui Roberto… După Satu Mare, devin „celebru” şi în Bănie…

Hotărât lucru, prostia nu este ceva imoral.

„Întâlnire cu Venus”, un film (comedie) despre haos şi artă. Foarte realist, în esenţă.

 

17. 11. Am instalat calculatorul. Foarte util. Pare un obiect misterios, dar este uşor de folosit. Are şi un program de şah, cu mai mult nivele, inclusiv cel de mare maestru. Acum mă străduiesc să-mi reformez forma de viaţă.

Pensia o voi încasa doar în ianuarie.

Doamna M. s-a banalizat. Ar fi cazul să-i fiu recunoscător, pentru atât cât a fost.

Fac gimnastică în mod fanatic. Este colacul meu de salvare. Voi relua munca la roman zilele acestea.

Folosind calculatorul, omul capătă o curioasă reticenţă în faţa scrisului de mână, iar maşina mecanică de scris devine o relicvă de neutilizat.

 

24. 11. Dacă există o problemă uşor de rezolvat, aceasta este trecerea rapidă a timpului.

A apărut în „Luceafărul” povestirea intitulată „Amor senil”. Am trimis-o dintr-un impuls de moment. Este un epilog al relaţiei mele cu doamna M.

Calculatorul este bun. Face de toate. Probabil că şi înviorează mintea omului. Voi relua munca la roman cu noile mijloace. Să vedem ce iese.

Cred că de data asta, relaţia cu doamna M. s-a încheiat de-a binelea. Ea trăieşte ceva nu prea vesel. În totul, are ticurile de comportament ale unui bufon tragic. Poate că este bună îndepărtarea mea de ea.

 

27. 11. Progrese în folosirea calculatorului. Am început să procesez prima parte a romanului. Va dura destul de mult.

Nimic nou. Frig, gimnastică. Voi mai câştiga oare bani din scris vreodată?

 

11. 12. Nu mai am probleme majore în folosirea calculatorului.

Irinel se simtă rău. Maică-mea este OK.

Cred că salvarea firilor nehotărâte este asumarea unui program de viaţă, ca şi cum acesta le-ar fi impus de altcineva.

Procesând romanul, descopăr noi neajunsuri. Aceste revelaţii periodice ale faptului că scriu destul de prost mi se par întotdeauna ciudate. Ele îmi dau speranţe, mă fac să cred că nu sunt încă o legumă.

Bizara reconfortare adusă de evitarea nelogismelor în ceea ce scrii.

 

23. 12. Am o cădere în „patima” şahului jucat cu calculatorul.

Romanul merge cumva înainte. Are şi fragmente bune. Probabil că poate fi refăcut într-un mod mulţumitor.

Irinel îşi va face o dilatare de coronare. Era pesimistă. Şansele de reuşită sunt destul de mici, iar nemţii o tratează ca pe un cadavru virtual.

Munca la calculator modifică personalitatea omului, întrucâtva. Se naşte o oarecare dependenţă.

 

25. 12. Slujba de la Vatican (pe Rai Uno). Frumos. Dumnezeu are legătură cu frumosul. Cel creştin, cel puţin. Contribuie şi frumuseţea limbii italiene.

Grandoarea catolicismului, incontestabilă. Pe lângă catolicism, diferitele secte neoprotestante sunt precum SF-ul pe lângă literatură.

 

28. 12. Închei anul jucând şah cu calculatorul, până la abrutizare. Cum am mai spus-o, şahul este anafrodiziacul ideal. Este nemaipomenit de obositor.

Vremea s-a încălzit. Fac gimnastică în mod conştiincios. Un lucru bun.

Romanul – idei bune, energie puţină. Şahul mă stoarce de puteri. Este ca o patimă pentru o femeie!? Nu te mai poţi gândi la altceva.

 

29. 12. Rafistolez prima parte a romanului, printre partide de şah. Este o muncă plăcută.

Am scăpat parţial de chinurile partidelor, apelând la un truc. Jucând la nesfârşit cu acelaşi nivel, am ajuns să ştiu ce mi se va muta. Am făcut anumite analize. Treaba merge aproape de la sine. Ăsta nu mai este şah adevărat, dar are meritul că nu mă oboseşte atât de tare.

Calculatorul are enormul merit de a prezenta textul cu litere foarte mari, la dorinţa omului. Este mai puţin obositor.

După cum se vede, cuvântul „oboseală” se repetă în însemnările mele. Asta-i situaţia.

 

2000

 

3. 1. Apropo de numele noului an, amintesc că în trecut pe uşile veceurilor publice scria 00.

Se anunţă un mare cutremur.

Destinul (întâmplarea) îmi joacă o festă.  Îmi spune să joc numere între 1 şi 10, la loterie. Ies patru din acest numere şi nu câştig. Cu patru numere se câştigă, de obicei. Acum a fost însă un caz special, unic! Trecem şi peste asta.

Cine mi-a spus că scriu prolix mi-a făcut un imens bine. Acum, cu vorbele lui înfipte în creier, scurtez romanul meu cel modest. Treaba merge încet.

Vocea doamnei M. răsare din neant, din când, în când, pentru a mă perturba şi a dispărea apoi pentru o nouă perioadă de vreme.

 

11. 1. Urmează campionatul de şah al scriitorilor, la Sinaia sau Brăila (!?). Sper să mă duc.

Lucrez la roman. Scurtez din greu. Se poate scrie şi din meşteşug, nu numai din talent. Încerc să folosesc trucurile lui Stephen King.

 

13. 1. Astăzi, arta a devenit o scăpare pentru săraci. Ea ajută la evaziune (nu fiscală).

Concursul de şah s-a amânat.

 

31. 1. Concursul a avut loc, în cele din urmă. Am obţinut locul al cincilea, din doisprezece. N-am jucat rău, dar am avut la un moment dat o misterioasă cădere intelectuală şi psihică.

Condiţii materiale bune. Am avut ocazia să constat, prin comparaţie, în ce modestie trăiesc.

 

6. 2. Pieptănat de vreo cinci ori, romanul meu (prima jumătate) a început să sune prea bine pentru un SF. Autorii de sefeuri scriu neglijent, prin tradiţie, primatul aparţinând ideilor şi găselniţelor, nu scriiturii.

Un amic (şi mai) bătrân, din Chişinău, mi-a dat telefon şi mi-a spus că are o fată de 20 de ani pentru mine. Îi dai 100 de dolari pe lună, a spus, şi îţi face toate hatârurile. M-a amuzat mult propunerea.

 

12. 2. Am terminat noua rafistolare. Textul sună mai bine.

A apărut „Ucigaşul melcilor”, o proză fantastică (24 pagini). Nu voi lua nici-un ban pe ea. Urmează să apară şi într-o antologie, tot pe gratis.

Reuşesc să fac gimnastică şi să iau nici un fel de tranchilizante. Dorm nespus de rău, de parcă aş avea păcate grele de ispăşit.

Idei interesante pentru partea a doua a romanului.

 

13. 2. Poate că proteza-calculator mă va ajuta să redevin un jurnalist solicitat.

Scrisul la calculator este cumplit de lesnicios. Mă întreb cum influenţează „creativitatea”. Chinurile fizice ale scrisului dispar aproape cu totul. Realizarea literaturii devine o chestiune de tehnică.

Esenţial nou este faptul că se pot opera modificări fără nici-un efort. Asta induce cumva o anumită scădere a tensiunii intelectuale? Omul se străduieşte mai puţin?

Iarna se consumă în mod chinuitor. Îmi răcesc rău mâinile şi picioarele. Fac gimnastică cu disperare, cu eforturi de voinţă.

De la I., nici-o veste.

Scrisul pe gratis este poate benefic. Omul nu se mai grăbeşte şi, eventual, scrie mai bine.

 

14. 2. Mutarea jurnalului în virtual trebuia să se întâmple.

Ideea unui roman : Femeia la 45 de ani. Rezultat din experienţa mea dură cu M. Ideea există în romanul „The Sea, The Sea”, de Iris Murdoch. Acolo, un bărbat de peste 60 trăieşte un amor distrugător pentru o femeie deloc tânără, o iubită a lui din tinereţe (neobţinută, atunci). Ulterior femeia s-a măritat şi, peste mulţi ani, îl refuză cu îndârjire pe fostul ei pretendent. De ce? Fiindcă se înţelege bine la pat cu soţul său (o brută), ni se sugerează. Îndrăgostitul este un celebru regizor, nu suficient de energic, deşi produce mari dovezi de vitalitate (înoată în marea rece etc.). Femeia a cunoscut adevărata forţă, independentă de abilităţile intelectuale.

Scrierea unui roman este acaparatoare şi potrivnică jurnalisticii.

 

15. 2. Stephen King spune că scrisul este un act autoerotic. Despre şah am citit acelaşi lucru. Dar jurnalistica? Probabil,  un act masochist.

 

17. 2. Folosirea calculatorului produce o desocializare, ca şi practicile yoga? Oricum, aduce o senzaţie de forţă, ca orice proteză.  Este la fel de recomandabil pentru bătrâni  şi pentru copii.

Bătrâneţea celor incapabili să renunţe devine  probabil  un coşmar, curmat doar de un  salutar stop cardiac.

Cât de departe poate ajunge un text realizat prin efortul conştient de a simula talentul literar?

Eliberarea vine atunci când reuşesc să scriu ce-mi trece prin cap. Atunci scrisul devine ceva plăcut, chiar relaxant. Cred că aşa scrie Stephen King tot timpul. Aşa rezultă dintr-un roman cu elemente autoscopice („Misery”).

 

18. 2. Discutarea repetată a neputinţei de a face literatură şi a posibilităţii de a sintetiza forţa.

Poate că SF-ul este o încercare de a scrie literatură fără talent literar.

Literatura lui Stephen King este o şcoală a libertăţii. Pare de neimaginat ca aceste romane să fie căznite, scrise şi rescrise, într-atât dau impresia de improvizaţie liberă.

 

19. 2. Destule idei din „Visul…” sunt împrumutate din Stephen King. Asta nu este ceva rău, cred. Este un omagiu mai special.

Autorul de romane trebuie să se elibereze de inhibiţii. Trebuie să scrie ce-i trece pe moment prin cap.  Poate lucra şi trudnic, dar atunci scrierea unui roman durează ani de zile.

Ar fi cazul să scriu întins, până la capăt. Şi apoi să încep rafistolările. Îmi place să corectez şi să piaptăn texte.

20. 2. Personajul din „Femeia la…” să spună că s-a pregătit o viaţă întreagă pentru a putea să facă faţă ultimei sale rătăciri sentimentale. Asta fiindcă suferinţele sale adolescentine sunt agravate de neputinţa incipientă. Nu prea mai este în stare să sufere.

Şahul este potrivnic literaturii, o ştiu demult. Cu toate acestea, îl practic. Este un mod de a-mi bate cuie în talpă.

 

26. 2. Scrierea unui roman presupune o răbdare specială.

Psihanalizându-mă, constat că păguboasa mea relaţie cu doamna M. m-a determinat să le cam pedepsesc pe femeile din roman…

Literatura nu m-a interesat niciodată în mod profund.

Din povestea cu doamna M., atât de chinuitoare, înţeleg că iubirea-pasiune este mai degrabă un ghinion. În plus, ceva provincial.

Omul trebuie să scrie cam cum îi vine, dacă nu doreşte cumva să se  ţicnească. Nu contează cum iese. În acest caz, scrisul poate fi ceva destul de plăcut.

Problema mea ar fi fost (şi este încă, oarecum) faptul de nu fi avut o motivaţie serioasă a diferitelor acţiuni. Ca urmare, am fost nevoit să sintetizez hotărârea de a trece la fapte în nu  contează ce direcţie. Actele de voinţă au fost, din acest motiv, nişte penibile lupte cu sine şi nu ceva spontan, lesnicios la urma urmelor. Conform aceleiaşi analize, inteligenţa nu mi-a folosit prea mult, fiindcă n-am ştiut să urmăresc nişte scopuri precise (cum fac oamenii motivaţi).

27. 2. Pentru a deveni productiv, trebuie să nu mă ocup de chestiuni colaterale (şah, prezentul jurnal, scrisori).

Normalitatea este cel mai greu de atins.

 

28. 2. Paralela dintre SF şi homosexualitate. Sefistul nu întreţine relaţii naturale cu Literatura (entitate atât de asemănătoare cu o femeie capricioasă). Există un soi de iubire, dar nu este atinsă împlinirea adusă de dragostea naturală. Ideea plutea în romanul “Apocalipsa” de Stephen King, unde un bărbat şi o femeie fac tot ce se poate în materie de raporturi sexuale, în afară de contactul natural. Ei rămân “tehnic virgini”, spune autorul. Cred că este corect.

 

1. 3. Idee pentru romanul “Sefistul”. SF-ul este o singură carte, scrisă de foarte mulţi autori. Este o biblie mai deosebită. De aici nostalgia sefiştilor pentru materializarea acestei cărţi abstracte. De aici, competenţa şi absolutismul SF. Drama sefistului, pendularea lui între două credinţe. Încercarea lui de a opta ireversibil.

 

3. 3. O povestire mai poţi  s-o truchezi. Un roman, foarte greu.

Inserarea unor pagini mai puţin puternice pare de neocolit. Se întâmplă şi la cei mai buni autori. Nu poţi să scrii la cea mai înaltă tensiune decât, eventual, dacă este vorba despre romanul vieţii tale.

Singura zicală pe deplin corectă: Toate trec, toate se şterg, / Dă-i ‘nainte, Goldenberg! Merită s-o repet.

Romanele mele au fost lecţii dure. Am fost nevoit, de fiecare dată, să-mi calc pe inimă, pentru a reuşi să merg mai departe din pură voinţă, fără vreo chemare. Acum se întâmplă la fel. Salvarea este în alianţa cu timpul. Omul trebuie să se sprijine pe timp ca un înotător pe apă.

4. 3. Romanele sunt momente ale adevărului pentru autorul lor. Trucurile nu merg prea departe.

Dacă tratez textul ca pe un exerciţiu, lucrurile încep să se pună în mişcare. S-ar părea că decizia de a scrie romanul unui amor de bătrâneţe a descătuşat nişte forţe în mine. Acum  îi tratez pe amărâţii ăştia de ţigani fictivi aşa cum se cuvine: nişte personaje de roman comercial. Verbul potrivit este a confecţiona.

6. 3. Redactarea la calculator se pretează cel mai bine pentru confecţionarea unui roman. Se poate reveni la nesfârşit, se pot băga nu ştiu câte porţii de umplutură. Ideea de inspiraţie se estompează, dispare. Este o muncă de meseriaş.

 

7. 3. În zilele când reuşesc suficient de multe pagini, mă simt aproape bine, uit de  tribulaţii.

 

8. 3.   De ce femeile sunt tot mai puţin accesibile pe măsură ce înaintează în vârstă? Fiindcă devin mai temătoare? Din lipsă de energie?

Scrierea unui roman seamănă cu  deprinderea unui viciu. Instalat în viciu (literatura nu este ceva normal, precum viaţa), insul se adaptează. Procesul se repetă cu fiecare roman. După vreo 150 de pagini scrise, lumea romanului devine familiară, se dezvoltă aproape de la sine. Ca şi atunci când te apuci de fumat sau de băut.

 

9. 3. Dificultatea de-a colabora cu oamenii indecişi. Eşti silit să-ţi imaginezi ce au în minte, fiindcă sunt plini de reticenţe. Nemulţumiţi, dar şi rezervaţi. Acest mod aparţine într-o oarecare măsură şi provinciei, în genere. În Bucureşti, oamenii sunt mai direcţi, nu se tot sfiesc.

 

10. 3. Virtutea răbdării. Când eşti bătrân, începi să te mulţumeşti cu satisfacţia imanentă dată de practicarea răbdării.

Am recitit ieri “Rolex”. Este fără reproş. Trebuie să-mi adun povestirile în volum. Mi-o datorez.

Calculatorul te îndeamnă să scrii, să te transformi într-un grafoman.

Să încerc a-i recupera pe F. şi S. cei doi foşti amici ai mei din spaţiul germanic. Şanse mici, cunoscut fiind faptul că refacerea unei relaţii este cu 50% mai dificilă decât construirea ei iniţială. La fel este şi în privinţa relaţiilor amoroase. Dale Carnegie spune, cu dreptate, că 50% dintr-o  nouă relaţie este curiozitate.

Ninja înseamnă, aproximativ, om capabil să îndure.

Romanul merge, dar nu pot depăşi o viteză relativ modestă. Devin prolific doar atunci când pornesc de la date reale, trăite de mine. SF-ul, atât de artificial, îmi iese mai greu.

11. 3. Cred că m-a îmbolnăvit de inimă tenacitatea nesănătoasă, cu  roade obţinute chinuit, imediat risipite cu dispreţ.

 

12. 3. Romanele lui Stephen King, recitite la nesfârşit, m-au învăţat multe. De exemplu, cât de importantă este încrederea în tine însuţi, atunci când faci literatură. Ezitările vin şi din îndoielile cu privire la propriile posibilităţi de a duce treaba la bun sfârşit. De asemenea, cât de important este să-ţi începi cariera cu nişte succese.

Idee de povestire SF. Un ins face magie, pentru a câştiga la loto. Ataşează unei păpuşi de ceară o inscripţie numită “Ghinion”. Deci păpuşa îl reprezintă pe dl. Nenoroc. Înfige un ac în ea şi îşi ucide ghinionul. Primeşte norocul, în schimb păţeşte un necaz compensatoriu. Conform schemei clasice.

 

13. 3. Existenţa mea, dacă nu fac vreun infarct lămuritor, este de-a dreptul plăcută, în ciuda plictiselilor inerente. Scriu roman fantastic, ascult muzică sud-americană, am scăpat, în bună măsură, de obsesia doamnei M., reuşesc să  fac zilnic gimnastică, am deocamdată ce să mănânc. Un poco de amor, clamează guristul din Perú. Are dreptate, dar se poate trăi şi fără acest puţin.

Calculatorul pare ideal pentru jurnalişti. Aceştia confecţionează texte, folosind şabloane de gândire.

 

16. 3. Iarna a revenit, ninge, dar mult nu mai poate să dureze.

Recitesc a patra oară “It” de Stephen King. De talentul de povestitor ar ţine notarea percepţiilor senzoriale. Eu sintetizez aşa ceva, străduindu-mă să salvez aparenţele şi să ascund faptul că natura şi altele asemenea nu mă interesează, de fapt.

Romanul meu nu sună prea rău. Munca fără talent este dificilă. Să vedem cum va merge romanul de amor, unde voi da drumul speculaţiilor psihologice. De acestea nu duc lipsă. Pot produce oricât de multe, la orice oră.

 

17. 3. Stăpânirea de sine este cheia.

Romanţul meu înaintează cu paşi domoli.

Doar după un număr mare de pagini scrise, autorul intră într-un anume ritm favorabil. În el se descătuşează nişte forţe “creative”. Romanele scurte se încheie taman atunci când autorul începe să aibă chef de scris, iar premisele sunt destul de complexe pentru a fi dezvoltate fără probleme. Romanul trebuie deci să fie lung sau să fie povestire, scrisă într-o singură zi.

Ninge mai tot timpul.

 

21. 3. Posibilitatea revenirii lesnicioase asupra textului creează un nou fel de a scrie. Când autorul poate să ”îmbogăţească” retroactiv textul, lucrurile se schimbă mult. Asta ţine, cred, de modul totalmente cugetat. Inspiraţia devine aproape inutilă, rezumându-se la nişte idei strategice. Apare  confecţionarea.

Ninge cu spor. Romanul se umflă treptat. Nu ştiu foarte exact ce va ieşi până la urmă. De pe la pagina 200 încolo totul devine foarte lesnicios, fiindcă omul îşi dezvoltă premisele. Este deci mai uşor să scrii cărţi groase, decât cărţulii. Este ca şi  în cazul textelor scurte. Mi-am găsit cadenţa doar după pagina 200, mărind rolul vizibil al naratorului.

 

22. 3. N-am mai ascultat de multă vreme concerte pentru vioară de Mozart. Sunt magnifice.

Am decis să semnez cu numele meu romanul acesta. Pe nesimţite, a devenit un text non-comercial. Unele pagini au chiar o plutire surprinzătoare, de literatură autentică. Renunţarea la doamna M. m-a înviorat miraculos. Parcă mi s-a deblocat creierul.

Semne de primăvară.

Gimnastica merge bine. Se pare că orice vârstă are resursele ei. Să vedem cât va dura, în ceea ce mă priveşte.

Aştept cu interes operaţia finală de “împănare”, imposibilă dacă nu scrii la calculator. Cred că mi se potriveşte. Întotdeauna mi-a plăcut să rafistolez.

 

23. 3. Cred că  femeile la 45 de ani dau, actualmente, cei mai mulţi cititori de literatură din ţara asta. Ele au, se presupune, cei mai mulţi bani dintre femeile din România de azi. Nu sunt încă pensionare, au prins perioada de tranziţie în plină tinereţe. Au un frison în legătură cu îmbătrânirea. Pot deci să cumpere un roman cu acest titlu (“Femeia la patruzeci şi cinci de ani”).

Cred că acest roman mi-ar da posibilitatea să folosesc cunoştinţele mele despre femei, acumulate în decenii, inclusiv lecturile de psihologie şi de ştiinţe paranormale.

Poate că povestea aceasta cu romanele este cea mai bună soluţie pentru perioada următoare. Jurnalistica mi-ar aduce probabil bani, dar ar fi prea obositoare. Nu din cauza efortului de a scrie, ci pentru absurditatea inerentă textului jurnalistic. Autorul de romane (bune sau proaste) are avantajul unei forme coerente de viaţă, impusă de munca sa.

 

24. 3. 00

Vârstnicii luptă pentru a nu-şi perde speranţa în miracole. Fac eforturi să creadă că ar putea să li se întâmple ceva foarte plăcut.

Am trecut nişte episoade de la perfectul compus la prezent, cu bune efecte asupra scriiturii. Mutarea unor fragmente la mare distanţă, în manuscris, a fost o mică performanţă.

 

25. 3. Interesantă este dificultatea mea de a mă adapta la situaţii noi. Când trebuie să improvizez o soluţie originală, mă apucă durerea de cap şi furia! La fel ca la şah.

 

27. 3. Probabil că scrierea prozei este cea mai reconfortantă dintre activităţile literare. Cu condiţia să nu fii presat de timp.

Aud că Stephen King este cel mai citit autor în viaţă. Mi se pare logic.

Romanul meu nu este prea rău. Recitirea diferitelor capitole mă pune în faţa unor texte necunoscute, sub raportul scriiturii. Există fragmente bune. Asta graţie calculatorului. Acesta îmi permite să revin de mai multe ori asupra textului, pentru a mai scoate platitudinile şi redundanţele.

 

28. 3. Povestitorii nu se preocupă de consecuţia  timpurilor verbale. Ei scriu cum le vine şi uneori o nimeresc foarte bine.

Două noi propuneri cu idei de scenarii au plecat în Statele Unite. Şanse microscopice, dar nu nule.

Primăvara câştigă teren.

Singurele lucruri autentice în romanul meu par a fi dialogurile. Naratorul devine şi el mai convingător atunci când adoptă stilul colocvial. Aşa va fi scris (dacă destinul permite) romanul de amor. La persoana întâi. Numai aşa.

Schimbarea timpurilor verbale în câteva capitole mi-a luat vreo trei zile.

 

29. 3. Scrierea unui roman este o (încercare de) eliberare. În cazul meu, o luptă cu neputinţa de a iubi pe faţă, fără reticenţe.       Între iubire şi scris există o legătură. Nu poţi să iubeşti, nu poţi nici să scrii. Doamna M. mi-a făcut, dacă aşa stau lucrurile, un serviciu incalculabil. Ea mi-a stârnit iubirea de senectute şi apoi mi-a călcat-o în picioare. Terfelită şi umilită, aceasta s-a scurs în roman, “frăgezindu-l”.

Vremea este tot mai frumoasă.

Cred că senzaţia de eliberare îi apare autorului de roman(e) mai ales atunci când foloseşte vocea naratorului. Scrisul în stil obiectiv, la persoana a treia, are ceva chinuitor.

Pentru un moto al romanului de amor. “Cine primeşte o pedeapsă nemeritată rămâne cu o ură în suflet.” (“Cartea răsplăţilor şi a pedepselor”)

 

2. 4.   Dacă scrie tot ce-i trăzneşte prin cap, autorul de romane se poate distra foarte bine. Numai că există destule prilejuri când nu-i trece nimic prin minte.

Scena trasului în ţeapă este parcă prea tare, chiar şi în pură ficţiune. Scriind-o, mă atinge nu ştiu ce suferinţă şi jenă.

 

5. 4. Pentru romanul de amor. Bărbatul fără acces la femei este ca un decorporalizat. Priveşte femeile dintr-o dimensiune pur spirituală. Senzaţia este ciudată, nu neapărat rea.

Se pare că manipularea informaţiilor, în anumite limite, are un efect benefic pentru starea de spirit a omului. Cu atât mai mult pentru omul bătrân, segregat.

 

7. 4. După pagina 200, autorului i se “impune” o anume scriitură, de unde până atunci cam bâjbâia. În cazul meu s-a amplificat destul de mult vocea naratorului, oprind astfel chinul de a scrie într-un stil perfect obiectiv.

Stephen King, “idolul” meu, nu scrie obiectiv. Dacă ar face-o n-ar reuşi texte interminabile. Spune tot ce îi trece prin cap, folosindu-şi calităţile excepţionale de povestitor. Folosind perfectul simplu narativ (echivalentul englez al acestuia), poate să facă tot felul de digresiuni cu mare uşurinţă.

 

9. 4. Acesta este romanul meu cel mai elaborat. Lucrând cu vechile metode, n-aş fi putut să fac  într-un mod cumplit de  lesnicios atâtea modificări utile.

 

15. 4. Scrierea unui roman este un chin prelungit.

Autorii de peste 60 de ani trebuie să fie neapărat celebri, pentru a mai fi luaţi în considerare.

 

O dificultate ciudată: cam uit ce am scris mai înainte. Trebuie să tot recitesc.

 

21. 4. Fără calculator, probabil n-aş fi reuşit să închei acest roman. Fac nenumărate modificări. În general, datorate unei ştergeri relativ rapide a amintirilor recente. Este ceva inerent. Asta-i situaţia. Calculatorul a picat la ţanc.

Acum 30 de ani, un astrolog mi-a recomandat să mă ocup de SF şi nu de alte varietăţi literare. Acum fac ce a spus el. În general, a avut dreptate. Bruma de notorietate cu SF-ul am obţinut-o.

 

28. 4. Realitatea este excelentă întotdeauna.

Scrierea unui roman nonjurnalistic este o şcoală a răbdării. Mai tot timpul îţi vine să renunţi.

Interesant este cum va fi la lectură un text scris în întregime la calculator.

 

1. 5. Scriu ultimele pagini ale romanului. Apoi o să “împănez” textul, mântuindu-l,  pe cât este posibil, de prolixitate şi platitudine jurnalistică.

 

2. 5.   Am înţeles cum mi-a venit ideea acestui roman. Ca urmare a eşecului furnizat, cu nesfârşită cruzime tandră, de  doamna M. Cred că am început să-l scriu pentru a scăpa de  ura născută în mine în legătură cu ceea ce am crezut a fi o mare înfrângere,  eşecul final. Poate că aşa m-am mântuit, iar după scrierea ultimului cuvânt, voi fi cel de dinainte.

 

4. 5. Scriitura lui Stephen King mi-a adus aminte de vibratoarele generatoare de orgasme. Cititorul lui King este adus la “orgasm” într-un mod vădit artificial, dar nespus de eficient. Autorul foloseşte fără milă o serie de trucuri, folosind  marea sa forţă narativă. Cred că în cititor este trezit masochistul.

 

7. 5. Ieri am scris ultimele cuvinte ale romanului. Am început revizia finală. Tema nu mi-a plăcut. A fost un exerciţiu de voinţă.

Corespondenţă cu I. Este OK.

 

8. 5. Pentru romanul de amor. Existenţa personajului este ca un fir de aţă cu noduri îndepărtate unul de celălalt. Acestea sunt întâlnirile cu doamna respectivă. În rest, omul aşteaptă, vegetând.

Mentalităţile sunt limitate ca număr. Iată de ce omul bătrân nu mai poate fi considerat, în mod nuanţat, un unicat. Dacă este celebru, lucrurile se schimbă. Doar atunci.

 

15. 5. Dictaturile sunt logice, democraţiile sentimentale.

 

24. 5. Şahul este potrivnic muncii literare.

Am schiţat structura analizei de psihologie alternativă. Sunt folosite informaţiile din diferite discipline ezoterice. Încerc să sistematizez cât mai mult cu putinţă. Respectivele prognoze  seamănă întrucâtva cu literatura.

 

30. 5. Am început să procesez micul roman numit “Monolog sub pat”, refuzat acum vreo cinci ani de critică şi editură. Este amuzant, dar unele pasaje nu prea au nerv. Ar urma să-l introduc în romanul de amor senil, sub forma unor inserţii de tipul celor din “Mătuşa Julia şi scribul” de Vargas Llosa.

 

12. 6. Acest jurnal nu prea mai are sens, fiindcă eu nu mai am trăiri autentice. Sunt tot mai mult o paiaţă. Trăiesc din automatisme şi simulez că sunt viu. Totuşi merg mai departe. Legăturile prin Internet cu diferiţi oameni îmi întreţin iluzia vieţii autentice.

 

28. 6. Dimineţi când totul pare o ciudăţenie lipsită de sens.

 

3. 07. Reuşesc să fac gimnastică. Condiţia pensionarului noncelebru  şi sărac este hidoasă.

 

16. 7. “Monolog sub pat” a devenit “La orgasmul profund”. Este un nume de cârciumă.

 

3. 8. I. a născut un băiat, în 2 august 2000, ora 2,42 noaptea. Practic, mi-am încheiat misiunea genetică.

De fapt, şahul are asupra mea efectul unui viciu, precum beţia. Trebuie să mă opresc, asta este clar. Am mai spus-o, aproape orice se poate transforma în viciu.

 

4. 8. Şahiştii din parc au toate ticurile unor băutori sau cartofori. Vin acolo zilnic, arătând satisfacţia mohorâtă a viciosului.

Resursele mele reale: gimnastica, scrisul, muzica lui Mozart.

 

5. 8. Problema omului bătrân este neputinţa de a se adapta din mers la situaţii inedite, tot mai agravată.

 

6. 8. Comentatorii de tenis vorbesc foarte mult despre încrederea în sine a jucătorilor. Când aceasta dispare, mingile respectivilor nu mai intră în teren. Se pare că în viaţă este tot cam aşa.

Comiterea prozei (umoristice) este adevărata terapeutică împotriva disperării.

Cât priveşte, modul de-a te relaxa, (re)amintesc teoria despre activităţile vicariante.

Matematicianul se distrează jucând şah, autorul de romane scriind povestiri scurte, articole de ziar, chiar povestiri naive pentru copii. Şahul te seacă de puteri fără nici-un rost. Este un drog dintre cele dure, în ciuda aparenţelor.

Dacă doamna M. şi-ar fi iubit soţul, acesta ar fi mort demult. Un instinct generos a împiedicat-o să se lase iubită şi să iubească. A simţit ca dragostea ei va fi ucigaşă. Şi-a cultivat, în schimb, capacitatea de a fi tandră.

 

9. 8. Mă simt foarte bine fără şah. În mod evident, economisesc destulă energie. Şi  şahiştii de parc procedează aşa uneori. Dispar pentru o vreme şi apoi reapar declarând cu satisfacţie ascunsă că au avut treburi. Este exact cum fac unii fumători recidivişti.

 

12. 8. Eu aş avea un talent oratoric, nu şi unul narativ. De aici, dificultăţi ivite când scriu proză. Pe de altă parte, scriu cu uşurinţă critică sau mici texte căcăcioase cu nuanţă moralistă, pentru ziar.

 

21. 8. Vorba cu Goldenberg, rostită de nenea Ghiţă, spune totul, fiind laitmotivul acestui jurnal început în 1972. Restul este moartea. Despre ea n-are rost să discuţi.

 

Fără gimnastică, nu mai am nici-un punct de sprijin psihic.

 

27. 8. 14ºC, afara.

Idealul este ca omul să nu mai aştepte nimic cu tot dinadinsul. Dacă vine ceva bun, surpriza va fi cu atât mai plăcută.

 

1. 9. Timpul rezolvă totul.

Trăiască fascinanta banalitate!

 

22. 10. Poate omul să se schimbe la spartul târgului? Da, dacă se bazează pe neputinţa sa şi nu pe o presupusă vitalitate conservată.

Vârsta aduce o anumită abrutizare.

 

2001

 

3. 3. Citesc “Dianetica” de  Ron Hubbard. Unele idei îmi par corecte. Întrebarea este dacă pot fi într-adevăr reparate traumele psihice dobândite pe parcursul vieţii (inclusiv perioada intrauterină).

 

14. 3. Răbdarea este virtutea principală a samuraiului.

 

7. 4. Un amic mă sfătuieşte să-mi scriu memoriile. Am avut şi eu această idee. Uşor de spus. Jurnalistica are darul de-a te parazita aproape la fel de eficient precum şahul.

 

13. 4. Umilinţa este salutară, după Serghei Nikolaevici Lazarev (citesc cărţile lui în aceste zile).

1. 5 Am redevenit jurnalist. Din iulie 2000, la un ziar naiv din Braşov. Am publicat până acum 51 de articole pe teme politice (cu unele excepţii). Plătite prost. Am reuşit astfel să încetinesc hemoragia contului meu de la bancă.

Jurnalistica abrutizează. Ca şi şahul.

Am mai publicat la o revistă virtuală, pe teme SF. Prostii livrate pe gratis.

I. s-a mutat în California. Nu-mi scrie.

Trebuie să iau articolele mai în uşor. Doar aşa va merge treaba. Să fie nişte texte scrise fluent, dar nu prea bine documentate.

 

2. 5. Am reluat şahul în parc. Aceiaşi oameni.

Lazarev spune că nu este bine să fii prea consecvent. Din când în când, recomandă el, sunt bune beţiile crunte. Cele patru volume ale acestui autor ar putea fi rezumate la douăzeci de pagini.

 

13. 5. I. mi-a scris şi m-a invitat la ea. Nu cred că a vorbit serios.

Dacă ajungi să-ţi placă singurătatea, vei fi tot timpul deranjat de alţii. Dacă te simţi rău singur, nu te va căuta nimeni. Aşa merg treburile.

Am trimis articolul cu numărul 57. Să vedem câtă vreme va mai funcţiona jucăria. Munca respectivă este atât de ingrată, încât presupun că se va prelungi.

Jurnalistica şi şahul amatoristic (asemănătoare între ele) îţi interzic performanţa intelectuală.

La bătrâneii ca mine apar nişte probleme psihice. Ei se simt ignoraţi, daţi la o parte. De fapt, mai au nişte mici şanse.

Munca literară te tratează de disperare, jurnalistica, mai puţin. Articolele te lasă tot timpul cumva înfometat.

Oamenii se supără şi apoi le trece. Iată reţeta vieţii cotidiene. Astfel se scurge viaţa.

 

20. 5. Nişte insomnii urâte mă tot atacă. Nu mai apare, în schimb, anxietatea, deşi nu mai iau nici-un anxiolitic sau tranchilizant.

Articolele mele cotinuă să apară. Ar trebui scrise cu eliminarea neologismelor.

Lazarev are sclipiri. De exemplu, mă ajută până la un punct să înţeleg de ce atunci când sunt bolnav văd mai realist viaţa şi relaţiile mele cu oamenii.

Practicarea jurnalisticii presupune multă umilinţă din partea autorului respectiv. Productivitatea lui intelectuală este foarte mică, iar textele lui sunt de nerecitit.

 

25. 5. O criză de tahicardie, ca în vremnurile „bune”, când nu luam amiodaronă. Remisă destul de repede.

O comandă pentru nişte articole de dicţionar literar.

Pe Internet am văzut că mi s-a tradus în italiană povestirea „Şahul real”. Nici nu mai ştiu unde a apărut şi n-am o copie a ei.

 

3. 6. Întrebarea este dacă la vârsta mea mai pot să scriu literatură. Este posibilă obţinerea respectivei stări intensive? Sau îmi este la îndemână doar scrierea unor articole searbede?

Să nu dispreţuim muncile intelectuale modeste. Şi ele fac parte din jocul minţii. Nu doar textele  academice.

Lazarev: “Cu cât mai neclintită va fi orientarea dumneavoastră spre obţinerea unui rezultat, cu atât mai puţine şanse veţi avea.”

Ar trebui să închei “Monolog sub pat”, dar parcă mi-a secat umorul. Din pricina jurnalisticii, evident. Mi-ar trebui o pauză, pentru a putea intra într-o altă atmosferă.

După distanţarea afectivă faţă de doamna M., nu mai am chef de literatură. Nu mai sunt destul de nefericit pentru aşa ceva.

 

6. 6. Trebuie să citesc tot ce am scris până acum din “Monolog sub pat”. Altfel nu pot să scriu mai departe. Problema este reintrarea în atmosfera comică. Întrebarea este dacă pot să scriu proză şi articole în aceeaşi perioadă de timp. Ar fi cazul să meargă, în principiu. De regulă, este dificil să reiei o carte începută cu zece ani în urmă.

 

14. 6. A treia criză, în interval de o lună de zile. Puls 150. Repede remisă.

 

 

18. 6. O oarecare cădere psihică, datorată abandonării şahului! Să fie posibil aşa ceva?

 

29. 7. Când simt că unii mă antipatizează fără motiv, un fior rece îmi trece pe spate. Atunci arunc o privire în jungla resentimentelor, cu fiarele ei primejdioase.

Când devin articler, am nostalgia romancierului şi invers. Adevărul este că este foarte greu să le faci pe amândouă în acelaşi timp.

 

5. 8. Un ins mă critică straşnic pentru critica mea SF. Omul mi-a dat o idee de tip avocăţesc. O carte unde să mă detaşez de SF, să arăt că acesta este o prostie. Să scuip în bărbile “maeştrilor”. Titlul provizoriu: “Detest SF-ul”.

 

 

9. 8. “Detest SF-ul” să fie şi o carte de memorialistică. Astfel ar fi plăcut de scris. Cu inserţii ale unor articole publicate de-a lungul vremii?

Numai cu un asemenea titlu aş avea şanse la o editură cât de cât serioasă. Abjurările sunt picante.

 

14. 8. Anumite semne discrete ale toamnei.

Într-o antologie SF, o proză unde este vorba despre unul Viaceslav Bugarovici, critic literar. Sunt criticat la sânge pentru textele din “Anticipaţia”. Acestea sunt considerate abjecte. Povestea m-a amuzat straşnic. Îl voi felicita public pe autor.

 

4. 9. Rutină devastatoare de zile şi ani.

Doamna M. devine o matroană, ca înfăţişare. Aşa se strică lucrurile omeneşti.

 

9. 9. Toamna a venit.

Este plăcut, aproape terapeutic să scrii de mână.

Doamna M devine o balabustă lipsită de graţie. Orgoliul a distrus-o. Probabil că va consuma alcool din ce în ce mai temeinic.

Nepotul meu, a împlinit un an şi o lună. Lucrurile merg foarte repede.

Nu cred că I. a dorit realmente să mă invite în America. A zis şi ea o vorbă.

 

11. 9. Ploaie rece şi furioasă.

 

15. 9. După tragedia din America. O lume nebună, ieşită din balamale. Americanii nu prea au pe cine să se răzbune. Probabil că din mânia lor mai mult retorică vor avea de câştigat asiaticii. Chinezii stau la o parte şi aşteaptă ca America să se uzeze în lupta cu Islamul. Totul se petrece ca într-un sefeu. La drept vorbind, America a scăpat ieftin. Puteau să distrugă tot ce ar fi dorit. Dar s-au limitat la simboluri. Poate că nici teroriştilor nu le convine dărâmarea bruscă a sistemului mondial actual. Asta dacă nu cumva iubesc haosul în sine, ca vechii nihilişti.

 

24. 9. Din când în când, mi se reaminteşte că sunt bătrân şi pe drept segregat de către societate. Nu renunţ. Dacă mă consideră terminat şi bun de îngropat, este problema lor.

 

26. 9. După evenimentele din America. Nesiguranţă financiară.

Articolele mele apar în continuare. Gimnastica merge destul de bine. Timpul trece repede. Sau, mai bine zis, eu trec repede.

9. 10. Rutină. Fotografii ale nepotului meu. Gimnastică. Război. Articole.

Unele proiecte literare.

Vreme frumoasă.

P. îmi trimite mesaje relativ incoerente, dar pline de proiecte generoase.

 

24. 10. Trebuie să iei de la oricine doar ce-ţi poate da respectivul. Este o bună strategie în de viaţă.

Un guturai năvalnic, ca pe vremuri, când eram foarte des răcit. Am întrerupt trimiterea articolelor. Sper să revin peste câteva zile.

Aseară, o scurtă fibrilaţie remisă spontan. Aşa se adună noutăţile.

Ştiri de la agitata P. Are planuri mari.

„Închiderea” balconului, o promisiune de căldură.

Mulţi oameni politici de succes au – după analiza numerologică – o sănătate de fier şi un intelect modest. Pare logic. Energia impune mai mult decât inteligenţa.

Urmează să reiau de la zero gimnastica. Scenariul cunoscut.

 

26. 10. Din scientologie. Pericolul aliaţilor. De exemplu, nu te desparţi de o femeie grijulie, deşi eşti tot timpul bolnav în compania ei. Interesant. Ceva în acest gen ar  putea fi legătura mea cu sefeul. Perioada mea cea mai prosperă – cea a colaborării cu nemţii – a fost una fără sefeu.

 

28. 10. După revenirea la ora astronomică, fac gimnastică la 8 şi nu la 9. Este un avantaj, fiindcă stau cu stomacul gol cu o oră mai puţin. Am arsuri, nu foamea este problema. (Lucruri meschine, de acord.)

P. face bani cu furie. Este tot mai agitată. O înţeleg. Este raţiunea ei de a fi.

Am reluat activitatea de comentator politic. Acuz nu ştiu ce vâscozitate a intelecţiei.

I. nu primeşte mesajele mele. Eu le primesc pe ale ei. Paradoxuri sau minciuni.

Scrisul de mână, savuros precum o plăcintă făcută de bunica mea, Mama Sida.

Ieri am reînceput gimnastica, cu sfială.

Astfel, de la o vârstă, lucrurile devin pură rutină.

Mi se întâmplă să întrevăd un fel de adevăr atunci când am o proastă formă fizică şi intelectuală. Probabil că handicapaţii deţin în permanenţă acest adevăr.

Doamna M. se estompează tot mai mult. Devine o vorbă goală. (Şi nu o femeie goală, cum ar fi fost de dorit.)

Săptămâna viitoare, analizele. Poate că voi reîncepe să consum mai multe proteine de origine animală şi astfel creierul meu va lucra mai bine. Cumva aceasta este o prejudecată raţionalistă? Iar ceea ce-mi lipseşte este intuiţia fără concept?

Noapte, ger de -5ºC. Iarna a venit brusc. Toate vin brusc.

Este oare posibil ca orice întâlnire cu doamna M. să mă bulverseze cumplit, pentru vreo două luni de zile? Aşa pare a se întâmpla. Iar starea de bine să-mi revină trudnic, după ce n-o văd şi n-o mai aud o perioadă mai lungă de vreme?

Să lucrez patru ore zilnic. Iată idealul. Să lucrez două ore zilnic. Iată ceva mai realist.

 

4. 11. Sticla balconului se dezlipeşte. Damnarea românilor: să nu facă lucrurile cum trebuie.

Scriu aceste rânduri la ora 3 noaptea. Am nişte insomnii crunte.

În continuare, I. nu primeşte emailurile mele. Îmi trimite poze. Copilul este foarte reuşit.

Articole, gimnastică, şah (dătător de tahicardii) pe Internet. În şah şi în viaţă, omul nu mai are voie să greşească, fiindcă nu mai poate s-o dreagă. Totuşi, o face.

Am scuza numeroaselor întâmplări neplăcute, apărute fără întrerupere. Acestea mă împiedică să trăiesc cu sistem.

Cartea despre sociologia sefeului este un proiect rezonabil.

Mâine vor fi gata analizele. Vom vedea cum a evoluat situaţia.

P. şi I. fac promisiuni şi planuri imediat uitate. Este şi acesta un mod de a vorbi şi de a trăi. Eu, în schimb, mă ţin de cuvânt într-un mod plicticos.

Când scriu articole, iau câte un piracetam. Face bine la circulaţia cerebrală.

Alaltăieri, maică-mea a împlinit 94 de ani. Este o campioană. Mulţi înainte!

Ce fac insomniacii? Umblă pe  Internet, desigur. Eu nu pot s-o fac fiindcă este prea scump.

Viaţa poate fi „forţată” uneori. Când reuşesc aşa ceva, obţin câte un succes pricăjit.

 

12. 11. Când practici un viciu, eşti deturnat, psihologic vorbind, de la adevărata ta natură. Poţi să mori înainte de a afla cine eşti şi ce doreşti realmente. Practicarea viciului te împiedică în mod sistematic să afli. Drogurile nu fac altceva. Consumarea lor indică nu doar laşitatea, dar şi o incuriozitate intelectuală. Experienţele religioase, petrecute în absenţa viciilor (triviale), folosesc acest mecanism.

Pentru orice om încă neabrutizat, este deci necesară o perioadă de post şi de renunţare la toate viciile, suficient de lungă.

 

22. 11. Ideea de-a nu mai scrie decât despre cărţi de critică sefistică. Să construiesc un volum. Un fel de istorie a ideilor sefistice în România?

27. 11. O idee frumoasă, împrumutată de la Philip K. Dick. Relaţia mea cu doamna M. n-ar fi reală. Reală este varianta indicată de predicţiile din Yi Jing, toate foarte bune. Trebuia să fie totul perfect! Ăsta da subiect de roman! Real este ce s-a derulat în mintea mea şi poate în a ei. Ea n-a avut energie să marşeze. A rămas în precara ei laşitate, în scenariul căcăcios şi meschin al retragerii premature.

Fuga ei m-a anesteziat şi pe mine, mi-a redus catastrofal potenţialul de luptă cu sărăcia. S-a produs ceva asemănător cu efectele unui blestem.

În roman ar urma să descriu varianta paralelă, a împlinirii. Personajele ar realiza poate că trăiesc un vis frumos. Sau invers, ar întrevedea varianta bună, aevărată. „Omul din castelul înalt” pe dos. O utopie? O idilă?

Neclarităţi. Să realizeze personajele că trăiesc un vis urât? Să întrevadă intermitent „realitatea” prezisă de Yi Jing? Precum văd oamenii un templu aflat pe un munte înalt, pentru câteva secunde, prin spărturile norilor? Strălucitor, alb, de neatins?

Naratorul să fie un fel de nebun, refugiat în ficţiune? Crezând că ficţiunea este mai reală decât realitatea? Sau personajele să trăiască în îndoială, veşnic?

Circa 120 de articole publicate de mine până acum în ziarul naiv din Braşov.

 

5. 12. Totul merge foarte repede. O existenţă jurnalistică, de felul celei teoretizate-descrise în romanul meu numit “August – decembrie”.

 

9. 12. Întrebarea este dacă mai pot să scriu şi altceva decât articole. Răsunsul va veni curând. Deocamdată încerc să intru în altă atmosferă, procesând volumul de povestiri.

Recitesc “Shining” de Stephen King. Mare meseriaş! Îi lipseşte un mic ceva pentru a fi un mare scriitor.

Este totuşi dificil să practici concomitent scriitura jurnalistică şi cea artistă. Presupune o anumită dedublare.

Un om singur are nevoie de un calculator conectat la Internet şi de un motan. În rest, îşi poate dori doar să (nu?) moară în mod subit.

 

17. 12. Rutină, plus un episod de tpsv (tahicardie paroxistică supraventriculară) remis cu fosfobion, la spital. S-au banalizat şi aceste crize.

Un mic câştig la loterie.

O iarnă foarte aspră, ca o pedeapsă prelungită.

Referitor la proiectul de roman. Să fie o relatare a variantei “adevărate”. Personajele să afle la urmă că totul este o ficţiune.

 

20. 12. Luptă ridicolă cu tentaţia de a juca la nesfârşit şah pe Internet. Partidele cu jucători mai buni îmi dau palpitaţii.

Problema mea este psihicul slab (confirmat şi de analiza numerologică). Pentru a nu mă scufunda, trebuie să-mi sintetizez un Ersatz de voinţă. Construcţia respectivă este şubredă, artificială. Evenimentele perturbatoare (cum ar fi crizele de inimă) o dărâmă foarte uşor. Reconstruirea este trudnică şi destul de lentă.

Recitesc “Misery”. Multe observaţii despre psihologia autorului de literatură sunt corecte. Unele pot fi adaptate la situaţia mea. Eu aş fi intimidat, într-o oarecare măsură. De bătrâneţe, de doamna M., de crizele tpsv, de lipsa banilor etc. Trebuie să trăiesc imaginând trucuri de echilibrare a acestei stări de intimidare.

Gerul s-a mai muiat. Voi putea ieşi, pentru a cumpăra alimente.

28. 12. Omul în situaţia mea are nevoie de un proiect mare, pentru a ocoli problemele psihice.

Vine anul cu doi de 2, principial cu ghinion.

Articolele merg. La fel, gimnastica.

Ceva bani de la Comloş.

Unele demersuri ciudate, de nescris.

Închei procesarea primelor două sute de pagini din volumul de povestiri. Unele texte sună aproape bine.

Partida este probabil încheiată, în linii mari. Totuşi, unele simulări de viaţă autentică mai încap.

Treptat încep să mă gândesc la doamna M. ca la un duşman de moarte. Trebuie să împiedic acest proces lamentabil.

Nepotul meu creşte. Pozele lui curg. Totul pare OK.

În casă este destul de cald, datorită balconului închis.

Articolele mele sunt din ce în ce mai “supte din unghii”, mai lipsite de profesionalitate. Cei de la ziar par a nu observa acest fapt.

 

31. 12. Conform numerologiei, anul viitor (cu soţ;  cifra patru), ar urma să nu fie tocmai bun. Vom vedea.

Personal îl întâmpin blazat, cum se cuvine celor aflaţi sub semnul lui Saturn.

                       VII

2002

 

2. 1. Aş renunţa la activităţile păguboase, dar nu prea îmi dă mâna s-o fac. Sefeul cel necăjit îmi oferă un simulacru de notorietate şi de prelungire a activităţii.

Gerul a revenit.

Anul Nou – rutină.

Probabil că telefonul mă va costa un milion, datorită şahului jucat pe Internet. Poate chiar mai mult.

 

11. 1. Iată, a venit şi anul cu pricina.

Apogeul perioadei astrologic proaste a trecut. Să vedem ce va urma.

Întrebarea este dacă mai am energie pentru o lucrare mare.

 

14. 01. Trebuie luată în seamă doar partea acceptabilă a lucrurilor.

 

21. 1. Eşti bătrân, atunci când conchizi că viaţa este un chin.

 

1. 2. Timpul trece repede. Nu sunt probleme în această privinţă.

Cum gimnastica şi articolele mergeau prea bine, am făcut un fel de gripă. Vreo săptămână, am întrerupt exerciţiile. Sper să le reiau azi sau mâine.

Maică-mea s-a operat de cataractă la un ochi. Peste şapte milioane lei.

Tanti Doila, soţia unchiului Aurel, devenită personajul meu de roman, a paralizat. Are 80 de ani. Ultimii ani i-au fost dominaţi de ura pentru iubitul fiicei sale, Dana. Irinel, prietena mea din Germania, este a doua fiică a sa.

A venit o căldură anormală. Mai bine decât gerul siberian.

Confuzie şi neputinţă de a trăi cu program.

Şah pe Internet, costisitor.

Emailuri aproape demenţiale de la P. I. este bine. Este indiferentă faţă de alţii, spre norocul ei.

Mi-ar plăcea să scriu un roman. Chiar şi unul prost, dar cu un subiect plăcut pentru mine.

Recitesc Stephen King. Omul este un mare meseriaş. Are un debit lexical colosal. Înteţite la paroxism, trucurile lui narative tind să devină poezie.

 

6. 2. Ieri, un tpsv destul de vehement. Urgenţă, fosfobion, am ieşit încă o dată din criză. Un om de 33 de ani tocmai făcuse un infarct. Medicii îl numeau o urgenţă reală. Este firesc ca medicii să mă trateze destul de indiferent. Intră în discuţie şi vârsta mea. Cu cât eşti mai bătrân, cu atât riscurile lor sunt mai mici. Moartea unuia de vârsta mea nu le strică statisticile.

Un autor mă critică în cartea lui. El acuză, într-un mod didactic de clar,  caracteristicile firii paranoide.

Articolele mele apar la ziar. Sunt din ce în ce mai slabe. Am scuza stării de sănătate.

 

11. 2. În 7. 2., o criză de tpsv (fibrilaţie?) mult mai vehementă. De data aceasta, pentru prima oară, n-am ieşit cu fosfobion, ci prin defibrilare (şoc electric de 250 volţi, dacă am înţeles bine discuţia medicului cu asistentele). O treabă urâtă în plus. Mi s-a mărit doza de medicamente (de întreţinere). De abia astăzi am reluat gimnastica, foarte sfios. Mă întreb unde voi ajunge. Chestiile acestea îmi atacă psihicul. Deocamdată rezist. A apărut un fel de uzură. Ceva asemănănător cred că trăieşte orice om suficient de bătrân, în faţa perspectivei de-a muri.

Lucrez la răspunsul pentru autorul amintit mai sus. Ideea cu o carte despre critica SF este corectă.

A murit mătuşa mea, soţia unchiului Aurel, Doyla Alice Bugariu, 80 ani, cea devenită Tante Olga în  romanul “August – decembrie”.

Visez că pierd trenuri. În realitate, toate au fost deja pierdută. Mai sper totuşi în miracole.

Am găsit metoda de a învinge cel mai înalt nivel al programului de şah.

 

13. 2. Am reluat gimnastica. Ce să fac!? Poate o nouă ablaţie. Prima, făcută de un conferenţiar cu ifose, dar nu prea priceput, a cam dat greş.

Idei în legătură cu cartea despre sefişti: autorii sunt mai interesanţi decât textele; ei au nişte probleme psihice, dar de regulă sunt realizaţi material; nu iubesc literatura; nu sunt credincioşi de felul lor; au o anumită carenţă în materie de afecte (în sens strict psihiatric, sunt puţin nebuni); satanismul lor potenţial nu este o absurditate, ci poate fi discutat; au psihologia unor marginali (în sensul că se află între două categorii, pe o graniţă); o specie benignă de sociopaţi (eu, printre ei, desigur); iubitori de rock şi altele asemenea. Contracultura şi oamenii ei.

 

1. 3. După două fibrilaţii şi o gripă, încerc să mă reechilibrez. Am întrerupt articolele.

O promisiune de apariţie a romanului meu fantastic, „Visul lui Stephen King”.

I. este bine. La fel, băiatul său.

Viaţa are ceva meschin, atunci când eşti sărac. Dacă eşti şi bolnav, lucrurile devin urâte.

Operaţia de cataractă a mamei mele n-a prea reuşit.

 

2. 3. Trebuie să recunosc, îmi cam place să scriu articole de ziar la calculator. Mai ales dacă acestea sunt plătite. În definitiv, orice activitate lucrativă licită este justificată şi morală. Într-adevăr, jurnalistica este în mod special stupidă. Cu toate acestea, practicarea ei are un ce omenesc. Nu poţi să faci doar sisteme filozofice. Mai şi sporovăieşti, simulând că gândeşti. Este o gimnastică mintală relativ stearpă, dar umană.

I. a intrat într-una dintre tăcerile ei prelungite. Sănătoasă să fie! Voi încerca să stabilesc o corespondenţă cu P., mama ei. pentru a afla indirect noutăţi despre familia lui I.

Primăvara se apropie inexorabil.

 

4. 3. A urmat o fibrilaţie. Am ieşit cu medicamente. Apoi o gripă destul de urâtă. Urmează să merg la Timişoara, pentru o nouă intervenţie.

 

8. 3. În 20 martie ar urma sa mă internez în spital, la Timişoara, pentru a repeta ablaţia. Fac pregătiri, evitând greşelile de data trecută. Sper să reuşească, de data aceasta. Alternativa proastă: un stimulator cardiac (peacemaker) şi transformarea într-un cyborg.

Gimnastica şi articolele sunt de domeniul amintirilor. Am totuşi speranţa că vechea mea formă de viaţă poate fi refăcută.

 

19. 3. Astăzi plec la Timişoara, cu trenul. Drumul va dura 9 ore şi ceva.

Lecturi din bioterapeutul şi implicitul filozof al ortodoxiei, Lazarev. Idei corecte, s-ar spune. Critică agresivitatea, cu varietatea principală a acesteia, supărarea. Zice că în nemulţumire şi ataşare de orice altceva în fară de Dumnezeu se află sursa bolilor omeneşti.

Am perfecţionat o mică tehnică a respiraţiei, pentru a stopa tahicardiile nocturne minore. Dă rezultate.

Cum o vrea Dumnezeu, zic.

M-am străduit, în sinea mea, să n-o urăsc pe doamna M., ci s-o iubesc de la distanţă. Parţial, am reuşit. Asta dacă nu este vorba, de fapt, de indiferenţa adusă de trecerea timpului.

 

26. 3. Am revenit de la Timişoara. Mi s-a făcut o nouă ablaţie. Merg din nou, în 13 mai, pentru a treia.

Voi încerca să-mi refac programul minimal.

De la editură, nici-o veste.

Aviditatea cruntă a rudelor mele din Timişoara.

Fotografii de la I. Copilul este frumuşel.

La Timişoara n-a existat pericol de accidente, deşi medicul spunea că a trecut foarte aproape de un traseu vital. La o adică se implanta un stimulator, cum am mai apus.

În ce activităţi „îmi calc pe inimă”? Probabil în aproape toate cele sefistice.

 

30. 3. Nu mai iau medicamente antiaritmice şi treaba pare a merge. În 13 mai urmează să merg din nou, pentru a treia ablaţie. Este posibil ca să nu mai fie necesară, totuşi. Nu cunosc adevărul medical în legătură cu aceste ablaţii.

La spitalul cu pricina am reuşit să le creez medicilor utila impresie că sunt un om cu bani.

Un titlu de roman, realmente visat la Timişoara: “Furia zilelor”. Eventual ar putea fi folosit la un volum de memorii.

Ideal este să nu aştepţi nimic cu tot dinadinsul. Doar aşa capeţi un psihic bun. O astfel de stare o ai atunci când scrii de plăcere un roman. Ceva în acest gen pare a spune şi Lazarev.

1. 4. Mesaj de la ziar: colaborarea mea se reia. Asta dacă nu cumva este o păcăleală de întâi aprilie. Yi Jing mi-a prezis că aşa se va întâmpla. Predicţia referitoare la editură a fost de asemenea bună.

Asm început să lucrez la cartea despre sociologia SF-ului.

I., nici-o veste.

O văduvă (53 ani) întâlnită pe stradă spunea că îşi oferă mici bucurii. Soţul ei mi-a fost coleg de clasă şi a murit subit cu vreo patru ani în urmă.

 

6. 4. Mi-a apărut primul articol de ziar din a patra serie.

Frigul a revenit.

Rutină. Jurnalistica politică tinde să fagociteze activităţile literare. Dedublarea este dificilă, dar trebuie încercată.

I. ar avea un complex de superioritate. Aşa rezultă din anumite indicii.

Retrăirea unor evenmente din propria viaţă, recomandată de Lazarev, seamănă cu scrierea unui roman, prescrisă de René Girard. Adevărul este că scrierea unui roman autobiografic este reconfortantă. Poate că scrierea unor memorii este şi mai şi.

Gimnastica mea merge.

Lecţia dată de omul de la editură. Ceva în genul celei administrate de doamna M. Mult mai blândă, desigur. Publicarea unei cărţi este ceva puţin important. Nu atinge fiinţa autorului.

Ambele lecţii au avut aceeaşi semnificaţie socio-psihologică. Mi s-a „notificat” în mod brutal că sunt clasificat între oamenii bătrâni, deci sacrificabili.

Foarte bine, tovarăşi!

 

7. 4. I. îmi scrie, supărată pentru că nu-mi plac pozele cu băiatul murdar de mâncare pe faţă. Ar fi interesant de ştiut cât de reală este indiferenţa ei faţă de oameni. Poate nici nu există şi mie mi se pare doar că ar fi.

Peste câteva zile o să am o situaţie bioritmică proastă, ivită rar în viaţa unui om. Sper s-o trec şi pe asta cu bine.

Fulguieşte.

 

9. 4. Editura Nemira ar avea dificultăţi, se spune. Asta ar explica tăcerea domnului amintit mai sus.

Ceea ce este puţin pentru cineva este nemaipomenit de mult pentru altcineva.

Jurnalistica pare a fi singura mea resursă reală. Povestea cu sefeul este o prostie, la drept vorbind. Nu se ştie niciodată, pe de altă parte. Povestea cu posteritatea mi se pare ridicolă, oricum.

 

12. 4. I. dovedeşte o lipsă consternantă de caracter. Nu-mi este uşor să scriu aceste cuvinte. Promite şi uită imediat. Soţul ei are de îndurat. Desigur, asta nu înseamnă că nu o iubesc. Pe viitor trebuie să nu contez absolut deloc pe vorbele ei.

Oamenii mint, asta este realitatea. Caracterul este excepţia, lipsa lui, regula.

 

14. 4. Şahul ar avea o natură sexuală. Reuben Fine a scris o carte numită “Psihologia şahului”, unde există şi o abordare psihanalitică (regele reprezintă penisul etc.). Şahiştii ar fi nişte frustraţi sexual?! Oricum, este clar că şahul te vindecă de dorinţe sexuale. Poate fiindcă este extrem de obositor.

Conform “Cărţii schimbărilor”, doamna M. ar trece printr-o aventură cu un partener mult mai tânăr decât ea. Las’ să vadă şi ea cum este!

 

17. 4. Când citeşti  şi tot reciteşti o carte, începi să simţi că ai scris-o tu. Eventual, într-o altă existenţă.

Emailurile mele nu ajung la ziar. Le şterge cineva, poate, acolo la redacţie. Oamenii sunt ciudaţi.

O nouă răceală nu mai contează.

 

19. 4. Un episod de tahicardie, neimportant. Răceala mea s-a ameliorat. Iau medicamente.

Toate problemele mele vor fi având o cauza unică, de natură comportamentală. Sefeul ar putea fi eroarea fundamentală. Oamenii de succes l-au părăsit. Persistă damnaţii.

Aş putea să evadez, scriind un roman autobiografic sau nişte memorii. Jurnalistica politică, pe de altă parte, s-a dovedit benefică. Mai întâi, prin colaborarea triumfală de la D. W., iar acum în cea caricaturală de la „Monitorul”.

Trebuie să fiu atent. Oamenii îi rejectează pe bătrâni. Îi iubesc, dar vor să-i vadă retrăgându-se cât mai repede şi dispărând în infinitul mic.

 

20. 4. Răceala mea trece, lăsându-mă foarte slăbit şi cu o senzaţie de lichefiere a propriului creier.

O întrebare. Există o perioadă de viaţă când omul nu mai face atât de multe lucruri dezagreabile?

„Minciuna SF. Memorii”. Un titlul posibil. Iată ce aş putea scrie în această primăvară, pe balcon. Istoria unui eşec literar bazat pe preferinţa pentru SF.

Cusurul SF-ului este lipsa lui de legături cu arta. De aici, suferinţa trăită de practicanţii lui. Ceva asemănător este probabil homosexualitatea. Respectivii obţin orgasme, dar miracolul iubirii le este străin. Nu de pomană există destui homo printre şahişti.

SF-ul seamănă şi cu ateismul. Sau cu protestantismul. Sefistul are zei laici, prozaici. N-are graniţă cu Dumnezeu.

Există argumente. Lipsa iubirii în sefeu, de exemplu. Sefiştii nu au afectivitate, s-ar spune. Sau şi-au reprimat-o.

Ar fi de menţionat şi o anumită mizerie psihică, trăită de ei. În preferinţa lor există ceva dezgustător, dar şi ceva vizionar, nici vorbă. Omul din viitor nu va mai avea afecte, probabil. Sentimentele sunt un balast în lumea modernă. Americanii le-au abandonat deja. Iată de ce sefeul a înflorit la ei.

De menţionat şi chinurile teoretice ale sefiştilor. Sforţările lor sofistice. Pe scurt, sunt nişte damnaţi complexaţi. Laudele lor reciproce etc. Nevoia de a se minţi pe ei înşişi, toată viaţa.

Pentru capitolul „Delirul proiectelor literare”.

 

# După cum am arătat într-o adnotare anterioară,  aceste reproşuri aduse sefeului sunt  doar subiectiv justificate. Ele ar putea fi explicate, în  ceea ce mă priveşte, printr-o ambivalenţă psihică de tipul celei analizate de Freud (1927) în legătură cu tăgada (denegaţia), cu negarea conştientă a unei realităţi de fapt admise. Tăgada riscă să producă un clivaj al eului  şi să semnifice o psihoză. În ceea ce mă priveşte, sper că lucrurile au rămas în stadiul unei nevroze. Deşi am criticat sefeul, ca specie, am continuat să-l practic.

Cât priveşte aspectul obiectiv al problemei, cred că am lămurit suficient lucrurile în „Literaţi şi sefişti” (2007). Acolo am arătat  foarte clar că „marea literatură” nu există decât prin consensul unui grup social anumit. Sefeul (sefultura) nu poate fi deci socotit inferior literaturii. La fel, criteriul estetic de receptare nu poate fi socotit în mod automat superior altor criterii de preferinţă în materie de ficţiune.  #

 

21. 4. Un roman unde să-mi valorific cunoştinţele de caracterologie. Personajul central este un iniţiat etc.

Un site oferind servicii de caracterologie comercială şi de alte feluri, precum  şi consultanţă ezoterică. Cu un pseudonim calculat în mod adecvat.

Zacharias Lichter, personajul literar, are un nume de om foarte priceput la obţinerea banilor! Conform analizei cabalistice.

 

 

23. 4. Un posibil numitor comun al tuturor erorilor comise de mine în “lupta vieţii”: modul estetizant de a privi lucrurile. O analiză chirologică arată că predominantă la mine este abordarea / percepţia estetică a lucrurilor şi oamenilor. Multe erori (enorme sau mici) ar putea fi explicate în această cheie. Aici ar intra în discuţie modul livresc de a acţiona şi de a gândi. Un exemplu. Ideea de refacere a finanţelor printr-un câştig la loterie este puerilă, dar şi livrescă.

Un roman pornit de la această idee banală.

Strategia mea de viaţă este, spre regret, a unui adult şi nu a unui bătrân. Astfel, am făcut investiţii de natură să-mi pună în valoare creativitatea (calculator, cărţi). De asemenea, haine menite să-mi îmbunătăţească aparenţa socială. Această prelungire a artificială a maturităţii poate să mă coste, în materie de sănătate. Teoretic, poate fi benefică.

Pensia simbolică m-a obligat la cele de mai sus.

24. 4. I. mi-a scris nişte mesaje conciliante. I-am răspuns pe acelaşi ton. Firesc ar fi să întreţinem relaţii normale. Ea nu ştie că eu nu mă (mai) supăr realmente de multă vreme. Victor Eftimiu are un aforism. „Eşti bătrân, atunci când nu mai vrei să vezi pe nimeni spânzurat.” Ceva în acest gen mi se întâmplă. Oricum nu-mi retrag iubirea pentru I., indiferent ce s-ar întâmpla.

Articolele apar. Am reluat gimnastica. Anumite semne de scădere a memoriei.

Ce rol are şahul în viaţa mea? Nu pot răspunde. Atracţia  mea pentru acest joc este puternică. Am avut totuşi perioade de ani întregi fără nici-o partidă jucată.

28. 4. Calculatorul se tot strică.

Trebuie ca omul să se obişnuiască cu viaţa într-o lume unde  dispozitivele nu funcţionează tocmai cum trebuie. Nici stiloul din mâna mea nu este perfect.

Citesc Lazarev. Poate că are dreptate. Oricum, bătrâneţea îţi dă pe tavă tot ce recomandă el. Blândeţe, iubire de Dumnezeu, tocire a agresivităţii şi altele de acestea.

Plecarea la Timişoara se apropie. Probabil că voi călători tot cu trenul cel jegos.

Rău mai scrie acest stilou. Este un pen „metaforic”. Simbolizează afacerile mele jurnalistico-literare.

Să mă instalez în situaţia mea reală. Spre regret, nu aş putea s-o descriu. Am doar câteva teorii despre ea.

Ataşamentul meu faţă de doamna M. pare a corespunde perfect celor socotite de Lazarev periculoase.

Duminica trecută m-a sunt H., from Bucharest. Voia nu ştiu ce horoscoape. De fapt, o interesa dacă mai trăiesc sau nu. Un act de amabilitate, oricum.

 

4. 5. A venit vremea frumoasă.

Timpul trece foarte repede pentru vicioşi. Viciul meu este şahul.

Articolele mele se vor transforma în tablete. Nu-i rău. Voi scrie unul în treizeci de minute.

 

7. 5. Cândva, la noi se discuta  oarecum dispreţuitor despre proza jurnalistică. Ulterior, scriitura jurnalistică a fost reabilitată.

Jurnalistica este neliniştitor de facilă. Este un fel de act pseudo-intelectual, de îndată ce părăseşte terenul ştirii nude.

 

12. 5. Astăzi plec la Timişoara, pentru o nouă ablaţie. Am nevoie de ceva noroc. O nouă scurgere financiară.

Vreme caldă, plăcută.

Aştept de aproape trei ani să se împlinească previziunile favorabile ale astrologiei, în ceea ce mă priveşte… Nici-un semn, deocamdată.

I. tace, îngheţată în lipsa ei de interes pentru oameni. Adevărul este că oamenii nu mai prezintă interes după 60 de ani, dacă nu cumva sunt bogaţi sau celebri.

Privirea

 

 

20. 5. La Timişoara, am fost găsit relativ sănătos. Nu mai trebuie să iau nici-un medicament. Să vedem cât va dura. Fac mici tahicardii nocturne. Atât.

Colaborarea mea la ziar s-a defectat întrucâtva. Noul şef pare indecis.

I. este gravidă. Am aflat vestea de la bunica ei, întâlnită pe stradă.

Vremea s-a răcit.

Extrasistolele ar semnala un risc triplu faţă de absenţa lor.

Unul promite şi nu se ţine de cuvânt. Este considerat simpatic. Omul n-a putut, dar a vrut să etc. Altul nu promite, fiindcă ştie că nu-i stă în puteri să se ţină de cuvânt. Este considerat odios. Licheaua simpatică este frecventată. Omul de caracter, antipatic, este ocolit.

 

21. 5. Noaptea trecută, o fibrilaţie remisă spontan. Asta dacă nu cumva m-am înşelat.

Planuri „literare”.

I. mi-a scris. A fost plecată cu familia. Nimic despre sarcină.

Se apropie momentul când nu-mi vor mai ajunge banii pentru mâncare. Ar fi cazul să fac ceva pentru a întârzia această secvenţă ciudată.

25. 5. Inima mea tot îmi face figuri.

M-au dat afară de la ziar, ca pe o slugă rea, fără un cuvânt. N-au mai răspuns la telefoane şi mesaje. Atât.

Măcar acum ar trebui să respect regulile. Adică să-mi scriu memoriile şi să adopt o existenţă de tip vegetativ.

27. 5. Încerc să fac oferte altor ziare. Să vedem ce iese.

Am zile când mă simt bine. În asemenea situaţii devin circumspect. De cele mai multe ori, marile crize au venit când mi-era lumea mai dragă, în chip de ironii ale soartei.

Gimnastica merge bine.

 

28. 5. Eşecul te purifică şi te linişteşte. Are dreptate Lazarev. Succesul te ameţeşte şi-ţi dă un fel de greaţă ciudată. Asta o ştiu de la poker.

Poate că sunt născut pentru eşec material, iar alţii, dimpotrivă.

Ideea unei publicaţii personale de analiză politică. Pe Internet, desigur.

Întrebarea este în ce măsură aceste mici crize de tahicardie slăbesc inima.

 

31. 5. Omul este ce pare a fi, spune Gracián. Deci insul trebuie să înţeleagă cum îl văd ceilalţi şi să acţioneze ca atare.

Cei de la ziar au recidivat iarăşi. Voi colabora pe mai departe, pare-se.

Şahul îmi dă crize de tahicardie. A devenit, prntru mine, un viciu josnic. Să văd ce pot face în această privinţă. Voi renunţa cu uşurinţă la şah, dacă voi reuşi să conştientizez pe deplin caracterul inestetic al transformării lui într-un viciu.

Tensiunea arterială foarte mică îmi dă o oarecare vâscozitate a intelecţiei. Anumite probleme de memorie ar fi consecinţa vârstei mele, dar şi a hipotiroidismului.

Lamentabila viteză a trecerii timpului. Zilele sunt nişte clipe etc. Aproape nimic nu mai poate conta cu adevărat pentru mine.

Cred că acuz unele simptome de agorafobie.

Impresia că doar un efort susţinut din partea mea împiedică lumea să mă trateze ca pe un deja dispărut.

Tahicardiile mele coincid cu perioadele de depresie psihică. Sau mai degrabă cu cele de anxietate.

 

3. 6. Reapar textele la ziar. Cu poză…

Sunt suspect de virusul hepatitei C. L-aş fi luat pe cale sexuală, acum 12 ani. Voi verifica. Dacă se verifică, voi avea pe conştiinţă un număr de doamne contaminate.

 

17. 6. Nu am virusul hepatitei.

Am reluat gimnastica de patru zile.

I., devenită rezonabilă, probabil din pricina sarcinii, îmi scrie destul de des. Familia ei doreşte să se mute din Florida, într-o regiune cu o climă temperată.

Internetul este raiul veleitarilor.

Un roman SF despre catastrofa Braşovului. Tâmpa o ia la vale… Tâmpenii. Aş ataca oarecum plictiseala.

Căldura îmi permite să „lucrez” pe balcon. Adică, „în curte”…

Cultul (chiar neconştienzat) al frumosului este incompatibil cu sefeul. Acesta pare a fi (fost) cazul meu.

 

23. 6. Mă deranjează doar evenimentele negative de un tip nou, cum n-am mai trăit înainte. Acestea pot chiar să-mi cauzeze probleme de sănătate. Cele din categorii deja cunoscute şi înţelese mă lasă rece.

În ultima vreme am întâmpinat destul de multe şocuri legate de instalarea socială în situaţia de om bătrân. Acum aproape am înţeles cum stau lucrurile. Omul e categorisit drept un marginal iremediabil şi are la dispoziţie doar o luptă de ariergardă destul de urâtă. Ceva dificil este şi inserarea socială în categoria  bătrânilor. Marginal, în sensul că nu este nici viu, nici mort.

 

25. 6. Un aforism posibil, pentru încheierea acestui caiet. Tot ce este excesiv este provincial. Mi l-a inspirat ziarul unde colaborez de zor.

Faţă de jurnalistică, scrierea unui roman apare ca o binefacere intelectuală.

Am reluat jocul de şah pe Internet. Este un viciu ca oricare altul. Probabil mai costisitor decât fumatul.

Un gând pentru doamna M. Ea se dovedeşte a fi (fost) femeia vieţii mele. Ar trebui să citească romanul „Thalassa, Thalassa” de Iris Murdoch, pentru a vedea cum sunt amorurile de senectute.

După luni de zile, am revăzut-o. Are încă un potenţial sexual enorm. Fără nici-o îndoială, dacă nu s-ar fi culcat cu mine de câteva ori, acum aş fi de multă vreme la cimitir.

 

5. 7. Să te instalezi, dacă eşti în stare, într-o bătrâneţe productivă, refuzând varianta vegetativă.

Scrierea unei cărţi de critică este chinuitoare, fiindcă trebuie să merg la bibliotecă şi să stau multe zile  în sala de lectură. Altceva este în cazul unui roman. Am nevoie, eventual, doar de o documentare în cine ştie ce domeniu. Dacă găsesc o idee atrăgătoare, „a mea”, atunci scrisul este o plăcere. Aşa s-a întâmplat când am scris micul roman cu metroul din Bucureşti. A fost o joacă plăcută. Nimic chinuitor.

 

12. 7. Americanii îşi urăsc părinţii în mod obişnuit. Asta îi ajută în viaţă, îi fortifică psihic, se pare.

11. 7. Trebuie să-mi anihilez cumva „comportamentul de preocupare”, indus de lipsa banilor. Doar astfel voi putea acţiona mulţumitor.

Ziarul îmi face mici porcării. Este cazul să nu le observ. Nu sunt în situaţia de-a veni cu plângeri.

Public cel puţin patru articole pe săptămână, dar iau doar 1.500.000 lei (o sumă de nimic). Fac eforturi să nu renunţ la colaborare. Dacă o iau „în uşor”, poate că este mai bine.

Ceva nu este în regulă, în ciuda gimnasticii şi a stării mulţumitoare de sănătate. Există semne. Nu sună mai niciodtă telefonul, sunt practic uitat. Trebuie să mă instalez cât mai temeinic posibil în această situaţie.

Însemnările începute în 1972 pot fi reduse. Rămân doar ideile, rudimentele de eseuri, precum şi relatările cât de cât semnificative. Notaţiile de rutină dispar.

Scriu un articol pe zi.

Bun-rău, ziarul îmi împrumută o formă de viaţă. Derizorie, dar reală.

Salariul minim pe economie este 1.750.000 lei. Eu am vreo 1.400.000 lei pensie! Incredibilă răsturnare de situaţie! Ce-i drept, mai iau bani de la ziar, dar nu se ştie cât va dura. Mă consolez cu ideea că ar putea fi mult mai rău. Adică să stau la azil.

16. 7. Traiul săracului presupune o permanentă uzură psihică.

Dolarul scade. Şi în această privinţă m-am înşelat. Se pare că nu prea am noroc la bani.

Trăiesc printre oameni supărăcioşi. Una-două, s-au întors pe dos. În frunte cu I. Ea se supără foarte des pe mine.

După două nopţi de insomnie destul de severă, aproape îmi este teamă să-mi fac gimnastica.

 

27. 7. Iluzia clasică a bătrânilor: după pensionare vor face şi vor drege ceea ce n-au reuşit când erau activi.

Diverse defecţiuni, în stare să-mi strice psihicul şi să mă deconecteze de la muncile serioase. Scriu article printre picături.

O întrerupere de o zi a gimnasticii. Voi încerca azi s-o reiau.

Se apropie ziua copilului. Poate că I. va ieşi din supărarea ei.

Drama dictatorului lipsit de supuşi.

Dolarul şi-a revenit, scutindu-mă de o preocupare în plus.

1. 8. Mâine, copilul lui I. împlineşte doi ani. Treaba merge repede, în privinţa timpului. Jurnalistica are darul de a face praf timpul, în modul cel mai fals şi mai stupid cu putinţă. Te prefaci că gândeşti, se prefac că te plătesc. Cea mai  neplăcută este febrilitatea idioată a aşteptării. Apare sau nu apare, articolul?

I. a rămas supărată. Gimnastica merge. Vara trece. Doamna M. s-a ivit. A început să arate tot mai mult ca o babetă. Cumplit!

Defecţiuni ale calculatorului.

Câteva posibilităţi de a publica în alte periodice.

Bani prea puţini. Viaţă meschină.

Şahul – singura mea activitate adevărată.

Să nu abandonez sefeul!?

Modul aleatoriu  al celor de la ziar mă oboseşte. O fac intenţionat? Nu cred. Mai degrabă savurează faptul de a improviza, de-a pururi. Este o manieră (primitivă) de a te simţi liber.

Să nu iau nici-o decizie bruscă. Altceva nu mi se mai cere. „Uşurel la cotitură! / Cad boierii din trăsură!” Ceva în acest gen.

 

2. 8. Copilul lui I. împlineşte astăzi doi ani.

De vreun an, un câine urlă în vecinătate, ziua şi noaptea.  Nimeni nu face nimic. Popor de resemnaţi.

 

4. 8. Caut avantaje în neputinţa mea de a mai câştiga bani din jurnalistică. Pe cele filozofice le găsesc numaidecât.

O dilemă: a publica sau a nu publica pe gratis. A te afla sau nu în treabă. Răspuns pozitiv, probabil. În definitiv, de la o vârstă începem să simulăm că trăim.

Discriminarea este legea naturii. Democraţia de tip american pare falsă şi ipocrită.

 

7. 8. Nesfârşita sărăcie intelectuală a articolelor  de ziar. Jurnalismul se justifică doar prin cantitate şi scopuri situate în afara textului. Practice, deci. Literatura este un scop în sine, esenţial diferită.

 

# Ce am scris despre preferinţa mea contradictorie pentru sefeu se potriveşte într-o oarecare măsură şi cârtelilor la adresa jurnalisticii. Cu o jumătate a conştiinţei mele am savurat întotdeauna scrierea unui articol de ziar. #

 

9. 8. Jurnalul meu electronic a ajuns, dintr-o eroare, la redacţia ziarului unde colaborez! Fantastic! În jurnal îi critic pe cei de acolo şi arăt precaritatea jurnalisticii, în general. Am citit episodul drept o intervenţie a destinului, pentru a-mi semnala că respectiva colaborare trebuie sistată.

 

13. 8. Este suficient să nu joc şah o singură zi, pentru ca să-mi revină cheful de scris şi de citit.

Povestea cu jurnalul n-a avut urmări, se pare. Cei de la ziar sunt mult prea agitaţi pentru asemenea subtilităţi.

O posibilitate de apariţie a romanului meu SF, la Ploieşti. Ar fi a treia carte apărută consecutiv în provincie.

Semne indirecte de reconciliere din partea lui I.

Trimit câte un text la Cluj, pentru a apărea pe gratis. Nu se ştie de unde sare iepurele.

Semne discrete de toamnă. A fost o vară destul de nereuşită.

Încă nu găsesc o idee viabilă de rubrică pentru „Formula As”. Acolo este un alt nivel. Nu mă pot prezenta cu chestii bune pentru provincie.

Dolarul o ia din nou la vale, cu discreţie.

 

17. 8. Jurnalistul îşi pierde treptat exigenţele literare. În schimb, face bani din nimic. El vinde  cu succes prostii şi banalităţi patentate.

 

21. 8. O „crizişoară” de tahicardie, repede remisă.

Articolele şi gimnastica, OK.

I. mi-a scris. Alternanţa de iubire şi supărare mă oboseşte şi mă periclitează. Prefer indiferenţa binevoitoare.

Încerc să mă documentez în materie de magie pentru rubrica din revista amintită.

Cel de la editura din Ploieşti nu dă semne de viaţă. Poate se va repeta scenariul de la Editura Nemira. De altfel, cei doi au acelaşi prenume.

Am marea şansă de a nu fi depresiv de felul meu. Acest fel de a fi mă ajută să reiau mereu lupta pentru supravieţuire.

 

28. 8. Dacă nu încep lucrul la o carte, sentimentul că ucid timpul se va croniciza.

Toamnă incipientă.

Nu cred că va merge rubrica despre magie. Şefa cu pricina a zis şi ea o vorbă, referitor la posibila mea colaborare la publicaţia ei.

Dolăreii mei se cam duc. Banii de la ziar plus pensia nu ajung nici pe departe.

I. va naşte o fată.

Irinel mi-a telefonat. Părea oarecum relansată fizic, dar înstrăinarea ei se accentuează.

30. 8. Privilegiul rar de a colabora cu profesionişti. Eu nu-l prea am.

Fără noutăţi de la revista din Bucureşti. Era de prevăzut. Jocurile sunt făcute, acolo. Fisurile unde mă mai pot insinua sunt foarte puţine şi modeste. Este tirania mentalităţilor, la mijloc. Ai trecut de 60 şi nu eşti celebru sau bogat? Te-ai ars.

Dimineţile sunt tot mai răcoroase.

 

31. 8. Dacă recunoşti că jocul tău s-a încheiat, eşti un om sfârşit. Trebuie continuat. Iată nişte banalităţi demne de un jurnalist.

La drept vorbind, nu mai am ce scrie în acest jurnal.

Încerc să scriu o povestire SF pentru un concurs şi s-o trimit semnată de un nepot al meu. Eu n-aş avea nici-o şansă din pricina vârstei mele.

 

1. 9. O mică răceală, „semn că toamna a venit”.

Este clar că bătrânii săraci au statut de toleraţi. Ei nu mai promit nimic, nimănui. Tinerii promit fericire sau bogăţie.

Povestirea ar putea să-mi „dreneze” ideea nesănătoasă că pot câştiga la loterie.

Probabil că jocul de şah îmi consumă  prea multă energie, fiind un viciu ca oricare altul. Practicarea lui este semnul clar al depresiei psihice.

5. 9. Dacă citeşti cărţi, articolele de ziar îţi ies ceva mai puţin stupide decât atunci când parcurgi doar ziare.

Relaţia de neutralitate binevoitoare cu I. pare cea mai potrivită. Semnele de iubire sunt economisite, dar esenţa relaţiei (iubirea paternă) rămâne neschimbată. Fără sfaturi, fără cereri de fotografii, cu urări convenţionale de sărbători.

 

9. 9. Toamnă neproductivă, pentru mine.

Încerc să urnesc cartea de critică. Am nevoie de anumite cărţi. Pentru a merge la bibliotecă, trebuie să mă concentrez, în prealabil. Nu sunt un om de bibliotecă. Jurnalismul sterp mi se potriveşte mai bine.

„Mica răceală” s-a estompat, dar n-a trecut.

Articolele mele apar. Am depăşit de mult plafonul celor 200 de texte apărute în „Monitorul”. O carte destul de groasă, risipită în neant.

Sunt în stare să-mi fac gimnastica zilnică.

Şahul de parc şi de Internet este un viciu aducător de oboseală şi implicit de sărăcie. Poate şi de ghinion. Am cunoscut nu puţini şahişti decăzuţi ca oameni. Practicarea şahului aduce o interesantă abrutizare. În parc, există oameni trecuţi de pragul respectiv, destul de dezumanizaţi. Păstrează totuşi o anumită vioiciune intelectuală.

Relaţia cu doamna M. intră tot în categoria viciilor? Probabil că da.

Încerc să aflu cum se simte cineva lipsit de orice viciu. Interesantă este, în ceea ce mă priveşte, încercarea de a-mi înfrânge diferitele mici porniri de moment. Natura acestora este probabil tot vicioasă.

 

11. 9. Un an de la atentatele teroriste din Statele Unite. Atunci, lumea a fost îmbrâncită spre viitor. Văd în toată povestea un semn de decădere a creştinismului, a ideii că poţi construi pe milă şi pe toleranţă.

Toamna a venit.

Şahul este mult mai consumptiv decât s-ar crede. Este suficient să nu joc câteva zile, pentru a căpăta o energie aparent mare.

I. se transformă treptat într-un simbol îndepărtat, tot mai vag. Păcat. Ea nu înţelege deloc situaţia mea, n-are capacitatea empatiei. Ne aflăm în lumi total diferite şi incompatibile.

„Clubul depresivilor” – titlu eventual de articol. Despre darul de-a vedea numai partea rea a lucrurilor, manifestat în comentariul politic.

 

12. 9. Proiectul de-a mă relansa financiar printr-un câştig la loterie este tipic senil (sau pueril). Majoritatea pensionarilor îl pun în practică. A juca la loterie în mod sistematic înseamnă a te transforma într-un veleitar al luptei pentru existenţă.

Temperatura aerului a scăzut drastic, înspre 0 grade. Iac-aşa!

 

15. 9. Frigul persistă. O pedeapsă minoră în plus.

A treia posibilitate de publicare a romanului meu. Tot în provincie, la Cluj. Să vedem dacă încercare reuşeşte.

Gimnastica şi articolele, OK.

„Societatea era împărţită în stăpâni care erau gata să-şi rişte viaţa şi sclavii care nu voiau să o facă.” (Francis Fukuyama)

22. 9. De fapt, n-am nimic de scris. Faptul că I. s-a decis să întrerupă corespondenţa cu mine mi se pare neînsemnat. De ce să fac caz? Să fie sănătoasă, împreună cu familia ei. Restul nu contează. Cred că şi ea acţionează după tipicul cunoscut. Adică nu se mai interesează de bătrâni,  indiferent cine ar fi aceştia, decât dacă sunt ceva bani de obţinut. Cum nu este cazul meu, m-a şters de pe listă.

Gimnastica şi articolele – iată preocupările mele. Derizorii, dar reale.

 

28. 9. Şahul jucat pe Net înlocuieşte toate viciile.

Probleme cu articolele mele. Nu prea mai apar. Trebuie să gestionez cu calm această criză. Aşa mă povăţuiesc spiritele superioare, prin Yi Jing. Le voi urma sfatul.

În ultimii ani, nu s-a prea justificat, pentru mine, zicala „Tot răul, spre bine”. Am tot căzut din lac în puţ.

Editura din Cluj tace. Probabil că romanul meu este într-adevăr prost. Trei refuzuri încep să însemne ceva.

 

14. 10. Facilitatea cumplită a jurnalisticii. Este imoral de uşor să scrii un articol de ziar. Dacă literatura este pentru oamenii slabi şi lipsiţi de energie, cum spunea Aldous Huxley, jurnalistica este pentru oligofreni? Ce fel de neputinţă presupune?

 

20. 10. Romanul meu a început să apară pe Net. Cred că asta i s-a cuvenit. Textul are ceva căznit, de lucru scris fără plăcere.

Reluare a relaţilor epistolare cu I. Adevărul este că suntem doi străini plini de bune intenţii. Nici unul dintre noi nu ne facem iluzii în această privinţă. Aşa a fost să fie.

Gimnastica mi-a adus o oarecare tonifiere fizică, ba chiar şi una psihică.

Revenind la manuscrisul meu, de menţionat faptul că la un autor „consacrat” (cu sau fără semnele citării), orice text nou  are ceva interesant, chiar dacă este sub nivelul scontat.

Să vedem dacă reuşesc să scriu cartea despre sociologia sefeului. Mai întâi, trebuie să fac o schemă minuţioasă.

 

23. 10. Încerc să particip la nişte concursuri de cultură generală. Este o experienţă interesantă, ce-mi trezeşte instinctul de jucător (gambler). Pentru a avea un oarecare succes, trebuie să realizez o anumită preformare a propriri gândiri. Să-i înţeleg pe autorii întrebărilor. Ceva asemănător se întâmplă şi în partida de şah.

Provocarea ţine şi de vârsta mea. La această „etate”, intelecţia se deteriorează destul de rapid. Sunt ultimele trenuri etc.

Una dintre concluziile deceniilor mele de caracterologie. Cea mai importantă condiţia a succesului în viaţă este buna stare de sănătate fizică.

 

25. 10. Distrugerea formei mele de viaţă din Bucureşti a fost un fel de sinucidere culturală. Ce resorturi psihice va fi avut? Nu am o teorie mulţumitoare. Poate o criză de vârstă? O prelungită cădere psihică?

Irinel a fost în Belgia şi şi-a fracturat nişte oase ale gleznei. La telefon, mi-a înşirat suferinţele ei. Dificil de crezut că n-a exagerat, n-a literaturizat.

Interesante preliminarii ale concursului de cultură generală. Sunt necesare, de pildă, nişte analize lingvistice ale clasificărilor botanice şi zoologice. Şi anatomice. Poate că există nişte sufixe şi prefixe specifice, recognoscibile la o adică.

28. 10. Fără a dramatiza, pot spune că practicarea jocului de şah îmi distruge forma de viaţă şi-mi impune o alta, amuzantă, dar istovitoare şi stearpă. Jucând şah (pe Internet), nu mai am energie pentru  lectură şi pentru scris.

Două luni până la sfârşitul anului. Lucrurile merg repede în privinţa trecerii timpului, nu sunt probleme.

M-am întâlnit pe stradă cu doamna M. Este bolnavă şi mi s-a părut mai umanizată decât pe vremuri. În curând, va fi şi ea o babetă. Asta-i viaţa.

„Taurul era mort, dar nu ştia că este mort.” (Hemingway, Apocrif)

Iarna omului sărac este un anotimp aproape hidos.

 

30. 10. Participarea mea la concursuri de cultură generală pare a răspunde unei ciudate vocaţii. Este un fel de poker onorabil, nereprobabil.

 

5. 11. Abrutizare. Dacă se lasă acaparat de jurnalistică, omul se tâmpeşte. Articolele de ziar ar trebui să fie o activitate vicariantă, secundară, un fel de hobby.

Clarificări lente în privinţa cărţii despre sefeu.

Umilinţa de-a scrie jurnalistică. În plus, emascularea intelectuală presupusă de respectiva activitate. Este aproape imposibil să cultivi simultan două retorici.

Banii îmi pică (rare picături…) exclusiv din muncă. De îndată ce încerc vreo speculaţie financiară, pierd matematic.

Visul perdantului la poker. Îi intră chintă roială la spartul târgului şi se reface.

I. – linişte deplină, relaţii reci, protocolare. Am mai spus-o: suntem nişte străini, unul faţă de celălalt.

 

8. 11. Film documentar despre bătrânii lucizi şi capabili intelectual. Este necesar antrenamentul neîntrerupt. Creierul trebuie folosit zilnic. Şahul are şi avantajele lui, prin urmare.

Cu menţiunea că trebuie „să poţi să vrei”, pentru a trăi în acest fel. Intervine un soi de abdicare, greu de contracarat.

Nou eşec în preliminariile telefonice ale unui concurs de cultură generală. Am fost întrebat care este altitudinea maximă a Australiei. Este genul de informaţie uzuală pentru aşa ceva. Cel mai înalt munte dintr-un continent, cel mai lung fluviu, cea mai nordică localitate. Aceste lucruri trebuie ştiute.

 

9. 11. Un jurnalist englez a scris că George W. Bush are o inteligenţă sub medie. Am afirmat că este astfel, de îndată ce am aflat respectiva zi de naştere. Într-un calendar thebaic mai puţin cunoscut, respectivii sunt sub semnul prostiei.

Să mă adaptez la posibilităţile mele reale. Să „tund” toate demersurile nerealiste.

 

13. 11. I. are o formă de diabet, indusă de sarcină. N-am mai auzit de aşa ceva. Zice că va trece după naştere, dar este posibil să rămână cu el. Ar fi foarte trist. Aş spune că, într-un asemenea caz, s-ar combina destinele nereuşite ale mamei P. şi al meu.

O formă de nefericire se obţine din combinarea nonconformismului şi a slabei vitalităţi. Şubrezii trebuie să fie foarte cugetaţi şi oportunişti în ceea ce fac.

18. 11. Doar dimineaţa am  o perioadă de productivitate intelectuală. Destul de scurtă. Intervine oboseala.

Lui I. i-ar fi dispărut simptomele de diabet. Este posibil oare că fi inventat întreaga poveste? În stilul mamei sale? La drept vorbind, minciunile sunt un fel de literatură trăită. Nu trebuie să le privim cu ochi de moralist.

Distanţa şi lipsa întâlnirilor transformă  relaţia mea cu I. în ceva rarefiat. Ochii care nu se văd se uită. O rudenie artificial întreţinută.

Articolele de ziar sunt probabil cursa unde am căzut, precum o muscă în cupa unei plante carnivore.

Bolnavă cronic, doamna M. a devenit un fel de zombi al amorului. Şi-a văzut visul cu ochii. Nu mai este o femeie, ci o babetă suferindă. Acum nu mai trebuie să refuze pe nimeni. Nu mai este solicitată. Şi-a supravieţuit.

Şahul este viciu ordinar sau destin? În legătură cu toate viciile, se poate pune o asemenea întrebare. Dacă viciul este în stare să te omoare, devine destin.

 

22. 11. Un fel de boală neclară tinde să-mi restructureze modul de viaţă. Sper să nu fie un salt calitativ spre neputinţă.

România, invitată să facă parte din N. A. T. O.

Originala nefericire a lui B., nepot de văr al meu. El devine obez din pricina frustrării. Vanitatea sa este nocivă.

24. 11. Întrebarea este dacă nu cumva am suferit un salt calitativ (în jos), în materie de sănătate fizică şi mintală. Nişte semne ar fi. Randamentul meu intelectual este cam mic, iar un soi de confuzie discretă îmi bântuie conştiinţa.

H., prietena mea din Bucureşti, îmi dă telefoane.

Poate că, în afară de articolele pentru ziarul local, nu mai pot să scriu nimic plauzibil.

I. – tot mai îndepărtată (psihic) de mine.

Bătrâneţea este şi un proces de înstrăinare. Devenim tot mai străini de această lume.

 

26. 11. Să fie partida încheiată, iar eu să nu-mi dat seama? Precum în citatul din Hemingway (amintit zilele trecute; cu sursă niciodată regăsită)?

În ultima vreme, tot felul de ajustări costisitoare şi consumatoare de timp. N-am mai apucat decât să-mi scriu articolele, destul de neglijent şi stilistic sărăcăcios.

Reuşesc cu mari eforturi să rămân un participant la viaţa reală. Maica zicea: „Îmi vine să pun jos şi să mor”. De-abia acum înţeleg aceste cuvinte.

Irinel îmi dă uneori telefon, spunându-mi lucruri bizare. Ultima dată mi-a recomandat un film, desigur inaccesibil în România.

Doamna M. se estompează cu mare încetineală, în conştiinţa mea.

Totuşi, destul de curios triplul eşec al romanului meu. Mi-ar trebui un sponsor.

Să lucrez ceva mai mult la articole. Să evit repetările de cuvinte, semn clasic al scăderii intelectuale.

 

28. 11. Dimineaţa, pe la ora 6, scriu în acest jurnal devenit nesărat (n-ar mai putea interesa pe nimeni, nici măcar pe mine).

Problema este că omul după o anumită vârstă începe să se teamă de orice schimbare. Eu lupt încă împotriva acestei tendinţe, cu oarecare succes. Constat însă câtă suferinţă îmi aduce orice ieşire din rutină. S-a produs o oarecare rigidizare psihică.

Ultimul meu comentariu politic a fost deosebit de prolix şi de plat. Deloc percutant, tern. Am scuze.

Jurnalistica – o caricatură a literaturii (sub raport stilistic). Cât de uşor se ivesc ieftinele articole!

 

30. 11. Să nu-i compătimim prea tare pe bătrâni, pentru faptul că sunt segregaţi. Ei nu prea suferă din această pricină.

 

10. 12. Vindecarea unei maladii existenţiale prin scrierea unui roman. Teoria lui Girard pare corectă. Iată de ce omul nu poate scrie decât un singur roman realmente reuşit. Celelalte sunt elaborări artificiale. Mi-am scris eu, oare, romanul vieţii?

 

17. 12. Un hacker suficient de abil poate pătrunde în fişierele mele. Iată de ce trebuie să scriu doar generalităţi, în acest jurnal.

 

31. 12. Lent, mi se lămuresc unele idei pentru la cartea despre sefeu. Probabil că voi putea s-o definitivez. M-au ajutat o serie de restrângeri ale ariei de interes.

Dictaturile sunt logice. Democraţiile moderne sunt sentimentale, probă că s-au născut din creştinism, religie a sclavilor.

Cred că am renunţat la ideea unei cărţi de critică. Ar urma să încerc un text de memorii SF. În el să inserez unele pasaje eseistice (texte publicte în periodice, referitoare la condiţia  sefeului şi a sefistului).

O altă sincopă în relaţiile cu ziarul. Cei de acolo practică faţă de mine o politică de descurajare. Şi-au dat seama că am nevoie de bani.

Referitor la ultima supărare a lui I. Mecanismul supărare-împăcare stă probabil la baza relaţiilor între oameni.

Instalat în atmosfera de precaritate a jurnalisticii, nu poţi să scrii decât proză jurnalistică. Sau poate nu, dacă ai multă energie.

6. 12. Analizele mele medicale, mulţumitoare.

Problemele mele sunt de natură psihică, cred. Scade încrederea în sine. Lipsa succeselor, în plus, este deprimantă.

O informaţie indirectă sugerează o posibilă apariţie a romanului meu într-un oraş de provincie. Respectiva acţiune mi se pare a fi de domeniul trecutului.

Lipsa banilor este stresantă, dacă nu eşti un ascet.

Să fac o ultimă încercare cu doamna M.

9. 12. Nu pare posibilă o schimbare a modului meu de a fi. Poate că acest imobilism psihic este chiar formula damnării.

Tehnica bătrâneţii trebuie deprinsă. Esenţa ei este renunţarea. Cum este de preferat? Să te retragi şi să priveşti de pe margine? Sau să te agăţi cu disperare de fostele prerogative şi posibilităţi? Eu mă agăţ, dar nu prea-mi iese socoteala…

Soluţiile mecanice, folosite de americani. Ei recomandă femeii părăsite folosirea unui vibrator, nicidecum retragerea la mănăstire. În esenţă, ei consideră că sentimentele sunt un balast.

Napoleon lăsa în urmă cetăţile greu de cucerit. Acestea se predau singure, în cele din urmă. Această pildă mi-a spus-o prietenul meu Mircea Bercan. De la moartea lui se vor împlini, în 2003, şapte ani.

 

10. 12. Există soluţii simple, lăsate la o parte din motive estetice.

Propriul meu simţ estetic, prea dezvoltat, mi-a jucat destule feste. N-am ţinut cont de faptul că în viaţa reală esteticul nu prea are loc.

Implacabil, anul 2003 se apropie. Va fi un an al Caprei (Oii).

Cred că am depăşit numărul 300 în privinţa articolelor publicate în ziarul din Braşov. Mult, puţin? Dexteritatea mea de publicist este mare. Nu ştiu însă cât de valide sunt respectivele texte. Ar merge la un ziar din Bucureşti? Poate că da.

I., fiica mea, este divinizată de rudele sale. Acestea o tratează cu laude şi linguşiri, n-o ating nici măcar cu o floare. Iată de ce atitudinea mea normală a indispus-o până la ruperea, de fapt, a relaţiei cu mine.

Dacă lucrurile vor urma tipicul cunoscut, relaţia cu mine îi va fi favorabilă, pe termen lung. O retrospectivă îmi dovedeşe că nimeni n-a avut de suferit în urma unei relaţii cu mine. Port noroc. Ceva mai puţin, mie însumi.

 

13. 12. Gândindu-mă la un articol cu titlul „Săracii n-au Crăciun”, am realizat cât de compensată este depresia mea psihică. Ba chiar cât de inexistentă este. Irinel se înşală, în această privinţă, cred. N-am nici ticurile şi nici faciesul unui depresiv.

Revenind la articol, am observat că mi-e greu să scriu un asemenea text. Înclin să scriu despre oamenii luptători. Maică-mea şi cu mine facem parte din această categorie

Am început să joc şah ca în somn, fără angajament afectiv. Sinistra blazare se întinde, îşi anexează noi teritorii psihice.

15. 12. Cât conformism, atât succes. Fii neconformist în mod spontan, dacă vrei să pierzi partida. Nonconformiştii de succes sunt de fapt foarte calculaţi. Îşi administrează cu mare atenţie aşa-zisa nebunie.

Spre regret, doamna M. a devenit simbolul aducător de nevroză al eşecului meu.

Intră în discuţie şi presiunea psihică ocultă exercitată  de oameni asupra celor trecuţi de 60 de ani. Te consideră terminat, sfârşeşti prin a fi astfel.

Dincolo de toate acestea, n-am de gând să renunţ.

De menţionat faptul că în societatea de consum bătrâneţea devine de-a dreptul un viciu. Bătrâneţea n-are nimic de vânzare (aproape nimic, cu excepţia dubioasei înţelepciuni). În societăţile tradiţionale era invers. Aceasta este explicaţia.

16. 12. Starea de frustrare indusă de practicarea unor vicii (inclusiv minore). Un mic viciu îţi periclitează astfel echilibrul psihic.

Spre seară, omul este mai slab în faţa viciilor. Dimineaţa, odihnit, el rezistă mai bine. Totuşi, marii fumători sunt chinuiţi de poftă mai ales dimineaţa. Fiindcă le scade, peste noapte, concentraţia de nicotină din sânge? Acolo unde dependenţa este strict psihică, ar funcţiona regula cu slăbiciunea vesperală. Mă exprim cam confuz, azi.

Minciuna şi adevărul trebuie să fie pure, deşi uneori amestecarea lor dă rezultate bune.

Crize discrete de anxietate, pe stradă. Cauzate poate şi de sentimentul segregării. Mă simt dat la o parte. Sunt multe semne. Cel mai clar este neputinţa de a-mi cumpăra cărţi. Preţurile sunt prohibitive.

Să scriu un comentariu critic în întregime mincinos. Un exerciţiu interesant. Să vedem dacă-l voi reuşi.

 

2003

6. 1. S-a născut fetiţa lui I.! Ieri, la ora 14,15. Ascendentul îl are în Taur şi astfel este cea mai terestră membră a familiei.

S-ar zice că omului de la ziar îi este teamă să–mi spună că nu mai doreşte colaborarea mea.  Am de ales între îngroşarea obrazului sau retragerea demnă şi foamea în perspectivă apropiată.

Se pare că într-o colaborare învechită intervin momente de criză, nu prea uşor de depăşit.

 

11. 1. Jurnalistica mea intră treptat într-o zodie a bizarului. Insul de la ziar nu se decide să mă dea afară, servindu-mi, în schimb, diferite şicane naive.

 

18. 1. Rutina ameninţătoare, prevestind ceva nu tocmai bun. Greu să i te sustragi, dacă nu nimereşti într-o situaţie existenţială cu adevărat gravă.

Nepoţica mea are 13 zile! Ea şi fratele ei sunt singurele mele realizări. Indirecte, dar indiscutabile.

Corespondenţa strict convenţională dintre mine şi I. s-a cronicizat. Nu-i rău.

S-a dovedit că relaţia mea de colaborare cu ziarul nu s-a stricat. Mi-au mărit „leafa” la două milioane pe lună. Bani proividenţiali, pentru cineva fără venituri.

Întrebarea este dacă jocul (cel mare) s-a încheiat sau nu.

27. 1. Lipsa de pragmatism – iată explicaţia problemelor. Omul îşi consumă timpul cu preocupări păguboase. Ar fi necesare activităţi concertate, îndreptate spre ceea ce este dorit cu adevărat.

Problema este că nu prea mai pot să doresc, să vreau cu adevărat. Bătrâneţea îl transformă pe om într-un veleitar.

Dispută epistolară nu tocmai elegantă între I. şi mama sa. Nu mă amestec, respectându-mi statutul de străin privit cu oarecare bunăvoinţă. P. nu realizează, pare-se, că de la o anumită vârstă se cere blândeţe şi renunţare.

Poate că eşecul meu literar s-a datorat şi practicării sefeului.

N-am mai citit ziarul unde colaborez, de vreo trei săptămâni. Astfel sunt la adăpost de surprize neplăcute, când articolele nu apar. Mă limitez la trimiterea celor trei texte pe săptămână, prin E-mail.

28. 1. Descoperirea tardivă a adevăratei vocaţii. Respectivul află că i-ar fi plăcut să facă bani, mai mult decât orice altceva. În această cheie, îşi explică multe dintre secvenţele vieţi sale. Dacă adaugă şi o anumită fragilitate psihică, reuşeşte să explice aproape totul. Enigmatic rămâne, desigur, destinul său. Esenţa acestuia.

Pentru un articler ca mine, scrierea unui roman este ca o căsătorie liniştită pentru o prostituată uzată. Un imens lux inaccesibil.

30. 1. Articolele mele au continuat să apară. Se pare că şefii acolo s-au obişnuit cu semnătura mea şi totul a devenit rutină.

Câştigul la loterie (cât de improbabil!) rămâne singura speranţă pentru  o schimbare majoră. Fără el, luptă pentru supravieţuire.

Retorica articolelor mele este destul de simplă. Include o introducere oparecum şocantă şi o încheiere cu poantă. Se adaugă nişte speculaţii culturale, în special psihologice. Folosesc diferite nuanţări, învăţate din caracterologie.

I. a intrat într-o nouă rundă de tăcere. Adevărul este că persoanele deloc înclinate spre bârfă nu sunt potrivite pentru şuete. Se ştie că un mare procent din conversaţiile cotidiene sunt bârfe. În acest mod, oamenii schimbă informaţii despre semenii lor.

Am reconstruit forma de viaţă practicată atunci când colaboram cu D. W. Oricât de uşor aş scrie aceste articole, ele îmi ritmează existenţa.

Norocul social constă în relaţii cu oameni de bună calitate. Ceva analog se petrece în critica literară. Vrei să dai greş? Scrie atunci despre tot felul de anonimi, precum sefiştii. La fel se explică relativa căutare (şi vandabilitate) a jurnalisticii politice.  Scriind despre oameni importanţi, devii interesant.

Cu mai mulţi ani în urmă, la Comloş, m-am aflat la o masă, alături de oameni importanţi ai satului. Am început să vorbesc despre întâlnirea mea cu un om important din Capitală. Toţi au amuţit şi au început să mă asculte.

O femeie uşor îmbătrânită şi urâtă te va refuza. Una tânără şi frumoasă te va accepta. De ce? Fiindcă prima este înrăită.

Există o confrerie a eşecului şi una a succesului.

Lucrurile şi oamenii au tendinţa de a deveni propriile lor caricaturi.

De la o vreme, omul începe să simuleze că trăieşte.

 

15. 2. Vreme geroasă. Iarna nu se dă dusă.

După o sincopă, am reluat gimnastica. Aseară, o măruntă criză de anxietate mi-a amintit că nu mă pot dispensa de exerciţiile fizice.

 

23. 2. Pentru a-mi „corecta” karma, ar trebui să devin disciplinat, spune numerologia tantrică. Lucru foarte greu, dată fiind indisciplina mea fundamentală.

Zvonuri în legătură cu o oarecare încălzire a vremii. Frumos lucru!

Nu cred că pot conta pe I. în vreo privinţă oarecare. În mod curios, simt că este mai bine aşa.

 

3. 2. „The rest is silence”, aş putea să citez, în legătură cu situaţia mea actuală. O luptă de ariergardă, într-un război pierdut. Această luptă poate fi însă lungă şi în sine satisfăcătoare.

Unii ideologi prevăd o decădere a creştinismului şi implicit  a statelor creştine.

Adevărul este contradictoriu şi aducător de perplexitate. Oamenii nu sunt pregătiţi să-l trăiască. Minciuna, cu felul ei apăsat şi simplificat de-a se prezenta, este mai comodă. Jurnalistul minte, literatul spune adevărul – cel puţin despre sine însuşi.

În ciuda tuturor tribulaţiilor, partida trebuie continuată.

Să scriem cu acest verde corupt că sărăcie adevărată este atunci când nu-ţi mai poţi permite nici-un lux.

8. 2. Am ajuns la o anumită virtuozitate ca articler. Probabil că aplic o singură schemă. Oricum, textele sunt publicate fără greş. În definitiv, publicul are nevoie de autori previzibili. Cei absolut originali scriu pentru artişti sau pentru filozofi.

Gimnastica merge. Iarna se consumă încet. Nepoţica a împlinit o lună. Nepotul, doi ani şi jumătate.

Unul dintre avantajele bătrâneţii: timpul trece atât de repede încât (aproape) nimic nu mai contează prea mult. Nici măcar propria moarte.

Bunicuţa, „cuscra” mamei mele, şi-a rupt mâna în trei locuri. Revine în Europa.

Istoria unei existenţe este aceea a relaţiilor cu oameni superiori sau de proastă calitate. Vocaţia eşecului te îndeamnă spre relaţii dubioase, cea a scuccesului, invers. Aici este esenţa. Pentru succes, nici măcar nu trebuie să fii oportunist. Trebuie doar să refuzi (ocoleşti) oamenii de calitate slabă. Frecventarea sefiştilor, în cazul meu, o metodă sigură de obţinere a eşecului.

 

# Vrând-nevrând, acest jurnal este şi un fel de testament literar al meu. Iată de ce cred că trebuie lămurite relaţiile mele cu sefeul. Cum s-a văzut, bârfele mele la adresa acestui gen de literatură populară n-au fost puţine. Pe de altă parte, în 2011 am scris un sefeu. Este vorba despre „Curtezana onestă şi astrologul”. De ce am recurs la această soluţie şi n-am scris un roman introspectiv de dragoste? Explicaţia s-ar putea  afla în  ambivalenţa freudiană iubire-ură. A trecut aproape un secol de când, în 1915, Freud analiza transformarea iubirii în ură şi a urii în iubire. Nu ştiu în ce măsură psihologia contemporană ratifică această teză. O analiză empirică, bazată pe propriile trăiri, mă determină însă să-i dau dreptate. Doar iubirea cu o puternică nuanţă mistică este lipsită de ură. De fapt, am iubit sefeul. Şi în acelaşi timp l-am urât… Iar printre sefişti se află, fără îndoială, oameni superiori şi oameni de calitate mai slabă. Ca în orice grup social. #

 

Jurnalistul A scrie despre oameni importanţi. Are succes. B scrie despre oameni cu adevărat interesanţi, dar obscuri. Va rămâne un reporter necăjit.

 

13. 2. Noaptea – 24ºC. Ziua, tot foarte frig: -14ºC. Destul de incomod.

Doar un decăzut autentic are acces la purificare.

Reţeta eşecului sefistic este diferită de cea a eşecului literar. Atenţie, nu cumva să cred că propriul meu eşec este extrapolabil. Poate că alţii se simt foarte bine în postura de sefişti români.

19. 2. O serie de concepte pot fi lămurite. Doar astfel se poate trece la schema cărţii. Câteva: sefist, „listaş” (participant la discuţii pe Internet), editor de sefeu, cititor  de sefeu.

Gimnastica şi articolele de ziar – iată formula mea de viaţă. Ambele preocupări sunt „sănătoase”. Prima ameliorează activitatea cardiacă, a doua îmi procură ceva hrană.

Prietena mea din Capitală, H., mi-a cerut telefonic 200.000 lei. În condiţiile date, a fost o glumă bună. Ea m-a cunoscut sub forma unui ins cu bani. Nu-şi poate imagina cum stau astăzi în acest domeniu.

Se apropie războiul din Irak. Poate se va gândi cineva acum, când grosul armatei yankee este în Golf, să acţioneze în America. China, eventual. Subiect de sefeu.

I-am transmis Bunicuţei, urări de sanătate, telefonic.

Sefeul românesc – confrerie a perdanţilor în materie de succes literar.

Stephen King, „Jocul lui Gerald”: „Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele care pot fi schimbate şi înţelepciunea de a le putea deosebi. Amin.”

 

27. 2. I. împlineşte astăzi 32 de ani. Este o femeie realizată.

Perspectiva unei colaborări la un ziar din Bucureşti. Să vedem ce va ieşi. Intermediara este o fată destul de naivă.

Iarna nu se dă dusă.

 

1. 3. A venit în sfârşit martie.  Simt acest eveniment ca pe un succes personal.

I. nu mi-a mulţumit pentru felicitări. O înţeleg.

Problema mea este că nu pot acţiona în chip mulţumitor decât dacă nu am probleme psihice. Diverse neajunsuri aduse de sărăcie şi boală produc dezechilibre subiective. Remedierea acestora cere timp. Persoanele cu psihic puternic trec repede peste asemenea dezagremente.

Articolele mele apar fără greş. Trei pe săptămână.

Cei răi sunt iubiţi. Vezi cazul dictatorilor.

Braşov, -18ºC, noaptea trecută. Căldura verii pare o utopie.

Este necesar efortul de a privi complet detaşat relaţia cu I.. Eventualele ştiri de la ea trebuie primite ca nişte surprize plăcute, în nici un caz ca nişte lucruri mie cuvenite.

În ani, am simţit că am nişte resurse de energie imposibil de contactat altfel decât prin magie. Acum pare a fi prea târziu pentru a ajunge la ele.

America are probleme.

3. 3. I. mi-a trimis în cele din urmă fotografiile copiilor. Sunt adorabili.

Timpul trece furios de repede. Aceasta este singura realitate cu adevărat presantă, pentru mine. M-ar salva oare scrierea unui roman de această hemoragie terifiantă?

6. 3. Cumva sefeul îmi poartă ghinion? Cea mai prosperă perioadă am trăit-o atunci când n-am avut nici-o legătură cu el (1990-1994).

Sunt mai bune nişte relaţii umane de slabă calitate decât nici-o relaţie umană?

Sefiştii – amatori agitaţi.

 

7. 3. Într-o carte de astrologie, mi se recomandă evitarea oricărei dependenţe. Pare corect. Obsesia poate ieşi dintr-un ataşament în aparenţă nevinovat.

Vârstnicul trebuie să se instaleze în situaţia celui neinteresant pentru alţii, fără a se transforma într-un clovn sau într-un eremit.

Întrebarea este dacă nu cumva sefeul a fost tot timpul păgubos pentru mine.

A revenit iarna.

 

16. 3. Am fost exclus dintr-o listă de discuţii sefistice de pe Internet. Este o umilinţă avantajoasă, pentru mine. Mi se semnalează că sefeul nu mi-a adus decât pagube, pe termen lung. Şi că ar fi bine să-l abandonez.

17. 3. Trebuie să fii neobişnuit de prost pentru a rămâne în sefeul românesc după o anumită vârstă. Ion Hobana este excepţia. El a dovedit că suficienţa are graniţă cu geniul.

Lumea este dură cu bătrânii săraci.

Eu fac sărăcie pe-aici, iar I. îmi apune la telefon că îmi va trimite poza parchetului ei! Umor negru.

 

23. 3. Timpul trece, dar căldura nu vine. Încă.

Redactarea la calculator este foarte lesnicioasă pentru mine. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez pe text, să rafistolez. La „Luceafărul”, pe vremuri, am refăcut sute de articole ale altora. Autorii unora erau amatori, iar alţii nu aveau simţul limbii române.

I. mi-a scris un text amabil. Relaţia cu ea are un evident caracter ciclic. Intervine câte o secetă  epistolară de o lună sau două, iar apoi vine o răpăială menită să încheie ciclul.

Fetiţa este admirabilă. Băiatul are anumite probleme cu vorbirea. Sper să fie tranzitorii.

O lucrare de sociologie literară îmi arată cât de inadecvată este abordarea estetică a sefeului.

 

30. 3. Privesc aparenta venire a primăverii ca pe o victorie personală a mea.

Am trăit un episod prea penibil pentru a fi menţionat. Ceva tipic senil.

Relaţia de indiferenţă amabilă dintre mine şi I. devine rutină.

Articolele şi gimnastica merg înainte, destul de bine.

Perspective pentru noi colaborări jurnaliere.

 

1. 4. Salut luna aprilie!

Vârsta mea are un caracter parodic. Şi fiindcă timpul trece mult prea repede. O scurtă reverie, a trecut o oră.

Sute de article publicate în ziarul local. Sute de şedinţe gimnastice. Nesemnificativ.

La drept vorbind, nimic nu prea mai contează. Rămâne de văzut câtă realitate se mai află într-o asemenea existenţă vidată.

Nepotul ar avea o anumită încetineală a intelecţiei. Vom vedea. Aşa ceva ar cere, spre compensaţie, un mare noroc.

24. 4. N-a ieşit nimic din încercările mele de a colabora la nişte publicaţii din Bucureşti.

Practicarea unor vicii poate fi eradicată prin mijloace oblice, indirecte. Se pare că există şi vicii vicariante, de rangul doi. Dacă acestea sunt eliminate, se poate spera că şi cele principale vor cădea.

Articleria mea locală merge bine. Gimnastica mai puţin, datorită unor răceli aduse de frigul fără sfârşit.

29. 4. Cam prea multe extrasistole.

Este ridicol să nu poţi renunţa la un viciu benign, precum practicarea jocului de şah. Şahul consumă prea multă energie şi te abrutizează, dacă îl practici printre amatori. La fel, sefeul.

Frig de voie. În locuinţă, nu şi afară.

Un ins fără venituri trebuie să-şi economisească energia.

Te-au lăsat nervii, totul se prăbuşeşte.

 

11. 5. Să zicem că dificultăţile mele cardiace de primăvară au trecut.

Fără un proiect suficient de important, nu se poate realiza un comportament calculat. La îndemâna mea n-ar fi decât o carte.

Proiectul cu doamna M. era minunat. A eşuat. După patru ani, sunt obligat s-o recunosc.

Joc şah în parc cu oameni bătrâni sau lipsiţi de ambiţii, resemnaţi.

Luptă de ariegardă, nu prea plăcută.

Corespondez cu I., cam un mesaj pe lună. Suntem nişte străini. Facem eforturi, mimăm o legătură afectivă reală.

Grupul de oameni mai tineri din parc joacă la loterie (de fapt pariază, fac pronosticuri sportive). Gamblerii sunt nişte rataţi de un fel special, dar rataţi.

De fapt, scrierea articolelelor mă împiedică în mod riguros să lucrez la o carte. Poate că un program draconic de muncă ar putea remedia acestr bruiaj.

20. 5. Mizeria intelectuală indusă de practicarea jurnalismului.

Teoria mea din „August – decembrie” pare a fi corectă. Poţi trăi jurnalistic.

Foarte dificil este să practici jurnalismul fără să te contaminezi de idioţia sa vicioasă.

Jurnalismul: productivitate intelectuală foarte scăzută plus un fel special de imoralitate.

Viaţa jurnalistică: alcătuită din acte automate, vicioasă şi superficială.

 

# Precizările referitoare la relaţiile mele ambivalente cu sefeul se potrivesc şi activităţii  mele de jurnalist. Am risipit ironii şi sarcasme la adresa jurnalismului şi a jurnaliştilor, dar în acelaşi timp am trăit plăcerea vie de a realiza texte perisabile, efemeride vioaie, iarăşi şi iarăşi. Acum nu mai sunt atât de intransigent, nu mai socotesc că jurnalistica este inferioară literaturii. Este doar altceva, nimic mai mult şi nici mai puţin.  Am chiar argumente în favoarea ei. O consider, cu respect, o şcoală a umilinţei. Autorul efemeridelor îşi asumă cu bună ştiinţă riscul ca textele sale să folosească la împachetat sau la spălat geamurile, la doar câteva ore după ce au apărut. Orgoliul scriitorului de-a avea cititori în viitor îi este străin.

Activitatea mea jurnalist a depus mărturie, pe de altă parte, asupra unei vocaţii literare schiloade, ca să spun aşa. Unele dintre textele mele literare sunt probabil reuşite, dar am reuşit să le scriu doar în urma unor chinuri de neimaginat. Jurnalistica mi s-a părut infinit mai simplu de realizat. Mi-am bătut joc în fel şi chip de jurnalistică, dar poate că în acest domeniu m-am realizat…

Idei asemănătoare   se impun în legătură cu sefeurile mele. Poate că ele sunt de fapt literatură bună… Nu mă pronunţ. #

 

21. 5. Până la urmă am reuşit să public într-o revistă din Bucureşti. Ar urma să fiu plătit.

A apărut romanul „Visul lui Stephen King”. La Ploieşti. În condiţii mizerabile de tehnoredactare. Se spune că îmi vor da chiar şi nişte bani! Mi-au „acordat” şi un premiu. Îmi vor trimite diploma prin poştă!

Vara a venit. Un succes.

Sănătate destul de bună. Joc şah în parc, economisind banii necesari jocului pe Internet.

Recitesc „Lolita” de Nabokov, regretând că am citit sefeuri la viaţa mea. Carte excelentă, aproape genială.

Reuşesc reforme, doar când acestea sunt legate de vreun viciu. Pentru doamna M., aş fi fost în stare de o disciplină cazonă  şi de munca unui ocnaş.

 

30. 5. O criză mică, în noaptea trecută, a avut cunoscutul efect de mărire a obiectivităţii. Pentru o vreme cel puţin, am impresia că disting adevăratele priorităţi.

Oracolul Yi Jing spune că dacă n-aş mai face jurnalistică aş obţine o stare de calm şi promisiunea unor succese lent obţinute.

Rutina jurnalieră – aducătoare de castrare intelectuală.

Nutresc naivitatea de a aştepta un câştig de la loterie, capabil să-mi asigure securitatea materială.

Cred că întâlnirile sterile cu doamna M. au avut un efect toxic asupra mea. De fiecare dată, m-am simţit zile în şir foarte rău, strivit, terminat. Faptul că am început să am nişte insomnii mai blânde în ultima vreme s-ar datora împrejurării că n-am mai văzut-o de anul trecut.

5. 6. Ieşirea dintr-o criză financiară se poate obţine, de mine, prin asceză. Nimic dulce, în sens larg. Asceza pentru succes. (Mihai Ralea)

Într-adevăr, lenta uitare a doamnei M. îmi face bine la sănătate.

Oroarea intelectuală (Borges) stârnită de sefeuri.

Aspectul inestetic  al şahului jucat în parc şi transformat într-un viciu derizoriu.

Înţeleptul deţine arta de-a muri. El este, de fapt, ignorant în materie de viaţă. Specialitatea lui este propria lui moarte.

Pasul necesar este cel al despărţirii de literatura SF.

 

18. 6. Încerc să lucrez la cartea despre sefeu. Cred că este cazul, timpul trece repede. Ultima soluţie ar fi un fel de memorii, urmate de articole şi însemnări. Fiecare ar lua ce ar dori din mixtura rezultată.

Dacă aş avea vreo şansă de a publica normal cartea, aş încerca să fac un text coerent. Probabil că publicarea se va produce însă pe Internet. În această situaţie, nu mă simt în stare să pun osul pe gratis.

19. 6. Viciul caraghios al şahului  ascunde o frustrare profundă. De natură sexuală sau socială?

Am primit 5 milioane, pentru articolul apărut în Bucureşti. Voi încerca să-mi cumpăr o bicicletă de ocazie.

Se pare că traiul oarecum decent presupune un câştig de 10 milioane lunar. Câştig la ora actuală cam 4.100.000 lei lunar, din care pensia este 1.400.000 lei!

 

27. 6. Se pare că de data aceasta chiar m-au dat afară de la ziar. Eşecurile au hazul lor. În plus, pe mine mă energizează. Ba chiar îmi dau idei.

I. se va muta în statul Washington la 17 iulie.

 

29. 6. Abandonarea muncii la ziar îmi aduce o anumită luciditate. Ar urma să renunţ şi la sefeu (altă pacoste sterilă) şi să mă dedic ezoterismului! Fără bani, dar cu o mai bună stare de spirit.

Pot să deduc că toate erorile majore din viaţa mea  au fost create de natura mea vicioasă? Fiecare dintre ele a ţinut de un viciu oarecare?

Cartea despre sefeu ar fi mai reuşită sub forma unor memorii. Ar fi mai uşor de scris. De asemenea, ideea că va rămâne, cel mai probabil, nepublicată, ar fi mai uşor de mistuit.

Colaborarea mea la ziar pentru o sumă atât de mică îmi inducea, cred, o psihologie de disperat (abrutizat?). Jurnalismul are darul de a opera o reducţie intelectuală, te tâmpeşte, de fapt. Când suporţi aşa ceva aproape pe gratis, ai un motiv de tristeţe în plus.

Yi Jing îmi recomandă tihna. Cred că voi urma acest sfat. Am nişte dureri ce indică, poate, o gastrită sau o colecistită.

Dacă reuşesc să arunc la gunoi şi sefeul, chiar că mă voi elibera de preocupările pseudo-intelectuale.

Doar uneori intuiesc infernul spiritual al jurnaliştilor. Ei sunt nişte oameni prinşi într-o cursă josnică, nespus de precară.

 

# Alte afirmaţii nefondate. Le-am făcut, cu siguranţă, fiindcă n-aveam bani, „la supărare”. De fapt, jurnaliştii sunt OK. Literaţii nu le sunt în mod obiectiv superiori.  Cineva poate să prefere unul dintre cele două moduri de a folosi cuvintele, dar „comparativismul” pătimaş este inadecvat şi neavenit. În „Patria şi cuvântul poetic. Eseu despre expresivitate şi elocinţă” (1977), teoretizând raporturile dintre jurnalistică şi poezie, m-am  referit natura diferită a celor două discursuri. Afirmaţiile respective sunt principial corecte şi în ziua de azi. Jurnalistica (în ea se include şi poezia patriotică) practică o anumită retorică. Chiar şi când prezintă informaţii despre fapte reale, fără a le comenta deloc, tot urmăreşte un scop practic. Doreşte să convingă. Poezia, ipostaza maximă a literaturii, caută expresivitatea, doreşte să emoţioneze.

În anii de după 2000, când lansam modeste diatribe la adresa jurnalismului şi a sefeului, desigur ştiam cele de mai sus. Cu toate acestea, „îmi vărsam amarul” în jurnalul meu secret… #

 

5. 7. Colaborarea mea la ziar s-a reluat, părând „veşnică”. Articolele mele apar în locuri schimbate cu fiecare număr. După un fel de criză a umilinţei, m-am instalat în noua situaţie.

În noaptea trecută, o criză destul de vehementă. Am retrăit zecile de episoade încheiate la spital. Profit de ocazie, pentru a face o pauză cu şahul. Criza s-ar explica prin aflarea mea în perioada considerată dificilă, de dinaintea fiecărei aniversări. Depresiunea prenatală.

Forever young! Această urare ridicolă mi se potriveşte. Nu am bani pentru a îmbătrâni.

 

6. 7. Greşelile mele strategice s-ar datora unei maniere de a trăi estetic. În cele mai multe situaţii reale, criteriul estetic este păgubos. El poate cel mult să-ţi inducă o oarecare prosperitate psihică.

Nici vorbă să mă concedieze de la ziar. Scriu înainte articolaşe modeste, bune pentru provincie.

 

14. 7. M-am mai întrebat dacă nu cumva mi-am prins mâna, aşa zicând, cu articleria aceasta de provincie, prost plătită. Dacă aş fi renunţat sau m-ar fi dat afară, aş fi fost obligat să atac altceva, cu rezultate poate mai bune. Aşa însă stau pe loc, încercând să rezist şi de fapt pierzând treptat teren.

Am vorbit la telefon cu I., vreo douăzeci de minute. Eu am chemat-o, evident. A apărut o posibilitate  de a telefona cu bani mai puţini. Părea o persoană rezonabilă, totuşi prea preocupată de relaţia  nu tocmai reuşită cu propria ei mamă.

Un ulcer (bulbită) adaugă o nouă pată de culoare.

 

21. 7. O replică dintr-un film comercial: „Eu nu mă supăr. Sunt un profesionist.” Psihologic, remarca este corectă. Un profesionist nu-şi permite luxul de-a avea sentimente.

Solidaritatea rataţilor din parc.

24. 7. Seninătatea bătrânilor ar trebui să fie axiomatică. Din moment ce timpul trece atât de repede, ce rost mai are să te îngrijorezi de ceva, indiferent ce ar fi!?

Am anumite probleme cu scrierea micilor mele articole, bune pentru provincie. Fără un efort de voinţă, nu iese nimic. Sper că de vină este doar abandonarea ceaiului verde şi a cafelei.

Povestea cu energia cheltuită prin şah pare corectă. Nu mai joc de vreo trei zile şi am devenit mai productiv. Am citit de altfel un text despre activităţile vicariante, menite să-l deconecteze pe om. Un matematician va juca şah (joc bazat pe calcul), când vrea să se odihnească. Un agricultor îşi va îngriji grădina. Un scriitor va scrie texte uşoare, dar nu va juca şah.

1. 8. Într-o carte de numerologie, o posibilă explicaţia a problemelor mele. Aş fi pendulat între acţiunile aducătoare de bani şi cele de natură să mă perfecţioneze spiritual. În acest fel, n-am reuşit în nici una dintre aceste două direcţii.

Dacă m-aş axa doar pe căutarea banilor, probabil că aş reuşi, chiar şi la această vârstă. Realist ar fi să elimin  în mod sistematic toate consumurile nelucrative de energie. Să rămână doar vreun hobby, rar practicat. Lucru curios, sefeul ar fi primul de aruncat la gunoi. Cei patru ani de prosperitate, când am lucrat pentru D. W. au fost total lipsiţi de sefeu.

 

9. 8. În parc, după ce a aflat câţi ani am, un cetăţean a început să nu-mi mai spună dumneavoastră, ci un fel de dumneata gata să se transforme în tu sau chiar în mă. O dovadă că bătrâneţea este simţită drept un fel de boală ruşinoasă, ducând la degradare socială.

 

13. 8. Scrierea cărţii despre sefeu presupune o intrare în atmosferă.

Mă gândesc la o structură mai puţin pretenţioasă. Stilul academic pare nepotrivit. Memorialistica mi-ar conveni mai mult. Textul ar suporta şi inserţii mai puţin jurnalistice. Din moment ce cartea nu va fi probabil editată, nu văd de ce m-aş chinui cu o construcţie riguroasă.

Chinuită tentativă de a începe munca la carte. Un roman ar fi mai uşor de început şi de continuat.

Bătrânii devin înţelepţi de nevoie. Tot mai segregaţi, ei trebuie să deprindă arta de a înghiţi cu seninătate afronturi.

5. 9. Formula eseistică pare totuşi  mai bună. Nu prea pot însă să pornesc. Am dificultăţi cu planul prealabil.  Încerc să iau niscaiva stimulente pentru creier.

În anumite zile, partida pare iremediabil pierdută. Încep să înţeleg că la bătrâneţe plenitudinea forţelor intelectuale este ceva intermitent.

Pseudonimele nu ascund nimic. Textele literare trădează, în schimb, sexul autorului, susţin M. Koppel şi colaboratorii de la Universitatea Bar-Ilan (Israel). Femeile folosesc cu precădere pronumele personale, în vreme ce bărbaţii preferă substantivele, pronumele nehotărâte ori demonstrative şi numeralele. Bărbaţii descriu obiecte, femeile se orientează către dezvăluirea legăturilor. Bărbaţii clasifică, folosesc modul impersonal şi raportează sec faptele. Analiza pe calculator a unui text poate să stabilească cu o precizie de 80% sexul autorului.

14. 9. Abrutizarea, iată pericolul jurnalisticii. Se produce o mecanizare intelectuală, aducătoare de abrutizare.

I. suferă, s-ar zice, de nesociabilitate.

A venit brusc o toamnă-aproape iarnă.

Şi sărăcia abrutizează. Mai ales ea. Poate că jurnalistica mai bine plătită are alte efecte.

 

23. 9. Încerc să revizuiesc romanul „Sfera”, pentru o reeditare pe Internet. Este un text catastrofal de prost scris. Pe vremea aceea (1972) n-aveam habar cum se face literatura.

 

28. 9. Am renunţat la revizuirea „Sferei”. Voi propune, în schimb, „August – decembrie” (1990). Pentru reeditare pe Internet.

În aceste zile, am impresia că aş putea realiza cartea despre sociologia sefeului. Mă străduiesc să-mi sistematizez ideile. Problema este, pare a fi, sărăcia iremediabilă a subiectului.

5. 10. Am început să lucrez mai intens la cartea despre sociologia sefeului românesc. Mi-au folosit unele lecturi. Am schimbat tema, oarecum. Titlul ar urma să fie „Literatura şi sefeul românesc”. Problema este să fac o schemă preliminară cât mai coerentă şi amănunţită posibil. Nu mai comit eroarea de a începe redactarea până  când nu ştiu exact ce drum urmez. Ideile ivite pe parcurs vor fi integrate ulterior. Printre altele, acest fel de muncă are bune efecte psihice. Tinde să anuleze senzaţia de abrutizare indusă de jurnalistică.

Articolele şi gimnastica merg bine. Unele probleme în relaţia mea cu ziarul respectiv par a semnala o criză, deocamdată latentă.

I. nu mi-a mai scris de aproape o lună şi jumătate. Instinctul îi spune, s-ar zice, că este bine să mă transforme treptat într-o cunoştinţă oarecare.

 

9. 10. Lupt cu impresia că sunt segregat din pricina vârstei mele. Am probleme la ziar. Nu mă dau afară, dar mă şicanează. Trebuie să înghit cam multe.

Îmi amintesc de spusa unui romancier român, devenit între timp american. Când consideri că eşecurile tale formează un singur „desen”, adică se produc într-o singură „tonalitate”, eşti un om terminat. Trebuie să speri că jocul se poate întoarce, iar anumite succese îţi mai sunt rezervate. Probabil că depresivii se simt predispuşi la eşec.

11. 10. P. îmi spune la telefon că nepotul ei ar suferi de autism. Ar avea unele manifestări caracteristice. Sper să fie o alarmă falsă. I., mai aflu, face crize de furie, în special datorită lipsei de bani. Copilul loveşte şi ciupeşte, este agresiv.

A venit frigul. În casă este o neplăcută răcoare.

A apărut volumul meu de povestiri pe Internet, cu ISBN. Sună bine.

Jocul sistematic la loterie are structura unui viciu. Practicantul are anumite dezavantaje. Ca orice vicios, începe să decadă pe plan social, se „sprijină” tot mai mult pe viciul său. Notez că jocul săptămânal nu oferă cu mult mai multe şanse, statistic vorbind, decât cel anual.

 

21. 10. I. mi-a scris, în cele din urmă. Treburile merg bine, în statul Washington.

Colaborarea mea la ziar s-a dres, în bună măsură. Din când în când, sunt publicat pe pagina întâi, cu poză. Caraghios, dar stimulator pentru psihic, poate. Banii au rămas puţini, buni doar pentru o supravieţuire căznită.

În anumite zile, am anumite probleme cu intelecţia. Mi-e destul de greu să scriu chiar şi superficialele articole de ziar.

 

27. 10. Jucatul la loterie are şi efectul unei cure de eşecuri. Probabil nu este tonic pentru psihicul cuiva să tot dea greş, de două ori pe săptămână, luni şi ani în şir.

Am momente când scrierea cărţii despre sefeu mi se pare imposibil de realizat. Poate o fi efectul jurnalisticii. Ideal ar fi ca psihicul cuiva să fie „compartimentat”, iar eşecurile să nu se difuzeze. Aşa ceva realizează poate mercenarii de elită.

 

7. 11. Senzaţia neplăcută că lucrurile se petrec foarte repede, fără să mă implice în vreun fel. Că sunt lăsat pe dinafară, împins cu capul sub apă. Cu un efort poate voi reuşi să ies din nou la suprafaţă. Cartea despre sefeu ar urma să fie un tratament pentru nesiguranţă de sine. Întrebarea este dacă voi reuşi s-o scriu. Răspunsul pare a fi negativ.

 

 

 

12. 12. Încerc din răsputeri să încep redactarea cărţii cu pricina.

 

2004

 

9. 1. Geruri mari.

Regulile jocului literar s-au schimbat. Am dezavantajoasa  poziţie a bătrânului scriitor rămas în plutonul al doilea (dacă nu cumva în al treilea).

Sefeul îşi arată adevărata faţă, cea de vehicul al ratării literare. Oricum ar fi, trebuie să mi-l asum. Este singurul domeniu unde am o brumă de motorietate.

 

12. 1. Am fost dat afară de la ziarul local. Caut partea bună a acestui mic eveniment.

Epidemii „mici” de gripă şi meningită.

 

17. 1. Alarmă falsă. Am rămas la ziar. Modesta colaborare continuă.

Funia se apropie de par, în privinţa banilor. Greu de întrevăzut cum va fi, când voi trăi doar din pensie şi din arenda de la Comloş. O soluţie logică ar fi azilul de bătrâni, dacă nu voi câştiga la loterie până atunci.

 

8. 2. Poate că sefeul mi-a adus ghinion toată viaţa. O preocupare socotită la fel de urâtă precum o boală venerică. Şi nici nu aduce vreun ban, pe deasupra.

I. m-a invitat stăruitor s-o vizitez. Urmează să-mi trimită invitaţia. Îmi îngădui să anticipez că acest ultim pas nu va mai fi făcut. Invitaţia nu va mai sosi.

9. 2. Eşecurile materiale îmi fortifică spiritul. Poate chiar şi sănătatea, după cum spune Lazarev. Poate că dezastrul material de la Bucureşti mi-a salvat viaţa.

Omul este ceea ce pare a fi, spune Gracián. Văd în ochii oamenilor că mă consideră bătrân. Deci sunt bătrân.

Fioroasa rutină adusă de sărăcie. Sumbră este şi eliminarea oricărui lux.

26. 2. O criză de tahicardie, relativ repede remisă. A venit de pomană Salvarea.

Mă atacă neplăcerile bătrâneţii. Cele psihice sunt cele mai agasante.

Televizorul s-a stricat de vreo trei luni. Drept urmare, am reuşit să citesc vreo câteva cărţi necesare pentru problematicul meu eseu.

Invitaţia din America n-a sosit. Au venit în schimb nişte cuvinte urâte, trimise de mama lui I. prin email.

Scriu în continuare articole de ziar, din ce în ce mai proaste.

Trăiesc o anume discretă deteriorare psihică.

 

27. 2. I. împlineşte 33 de ani. Este o realizare.

 

2. 3. Luna martie mă duce mai aproape de anotimpul cald.

Conflictul cu mama lui I. capătă nuanţe demenţiale.

„Toate trec, toate se şterg,/ Dă-i ‘nainte, Goldenberg!”

Altceva nu mai am de spus.

 

19. 3. Conflictul mai sus menţionat nu s-a stins, dar s-a estompat. Mama lui I. se află în România, dar n-a „atacat”.

Uneori, acuitatea mea intelectuală pare impecabilă. Trebuie să profit cât mai mult de asemenea momente.

S-ar părea că scrierea cărţii despre sefeuri şi sefişti nu este imposibilă.

Pare evident că prostia a fost şi este cusurul meu fundamental. Aşa ceva spunea, de altfel, un calendar thebaic, mie dăruit de bunul domn Florian Gheorghiu. L-am aruncat în Bucureşti, calendarul (altă prostie).

Vremea s-a încălzit în mod providenţial.

 

1. 4. Nesuferita lasitudine indusă de Saturn.

Printre altele, trebuie să învăţ bine arta de a renunţa.

Pentru a scrie o carte, ştiind că nu vei fi plătit pentru această muncă, trebuie să ai o stare de spirit specială. Scriind pe gratis, ai tendinţa de a lucra de mântuială.

5. 4. P., agresoarea mea telefonică, a renunţat. M-a scutit doar atunci când i-am spus c-o voi reclama la ambasada Germaniei. Un episod lamentabil.

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi avut modesta resursă financiară oferită de articolele din Monitorul Expres (naiv, dar onest ziar de provincie). Cum ar fi fost? Cumva mai bine? Nu se ştie. Oricum, scrierea respectivelor texte este lesnicioasă şi chiar plăcută, întrucâtva. Oferă un simulacru de productivitate intelectuală.

 

# De ce simulacru? Oferă chiar şansa unei productivităţi intelectuale reale. #

 

29. 5. Spre relativa mea surprindere, am început să scriu la cartea despre sefeu. S-a putut, deci. Dificultatea este racordarea la stilul potrivit, cu evitarea clişeelor jurnalistice.

 

 

10. 6. Practicarea jocului de şah are exact efectul unui viciu ieftin, ca fumatul. Nu pot să joc întâmplător, fiindcă mă cuprinde din nou în mrejele lui! Caraghios! Deocamdată nu mai joc deloc de vreo câteva zile. Sper s-o ţin aşa cât mai mult. Astfel, voi putea să-mi concretizez proiectele literare.

 

13. 6. Într-adevăr, zilele de când nu mai joc deloc şah sunt identice, psihologic vorbind, celor de după abandonarea fumatului. Este destul de umilitoare recunoaşterea acestui adevăr: cele două deprinderi sunt foarte asemănătoare, practic identice sub raportul dependenţei create de ele. Dacă joc o singură partidă, recad automat în situaţia anterioară. Exact ca şi în cazul fumatului! De-a dreptul caraghios!

Oricum ar fi, am recăpătat o destul de mare productivitate intelectuală. Pot să mă ocup de unele proiecte mai dificile. Când jucam şah, îndeplinirea acestora mi se părea aproape imposibilă.

Dacă nu renunţam acum la şah, cartea despre sefeul românesc era probabil compromisă iremediabil.

 

21. 06. Refacerea tezei de doctorat, pentru editare pe Internet, este un chin. În jurul vârstei de 45 ani scriam destul de prost. Lipsit de talent literar, de abia acum ştiu (oarecum) ce trebuie să evit pentru a salva frazele de prolixitate. Bietul Laurenţiu Ulici a avut dreptate în privinţa scrisului meu. Nu ştiam să economisesc cuvintele, în urmă cu douăzeci de ani. Şi când te gândeşti că nu l-am salutat vreo trei ani! Mare dobitoc am mai fost! Textul tezei este prolix.

Faptul că nu mai joc şah mă ajută în mod evident.

 

23. 6. Întrevăd consecinţele opţiunii mele pentru sefeu. Ratarea carierei literare, în primul rând. Cine ştie însă ce s-a pregătit? Poţi excela în orice îndeletnicire.

La drept vorbind, singura mea tentaţie literară este la ora actuală o carte de memorii. Răsunsul este deocamdată nu.

 

25. 6. După o pauză destul de lungă, am jucat câteva partide de şah. Mi s-au părut anoste. Viciile te iau în stăpânire doar după ce se consolidează. Nu perseverezi, dependenţa nu se instalează. Există totuşi nişte automatisme păstrate în subconştient, la foştii vicioşi. Acestea pot ieşi la iveală. Un fost mare fumător se va reapuca mai repede decât un începător.

Poate că mecanismul funcţionează şi în cazul deprinderilor bune. Nu prea cred.

Impulsivitatea mă obligă să am câte o teorie preliminară pentru te miri ce mărunţiş. Altfel greşesc. Dacă rezist la impulsuri, treaba poate merge.

 

13. 7. În situaţia actuală, aş fi obligat să renunţ la orice lux. Inerţia mă împiedică s-o fac. Lucrurile şi acţiunile costisitoare, dar de fapt inutile, sunt multe. Omul sărac îşi oferă acte de lux derizorii. Aruncă banii pe câte un nimic, maimuţărindu-i pe cei bogaţi.

I. spune că îmi va trimite 20 de dolari, la sfârşitul lunii! Patetic! Oricum, îi sunt recunoscător.

 

26. 7. Sărăcia aduce abrutizare. Unul dintre marile ei dezavantaje.

În zilele când îmi fac cum trebuie gimnstica, reuşesc să-mi domin slăbiciunile. Spre norocul meu, reuşesc de cele mai multe ori.

Copilul lui I. va împlini 4 ani peste câteva zile.

Viaţa fără nici-un lux (fie acesta şi derizoriu) ar fi aceea a unui deţinut tradiţional.

Consecinţele lipsei de vocaţie literară la un ins cu fire puternică, chemat de întâmplare să facă literatură. Poate că este vorba despre mine.

Orice dependenţă exclusiv psihică are ceva caraghios. Cele organice sunt probabil dramatice.

 

9. 8. Şi cel mai sărac ins îşi poate permite câte un mic lux. Cerşetorii beau şi fumează. Oare acestea sunt acte de lux? Nu este clar. Mai degrabă nu sunt.  Între lux şi viciu există o oarecare asemănare, constatăm.

Ralea sau altcineva: doar asceţii, fanaticii şi nebunii nu iubesc luxul.

14. 8. Am progresat doar în privinţa tezei de doctorat. În câteva săptămâni va putea fi „tipărită” pe Internet. Prin 1980 scriam într-adevăr prolix. În cele din urmă, am învăţat să evit cuvintele de prisos. Unii nu realizează niciodată că folosesc prea multe cuvinte. Le datorez, în această privinţă recunoştinţă lui Laurenţiu Ulici şi Marianei, amica mea. Aceşti doi oameni mi-au catalizat un soi de revelaţie. Am realizat că scriu destul de prolix. Actualmente scriu aproape descărnat, ca să zic aşa. Mi se pare de preferat.

Problemele se ivesc în privinţa cărţii despre sefişti. Aici, lucrurile sunt mai complicate. S-ar putea să mă descurc totuşi,  în cele din urmă.

 

17. 8. Rafistolarea tezei de doctorat este mai dificilă decât credeam. Îmi va lua cel puţin câteva săptămâni. Nu ştiu dacă va ieşi ceva publicabil.

A venit toamna. Iac-aşa!

21. 8. Am pierdut diploma de la facultate. Acum trebuie să merg la Iaşi pentru copie. Am nevoie de ea pentru mărirea (simbolică) a pensiei.

Dacă îmi păstrez cumpătul, pot să-mi rezolv cumva problemele.

 

1. 9. Rafistolarea progresează, dar nu prea repede. Am trecut la o “renovare” destul de aprofundată. Multe cuvinte de prisos dispar. Merg pe claritate, cu inerente riscuri de simplificare.

Frumoasa toamnă a venit fără greş.

Doamna M. a ajuns la vârsta toamnei. Treburile se rezolvă de la sine, în ceea ce priveşte relaţia mea cu ea, prin simpla trecere a timpului.

Fac gimnastică zilnic şi scriu trei articole pe săptămână. Cu asta mă ocup, de fapt. Adaug şi jocul de şah, practicat din când în când.

M-am străduit vreo trei luni cu procesarea şi rafistolarea tezei de doctorat. Nu ştiu dacă a meritat. Am dat curs tendinţei mele de-a “drege” trecutul. A fost la mijloc şi dorinţa de-a amâna scrierea cărţii despre sefişti. Să rafistolezi este, desigur, mult mai uşor decât să scrii ceva nou.

 

6. 9. Am trimis textul despre Marin Preda (“Existenţe ironice”) la Bucureşti, prin E-mail. Un capitol încheiat. M-am canonit vreo trei luni de zile cu procesarea şi apoi cu rafistolarea. Nu ştiu dacă a meritat.

Acum mă pot ocupa de cartea referitoare la sefişti. I-am schimbat titlul. Se va numi “Literaţi şi sefişti”. Este mai corect aşa. În plus, nu mai sunt obligat să dovedesc erudiţie estetică.

7. 9. În anumite zile am nevoie de eforturi pentru a continua micile mele îndeletniciri. Trebuie să trec peste un soi de depresie psihică subit instalată. O fi bătrâneţea.

Timpul fiind foarte frumos, nu văd de ce m-aş supăra prea tare.

Textul despre Marin Preda sună mai bine decât înainte. O operaţiune încheiată. Ar fi deci vorba despre nişte simptome psihice de tipul „golul visului împlinit”.  Căcat.

 

13. 9. I. spune că îmi traduce o povestire şi va oferi varianta ei în Statele Unite. S-o vedem

Cine crede că destinul are ceva personal cu el, este un om pierdut. Destinul n-are nimic cu nimeni, în mod special.

22. 9. Mi s-a cam defectat calculatorul, dar nu mă las. Iau partea bună a lucrurilor. Toamna prinde puteri.

Ziarul m-a angajat, cu acte. Deci nu se pune problema unei radieri intempestive. Două milioane pe lună. Un sfert de normă sau cam aşa ceva.

 

2. 10. Cartea despre sefişti progreseză cu paşi mici. Jurnalistica mă sabotează. La fel, sărăcia.

Până la urmă voi recunoaşte, cu umilinţă, că am o oarecare vocaţie pentru jurnalistică.

 

19. 10. Ziarul meu pare să fi intrat în încetare de plăţi. O nouă sursă de veselie, pentru mine.

Haosul steril al jurnalisticii. Noutăţile lipsite de sens şi faptele diverse îţi toacă fără greş zilele.

Şahul jucat de mine este tot o formă de jurnalistică. Urmărirea emisiunilor de ştiri de la televizor şi lectura ziarelor – forme de alienare. Pe de altă parte, pot fi şi o formă de viaţă, un fel de surogat.

Şahiştii din parc sunt absorbiţi doar de noutăţile fotbalistice. Mecanismul este acelaşi.  O mişcare mentală mecanică şi superficială.

25. 10. Până la urmă, ziarul mi-a dat cele două milioane pentru septembrie. De fapt, poate că munca mea nici nu merită mai mult. Neplăcut este doar stresul, apăsarea sâcâitoare a ideii că trebuie să trimit încă şi încă un articol.

Naturi înclinate spre încălcarea convenienţelor şi destinate eşecului.

Fac gimnastică, nu fără o disperare „bine temperată”. Mă agăţ de această activitate.

Am teoretizat existenţa de tip jurnalistic într-un roman. Acum o trăiesc.

 

31. 10. Probabil jurnalistica mă va împiedică să închei cartea de eseistică.

Timpul trece repede. Sau, după o expresie nimerită, eu trec repede.

I., extrem de amabilă, încearcă să publice în America traducerile unor texte scurte ale mele. Greu de crezut că este ceva real în afirmaţiile ei.

Kirk Douglas, la vreo 90 de ani, interpretând un rol de bunic îndârjit. Longevivii autentici au un mod agresiv de-a se agăţa de viaţă. Blânzilor şi resemnaţilor nu le este dat să trăiască mult.

 

5. 11. Şi bătrânii bogaţi au probabil neplăceri existenţiale, dar se consolează cu banii. Celor săraci le rămâne abrutizarea, sfinţenia sau prividenţiala senilitate.

Moneda euro se prăbuşeşte. Pierd 500.000 lei pe zi. O accentuată lasitudine mă împiedică să vând şi să mai salvez ce se poate salva.

De fapt, Kirk Douglas avea 87 de ani în filmul menţionat de mine în însemnarea anterioară.

Voi publica alte două cărţi pe Internet. Fără plată, desigur.

 

9. 11. Voinţa nu este decât omul în stare să voiască, ar fi scris Hegel. Împotriva lui Schopenhauer?

Nu progresez cu cartea despre literaţi şi sefişti. Poate că nu mai sunt în stare.

Privitul la televizor îl tâmpeşte pe om. Sau, în orice caz, îl împiedică să scrie cărţi. În schimb, este favorabil pentru autorul unor articole de ziar.

 

9. 12. Mă parazitează o psihologie de om abrutizat, anesteziat afectiv. Este de vină şi vârsta, dar şi perioada anului, cea mai neplăcută pentru mine.

I., amabilă, îmi trimite mesaje şi fotografii.

Fac gimnastică şi public articole de ziar. Sănătatea este destul de bună, fără ameninţări prea dure.

Mediocritatea este greu de înghiţit şi de digerat.

M., fosta mea prietenă din Bucureşti, s-a decis să mă recupereze, pare-se. Îmi dă telefoane.

O revistă virtuală mi-a cerut o povestire de Crăciun. Nu cred că voi reuşi ceva în acest gen.

 

2005

 

2. 1. Uite că s-a putut să vină noul an.

Americanii sunt poate mai cinstiţi, când cultivă pe faţă doar eficienţa.

 

26. 1. Thomas Mann: „Mărturisirile escrocului Felix Krull”. În ultimii treizeci de ani m-am gândit uneori la această carte, dar abia acum o citesc, taman în perioada când scriu despre literaţi şi sefişti. Să citeşti sefeuri este o cumplită pierdere de timp şi o prostie de neiertat. Sau o damnare, în cel mai bun caz.

 

# Sau, dimpotrivă, o binecuvântare? #

 

Continuă tratativele, deocamdată telefonice, cu M., fosta mea prietenă din Bucureşti.

Iarna s-a instalat temeinic, dar ziua se măreşte.

 

3. 2. În 10 februarie începe anul Cocoşului (după zodiacul chinezesc). Pentru cei din zodia mea (a Pisicii sau a Iepurelui) este un an rău, potrivnic oricărei iniţiative serioase. Există însă şi numitul „noroc la ghinion”, cunoscut de pokerişti. Faci chintă roială atunci când nu mai ai nici-un ban şi nu poţi s-o joci…

O iarnă ţeapănă, aparent interminabilă.

În acest an al Cocoşului ar urma să ajung pe fundul sacului, cu banii. S-o vedem şi pe asta.

Telefonul, mut cu zilele, îmi inculcă o psihologie de anarhist.

7. 2. I. îmi scrie o dată pe săptămână. Armonia familiei sale o face fericită. Se iubeşte cu soţul său. Minunat lucru, în măsura dată de voia destinului. Dacă nu apare vreun ghinion şi există respect, iubirea poate dura. În „Mahabharata” scrie că iubirea tinde să se transforme în ură. Ea conţine o anumită instabilitate. Respectul, în schimb, pare de neclinitit.

Sunt ca un jongler deprofesionalizat. Scap bilele (ideile) din mână (cap). Doar un plan minuţios al cărţii mă poate ajuta.

Irinel a schimbat dializa, sărmana de ea.

 

8. 2. Să-i spun lui I. ideea următoare. Pentru a deveni bogat, trebuie să nu salvezi aparenţele şi să nu încurci etapele. Omul cu vocaţia sărăciei are tendinţa de-a face cheltuieli mai mari decât îşi poate permite. Schopenhauer vorbeşte despre felul risipitor de-a fi al fetelor provenite din familii sărace. În schimb, fetele crescute în familii bogate sunt econoame şi strânse la pungă!

Geruri foarte mari.

 

15. 2. S-a încălzit vremea. Era cazul.

Am probleme cu scrierea cărţii despre sefişti. Articolele, ideea că nu voi lua nici-un ban pe carte, ţipetele necurmate ale vecinei de jos. Nu-mi prieşte nici Braşovul, din cauza presiunii atomsferice mai scăzute decât în Bucureşti. Banalităţi jenante.

Fac gimnastică în continuare. Cu o asemenea rutină, parcă îmi mişc membrele în somn.

Un fel de anesteziere psihică m-a cuprins, aprent pentru tot restul vieţii mele. Aceasta este poate chiar bătrâneţea.

26. 2. O mie de trucuri pentru învingerea depresiei. Gimnastica este primadona.  Scrisul are şi el un rol.

Unele mici progrese la cartea despre sefişti. S-ar purtea să iasă până la urmă.

Preferinţa pentru dictatori ar putea fi un viciu naţional al românilor.

I., 34 ani, mâine.

Plăcerea de a juca şah mi s-a estompat mult. M-a liniştit, se pare, o factură telefonică de 1.700.000 lei, pentru o lună de jucat pe Internet. Un lux de prostănac.

 

28. 2. Hai să mai scriu câteva rânduri.

Am început să lucrez mai intens la cartea de eseistică. Jurnalistica ultimilor ani m-a cam scos din mână. Am tendinţa să scriu platitudinile aşteptate de ziar. Cu anumite eforturi, comutarea se poate opera.

I. a împlinit ieri 34 de ani. Devine o cucoană între două vârste. Asta-i viaţa. Corespondăm din când în când, redevenind treptat nişte străini.

M-a sunat Mariana, fosta mea parteneră din Bucureşti. A ajuns bine, şefă la o editură, dar vârsta îi trimite unele angoase. Se gândeşte la o recuperare. Mai bine un bătrân fidel decât un tânăr imprevizibil. Mai bine, pe dracu!

Ar fi urmat să-mi apară două cărţi pe Internet. Insul cu pricina nu mai dă nici-o veste, de vreo trei luni de zile. Să se fi supărat fiindcă am botezat un motan fictiv cu numele lui  Goebbels, într-o proză publicată în revista lui virtuală? Ar fi o chestie absolut piramidală.

Să nu uit. Articolele mele apar în neştire în ziarul local. Iau tot două milioane pe lună, de vreo trei ani încoace!

 

1. 3. Sărăcia te abrutizează, dar te poate şi spiritualiza, ca efect al ascezei impuse de împrejurări.

Un nonagenar activ a declarat că secretul lui a fost indiferenţa. „Nu mi-a păsat, dragă!” Aşa a spus.

 

5. 3. Trebuie să revin de multe ori asupra textului. Doar aşa voi ajunge la ceva pasabil cu cartea mea despre sefişti. În jurnalistică nu este necesar aşa ceva.

Problema mea a fost intrarea în atmosfera non-jurnalistică. Mă ajută şi faptul că am început să lucrez pe printuri. Pe ecran îmi scăpau destule greşeli şi stângăcii.

 

7. 3. Iarna nu se dă dusă.

Lucrul la carte îmi dă o interesantă imunitate psihică în faţa neajunsurilor aduse de lipsa banilor. Ar fi de dorit să nu abandonez acest truc inocent. Dacă reuşesc cartea despre sefişti, ar fi bine să încep un roman. Unul bazat pe  cunoştinţele mele asupra unor domenii ezoterice.

Dacă insul se simte un învingător, lumea îl va considera aşa, în cele din urmă. Această teza mi-a fost confirmată de un amic, yoghin, cu ani în urmă.

 

9. 3. Fără noutăţi.

Trudnic, fără succes, lucrez la cartea despre sefişti. Vârsta mea o fi de vină. Sau vreo silă secretă faţă de subiect. În definitiv, sefeului i se datorează ratarea mea ca scriitor.

Neputinţa este ceva neplăcut. Ha, ha! Bun panseu!

Dacă posteşti în scop terapeutic sau religios, capeţi o stare de seninătate. Dacă o faci de nevoie, te apucă depresia. Ăsta este omul. Ecce homo.

 

16. 3. Spiritul (ce-o mai fi şi ăsta!?) mă ajută să nu mă dezagreg fizic şi psihic. Aparent sunt terminat şi totuşi încă funcţionez.

Poate că un lucru făcut cu penibile eforturi nu merita început. Întreaga mea „carieră” literară s-a încropit într-un asemenea fel. Cu toate acestea, îmi este aproape imposibil să renunţ la cartea mea despre sefişti.

Am avut probleme de concepţie şi pe vremuri. Acum am dificultăţi mari şi cu planul cărţii.

 

17. 3. N-am nimic de spus, la drept vorbind. Eventual, că lucrez cu mari eforturi. Numai să n-am vreo boală urâtă a ficatului sau să fi intrat iar în hipertiroidism. La ora actuală, o boală ar fi un mare lux, pentru mine.

Înaintez trudnic în alcătuirea planului. Până nu-l termin, nu mai scriu un rând la cartea despre sefişti.

 

18. 3. Caut să nu abandonez lucrul la carte. Nici-un truc nu este de lepădat. Poate că voi reuşi, până la urmă. Am probleme şi cu nevoia mea de claritate.

I. mi-a scris. Treburile merg bine. O familie americană cu venituri modeste, dar sigure.

Totul depinde de păstrarea cumpătului. Ţi l-ai pierdut, te-ai ars. Oricum, îndeplinesc condiţia lui Maiorescu.  N-am bani, sunt bătrân, am şi alte probleme. Ar trebui să scriu bine.

Am rebotezat motanul amintit zilele trecute. Acum se numeşte Goby.

Nişte vecini de bloc foarte zgomotoşi sunt o picanterie în plus. Uneori am impresia că tocmai vocile lor mă vor face să clachez. Sper să rezist.

19. 3. Oamenii simt când eşti în dificultate şi te ocolesc. Te simţi deprimat? Telefonul nu va mai suna cu zilele. Dacă reuşeşti să depăşeşti situaţia psihică nefavorabilă, lucrurile revin la normal.

Nişte vecini de bloc vorbesc foarte tare şi se ceartă foarte des. Vocile lor se aud foarte bine. Scenele lor se încheie cam pe la ora 11 noaptea, în fiecare zi.  Am impresia că nu voi mai reuşi să-i suport. Trebuie s-o fac totuşi. N-am încotro.

Scrierea cărţii despre sefişti pare la fel de probabilă cu renunţarea la ea, din motive de sănătate. 50% – 50%. Fac tot ce pot.

 

20. 3. Trecerea timpului pare o problemă radical rezolvată. O săptămână pare o clipă. Lucrurile se petrec ca într-un vis. Răul şi binele trec la fel de repede.

 

26. 3. În căutarea unor antidoturi împotriva abrutizării şi a apatiei resemnate. Aceste rele ar fi caracteristice pentru bătrâni.

Leacul principal este munca zilnică. Importantă este şi pregătirea fizică, precum şi salvarea aprenţelor în materie de înfăţişare exterioară.

În general vorbind, starea mea actuală este suportabilă. În definitiv, nu puţin colegi de generaţie ai mei au murit.

Când îi scriu lui I. despre anumite probleme de sănătate ale mele, devine brusc expeditivă, face eforturi să-şi scundă agasarea. Aşa este în Occident. Acolo bolnavii sunt la spital sau la azil. Nu cred că o asemenea mentalitate este de invidiat.

Mici progrese cu cartea despre sefişti.

 

28. 3. Lipsa de milă a occidentalilor a fost inventată de protestanţi. Există argumente împotriva milei ortodoxe. De regulă, omul este milos doar pe jumătate. Ideal ar fi să moară pentru aproapele lui. Lucru imposibil şi absurd, în sens practic.

Personal, prefer corectitudinea protestantă. Mila ortodoxă mi se pare cumva jegoasă şi fariseică. În Germania existau cerşetori, dar fiecare dintre ei oferea o anumită prestaţie de tip artistic, fie aceasta şi numai simbolică. Unul cânta, ca amator, altul arăta o maimuţă. Nu luau banii de pomană.

Insecuritatea materială este poate stimulativă pentru poeţi. Pentru critici, este rea. Cu greu te desprinzi de grijile cotidiene, pentru a începe să înnădeşti niscaiva idei.

Modul pueril de a fi al americanilor (I. pare a fi contaminată de el) se exprimă şi printr-un refuz aproape isteric al nefericirii. Să fie nefericit cine vrea, dar nu eu sau familia mea, strigă ei.

Doamna M. (C.) pare a ilustra cazul soţiei fără dragoste pentru soţul său. Ca urmare, în tratează pe fiul său ca pe un amant (desigur, fără nici o conotaţie sexuală). Devotamentul ei nefiresc îl va determina pe fiu să le considere pe toate femeile inferioare mamei sale.

 

3. 4. Aprilie a venit, dar nu şi căldura.

Dacă aş avea din ce să trăiesc, aş putea scrie liniştit romane. Nu este cazul.

Schimb în întregime strategia cărţii despre sefişti. Ar urma să fie un capitol de istorie a mentalităţilor. Ideea este promiţătoare, dar dificil de realizat.

Moartea papei scoate la iveală şi mizeria lumii de azi, dependenţa ei dezgustătoare de mass media.

O viaţă lipsită de orice lux poate schimba  felul de-a fi al cuiva? Un ins, cunoscut de mine, a stat la închisoare mai mulţi ani. Tot timpul s-a gândit că va relua, la ieşire, fumatul şi băutul cafelei. S-a ţinut de cuvânt. A redevenit, de pe o zi pe alta, cel de dinainte. Era mândru de sine, se considera un adevărat bărbat.

9. 4. Am reuşit să depăşesc cumva stresul indus de vecinii gălăgioşi. Îi suport destul de bine. Când lucrez, pun muzică şi nu-i mai aud. Seara, aştept să încheie. Să fim stoici, îmi spun.

Cartea despre sefişti nu  prea progresează. Am ales o nouă strategie. Va fi folosită optica din istoria mentalităţilor. Libertatea autorului va fi mai mare. Cu mare greutate am ajuns la această concluzie relativ simplă. Probabil că după definitivarea planului, treburile vor merge relativ repede.

I. trece printr-o pasă proastă. Fetiţa are o boală rară, la urechi. Trebuie operată.

Irinel, pe de altă parte, spune că ar urma să obţină o nouă inimă, prin transplant!

Venirea căldurii este o binefacere cerească, pentru mine. Iarna mă oboseşte.

Să ofer cartea despre Marin Preda unei edituri. Cei de la Liternet par a-şi fi încetat activitatea.

Treptat, devin un ins rău nutrit. Nu-mi ajung banii, iar rezervele s-au cam terminat. Nu fac mare caz de asta. Poate şi fiindcă lipsa de hrană te linişteşte, în toate sensurile posibile.

 

18. 4. La unii jurnalişti, descalificarea intelectuală este evidentă. O trăiesc şi pot s-o descriu. Textele semnate devin tot mai facile, ideea de folosire ingenioasă a limbajului păleşte tot mai mult. Merge şi-aşa, îşi spune jurnalistul. Folosirea artistică (artizanală) a limbajului nu mai este problema lui.

Cei de la Liternet nu s-au desfiinţat. M-au aruncat peste bord, pur şi simplu, fără nici-o explicaţie.

 

21. 4. Frigul nu se dă dus.

Omul poate trăi şi fără dulciuri, în sens larg.

Nimeni nu mă dezamăgeşte, fiindcă nu-mi fac nici-o iluzie.

Nişte veleitari „de cea mai bună speţă” sunt bătrânii. Ei au veleitatea de-a trăi ca şi cum ar fi intacţi mintal şi fizic.

 

22. 4. Să aloc o sumă pentru o perioadă de muncă literară. Subnutrit, nu pot lucra cu bun randament. Pentru alimentele necesare într-o lună ar fi necesare circa patru milioane în plus faţă de ceea ce câştig în mod obişnuit. Vreo sută de euroi. I-aş avea.

I. îmi scrie că nu are încredere în nimeni. OK.

 

25. 4. Pot să scriu cartea despre sefişti doar dacă întrerup, temporar, anumite practici de tip consumist.

Mari inundaţii în Banat.

Citesc despre stările de irealitate ale unor bolnavi psihic. Cred că am şi eu aşa ceva, într-o măsură deocamdată uşor de camuflat. Poate că foarte bătrânii lucizi sunt doar nişte buni actori ai normalităţii. Simularea înţelegerii este caracteristică în demenţa senilă.

Citesc „Frica în Occident” de Jean Delumeau.

 

28. 4. Resimt consolidarea timpului frumos ca pe o victorie personală a mea.

„Mentism. Succesiune rapidă de idei sau de imagini care scapă atenţiei slăbite a subiectului, conştient de lucrul acesta, dar nereuşind să le controleze. Acest fenomen, resimţit ca neplăcut, are loc cel mai adesea la indivizii anxioşi sau surmenaţi pe plan intelectual. Adesea este provocat de abuzul de tutun sau de cafea.”

13. 5. Fără progrese în scrierea cărţii despre sefişti.  Voi încheia vreodată acest text?

Este răcoare (10-15˚C). Cum frigul mă indispune, s-ar putea ca treburile mele literare să meargă mai bine după venirea căldurii.

Produc articole în continuare. Nu şi pregătire fizică. N-am mai făcut gimnastică de 10 zile. Am fost foarte răcit şi sunt în refacere. Sper să reiau exerciţiile în scurt timp.

Este într-adevăr curios cum se pun lucrurile în mişcare când omul se decide să mintă. Evitarea minciunii se arată a fi o adevărată cale spre ratare, ba chiar un semn de vocaţie a ratării.

20. 5. O „afacere” curioasă, legată de doamna M.  Ceva atât de livresc, încât mă miră şi pe mine cum a fost posibil. De notat şi aspectul patetic al întregii istorii, precum şi mizerabilismul ei. Nu pot da amănunte. Pot spune doar că am mai iubit-o o dată pe C. (minunata doamnă M.), cu preţul unei minciuni grosolane. Dacă nu poţi fi leu, fii vulpe. Este ceea ce am făcut.

Chiar în această seară, scriind aici, văd un film despre fericirea obţinută prin înşelăciune („The Tenth Man”, cu Anthony Hopkins). Se poate şi aşa ceva.

 

21. 5. Virtuţile minciunii în domeniul practicii sociale. Povaţa biblică („Să nu minţi!”) poate declanşa un dezastru, dacă este urmată prea riguros.

De discutat şi despre efectul euforizant al înşelăciunii. Când câştigi la joc după ce ai trişat, te simţi mai bine decât atunci când ai avut noroc. Aşa spun trişorii. Minciuna şi înşelăciunea sunt resimţite ca nişte performanţe practice.

Ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. O voi felicita pe H.

 

22. 5. Amatorismul duce la nefericire, dar şi la literatură.

Conform prognozelor kigaku, în familia doamnei M. ar urma să apară diferite necazuri. Sper că nu va fi aşa.

Amatorismul este bun doar în chestiuni mărunte. În cele mari dă roade doar profesionalismul.

După o lună de pauză, încerc să reiau corespondenţa cu I.

 

24. 5. Entropia, bat-o vina!, pare a se îndârji împotriva mea. O iluzie, evident. Entropia n-are nimic împotriva unui ins anume.

La ziar, am trecut de anumite graniţe în materie de umilinţă, dar cele două milionele lunar vin în continuare. Aşa se trăieşte, ar spune un alt bătrân resemnat. Obiectiv vorbind, anumite şanse au rămas. Totul este o chestiune de rezistenţă fizică şi psihică. Nu există vreo opoziţie deosebită în exterior.

 

1. 6. Problema esenţială a vârstnicului este faptul că i se alterarează în mod  progresiv simţul realităţii. De aici vin greşelile. La aceasta se adaugă şi discriminarea automată practicată de semenii lui mai tineri.

Totul este posibil, dacă înţelegi resorturile psihice ale oamenilor, dorinţele lor adevărate.

 

3. 6. Spusa cu Goldenberg, adesea citată de mine, se adevereşte încă o dată. Am reuşit să încheg ceva în materie de astro-numerologie. Anumiţi oameni sunt dispuşi să plătească pentru aşa ceva. Cheia psihologică rămâne la doamna M., deocamdată.

13. 6. Canalul e televiziune „Mezzo” este printre cele lipsite de orice manifestări de agresivitate. Reconfortant.

Adevărul îi inhibă pe oameni şi îi împiedică să colaboreze. Minciuna este euforizantă şi pune lucrurile în mişcare.

În legătură cu intenţia mea de a  câştiga bani din astrologie, iese la iveală ceva previzibil. Pe oameni nu-i interesează adevărul astrologic, atât cât există. Psihologia lor este cea a unor cititori de literatură populară. Ei vor revelaţii senzaţionale. Să li se spună dacă vor câştiga la loterie şi când va muri cutare. Subtilităţile îi plictisesc şi-i obosesc. În acest sens trebuie să-mi alcătuiesc oferta.

 

17. 6. Liber de orice dependenţă, aşa mi se recomandă. Sună bine, dar este greu de realizat.

Războiul cu doamna M. (unde am obţinut o victorie mai mult decât muncită) pare pierdut. Miracole se mai întâmplă, totuşi. Voi continua disperata mea luptă de gherilă.

 

22. 6. Încă ar mai fi unele şanse de-a o recupera pe C. Să vedem.

Poate că voi scrie cartea despre sefişti. Aproape c-o am pe toată în cap.

26. 6. Analogie literatură – astrologie. Textul astrologic este scris pentru un anume fel de cititori. Probabil că şi în privinţa lui funcţionează regulile pieţii literare. Astrologia populară este simplificată.

 

27. 7. Încăpăţânarea mea de-a valorifica foste relaţii de un anumit fel se dovedeşte prostească. O relaţie nouă este întotdeauna mult mai promiţătoare.

 

4. 8. Scrierea unei cărţi de critică presupune un plan minuţios şi un sistem de fişe bine organizat. Restul este aproape rutină. (Not quite.)

 

17. 8. Cartea despre sefişti se conturează. Lucrez trudnic.

Suspendare, sper provizorie, a relaţiilor mele epistolare cu I. Nici vorbă despre traduceri făcute de ea. A uitat încă de atunci. Adevărul este că suntem nişte străini cu bune intenţii, amabili.

Rămâne de văzut dacă relaţia mea cu doamna M. mai are anumite resusrse sau a intrat definitiv în trecut. Nu cumva tenacitatea mea este ridicolă? Este doar una dintre întrebări.

 

20. 8. Încerc să renunţ la ceaiul verde şi la cafea, după ce am aflat că manifestările de mentism pot fi induse şi de excitante.

Poate că o mai bună concentrare îmi va folosi şi la şah. Pe vremuri, am reuşit să trec de categoria a II-a doar după ce am renunţat la cafea.

Un beneficiu ar putea fi şi evitarea crizelor de tahicardie sau măcar împuţinarea lor.

La televizor, un film despre o suferindă de maladia Alzheimer (o demenţă mai timpurie decât cea senilă). În mod special interesante mi s-au părut frica de singurătate a personajului, precum şi dorinţa sa patetică de ocrotire.

 

27. 8. Am renunţat la ceai şi la cafea, dar am făcut nişte crize de tahicardie destul de urâte. Voi relua respectivele vicii, dar consumând  cantităţi mai rezonabile

Dependenţa de şah intervine când insul respectiv nu mai are alte surse majore de satisfacţie. Un viciu destul de inocent. Frizează puerilitatea şi este demn de un dispreţ milos.

 

28. 8. Fosta mea prietenă H. îmi scrie din Bucureşti un mesaj aproape lamentabil, cu reproşuri ciudate. O las în plata Domnului.

Se adevereşte prezicerea numerologică. În luna august, se pare că am încheiat multe relaţii. Poate şi cea cu doamna M.  Şi relaţia mea epistolară cu I. pare a fi intrat într-un soi de moarte cerebrală.

 

30. 8. Doamna M. pare a recidiva în chip miraculos, tocmai când credeam că totul este de domeniul trecutului. Se mai întâmplă şi minuni.

Nu cumva referirile la chestiuni amoroase sunt ridicole la un ins de vârsta mea? Nu ştiu ce să zic. Precedente ilustre ar exista.

 

6. 9. Pentru a lupta cu un viciu, nu este indicată o atitudine de revoltat. Viciul poate fi abandonat „cu blândeţe”, chiar cu unele proceduri de tip homeopatic. Îmi amintesc totuşi că m-am lăsat de fumat  în urma unei crize de furie referitoare la propria neputinţă. Amândouă metodele ar fi deci potrivite, dacă omul este în stare să voiască (cf. Hegel).

Ideea că doamna M. are o infirmitate sufletească. După o existenţă de slugă, se transformă ocazional într-un stăpân nemilos, pentru compensaţie.

 

16. 9. Succese microscopice în munca la carte. S-ar putea s-o scriu până la urmă. Iese din nou la iveală dificultatea mea în privinţa lucrărilor se sinteză. La articole n-am probleme, în schimb.

Nu conteaza, aproape totul se poate sintetiza.

Perioadă de răcire a relaţiilor mele epistolare cu I. Cred că ea s-a americanizat ca mentalitate şi consideră orice relaţie neprofitabilă o simplă pierdere de timp. Poate mă înşel, desigur.

20. 9. Poate că voi reuşi să realizez cartea. Pe măsură ce înaintez, munca pare tot mai uşoară şi mai tentantă. La fel se întâmplă când scriu un roman. După pagina 150, cuvintele se adună fără probleme.

M-a ajutat, o spun cu umilinţă, lecitina. Cum trebuie să ţin minte o mie şi una de referinţe, înviorarea memoriei este salutară.

O ciudăţenie legată de bioritmuri. Deciziile de bun simţ le iau când stau rău la capitolul intelect! De ce? Presupun că atunci când judec limpede, iau decizii păguboase, „originale”,  conforme cu  firea mea. Când intelectul îmi este în stand by, imit felul de-a vedea al celorlalţi, cu avantaje explicabile.

Din motive necunoscute, uit adesea de existenţa lui I. şi a copiilor. Probabil este semnul unei deteriorări mentale, inerentă vârstei mele. Intervine şi lenta, temeinica abrutizare adusă de privaţiunile materiale.

 

29. 9. Anumite progrese în privinţa cărţii mele despre sefiştii români. Faza pozitivă a bioritmului intelectual asigură totuşi o anumită claritate a ideilor.

Articolele mele apar în ziarul local. Fac gimnastică. M-am instalat, spre regret, în existenţa ternă unui ins cu venituri foarte mici.

Schimburi rare de mesaje destul de reci cu I. Semn îmbucurător că totul merge bine la ea.

În lumea de azi, dar şi după o anumită vârstă, sentimentele sunt mai degrabă nişte ciudăţenii neprofitabile.

Iau în continuare lecitină, precum şi ginkgo biloba, un extras stimulativ pentru circulaţia sangvină (inclusiv cerebrală).  Asta-i viaţa.

 

30. 9. Nu cumva fixaţia mea pentru doamna M. s-a transformat într-un soi de boală psihică (obsesie), capabilă să-mi paraziteze forţa de acţiune? Este posibil. Orice dependenţă are darul de-a crea un anumit efect de anestezie. Forţa vitală se consumă în ruminaţii sterile şi în planuri funambuleşti.

Dacă aş reuşi să scap, darul meu de-a merge până la capăt în indiferent ce chestiune ar putea fi folosit mai profitabil.

 

25. 10. Maică-mea a murit în 11 octombrie 2005. A fost înmormântată la Vâlcele, în 13 octombrie 2005. Ar fi împlinit 98 de ani în 2 noiembrie 2005. N-a suferit.

Deocamdată sunt în refacere psihică şi fizică. Povestea cu doamna M. mi se pare ceva îndepărtat, citit într-o carte.

I. mi-a scris cu indignare, reproşându-mi că n-am anunţat-o imediat despre moarte. Se crede buricul pământului, sărăcuţa de ea. Nu i-a trimis mamei mele, bunica ei, nici măcar o ciocolată, niciodată.

 

1. 11. Reintru greu în atmosfera cărţii despre sefişti. Am nevoie de câteva zile, cred.

 

10. 11. Ultimele mesaje ale lui I. acuză o curioasă dizarmonie. Ieri m-a sunat, pentru a-mi spune că a plătit 2500 de dolari pentru o coroană dentară. Probabil că se tratează la dentistul vedetelor de film. Asemănările cu mama ei ies la iveală tot mai pregnant.

Se apropie iarna. Senzaţia de „viaţă ca vis” mi se înteţeşte.

Întrerupere a gimnasticii datorită unei faringite. Voi relua, sper, zilele acestea.

 

18. 11. Vine o zi când, în ochii oamenilor, eşti iremediabil bătrân. Pare un fel de sentinţă definitivă. Ceva se comută. Cum eşti privit ca un om bătrân, începi să te comporţi ca atare. Ca şi cum ai fi influenţat de o sugestie foarte puternică.

Vine iarna, cu porcăriile rezervate de ea săracilor şi depresivilor.

Din Suedia (!?) mi se promit niscaiva dolărei.

În ciuda faringitei, mă străduiesc să fac gimnastică. Articolele apar încă, nu fără mici şicane şi  nici fără întârzieri lipsite de importanţă pentru un anesteziat psihologic ca mine.

 

23. 11. Nu mi-a trecut faringita. Să vedem ce va urma.

Îmi amintesc un sfat citit cândva. „Fă în fiecare zi ceva dezagreabil, spre a fi pregătit pentru încercările vieţii.”  Este corect. Acum trec printr-un purgatoriu psihic, aparent interminabil. Am nevoie de nervi foarte tari. Exact ce nu prea am.

Încerc diverse trucuri psihologice. Scrisul ar fi unul dintre ele, cel clasic.

Documentându-mă la nesfârşit pentru cartea despre sefişti, constat ce mari lacune am. Explicabile, fiindcă m-am îndepărtat de domeniul teoriei literare de vreo 15 ani. Acum aflu cum stau lucrurile  cu postmodernismul. Nu este cine ştie ce complicat.

Relaţiile prea frumos începute nu rezistă. Probabil că debutul perfect nu există în realitate, fiind de fapt ajustat în sens estetic. Aşa par a sta lucrurile cu fata din Suedia, interesată de prestaţia mea astro-numerologică.

Bunăvoinţa ei mi-o aminteşte pe aceea a lui F., cel din Germania.

Am nevoie de noi şi noi trucuri, pentru a-mi păstra un echilibru psihic acceptabil.

 

26. 11. În fragmentele de carte deja scrise, stilul meu este telegrafic, cumva sacadat.

O prietenă doctoriţă îmi spunea cândva că modul sacadat  de a vorbi este un semn de alienare mintală. Posibil.

Adevărul este că nu s-ar supăra nimeni dacă aş scrie mai diluat. Aşa face toată lumea. Că doar nu sunt un filozof, ci un jurnalist cu veleităţi de critic literar.

28. 11. Pentru a putea gândi în sens tradiţional, trebuie doar să nu deschid televizorul şi nici calculatorul. Apare o linişte interioară, iar ideile vin.

Ideea de a publica însemnările mele pentru carte (voluminoase) şi nu cartea. Aceste texte ar fi precedate de o lungă prefaţă de tip memorialistic. Este totuşi o soluţie ieftină, mult prea comodă.

Ziua s-a scurtat, urmează nişte luni de tot căcatul.

I. nu-mi scrie. S-a supărat rău de tot când am refuzat să-i cesionez apartamentul. Acest apartament a fost al mamei mele, dar a fost achitat de mine, în rate, vreme de două decenii. Onorabila doamnă din America doreşte să aibă un beneficiu din toată povestea aceasta cu tatăl bioilogic din Europa de est. Nu vede de ce şi-ar consuma timpul cu scrisori, pe gratis, de amorul artei.

În zilele de luni îmi trec prin minte idei reformatoare…

Dacă textul meu ar urma să fie plătit, l-aş confecţiona repede şi bine. Aşa, având doar resortul vanităţii (slab, la mine), treaba trenează.

Scrierea unei cărţi, cel puţin pentru mine, este asociată cu munca intelectuală tradiţională şi nu cu operarea la calculator.

Americanii. Credinţa lor isterică în propriul lor drept la fericire mă dezgustă. Pe de altă parte, acest mod pueril este înduioşător în egoismul lui primitiv.

Sănătatea mea scârţâie. Să vedem dacă mai obţin o păsuire, necesară unor ajustări.

 

30. 11. Şahul jucat pe Internet poate căpăta toate caracteristicile viciului ruşinos.

Întrebarea este dacă trebuie să scriu cartea despre sefişti, în mod evident à contrecoeur. Cum o activitate de acest fel are bune efecte psihice, o motivaţie ar exista. În plus, decât să joc şah în neştire, mai bine lucrez la o carte.

La ziar există un „concurent” al meu. Scrie şi el comentarii politice, în stil colocvial, tipic provincial. Acest om mă va elimina până la urmă, lucru firesc, dată fiind vârsta mea.

Am faringită cronică. Se tratează cu… vitamine. Sper să rămână în acest stadiu.

Amica mea H., 42, a fost prezentată în „Capital”, cu frumoasele ei păpuşi.  Bravos naţiune!

 

5. 12. Jucatul regulat la loterie induce depresie. Am mai spus-o. Săptămânal, insul cu pricina are motive să se creadă un perdant. Şi chiar este aşa ceva, în sens restrâns. Mai bine ar fi ca omul să joace o singură dată pe lună. Aşa ceva este însă relativ dificil de realizat, fiindcă este instalată o anumită dependenţă.

Se apropie sărbătorile de iarnă. Cea mai dificilă perioadă a anului, pentru mine.

 

6. 12. Văd că I. a sistat corespondenţa cu mine. Îmi retrage statutul de tată şi mă desemnează retroactiv ca anonim donator de spermă al mamei sale. Aceasta este o nouă zdruncinătură psihologică adusă de acest an execrabil. Sunt obligat s-o înghit şi pe-asta. Mă voi adapta noii situaţii.

Evident, n-o condamn deloc. Constat doar că a făcut un efort pentru a coresponda cu mine şi că de fapt îmi nutreşte sentimente negative. Cred că în acest context este potrivit un citat din „O mie şi una de nopţi”: „Ci Allah le ştie mai bine pe toate!”

Se pare că I. a adoptat un stereotip psihologic des întâlnit în filmele americane, probabil frecvent şi în realitatea americană de azi. Tinerii îşi consideră părinţii principalii vinovaţi pentru frustrările lor şi îi tratează ca atare, cu ostilitate.

Mă gândesc să scriu o proză scurtă, ecou la „Crăciunul autorului”, scrisă anul trecut, pe vremea asta. Ion Coman să-şi continue aventurile lui de la subsol, din pivniţă.

 

8. 11. Cristina, fata din Suedia interesată de prognozele mele astro-numerologice, mi-a trimis 270 Euro! Ceva cu adevărat uimitor. Suma reprezintă 4 (patru) pensii lunare ale mele! Diferenţă abisală de  standing, între mine şi ea. Suma  îmi completează veniturile pentru vreo trei luni de zile. Ar fi cazul să profit de acest time-out şi să lucrez mai susţinut la cartea despre sefişti.

Trebuie să nu mai contez pe absolut nimeni. Relaţii corecte, atât.

 

10. 12. Tatăl meu nu era genul sfătuitorului. Totuşi, am reţinut câteva ziceri ale sale. Repet una dintre ele: „Să te rogi doar la  sfântul favorabil ţie!” În actualul context, când fiica mea din America îmi închide telefonul în nas, după o lungă perioadă de absenţă a oricărui contact epistolar, preceptul mi se pare corect.  În acest fel, I. intră în categoria celor agasaţi de relaţia cu mine. O categorie tot mai largă pe măsură ce trece timpul. Voi reacţiona ca atare.

 

14. 12. Timpul le rezolvă pe toate. Acest truism îmi este de mare folos în ultima vreme. Relaţiile mele umane se împuţinează drastic. Trebuie să mă adaptez la această situaţie.

Cât priveşte ostilitatea lui I.  (absolut justificată în sensul legii talionului), lucrurile se clarifică tot prin trecerea timpului. Ea pare a lua o anume energie din resentimentele faţă de părinţii săi. Se produce o creştere favorabilă a adrenalinei când se gândeşte cât de rău s-au purtat părinţii săi cu ea, pe vremuri. Intervine şi atitudinea protestantă de respingere a sentimentelor, de raţionalizare a vieţii. Relaţiile cu părinţii pot fi un inutil balast sentimental.

Să fie sănătoasă! Iată ce-i urez. Sunt dispus să închei şi acest capitol. Adevărul este că prea mergea bine relaţia noastră epistolară, pentru a dura prea mult. Era ceva artificial. Biata I. chiar s-a scăpat odată şi a scris că face eforturi pentru a o întreţine.

Uitându-mă peste însemnările anterioare, observ cât de mult mă repet. Iată ce înseamnă vârsta! Mă consolez cu ideea că alţii stau şi mai rău. Unul ceva mai tânăr decât mine, de exemplu, vechi cunoscut, mi-a uitat numele. Este posibil şi s-o facă intenţionat, desigur, în chip de aristocrat neglijent faţă de un plebeu. Totuşi, nu l-aş credita pe insul cu pricina în acest ultim sens. Omul a uitat pur şi simplu, pare-se.

 

15. 12. Am încheiat un ciclu de analize medicale. Nimic deosebit. Mă pot aştepta deocamdată doar la una dintre bolile secolului. Să sperăm că voi căpăta o oarecare păsuire.

Şahul este ultimul meu lux, în afară de unele alimente mai bune? Nu. Aş putea să mă dispensez de calculator, de televizor, de telefon. Cu adevărat sărac eşti doar când nu-ţi mai permiţi nici-un lux.

 

18. 12. Îmi analizez trăirile legate de şah. Pacticarea viciilor are efecte psihotrope. De exemplu, la ideea că oricând pot juca o partidă, mă simt cumva reconfortat! Am spatele asigurat! Este o resursă a mea! La fel simte probabil fumătorul sau vecinul meu, deţinător al unei rezerve de vin, în pivniţa blocului.

Fac eforturi de-a mă obişnui cu ideea că relaţia cu I. este pe sfârşite. Ciudată mai este viaţa, domnule! Bătrâneţea îţi impune foarte des asemenea renunţări. Fiindcă veni vorba, cred că I. a aşteptat de la mine gudurările unui câine bătrân, ceva în genul implorărilor plângăcioase. Nu mai zic nimic.

După ce termin cartea despre sefişti, dacă Destinul permite, mă voi apuca de o carte de memorii. Absolut!

 

21. 12. Am ridicat o pensie cu 2 milioane mai mare. Să fi fost o eroare? Posibil, dar puţin probabil. Mai degrabă mi-au mărit-o. În acest caz, lucrurile devin mai suportabile. Nu mai sunt obligat să scriu articole. Oricum, nu mă opresc. Şi ieri mi-a apărut unul.

Un fel de buimăceală curioasă mă împiedică să lucrez la cartea despre sefişti. Este ceva trecător? Iată întrebarea.

Ar urma să rafistolez încă o dată eseul despre Marin Preda, la sugestia unor băieţi deştepţi. Ar urma să iasă toate referirile la eventualele lucruri bune (fie acestea şi microscopice) din perioada comunismului.

Irinel îmi va trimite pozele copiilor, primite de la I.!  Mie nu mi le-a trimis! Orice este posibil, nu mă mir prea tare.

Ziua s-a scurtat într-un chip dezgustător, dar de azi începe să se mărească.

Povestea cu bioritmurile pare corectă. În zilele cu minus la inteligenţă, nu merge treaba prea bine. O dovadă ar fi modul meu de-a juca şah în perioadele respective, cu multe greşeli şi puţine idei valabile.

 

23. 12. Nu mai am venituri de paria.

Iarnă geroasă. Mă străduiesc să trăiesc decent.

Sunt obligat să „diger” retragerea lui I. Îmi spun că Dumnezeu a dorit să-mi pierd mama şi fiica în acelaşi timp, deşi, slavă Domnului!, în moduri diferite. Obligaţia mea morală este să scriu şi să fac gimnastică. Cam atât.

 

30. 12. Dacă nu renunţ la şah, nu scriu niciodată cartea despre sefişti, aruncând astfel la gunoi o grămadă de fişe şi anumite idei trudnic rumegate.

Anul Cocoşului mi-a adus destule necazuri. Se adaugă acum întreruperea relaţiilor cu I. Acestea ar fi putut continua, dacă aş fi realizat o serie de gudurări, în stil de câine bătrân. Spre regret, nu sunt capabil de aşa ceva. Înţeleg să mă umilesc doar în faţa lui Dumnezeu. În schimb, apropierea noului an, al Câinelui, s-a anunţat prin intrarea neaşteptată a unor sume de bani, menite să-mi încetinească alunecarea spre   o sărăcie lipsită de echivoc.

 

31. 12. În mod dovedit, această parte a anului este cea mai nereuşită pentru mine. Poate şi fiindcă îmi este biologic nefavorabilă. Acum patru ani (sau cinci) eram la spital în aceste zile. Dintr-un salon de la cardiologie,  priveam panorama oraşului, ascultam bubuiturile rachetelor şi urmăream artificiile.

Am probleme cu scrierea cărţii. Aleg cu greu  formulările. Trebuie să risc, de fapt. Strategia corectă pare a fi redactarea unei prime variante, urmând planul. Ulterior, ar urma niscaiva rafistolări.

Mi se pare ciudată decizia lui I. de-a o cultiva pe Irinel, în calitatea ei de rudă a mea şi nu pe mine. Ce să mai zic?! În definitiv, este şi aceasta o variantă posibilă. Nu fac mare caz. După peripeţiile mele medicale, am căpătat un mod foarte tolerant de a-i judeca pe oameni.

Sfârşitul psihologic vine atunci când începi să priveşti lumea ca şi când nu mai faci parte din ea. Încerc din răspunteri să amân cât mai mult acest moment.

 

2006

 

1. 1. Scriu câteva rânduri pentru a saluta noul an şi a mă felicita. Iacătă că n-am crăpat!

Nimeni nu s-a gândit să mă felicite, în afara unor rude animate de speranţa că mă vor moşteni. Iată ce înseamnă să fii uitat. Noroc că acest fenomen nu mă deranjează, ba chiar îmi aduce o stare de ciudată seninătate.

Mă străduiesc să lucrez. Rafistolez lucrarea despre Marin Preda, pe gustul editurii virtuale, gândindu-mă cât de greu este să dregi o acţiune rău condusă cândva. Norocul meu este că îmi place să retuşez, în principiu. Sper că lucrurile vor merge din ce în ce mai bine, inclusiv în privinţa textului despre sefişti, de îndată ce mă voi instala în atmosferă.

 

5. 1. Nepoata mea biologică, împlineşte astăzi 3 ani. Îi transmit telepatic felicitări, gânduri şi sentimente bune.

Formula de mai sus, „nepoată biologică”, este impusă de noua mea situaţie. I. a întrerupt orice legătură cu mine, aşteptând probabil implorări şi cereri de iertare (!?) din partea mea. Se pare că acestea nu se vor produce.

Agresivitatea şi mitomania lui I., tot mai asemănătoare cu acelea ale mamei ei, nu sunt de cea mai bună calitate estetică. Comportamentul ei aminteşte stilul descris în „Etica postmodernă” de Zygmunt Bauman.

 

19. 1. Mi-am cumpărat un calculator nou, cu vreo 11 milioane. Este bun, dar scoate un zgomot insuportabil. Trebuie acum să-l vând, în mare pierdere şi  sa-mi iau altul, la mâna a doua, mai silenţios! Asta, dacă mai vreau să lucrez la calculator.

N-am mai jucat şah în acest an, dar n-am progresat la cartea despre sefişti. Mă străduiesc în continuare.

 

21. 1. Amabilitatea şi sensibilitatea arătate de o doamnă bine plătită din ierarhia administrativă locală. Cei bănoşi sunt sensibili şi umani. Este normal.

Pare ridicol, dar doar zilele trecute am găsit titlul potrivit pentru cartea mea despre sefişti. De acum înainte, treaba ar urma să meargă mai bine.

 

31. 1. Gerul a durat o săptămână. N-am prea putut să ies din casă. Îmi adun energia, încercând să lucrez la carte.

Merită indiferent ce acţiune să-ţi „calci pe inimă”? Iată întrebarea.

Ca în „Dănilă Prepeleac”, am vândut în pierdere calculatorul, pentru a-mi lua unul mai ieftin, relativ silenţios.

7. 2. Au venit alte zile geroase. Consemnarea în locuinţă se repetă.

Scrierea cărţii despre sefişti seamănă cu lăsarea de fumat. Cum te laşi de fumat? Simplu, nu mai aprinzi nici-o ţigară. Cum scrii o carte? La fel de simplu. Înşiri cuvintele potrivite.

I. s-a retras din relaţia cu mine, probabil definitiv. „Clienta” mea din Suedia, o persoană bună la suflet, îi ţine locul, materializând o ciudată ironie a soartei.

 

14.  2. Frigul s-a mai atenuat.

Mi-am cumpărat nişte CD-uri cu Mozart, fiindcă s-a stricat casetofonul. Calculatorul mă ajută să ascult. O muzică divină. Mai sunt şi lucruri plăcute pe lumea aceasta.

Banii se împuţinează. Predicţia din horoscopul chinezesc (referitoare la unele câştiguri băneşti în anul Câinelui) nu se îndeplineşte deocamdată.

De I. nu prea îmi vine să mai amintesc. Îmi rămâne să am gânduri bune pentru ea şi pentru copiii ei. Relaţia pare să se fi încheiat, exact ca într-un film american de duzină, unde copiii îşi detestă din toată inima părinţii. Mai repede sau mai târziu, aud de la alţii de moartea lor. Asta-i situaţia.

 

15. 2. Dacă nu lucrez zilnic la cartea despre sefişti, pierd şirul şi trebuie să revăd toate materialele, de fiecare dată când mă apuc din nou. O treabă dificilă.

Cei de la ziarul local mă respectă. Par dispuşi să-mi dea câte 2 milioane de lei pe lună până când voi muri.

 

16. 2. Adevărul este că resimt un fel de moleşire psihică. Devin mai milos, virtual plângăcios. Copiii mă înduioşează mai mult decât ar fi normal, trăiesc un fel de frică atunci când plec de acasă. Sunt semne de îmbătrânire, ce să mai discutăm. Totuşi, până când sunt conştient de aceste chestii ciudate, lucrurile sunt sub control, să zicem.

Poate că voi reuşi să scriu cartea despre sefişti, înainte de mă ramoli de tot. Să vedem.

 

20. 2. Muzica lui Mozart îmi prelungeşte realmente viaţa. Este un mare privilegiu să lucrez, ascultând-o.

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, la Bucureşti, treceam printr-un soi de depresie psihică. M-am salvat, ascultând muzică de  Mozart, de pe casetele trimise de generoasa Irinel.

 

22. 2. Poate ar fi cazul să amintesc despre conversaţiile mele telefonice cu „Helen”, fosta mea prietenă apropiată din Bucureşti. Oarecum în glumă, ea mi-a tot cerut să-i trimit niscaiva milioane prin mandat poştal. Am refuzat-o. Pe vremuri i-am pompat cu plăcere bani, ani de zile, dar acum nu mai am. Se pare că s-a supărat şi a întrerupt relaţiile cu mine. Chestia aceasta arată în ce situaţie mă aflu, în calitate de (încă) bărbat. Cota mea a scăzut foarte. Să fim sănătoşi!

 

23. 2. Calculatorul oferă mari înlesniri ale muncii intelectuale. Dacă unul de mâna a treia, ca al meu, are asemenea „oferte”, ce să mai zicem de unul performant…

Colaborarea mea la ziarul local merge înainte, părând aproape veşnică… La fel, gimnastica mea zilnică…

 

24. 2. Doctrinele orientale recomandă o înlocuire a tendinţelor spontane prin unele elaborate. „Călcatul pe inimă” este deci o metodă.

A venit anul Câinelui, dar nici-o modificare în bine nu se întrevede. Poate doar mărirea pensiei mele.

Clienta mea din Suedia a amuţit, ilustrând ceea ce aş numi „sindromul Focke”. Generozitate nemaipomenită, urmată brusc de întrerupere iremediabilă a relaţiei.

 

24. 2. Instalarea şi consolidarea unui viciu urmează nişte etape standard. De asemenea, abandonarea unui viciu. Viaţa are nişte stereotipii plicticoase.

Mici progrese la carte. Tema pare neînsemnată. Ce importanţă au sefiştii? Iată de ce în final este bine să extrapolez respectiva tipologie umană. Să scriu despre rejectarea artei şi înlocuirea ei cu divertismentul.

 

26. 2. Există anumite avantaje ale modului meu foarte lent de a scrie cartea despre sefişti. Cu mari chinuri, reuşesc să-mi clarific anumite concepte. Încep, oarecum, să văd ansamblul. Spre regret, sunt obligat să suplinesc mari lacune de informaţie. Nici în privinţa metodei de lucru nu stau prea bine. Sunt silit să inventez una.

Colesterolul destul de mărit mă obligă să renunţ la proteine de origine animală. Dispar grăsimile din sânge, dar creierul suferă. După vreo două ore de muncă,  începe să mă doară capul. Sunt deci obligat să mă opresc. Dacă durerea dispare pe parcursul zilei, seara încerc din nou să lucrez vreo oră. După cum spunea bietul taică-meu, nu am Sitzfleisch. Până la urmă, voi apela la piracetam, nu fără umilinţa aferentă.

 

27. 2. Un gând bun pentru I. Astăzi, ea împlineşte 35 de ani. Se spune că după această graniţă firea omului se schimbă. Posibil.

M-a sunat „fiica” mea din Suedia. Este chiar o fată bună. Mă va ajuta să plătesc taxa pentru jucat şah pe Internet.

Iau un medicament bazat pe anghinare, pentru activarea bilei. S-ar zice că îmi face bine. Depindem de nişte chestii mărunte, cum ar fi fierea…

 

28. 2. Deţin o oarecare notorietate ca autor, dar aceasta ţine mai mult de rutina vieţii literare.

4. 3. Stilul jurnalistic este păgubos, atunci când scrii într-un alt registru, cum ar fi cel eseistic. Comutarea este dificilă, dar nu imposibilă.

Încerc unele ajustări de comportament. De exemplu, am început să lucrez şi după-amiaza. Dacă nu mă mai uit la televizor, obţin câteva ore bune.

Ca şi la şah, situaţii aparent imposibil de remediat se dreg uneori în chip aproape miraculos. Trebuie doar ca omul să o dorească realmente şi să-şi păstreze cumpătul. Şi, desigur, să nu păţească vreo defecţiune majoră.

Douăzeci şi nouă de ani de la cutremurul din 1977. Am trăit scene tari atunci.

O teorie despre gamblers. Aceştia adoră jocurile practicate de ei înşişi, dar şi de alţii, vizbili la televizor. Dacă un asemenea ins începe să joace la pariuri sportive, obţine o formă de viaţă distinctă. Omului respectiv nu-i mai trebuie altceva. Printre şahiştii din parc sunt câţiva din această categorie. Este o formă agreabilă de consumare a vieţii. Jucând şah pe Internet, urmărind întreceri sportive la televizor şi jucând la loterie intru şi eu în această categorie de oameni cu foarte mici pretenţii de la viaţă.

Un gambler nu mai are energie pentru lupta vieţii. Şi nici nu mai are chef de a fi competitor.

 

8. 3. In horoscopul meu scrie că am dificultăţi de concentrare. Este corect. Adaug că am avut întotdeauna probleme cu lucrările mari. Mi-a fost foarte uşor, în schimb, să scriu articole. (Îmi trece prin minte să public ca atare articolele mele sefistice.) Truda mea penibilă la cartea despre sefişti este agravată, cu siguranţă, de vârstă. Nu sunt încă ramolit pe deplin, dar niscaiva defecţiuni resimt totuşi.

Am renunţat la înscrierea pe Internet pentru a juca şah. Poate că „fiica” mea îmi va trimite banii respectivi.

Am recitit „Misery” de Stephen King, pentru a mă fortifica în lupta mea lamentabilă pentru realizarea cărţii despre sefişti. Bună carte, nene! Poate nu genială, dar arătând o forţă minunată, cum n-am resimţit în cariera mea de autor decât cu totul accidental. Ca în orice profesie unde există concurenţă acerbă, vitalitatea se dovedeşte a fi ingredientul principal al succesului. În nici-un caz inteligenţa. Un citat din această carte: „Jocul <Poţi Tu?> [să imaginezi] devenise mai degrabă un exerciţiu laborios decât amuzament.” Corect. Este şi situaţia mea.

 

12. 3. Lucrez la cartea despre sefişti cu oarecare spor. Să vedem dacă voi reuşi s-o ţin aşa încă vreo două luni de zile.

În destule filme americane, copiii îşi urăsc părinţii (pe unul sau pe amândoi). Cred că această atitudine este un ingredient psihologic al luptei pentru succes. Urându-ţi părinţii, s-ar zice, reuşeşti să elimini orice sentiment din conştiinţa ta. Astfel, eşti mai bine echipat pentru lupta vieţii.

 

15. 3. Este plăcut să ai aceeaşi preocupare zi de zi, o perioadă de vreme mai lungă.

Iarna nu se dă dusă.

M-a sunat P., mama lui I. Cu vreo doi ani în urmă, m-a persecutat săptămâni la rând cu telefoane ameninţătoare, inclusiv noaptea târziu. Acum a părut rezonabilă. Ciclul se va repeta, probabil. Schopenhauer spune că dacă unul ţi-a făcut o figura urâtă, ţi-o va mai face în continuare. I. pare o ediţie cu anumite modificări a mamei sale. Oricum ar fi, timpul le rezolvă pe toate.

La cartea despre sefişti, nu trebuie decât să lucrez  cel puţin câte trei ore zilnic. Aici apar nişte probleme, fiindcă după-amiaza sunt relativ obosit.

Veste de la domnul din Bucureşti, cel cu editarea online a cărţii mele despre Marin Preda. S-ar părea că se va rezolva până la urmă.

 

17. 3. O infecţie dentară ameninţă să-mi strice cheful. Voi lua probabil antibiotice, profitând de unul dintre foarte puţinele avantaje nete ale lumii moderne.

Ca şi atunci când „faci” romane, după pagina optzeci începi să ai chef de scris. Apare un fel curios de lăcomie. Ceva în acest gen.

În carte, trebuie să fiu atent să nu mă repet, în condiţiile unei diminuări relativ discrete a intelecţiei. Vocabularul se împuţinează. Acestea sunt deocamdată lucruri remediabile. Vom vedea cât de repede va merge degradarea.

Ideea rezonabilă de a-mi edita pe Internet enormul jurnal început în 1972.

P. mi-a sugerat să adopt, faţă de I., modul unei potăi bătrâne, specialistă în gudurări. Nu pot aşa ceva.

 

18. 3. „Clienta” mea din Suedia, interesată de astro-numerologie, se retrage. O înţeleg. Reacţia ei este cea standard. Să vedem acum dacă destinul îmi mai trimite vreun ajutor dintr-o sursă neaşteptată (conform horoscopului).

 

20. 3. M-am înşelat. Cristina, fata din Suedia, doreşte să-i fac în continuare horoscoape şi analize numerologice. Mă va recompensa, cu o generozitate mai puţin cunoscută pe la noi.

În ceea ce o priveşte pe I., constat cu tristeţe că îmi iese tot mai mult din minte, iar pozele copiilor mă emoţionează mai puţin. Cred că această progresivă amorţire a afectelor ţine de bătrâneţe.

Progrese cu cartea despre sefişti. Dacă lucrurile merg bine, voi face şi un volum din articolele mele despre textele sefiştilor. Sună foarte bine, în opinia mea. Astăzi nu prea mai pot scrie la fel de percutant. Dacă mă ţin balamalele, am de lucru pentru o perioadă nedeterminată.

 

22. 3. Este într-adevăr curios cât de conştiincios lucrez la cartea despre sefişti. Cu ceva vreme în urmă, s-ar fi spus că nu voi putea niciodată să mă apuc.

Dacă primesc banii din Suedia, am ce mânca vreme de două luni, până ce termin cartea.

 

25. 3. Trudnic progres la carte. Se pare că primăvara a sosit. Un punct în favoarea omului sărac.

Dacă nu vin banii din Suedia, rezervele mele financiare  vor deveni microscopice. Acum sunt doar foarte mici.

Sefeul mi-a adus o brumă de notorietate literară, dar m-a împiedicat să câştig bani din jurnalistică.

Câte o extrasistolă urmată de o scurtă tahicardie îmi strică cheful pentru vreo două ore.

 

27. 3. Jurnalistica te abrutizează, dar îţi dă şi şansa de-a scrie ce-ţi trece prin minte în momentul respectiv. Să fie aceasta o formă de acces la libertate? Sigur este că îţi anesteziază capacitatea de-a gândi altfel decât în fraze gata făcute.

Mari probleme cu cartea. De fapt, nu ştiu cum se alcătuieşte aşa ceva. Tatonez şi refac. Este interesant că vechile mele articole despre sefişti nu pot fi folosite. Au altă tonalitate, sunt învechite. Asta se simte.

 

29. 3. Să rămâi senin în condiţii de insecuritate materială cronică este o performanţă.

Oracolul Yi  Jing mi-a spus că în relaţiile cu I., după o perioadă de întrerupere, va urma o reconciliere. Prostii. Va urma un căcat.

 

             1. 4. Salut  venirea lunii aprilie.

Faptul că la puţină vreme după moartea mamei mele, I. a întrerupt în mod drastic relaţiile epistolare cu mine mi se pare ceva destul de bizar. În termeni biblici, aş putea spune că este o încercare cu siguranţă meritată. Produsă de instanţa supremă, pentru a se vedea cum reacţionez. Pot spune că nu-mi este uşor. Starea mea de abrutizare (sau de anesteziere) destul de avansată, indusă de vârstă, mă ajută însă.

Banii din Suedia au venit. Am ce mânca vreo două luni de zile.

Marea problemă a bătrânilor pare a fi de domeniul psihic. Ei îşi pot pierde curajul şi atunci ajung rău. Dacă reuşesc să-şi păstreze cumpătul, pot trăi mulţumitor în continuare.

Nu scoate la iveală degetul bolnav, spune Gracián. Este corect.

 

5. 4. Omul răceşte atunci când stă în frig, dar uită că este frig. Cazul meu, cel puţin.

Va apărea teza mea de doctorat, despre opera lui Marin Preda. La 22 de ani de la susţinere! La o editură virtuală numită „Liternet”. Tot acolo a apărut volumul de povestiri „Mozart şi moartea”. Mai bine decât nimic.

8. 4. Am o  răceală cumplită, dobândită în parc, în timp de jucam şah. Nu prea vrea să treacă. Sper totuşi să fie după tipicul cunoscut, adică să dureze nu mai mult de o săptămână. Răceala a venit tocmai când începusem să lucrez la carte cu oarecare spor. Nu mă plâng. Se mai întâmplă.

Astăzi am făcut parastasul de 6 luni. Timpul trece repede.

Orice ieşire din casă îmi întârzie vindecarea, pare-se.

 

12. 4. Răceala a durat 4 zile. A fost un virus lipsit de perversitate. Reiau activităţile de rutină.

 

14. 4. Lipsa oricărui contact uman ar fi efectul… opoziţiei Marte – Saturn (în tranzit). Ar urma să mai dureze încă o lună de zile.

Cu multă sfială, am reluat de trei zile gimnastica.

 

15. 4. Încerc să scriu din poziţia în picioare, eventual ridicându-mă pe vârfuri! Am citit cândva că este o poziţie recomandată bătrânilor, pentru mărirea randamentului intelectual! S-ar părea că funcţionează, într-o oarecare măsură.

Viaţa mea devine tot mai ciudată, iată adevărul.

 

16. 4. Faptul că la mine nu sună telefonul cu săptămânile (între timp a tăcut şi „clienta” mea din Suedia; la fel, Irinel) ar putea să mă transforme definitiv într-un morocănos tipic. Nu cred că se va întâmpla aşa. Este ceva trecător. Vor veni şi vremuri mai bune, zic.

 

17. 4. Cât de uşor se scriu articolele de ziar, aceste insulte la adresa inteligenţei şi a bunului simţ! Nu mă mir că am probleme atunci când mă reîntorc la cartea mea despre sefişti. Mai sus de nivelul bârfelor specifice, potrivite la ziar, încep să am probleme de redactare.

 

19. 4. „Clienta” mea din Suedia mi-a scris, după o pauză destul de lungă. Sunt semne că nu ar sta tocmai bine la psihic, sărăcuţa!

Ascult Simfonia nr. 35, K 385, „Haffner”. Muzică perfectă, parcă dictată de o divinitate hiperlucidă. Mozart mă salvează încă o dată de la alunecarea în depresie psihică.

 

20. 4. Ziarul local îmi va da mâine 500.000 lei, primă pentru cumpărături de Paşti! Un alt exerciţiu de umilinţă, plată pentru pentru prostiile acumulate ani în şir. Mă voi duce să-i iau, dacă nu cumva câştig la loterie… Cu banii respectivi îmi voi lua nişte CD-uri cu muzică.

 

21. 4. Nu mă las şantajat şi nici terorizat.

Trebuie să-mi văd de îndeletnicirile mele, nimic mai mult. Dacă reuşesc să-mi păstrez cumpătul, treaba poate să meargă încă o vreme.

 

23. 4. Eroarea mea strategică: am apelat prea des la criteriul estetic şi nu la cel pragmatic.

Nici un reproş pentru I. Suntem nişte străini, în afară de domeniul genetic. Poate că teatrul relaţiei tată-fiică, jucat de noi, era de prost gust.

Au înflorit pomii. O vreme, se poate respira.

 

26. 4. A apărut cartea mea despre personajele lui Marin Preda, la o editură virtuală (cu ISBN). Are multe poze, oarecum deplasate într-o carte de critică. Va rămâne pe Internet o perioadă relativ lungă. Cică sunt activ…

La ziarul local unde scriu s-ar petrece nişte seisme, aud. Să vedem ce iese. Oricum, colaborarea a fost foarte lungă, mai bine de cinci ani, pare-mi-se.

 

30. 4. N-a mai ieşit nici-un seism la ziar… Este clar că nu mă vor da încă afară. Nu mai găsesc altul atât de ieftin.

Anumite progrese la carte. Fac şi gimnastică, cu unele prudenţe. Căruţa merge deocamdată.

De I. nu-mi mai vine să amintesc. Am fost lamentabil, este lamentabilă. Suntem chit. Am mai scris asta, mi se pare.

1. 5. Dependenţa este ceva interesant. Eu am ceva în acest gen faţă de articolele de ziar. Dacă nu le-aş mai scrie, aş fi probabil frustrat. Frustrarea n-ar mai apărea, desigur, dacă o nouă activitate mi-ar aduce mai mulţi bani…

Pricep un mecanism interesant. I. a întrerupt relaţiile cu mine fiindcă nu i-am cesionat apartamentul unde locuiesc. H., amica mea din Bucureşti, îşi cam bate joc de mine, fiindcă nu i-am trimit bani prin poştă, la cerere. Sunt situaţii analoage. Întreţii relaţii cu om bătrân doar dacă ai niscaiva avantaje materiale de pe urma lui. În conştiinţa celor (mai) tineri apare ceva în genul   „cruzimii” şi al fricii de „molipsire” (de parcă bătrâneţea ar fi contagioasă!). Pur şi simplu şters de ceilalţi de pe lista relaţiilor lor, dacă nu promite ceva palpabil, bătrânul are ocazia de-a se adapta  sau de-a claca.

Mă fac că nu observ amănunte precum cele de mai sus.

 

7. 5. Luna mai este tot ce poate fi mai diferit faţă de iarnă.

Am unele probleme. S-ar putea să fie din pricina gimnasticii. Ar fi trist. Încerc un program mult diminuat, un timp.

Cred că sunt destul de rezistent. Am păţit destule în ultima vreme şi am dus-o.

La televizor, o bolnavă de Alzheimer, nu mai bătrână decât mine. Am şi eu norocul meu, în unele privinţe, ce să zic.

Perioada mea proastă s-ar datora tranzitului lui Saturn…

 

9. 5. Omul este realmente bătrân, atunci când vede acest lucru în privirile celorlalţi, precum şi în comportamentul acestora faţă de el. Începe să observe un soi de milă, precum şi semnele unei sentinţe irevocabile. La drept vorbind, este privit ca un muribund.

H., amica mea din Bucureşti, mi-a dat un telefon amabil. Dacă ştia că la mine nu mai sună telefonul de săptămâni, s-ar fi abţinut. Cred că este o persoană necăjită, în ciuda aparenţelor. Intervine şi cunoscuta ei lipsă de intuiţie, de această dată referitoare la caracterul molipsitor al eşecului. Cine are ceva succes se fereşte de cei ca mine precum de ciumă.

Cred că povestea cu I., prin caracterul ei aproape biblic, este o lecţie „karmică”, ceva în acest gen. Apropo, Irinel mi-a trimis prin poştă nişte poze ale copiilor, primite de la I., fără să adauge vreun cuvânt. Şi ea este supărată pe mine, cine mai ştie de ce… Copiii sunt frumuşei şi sănătoşi, asta este important. Restul sunt nimicuri.

Am trimis la ziar un mic pamflet destul de bine scris. Să vedem dacă îl vor băga. Am şi eu distracţiile mele, de!

 

12. 5. Textul menţionat mai sus a apărut. Probabil că nimeni din redacţie nu l-a citit, aceasta ar fi explicaţia.

Vremea continuă să fie rece şi ploioasă. Va urma probabil canicula şi apoi alte ploi reci, mai înspre toamnă.

Fără gimnastică, de patru zile. Inima îmi făcea prea multe figuri şi acum încerc aşa, compensând cu plimbări.

Am obţinut 13 lei la loterie. Cel mai mic câştig posibil. Asta nu înseamnă că mă persecută destinul sau ceva asemănător. În chestia aceasta nu există nimic altceva decât întâmplare. Voi continua.

Cartea despre sefişti şi literaţi se măreşte lent.

 

18. 5. Anumite probleme de sănătate îmi induc o anumită depresie psihică. În mod special, mă indispun extrasistolele. După câte una am nevoie de vreo oră să-mi recapăt buna dispoziţie.

Cartea progresează totuşi. Tema este minoră, dar devine interesantă atunci când vine vorba despre categoria celor neinteresaţi de contemplarea gratuită a frumosului.

 

19. 5. Ar fi cazul să scriu mai repede textul despre sefişti şi literaţi.

Primesc lecţii de umilinţă. Ultima a venit sub forma unei bancnote de 50 euro, cadorisită de mama fetei din Suedia. Banii au fost puşi într-un colet cu cărţi New Age, conţinând remedii suficient de simple şi de „eficiente” pentru a fi pe placul occidentalilor.

I. se transformă tot mai mult într-o amintire. Bătrânii nu mai au energie să sufere prea mult.

 

22. 5. A venit căldura, se poate trăi.

Şahul pe Internet mă împiedică să joc bine cu piese reale, în trei dimensiuni. Sunt sisteme de referinţă diferite. Iată de ce voi juca doar în parc, în viitorul apropiat.

În principiu, lucrez zilnic la cartea mea despre sefişti şi literaţi.

 

26. 5. Mă ambiţionez să înglobez în carte articole scrise în trecut. Este ceva foarte dificil. Textele se perimă, iar rescrierea este mult mai dificilă decât o nouă redactare. Cartea aceasta este de departe cea mai grea încercare din cariera mea literară.

 

27. 5. Telefonul meu nu sună cu săptămânile. O treabă urâtă. O pun pun seama tranzitului lui Saturn…

Uneori sunt curios dacă voi fi în stare să-mi termin cartea, de parcă ar fi vorba despre altcineva.

 

29. 5. Korcinoi, 75, joacă la prima masă pentru Elveţia, la Olimpiada desfăşurată în aceste zile. Se descurcă mulţumitor.

Un sefist american spune despre Stephen King că îşi este propriul său prizonier, în sensul că munceşte ca un ocnaş. Într-adevăr, King este dincolo de plăcerea sau necesitatea de a scrie.

O expresie memorabilă: privatizarea adevărului.

 

1. 6. Korcinoi a pierdut vreo două partide în mod lamentabil, cu greşeli grosolane. L-au scos din echipă. Asta-i viaţa. La alt nivel, păţesc şi eu aşa ceva.

2. 6. În această dimineaţă mă simt bine, dar îmi amintesc că mai totdeauna crizele de tahicardie vin în asemenea situaţii, ca şi cum ar exista undeva o instanţă ironică preocupată de neînsemnata mea existenţă.

Korcinoi şi-a revenit şi a câştigat două partide.

In horoscop scrie că tranzitul planetei Saturn îi aduce subiectului ocazia de a se perfecţiona spiritual. Eu am o asemenea ocazie, telefonul nu sună cu săptămânile, cum am mai scris. Sunt şi alte încercări, cea mai dură fiind retragerea lui I. din relaţia cu mine. Este o situaţie „ideală” pentru o criză de depresie. Nu-mi pot permite un asemenea lux. Îmi rămâne, prin urmare, să rezist, cu sau fără filozofări bine găsite.

În legătură cu interesanta duritate a lui I., am şi un motiv de bucurie. În mod cert, lucrurile merg foarte bine în familia ei. Când erau probleme de sănătate, îmi scria şi îmi telefona, îngrijorată.

Am citit că actul de-a cumpăra este euforizant, antidepresiv. Pare adevărat, în sensul că oferă un sentiment al propriei importanţe. În prăvălii, se vede clar satisfacţia, cam mohorâtă totuşi, a celor intraţi în posesia unor cumpărături. Înseamnă că depresivii sunt mulţi în lumea de azi.

6. 6. Astăzi s-ar naşte Antihristul, indicat de „numărul fiarei”, 666.

În ciuda acestei preziceri, mă ocup de mica mea lucrare. Constat, a mia oară, că este mai greu să dregi un text, decât să scrii unul nou. La început, acum trei ani, am luat lucrurile în uşor şi am redactat rapid câteva capitole. Când o faci pe pamfletarul, cuvintele se adună iute. Ulterior, respectivele texte s-au dovedit a fi slabe şi neconforme cu strategia neutralităţii, „promulgată” în cele din urmă. Refacerea lor a fost trudnică.

 

7.  6. Noaptea trecută am făcut un tpsv destul de vehement, aproape ca pe vremuri, când vizitam „Reanimarea” destul de des. Am chemat Ambulanţa. Episodul a trecut destul de repede, stricându-mi cheful pentru cel puţin o zi. O explicaţie ar fi şi tensiunea mea mică (10/5), adusă de vreme, dar şi de alimentaţia slabă. Adevărul este că în zilele premergătoare încasării sumei de la ziar sau pensiei cam fac foame. Asta-i situaţia.

Trăiesc un sentiment neplăcut, în legătură cu tăcerea definitivă a lui I. Simt că încep s-o antipatizez fără voie pe această fată devotată familiei ei şi capabilă de resentiment pe viaţă. Ura naşte ură. Să fiu un sfânt nesfârşit iertător (sau infinit indiferent, precum natura) – iată ce ar fi ideal. Întrebarea este dacă sunt în stare de aşa ceva.

Niciodată nu m-am chinuit într-un asemenea hal cu redactarea unui text. Mă refer la cartea despre sefişti. Creierul îmi joacă unele feste, cred. Progresez, oricum.

Neputinţă (intelectuală) chemată să poată. Reuşesc deocamdată respectivul salto mortale, considerându-mă un norocos.

Adversităţile trebuie întâmpinate cu blândeţe, nu cu revoltă. Doar aşa se găsesc soluţiile potrivite.

Vreme răcoroasă.

 

11. 6. Senzaţia sâcâitoare că trăiesc într-un vis repede derulat este poate un simptom de bătrâneţe. Retragerea lui I. combinată cu moartea mamei mele alimentează această senzaţie ciudată. La fel, faptul că practic nu mai am nici-o relaţie socială în afară de şahiştii din parc. Aş putea să mă revolt şi să acţionez în consecinţă, dar trebuie să fiu prudent cu eforturile, din cauza inimii.

 

13. 6. Progresez în redactarea cărţii. Se pare că am depăşit punctul critic, iar lucrurile se întâmplă la fel ca atunci când alergam pe distanţe lungi. După un moment dificil, cu greu învins, omul simte că poate să continue la nesfârşit.

Mi-ar plăcea să am banii necesari unei editări a enormului meu jurnal, început în 1972.

 

17. 6. O veste de la doamna M. Mi se promite o recidivă.

Un fost coleg de liceu întâlnit la piaţă, cardiac, mi-a spus cu o falsă veselie: „Ce viaţă poate să fie asta, când te regulezi doar o dată pe an!?” Am fost de părere că s-ar putea numi o viaţă de căcat.

Dacă destinul permite, voi copia cele mai bune pasaje din jurnalul meu intim şi mă voi distra destul de bine, recitindu-le.

Un şi mai bătrân domn doreşte să-l ajut la redactarea unor memorii, pe bani. Aferim!

 

18. 6. A căzut chestia cu memoriile, din pricina unui câine… Omul are un imens animal, desigur foarte blând. Eu urma să suport vecinătatea acestei créature fără să crâcnesc. Am renunţat, amintindu-mi ce-am păţit când m-a muşcat un alt animal blând. Vaccinul antirabic s-a combinat cu amiodarona şi mi-a dat tiroida peste cap. Am tras-o vreo trei ani şi mai bine. Asta-i viaţa.

Biata doamna M.! Cred că refuzurile o excită peste orice măsură, o cresc în propriii ei ochi. Asta crede ea că trebuie să facă o femeie, să refuze în neştire. A fost o slugă întreaga ei viaţă şi acum are ocazia, în fine, să asuprească şi ea pe cineva.

Titlul de roman:”Condamnat”. Personajul central este un bărbat îmbătrânit. El este condamnat de semenii lui la statutul de bătrân, deşi are încă performanţe sexuale şi intelectuale.

 

20. 6. Ca un elev greu de cap, stau în faţa paginii şi nu reuşesc să potrivesc cuvintele cum se cuvine.

Camus: „Tandra indiferenţă a lumii.”

Omul este silit să coabiteze cu depresia sa, s-o trateze cu amabilitate, în timp ce aceasta încearcă să-l sugrume. Revolta nu este bună.

 

21. 6. Lucrez trudnic. Performanţa intelectuală ar scădea (drastic) după 65 de ani, se spune. Aşa o fi.

Cu puţin noroc, voi reuşi totuşi să scriu cartea.

După ce doamna M. mă refuză o dată în plus, câteva zile suport un stres puternic. Această poveste îmi scurtează viaţa.

Titlu de roman: „Gimnastică pentru muribunzi”.

O omletă din cinci albuşuri de ou mă ajută să-mi regăsesc buna dispoziţie, fără a ingurgita colesterol! Ha, Ha!

 

25. 6. Cu mulţi ani în urmă, un amic instruit mi-a spus că „debaclul” psihic se produce atunci când insul respectiv intuieşte că existenţa sa are un unic desen, o singură tonalitate nefavorabilă. Cu alte cuvinte, când capătă convingerea că destinul este împotriva sa, în mod ireversibil. Am introdus această aparent corectă teorie în romanul „August -decembrie”.

Aş avea motive să trăiesc chiar în aceste zile aşa ceva, fiindcă toţi cunoscuţii par a se feri de mine, de parcă aş fi ciumat. Nu cred că lucrurile stau astfel. Este o chestiune tranzitorie. Totul este ca omul să meargă înainte, fără să-şi piardă cumpătul. Ajutat de muzica lui Mozart, ca şi în alte dăţi, încerc aşa ceva.

Oricum ar fi, pe de altă parte, povestea cu retragerea lui I. are totuşi un ce terifiant.

 

26. 6. În faţa izolării tot mai evidente, nu trebuie să devin resentimental, ci să merg mai departe în noile condiţii, cu seninătate. Să nu devin un bătrân urâcios şi invidios, ci unul liniştit şi activ.

Ideea este să nu mai aştept nimic pe plan afectiv de la semenii mei. M-au dat la o parte, m-au scos de la masa de joc? Să fie sănătoşi! Voi face pasienţe, de unul singur. În nici un caz să nu cad în niscaiva crize de disperare, inestetice, de altfel.

 

27. 6. După o vârstă, omul trebuie să coabiteze cu senzaţia incomodă că nimănui nu-i mai pasă de el. Din acest motiv, mulţi bătrâni devin credincioşi.

 

28. 6. Călduri mari. Nu mă deranjează prea mult.

Nişte cheltuieli medicale destul de importante mă obligă să găsesc niscaiva surse suplimentare de venituri.

Perseverenţa mea în scrierea cărţii despre sefişti are ceva patologic, nici vorbă. Nu voi lua nici-un ban pe acest text, în cazul că îl termin. Nici nu ştiu măcar dacă voi reuşi să-l public.

Totuşi, ar exista două două motive rezonabile. Convingerea că acţiunile începute se cuvine a fi duse la capăt şi faptul că sub raport psihologic această muncă este favorabilă.

1. 7. Uite că a venit şi luna iulie, foarte rapid.

Doamna cardiolog (130 lei) spune că nu este nimic sever în ceea ce priveşte inima mea.

Televiziunea prin cablu spală creierul omului. Cam aşa sună, cu dreptate, o replică dintr-un film. Mai este şi faptul că televizorul mănâncă foarte mult timp. Eu mă uit vreo trei ore pe zi, dacă nu mai mult. Este imposibil să nu fi influenţat, cu timpul. Dacă reuşesc să nu mă mai privesc o vreme televizorul, îmi voi termina cartea, ba chiar voi mai reuşi nişte colaborări plătite.

Într-o revistă locală mi-a apărut „Ucigaşul melcilor” (o povestire bine scrisă) şi un articol preluat din ziarul local. În acest fel, am ajuns în punctul de unde am purces, adică în literatura braşoveană. Adevărul este că în Bucureşti nu m-am adaptat nici după 25 de ani.

Cele două serii culturale, elitistă şi populară, se regăsesc şi în viaţă, nu numai în literatură. Necazul ar veni din cultivarea simultană a amândurora. De exemplu, este dificil să scriu un eseu pretenţios şi în acelaşi timp să mă uit ore în şir la fotbal sau la filme de acţiune.

Omul vârstnic suferă o neîncetată agresiune psihică din partea semenilor săi.

Doreşti o scurtă vacanţă? Nu te mai uita la televizor, nu-ţi citi emailurile, nu juca nici-o partidă de şah, nu da nici-un telefon. Vei vedea cum ziua se dilată.

Lipsa de bani şi nu considerentele filozofice mă obligă să-mi schimb felul de viaţă. Dacă nu doresc să devin treptat un cvasiboschetar, precum jucătorii de şah din parc, trebuie să fac mai mulţi bani.

Marginalul face ce-i place, cică. Pare logic. Clarificarea unei apartenenţe (avantajoase) presupune efort susţinut.

7. 7. Considerente estetice mă împiedică să mai joc şah în parc. Oamenii de acolo sunt prea jerpeliţi, afumaţi, fumători şi lipsiţi de dinţi, în opinia mea. De asemenea, înjură prea mult. S-a petrecut o mutaţie, acolo. Lucrurile au coborât sub un nivel acceptabil. Au apărut numeroşi jucători de remi, nişte jeguri de oameni. Nu că n-ar fi simpatici, dar dacă mă mai amestec printre ei, înseamnă că sunt omologul lor. Astfel că joc şah doar pe Internet.

Fiecare zi este un dar divin, simt tot mai acut acest adevăr.

Încerc să mă instalez cât mai confortabil în situaţia dată. Am la dispoziţie câteva resurse încă nefolosite. Se va vedea dacă mai am suficientă energie pentru unele ajustări.

Am reluat cu sfială gimnastica, profitând de situaţia bioritmică favorabilă. Evit exerciţiile prohibite de cardiolog.

Vreme frumoasă. În aproape fiecare dimineaţă, pe la ora 4, ascult trilurile unor privighetori (sau mierle?), socotindu-mă extrem de norocos. Mă întreb dacă nu sunt nişte halucinaţii. Nu sunt.

Schimbările sunt bune, cu condiţia să nu fie prea abrupte şi prea drastice. Nu-mi pot reforma viaţa la vârsta aceasta, pot doar să fiu ridicol, dacă încerc. Am la dispoziţie, în schimb, anumite ajustări utile.

În mod special, trebuie să evit suprasolicitarea intelectuală. Neuronii sunt preţioşi. Nişte dureri de cap discrete îmi semnalează când este cazul să mă opresc.

 

8. 7. Poate că epoca doamnei M. se încheie. Au trecut şapte ani, povestea pare să se fi consumat. Această femeie s-a dovedit un agent al destinului. Misiunea ei neconştientizată a fost să mă lichideze, prin mărirea progresivă a dozei de stres.

Multe dintre articolele mele mai vechi sună bine. Ar fi cazul să fac un volum din ele, fie şi numai pe Internet.

 

12. 7. „Parşiva” depresie îmi dă târcoale. Încerc s-o alung cu muzică de Mozart şi cu gimnastică moderată. Voi adăuga şi vitamina B.

Perspectiva unei colaborări plătite. Ar fi de făcut o muncă urâtă, cea mai neplăcută fiind procesarea unui mare număr de pagini (oricum, este mai lesnicioasă decât dactilografierea).

Încep să cunosc solidaritatea dintre bătrâni. Viaţa este grea.

Schiloada mea relaţie cu doamna M. are un puternic caracter livresc, prin lungimea  şi sterilitatea ei, prin crunta nepotrivire dintre parteneri.

 

16. 7. Nimeni nu este de neînlocuit. Afirmaţia aceasta se poate extinde şi asupra situaţiilor. De exemplu, practic nu mai am relaţii sociale. Faptul se dovedeşte a fi dezastruos doar la prima vedere. Mă pot instala şi în această situaţie. Am calculatorul, preocupările literare, micile şedinţe de gimnastică, televizorul, lectura. Nevroza te ia în stăpânire, doar dacă-i permiţi asta. Ultimul meu truc este iniţierea unor reparaţii în locuinţă. Voi avea treabă multă vreme. Pot ajunge şi la zugrăvire, dacă pun la punct amănuntele.

 

19. 7. Cât de repede evoluează deteriorarea creierului? Iată întrebarea. Dacă ritmul este prea rapid, omul nu mai reuşeşte să se adapteze în mod mulţumitor la noile stadii. Începe să abordeze o situaţie nouă după un tipic depăşit.

Mulţi bătrâni adoptă ceea ce se aşteaptă de la ei, adică devin în mod vizibil ramoliţi. Unii, în schimb, se străduiesc să salveze aparenţele, o acţiune obositoare.

Se spune că la fiecare şapte ani, omul devine un altul, în sensul că toate celulele corpului său au avut vreme să se schimbe. Poate că acest mecanism funcţionează şi în materie de psihic.

În numeroase filme americane, copiii îşi urăsc unul dintre părinţi. Mă gândesc să este o metodă de anulare drastică a modului sentimental de abordare a relaţiilor cu alţi oameni. Este probabil şi un clişeu al filmelor comerciale. Alt clişeu: tatăl denaturat reapare după ani, cerşind iubirea copilului. Se va vedea dacă viaţa imită filmul, în privinţa mea.

 

20. 7. Mă întreb dacă exerciţiile mele scripturale zilnice au vreun efect benefic asupra creierului. Cumva încetinesc inerenta ramolire? Psihologii aşa spun.

Colesterolul mărit mă obligă să trec la regim vegetarian. Creierul are nevoie de proteine superioare. De unde vor veni acestea oare?

 

23. 7. Scrierea unei cărţi trece prin câteva etape interesante. Se produce ceva asemănător efectului de avalanşă. Mai întâi, sunt niscaiva probleme, mai ales strategice. Apoi, lucrurile se pornesc şi treaba începe să meargă. În mod special, atrăgătoare este posibilitatea de-a înmulţi notele de subsol. Pentru cineva cu gust pentru digresiuni, apare un câmp de posibilităţi foarte larg.

Vreme călduroasă. Mă simt mulţumitor. Bat în lemn.

 

24. 7. Uneori am impresia că nu voi reuşi cu nici-un chip să scriu micul meu articol, pentru ziarul local. Atunci trebuie „să trag de mine”, cum spun şahiştii. Astăzi este o asemenea zi.

Adevărul este că scrierea acestor texte este un fel de pedeapsă. O încurcată sofistică aduce lucrurile în zona amuzantului. O fac de plăcere, îmi spun. Mă distrez. Nu este chiar aşa.

 

27. 7. Voi scurta treptat articolele trimise la ziar, până la dimensiunile unor pastile. Probabil că nici nu vor băga de seamă.

 

28. 7. Orele de luciditate trăite în fiecare dimineaţă sunt un dar divin, fără îndoială. Ele mă încurajează să lupt mai departe cu vicisitudinile vieţii.

 

30. 7. Am recitit povestirea „Crăciunul autorului”, scrisă de mine în decembrie 2004. De-a dreptul premonitorie, în privinţa lui I. Este plăcut să scrii proză.

Anumite progrese la cartea despre sefişti.

1. 8. Trebuie „să joc foarte strâns”, pentru a realiza venituri relativ decente. Lumea mă priveşte ca pe un bătrân şi mă segregă în chip instinctiv.

7. 8. Am primit un „ajutor social” de la Uniunea Scriitorilor: 200 lei. Banii au picat bine, dar acţiunea în sine m-a indispus destul de mult. Înseamnă că fac paşi către statutul de milog, mi-am spus.

Chestia asta se adaugă la: moartea mamei mele, moartea morală a fiicei mele, „jigodismul” doamnei M., lipsa cronică de bani, faptul că telefonul nu mai sună, practic, în locuinţa mea. Probabil că sunt încercări, stabilite de vreo instanţă divină, de Dumnezeu, să spunem. Trebuie să rezist, ce altceva!?

Colaborarea la ziar merge înainte. Fac o oarecare gimnastică de înviorare. Cartea despre sefişti progresează cu paşi mici.

Ceva plăcut, totuşi. Ascult prin Internet un post de radio din Buenos Aires, specializat în tangouri. Sună bine.

Totul este o chestiune de sănătate trupească şi psihică. Omul se adaptează la nişte situaţii aparent dătătoare de disperare. Uite că nu sunt disperat!

Fac o gimnastică mult redusă, mă străduiesc să merg pe jos în fiecare zi, ocolesc grăsimile animale în alimentaţie, scriu diferite texte. Dacă nimeni nu este interesat de persoana mea, cu atât mai bine. Voi fi anahoret, şahist, articler şi eseist. În această ordine.

 

16. 8. În cazul bătrânului, urât începe să fie atunci se instalează o psihologie de condamnat la pedeapsa capitală. Respectivul se simte ca şi cum ar aştepta chemarea la execuţie. Anumite trucuri pot folosi, dar nu se ştie câtă vreme. În orice caz, semenii mai tineri îţi dau de înţeles fără încetare că te consideră un condamnat.

 

19. 8. Progrese la cartea despre sefişti. Într-o asemenea acţiune, atrăgător şi interesant este faptul că „ai dreptul” să iei decizii în fiecare moment. Eşti un mic dictator al cuvintelor.

Am sfătuit-o pe „fiica” mea din Suedia să se instaleze în situaţia ei reală. Nu altceva fac eu însumi.

Necazurile vin de la relaţiile cu oameni păguboşi. Cine are instinct bun cultivă numai oameni norocoşi, încă din primii ani ai vieţii sale.

 

21. 8. În zilele mai proaste, sunt cuprins de o interesantă stare de nervozitate fără obiect. Aceasta trece, dacă joc nişte partide de şah pe Internet! Ridicol! Ca şi cum aş fi un fumător, cu deficit de nicotină în sânge! Este totuşi o dependenţă mai blândă. Nu şi mai puţin caraghioasă. În această dimineaţă trebuie să scriu micul meu articol, nu voi juca şah.

Aspectul de decădere al locuinţei mele trimite gândul la lipsa de energie a unui vicios sau a unui neputincios.

I. tace de zece luni. Prognoza cărţilor de tarot nu se adevereşte. Acestea mi-au recomandat să am răbdare. Nici nu am altceva la dispoziţie.

 

25. 8. M-a sunat P., pentru a-mi spune că ar fi cazul să-i cer scuze lui I., în scris. Am refuzat, iar ea a intrat treptat într-una dintre crizele sale psihice. Vocea i s-a schimbat, devenind cumva dogită. A început să strige şi să critice regimul din România. Înainte de această fază, am reuşit să aflu că ea are faţă de fiica sa o constantă atitudine de linguşitor disperat. Doar astfel poate păstra relaţia cu ea.

I. a fost în România, cu familia, inclusiv în Braşov. Nu m-a căutat, fiindcă am afirmat cândva că ea nu este buricul pământului. Altă acţiune lamentabilă, de mare prost gust. În acest context, îmi amintesc de bunele predicţii referitoare la relaţiile noastre. Nici vorbă despre aşa ceva. Probabil că toate anticipările de tip ezoteric sunt nişte prostii, bune de vândut credulilor.

Criteriul estetic nu este util în viaţa practică, ba chiar dăunează, aproape la fel de mult ca spunerea adevărului. Afirmând aceasta, nu înţeleg să renunţ la condiţia de literat. Pe asta o am, nu alta.

Progrese mici şi constante la cartea despre sefişti şi literaţi.

 

28. 8. Ascult prin Internet un post german de radio specializat în muzică clasică. Lumea de azi oferă şi anumite compensaţii plăcute.

30. 8. Am vizitat un cabinet de dermatologie (sau chirurgie) estetică. Urma să scap de nişte veruci seboreice şi nişte angioame de pe frunte, contra sumei de 50 Euro. Mi s-a fixat o programare. În ziua şi la ora cu pricina, m-am prezentat. Am dat peste nişte doamne, unele dintre ele bronzate de la natură, în mod vizibil foarte bănoase, având o decenţă specifică, jucată, exprimând satisfacţia supremă, dar şi brăţări pentru picioare. Pe lângă ele, arătam ca un cvasiboschetar. Cabinetul este un loc pentru oameni cu mulţi bani, am realizat. Am profitat de faptul că trebuia să aştept dincolo de ora programată şi am plecat. Nu era de mine acolo.

Fata din Suedia îmi promite niscaiva bani. Ar fi bine, foarte bine. Umblu cârpit în cur. Pantalonii de vară mi s-au rupt, i-am cusut fără profesionalism, cu o aţă ceva mai deschisă la culoare.

Norocul meu, cât este, constă într-o stare de sănătate relativ mulţumitoare, în sensul că nu am nevoie de medicamente scumpe.

P. mi-a propus un pachet cu haine folosite, cadou. Am acceptat, dedându-mă  unui nou exerciţiu de umilinţă. În secvenţa respectivă, ea intrase deja într-una dintre crizele ei de agresivitate, aşa că nu ştiu dacă se va ţine de cuvânt.

 

31. 8. Mi-am operat ieri, cu 20 lei, petele mele de laideur, de pe frunte. La un medic obişnuit.

Acum fac eforturi penibile cu micul meu articol. În anumite zile îmi vine să zic că nu mai sunt în stare să scriu aceste texte, în ciuda facilităţii lor formidabile. Explicaţia nu sunt neuronii mei, ci frustrarea resimţită în legătură cu remunerarea, mult prea mică. Îl voi scrie şi pe-ăsta, cu ajutorul muzicii lui Mozart, şoptită compozitorului, fără îndoială, de însuşi Dumnezeu. Ce naiba să fac?!

1. 9. Am colesterolul mărit. Explicaţia ar fi stresul. Doamna M. a contribuit  la asta. La fel, I. Aceste femei îmi fac rău, iată adevărul, dincolo de orice alte considerente.

Am descoperit un site unde pot asculta Mozart, la nesfârşit. Puteam să nu mai dau banii pe CD-uri.

Ascult ”Die Zauberflötte”, integral. Sunt un om norocos, nici vorbă.

Într-o carte din categoria celor despre cum să ai succes în lumea de azi, se recomandă să intri într-o stare de autosuficienţă. Să  n-ai nevoie de nimeni, practic. Pare corect. Eu aplic această reţetă de multă vreme. Nu este simplu, dar cineva în situaţia mea n-are de ales. Destul de repede, lucrurile au ajuns aici.

11. 9. Într-adevăr, omul rămâne singur la o anumită vârstă. Ceva banal,  explicabil prin sentimentul superstiţios că bătrâneţea şi nefericirea sunt „molipsitoare”. Mai interesant este faptul că natura îi dă insului în cauză un antidot eficient: anestezierea psihică. În ciuda unor proteste formale, omului bătrân nu-i prea mai pasă de semenii lui. Fenomenul ţine probabil de o scădere generală a vitalităţii. Pentru a suferi realmente, ai nevoie de energie. Iată de ce povestea cu retragerea fiicei mele naturale trece oarecum pe lângă mine. Cu regret, recunosc acest fapt. Poate să fie la mijloc şi sărăcia. Suferinţele morale sunt un lux rezervat celor avuţi.

 

16. 9. Mă străduiesc să câştig ceva bani. Promisiune de la fata din Suedia, o persoană bună la suflet.

Să înlocuiesc şahul cu munci menajere. Să profit de faptul că întotdeauna mi-a plăcut, în secret, meseria de servitor.

O toamnă frumoasă, la Braşov.

21. 9. Am o zi nemaipomenit de proastă, din cauza trigliceridelor crescute… După două luni de vegetarianism… Nu prea pot să fac abstracţie de chestiile acestea. Trebuie să scriu articolul, totuşi. De-asta este bună colaborarea la ziar, te obligă. Poporul numeşte ceea ce fac eu „a-ţi călca pe inimă”.  Un lucru rău, teoretic.

Merg la medic, să vedem ce zice.

 

22. 9. Nu s-a lămurit chestia medicală. Trebuie să fac alte câteva analize.

Scriu în picioare, cu tastatura pusă pe două scaune şi un teanc de cărţi, ascultând Mozart (Haffner şi Prager). Sunt nişte trucuri eficiente. Am citit cândva că se recomandă chiar ridicarea pe vârfurile picioarelor. Asta ar mări  productivitatea intelectuală. S-ar părea că nu este un basm. În picioare, „elaborarea” mea este mai lesnicioasă.

A venit toamna, cu acte. Echinocţiul a fost ieri.

Un amic mi-a „donat” nişte cămăşi nemţeşti, puţin purtate. Aceasta este etapa.

1. 10. Jurnalistica abrutizează. Asemănarea ei cu prostituţia este evidentă. Eşti obligat „să faci sex” cu idei neinteresante. Jurnalistul ideal ar fi cel capabil să se monteze pentru orice idee, să stoarcă niscaiva pseudocontribuţii personale. Aşa ceva nu reuşeşti dacă nu eşti puţin idiot. Sau disperat, financiar vorbind, ca mine.

Altă tentativă de a nu mai juca şah… Ridicol şi uman.

M-a vizitat H., 42, fosta mea iubită din Bucureşti. S-a îngrăşat, din cauza consumului regulat de bere. Trăsăturile ei s-au masculinizat întrucâtva. Din cauza fumatului intensiv, dar şi a luptei dure pentru existenţă.

 

7. 10. Preferinţa mea pentru şah se explică şi prin dorinţa de-a obţine o dovadă imediată de productivitate intelectuală, semn că încă „funcţionez”. Şahul oferă aşa ceva. Actualmente, mie îmi sunt însă necesari banii şi nu satisfacţiile platonice oferite de şah.

Cartea despre sefişti: 151 pagini  (270 cuvinte fiecare). Progrese lente, dar constante.

Între timp, a apărut un fragment din cartea mea într-o revista a sefiştilor din Timişoara. Am fost ameninţat că voi primi ceva bani!

Articolele mele apar în continuare la ziarul local, aparent la nesfârşit.

 

15. 10. „Ochii care nu se văd se uită.” O zicală justificată psihologic. Aşa ceva păţesc în legătură cu I. Sentimentele respective se estompează, se estetizează. După un an fără nici-o scrisoare, relaţia cu ea a căpătat aerul aburos al unei amintiri vagi. De vină este şi sărăcia, cu servituţile ei, precum şi problemele mele de sănătate. Sentimentele devin treptat un lux prea costisitor.

 

19. 10. Ultima scamatorie cerută de schimbarea vârstelor este să trăieşti ca şi când (als ob) totul ar fi în ordine.

Frigul a venit. Nu şi căldura în calorifere.

 

21. 10. Întânirea de 50 ani de la absolvire cu foştii mei colegi de liceu nu mi-a stors nici măcar un rudiment de emoţie. Se pare că nu prea mai sunt capabil de emoţii. Cele estetice ar fi ultimele. De-astea mai am, din când în când.

Căldură în calorifer nu este, în ciuda frigului de afară. Pensionarii ar fi cerut să nu se dea deocamdată căldură, pentru a face economii băneşti. M-am adaptat la această situaţie, deşi iniţial am fost întrucâtva indignat. Ecce homo! Pe vremuri, în Drumul Taberei, scriam romane cu 14ºC în casă, la lumina lămpii  cu petrol, rămasă amintire de la maica, bunica mea dinspre mamă. Aceasta fiindcă se tot întrerupea curentul electric. Acum, parţial rablagit fiind, am nevoie de căldură şi de lumină.

 

23. 10. N-ar mai fi cazul să cârtesc în legătură cu banii prea puţini luaţi de la ziar. Respectiva activitate este foarte bună pentru psihicul meu de insomniac. Mă ajută să nu mă afund într-o stare de depresie, îmi reduce stresul de inactivitate, tipic pentru pensionari.

Scriu în această dimineaţă un articol dintre cele amintite mai sus, ascultând pe Internet „Răpirea din Serai” („Die Entführung aus dem Serail”)! Sunt un ins norocos, nici vorbă.

 

25. 10. Un cuvânt despre Irene Bucher (fostă Irinel Bugariu) fiica unchiului Aurel, verişoara mea primară, persoană extrem de generoasă, cu suflet bun. A întrerupt şi ea la relaţia cu mine.   I-am trimis vreo câteva scrisori rămase fără răspuns, apoi am renunţat s-o mai contactez. Încep să mă gândesc la ea ca şi cum ar fi dispărut fizic. Îi urez multă sănătate.

Fac o gimnastică împuţinată, articolele îmi apar în ziarul local.

Se anunţă o toamnă călduroasă.

 

27. 10. Rezultate mulţumitoare ale unor investigaţii medicale. Se pare că mi se mai acordă un răgaz.

N-am mai jucat şah de trei săptămâni. Am uneori nişte tentaţii comic de intense de a juca din nou! Nu le cedez, fiindcă vreau să termin cartea despre sefişti.

Prietenul meu Mircea Bercan (1938 – 1996) m-a sfătuit cândva să urmez strategia lui Napoleon. Avea dreptate, Mircea. Tenacitatea este bună doar în doze potrivit de mari. Nu trebuie dusă la exces. Ideea ar fi s-o solicit pe doamna M. doar din când în când, ca şi cum aş juca la loterie cu sume mici, fără a conta pe vreun câştig, dar fiind gata să-l încasez, dacă apare.

 

30. 10. Un alt aspect (tragi)comic este modul meu cvasidisperat de-a aştepta banii de la fata din Suedia, amatoare de astro-numerologie. Dacă nu-i primesc, voi fi într-o situaţie financiară destul de proastă. Aceasta fiindcă am avut multe cheltuieli cu doctorii şi cu analizele medicale, în ultima vreme. Vom vedea.

Dora Sarafolean, 63, verişoara mea din Timişoara, are un cancer în fază avansată. O veste proastă. Părea întruchiparea vitalităţii.

Reuşind să nu mai joc şah, am progresat destul de mult în privinţa cărţii mele despre sefişti. Am de gând s-o închei, deşi tema este relativ neînsemnată.

Fac o oarecare gimnastică zilnică, articolele mele apar în ziarul local.  Statu-quo  – iată salutara marcă a situaţiei mele actuale.

Dacă nu vin banii, trebuie să fac unele ajustări, în sensul austerităţii.

Ascult Don Giovanni online. Sunt un norocos.

 

31. 10. Fata din Suedia s-a derobat, cum am intuit. Îmi scrie ca va încerca să-mi trimită banii, dar probabil ca n-o va face. I-am trimis un mesaj plângăreţ de recunoştinţă, dar colaborarea este  epuizată. De vină par a fi  anumite comentarii ale mele, incluzând nuanţe critice. Dacă trimiteam doar flaterii, la nesfârşit, poate că ar fi fost mai bine. Oamenii nu ascultă decât aşa ceva. Nu sunt autocritici.

Este cazul să mă adaptez la noua situaţie. Să trăiesc ca şi cum totul ar fi în ordine.

1. 11. Nelămurita chestie cu banii din Suedia are darul de a mă întrista, oarecum. Persoana  respectivă îmi dovedeşte că este strâmtorată. Suma respectivă nu înseamnă nimic în Occident.

Am propus un volum de povestiri la Cartea Românească. Probabil nici nu-mi vor răspunde, fiindcă nu sunt un scriitor consacrat. Asta înseamnă să fii sefist.

 

4. 11. Psihologia copiilor molestaţi cândva se manifestă prin: scăderea respectului de sine; disfuncţii sexuale; comportament autodistructiv.

Interesant. I-aş trimite această teorie lui H., dar nu cred că o interesează.

Mă consolez cu ideea că banii din Suedia nu mai vin. Asta-i situaţia.

Conversaţie la telefon cu doamna M. Părea oarecum  umanizată. Va vedea şi ea în curând cum stau lucrurile când începi să te trezeşti dimineaţa „cam” bătrân. Nici vorbă de întâlnire cu mine.

 

5. 11. „Interesant” ar fi ca eu să mă aflu de fapt pe urmele unchiului meu Aurel, în materie de deteriorare a intelectului. El a luat-o rău de tot la vale pe la 70, dar şi înainte dădea destule semne. Să sperăm că nu va fi aşa.

Dacă reuşesc să închei cartea despre sefişti, pot să mă distrez o vreme cu transcrierea jurnalului meu, de dimensiuni  elefantine, început în 1972 şi continuat până astăzi.

 

6. 11. Doamna din Suedia îmi va trimite totuşi banii. În caz afirmativ, voi avea vreme de vreo două luni de zile o viaţă mai înlesnită. Sub raport estetic, întreaga negociere  fost lamentabilă. Trebuie să supravieţuiesc, n-am încotro. Este totuşi de precizat că analizele mele caracterologice şi previzionale, făcute pentru ea, au fost foarte serioase, profesionale. Ea a obţinut un întreg compendiu despre modul ei inaparent de a fi.

H. mă tot pisează să-i trimit un milion prin mandat online! Jalnic! Ea agaţă bătrâni oameni de cultură pe stradă. Părerea mea este că evoluează către postura de curvă bătrână, una dintre cele mai penibile.

1. 11. Am primit banii, o sumă bunicică, pentru mine. Sentimentul de securitate financiară nu este o vorbă goală. Primul efect este că în noaptea trecută am dormit bine!

I-am trimis milionul amicei mele din Capitală. N-o văd bine, în următorii ani. O paşte decăderea.

 

13. 11. Am probleme cu scrierea articolului. Trebuie „să trag de concentrare” (expresie din jargonul şahiştilor profesionişti). De vină ar fi situaţia mea bioritmică.

Poate că am azi o viziune mai pesimistă asupra lucrurilor, dar cred că „desprinderea” lui H. s-a produs şi este ireversibilă. Nu voi mai putea avea vreodată un limbaj comun cu ea.

 

14. 11. Rutină.

Adler despre vanitate. Am recitit textul respectiv. Ambiţioşii ajung rău şi aduc ghinion. Toxicomanii sunt foarte sentimentali.

Calculatorul ar da dependenţă. Una în plus.

 

18. 11. Infernul intoleranţei crude se transformă în infernul toleranţei blazate. Nu ştiu de unde am reţinut aceste cuvinte, poate din cartea lui Z. Bauman despre morala postmodernă.

Este cazul să închei cartea despre sefişti. Prelungirea muncii la ea devine nesănătoasă.

 

19. 11. Îmi scriu modestul meu articol, bun de trimis mâine.

Am primit nişte cizme purtate, de la un amic, acceptând încă o lecţie de umilinţă. Este interesant cum omul se acomodează cu sărăcia, tot mai mult. H., amica mea, se acomodează, în schimb, cu viciile. Este o chestie de obişnuinţă. Te trezeşti că timpul a trecut, iar tu ai tras multe, multe ţigări şi ai băut multe pahare de alcool. Si desigur, ai avut „raporturi” cu mulţi bărbaţi. Just routine.

 

23. 11. Ieri şi azi, nişte dureri persistente de cap m-au trimis cu gândul la un accident vascular cerebral, precum în filmul „Moartea domnului Lăzărescu”. Să sperăm că este vorba doar despre o sensibilitate meteorologică. Este o vreme noroasă, presiunea atmosferică este scăzută etc.

Chiar şi aşa, trebuie să-mi scriu articolul. Nu este „loc de întors”, în această privinţă.

 

24. 11. În aceste zile resimt un soi de alunecare către o poziţie unde performanţele intelectuale sunt ceva de domeniul trecutului ceţos. Îmi amintesc de bietul meu unchi Aurel, cu demenţa lui senilă atât de severă. Poate că nu-l voi imita, iar aceste probleme ale mele sunt ceva trecător. Îl rog pe Dumnezeu să mă păsuiască măcar până închei cartea despre sefişti.

Oricum ar fi, este evident că niciodată nu m-am canonit într-un asemenea hal cu scrierea unei cărţi. S-ar zice că dificultăţile cresc cu fiecare zi. Iată de ce trebuie să mă cam grăbesc.

Problemele mele psihice par bine instalate. Sunt oare ireversibile?

 

1. 12. Pe vremuri, fără ironie, tatăl meu mă sfătuia să mă fac meşteşugar, deşi el însuşi avea studii superioare. Să fi avut o intuiţie fenomenală cu privire la adevărata mea vocaţie?

Acum, spre spartul târgului, sunt nevoit să recunosc că munca intelectuală o pot realiza doar cu eforturi penibile. Nici vorbă despre spontaneitate sau plăcere. Satisfacţie simt, în schimb, când îndeplinesc munci de meşteşugar… În aceste zile, când vopsesc şi încerc să zugrăvesc, pot confirma acest fapt. Totuşi, o oarecare plăcere resimt şi când scriu articole futile de ziar. Ciudăţeniile vieţii.

Să fie şi frustrarea de vină? Adusă de faptul că munca literară nu se mai plăteşte? Posibil. Oricum ar fi, pentru a lucra la cartea despre sefişti, trebuie să-mi calc pe inimă, probabil şi la propriu.

Anul se apropie vertiginos, pentru mine, de final.

Am mari probleme cu inserarea în carte a unor articole mai vechi. Întotdeauna, respectiva operaţie este mai dificilă decât scrierea unor texte noi. Să dregi este mai greu decât să croieşti din material nou. O ştiu de la croitori.

Perspectiva unei munci plătite, de mai lungă durată. Ar urma să lucrez la nişte carţi de istorie recentă, semnate de altcineva… Nu-i rău. Am mai făcut-o pe negrul literar.

Vine perioada cea mai dificilă a anului, pentru mine. Psihologic, fiindcă sunt singur, dar şi somatic. Cele mai urâte „episoade” le-am avut în această perioadă.

Cât de ciudat a evoluat relaţia mea cu P.! Mai tare decât orice saga. Treptat, lucrurile au ajuns de unde au plecat, adică la zero.

Voi face o nouă reducere a programului de pregătire fizică. Mă voi rezuma la „salutul soarelui” (bun pentru coloană şi pentru evitarea unui mers împiedicat, demn de milă) şi la respiraţii. Plus nişte plimbări zilnice.

Cartea progresează cu paşi mici.

Când nu joc şah, dorm mai bine! Explicaţia ar fi faptul că şahul induce o excitaţie persistentă a scoarţei cerebrale. Inhibiţia n-are timp să se instaleze.

 

2. 12. În fiecare dimineaţă, mă concentrez cu mari eforturi pentru a mai trăi încă o zi cu demnitate. Această performenţă mi se pare din ce în ce mai dificilă.

 

15. 12. N-am mai jucat şah. Cu energiile rămase am lucrat la carte şi am curăţat huma de pe pereţii bucătăriei (operaţie chinuitoare).

Timpul trece atât de repede, încât orice îngrijorare devine ridicolă.

Ascult muzică bună, la un post german de radio profilat pe clasici. Mai am încă un post german cu profil asemănător, plus unul românesc axat pe muzica lui Mozart. Internetul are avantajele lui.

Articolele mele se ivesc în ziar, aparent la nesfârşit. Cu vreo 750 lei pe lună, am ce sa mănânc. Putea fi mult mai rău.

Cartea despre sefişti are darul, zic eu, de a fi clară. Bourdieu spune, enigmatic, că doar vulgarizatorii scriu foarte clar. Asta-i situaţia.

M-am mai dres la psihic între timp.

Cu H., amica mea din Capitală, se petrece ceva. Îşi pierde cumpătul, s-ar zice. Las’ că mi-l păstrez eu… Grafia asta neputincioasă arată cum mi-l păstrez…

 

16. 12. O fostă amică acum stabilită în Germania mi-a dat de ştire că vine în România, în vizită. Am invitat-o la Braşov. N-a mai dat nici-o veste, desigur. Ajunse la o anumită vârstă, femeile evită acţiunile incomode. O persoană extrem de agreabilă. Îmi amintesc cu mare plăcere relaţia cu ea. Acuza o frigiditate deplină, dar era tandreţea şi prietenia  personificate.

17. 12. Lectura unei cărţi de C. G. Jung îmi aminteşte de vremurile când nu exista calculator şi nici televizor. Cartea, ca formă culturală, nu poate dispărea. Ea este un remediu, o binefacere. Omul recurge la ea atunci când se simte dezgustat de calculator.

H., doamna amintită destul de des în aceste însemnări, îşi iese din fire adesea. Asta fiindcă nu trăieşte aşa cum simte că i s-ar potrivi, ci conform unui plan stabilit la rece. Până şi viciile le adoptă raţional, nu fiindcă le preferă în mod special.

Zugrăvitul meu în bucătărie se apropie de sfârşit. A fost foarte greu fiindcă mi-a fost teamă să muncesc în reprize prea lungi.

 

18. 12. Americanii par atât de copilăroşi , în filmele lor obişnuite, fiindcă nu mai au sentimente profunde. Au reuşit să-i socotească pe oameni interşanjabili. Fără ataşamente sentimentale, viaţa este mult mai comodă. Consumismul îi ajută. Când trăieşti pentru consum, n-ai timp pentru regrete şi altele de-astea.

 

21. 12. Am una dintre zilele când scrierea micilor mele articole mi se pare ceva foarte dificil. Cauza este un schimb de replici cu doamna M. După ce discut cu ea, fie si prin Internet, parcă îmi dispar toate puterile. Dracul s-o ia pe doamna M.!

Amica mea, H., este o persoană contradictorie. I se potrivesc, de asemenea, caracterizările lui Adler refereritoare la vanitoşi.

Telefon de la P. Este într-o fază mai bună a bolii sale psihice. A fost relativ amabilă. A zis că mă va vizita, în curând.

Sunt 100% pe cont propriu. Putea fi şi mai rău.

Sfârşitul anului aduce un soi special de nevroză. Toţi oamenii, s-ar zice, se consideră obligaţi să fie fericiţi. După Anul Nou, acest sentiment obositor se estompează şi dispare.

 

23. 12. Faptul că nu mă pot baza, în mod strict şi definitiv, decât pe mine însumi îmi împrumută un soi de energie interesantă, de o natură specială.

Trebuie să închei cartea despre sefişti cât mai repede posibil. Simt că îi trece timpul şi altcineva îmi va folosi toate ideile.

 

24.12. Scriu aceste rânduri la ora 5 dimineaţa, după o jenantă  criză de anxietate.

De vină ar fi schimbul prelungit de replici, pe messenger, cu H., amica mea din Bucureşti. Acestă comunicare în stil adolescentin îmi face rău, se pare. Problemele lui H., în marea lor ciudăţenie, nu mă privesc, la urma urmelor.

M-am tratat de anxietate cu xanax (alprazolam), precum nişte personaje ale lui Stephen King, din „Lucruri preţioase”.

 

26. 12. Mai am de rezistat încă vreo săptămâna. Celor singuri, ca mine, nu le priesc sărbătorile. Ei se simt mai bine în zilele obişnuite, când rutina cotidiană le estompează depresia.

Spre norocul meu, mâine am de scris un mic articol.

Prietena mea din Bucureşti mă tot ameninţă ca vine pe aici. Spre ruşinea mea, mai că aş prefera să nu mai vină…

 

27. 12. Pare evident, comentariile de ziar sunt nişte texte scrise spontan, fără ezitări. Respectivii scriu ce le trece prin cap în momentul respectiv.

P., la telefon, spune ca I. mi-ar fi trimis nişte poze, precum şi un text conciliant. Este probabil o altă minciună, deocamdată ultima dintr-un şir nesfârşit. Pentru ea,  minciuna este ceva asemănător respiraţiei, firesc. Suferinţă psihică sau boală morală? Oricum, o duce bine cu acest sistem.

Azi voi scrie un articol în stilul de mai sus, să vedem ce iese. De regulă, citesc mai întâi presa pe Internet. Acum recurg la metoda zisă a „suptului din unghii”.

A ieşit bine articolul.

A înţelege înseamnă a egala.

Amica mea din Bucureşti s-a retras de la tratative. Este o necăjită, sărmana. Nu are instinct, iar deliberările interioare asupra comportamentului aducător de succes o  istovesc. Sper că n-a tăcut din pricina unor probleme de sănătate.

Ziarul mi-a dat un bon de 50 lei. O să mă duc cu el la supermarket. Asta-i viaţa de pensionar norocos.

 

28. 12. Originalitatea este bună în artă. În viaţă, este aducătore de nenorocire.

Îmi este în mod vădit mai bine de când nu mai joc şah. Un joc prea obositor.

Ascult „Le nozze di Figaro, ossia la folle giornata”, integral. Este o situaţie perfectă.

 

30. 12. Jurnalistul se pronunţă în mod curent asupra unor chestiuni cunoscute doar foarte superficial.  Întreaga lui preocupare este să o facă într-un mod cât mai fluent.

                     VIII

2007

 

4. 1. Uite că s-a putut şi anume foarte lesnicios. Noul an a venit fără probleme.

Reiau activităţile de rutină. Sper că voi încheia cartea despre sefişti în vreo două luni de zile.

 

6. 1. Pentru a putea „beneficia” de serviciile sexuale ale unei foste prietene din Bucureşti, trebuie să-i testez aprtamentul unde locuiesc. O ciudăţenie în plus, neimportantă. În această privinţă, doamna M. m-a refuzat. Am apelat la concurenţă.

Progrese la cartea despre sefişti. Complicaţia textului îmi dă permanent impresia că sunt pe punctul de-a scăpa din mâini „bilele” jongleriei mele conceptuale.

Întrebarea este dacă mă descurg bine în jungla conceptelor sau sunt victima unei iluzii, derivată dintr-o  reducţie intelectuală inerentă. Răspunsurile posibile sunt: 1. Am iluzia că pricep rapid totul, fiindcă o ramolire incipientă a dus la simplificarea intelecţiei mele. 2. Am obţinut un soi de clarviziune, datorită „decantării” cunoştinţelor mele. În mod cert, corectă este prima variantă.

În mod cert, îmi place să scriu articole de ziar. Ele sunt nişte acte intelectuale de mâna a treia, nici vorbă, dar cât de uşor le fabric! Vocaţia pentru confecţionarea lor ar fi una avocaţială. Nu văd de ce ar simula cineva la nesfârşit că este un profund.

Am început să lucrez la o carte de istorie recentă (semnată de altcineva, desigur). Nu este prea greu, numai că  îmi consumă mult timp. Dacă stabilesc nişte reguli, lucrurile se simplifică. Dificultatea este prezenţa unui ocean de nume proprii. Îmi amintesc de vechea mea teorie, cum că numele proprii sunt mai numeroase decât substantivele comune.

 

11. 1. Muzica lui Mozart, în special  concertele pentru vioară, îmi limpezesc mintea.

Metoprololul, medicamentul meu, ar induce stări depresive.

Cele mai multe dependenţe nu sunt bune, dar nu pot fi ocolite în totalitate. Una dintre cele bune ar fi cea faţă de muncă. Pe-asta cred că o am eu.

Ieri, pe stradă, nişte extrasistole deprimante.

Progrese la cartea de istorie recentă.

Trebuie să prelucrez cum se cuvine conştiinţa faptului că sunt absolut singur, că nimănui nu-i pasă de mine. Să mă instalez cât de confortabil posibil în această situaţie.

 

14. 1. Am renunţat la şah, dar am început să joc snooker, tot pe Internet. Acum am nevoie de un mic efort, pentru a nu juca într-o zi… Ciudate mai sunt dependenţele!

Ar trebui să le dau consultaţii celor doritori să abandoneze anumite vicii. Există anumite trucuri folositoare. Unul dintre acestea este înlocuirea viciului cu unul analog, dar mai puţin virulent. Ceva asemănător homeopatiei.  Altul, renunţarea la viciile corelative. Nimeni nu are un singur viciu, de obicei sunt două, conexe.

Cher, o vedetă ajunsă la o anumită vârstă, afirmă că bărbaţii sunt pentru ea un fel de desert. Se poate lipsi de ei. Observaţia este psihologic corectă.

 

15. 1. Virtutea de căpetenie a samuraiului este răbdarea.

20. 1. Timpul trece fioros de repede.

Lucrez la carte altcuiva. O muncă nespus de ingrată.

Nu prea mai am loc de-ntors, ca s-o spun pe-a dreaptă. Mă consolez cu tangouri, ascultate la un post de radio specializat, din Argentina. Cred că am mai amintit de el.

O lume unde sentimentele pozitive nu prea mai au loc.

 

21. 1. Cu unele dificultăţi psihice, încerc să nu joc snooker şi să nu-mi controlez E-mail-urile primite, pentru cel puţin o zi. Dependenţele trebuie stăpânite, totuşi.

În curând voi ajunge la pagina 200 a cărţii despre sefişti. Probabil că nu mai am prea mult de lucru.

 

25. 1. Unele probleme cu scrierea micilor mele articole pentru ziarul local. Remediabile, sper, din moment ce aşa ceva s-a mai ivit. Am fost perturbat de munca la cartea de istorie recentă.  Am dus-o, în linii mari, la bun sfârşit. Rămâne de văzut dacă voi lua ceva bani, după cum mi s-a promis. Oricum, exerciţiul de voinţă este bun. În această perioadă „secetoasă” am nevoie de un psihic foarte tare, pentru a nu claca.

 

31. 1. Ianuarie a venit şi a trecut, fără probleme.

De ce repetă obsesiv americanii „I love you!” şi „I love you too!”? Fiindcă în realitatea lor socială, în cultura lor, iubirea, în sens european, a dispărut. Ei se sugestionează la nesfârşit că iubesc.

 

1. 2. Am avut iarăşi visul meu standard. Umblam prin Bucureşti şi nu mă descurcam cu străzile, mă rătăceam. Cu bicicleta, de data aceasta. Împingeam din greu la pedale. Evident, m-am trezit cu tahicardia de rigoare.

Spiritul mă ţine cumva la suprafaţă.

 

6. 2. De când iau melatonină (drog relativ inocent), dorm mai bine şi nu mai fac crize de tahicardie. Nici nu mai am vise neplăcute, vecine cu coşmarurile. Păcat că nu pot sa iau prea multă vreme. Voi face o pauză şi apoi voi relua.

Cartea despre sefişti a trecut cu mult de pagina 200 şi îmi pune probleme destul de mari. Sper că o voi încheia într-un timp relativ scurt, de ordinul lunilor.

Am reluat gimnastica de dimineaţă, într-o ediţie mult scurtată, oricum folositore.

Articolele mele apar la ziar. Cred că au trecut vreo 7 ani de când scriu la această publicaţie!

Colaborez la redactarea unor volume de istorie hibridată cu memorialistică. Iau 5 lei de fiecare pagină procesată şi stilizată. O muncă grea, dar folositoare. Persoana respectivă s-a dovedit generoasă, în cele din urmă.

Un oarecare dialog cu amica mea din Bucureşti, prin messenger (instant mail). Ce înseamnă diferenţa de mentalitate! Cu greu se găsesc puncte comune în modurile noastre de-a vedea lucrurile.

 

11. 2. Am fost invitat să scriu o poveste de dragoste, o povestire cu subiect erotic. Ar urma sa apară online, desigur pe gratis. Am acceptat, sperând că voi avea vreo idee. Aş putea să scriu despre cruzimea implacabilă a doamnei M., explicabilă prin  sufletul ei de slugă. Să iau fragmente din prezentul jurnal, unde este vorba despre ea? O idee. Sau un fragment din „Monolog subt pat”? Personajul este îndrăgostit şi scrie o carte umoristică, despre sexualitatea fără amor?

 

18. 2. Amica mea din Bucureşti mi-a cerut să nu-i mai scriu pe Internet. Mă voi conforma, nu fără un oarecare efort, întrucât începusem să mă obişnuiesc cu această corespondenţă.

Nu am rezolvat problema prozei cu subiect erotico-sentimental. Sunt curios dacă voi fi în stare să scriu ceva plauzibil în acest gen.

Doamna M., creditată de mine cu multă cruzime, este foarte bolnavă, la spital. Gândurile rele nu trebuie să ne atingă. Se cere o nesfârşită îngăduinţă. Doar cu sine însuşi, are voie omul să fie nemilos.

 

20. 2. Doamna M., bolnavă, declară că aventura cu mine a murdărit-o interior pentru toată viaţa. Faptul că trăirile cuiva nu sunt transmisibile este ciudat. Aceste trăiri nici măcar nu sunt bănuite de cealaltă persoană. Nimeni nu este vinovat. Este pura şi simpla incomunicabilitate între oameni.

 

21. 2. Colaborarea mea în calitate de ghost writer pare să se fi încheiat. Lucrurile s-au petrecut ca şi în cazul lui F., binefăcătorul meu din Germania. De altfel, cel doi au a structură numerologică asemănătoare. Eroarea mea: nu am fost suficient de slugarnic. Acum caut părţile bune ale acestei schimbări. Prima este că munca respectivă era nespus de ingrată. Abundenţa numelor proprii scrise de mână aducea mari dificultăţi de procesare. A doua este că pot să-mi ofer serviciile la ziar, ca jurnalist regular. Ar fi ceva ciudat, din cauza vârstei mele, dar poate că ar merge, cel puţin o vreme. Oferta ar urma s-o fac după ce închei munca la cartea despre sefişti.

Abandonarea jocurilor online se dovedeşte favorabilă. Pot să fiu mai eficient în direcţii lucrative. Jocurile le sunt utile mai ales copiilor. Ei se antrenează astfel pentru lupta vieţii.  Animalele nu fac altfel. Se mai joacă şi adulţii, dar numai ocazional.

 

23. 2. Stilul de viaţă o transformă pe amica mea din Bucureşti într-o persoană străină, pentru mine. Nu o înţeleg, asta este problema. Oricum, respect opţiunile ei.

Cu repeziciune, au trecut două luni din acest an. Cartea mea despre sefişti se apropie de sfârşit. Am găsit un titlu potrivit, cred.

 

25. 2. Am redevenit ghost writer, pe bani puţini. Clientul meu este prea bătrân ca să se mai supere pe cineva.

Cred că am asemenea dificultăţi cu scrierea cărţii despre sefişti şi literaţi, fiindcă ştiu ca nu voi fi plătit pentru această muncă foarte dificilă. Este ca şi cum o profesionistă ar trebui să şi-o pună pe gratis, cu un necunoscut. Şi anume în mod repetat. Singurul meu resort este curiozitatea intelectuală. Să vedem cum iese, îmi spun. Cartea mea va avea vreo 300 de pagini, se pare.

Poimâine, fiica mea naturală împineşte 36 de ani. Îi urez, pe această cale, că alta nu am la dispoziţie, multă sănătate.

Doamna M. a ieşit din spital, refăcută în bună măsură.

 

1. 3. Mi-a fost reinstalat Windows XP. Mi-am pierdut toate programele. Acum trebuie reinstalate. Nervi de sârmă, iată ce mi se cere.

Uneori mi se pare că mă lasă intelectul, prea repede. Borges, în nişte interviuri lungi, pare perfect lucid, la 81 de ani. De ce n-aş fi şi eu, la 67? Borges lasă impresia că iubirea pentru literatură i-a conservat mintea.

Pun totul pe seama bioritmului nefavorabil. Oricum, cartea despre sefişti este aproape încheiată.

 

4. 3. Cu treizeci de ani în urmă, la această oră, mă pregăteam să merg la rundă, la Clubul de Şah I. T. B., de pe Lipscani. Acolo m-a prins cutremurul. Am descris episodul într-un roman.

Se pare că prietena mea din Bucureşti se retrage. Mă consideră terminat. Poate că nici nu se înşală.

Şi în singurătate se poate trăi. Mulţi bătrâni sunt destinaţi unui asemenea sfârşit de partidă.

 

6. 3. Dintr-un film de televiziune, am aflat ca maladia Alzheimer se manifestă şi prin dezinteresul bolnavului pentru propria înfăţişare. El nu-şi mai schimbă lenjeria, nu se mai tunde la timp, nici nu se mai spală periodic. Atenţie, bătrâne! Decurge că vârstnicul sclivisit nu are Alzheimer.

Mi s-a mărit pensia cu 50%. Pot să-mi cumpăr nişte pantaloni şi o scurtă, prin urmare.

Acum pot câştiga spre 1500 lei lunar.

 

11. 3. Modul de viaţă american exclude suferinţa şi duce idealul de comoditate la extrem. Astfel se explică multe. Modul european este altfel, teoretic. Suferinţa şi scrificiul de sine fac parte din viaţă.

În prima formulă, sentimentele (în afara satisfacţiei aduse de proprietate) nu au ce căuta.

Voi putea oare scrie o povestire de dragoste, pentru Liternet?  Voi încerca, deşi nu iau nici-un ban pe text. Mă obsedează expresia “cur viu”, descoperită pe stradă. Cele mai multe posterioare ale femeilor nu sunt în mod special expresive, nu-mi lasă impresia că au o viaţă proprie. Uneori vezi însă câte un cur uimitor de expresiv, viu, cum ar veni. Povestirea să fie tot despre Coman, insul din pivniţă.

 

16. 3. Diferenţa de la pensie nu a venit încă.

Sunt dovezi ale faptului că ciclurile biologice nu sunt o poveste ezoterică. În perioadele favorabile pentru inteligenţă, văd lucrurile mai clar. Printre altele, joc şah mult mai bine, ceea ce este o dovadă incontestabilă. De asemenea, descopăr stângăcii stilistice în mica mea „elaborare” despre sefişti.

 

1. 4. Am stat în spital o săptămână, pentru a încerca să scap de microbul piocian, socotit invulnerabil până mai ieri. În zilele următoare voi vedea dacă am reuşit sau voi muri cu el în mine. Oricum, nu este o boală implacabilă, precum cancerul. Îl păsuieşte întrucâtva pe om. Este posibil şi ca analiza să fie incorectă.

A sosit primăvara. Iată evenimentul cu adevărat important.

Mi-a venit diferenţa la pensie. Acum primesc 874 lei pe lună. Cu banii de la ziar (mi s-a mărit sfertul de normă cu vreo 30 lei lunar, după 6 ani) ajung la 1100 lei pe lună. Foarte puţin, dar oarecum decent.

 

# În anii următori a rezultat că nu mai am microbul cu pricina. Sau nu l-am avut niciodată. #

 

2. 4. Nu cred că microbul meu are vreo legătură cu destinul. Este rodul întâmplării. La fel, scăparea de el. Dacă va fi cazul, voi convieţui cu el. Ce naiba să fac!?

 

8. 4. Microbul a dispărut. Sper că n-o să mai reapară. Am reînceput să lucrez şi să fac gimnastică.

Acum ar fi cazul să închei cartea despre sefişti şi literaţi. Cu un oarecare efort, aş putea pune punctul final în două săptămâni. Am avut probleme din pricina diverselor preocupări colaterale, precum jurnalistica şi munca de ghost writer. Actuamente, în condiţiile unei securităţi financiare uşor crescute, pot să mă concentrez asupra cărţii.

Mă mai gândesc la I. şi la copiii ei, dar într-un mod tot mai ceţos. Ochii niciodată priviţi de aproape sunt uitaţi. Aşa a fost să fie, îmi spun.

În spital, am lucrat la o „poveste de dragoste”, destul de interesantă. O voi încheia zilele acestea şi o voi publica pe net. Mi-a fost cerută de un domn amabil, altfel n-aş fi scris-o. Am apelat la  stilul sincerităţii. Este vorba despre trăirile unui bărbat (bătrân). Acesta face sex cu o fată frumoasă, pe gratis. Destinul îi oferă o asemenea pleaşcă. La urmă, după ce fata pleacă, se întreabă dacă nu cumva şi-a închipuit totul.

Doamna M. trece printr-o perioadă mai puţin reuşită, datorată şi marelui ei  orgoliu. În plus, îmbătrânită, nu prea mai are legături aparente cu amorul trupesc. Cine ştie…

Am probleme cu încheierea cărţii. S-ar zice că mi-am terminat benzina înainte de ajungerea la destinaţie.

Romanul meu „August -decembrie” va apărea online. Ediţia a II-a.

Simfonia Haffner, ascultată când scriu aceste rânduri, pare a exprima adevărul, inclusiv în legătură cu micile mele probleme.

 

17. 4. Neplăceri cu sănătatea. Venite în stol, ca să zic aşa. Sufăr inclusiv de anxietate… Lucruri jalnice, dar omeneşti. Serile şi nopţile nu-mi priesc. Ziua mă simt mai bine.

A fost la mine H., amica din Capitală. Are suflet bun, dar consumă multă energie în acţiuni ţinând de vanitate.

 

18. 4. Mi s-a stricat calculatorul, aruncându-mă în vacanţă. Scriu de mână, la povestirea începută în spital. Nu-i rău. Iau partea bună a întâmplării.

Povestirea este destul de amuzantă, după părerea mea.

Caloriferul este rece, iar vremea nu se prea încălzeşte. Las gazul deschis în bucătărie şi treaba merge.

Norocul meu este că accept ideea unor serii de ghinioane, fără să fac caz. Se mai întâmplă, în definitiv.

Să scriu de mână şi articolul pentru ziar? De ce nu? O să am o problemă doar cu numărarea cuvintelor.

 

21. 4. Corectez „August -decembrie”. Mă simt solidar cu toţii strămoşii mei. Asta mă ajută să trăiesc în continuare. Nu sunt un unicat, ci doar un om dintr-o serie de oameni. Nimic mai mult.

O altă repriză de reparare a calculatorului. Se pare că B., nepotul meu de verişoară, nu se pricepe la calculatoare chiar atât de bine precum spune. Am achitat 80 lei.

Vremea se încălzeşte.

24. 4. Mai bine, cu sănătatea. Microbul ar fi dispărut.

Povestirea şi romanul tocmai revăzut pentru ediţia online au viciul sau virtutea sincerităţii maxime.

În noile condiţii băneşti, pot să-mi cumpăr niscaiva haine şi să ies din condiţia vestimentară a unui cvasiboschetar (homeless).

Recitirea romanului m-a tulburat oarecum. Ca urmare, am avut câteva nopţi de insomnie. Scriu aceste rânduri la ora 4,30 dimineaţa.

Horoscopul japonez îmi prezice noroc după 60 de ani. Probabil se referă la faptul că n-am murit încă. Altceva nu se prea vede.

Dora, 64, verişoara mea din Banat, a murit de cancer.

În filmele franceze de la televizor, oamenii par atinşi de o depresie generalizată. Sau o fi numai o blazare?

Lângă blocul meu, nişte privighetori cântă toată noaptea. Acesta este un noroc al meu. Posibil să fie mierle imitatoare.

 

25. 4. Am trimis romanul. M-am canonit vreo patru zile cu el. Am operat modificări microscopice. Nu sună prea rău.

Acum scriu ultima parte a „povestirii de amor”. Apoi încerc sa închei cartea despre sefişti.

Am dres-o, cu sănătatea. Rămâne de văzut până când.

 

26. 4. Dacă nu iau niscaiva stimulente pentru circulaţia cerebrală, încep să joc şah foarte prost. Nici muncile mele jurnalistice nu prea mai merg. Asta-i situaţia.

 

28. 4. Cred că am nişte probleme cu intelecţia. Bine că am încheiat cartea despre sefişti. Am impresia că îmi scapă anumite lucruri. Să fi ajuns la vârsta memoriilor dezlânate? Orice este posibil.

Povestirea scrisă de mine la cererea unui editor de texte online sună foarte bine, dacă nu cumva mă înşel.

Am un adevărat dezgust în faţa textului despre sefişti. Se pare că am amânat prea mult încheierea lui. Voi încheia această acţiune în cel mult trei săptămâni.

 

1. 5. Acum urmează corectarea manuscrisului şi unificarea lui grafică. Trebuie să elimin şi eventualele repetări.

Cu blândeţe, pe nesimţite, voi renunţa treptat la o relaţie devenită stânjenitoare.

Vremea este frumoasă, dar încă răcoroasă.

 

2. 5. Prietena mea H. s-a supărat pe mine, pentru că i-am spus că este băută. Ea a devenit o băutoare în ultimii ani. Fumează şi s-a masculinizat în chip vizibil. Să fie sănătoasă!

Operaţiile finale la cartea despre sefişti sunt destul de dificile. Sper să le închei în cursul acestei luni.

Depresia francezilor, menţionată anterior de mine, pare a fi mai degrabă marca unei varietăţi de comportament elegant, chic.

 

4. 5. Am probleme cu cartea. Redactarea a durat prea multă vreme, repetările sunt destul de numeroase.

Când nu joc şah câteva zile am un fel de sevraj! Caraghios.

 

7. 5. În perioadele când nu joc şah sunt mult mai productiv, iată adevărul. Acum trebuie să nu mai joc o vreme. Voi juca din nou, după ce predau cartea şi mă lămuresc în privinţa posibilităţilor de-a publica articole plătite, nu numai la ziarul local.

Cartea va fi gata, se pare, în cel mult zece zile.

Am schimbat medicamentul betablocant. Cel abandonat îmi inducea, după spusele doctoriţei de familie, depresie! Să vedem ce iese.

 

8. 5. Mult mai greu de dres decât de făcut din nou. Aşa zicea şi un croitor, pe vremuri.

Progrese cu cartea despre sefişti.

Se anunţă o vară caniculară. Mă gândesc să-mi iau un aparat de aer condiţionat. Suport greu căldura.

Faptul ca fiica mea naturală a întrerupt legăturile cu mine nu mă supără atât de tare precum faptul că am început s-o uit, pe ea şi pe copilaşii ei. O perioadă am suferit rău de tot. Natura are grijă de toate.

 

11. 5. Joi, am uitat să trimit articolul la ziar, pur şi simplu. Trebuia să vină şi aşa ceva. Sper ca lucrurile să nu evolueze prea repede în această direcţie.

Cartea mea este practic încheiată. Voi face acum o ofertă şi mă voi adresa unor edituri.

 

18. 5. Încerc o zi fără televizor şi calculator. Voi folosi timpul pentru activităţi casnice. În plus, o voi căuta pe doamna M., tot mai vizibil transformată într-o babetă.

Vremea este călduroasă, pe gustul meu.

Povestea cu doamna M. ar merita un roman. Aş putea oare să-l scriu? Cu puţin noroc, da.

Fac un program redus de gimnastică. Cu prudenţă, aş putea să-l lungesc puţin.

 

20. 5. Cartea este la o editură. Unele promisiuni.

Acum am nevoie de un alt proiect mare.

 

22. 5. Anul se scurge repede. Trecerea timpului nu este problema mea.

Un roman unde să-mi pun cunoştinţele ezoterice. Cu o schemă bine pusă la punct. Greu de urnit.

Ar mai fi şi munca la procesarea jurnalului, pentru amorul artei.

Alt proiect. Încercarea de a publica comentarii şi în alte ziare. De aici ar ieşi, teoretic, ceva bani.

 

23. 5. Nu ştiu exact cum stau cu sănătatea trupească, dar psihicul îmi este destul de suferind, ca să zic aşa. Insomniile crunte sunt un semn.

N-am încotro, folosesc ceea ce am. Mă gândesc să risc iarăşi un program de gimnastică mai complex. Exerciţiile fizice îmi fac bine la psihic.

Ascultând păsările din preajma blocului (inclusiv privighetori sau mierle imitatoare), îmi amintesc de a spusă a lui Borges. Acesta aminteşte „infinita nevinovăţie a animalelor”.

Pentru fizic, am nevoie de noroc. Pentru psihic, mă ajut inclusiv cu literatura şi jurnalistica.

 

27. 5. Trecerea foarte rapidă a timpului are şi un avantaj, printre nenumărate neajunsuri. Anumite hotărâri pot fi urmate mai uşor. Un fumător bătrân, de exemplu, va abandona mai uşor viciul său decât un fumător tânăr. Asta pentru că zilele şi orele lui trec mult mai repede.

 

29. 5. Nici-o veste de la editori. Parcă văd că voi publica cartea pe Internet.

 

17. 5. Mi s-a promis apariţia  cărţii mele pe Internet, la „Liternet”. Nu mă deranjează.  Sefeul nu mă mai interesează. În calitate de ghost writer, sunt foarte ocupat. Nu prea mai am timp pentru articole. Le scriu totuşi pe cele pentru ziarul local.

O senzaţie de surpare a lucrurilor, destul de neplăcută.

Acum ar urma romanul ezoteric. Poate că aş reuşi, cu un plan bun.

Nu mai iau metoprolol, deprimant, după spusa doctoriţei de familie, ci concor. Nu mă simt prea rău. Fac chiar gimnastică zilnică.

 

7. 6. Galopul timpului. Cu mari eforturi mai reuşesc să realizez câte ceva, atât de repede trece timpul meu.

Cartea despre sefişti va putea fi citită pe Internet, cred. Nici-o editură nu pare interesată. Modul ei de-a fi „borderline” este nefavorabil. Până la urmă o voi edita pe banii mei.

 

9. 6. Cei de la editura virtuală sunt totuşi dispuşi să-mi publice cartea. Le-o voi trimite.

Fac nişte bani din munca la cărţile altcuiva. Sunt ghost writer. Mi se potriveşte acest rol.

Doamna M., măcinată de orgoliul ei nemăsurat, arată foarte rău. Poate că acum mă voi putea desprinde, psihologic vorbind, de ea. Dispreţul ei pentru propriul său corp este un ecou al dispreţului pentru lume. Ea oferă lumii un deşeu, pe ea însăşi. Este un act păcătos, în sens creştin, acest dispreţ pentru propriul corp. Şi ce femeie frumoasă!

 

19. 6. Editura virtuală se cam derobează. Se pare că va trebui să plătesc, dacă vreau să public. Şi anume „pe plan local”. Bănişorii luaţi din munca de „negru” se vor duce în acest fel. Mai sunt de încercat şi alte variante. Cel mai simplu ar fi tot pe Internet, într-un site personal. Să vedem cât costă.

28. 6. Recitesc „Shining” de Stephen King. În aproape toate romanele acestui autor apare supărarea copilului pe mama sau tatăl său. Cred că este un clişeu din cultura populară americană contemporană. Conflictul acesta este la îndemâna oricărui autor, fiind simplu de realizat. Nu cred că este realist.

Victimă a unei asemenea orientări, eu mă adaptez la situaţie mai ales printr-o amorţire psihică, probabil inerentă vârstei mele.

 

30. 6. Poate că noul medicament îmi lasă psihicul în pace. Aşa s-ar explica faptul că procesez la nesfârşit texte rău scrise.

Fac gimnastică zilnică, fără probleme. Scriu articole. Cartea este trimisă, dar nici-o editură nu se arată interesată de ea. În mod curios, chestia asta nu mă deranjează prea tare.

 

23. 7. Canicula îl transformă pe om într-un semi-animal. Se spune ca peste doua zile va fi mai bine.

Am promisiunea unui sponsor, pentru cartea despre sefişti.

Telefoanele mele nu sună cu săptămânile, dar nu mă simt nedreptaţit şi nici frustrat. Este o situaţie obiectivă, trebuie să mă adaptez la ea. 29 grade în casă, cu toate geamurile închise. Afară este mai cald. În Bucureşti este mult mai rău.

Am nişte probleme medicale noi. Să vedem ce va fi.

 

28. 7. Fac zilnic gimnastică, dar îmi este destul de greu să încep! Am nevoie de o concentrare prealabilă. Când mă trezesc dimineaţa, pe la 6 – 6,30, de asemenea.  Mă oblig pe mine însumi  să cobor din pat. Spiritul dă ordine corpului. Mârâind, acesta se supune.

Nu se ştie când va apărea cartea mea. Şi nici dacă va apărea. S-au schimbat vremurile. Nici literat şi nici sefist, sunt singur, pe cont propriu.

Perioada de caniculă a trecut la fel de repede pe cât ar fi trecut una de vreme optimă.

 

14. 8. O ipoteză curioasă. Am mai amintit-o în acest jurnal. Jocul sistematic la loterie ar duce în cele din urmă la drepresie psihică. Ar fi vorba despre acumularea de frustrări.

Cartea mea, aflată în manuscris deocamdată, este cel puţin bine scrisă. Sper să nu rămână în acest stadiu larvar, ca să zic aşa. Sper să devină un fluture de hârtie. Mi-am permis această metaforă în amintirea lui André Pieyre de Mandiargue. Am recitit zilele acestea câteva frumoase povestiri ale sale.

Ziua a început să se scurteze în chip sensibil. Lucrurile bune n-au viaţă lungă. De mâine începe toamna, dacă este să ne luăm după cunoscuta zicală referitoare la Sânta Mărie.

 

23. 8. Am fost dat afară de la ziar. De data aceasta este ceva sigur. A fost emisă o decizie.

Mă simt intrat în vacanţă. Nu este rău. Banii pierduţi nu sunt mulţi. Mă gândesc de ce să mă apuc.

 

3. 9. Încep o serie de operaţii gospodăreşti. Asemenea prestaţii îmi fac bine la psihic.

Trebuie să-mi reprim înclinaţia spre păstrarea unor lucruri cu valoare exclusiv sentimentală. Americanii – modelul lumii de azi – au aruncat peste bord modul sentimental de a trăi. Ei sunt practici.

 

5. 9. Perioadă de tranziţie. Nu mai scriu nimic şi nu mă simt rău.

Toamna a venit în mod discret. Canicula este de domeniul ficţiunii, parcă.

 

12. 10. Am reuşit să public cartea despre sefiştii români. 30 de exemplare. Vreo 500 lei. 15 exemplare pentru depozitul legal (biblioteci mari), iar 15 pentru diverşi critici literari.

 

19. 10. Mama „fiicei” mele m-a invitat, a câta oară?, în Germania. Cunoscând-o, ştiu că este o minciună sau chiar o bătaie de joc.

Fac gimnastică zilnic. Îmi fortific psihicul, pregătindu-mă pentru antipatica iarnă.

Voi lua ceva bani pe certificatul de proprietate rămas de la maică-mea.

 

21. 10. Afară, peisaj de iarnă. Ninge cu fulgi apoşi.

Am nevoie de un proiect literar mai mare.

Am refuzat invitaţia în Germania, spre sensibila uşurare a doamnei respective.

După o vârstă, oamenii digeră mai greu noutăţile din propriile lor existenţe.

Şi alte persoane ar fi meritat exemplare din cartea mea. În totul, a fost un exerciţiu pueril, o caricatură de editare.

Cartea mea are totuşi câteva mici ecouri favorabile.

 

29. 10. Romanul „ezoteric” – iată un proiect adevărat. Documentarea şi planificarea schemei preliminare ar dura şase luni. Scrierea, încă şase. Asta pentru a propune un scenariu foarte optimist.

Mama doamnei P. (recent, ea mă invita în Germania cu vorbe mieroase) mi-a dat telefon pentru a mă insulta, în cunoscutul ei stil. O femeie stereotipă şi plicticoasă. Spre regret, fiica sa îi seamănă. Minte şi ea din greu (inutil, în ceea ce mă priveşte) şi este agresivă în chip sportiv, fără avantaje vizibile. Să mă lase în pace, cu romanul meu ezoteric cu tot!

 

4. 11. Omul este ce pare a fi, spune Gracián. Eu par un bătrân sărac şi singur. Asta şi sunt. Evident, nimic tragic în asta. Problema mea este păstrarea unui echilibru psihic aceptabil. În absenţa acestuia, treaba se strică.

Am fost silit să renunţ la toate persoanele genetic apropiate de mine. Ciudată mai este viaţa! Trebuie să găsesc resurse interioare, pentru a continua.

Doamna  din apartamentul de sub mine ţipă în continuare, de ani. Altă ciudăţenie. Răcneşte numai banalităţi, îi place să se audă, nefericita!

 

5.  11. Am nevoie de toată energia mea psihică pentru a mă opune în mod eficient depresiei şi anxietăţii. Aceasta în condiţiile renunţării temporare la gimnastică, în urma unei răceli. Deocamdată rezist mulţumitor.

Acum trebuie să trăiesc ca şi cum totul ar fi OK. În primul rând, trebuie să fac abstracţie de faptul că nimeni nu-mi mai dă nici-o atenţie.

Deciziile strategice trebuie impuse lent, ca şi când ar fi nişte evoluţii naturale.

 

11. 11. Am reluat jurnalistica. Colaborez la un ziar naiv din Sf. Gheorghe. Rubrica se numeşte “Părerea mea”! Doua articole  (a 2500 semne, cu spaţii) pe săptămână, 400 lei, pe lună. Pentru creierul meu, este bine. Nici banii nu pică rău. Iese la iveală încă o dată  modestul meu nivel de trai. Există şi dezavantaje. Acuz o anumită anxietatate  în legătură cu predarea la timp a articolelor.

Am în vedere şi o încercare de revenire la ziarul din Braşov.

Ninge cu multă convingere. Ascult Mozart, pentru a-mi stimula creierul, dar şi pentru că este perfect. Asta-i viaţa.

 

23. 11. Se apropie perioada cea mai dificilă a anului, pentru mine. Pentru vreo două săptămâni, totul este altfel.

Ideea unor memorii referitoare exclusiv la experienţele mele sexuale. Poate că m-aş amuza, scriindu-le.

Voi publica două povestiri în revista “Astra”. M-am întors de unde am purces. Ciudat.

 

25. 11. Am publicat nişte texte la ziarul din Sf. Gheorghe. Şeful are nişte obiecţii însă. Ar vrea să scriu ca el, adică nespus de simplu, precum într-o conversaţie la masă. Vom vedea.

Am încercat să mă autopastişez, prelucrând nişte articole mai vechi. Este mai greu decât dacă scriu din nou un text. Curios. Renunţ.

Ar merita să apară  o carte, măcar una virtuală, cu articolele mele din anii de după 2000. Aceste texte sunt interesante, cred.

 

29. 11. Voi lua ceva bani de la ziarul cu pricina. O colaborare ciudată.

Au venit zile friguroase. Iarna nu este anotimpul meu preferat.

Nu am nimic de spus. Scriu aici pentru a mă afla în treabă.

 

6. 12. N-a mers treaba cu ziarul din Sf. Gheorghe. Şeful are studii de medicină veterinară. Asta explică oarecum lucrurile. El scrie nişte texte brutale şi redundante. Nu cred că pot să-l imit. Este prima publicaţie nemulţumită de felul cum scriu. Asta-i viaţa.

Nu mă simt prea bine. Poate că vine o nouă spitalizare.

Teoria lui Rupert Sheldrake despre câmpurile morfogenetice. Acţionează rezonanţa morfică. Poate fi aplicată în psiho-sociologie? Dacă da, reacţia faţă de un om tinde să se generalizeze. Segregarea bătrânilor evoluează cam aşa. Relativ rapid, mai toţi îi consideră pe aceştia nişte morţi ambulanţi. Ei merită, în cel mai bun caz, milă.

 

11. 12. Fac tratament cu antibiotice, pentru o infecţie în gât. Mă simt deja mai bine. Voi relua gimnastica, curând. Mă gândesc la  romanul “ezoteric”. Se va vedea dacă sunt în stare să-l scriu.

Mi-ar conveni mai mult un text intitulat “Memorii sexuale”, la persoana întâi. Aş pune în valoare modul meu colorat de a vorbi. Romanul obiectiv, scris la persoana a treia, ar fi mult mai greu de “compus”.

 

16. 12. Nu ştiu dacă este corect spus “Memorii sexuale”. Nu cumva trebuie altfel? “Memoriile unui obsedat sexual” este mai bine? Oricum, despre aşa ceva ar fi vorba.

 

19. 12. Se pare că inteligenţa altcuiva are darul de-a indispune, de-a inhiba. De exemplu, oamenii cu o inteligenţă peste medie îşi fac mai greu prieteni, se pare.

O serie de analize arată că nu sunt prea bolnav. Sper să reiau gimnastica în curând.

 

20. 12. Am reluat gimnastica, deocamdată în doze mici.

În mod curios, am revenit de unde am plecat. Mai rămâne să-mi închei cariera de publicist la ziarul unde am debutat în 1965, “Drum Nou”, devenit “Gazeta de Transilvania”.

 

25. 12. Încercând să transform un articol de ziar într-un “eseu” pentru revista de cultură locală, observ că manevra nu este posibilă. Între cele două retorici sunt deosebiri prea mari.

Anul 2008 se apropie fără greş.

Gimnastica merge, lucru important, dacă nu cumva esenţial.

Cartea despre sefişti va apărea online, pe gratis! Dacă ştiam, economiseam 500 de lei vitali.

 

28. 12. Am convingerea că îmi sunt rezervate şi surprize plăcute, nu numai neplăceri inerente.

Să dau jumătate din banii economisiţi, pentru un site interactiv? Iată întrebarea. Probabil că ar fi bine s-o fac. Aş fi obligat să devin mai activ, pentru a-mi recupera „investiţia”. Aş avea nevoie şi de o imprimantă-scanner.

Perioada mea dificilă se apropie încet de sfârşit. Simt o oarecare înviorare la ideea că lucrurile vor reveni curând la normal. Perioada de la sfârşitul anului este favorabilă vieţii de familie. Or, eu nu am aşa ceva.

 

29. 12. Mi-am cumpărat un roman american, apărut, acolo, în 2006. Scris foarte natural, în stilul minimului efort. Sunt curios dacă mai sunt în stare de ceva asemănător.

Mi s-ar potrivi ceva în genul unui roman picaresc, cu episoade de sine stătătoare, multiplicabile. Să vedem.

Un alt titlu: „Cum a devenit cazul”. Sună prea umoristic. Memorii referitoare la viaţa literară? Nu interesează pe nimeni.

Romanul amintit mai sus se numeşte „Nebunii din Brooklin”, de Paul Auster. Apare şi aici clişeul urii dintre părinţi şi copii. Pare inevitabil în orice ficţiune americană de azi.

30. 12. Pentru a scrie un roman, trebuie mai întâi să intri într-o atmosferă livrescă. Nu te mai uiţi la transmisii sportive, nici la filme comerciale. Nu mai joci şah pe Internet. Citeşti unul, două, trei romane.

Acest Auster scrie foarte firesc fraze banale, nu-şi face probleme de expresivitate.

2008

 

1. 1. Fără nici-o problemă, anul nou a venit. De poimâine, se poate reintra în rutina obişnuită.

Lucrez în continuare la un text pentru revista locală. Iese bunicel şi lipsit de strălucire.

Afară este ger. Nimeni pe stradă. Oamenii vor ieşi la iveală doar spre seară.

Banii pentru site îi voi obţine poate vânzând certificatul de proprietate rămas de la maică-mea.

 

3. 1. Anul nou a venit pentru mine cu o criză de tahicardie destul de convingătoare. Sper că a fost un accident fără urmări.

Gerul continuă, ba chiar se înteţeşte.

 

15. 1. Titlul volumului meu  de proze scurte ar urma să devină „Bătrânul potent şi alte povestiri”. „Fantasmă de octombrie” s-ar transforma în „Bătrânul potent”. Sau poate nu.

 

21. 1. Afară sunt +6 grade Celsius. Vreme de gripă.

Poate că începe un nou ciclu, pentru mine.

Fac gimnastică fără probleme.

Dacă am în executare un proiect mare (un roman), îmi este mai uşor să atac proiecte mici, de felul articolelor. Este un adevăr verificat.

Am ezitări în a-mi oferi servicile altui ziar local. În 1965 am debutat la acest ziar (pe atunci avea alt nume). Dacă reuşesc să public din nou, îmi spun, închid un ciclu şi nu mă mai aşteaptă decât sfârşitul. Prostii, desigur.

Citesc „Povestea târfelor mele triste” de Gabriel García Márquez. Iubirea dintre un bătrân de 90 de ani şi o adolescentă. Este un leac psihologic pentru mine. Lucrurile sunt îngroşate, pentru efect literar. Deşi nu este exclus să mai existe oameni sănătoşi la 90 de ani.

În romanul meu ar urma să fie vorba despre un ins astfel construit. Acesta iubeşte actul sexual făcut cu femei. Atât. Şi el se îndrăgosteşte la bătrâneţe, parafându-şi astfel cariera de juisor. Să vedem dacă nu cumva pot intercala fragmente din „Monolog subt pat”. Umor, pentru împănarea unui text trist.

 

24. 1. Dacă nu mai aştepţi nimic, orice vine ţi se pare un noroc nesperat. Ceva în acest gen ar trebui să practic.

Cazuri de gripă în România. Nenorociţii de jurnalişti le prezintă ca pe o mare ameninţare.

Dorm rău. Mă trezesc destul de neodihnit.

„Taurul era mort, dar nu ştia că este mort.” Se referă la clipa când taurul, cu spada în inimă, stă încă în picioare. Un citat cu sursă pierdută. Nu l-am mai găsit in Hemingway. Poate l-am visat. Nu cumva mi se potriveşte şi mie? Dacă admit aşa ceva, înseamnă că sunt un banal depresiv.

Îmi telefonează destul de des P., mama doamnei P., „fiica” din America. Vocea ei alterată îmi sugerează o alienată mintal capabilă să-şi ascundă ţicneala. Paranoicii fac aşa, pare-mi-se.

 

25. 1. Problema mea pare a fi totuşi scrierea şi nu publicarea textelor. Am probleme, de exemplu, cu mimarea stilului jurnalistic de provincie. Acesta presupune tonul arţăgos, platitudinile, afirmaţiile neadevărate şi pronunţarea dezinvoltă în domenii unde autorul, în mod vădit, nu se pricepe.

Abisul de abjecţie al presei. Un ziar din Cluj mi-a tot republicat articole apărute în Braşoov. Am protestat prin email. Respectivii au postat emailul meu alături de articolul reprodus!

Trei milioane de români ar suferi de depresie! Nu cred. Este doar o altă gogoriţă jurnalistică.

Să dispreţuieşti o meserie, dar să faci eforturi de-a o practica! Asemănarea cu prostituţia se impune.

 

27. 1. Cine joacă la loterie şi pariază la sistemele de pronosticuri sportive se expune depresiei, poate. Insul respectiv îşi oferă dezamăgiri bisăptămânale.

Să încep a lucra la roman. Mai întâi, schema, apoi personajele. Cel mai comod ar fi să aleg o relatare la persoana întâi şi un personaj asemănător mie.

Scrisul, fie şi jurnalistic, are cumva un rol terapeutic pentru depresivi? Poate că da. Să vedem dacă mă va ajuta pe mine. Oricum, în perioada când lucram la cartea despre literaţi şi sefişti, mă simţeam mai bine, nu aveam timp să fiu deprimat. Ştiam că am ceva de terminat, eram montat, ca să spun aşa.

Ideea cu blogul este bună. Scriu un articol pe zi, sunt salvat. Până la urmă, se va găsi cineva interesat să le publice.

Să folosesc un text inedit: „Monolog subt pat”. Să intercalez fragmente, în stilul lui Vargas Llosa din „La tia Julia y el escribidor”. Am mai scris despre acest proiect, dar nu strică să mă repet.

31. 1. Iacătă că a trecut ianuarie, fără nici-o problemă. Scurgerea rapidă a timpului este ceva rezolvat.

Scriu un articol pe zi şi îl trimit la un ziar local. Nu cred că o să le placă. Am un stil contaminat de cultura literară, asta deranjează. Vom vedea. Oricum, comiterea unui articol pe zi este o acţiune aproape terapeutică. Îmi face bine la psihic. Trebuie să duc mai departe această activitate, chiar dacă încep să lucrez la roman.

Am cunoscut o doamnă de 45 ani. Cocheta cu mine, dar când a venit vorba despre sex, a dat înapoi, aproape dispreţuitoare. Asta-i viaţa. Poate că într-adevăr arăt ca un moş şi nu-mi dau seama de chestia asta.

 

8. 2. Recitesc “Darul lui Humboldt” de Saul Bellow.

Când citesc literatură bună, îmi piere cheful de jurnalistică. Un ziarist bun trebuie să parcurgă presa şi să se uite la televizor. Cărţile îl deturnează.

Ofertele mele jurnalistice rămân fără răspuns. Sunt considerat terminat, probabil. Poate că şi sunt, socialmente.

Din vecini, muzică populară românească, interminabilă.

Proiectul de roman. Ion (John) Coman să-şi rememoreze viaţa. Perbacco! Ar avea ce să scrie!

Un citat din Bellow: “Dar Humboldt şi cu mine căzuserăm de acord că eram în stare să înghit orice, numai să fie bine exprimat.” Corect!

 

10. 2. Am dat greş cu un alt ziar local. Se pare că segregarea mea, în calitate de om bătrân, s-a extins (rezonanţa morfică, Rupert Sheldrake). Simţul comun este nemilos în asemenea ocazii. Voi continua, ce altceva? Să vedem ce iese.

Modul meu de a accepta provocările poate fi dăunător într-o asemenea situaţie. Probabil mai bine este să te retragi şi să priveşti de pe margine ce se petrece.

La revista locală am oarecare succes, fiindcă acolo toţi sunt bătrâni.

Fantomele ar fi morţi lipsiţi de conştiinţa faptului că au murit. Ele sunt nefericite, nu-şi găsesc liniştea. Bătrânii neresemnaţi sunt deci un fel de fantome damnate. Bătrânul fericit ar fi cel care îşi acceptă condiţia de mort viu.

Dacă îţi spun doi că eşti beat, să mergi la culcare. În presa cotidiană, este valabil acest precept?

 

17. 2. Cred că renunţ la ideea de a publica în presa cotidiană locală. Singura soluţie ar fi să găsesc un cunoscut de la Bucureşti, ajuns şef. Nu prea mai există aşa ceva însă. O călătorie la Bucureşti ar fi bună, probabil. În prealabil ar trebui să studiez presa. Pentru oamenii sub 55 de ani, sunt o fosilă. Este ceva inexorabil. Trebuie să ţin cont de asta.

Să scriu pentru blog? Pe gratis? Eventual.

 

19. 2. Mă duc la frizer şi apoi îl caut pe un programator. Acesta ar urma să-mi facă un blog profesional. Eu nu reuşesc.

Mi-a apărut un articol în revista locală.

Constat că readaptarea la stilul literar este destul de dificilă. Am tendinţa de a recurge la formule jurnalistice.

Promisiuni de încălzire a vremii.

Reuşesc să fac gimnastică zilnic.

 

21. 2. Să scrii un roman din ambiţie?! Sau din disperare!? Să cauţi astfel o dovadă că eşti încă viu?!

Citesc un roman de Philip K. Dick, „Substanţa M” (titlul original este „A Scanner Darkly”, 1977). Este mai slăbuţ decât cele anterioare, „supt din unghii”. Forţa autorului s-a micşorat.

Este vorba despre droguri şi efectul acestora asupra creierului uman. Există numeroase droguri benigne. Orice om le foloseşte. Televizorul este cel mai banal.

Omul fără dependenţe este o raritate, dacă nu cumva este inexistent. Reorganizându-ne sistemul personal de drogare, ne schimbăm starea de spirit şi dominantele psihice.

Ultima parte a romanului salvează lucrurile într-o oarecare măsură (sub raportul realizării literare). Poate doar pentru mine. Simptomele degradării cerebrale la toxicomani sunt practic identice cu acelea ale demenţei senile! N-am citit chestia asta nicăieri. Slăbiciunea memoriei, pierderea parţială a propriei identităţi, anumite stări delirante, o oarecare senzaţie de anesteziere afectivă. În doze mici, eu însumi simt aşa ceva!

 

1. 3. Mă simt destul de rău. Să sperăm că nu este ceva organic.

Ideea de a lucra la roman pe blog. Să pun fişele de personaje şi restul.

A scrie fără interes bănesc. Iată ce perspectivă am.

I. (doamna P., din America) mi-a scris, apoi s-a supărat din nou. Cine ştie ce cuvânt al meu o fi şifonat-o. Mi-a trimis pozele copiilor. Sunt adorabili.

 

2. 3. Ideea de a publica pe blog textele pregătitoare ale unui roman. Fişe de personaje şi locuri. Schemă narativă. Precum şi textul propriu-zis, pe măsură ce apare. Ar fi amuzant.

Am uitat să spun că blogul a fost făcut şi am publicat acolo o serie de texte. Unele inedite, altele apărute în revista „Astra”, o publicaţie lipsită de ediţie online.

I. doreşte să mă comport ca un vasal, să fiu amuţit de admiraţie şi copleşit de recunoştinţă atunci când îmi dă oarecare atenţie. Poate că mă înşel.

Poza Annei am pus-o drept desktop background. Îmi drege psihicul de fiecare dată când o văd.

 

9. 3. Nu mă simt prea bine. Iau antibiotice împotriva unei pneumonii insterstiţiale! O porcărie în plus.

Sentimentul inconfortabil că absolut nimănui nu-i pasă de tine.

 

15. 3.  Dictaturile sunt logice.  Democraţiile sunt sentimentale. Strămoşul lor este creştinismul, religie a sclavilor.

Am produs dubiosul panseu de mai sus cu vreo câţiva ani în urmă. Revăzând noianul de articole publicate în Braşov, după 2000, în vederea reproducerii lor pe blog, am dat peste el.

 

19. 3. Ce-ar fi  să selecţionez pentru blog, din articolele de ziar publicate între 2001 şi 2007 (circa una mie la număr), doar două categorii. Cele despre Băsescu (sau cele despre psihologia politicienilor?) şi cele cu oarecare valoare eseistică. Ideea strategică rămâne publicarea unor texte capabile să ilustreze o preocupare anume, nu şi a celor pur jurnalistice, ivite doar prin referirea la  problemele zilei. Să nu uit posibila “joncţiune” cu textele de numerologie politică sau publicarea acestora din urmă într-o rubrică de sine stătătoare.

20. 3. Cu sănătatea mea, lucrurile sunt neclare. Se va vedea câtă vitalitate mai am.

Pierd timp cu blogul. Voi pune acolo doar o colecţie din articolele de ziar publicate în ultimii ani. Cele capabile să iasă oarecum din condiţia de efemeride.

Ideea cu scrierea unui roman pe blog nu este rea, este doar zadarnică.

 

24. 3. Nu mă simt bine. Poate că buna cenestezie este pierdută pentru totdeauna.

Ceilalţi oameni îmi sugerează pe o mie de căi că sunt bătrân. Este o chestiune de timp să-i cred şi să mă comport ca atare. O sugestionare la scară mare.

 

25. 3. Am făcut puţină gimnastică. A mers. Dumnezeu este mare.

Ce-ar fi să adnotez articolele publicate în blog? Comentariile politice, în special? O idee interesantă. Atenţie, pe de altă parte, la sterilitatea demersului. Dacă iau în serios blogul, am de scris toată viaţa la el.

 

30. 3. În articolele mele din 2000-2002 sunt prea multe cuvinte. Este prolixitatea mea proprie. Textele sunt ca nişte corpuri cu prea mult ţesut adipos. Scriam aşa, se pare, pentru a completa numărul prescris de cuvinte. Când am început să scriu mai scurt, a ieşit mai bine. Dacă vreau să pun textele pe blog, trebuie să le scurtez. La multe voi renunţa, de altfel.

 

2. 4. Frigul persistă.

Reuşesc să fac gimnastică. Astfel îmi creez o stare de spirit acceptabilă.

Adunarea articolelor pentru blog este dificilă. Nu sunt scrise prea bine, iată adevărul. Trebuie să le mai dreg.  Bietul Laurenţiu Ulici avea dreptate. Scriu prolix.

Să vedem ce va ieşi. Oricum, selecţia o voi face doar peste vreo zece zile. Atunci, teoretic, voi fi într-o poziţie bioritmică favorabilă în materie de inteligenţă.

Ascult smooth jazz. Cântă nişte femei  blânde.

Este o problemă cu articolele. Ori pun mai multe, ajustându-le pe ici pe colo, ori pun puţine, rescrise. Astăzi nu prea mai contează realizările calofile. Mie îmi plac.

Înclin deci spre o selecţie severă. Ar fi de ales cele unde vine vorba despre condiţia umană şi mai puţin despre împrejurări istorice concrete. Acestea sunt puţine.

 

10. 4. Am început să accept ideea că starea mea fizică este în mod cronic proastă şi trebuie să mă instalez în ea.

Am progresat în munca de adunare a vechilor articole. Nu sună prea rău.

I. a tăcut din nou. Din nou, am prilejul să-mi dovedesc că sunt tolerant. Aştept fără resentimente o nouă rundă de corespondenţă.

 

23. 4. O răceală cruntă m-a lovit acum vreo săptămână. Acum pare să fi trecut în bună măsură. Ai naibii, viruşii!

Căldura nu mai vine.

Ar trebui să mă preocup de mormântul mamei mele, precum şi de memoriile ei. Să vedem dacă voi avea energia necesară.

 

26. 4. Răceala n-a trecut. Iau antibiotice. Sistemul meu imunitar ar fi foarte slab.

Fiecare zi mi se pare un dar de la Dumnezeu.

Mă gândesc să-mi ofer serviciile ca plimbător de câini. Numai câini de talie mică. “Plimb câini de talie mică”. Aşa ar suna textul.

În privinţa lui I., doamna P., timpul a desăvârşit înstrăinarea. Nu cred că se va mai putea reveni la vreo ipostază sentimentală, dintre cele cunoscute. Nişte străini. Aşa a fost să fie.

Oare ar da bine să precizez în anunţ că sunt pensionar? Poate că da. Bătrânii promit seriozitate, dacă nu sunt ramoliţi de tot.

 

28. 4. Sunt rablagit. Poate că vor veni vremuri mai bune o dată cu încălzirea vremii.

Am reluat legătura epistolară cu I. Pare mai îngăduitoare. Cred că este vorba despre un conflict al vorbelor. Pentru un ins ca mine, preocupat de scris, vorbele nu înseamnă prea mult. Pentru persoanele „nonscriptice”, vorbele sunt ca nişte animale periculoase, pot răni etc.

 

1. 5. M-am angajat să scriu o recenzie, pe gratis, pentru o revistă virtuală. Recitesc cartea respectivă, cu un efort de voinţă. Mi-e greu să scriu pe gratis, iată adevărul. Poate că dacă aş fi mai vanitos, n-aş avea această problemă.

 

12. 5. Răcoarea persistă. Apartamentul meu nu mai este încălzit de multe zile. Ard gazul metan în bucătărie.

Se pare că relaţia mea cu I. s-a deteriorat definitiv. De vină este Internetul. Dacă rămâneam la scrisori şi telefoane, era mai bine. Schimburile rapide de replici stimulează agresivitatea, după părerea mea.

Lucrez la cărţile amicului. Mă va milui cu nişte bani.

 

19. 5. Mica mea depresie de luni este cronică. Se produce fiindcă n-am câştigat, iarăşi, la loterie! Tragerea este dumincă seara.

A venit căldura. O vreme, va fi bine.

Plimbările lungi mi-au atenuat insomniile.

 

26. 5. Legătura epistolară cu I. s-a rupt din nou. Faptul de a nu răspunde la scrisori este numărul ei de circ, îl repetă cu mare plăcere.

De vreo zece zile fac din nou gimnastică, fără probleme aparente.

 

3. 6. Luna iunie a venit fără probleme, rapid, inexorabil. Fac zilnic gimnastică. Am unele probleme de sănătate, aparent minore.

I. nu mai scrie, din nou. Cum arătam, este numărul ei preferat, în materie de corespondenţă. Fără veste, amuţeşte pentru vreo două luni sau pentru doi ani. Crede probabil că astfel îşi probează energia vitală. O necăjită.

A dispărut şi amicul cu cărţile (scrise de mine şi publicate de el). Şi ăsta adoră să nu dea nici-un semn de viaţă vreme de câteva luni.

Vremea este călduroasă, pe gustul meu.

Articlerul n-are nevoie de o formă de viaţă bine articulată. Autorul de romane, da. Primul are un ritm impus din exterior, de către evenimente. Al doilea este obligat să gândească el însuşi un ritm şi să-l respecte.

 

11. 6. Trecerea rapidă a timpului este singura problemă pe deplin rezolvată pentru mine.

Reuşesc să fac gimnastică zilnic.

Scriu recenzii pe gratis pentru o revistă virtuală. Văd partea bună a lucrurilor, anume faptul că mi se oferă un antrenament al intelectului. Singurii bani din scris îi iau de la revista locală (80 lei pe lună). În 1974, am făcut mari eforturi pentru a pleca de la această revistă. Am reuşit să mă transfer la Bucureşti.

Ideea unora că un tată este un fel de câine bătrân, dispus să lingă mâna unui stăpân nemilos.

 

17. 6. M-au sunat de la ziarul unde am colaborat. Împlinesc zece ani de existenţă şi mi-au cerut un omagiu de 1000 semne (cu spaţii). Le-am trimis. Evident, la petrecerea aniversară nu mă vor chema.

M-a sunat P. Mi-a spus că fiica ei nu minte niciodată, este doar împrăştiată. Nu comentez.

 

24. 6. Un mic conflict curios cu un văr şi cu soţia lui mi-a arătat că oamenii au un număr limitat de reacţii faţă de semenii lor. Vărul şi soţia sa au o locuinţă foarte frumoasă, iar până acum vreo cinci ani făceau parte din elita financiară a oraşului. Acum nu mai sunt patroni, dar au păstrat un standing relativ ridicat. În perioada lor de prosperitate, m-au uitat. În acest an, au reluat relaţiile cu mine. M-au invitat la masă de vreo două ori. Au admis că o amiciţie cu un scriitor ar fi destul de potrivită. După scurt timp însă au început să mă trateze ca pe o rudă săracă şi răbdătoare. Doamna a început să mă ironizeze. În opinia lor, eu eram obligat să rabd, fiindcă locuiam la bloc, eram bătrân şi cam fără bani.  Am renunţat la această relaţie.

A venit canicula. Nu-mi displace.

 

28. 6. Nu am de făcut decât să-mi ţin firea şi să-mi îndeplinesc micul meu program de viaţă. Deocamdată veniturile mele colaterale sunt minime. Trebuie să caut şi alte colaborări. În ciuda vârstei mele, nu este exclus să găsesc.

Timpul călduros persistă, spre satisfacţia mea.

Ar trebui să încerc şi realizarea unui volum de articole, bazat pe textele publicate în ziarul din Braşov.

În general, muncesc prea puţin.

29. 6. Am primit de la un autor romanul său de dragoste. Este nespus de slab. Literatura proastă nu este o ficţiune critică. Lectura anumitor texte este ca atunci când îţi intră nisip în gură, adus de vânt, iar tu eşti chemat să-l mesteci între măsele.

Ar trebui să-mi scriu memoriile. Ideea că vor rămâne nepublicate mă descurajează.

Teoretic, perioada imediat  anterioară zilei de naştere a cuiva este rea pentru sănătatea respectivului. Sper să nu fie aşa, în cazul meu.

Mi-am cumpărat două extensoare, pentru a-mi fortifica pectoralii. Le-am agăţat pe balcon. Sunt ridicol? Probabil că da. Psihicul meu fragil are însă nevoie de stimulente. Fac gimnastică pentru psihic, nu pentru a-mi mări masa musculară.

Interesanta senzaţie de absolută singurătate. Se poate trăi singur, cu condiţia să ai un psihic bun.

 

30. 6. N-a fost nici-o problemă cu trecerea rapidă a lunii iunie.

Ascultând jazz, nu prea aveam idei. Am pus Mozart. Poate va fi mai bine.

Revin la episodul cu soţia vărului, amintit mai sus. Este evident că m-a încadrat în categoria bătrân uşor ramolit. Drept urmare, mi-a dat nişte sugestii dispreţuitoare. Unui ins catalogat drept adult n-ar fi îndrăznit să-i vorbească aşa. În clipa când cineva te omologhează drept bătrân, întregul lui comportament se modifică, devenind în esenţă condescendent.

 

1. 7. Mi-a telefonat din America o fostă prietenă apropiată. Vine în România. Vrea să stea în Braşov o vreme, eventual la mine. Are 59 de ani. Faţă de mine, este OK… Poate vom reuşi chiar să ne futem.

Viaţa este realmente ciudată.

Fac gimnastică zilnic şi scriu nişte texte suficient de complicate pentru a mă linişti în privinţa teoreticei mele deteriorării intelectuale.

 

6. 7. De ziua mea, ascult nişte tangouri. Spaniola sună perfect.

De mentalitatea omului gregar ţin şi nenumărate mici conflicte, „supărări”, urmate de „împăcări”. Acestea jalonează existenţele, îi dau insului respectiv iluzia că este activ. Presupun că omul nobil nu-şi consumă energia cu aşa ceva.

Eu sunt atacat, realmente, de cultura populară, prin filmele americane de duzină văzute aproape zilnic. Acestea promovează o formă de viaţă nespus de meschină. Probabil că mulţi oameni din Est încep să creadă că jalnica formulă americană a fericirii este cea valabilă.

 

7. 7. Noaptea trecută, o criză de tahicardie destul de interesantă. Am fost la spital, la miezul nopţii, ca pe vremuri. Cred că principala mea problemă este de natură psihică. Mă încăpăţânez să nu recunosc că partida este pierdută. Cu psihicul relativ bun, primesc, în schimb, anumite neplăceri somatice.

Voi merge la frizer. Tunsul îmi face bine la psihic.

Se pare că teoria cu depresia prenatală este destul de corectă. Înainte de aniversarea propriei sale zile de naştere, omul ar avea probleme de sănătate, ar fi mai vulnerabil.

 

9. 7. Am ceva asemănător unor simptome de sevraj! Fiindcă nu mă uit la televizor şi nu joc şah pe Internet! Ridicol.

În 26 iunie a murit Irinel, 53, verişoara mea primară din Germania. Faţă de mine s-a purtat ca o binefăcătoare, ca o soră.

Am aflat astăzi vestea, de la sora ei, Dana, 56.

 

9. 7. Încerc să scriu articolul destinat revistei locale. Am unele dificultăţi, dar nu mă neliniştesc. În horoscop scrie că am probleme cronice cu realizarea concentrării.

Ascult Vivaldi.

26. 7. În aşteptarea amicei mele din Statele Unite, aranjez câte ceva prin apartament. Duc anumite lucruri în pivniţă. Constat din nou că munca manuală mă satisface.

Amica mea H., bucureşteanca get-beget, a căzut în darul beţiei. Am aflat-o de la fiul ei. Acesta s-a cazat la mine pentru două nopţi.

Mi-a telefonat P., din Germania. Va veni în România. Are probleme cu vezica urinară. Părea foarte iritată.

După aceste banale însemnări matinale, îmi voi face programul de gimnastică.

Adaug pe la ora 10. Este de necrezut câtă energie consumă jocul de şah. În zilele când nu joc, reralizez o mie de lucruri.

Am noroc cu venirea prieteni mele din America. Poate altfel nu mă apucam de treburi prin casă.

 

28. 7. Am recitit nişte însemnări din jurnalul meu, scrise în 1988. Când lucram la un roman, scriam mai interesant despre viaţa mea.

 

11. 8. S-au întâmplat destule.

Mi-a murit un văr primar: Gheorghe Cucu (Gică), 76, fiul unei surori a mamei mele.

M-a vizitat o fostă amică apropiată. Locuieşte în Statele Unite. La 59 ani, are cancer de sân, în stadiu intratabil. Ia calmante şi speră să supravieţuiască cât mai mult timp posibil. A stat aici 5 zile. Eu am dormit în camera a doua, pe un pat pliant.

Amica mea din Bucureşti, căzută în darul beţiei, îmi scrie că nu mai am discernământ. Un pic mai am, zic eu.

Gimnastica merge.

Scriu cu destul de mari eforturi nişte articole destul de coerente. Mă ajută muzica lui Mozart.

Astăzi de dimineaţa am avut revelaţia rece a faptului că toamna este aici. Urâtă treabă!

Aştept cu răbdare un miracol. Această speranţă profund iraţională mă ajută să salvez în continuare aparenţele.

 

8. 8. Am fost la înmormântare. Trist. La oamenii săraci şi bătrâni, moartea cuiva este singurul eveniment oarecum important.

Mă canonesc cu un articol despre religia populară.

Omul este bătrân atunci când este perceput de ceilalţi ca atare. M-am întâlnit pe stradă cu o doamnă de 40 ani. Ea a făcut eforturi mari ca să nu plece rapid de lângă mine. Este clar că a considerat discuţia cu mine ceva neplăcut. De ce? Fiindcă m-a perceput ca pe un ins bătrân. Există un reflex în asemenea situaţii. Dacă respectivul nu este un om elaborat, cedează impulsului de a pleca, ca şi cum bătrâneţea ar fi boală contagioasă.

 

13. 8. Acum ar urma să mă apuc de roman. Mai întâi, schema. În acest scop. voi reciti romanul lui Vargas Llosa, La tía Julia y el escribidor. În situaţia mea, tonalitatea comică este de neocolit. Câtă dramă, atât ridicol.

 

18. 8. Am cumpărat Mătuşa Julia şi condeierul. 32 lei, preţ prohibitiv, pentru pensionarii de rând. Un text amuzant. Îl recitesc cu plăcere. Sper să-mi apară în minte vreo idee de roman. Iau guarana, o plantă conţinând cofeină, sudamericană. Deci tot decorul meu intelectual este exotic, actualmente.  Oricum, sunt destul de curajos dacă mă apuc tocmai acum de un roman. De ce nu, în definitiv?

 

22. 8. Am citit romanul amintit mai sus. Este un hibrid între literatura elitei şi literatura populară. Eu am în vedere ceva asemănător, într-o tonalitate umoristică.

Ziua s-a scurtat destul de mult. Regret vara, dar simultan mă bucur că vine ceva nou. Ecce homo!

Am un plan minimal, dar nu prea reuşesc să obţin starea potrivită, din cauza unei stări de lasitudine aparent definitivă. Mi-am cumpărat gingko biloba şi vitamina B complex, pentru a-mi stimula intelectul. Să vedem dacă se produce vreo schimbare semnificativă.

Scriu din poziţia în picioare. Justificarea mea este faptul că şi Goethe scria aşa.

“Gimnastică pentru muribunzi” – titlu de roman nepublicabil. Mi l-am amintit în această dimineaţă.

Cerneala de faţă este diluată, precum existenţa omului lipsit de bani.

Jucătorii la loterie sunt nişte mistici. Cred în miracole. Eu sunt unul dintre ei.

O criză moderată de anxietate şi implicit de tahicardie îmi aminteşte de inima mea şi de problemele ei. Într-o dimineaţă atât de frumoasă n-ar trebui să se ivească aşa ceva.

 

26. 8. După ce a fost început, romanul are darul de a se scrie singur, oarecum. Personajele au o inerţie a lor, se dezvoltă cu de la sine putere.

Vremea s-a mai răcorit. Toamna se vede deocamdată în frunzele îngălbenite şi în lumina vag schimbată.

Personajul meu central va fi ciudatul bătrân din pivniţa de pe strada Frumoasei din Bucureşti. Aş putea folosi povestirile unde apare acest personaj.

 

30. 9. Am avut tot felul de răceli şi indispoziţii. În urma analizelor a rezultat că doar la rinichi ar putea fi ceva. În urma ecografiei, lucrurile se vor lămuri.

Am nişte idei pentru roman. Aplicarea lor presupune însă, în primul rând, o stare de sănătate acceptabilă. Or, sezonul rece nu-mi prieşte. Noaptea temperatura coboară până la 3 grade Celsius, iar în apartament căldura va fi furnizată doar de la 1 noiembrie. Cesare Lombroso avea dreptate, inclusiv în privinţa mea: geniile preferă să lucreze la 22 grade Celsius… Ha, ha! Nici vorbă de o asemenea temperatură, la mine. Poate că omul se obişnuieşte cu frigul… Se spune că în lagărele de concentrare cel mai greu de suportat era frigul, nu foamea sau bătăile.

 

6. 10. Ecografia n-a ieşit rău. Am nisip la rinichi, ceea ce este ceva minor. Rămâne o anumită depresie psihică moderată. Pot s-o contracarez destul de bine.

Reuşesc să mai câştig ceva bani pe lângă pensie. Urmează să reîncep gimnastica zilnică.

 

18. 10. Ideile pentru roman se înmulţesc. Poate că îl voi scrie, până la urmă. Cred că voi reuşi, doar dacă mă voi elibera de toate constrângerile narative.

De câteva zile am reluat gimnastica, în mod sfios. La urma urmelor, nu am decât nisipel (expresia doctoriţei) la rinichi.

 

25. 10. Câteva zile a fost căldură de la calorifer. Acum este iarăşi frig în apartament.

Am reluat gimnastica.

Mă gândesc la roman şi fac însemnări în acest sens.

Doamna P., cea din America, („The Princess”) îmi arată că mă consideră un căcat, dar aşteaptă să o tratez ca pe o membră a familiei regale.

9. 11. Dacă joc şah, nu pot scrie roman. Sadoveanu putea. Avea şi talent… El fiind un povestitor, munca lui era teoretic mai uşoară. N-avea probleme de construcţie. Şi eu va trebui să recurg la cea mai simplă formulă narativă.

Mă gândesc să-i scriu un text de reconciliere doamnei P., fiica mea biologică. Suntem nişte străini, este drept, dar putem fi relativ amabili. În scrisoarea respectivă ar urma să invoc argumentul estetic. Relaţia noastră este la ora actuală una de prost gust.

Poate că acţiunea de scriere a romanului va începe brusc, oarecum surprinzător şi pentru mine.

O fostă prietenă şi ocazională amantă îmi spune că s-ar putea să fiu tatăl natural al fiului ei. Posibil, nu şi probabil. Ea stă acum în Statele Unite. M-a invitat acolo. Ar urma să stau mai multă vreme, vreo trei luni de zile. Realitatea bate literatura, asta este evident. Această prietenă m-a vizitat în vară. Este bolnavă rău, sărăcuţa de ea.

Vizita ar urma să aibă loc anul viitor, fiindcă până atunci nu obţin viza.

Nu am un răspuns acceptabil la o întrebare. De ce vreau să scriu un roman? Din vanitate? Sau ca terapie împotriva bolii ontologice descrise de Girard?

Ideal ar fi să găsesc o formulă consonantă cu impulsul meu intim. Spre regret, nu ştiu cum arată acesta. Terapie împotriva singurătăţii?

Să fie nişte memorii mascate, ca la Proust, cam aşa ceva.

Un roman pentru Internet. Nici o inhibiţie nu mai are sens. Nici un editor nu va veni cu obiecţii.

Romanul să fie un fel de comentariu despre un autor dispărut, John Coman. Naratorul este un istoric literar. Găseşte un alter ego al său şi scrie despre el.

Varianta ideală va apărea poate din aceste însemnări dezlânate. Maimuţa scriind un sonet de Shakespeare… Nimerindu-l din întâmplare, după o eternitate de încercări…

10. 11. Poate că se produce o acumulare în mintea mea, iar ideea de roman va ţâşni curând.

Scrierea unui roman este şi un act de demnitate. Autorul probează că este în activitate şi se respectă. El îi face în ciudă situaţiei teoretic proaste unde se află. Afirmă: Nu sunt terminat!

Azi urma să vină un instalator, pentru nişte reparaţii la baie şi bucătărie. N-a mai venit. Un amic din Bucureşti, mort de vreo zece ani, Gheorghe Suciu, spunea că meseriaşul român este beţiv şi mincinos, dar face treabă bună…

 

18. 11. Tocmai am trecut printr-o răceală teribilă. De data aceasta n-am mai luat antibiotice, deşi aveam o tuse foarte urâtă. Să vedem dacă reuşesc să-mi reiau gimnastica.

Încercând sa scriu articolul lunar pentru revista locală, observ unde duce lipsa de exerciţiu intelectual. Tot uitându-te la televizor şi jucând şah pe Internet, uiţi cum se scriu textele publicabile. Este necesar un efort de voinţă.

Iarna este nemaipomenit de dezagreabilă, pentru mine. Cu stoicicism, aştept să treacă. Va dura.

Între timp, mi-am făcut paşaport, dar scrisoarea de invitaţie nu a venit (încă?). Probabil că am greşit din nou, luând de bune spusele oamenilor. Nu toată lumea chiar trece la fapte, pe urmele propriilor promisiuni. Nu o critic chiar deloc pe amica mea. Este foarte bolnavă, sărăcuţa de ea! Oricum, paşaportul arată bine. Obţinerea lui dovedeşte că sunt un om… serios.

Am făcut unele amenajări în baie. Aspectul de dezolantă sărăcie a fost astfel atenuat.

„Minciuna SF” – iată titlul posibil al unei cărţi de memorii.

23. 11. Răceala nu prea trece. Sper să nu am şi ceva la plămâni.

Mă gândesc la scrierea unui roman ca la un proiect nu tocmai realizabil. Ca şi în amor, uneori realizările efective se transformă în fantasme.

Am nevoie de o teorie a literaturii scrise de oameni în vârstă. Cea mai bună explicaţie ar fi scrisul practicat în scop terapeutic.

Acum trag ponoasele faptului că literatura nu m-a interesat niciodată ca profesie. N-am practicat-o nici măcar din vanitate. Am făcut-o pentru a nu rămâne profesor la ţară. Eroarea iniţială a fost, desigur, intrarea la Filologie. Consecvenţa mea naturală (unii ar putea-o numi chiar patologică) a făcut restul.

Nu prea cred că idei de felul celor de mai sus interesează pe cineva.

Aştept invitaţia scrisă, din America. Amica mi-a spus la telefon că a trimis plicul respectiv săptămâna aceasta. Perspectiva este interesantă. Chiar şi nerealizarea proiectului este amuzantă. Avion, New York, escală, Pittsburgh. Interesant.

Şi mai interesant ar fi însă un câştig la loterie, de natură să-mi permită plătirea unei amante.

Scrisul de mână este de-a dreptul plăcut.

Am început să mă cam plictisesc de şahul jucat pe Internet. Astfel s-ar explica micile mele intenţii literare.

Clima din Braşov îmi este cam nefavorabilă. Şi pe vremuri, când locuiam aici, răceam des.

24. 11. Jocul la loterie îmi înmulţeşte hormonii de stres? De aici, slăbirea sistemului imunitar?

Ar fi bine să procesez memoriile scrise de maică-mea cu mulţi ani în urmă. Le-aş trimite apoi doamnei P., ca să am conştiinţa împăcată. Ar urma să le piardă ea, nepoata, nu eu. Sau să le editez eu, într-un tiraj mic.

Idee de roman inform, scris la persoana întâi. Titlu provizoriu (în stil retro): „Amorurile mele”. Scriu despre femei, fac referiri şi la alte lucruri. Ar urma să schimb doar numele personajelor.

Un asemenea text pare relativ uşor de scris. Pentru titlu, ar urma să găsesc ceva mai puţin brutal.

Răceala mea dă semne că s-ar încheia. Nu prea mai tuşesc. Un lucru bun. Sper să nu se răzgândească.

Să fac o listă de titluri provizorii. Sau să încep a scrie, aşteptând ca textul să impună un titlu?

 

27. 11. O rudă prin alianţă m-a tratat astă-vară ca pe un moş ridicol. Aroganţa ei mi-a picat greu la stomac. Nu i-am mai vizitat, pe ea şi pe soţul ei, văr primar al meu. Acum, după cinci luni, mă întreb dacă nu cumva chiar sunt un moş mai mult sau mai puţin ridicol. Ar fi fost poate cazul să fiu umil şi să simulez că n-am băgat de seamă bătaia de joc. Spre regret, asemenea acte nu-mi sunt la îndemână, cel puţin deocamdată.

Oricum ar fi, condiţia de bătrân este destul de neplăcută. Respectivul trebuie să îndure cruzimile semenilor săi. Dacă este orgolios, rămâne repede singur. Cei mai mulţi adoptă o atitudine mai elastică. Îndură tot, iar oamenii nu-i ocolesc. Asta-i viaţa.

Ca să mă gândesc în voie la proiectul meu de roman, trebuie să tai legăturile cu cultura populară. În primul rând, cu televiziunea. Şi cu Internetul, într-o oarecare măsură. Am trucul meu, în aceste privinţe. Nu mă mai uit la televizor. În schimb, ascult postul de radio „România cultural”.

1. 12. Mă tot gândesc la roman, fără a progresa prea mult. Cred că de fapt încerc să mă montez, să adun energie. Problema mea este că nu am o motivaţie suficient de puternică. Şi nici una clară. Singurul imbold este ideea că munca la roman mi-ar îmbunătăţi starea de spirit. Poate că atât este suficient. În fond, scriu jurnal din acelaşi motiv. Ce-i drept, fără rezultate prea vizibile.

Trebuie să ating un fel de „masă critică”, pentru a începe. Cunoscând faptul că am tendinţa de a nu abandona pe parcurs, începutul înseamnă o garanţie foarte serioasă că voi duce lucrurile la bun sfârşit. (Mai mult sau mai puţin bun…)

 

8. 12. Am primit viza pentru Statele Unite. Râmâne să o şi folosesc. În Bucureşti, unde am fost pentru interviul necesar vizei, m-am simţit ca acasă. Braşovul nu mi-a plăcut niciodată.

A venit iarna. Nu fac încă gimnastică, dar poate că voi reuşi în curând.

Am început să am vise legate de proiectatul meu roman! Am visat că nu reuşeam cu nici un chip sa intru în Casa Scânteii! Alergam de la o intrare la alta şi nu eram primit. Mi-am spus că de data asta nu mai este vorba despre nostalgia mea pentru Bucureşti, că de fapt am probleme cu romanul, cu planificarea lui.

A sosit paşaportul cu viza, prin curier!

A scrie un roman este o acţiune superioară celei de a vedea filme comerciale la televizor? Nu există argumente serioase pentru un răspuns pozitiv.

 

14. 12. Amica mea din America este pe moarte. Încă o dată, viaţa se arată a fi infinit mai surprinzătoare decât literatura.

Zile în şir m-am simţit destul de rău, având ameţeli vecine cu senzaţia de leşin iminent. Azi mă simt ceva mai bine. Sper să pot relua gimnastica relativ curând.

 

15. 12. M-a sunat fiul amicei. Mama lui mai are de trăit între o săptămână şi o lună. Este la spital.

Astfel se încheie un episod ciudat, patetic. Prietena mea n-a realizat ce se întâmplă şi s-a comportat ca şi cum ar fi avut multă vreme înainte. Oricum, obţinerea vizei a fost o acţiune amuzantă, deşi relativ costisitoare.

Au început să moară unele dintre fostele mele amante. Asta-i viaţa.

17. 12. Giovanni Sartori: „Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea” (traducere românească, 2006). Aflu argumente pentru intuiţia mea referitoare la faptul că dacă vreau să scriu roman trebuie să nu mă mai uit la televizor.

Dacă omul preferă imaginile, începe să aibă greutăţi la folosirea cuvintelor, pe de altă parte. La fel, folosirea unor concepte devine mai trudnică.

Oricum, înainte de a începe să scriu un roman, trebuie să-mi verific starea de sănătate. Nu mă mai simt dezastruos, precum în zilele trecute, dar nici bine. Grafia mea o arată din plin.

Nu cumva ar trebui să apelez din nou la maşina de scris? Iată o idee interesantă.

19. 12. Problema mea este să găsesc o activitate psihotropă, în stare să-mi stimuleze şi să-mi întreţină o stare pshică mulţumitoare.

Practic, am rupt contactele cu sefiştii. În schimb, prin rubrica de la revista locală, întreţin o neînsemnată legătură cu „elita” literară.

Mă va suna o prietenă a amicei mele din America. Prietena este afectată de agonia cuiva apropiat, ca şi mine. Oricum, în asemenea cazuri, dialogurile nu pot fi decât un mod oblic al supravieţuitorilor de-a se bucura. Vezi veselia  bine temperată de la înmormântări.

O doamnă ministru are maxilarul inferior masiv. Semn de vitalitate, garanţia succesului material. În politică, vitalitatea este condiţia esenţială a succesului.

Poziţia mea socială este agravată de vârsta mea, dar şi de devalorizarea culturii scrise, în sens tradiţional.

Dacă eram ceva mai deştept, nu mă angrenam în acţiunea de obţinere a vizei pentru America. Am însă o justificare sentimentală. Am sperat într-un miracol, în stilul casei.

 

21. 12. Ieri şi azi am făcut gimnastică, fără probleme deosebite. Doamne ajută!

Am început să scriu „mostra” de roman, pentru a vedea cum sună. De mână. Îi plasez lui John Coman păţania mea americană cu biata L. Poate că am început, de fapt, să scriu la roman.

Scriu într-o agendă de mari dimensiuni, primită de la vărul meu A., „reîncărcat” în ultima vreme, după o lungă perioadă de depresie severă.

Azi a fost solstiţiul de iarnă. Ziua începe să crească. Aferim!

Dacă mă uit la televizor, mă instalez în lumea lor. Dacă scriu roman, în lumea mea. Iată diferenţa. Fiecare dintre cele două sisteme de referinţă tinde să mă acapareze.

27. 12. M-am întors cumva la o mentalitate preliterară. Mă simt ca şi cum n-aş fi făcut studii de filologie şi nu m-aş fi străduit să deprind trucurile meseriei de scriitor. Trăiesc modificări ciudate. O deteriorare a intelecţiei.

Se pare că reuşesc să scriu absolut liber de ideea unei editări în sens tradiţional. Am găsit o formulă mai elastică. Voi introduce textul numit „Monolog subt pat”, pe bucăţi. Naratorul povesteşte ce-a păţit şi scrie la un roman comic.

Cititorul meu din viitor va constata poate că sunt atins de o naivitate inerentă.

28. 12. De ce nu-mi place această perioadă a anului? Fiindcă fiecare săptămână are cel puţin două duminici. Asta fără a socoti faptul că zilele de sărbătoare au darul de a se prelungi. Nici în ziua următoare, lucrurile nu intră în normal.

 

29. 12. Un film despre C. S. Lewis, autorul „Cronicilor din Narnia”. O asemănare oarecare cu păţania mea recentă, devenită temă de roman.

Trebuie să lupt cu diferite feluri de neîncredere în posibilităţile mele de a scrie un roman plauzibil. Singura soluţie este să fac ce pot!  Asta zic şi eu platitudine!

Nu cred că omul este făcut pentru bucurie, cu excepţia copilăriei. Totuşi uneori simt că nu voi mai putea rezista multă vreme. Ce mă ameninţă? Banala depresie.

M-a sunat M., 68, din Cluj, o prietenă a mamei mele. Este prototipul neverosimil al persoanei fericite. Toate îi merg strună. Mă bucur că asemenea oameni există şi în realitate, nu numai în literatura mediocră.

2009

 

2. 1. Am reluat gimnastica, de vreo săptămână. Senzaţiile neplăcute s-au estompat. Am trecut cu bine peste obositoarele sărbători.

Lucrez la roman. Într-o bună zi, am ştiut cum trebuie să procedez. Romanţez povestea prietenei mele din America. Munca literară are certe efecte euforizante sau, în orice caz, antidepresive.

Joc şah în continuare, online. Uneori nu văd nimic, fac greşeli grosolane. Alteori am o clarviziune ciudată. Îmi spun că aceste intermitenţe prevestesc o depreciere a intelecţiei. Sper să se producă peste o vreme acceptabil de lungă.

 

3. 1. Amica mea din America a murit în 19 decembrie 2008. Am aflat abia acum. Astfel se încheie povestea cu viza şi restul. Urmează literatura pornită de la aceste fapte reale.

 

4. 1. Mi-a trimis un mesaj o fostă prietenă, stabilită în Italia. O persoană minunat de frumoasă, cândva. Pe vremuri, n-am reuşit să mi-o fac amantă. Era ceva într-adevăr de mare clasă, deşi nu avea studii superioare. Mihaela N. se numea. Era nu doar frumoasă, ci şi misterioasă într-un fel adorabil. Să trăiască!

Obiceiul de senectute de a reciti cărţi este evocat de Borges. L-am căpătat şi eu. La mine există şi o explicaţie prozaică. Nu am bani pentru cărţi noi.

 

8. 1. Scriu la roman şi redescopăr adevărul banal că într-o asemenea carte poţi să scrii tot ce vrei. Cuvintele capătă o viaţă a lor şi se înşiră cum vor ele. Ideea că trebuie să scriu zilnic mă tratează de anxietate. Sărmana mea prietenă mi-a rezolvat dilemele literare.

Perioada sărbătorilor prelungite a trecut; starea mea de sănătate este mai  bună acum. Mă simt mulţumitor şi pot sa-mi fac gimnastica zilnică. O oarecare problemă a rămas frigul exagerat.

 

10. 1. În mod curios, senzaţia de irealitate, de vis rapid derulat, dispare doar când scriu, de preferinţă la roman.

Frigul (gerul) persistă într-un mod dezgustător. Asemenea ierni siberiene pretind alte locuinţe şi alte haine. Apartamentul meu este rău izolat termic, iar hainele mele sunt potrivite pentru ierni mai blânde. Poate este necesară o altă alimentaţie, cu mai multe grăsimi.

Mi-a scris un vechi amic şahist. Stă în Spania şi este industriaş! Cred că are o părere greşită despre situaţia mea materială. Când va afla realitatea, va înceta corespondenţa. În asemenea situaţii există legi de fier, fără excepţii. Sărăcia este molipsitoare, săracii trebuie evitaţi.

Noaptea trecută, la Braşov au fost -21ºC. O porcărie.

Este curios cum romanul mi se pare acum ceva extrem de uşor de scris. Doar unele fragmente trebuie reluate, pentru insolitare.

Autorul artist lasă impresia că a fost de faţă la toate evenimentele evocate. Autorul jurnalist informează asupra unor întâmplări, folosind formulări gata făcute.

 

17. 1. Nu am probleme cu romanul. De vină este poate o anumită naivitate a mea, insidios dezvoltată. Am doar unele dubii cu timpurile verbale. Nu ştiu ce să aleg.

Inserez toate textele scrise de mine în ultimii câţiva ani. Mie mi se par bune. Este curios cum referirile la afacerile amoroase îmi dovedesc că de fapt m-au interesat în mod profund doar femeile. Semn de inferioritate umană? Posibil. Oricum, după ce am deschis zăgazul amintirilor de acest fel, totul a devenit simplu. Aceasta este tema mea, fără nici-un dubiu.

A scrie literatură este o mare resursă pentru oameni ca mine. Este un fel de speranţă. În ce? Nu pot răspunde.

 

18. 1. Cineva ar putea spune că eu trăiesc actualmente un dezastru afectiv. N-aş zice. Bătrâneţea este oricum neplăcută. Chiar şi cu o familie, tot rău ar fi fost.

Îmi rămâne o luptă de ariergardă, cât mai demnă cu putinţă. Soluţiile practice ar fi azilul sau aderarea la o sectă religioasă. Există şi soluţia tradiţională pe la noi: aranjamentul cu o familie. Îngrijire viageră contra apartament.

Micile mele „crize” de depresie-anxietate sunt totuşi trecătoare. Viaţa are resurse favorabile. Trebuie doar puţină răbdare.

 

19. 1. Gerul a trecut. Romanul meu se scrie singur, aş spune. Asta fiindcă tema mă  interesează în mod deosebit.

Poate că insomniile mele crunte sunt efectul unui mod greşit de viaţă. Încerc să înţeleg unde greşesc. O explicaţie evidentă  ar fi faptul că n-am mai putut să mă plimb din cauza gerului prelungit. Gimnastica zilnică nu este suficientă.

Am auzit că migrenele se tratează printr-o atitudine amicală faţă de ele! Ceva în acest gen încerc eu cu insomniile. Le privesc nişte lucruri cuvenite de drept şi nu ca pe nişte pedepse.

Atuul meu este că nu aştept de la viaţă doar evenimente plăcute. Consider că dezagrementele fac parte din joc.

Amica mea din Italia nu-mi mai scrie. Aşa a făcut şi pe vremuri. A dispărut, după ce în prealabil a dus o politică de refuzuri nejustificate. Sau justificate?

Să-mi cumpăr o cerneală albastră. Destul cu negrul!

Cred că miracolul cerut de mine lui Dumnezeu a fost povestea cu amica din America. Azi se împlineşte o lună de când a murit, sărăcuţa de ea. Simpatia ei de muribundă pentru mine, invitaţia absurdă de a o vizita – iată miracolul. Cineva s-a gândit la mine.  Un miracol literar, livresc. Munca mea la roman, convingerea că mai pot face aşa ceva ţin de asemenea de domeniul cvasifanteziei. La asemenea vârste oamenii scriu de obicei memorii.

 

23. 1. Se întâmplă tot felul de lucruri neaşteptate, dar logice. Ele ţin de schimbarea statutului meu în ochii semenilor.

Nu prea am scris în ultimele zile, dar vred că nu mai am probleme majore cu romanul. Motorul funcţionează. Rămâne să producă suficient de multă vreme.

Între timp, vremea a devenit anormal de caldă! A picat în extrema cealaltă. Cum ziua a început să crească în mod sensibil, nu mă plâng.

 

26. 1. A început anul Bivolului. Prognoza pentru mine nu este prea bună.

Ideea de a include în roman o scrisoare către doamna P. (În ultima vreme, acest apelativ a înlocuit numele de botez al fiicei mele. Din motive obiective, aici s-a ajuns.) John Coman scrie o epistolă către fiica sa înstrăinată din America. Astfel, viaţa se va transfera pe deplin în literatură.

Într-un an atât de rău, aş putea scrie un roman bun. Bad year, good novel! Iată deviza mea pentru 2009.

 

27. 1. Amica din Italia şi amica prietenei din America nu mai dau nici un semn de viaţă. Să le fie de bine. Anul Bivolului să fie de vină?

Iau în considerare o regulă de la poker. Când ghinionul este cel mai mare, îi intră o chintă roială. Am încă o resursă. Când nu ai noroc în „amor”, vine un câştig la loterie…

 

28. 1. Indemnizaţia acordată „artiştilor” nu s-a anulat, cum se zvonea. Pot lucra liniştit la roman.

Azi am înţeles că ar fi bun un epigraf din Baudelaire. Ultima strofă din „Une charogne”. Voi da şi traducerea lui Al. Philippide.

Secretul este să nu păstrezi stilourile stricate. Eu o spun la propriu, dar se poate propune şi o extrapolare. Relaţiile cu oameni de slabă calitate nu trebuie continuate. De fapt, asta este mai mult o teoretizare pură. Eu nu prea mai am relaţii. Oamenii se retrag, considerând că bătrâneţea este o boală molipsitoare.

Oricum ar fi, nu este cazul să fac o tragedie din situaţia mea.

 

31. 1. Un amic al meu spune că doamna P. este o fire resentimentală. Oamenii din această categorie sunt destul de rari. Adaug nuanţa paranoică, dată de persistenţa anormal de lungă a unui afect.

Personajul meu, John Coman, se clarifică. El seamănă cu mine, dar are şi părţi originale. El este ţinut într-o stare psihică acceptabilă de credinţa (convingerea) că i se poate întâmpla ceva de domeniul miracolului, foarte plăcut. Omul este un optimist incurabil, deci. În aşteptarea miracolului, el caută să trăiască decent, cu bun simţ.

 

1. 2. Trecerea rapidă a timpului este o problemă rezolvată.

Am trecut de pagina 100. Îmi amintesc tot felul de episoade legate de  fostele mele iubite. Astfel scrierea romanului devine o îndeletnicire foarte plăcută.

Mă tot gândesc la doamna P., teoretic fiica mea naturală. Cu regret, conchid că intensitatea resentimentului ei pare a fi patologică. Depăşeşte limitele rezonabile. Scriind epistola amintită anterior, voi înţelege poate despre ce este vorba în privinţa ei.

În nici-o carte anterioară n-am fost atât de sincer. Aproape fiecare propoziţe este adevărată, din punctul meu de vedere.

 

2. 2. Zilele de luni sunt cele mai nereuşite pentru mine. Am nevoie de o mie de trucuri, pentru a obţine un psihic acceptabil.

M-a căutat doamna din America, prototipul unuia dintre personajele mele.

Ideea ca în roman să apară numele reale ale unor oameni, cu două excepţii: John Coman şi domnul Cutare. S-ar supăra cineva? Probabil da.

Într-o stare generală de tot căcatul, încep programul de gimnastică. Să vedem dacă reuşesc. În unele dimineţi am de înfruntat o inerţie cumplită.

Am reuşit. Une fois de plus.

 

3. 2. Mozart contra rotopercutor. Un vecin face o gaură în zid în timp ce eu ascult Mozart. Nu cred că îi sunt superior, în vreun fel, vecinului. În faţa lui Dumnezeu suntem egali. De altfel, ascult Mozart fiindcă se afirmă că stimulează intelecţia. Îmi spun că aşa voi scrie mai inventiv la micul meu roman.

 

3. 2. Am nevoie de preaplinul discutat în romanul meu despre evenimentele din decembrie 1989. Fără această stare, nu pot să scriu un roman bun. Întrebarea este cum să-l sintetizez. În mod natural nu prea cred că mai pot să-l obţin.

 

4. 2. A murit profesorul Ciopraga, 93. Spunea, în ultimii ani, că lucrează opt ore pe zi, în scop terapeutic. Era un om foarte sănătos de felul lui. La doctoratul meu s-a dovedit a fi şi un gurmand. Precum şi un băutor ţeapăn.

Mi-a scris din nou amica din Italia, ratată de mine cândva. Are un mod împrăştiat de a se exprima. Mihai Ralea spune că omul nobil este omul distrat. Acesta o fi cazul ei.

 

6. 2. Lucrez la textul pentru revista „Astra”. Mă străduiesc să nu fie doar un articol de serviciu. Acest articol este al 14-lea din „seria nouă” a colaborărilor mele cu revista din Braşov.

Romanul aşteaptă să fie continuat. Hm!

În partidele mele de sah jucate pe Internet, fac uneori gafe uriaşe, acuzând o clară estompare a intelecţiei. Apoi îmi revin şi joc la un nivel acceptabil. Azi păţesc ceva asemănător, scriind articolul lunar pentru revista locală. Ar fi urât, dacă ar fi vorba despre ceva ireversibil.

Mă caută pe net, din Italia, M. N., cândva frumoasa mea prietenă.

Am o nevoie imperioasă de buna funcţionare a propriului meu creier.

Proverbul „minciuna are picioare scurte” se modifică după cum urmează: „accept minciuna, dacă are picioare lungi”.

 

10. 2. Mi-am amintit că L. C., prietena mea devenită personaj de roman, avea strabism. Grigore, un amic, spunea că acest defect le dă femeilor un aer angelic.

 

11. 2. Munca la roman nu-mi pune probleme. Este o memorialistică mascată, de fapt. Trebuie să fiu atent doar la tendinţa de a repeta cuvintele şi expresiile. Este efectul unei sărăciri inerente a lexicului. Se poate contracara.

 

12. 2. Dumnezeu mi-a trimis în gând titlul căutat. Este „Fiul din America”. Pare potrivit.

Este vorba despre un roman eseistic, bun pentru literaţi. Nu are acţiune aproape deloc. Cui nu-i place să-i fie de bine.

 

13. 2. „Fiul din America” se încheie astfel. Mai întâi, Coman se mută la prietena Laurei şi are o relaţie bună cu fiul său (şi al Laurei). Apoi naratorul spune că finalul a fost inventat, iar el continuă, de fapt, să facă traduceri în pivniţa de la Bucureşti.

 

14. 2. Am răcit un pic. La gât, probabil. Mă tratez.

Constat că practicarea iubirii necesită energie. Mi-e tot mai greu s-o iubesc pe I., după afronturile ei sistematice. Asta nu are însă nici-o importanţă.

18. 2. M-a sunat M. A., onesta mea fostă amantă  din Bucureşti. Va ieşi curând la pensie şi acest amănunt i-a dat probabil un frison cu efecte retrospective. O persoană cumsecade.

Am făcut o scurtă vizită la Urgenţe, cu un tpsv remis spontan. Pe la ora 2 noaptea. Chestiile astea au darul de a-mi ataca psihicul, încercând să-mi inducă depresia.

Romanul merge bine. Am ajuns pe la pagina 140, conform convenţiei că o pagină înseamnă 270 de cuvinte. Biata L. devine astfel femeia vieţii mele. Poate a şi fost, iar eu nu mi-am dat seama. Oricum ar fi, cei fericiţi nu mor mai puţin decât cei nefericiţi.

Răceala mi-a trecut, se pare. Voi relua gimnastica de dimineaţă, probabil de poimâine.

Mozart îmi face bine şi pentru că piesele respective îmi sună cunoscut. Asta este favorabil, precum convieţuirea cu o nevastă. Noul este plăcut, dar şi stresant.

Este de-a dreptul agreabil să scrii un roman.

 

23. 2. Din America, am primit un mesaj relativ binevoitor. Nu prea reuşesc să mă adaptez la o relaţie unde ostilitatea alternează cu atitudinea prietenoasă. Pentru aşa ceva trebuie să accepţi ţigănia, iar eu nu prea reuşesc. Doamna P. pare a avea o fire sumbră, aşa cum scrie în horoscopul său.

Romanul meu „se scrie”. Îl găsesc destul de interesant.

Iarna trece. Aplaud acest proces. Frigul nu-mi prieşte chiar deloc.

Egoismul indecent, ingredient al modului de viaţă american.

 

26. 2. Naratorul, un afemeiat banal, să simtă în final ce este iubirea pentru o singură femeie. Să sufere rău la moartea respectivei. Simţul umorului să nu-i mai funcţioneze.

Cumva naratorul să se sinucidă? Ca un samurai? Nu este creştineşte. Se va pierde în anonimat.

6. 3. Văd apropiata primăvară ca pe o victorie personală a mea.

 

19. 3. Am scris acest roman printre partide de şah. Ceva curios. Când o să-l închei n-o să mă simt prea bine. Voi avea nevoie de un alt proiect mare.

Doamna P., fiica din America, a revenit la tonul amical. Ţigănie.

 

22. 3. Apoi, tot ea mi-a trimis nişte mesaje injurioase. Aparent, suferă de o boală psihică. Paranoia? Ciclotimie? Horoscopul ei indică animozitate faţă de semeni.

Micul meu roman este aproape gata. Voi menţiona şi episodul mesajelor cu înjurături (în limba engleză!).

 

27. 3. Creierul este cea mai energofagă parte din corp. Înseamnă că partidele mele de şah sunt foarte obositoare.

Ar trebui să încep proiectarea romanului ezoteric, amintit de câteva ori în însemnările mele din ultimii ani. Ar fi un plan realizabil.

 

31. 3. Televizorul mă conectează la cultura populară. La radio („România cultural”) aflu cum este „high culture”. A doua variantă este  mai ieftină, consumă mai puţin curent electric.

Probabil că nici o editură nu va fi interesată de romanul meu. Va apărea pe Internet. Nu cred că este o variantă prea rea. Este ceea ce are la dispoziţie un vârstnic non-celebru şi deloc dispus să-şi cheltuiască economiile spre a-şi satisface vanitatea.

 

6. 4. Un jucător la loterie are nevoie de o tenacitate infinită. Altfel îl paşte depresia phihică. Se pare că eu deţin o astfel de tenacitate. Sau, cel puţin, mă sugestionez cu suces că o deţin.

Eroarea clasică: să ceri realităţii să se schimbe. Doar individul se poate schimba.

Din pricina unei răceli, am sistat gimnastica pentru câteva zile. Cu un astfel de prilej simţi o satisfacţie  curioasă, certă. Este plăcerea dulce-amară a renunţării.

 

8. 4. Un episod de tahicardie mi-a stricat cheful în noaptea trecută. Acum încerc să-mi dreg psihicul, pentru a-mi putea continua treburile.

 

22. 4. Nu mă obligă nimeni să joc şah zilnic, mai multe ore.

Orice schimbare majoră este înviorătoare. Vezi clişeul din filmele americane, unde femeia devine euforică după o despărţire de iubitul ei.

De ce bolnavul devine mai înţelept? Fiindcă este obligat să renunţe.

 

27. 4. Vremea s-a dres, dar sunt suficient de bolnav pentru a nu putea să fac gimnastica zilnica. Să vedem ce este. Probabil o faringită.

Romanul este încheiat. Mai fac unele corecturi şi apoi voi căuta o modalitate de editare. Mie mi se pare interesant.

A fost in Braşov o amică din Bucureşti, 45, devenită în ultimii ani o ferventă fumătoare şi băutoare de bere. Mi-a cerut 100 lei cu împrumut… În câţiva ani, feminitatea ei va fi de domeniul amintirii. De pe acum, nu mai arată cum ar trebui. Fără doza de bere într-o mână şi ţigara aprinsă în cealaltă, viaţa i se pare un nonsens. Are nevoie de o revoltă.

M-a sunat de vreo două ori mama doamnei P. Amabilă. Am schimbat informaţii de domeniul nutriţionismului.

 

6. 5. Mă simt din nou mulţumitor.

În această privinţă, gimnastica este un indice infailibil. Pot s-o fac, este OK. Am reînceput-o ieri. A mers. În vreo săptămână voi ajunge din nou la nivelul potrivit al efortului, cel de croazieră.

Romanul este încheiat. Am început unele demersuri de găsire a unui editor.

În zilele însorite, mă consider un om foarte norocos.

 

9. 6. Mi s-a spart un vas sangvin în ochiul drept, din motive necunoscute. Am sistat gimnastica, dar sper s-o reiau curând.

Fac două exemplare tipărite din roman, pentru a le arata unor prepotenţi. Ei ar urma să mă recomande unui editor.

Ar urma sa plec în Italia în 10 iulie, pentru o săptămână. La M. N., fosta mea iubită platonică de pe vremuri.

Timpul trece atât de repede, încât nu mă mir de abrutizarea inşilor în vârstă.

 

18. 6. În aşteptarea unui eveniment foarte plăcut, pregătesc din greu apartamentul unde locuiesc.

 

27. 6. Am emoţii mari, adolescentine. Nu mi se par ridicole. Ele dovedesc să sunt viu.

 

9. 7. Mâine plec în Italia, cu avionul.

Între timp, am păţit lucruri cu totul ieşite din comun, de nedescris. Au fost zile minunate, magnifice, deşi de natură să mă aducă în pragul atacului de cord sau al damblalei. Ar merita din plin un nou roman de dragoste.

Şeful local al scriitorilor mi-a promis că mă va ajuta să-mi public romanul. A spus că i-a plăcut şi îl consideră un „jurnal de sex”. Aferim!

 

1. 8. Am material pentru un nou roman de dragoste şi anume din plin. Am păţit chestii nemaipomenite.  Ar fi un fel de rescriere a mitului faustic. Italia, apoi scumpa mea V., devoratoarea de bărbaţi… Şi altele.

O noua hemoragie vitreană, mai gravă decât precedentele, m-a pus în faţa unei intervenţii chirurgicale. Vom vedea ce se va întâmpla.

Decât să nu ai nici-un plan, mai bine să ai unul cu şanse mici (microscopice) de realizare.

S-ar părea că ochiul meu merge spre vindecare. Ar urma, în acest caz, doar o intervenţie mai uşoară, cu laser, pentru consolidarea retinei.

Amorurile de senectute sunt ridicole atunci când le priveşti din afară, dar realmente dramatice când le trăieşti.

3. 8. Teoria mea despre suferinţă ca ingredient admis de omul întreg pare bună. În acest zile, când sufăr din plin din motive sentimentale, am ocazia să constată că teoria este dificil de trăit.

 

4. 8. Am nevoie de toate trucurile psihologice cunoscute de mine pentru a rezista situaţiei mele actuale. Enormul stres are însă şi o parte bună. Orice activitate intelectuală mi se pare ceva la îndemână. Pot chiar să încep munca la romanul proiectat. Singurul impediment este ochiul meu drept, cu problemele lui.

 

5. 8. Am o deslipire de retină. O treabă urâtă. Mâine mă duc la Bucureşti, pentru o operaţie adesea nereuşită. Sanse de a rămâne cu un singur ochi bun. Poate că sunt pedepsit de vreo instanţă obscură pentru îndrăzneala de-a fi cucerit, fără a da bani, o fată foarte tânără, atât de frumoasă. Asta-i viaţa.

Aceasta suferinţă are şi o parte bună. Mă vindecă de suferinţa mea amoroasă. În plus, Kutuzov avea un singur ochi şi era un general foarte bun.

 

8. 8. De fapt, am ruptură de retină. Operaţia va fi mult întârziată, fiindcă medicul intră în concediu. Va costa 5100 lei. La Bucureşti. Se adaugă drumurile.

Am plătit cam scump plăcerea unor clipe „de amor”. Nu regret nimic, oricum. Aşa a fost să fie. În definitiv, puteam păţi un infarct de miocard sau un atac cerebral.

H. mă va ajuta şi mă va caza o noapte, după operaţie.

Cu mult noroc, s-ar putea să revin la starea anterioară.

 

12. 8. Zile ciudate. Îmi sunt rezervate surprize mari in acest an. Sper să nu fie prea mari.

 

29. 8. Plăcerile dependenţei ar fi cele ale unei slugi.

Aventuri medicale, cumplit de neplăcute. Se pare că am nervii tari şi nu am clacat. În aceste zile am nevoie de întreaga mea experienţă în materie de trăiri dezagreabile, pentru a rezista.

Revin la dependenţă. Amica mea din Bucureşti spune că s-a decis să facă doar ceea ce îi place. Drept urmare, a căzut în diverse vicii ordinare: băuturi alcoolice, fumat, calculator zi şi noapte. Ei nu-i mai pasă de nimeni. M-a tapat de anumite sume, m-a dat, practic, afară din casă în orele de după operaţia mea distrugătoare de psihic. Dependenţele au dezumanizat-o. Am ajuns la o vecină miloasă a ei în perioada când aveam nişte dureri de cap inimaginabil de puternice. Centrul durerii din creier ar fi în apropierea ochilor etc.

O altă amică, tot din Bucureşti, arată că dependenţele împiedică accesul la concentrare intelectuală. Ea depinde de calculator, precum şi de impulsuriler ei sexuale intense. Ca urmare, performanţele ei de studentă sunt modeste, deşi este inteligentă.

Concluzia ar fi că dependenţele ne paralizează liberul arbitru. A fi dependent înseamnă a duce o viaţă comodă şi previzibilă. Eforturile nu sunt necesare. Performanţele reale nu mai sunt însă accesibile.

Sistemele politice totalitare ar oferi dependenţe confortabile. Şi celelalte, după cum vedem la noi. Televiziune, calculator, messenger, bere, fotbal. Şi viaţa trece plăcut.

 

2. 9. Am început s-o întrezăresc pe V. aşa cum este în realitate. Cristalizarea adusă de iubire pare a se estompa. Din când în când, de sub armura zeiţei apare o fată banală. Ca şi cum ar fi un truc la mijloc. Magie.

Romanul meu despre fosta mea iubită, moartă în America, nu va mai apărea la Braşov, în sensul unor  promisiuni. Este prea decoltat, iar aici este totuşi provincie. Oamenii sunt pudici.

Asta nu mă împiedică să încep munca la romanul lui V., fata devenită zeiţă şi apoi redevenită fată, spre a redeveni zeiţă.

 

3. 9. Un film italian sugerează că slăbiciunea este adevărata condiţie umană. Americanii n-ar recunoaşte aşa ceva.

 

5. 9. Operaţia la ochi m-a costat circa 7.500 lei. Bani mulţi. Am rezistat onorabil. Retina s-a desprins, se pare, din cauza tensiunii emoţionale.

Am material pentru un roman. Rămâne să regăsesc o stare de sănătate mulţumitoare.

În ceea ce mă priveşte, invazia ficţiunii în realitate pare evidentă. Păţanile mele din acest an par scoase dintr-o telenovelă.

De data aceasta voi adopta stilul lui Proust. Naratorul îşi dă un nume fictiv, dar povesteşte simplu ce i s-a întâmplat, ce a simţit şi ce a gândit. Pentru aşa ceva, ai nevoie de o scriitură elaborată. Nu merge stilul jurnalistic.

 

11. 9. Iubirea îţi dă prezentul. Lipsa ei îţi dă viitorul, o abstracţiune.

V. are întotdeauna cel puţin o relaţie-parazit. Aceasta aşteaptă să o înlocuiască pe cea principală. De aici, incapacitatea ei de a trăi din plin prezentul. Neiubind pe cineva anume, ea îi iubeşte pe toţi (toate) cei teoretic compatibili. Stilul ei este al neagajării. Nu conta pe mine, spune întreg comportamentul ei. Are dreptate, evident.

 

14. 9. Este savuros să trăieşti iraţional. Poţi să pierzi un ochi, dar este plăcut…

Aspectul biblic al suferinţei mele oftalmologice. Sunt pedepsit, s-ar spune. Cred  că este totuşi întâmplarea la mijloc.

Povestea mea cu V. are ceva demenţial, dar este şi eroică.

 

16. 9. Ideea de a scrie un roman-anchetă despre o fată aparent oarecare, dar în realitate genială. Naratorul caută s-o cunoască în toate sensurile.

 

19. 9. O fostă colegă de redacţie, despre un iubit al ei: „M-a făcut praştie.” În sensul că a stresat-o peste poate. Aşa ceva păţesc eu acum cu personajul meu, fata reală, dar atât de livrescă. Până la urmă, lucrurile vor lua o turnură rezonabilă. Voi începe să scriu romanul ei, renunţând să mai trăiesc în stil de telenovelă.

O problemă în legătură cu scrierea romanului este actuala mea tendinţă către formulele narative facile, comod de realizat.

Oricum, toate nelămuririle se rezolvă prin trecerea rapidă (pentru mine) a timpului.

Cocheta nu-l lasă pe bărbat să trăiască, dar nici să moară.

 

25. 9. Dacă îmi trăiesc iubirea vieţii după 70 de ani, de ce n-aş scrie cel mai bun roman tot acum? Un precedent ar fi: Goethe…

Azi am de gând să scriu primele cuvinte. Cine a comis proză ştie că scrierea unui roman este „o întreprindere mocirloasă”, cum spune, dacă bine îmi amintesc, Stephen King. A face caz de acest început nu este deci chiar un semn de frivolitate intelectuală. Când un autor nu este prea deranjat de manuscrisele lui abandonate, este altceva. Cu tenacitatea mea patologică, eu chiar doresc să scriu în întregime această carte.

Va fi romanul scumpei mele V.

26. 9. Nu am scris ieri primele cuvinte ale romanului. Voi încerca astăzi.

S-a produs o corectare a traiectoriei. Lucrurile par a evolua conform prezicerii din Yi Jing, adică spre o relaţie bună, destul de lungă spre a nu fi frustrantă pentru nimeni.

 

27. 9. Scriind la roman, constat că dorinţa de a mă întâlni cu prototipul real al personajului îmi scade. Altă curiozitate.

Întrebarea este cât de departe poate să meargă un om foarte tenace de felul lui. Până la propriul deces? Sau este bine să se oprească la un moment dat şi să spună că a fost destul?

 

29. 9. Scriind la romanul despre iubirea de senectute, obţin o curioasă calmare. Exasperarea de-a nu avea suficient de mulţi bani se estompează.

Am mare nevoie de remedii psihice, dat fiind faptul că ochiul meu, s-ar spune, nu merge cum ar trebui. Poate că mă înşel. Nici relaţia cu V. nu este tocmai comodă, ba chiar dimpotrivă. Să stai într-o permanentă incertitudine nu este prea uşor. Omul încearcă să se instaleze şi în această situaţie, dar apar probleme.

Unele vagi promisiuni de publicare pentru romanul meu, de la o editură locală. Cândva, poate o să apară într-un mic tiraj, bun pentru vanitatea autorului.

„Cum e, aşa e bine.” Maica, bunica mea, dixit. Avea dreptate, cu siguranţă. Ca şi Leibniz, considera că lumea reală, a noastră, este cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Este greu de rezistat la suferinţa adusă de ochiul meu bolnav. Se cere o întreaga echilibristică psihologică, pentru a reuşi să şi lucrezi ceva.

 

1. 10. Pentru actuala mea formă de viaţă, am nevoie de nişte nervi foarte tari. Se pare că am aşa ceva. Sunt probabil în stare să rezist până la capăt.

Renunţi – faci literatură, nu renunţi – trăieşti.

5. 10. V. pare a recidiva. Are nişte crize periodice de furie, dar le depăşeşte rapid. În singurătatea camerei ei, este o altă fată, este o persoană iritabilă, resentimentală, profund înfricoşată şi neîncrezătoare. Când este cu mine, devine brusc o fată foarte dulce. Cred că m-am adaptat la această situaţie. Trebuie să înţeleg că nu se poate conta pe ea dincolo de anumite limite şi să am aşteptările adecvate. În acest fel, relaţia cu ea devine suportabilă. Altcineva ar apela la o altă femeie. Eu nu pot să fac asta. V. este o persoană excepţională şi o tratez cu maximum de respect şi fidelitate.

Nu mi-aş fi închipuit că se poate suferi într-un asemenea hal.

 

6. 10. Cred că povestea cu V. s-a încheiat. Încă puţin şi muream, probabil. Am suferit tare de tot. Acum mă pot gândi la scrierea romanului.

V. are geniul de a sfărâma inimi, ca să mă exprim popular. În alţi termeni, ştie din instinct să farmece şi apoi să se refuze. Eu am trăit un salt calitativ. M-am trezit că sunt în stare să renunţ la ea. Cine ar fi crezut că un om de vârsta mea poate suferi într-un asemenea hal?

Povestea noastră este o dramă generată de Internet. Cuvintele prea uşor transmise creează o realitate a lor. Oamenii ajung să le prefere faptelor. O nevroză specifică îi cuprinde.

Deocamdată recurg, în roman, la relatarea cea mai simplă, cea la persoana întâi.

8. 10. V. va veni zilele acestea la mine. Retractările ei m-au anesteziat cumva. Drept urmare, privesc cu oarecare blazare posibilitatea aceasta. Desigur, în ultima clipă se poate răzgândi.

Prietena mea din Italia, M. N. mi-a ghicit în cărţi referitor la viitorul legăturii mele cu V. Spune ca pentru moment relaţia este bună. Curând însă se va deteriora. Va apărea un băiat în norocosul pat locuit de V. Amica din Italia spune că eu voi rupe relaţia. Este o variantă de bun simţ. Să sperăm că nu se va adeveri.

Cu V. s-a petrecut ceva foarte curios. Iniţial ea a fost o fată uluitor de frumoasă. Şi acum este, desigur, dar s-a îngrăşat cu vreo 7-8 kilograme. Ca efect, iubirea mea a scăzut întrucâtva în intensitate. Am început s-o mai consider mai mult o femeie decât o zeiţă. Poate că mărirea ei în greutate îmi salvează viaţa!

U. S. imi va da un ajutor nerambursabil de 1000 lei. Este un fel de mic câştig la loterie. Se confirmă ce scrie în horoscopul meu: primeşte ajutor din surse neaşteptate. Acum pot să abordez liniştit cumpărarea unui laptop pentru V. Va fi un gest de prietenie. Ea nu mi-a cerut nici un sfanţ.

O verişoară a mea, cândva inteligentă, ar avea Alzheimer. Am aflat că această maladie i-ar afecta exclusiv pe oamenii inteligenţi!

 

10. 10. V. ar urma să vină astăzi la Braşov. Nu se ştie însă dacă a reuşit să se trezească şi astfel să prindă trenul. N-o critic. La vârsta ei, nici eu nu eram mai parolist.

Dacă o ţine tot aşa, va intra în categoria mult simpatizaţilor asociaţi cu sintagma „nu se poate conta pe el (ea)”. Nu se ştie de ce, aceştia sunt cei mai iubiţi. M-am mai referit la chestia asta ciudată. În schimb, cei corecţi, ca mine, nu sunt prea simpatizaţi, sunt doar respectaţi. Nu ştiu ce este de preferat. La aşa ceva se referă zicala: Nemţii sunt respectaţi, italienii sunt iubiţi. Nu le poţi avea pe toate. O explicaţie ar fi faptul că respectul faţă de cineva parazitează sentimentul propriei superiorităţi.

Amicul meu Mihai (mort la 62 de ani, ajuns aproape boschetar, ucis în bătaie de nişte prieteni de pahar) obişnuia să spună: Le-am învăţat pe femei să nu conteze pe mine. Într-o asemenea situaţie, comentez eu, nu apar drame şi totul este luat à la légère.

V. vine totuşi.

 

11. 10. Relaţia mea cu V. a ajuns acolo de unde trebuia să înceapă. Să vedem dacă ne vom înţelege. Romanul, dacă voi reuşi să-l scriu, va fi mult mai frumos decât realitatea, aşa cum se cuvine să fie literatura.

 

12. 10. Supratema romanului va fi modul cum minciuna se transformă în realitate, cum literatura devine realitate.

13. 10. Cine ar fi putut bănui că la asemenea vârstă îmi sunt rezervate aventuri existenţiale de o asemenea intensitate? Cu ani în urmă, mi-aş fi prognozat o viaţă liniştită, plină de îngrijorările caraghioase ale vârstnicului tradiţional. Se confirmă astfel o prezicere, ridicolă la prima vedere: „Norocul vine după 60 de ani!” Cum întotdeauna am avut convingerea că fericirea stă în intensitatea trăirilor (vezi romanul meu despre sentimentul de preaplin, „August – decembrie”, 1990), lucrurile au o logică.

 

16. 10. A venit iarna. Ninge interminabil.

M-am reconciliat cu V. Suntem într-o relaţie practic imposibilă, dar încă viabilă.

Am dat un anunţ la ziar. Mă ofer să supraveghez un bolnav de Alzheimer, în Bucureşti. O variantă aproape suprarealistă şi de aceea interesantă.

În locuinţa mea nu există deocamdată încălzire.

Cred că voi începe munca la o carte despre un autor local.

Cu un cuvânt, am o viaţă interesantă.

Evident, nici-o veste de la editura unde am trimis spre editare romanul „Fiul din America”.

18. 10. Altă întorsătură în relaţia cu V. Mi-am dat seama că este riscant să merg mai departe. Ea spune şi apoi retractează, într-un joc istovitor, periculos pentru mine. Îmi rămâne să scriu romanul, spre a muta totul în domeniul lipsit de primejdii al cuvintelor. Astfel, viaţa mea va redeveni ternă şi plictisitoare. Scrierea unui roman este şi ea o aventură, dar una emasculată, domesticită.

 

23. 10. Minunata, letala mea relaţie cu V. continuă. Printr-o minune, nici vorbă. Să vedem dacă rezist unei navete la Bucureşti. Ce fac eu acum l-ar obosi şi pe unul mai tânăr decât mine.

Felul meu de-a fi mă îndeamnă să sper în miracole. Asta şi fac. Miracol financiar, miracol biologic… Vom vedea. Cât timp voi avea energie să sufăr, inimaginabil de plăcuta relaţie va continua.

Mă terorizează ideea că V. mă va părăsi, prelungindu-mi astfel viaţa.

Cu un minimum de înţelepciune, m-aş rezuma la romanul lui V., lăsând la o parte relaţia efectivă. Ar fi infinit mai puţin obositor.

 

25. 10. Lucrurile evoluează. Misterele relaţiei cu V. se lămuresc treptat. În curând vom vedea cât de tare este caracterul ei.

Lucrez la o carte. Nu ştiu cine o va semna. Poate chiar eu. Voi lua nişte bani, zice-se.

Mandatul cu banii de la Uniunea Scriitorilor s-a pierdut pe drum! Dau telefoane costisitoare, pentru a recupera suma respectivă.

Aparent, intelecţia mea nu s-a deteriorat prea mult.

Sigură, în relaţia mea cu V. este bogăţia poetică a întâmplărilor, a amănuntelor. Este un roman trăit, scris de un poet adevărat.

 

27. 10. Lucrurile merg bine, în general. Trebuie doar să rezist fizic. Creierul meu pare OK, cu unele uitări nu prea semnificative. Uit sa iau o pastilă, dar nu uit numele cutăruia.

Am de lucru, primesc şi ceva bani. Planul cu supravegherea unei persoane bolnave de Alzheimer nu s-a realizat. Poate că ar fi fost şi prea mult pentru mine. Activităţile de tip literar îmi sunt mai la îndemână.

V. este OK. O persoană remarcabilă sub toate raporturile. Se maturizează în ritm accelerat. Merită cel mai bun tratament cu putinţă din partea mea. Apreciez la ea faptul că este o persoană superioară, incapabilă de mârşăvii. Are stil.

 

28. 10. V., conform unul algoritm deja precizat, dă înapoi. Nu mă mai formalizez.

O anumită anesteziere mă ajută să privesc lucrurile cu detaşare.

Maniera ei de cochetă în devenire devine tot mai precizată. Cu toate acestea, V. rămâne o persoană de bună calitate. Are însă limitele ei, ca orice om.

Când vreau să merg mai departe cu relaţia sinucigaşă şi savuroasă cu V., când sunt tentat să mă retrag, ca un înţelept. Oricum va fi, actualmente instinctul meu de conservare este destul de anesteziat. Am fire de artist, nu sunt rezonabil.

31. 10. O nouă electrocutare psihică, marca Vanessa (folosesc numele primit de V. în micul meu roman). Încerc din răsputeri să rezist. Ea are un vădit killer instinct. Este nemaipomenit de interesantă. Mă delectează în cel mai înalt grad. Eu nu sunt masochist, dar îmi plac situaţiile inconfortabile. Pe altul, aceste lovituri năucitoare l-ar demobiliza, probabil. Ce-i drept, intră în discuţie şi iubirea mea necondiţionată, demodată, dar reală.

 

1. 11. Întrebarea este dacă deteriorarea mea mintală este acceptabilă sau este mai mare decât îmi place să cred. Uneori am impresia că nu mai sunt în stare să finalizez proiecte intelectuale dificile. Alteori, totul pare în ordine.

Cât priveşte relaţia cu V., lucrurile par a fi aranjate de trecerea timpului.

Ceva se petrece. Am devenit mai puţin rezistent la stres. Am încă darul umorului şi îl folosesc din plin, pentru a-mi privi propriile peripeţii ca şi cum ar fi vorba despre altcineva. Cu asta mă mai salvez cumva de la o „defectare” vizibilă.

Pe de altă parte, îmi amintesc despre o predicţie astrologică. Mi-a fost prezis ca voi obţine anumite lucruri doar prin „înşelăciune”. Se confirmă.

Poate ca problemele mele cu vederea îmi strică şi ele psihicul. Ochiul operat nu se sincronizează cu cel sănătos, vede altceva… Nu este prea plăcut.

Salvarea, câtă mai poate fi obţinută într-o asemenea situaţie, pare a veni tot de la literatură. Poate că o activitate susţinută mi-ar face bine.

 

4. 11. Reconciliere. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, V. mi-a fixat o întâlnire. Voi merge la Bucureşti şi voi dovedi că am o mare energie, de origine nervoasă.

În apartamentul meu este căldură. Se poate trăi.

Cât priveşte starea psihică a Vanessei, rămâne de văzut dacă este o paranoia, cum îmi vine să cred uneori, sau doar o criză de maturizare. Desigur, nimic nu m-ar împiedica s-o iubesc.

La mine, în schimb, lucrurile sunt clare. Mă aflu într-un proces destul de rapid de senilizare.

 

5. 11. Întrebarea mea din însemnarea anterioară este de actualitate. Mă simt cumva sfârşit şi s-ar părea că nu este ceva trecător. Nu mai joc şah câteva zile, pentru a mă odihni. Aşa că nu pot folosi acest test infailibil.

Relaţia cu V. pare OK. Problema este că eu nu prea mai pot face faţă, fizic vorbind, drumurilor la Bucureşti. Sau mai pot? Asta se va vedea curând.

Am început să citesc cărţile unui autor local, pentru a scrie o monografie. O treabă dificilă. Mă consolez cu adevărul că atunci când minţi, devii elocvent. Spunerea adevărului este trudnică. Minciuna se nutreşte din ea însăşi şi înfloreşte rapid. Şi minciuna presupune o performanţă intelectuală, în definitiv.

Am o perioadă ceva mai proastă. Sper că se va încheia de îndată ce o voi vedea pe Vanessa. Fata aceasta îmi transferă o certă energie vitală.

 

8. 11. Un pattern clasic pare a fi încălcat de V. Ea ar trebui „să şi-o pună” şi cu un tânăr, simultan. Un astfel de triunghi se dovedeşte adesea foarte rezistent.

Relaţia mea cu V., oricum ar fi în esenţa ei, are darul de a interzice plictiseala. Dacă mă omoară, voi muri bine dispus, deloc plictisit. Nu este puţin lucru.

Este la modă gripa porcină (zisă nouă). Poate scap.

Dacă V. trăieşte triunghiul amintit  mai sus, înseamnă că este o persoană banală.

11. 11. Confecţionarea monografiei despre autorul local este o întreprindere „nămoloasă”, dar sper să mă descurc cumva. În definitiv, în literatură, adevărul este ceva convenţional. Ce este bun pentru unul este execrabil pentru altul.

Dacă V. s-ar retrage, n-aş mai scrie nici-o monografie! Ciudăţeniile vieţii!

 

12. 11. Relaţia mea cu Vanessa este o operă de artă cinetică. Este nespus de greu s-o întreţin. Un mecanism extrem de delicat.

Munca la carte îmi face bine la creier. Noaptea trecută am dormit aproape bine. Când am un proiect mare, încep să mă simt mulţumitor. Şi lectura tradiţională are un efect de calmare.

 

15. 11. Cel mai mare act de curaj este să iubeşti. Dacă reuşeşti să iubeşti, totul devine simplu, inclusiv moartea ta.

Dacă iubeşti o femeie, nu mai ai nici-un dubiu existenţial. Poţi să gândeşti dileme filozofice, dar pe plan existenţial totul este clar. Nu mai ai ezitări, sfieli, nu-ţi mai pasă ce spune lumea. Îşi este foarte uşor să trăieşti. Viaţa este ceva simplu şi armonios.

Generaţia Vanessei consideră actul sexual o monedă măruntă. Pe vremuri, fetele se sărutau, dar nu făceau sex. Astăzi este invers! Ceva cu adevărat uimitor. Esenţa celor două atitudini este însă identică. Fetele, inclusiv V., vor să păstreze intact un anumit domeniu intim al lor. Nu vor să iubească, de fapt. Iubirea este considerată incomodă şi chiar periculoasă.

Citesc un prolix roman de dragoste. Şi eu scriam cam aşa cu mai bine de treizeci de ani în urmă.

 

17. 11. Citesc din greu cărţi vechi şi noi. Voi redeveni istoric literar, pentru o vreme. Sunt curios ce fraze îmi vor ieşi. Oricum, nu trebuie să ocolesc prea insistent locurile comune şi nici micile neadevăruri pioase.

Pentru orice, mă consolează ideea că abolut nimănui nu-i pasă de mine pe acestă lume.

 

18. 11. Aproape în fiecare zi am impresia că s-a modificat ceva în modul meu de a vedea realitatea. Desigur, este o deteriorare.

Mâine urmează să merg la Bucureşti, pentru a obţine o reţetă de ochelari. Astfel se va încheia operaţiunea „deslipire de retină”, semieşuată.

Imaginea scumpei mele V. se estompează. Tot mai des înclin să spun despre ea „Ei, si!?”

Anul Bivolului a fost  savuros, dar şi parşiv, pentru mine. Este încă.

 

19. 11. Am amânat cu o zi plecarea la Bucureşti. M-am reprogramat. Voi rămâne probabil până sâmbătă, pentru a mă întâlni cu V. Credinţa mea că această relaţie îmi poartă noroc este mare.

21. 11. N-am rămas şi azi la Bucureşti. O voi vedea pe V. peste o săptămână.

Operaţiunea „Ochiul” s-a încheiat. M-a costat mai bine de 8.000 de lei. Văd, dar cu anumite aberaţii, să zicem, acceptabile. Nişte jigodii grăbite, medicii. Mă consolez cu ideea că puteam pierde ochiul.

Am nişte îndoieli cu privire la eseul proiectat. Omul scrie absolut plat. Eu ar urma să-i găsesc (inventez) nişte calităţi de romancier. Încerc să mă montez.

Dintr-o discuţie pe messenger cu V. rezultă că este o paranoică tipică. Acuză erotomanie, dar şi altele (delir de persecuţie, de exemplu). Viaţa este foarte ciudată.

Scrierea cărţii de istorie literară trebuie privită ca o performanţă retorică, fără legături de rudenie cu adevărul. Doar aşa ar merge, probabil.

 

22. 11. Ca să o păstrez mai multă vreme pe V. este necesar un miracol. Destinul poate să-mi trimită aşa ceva. Aştept un semn şi ştiu că va veni. Mi se va arăta ce va fi. Cu V. – o viaţă adevărată, fără V. – o amorţeală plictisitoare.

 

23. 11. V. nu-mi dă nici un semn de viaţă. Sufăr şi mă consolez cu ideea că, la mine, orice trăire este estompată, din cauza vârstei, dar şi a trecerii mai rapide a timpului. O anumită anesteziere psihică şi o obiectivă accelerare a trecerii timpului – iată ce mă salvează de colaps psihic.

Stilul ei este să nu mai comunice şi apoi să revină. Relaţia este uzată, se poate încheia oricând.

 

24. 11. Din când în când, inima îmi dă câte un semn neplăcut. În acele momente povestea cu V. devine brusc un semn de naivitate, de alterare a modului meu de estimare a realităţii.

Sunt aproape de sfârşitul lecturii. Autorul meu a scris destul de mult. Sunt vreo 11-12 cărţi destul de groase, plus câteva mai subţiri. Voi trece la redactare. Să vedem dacă mă va mai ajuta mintea. Chiar dacă V. se retrage, mă voi strădui să închei această acţiune dificilă.

Printre altele, redescopăr plăcerea lecturii prelungite a unor cărţi tradiţionale, aproape uitată de când apelez la Internet.

 

26. 11. Am din plin prilejul să justific literatura nesemnificativă, ca specie, precum am mai încercat cândva. Este un demers intelectual ca oricare altul. Seamănă mai mult cu o performanţă avocaţială şi mai puţin cu una ţinând de istoria literară.

Poimâine urmează că mă întâlnesc cu V.

 

6. 12. Am slăbit vreo 6-7 kilograme în ultima vreme, semn că relaţia cu V. a devenit periculoasă. Incertitudinea furnizată de V. în permanenţă nu-mi prieşte chiar deloc. Eu fac tot ce-mi stă în putinţă, dar situaţia pare a se afla într-un punct critic. Oricum, o apropiată plecare a mea la Bucureşti, în scopurile ştiute, este exclusă, dacă vreau să mai trăiesc. Înclinaţia mea naturală de a nu cere nimic de la nimeni şi de a pune osul trebuie inhibată.

Voi lucra la micul meu eseu de 200 de pagini şi voi fi atent sa nu sar mesele. V. nu poate veni la Braşov, aşa că trebuie să mă refac fizic şi apoi să încerc să merg din nou la Bucureşti. Vor trece astfel câteva săptămâni, apoi va veni perioada obositoare a sărbătorilor când din nou nu se va putea. V., o persoană politicoasă de felul ei,  pare a nu avea curajul să-mi spună că relaţia cu mine o scoate din sărite. Rău face. Lucrurile clarificate ne ajută să trăim mai departe.

 

12. 12. Am levuri în urină. Poate că V. este o târfă, iar levurile vin din prostată, date de ea. O bizarerie în plus nu mai contează.

Iau numeroase medicamente.

Scrierea cărţii pare a merge bine. Nu cred că am probleme majore.

 

17. 12. Se pare că anul Bivolului îmi este cu adevărat nefavorabil. Mă atacă o depresie psihică tare de tot. În plus, am niscaiva probleme de concentrare. Să vedem dacă rezist în relaţia cu V. sau în post-relaţia cu ea. Trebuie să ţin cont că în lumea de azi actul sexual este ceva subsidiar.

 

18.12. V. m-a decomandat. Aşa că plec la Bucureşti doar mâine şi nu azi, cum era stabilit.

Cartea mea, aflată în lucru, prezintă probleme. Înclin s-o scriu cu seriozitate şi nu în chip de jurnalist superficial, pus pe fuşereală comodă.

 

21. 12. M-am întâlnit cu V. Sub raport tehnic, totul este în regulă. Ea are nişte tribulaţii, jumătate reale, jumătate teatrale. Psihologia ei este destul de ciudată, pentru mine. Dincolo de cuvinte există însă o anumită concordanţă a senzaţiilor. Relaţie livrescă, în bună măsură, dar bizar de reuşită în esenţă.

De mâine, mă voi strădui să reintru în atmosfera cărţii.

Această perioadă a sărbătorilor de iarnă este cea mai dificilă pentru mine. Este frig, prăvăliile sunt forte aglomerate.

La Bucureşti am tras un frig cumplit, dar se pare că nu am răcit.

 

23. 12. Când te părăseşte o amantă  suferi mai puţin decât atunci când o femeie iubită nu se culcă deloc cu tine. Atunci simţi că crăpi. Deci sunt un norocos.

 

24. 12. Mi-am mai revenit, supravieţuind unei întâlniri cu V. Ea este o femeie fatală, dar, în mod curios, îmi face bine. Am  credinţa dementă că relaţia cu ea îmi va aduce surprize foarte plăcute. În orice caz, tot ce am trăit cu nenumăratele mele femei nu înseamnă nimic pe lângă ceea ce simt cu ea.

O preferinţă absolută (iubire) este ceva curios. Nu mai ai nici-un dubiu.

Iubirea ar trebui să fie contagioasă, dar nu este.

Lucrez la cartea menţionată anterior. N-am mai făcut critică literară de multă vreme şi asta se simte. Am mari probleme. Uneori îmi vine să zic că nu voi reuşi s-o termin. Poate că după o vreme, după ce intru în atmosferă, scrisul meu va deveni mai puţin trudnic.

 

26. 12. O nouă faringită? Datorită bolii, am căpătat anestezierea psihică inerentă unor asemenea situaţii. Chiar şi faptul că V. nu îmi răspunde la mesaje nu mă afectează prea tare. Cred că prin extrapolarea acestui mod interior se obţine psihologia unui muribund.

 

27. 12. Povestea mea cu V. are ceva dintr-o agonie. Este din ce în ce mai ciudată şi mai ameninţătoare.

Boala mea pare a da înapoi. Am reuşit să scriu câteva pagini la cartea cu pricina.

V. este născută femeie fatală. Nu are destul curaj, dar îl va căpăta.

 

31. 12. V. a intrat într-o pasă bună. Va veni poimâine la mine. În ultimul nostru dialog a fost dulceaţa personificată. Va sta doar câteva ore, sublinind bizareria relaţiei noastre.

Lucrez la carte cu rezultate mulţumitoare.

Ideea de nou an nu-mi spune nimic.

În relaţia cu V. trebuie să ai nervi de oţel, aşteptând cu răbdre să apară pasele bune.

 

2010

 

3. 1. Ieri m-am întâlnit cu V. N-a mai venit şi am fost eu la Bucureşti. Ne înţelegem din ce în ce mai bine, în mod paradoxal. Nu avem la dispoziţie decât realitatea prezentului, dar aceasta este minunat de bogată.

În mica ei tristeţe am văzut un semn de iubire. Nu ştiu ce a însemnat în realitate. Oricum, este foarte greu de crezut că ea m-ar putea iubi. Miracolele se petrec în filme, nu în realitate. La mine a ajuns însă această semnificaţie, atât de plăcută.

Am intrat în atmosfera cărţii şi se presupune că îmi voi încheia „misiunea” fără prea mari probleme.

 

4. 1. Modul meu actual de viaţă ilustrează ideea că momentele de viaţă intensivă sunt mai importante decât o viaţă constant satisfăcătoare. Eu trăiesc vreo 8 (opt) ore pe lună, cât sunt împreună cu V. În rest, mă pregătesc pentru acele momente. Mi se pare convenabil.

Manuscrisul meu se măreşte. Este totuşi destul de grea această muncă.

 

5. 1. Munca la carte merge bine. Propria productivitate intelectuală este reconfortantă

V. este un mare mister. Poate că, în ceea ce o priveşte, lucrurile stau întotdeauna tocmai pe dos de cum le văd eu.

Perioada obositoare a sărbătorilor a trecut repede, ca un vis.

 

6. 1. Am anumite probleme cu munca la carte, în această dimineaţă. Sper să le depăşesc. S-ar zice că „mansarda” îmi joacă nişte mici feste. Vom vedea.

Mă droghez cu ciocolată, ceai verde şi gingko biloba.

 

8. 1. Realitatea nu vrea să imite literatura. Relaţia mea cu V. se stinge repede.

Sentimentul de frustrare trebuie administrat cât mai bine posibil.

 

10. 1. Tăcere informatică din partea fostei mele iubite, V. Nu mesaje, nu messenger.

Lucrez la monografia cu pricina. Treaba merge, dar sunt chemat să fardez de zor realitatea.

V. are probleme psihice, nu morale. Îi pieptul ei sunt două suflete, precum în versul lui Goethe. Schimbările ei de registru trebuie înţelese. Romanul ei ar fi fabulos, dar nu ştiu dacă voi fi în stare să-l scriu.

 

11. 1. Pentru a umple cele 200 de pagini avute în vedere, trebuie să mă dedau şi la nişte digresiuni. Unele afirmaţii din această categorie mă miră şi pe mine însumi.

Munca la această carte mă ajută să suport mai uşor despărţirea inevitabilă de V.

Misterul frumoasei V. iese la iveală, dacă admitem că ea are o personalitate dublă sau ceva pe-aproape de această situaţie. Dacă situaţia aceasta se va accentua, o paşte alienarea mintală.

 

14. 1. Cartea mea va ajunge curând la pagina 80. Îmi amintesc că biata L. C. spunea că romanele începute de ea merg doar până la această pagină.

V. are ezitări, nu ştie cum să mă trateze. Relaţia noastră s-a consumat întrucâtva, marile tensiuni s-au estompat.

Poate că pomâine nu mă mai duc la Bucureşti şi totul se încheie. Nu cred că ar fi chiar o trgedie.

 

17. 1. De fapt V. este o fată normală, foarte inteligentă şi extrem de bună la suflet, nobilă chiar. Are un demaraj mai dificil, nimic mai mult. Este evident că ne facem repciproc bine, contrar unor clişeee de prin filme proaste.

 

21. 1. În mod curios, lucrul la carte mă ajută să suport mai uşor complicate despărţire de V., încă neîncheiată.

Luna ianuarie trece fulgerător de repede. Poate cu anul Tigrului va aduce şi lucruri bune.

 

24. 1. Oarecum buimăcit  din cauza prea multelor partide de şah jucate pe Internet, lucrez pe apucate la carte. Va ieşi ceva.

V. ar urma să vină vineri, dacă nu cumva se se răzgândeşte. Încerc să prelungesc o relaţie atât de neconcordantă.

Nişte geruri dezgustătoare mă împiedică să ies din casă. Aştept să treacă „valul de aer arctic”.

Şahul este în mod esenţial potrivnic literaturii. Poate pentru că este atât de obositor. Dacă azi reuşesc să nu joc nici-o partidă, voi lucra foarte bine la mincinoasa mea carte.

31. 1. Povestea cu V. s-a încheiat la exact 6 luni de când a început. Doar un alt miracol ar putea-o revitaliza. A fost, de departe, cel mai reuşit episod amoros din viaţa mea.

Acum încerc să mă instalez în noua mea situaţie. Mă pot considera un norocos. O încheiere strălucită de carieră.

 

1. 2. Doar scrierea romanului despre V. mă va ajuta poate să trec peste această senzaţie de încheiere a partidei.

Oricum ar fi, aştept un miracol. Sunt un nemernic pentru asta? Nu cred. Şi ei i-a plăcut.

 

4. 2. Neverosimila mea relaţie cu V. s-a încheiat într-un mod destul de abrupt. Ea se consideră cumva jefuită. Are dreptate doar la nivelul clişeelor de gândire. Un asemenea clişeu spune că un ins de vârsta mea nu poate decât tâlhări o fata de anii ei. Pe planul real se află însă şi nişte futaiuri foarte reuşite, savurate din plin şi de ea. Suferinţa ei, câtă există, vine de la conştiinţa faptului că relaţia este total neconformă cu ceea ce face în mod uzual o fată de vârsta ei. Vine din conformism.

Îmi rămâne acum să scriu romanul, dacă voi fi în stare.

Ce spune în horoscop despre relaţia teoretică dintre noi doi se confirmă matematic.

 

5. 2. Se pare că atunci când sufăr scriu mai bine decât atunci când urma să mă întâlnesc cu preaiubita mea V.!  Se confirmă teoria lui Maiorescu!

Peste 10 zile, începe anul chinezesc al Tigrului. Să sperăm că îmi va fi mai uşor atunci.

Am nişte emailuri, dar nu mă uit la ele de frică ca nu cumva să nu fie nici unul de la V. Iubirea este jalnică, atunci când o priveşti din afară. N-am ce să fac, mi-a fost dat să trăiesc iubirea vieţii mele la o vârstă caraghios de înaintată, cu o intensitate de necrezut.

Nu-mi pot permite luxul unei crize de depresie. Trebuie să lucrez la cartea cea mincinoasă. În aceste zile sunt „copt” pentru o asemenea criză. Nu-mai mai citesc emailurile de frică să nu dau peste noi acuze venite de la V. Am fi meritat, amândoi, o încheiere mai elegantă.

Viaţa are modul ei de a eroda, pe tăcute, totul.

O înţeleg destul de bine pe V. Printre altele, i-a displăcut mult apartamentul meu prost întreţinut.

Nu înţeleg să-mi pierd credinţa într-un miracol. Mi se mai poate întâmpla. Dacă nu mai cred în aşa ceva, înseamnă că sunt un om terminat.

 

6. 2. Sunt într-o stare psihică rea. Ultimul mesaj de la V. se încheie prin cuvântul adio.

A fost frumos şi sper ca preţul să nu fie prea mare, adică să păţesc ceva de natură somatică.

Nu ştiu dacă voi fi în stare să scriu romanul acestei întâmplări de neînchipuit. A fost o „înşelăciune” de mare anvergură. Totul a fost uimitor, de necrezut.

 

7. 2. O dată cu anul Bivolului s-a încheiat şi povestea mea cu V. De data aceasta, în mod iremediabil. Anestezierea adusă de vârstă îmi este de folos, fiindcă altfel aş fi înnebunit de durere.

Cred că îi datorez fostei  mele iubite un roman frumos. O să încerc să-l scriu, dacă destinul va permite. Poate că Dumnezeu mă va ajuta. Am fost cam porc cu V., dar ce puteam să fac!? Am fost nevoit să „inventez” o poveste. Oricum, V. s-a simţit foarte bine cu mine, dacă orgasmele copioase ale unei femei înseamnă ceva.

Iubirea încetează la fel de brusc precum apare. Cred că va urma o nouă perioadă interesantă. Iubirea te năuceşte. Când ieşi din ea, este ca şi cum n-ar fi existat.

 

12. 2. Cu fiecare zi, distanţa mea afectivă faţă de V. se măreşte. În curând, o voi privi ca pe o străină. Este cumplit, dar vital.

18. 2. Am avut o răceală cumplită. În mod logic, câteva zile înainte de declaşarea ei m-a bântuit depresia.

Acum urmează să reiau munca la nefericita carte. Peste vreo lună de zile m-aş putea apuca de romanul scumpei mele V.

Am fost nemăsurat de norocos atunci când am întâlnit-o. Faptul că m-a abandonat nu mai contează. S-a terminat trăirea, începe literatura. Minunata V. se va transforma într-un frumos personaj de roman, dacă Dumnezeu va permite.

 

24. 2. Trudnic, fac paşi către încheierea cărţii. Mai am nevoie de vreo două-trei săptămâni. N-a fost uşor, dar nici dificil.

Romanul despre V. va fi mai pasionant. Probabil că literatura mi se potriveşte mai bine decât escapadele la hotelul din Bucureşti, pentru futaiuri efective, întotdeauna dominate de tandreţe.

 

25. 2. Anul Tigrului mi-a adus deocamdată o treptată renunţare la V. Este ceva important. Vreme de câteva săptîmâni aş fi spus că voi muri de durere. Mă obişnuiesc treptat cu ideea că foarte binele nu poate dura, este inuman să dureze. În viitor, dacă va exista aşa ceva pentru mine, voi încerca să scriu romanul acestei neverosimile relaţii. Deocamdată mă străduiesc să termin flatanta carte de istorie literară.

 

# Le datorez moraliştilor literari câteva precizări. Aceştia susţin, în esenţă, că un critic literar trebuie să scrie adevărul şi numai adevărul estetic. După o viaţă trăită printre literaţi şi sefişti, pot spune că marii moralişti literari cunoscuţi de mine s-au dovedit a fi nişte ipocriţi. Pateticele lor predici despre necesitatea de a spune cu orice preţ adevărul estetic s-au arătat a fi nişte elemente de retorică a succesului în şi prin literatură. La doi asemenea moralişti literari, ce-i drept, de mâna a doua, m-am referit în acest jurnal. Am arătat că ei, nişte profitori notorii ai comunismului, nu aveau îndreptăţirea să-mi dea mie lecţii retroactive de moralitate literară, în anii de după decembrie 1989.

Cât priveşte cartea mea despre autorul braşovean, aş spune că am fardat un pic realitatea estetică  dintr-o bunăvoinţă de felul celei arătate de Perpessicius. Există critici specializaţi în demolări literare, ironici, chiar veninoşi. Nu i-am imitat. Poate şi contaminat de modul mai  îngăduitor al provinciei, am constatat că sinceritatea, o certă calitate a autorului respectiv, poate fi considerată un fel de jolly joker providenţial, capabil să salveze ansamblul. Prin urmare, nu poate fi de fapt vorba despre o minciună, ci mai degrabă de un demers axat pe legitimarea estetică a sincerităţii dovedite de un autor. #

 

27. 2. Trebuie să am energia de a renunţa total la V. Din fericire, cu fiecare zi, mi se pare tot mai mult că relaţia cu ea a fost un vis. Aspectul de ficţiune se accentuează. Totul este copt pentru scrierea unui roman, s-ar spune.

 

28. 2. Trist este că nu prea mai sufăr. Lamentabila mea vârstă are şi unele avantaje. Să vedem, pe de altă parte, cum va merge munca mea la romanul despre minunata V.

 

2. 3. Mai am de scris 10.000 de cuvinte şi termin cartea de istorie literară.

Aştept în continuare un miracol, de natură să mi-o readucă pe V. Este o utopie, fără îndoială. Limitele situaţiei au fost atinse.

 

3. 3. Suferinţa mea legată de V. se estompează. Mă gândesc la o miraculoasă revenire a ei, dar cu oarecare detaşare. Nu mai sunt atât de dureros implicat.

Citesc resemnat literatură slabă şi mediocră (în cazurile fericite, rare). Curând se va încheia această jalnică îndeletnicire.

Un autor citează următoarele versuri minunate: „Alah, dă proştilor tezaur / Comori de-argint, comori de aur / Palate dă-le lor, iar mie/ Dă-mi albe flori de iasomie / Şi ochii ei, atât îţi cer, / Şi sunt cel mai bogat sub cer.”

 

4. 3. Încheierea cărţii de istorie literară îmi pune probleme. Sper să reuşesc totuşi.

Literatura proastă este ca şi viaţa neautentică, ceva zadarnic.

Poate că şi eu am scris doar texte proaste.

Fără calculator, probabil că munca mea literară ar fi fizic imposibilă.

Aştept un nou miracol, după cel al ivirii minunatei V. în preajma mea.

Acum am ocazia neaşteptată de a aplica recomandarea lui Girard referitoare la vindecarea de maladia existenţială prin scrierea unui roman.

 

5. 3. Era greu de presupus că voi mai scrie critică de poezie. Iată că se întâmplă aşa ceva.

Sunt poezii modeste, având însă darul de a fi sincere. Mofturile intelectualiste sunt destul de puţine, la acest autor modest.

Credinţa religioasă (de tip religios) poate că nu are consecinţe practice. Ea asigură însă un psihic relativ acceptabil.

„Mândria prevesteşte căderea.”

„Respingerea [din partea altui om] este protecţie de la Domnul.”

 

9. 3. Încerc să închei cartea în această săptămână.

V. – tot mai mult o amintire neutră. Cred că mi s-a tocit capacitatea de a suferi. Fiind oarecum anesteziat afectiv, mă întreb cum voi mai putea scrie romanul. Se va vedea curând.

 

11. 3. Mica mea carte va fi probabil gata duminică, dacă nu intervine cine mai ştie ce. Este bine să mă cam grăbesc. Performanţa mea intelectuală pare a fi în scădere, lucru de aşteptat.

 

16. 3. Mâine sper să închei cartea. Este destul de bine scrisă. Ultimul capitol mi s-a părut cel mai dificil de realizat.

Nu voi mai coresponda cu V., fiindcă îmi face rău. Va vedea cumva romanul, dacă voi reuşi să-l scriu.

Fericirea se plăteşte printr-o suferinţă echivalentă. Mi se pare corect să fie aşa.

 

17. 3. Am predat cartea. Scrierea ei, o penitenţă şi o performanţă avocăţească. Beneficiarul s-a declarat mulţumit.

 

20. 3. Am început să lucrez la romanul despre relaţia mea cu V. Îmi face bine la psihic să am o carte „pe şantier”. Scriind, suferinţa mi se va micşora, poate chiar va dispărea.

Primele pagini le-am scris de mână! Un mic omagiu pentru V., devenită Vanessa Necola. Un nume calofil.

A venit primăvara, în mod salutar.

 

23. 3. Am predat cartea de istorie literară.

Am început să lucrez la romanul „O iubire pe mess”. Prelucrarea documentelor este dificilă. Munca va dura mult. V. este un bun personaj, datorită felului ei contradictoriu de a fi.

25. 3. Ies lent din relaţia cu V., ca după o boală grea. Am noroc că ea mi-a scris nişte mesaje batjocoritoare. Acestea mă ajută să mă scutur mai repede de amintiri.

În apartament, caloriferul este fierbinte, iar afară s-a făcut cald. Ciudăţenii.

Cheful de a scrie un roman despre relaţia mea cu V. îmi scade. Nu-mi place să fie ridiculizat. Mai aştept o vreme, înainte de a şterge toate dialogurile cu ea.

 

29. 3. Romanul ar fi interesant dacă naratorul ar fi fata, nu bătrânul. Asta, da! Infinit mai greu de scris pentru un bărbat, dar nu imposibil.

 

31. 3. cum spuneam, naratorul să fie fata, studenta, îngerul contradictoriu. Am scris un început, ca exerciţiu. Sună bine. Naratoarea inserează niscaiva documente, inclusiv texte scrise de bătrân. Este altceva. Nu interesează pe nimeni tribulaţiile unui bătrân.

În acest fel, s-ar putea să iasă ceva pasabil.

 

1. 4. Încă nu este clarificată formula narativă. O posibilitate este alternarea celor două discursuri. Un al treilea fir ar fi format din documente (mess + mesaje).

 

3. 4. Scrierea acestui roman este vitală pentru mine. Pare a fi singura cale de a-mi ţine în frâu depresia. Sunt obligat să încerc. Nu am încă formula cea mai potrivită. Combinarea celor două mărturisiri pare formula cea mai bună, până în momentul de faţă. Am constata că penibila depresie se estompează în zilele când lucrez la roman. Ceva curios, dar probabil logic.

 

6. 4. V. mi-a răspuns la felicitarea de Paşti. Depind psihologic de ea, încă. Textul ei convenţional mă va ajuta să mă simt bine o lungă perioadă de vreme.

Modul meu impulsiv de a lua decizii sugerează că există destin.

 

9. 4. Am reluat, cu prudenţă, o oarecare pregătire fizică zilnică. Exerciţiile, puţine, mi-au schimbat starea de spirit, în bine.

Îi datorez fostei mele iubite tot adevărul. Dacă nu voi reuşi romanul, atunci îi voi scrie o scrisoare detaliată.

 

14. 4. Ideea unui roman lipsit de documente, o lungă scrisoare de disculpare, formulă cu totul necomercială. Ar fi dificil de scris, dar poate că ar fi ceea ce trebuie.

În legătură cu acest roman  am două nelămuriri. 1. Sunt eu încă în stare să scriu un roman pasabil? 2. Toată povestea este interesantă sau este povestea unei trişerii lamentabile?

Lucrurile sunt greu de clarificat.  În realitate, a fost magie cu rezultate incontestabile.

 

16. 4. Gimnastica mea minimală merge.

Scriu la roman. Apar repetări de cuvinte şi expresii (remediabile). Se pare că deteriorarea mea intelectuală se manifestă ca şi la  şah. Nu joc prost, dar am scăpări. Din fericire, în literatură poţi reveni asupra textului.

Fosta mea iubită, V., devine tot mai mult Vanessa, personaj de roman.

 

17. 4. Niciodată nu am lucrat cu mai mare plăcere la un roman. Poate că sunt subiectiv, dar am impresia că retrăiesc cele mai reuşite clipe din viaţa mea.

 

26. 4. Scrierea romanului este singura dovadă că nu sunt o legumă. Aici s-a ajuns.

A putea sau a nu putea să scriu acest roman. Aceasta este întrebarea.

 

30. 4. Pe măsură ce trece timpul, V. se micşorează  tot mai mult pentru mine, devenind un cuvânt: Vanessa. Astfel, trăirea devine literatură.

 

2. 5. Ideea că povestea mea cu V. a fost ceva ieftin, neautentic. Ar trebui s-o rog pe V. să-mi confirme că a fost ceva autentic.

5. 5. Am tot mai puţin chef pentru romanul cu V. Mi se impune ideea că fost întâlnirea dintre doi mari proşti. Un imens consum zadarnic de energie. Poate mă înşel şi a fost ceva autentic. Asta este dilema şi tema romanului. A fost o poveste de iubire sau o tâmpenie? Aş întreba-o pe ea, dar acum a devenit o persoană nepoliticoasă, cu mine.

În legătură cu vârsta mea simt mai degrabă stupefacţie decât regret.

V. dispare rapid din amintirile mele. Altă mizerie biologică.

Romanul mi se pare o acţiune derizorie. Ori m-am ramolit, ori resortul era doar iubirea. Cum aceasta a dispărut, romanul mi se pare ceva aproape ridicol. Rezist o vreme şi apoi voi lua o decizie. Pe de altă parte, ce-o să fac, dacă nu mai am nici-o preocupare literară?

 

7. 5. Pensiile se vor micşora cu 15%. Se va simţi.

Am schimbat câteva replici cu “fiul” meu din America, pe mess. Va veni în România, în vizită. O ciudăţenie în plus nu mai contează.

Am discutat cu un autor să scriu o carte despre el. A părut interesat, dar apoi nu m-a mai sunat.

Mai am de vânzare pământul din Banat. Voi proceda.

Faţă de V. am revenit la o atitudine interioară mai potrivită, de neutralitate binevoitoare. Încerc să duc la bun sfârşit romanul. O înţeleg foarte bine şi nu îi retrag simpatia mea eterică.

 

8. 5. Tentaţia tot mai puternică de a şterge toate textele legate de V. Nu-i dau curs doar fiindcă astfel aş rămâne fără un proiect literar major.

 

12. 5. O regulă ciudată, verificată destul de des în viaţa cotidiană, spune că lucrurile vin atunci când nu le mai doreşti. Poate că astfel se manifestă ironia soartei.

În relaţia cu mine, V. era norocoasă. Ea m-a tratat însă ca pe un solicitant enervant şi necinstit.

 

16. 5. De orice mă pot plânge, în afară de modul rapid al trecerii timpului.

Progresez cu romanul. Va dura mult munca la el. Intervenţiile scrise de V. au un stil al lor, interesant.

Voi încheia curând selecţia fragmentelor din discuţiile pe mess şi a emailurilor. Vor fi necesare alte scurtări.

 

19. 5. Lucrez la roman în mod conştiincios, dar mi-e tot mai silă de această muncă. La fel cum îi era silă de mine simpaticei V. O silă tot mai mare.

Ultimul titlul propus: „Un faust de provincie”.

S-a ajuns ca în viaţa mea să se poată schimba în bine ceva doar în urma unui câştig mare la loterie. Destul de trist.

Trebuie să mă grăbesc cu romanul, fiindcă în fiecare zi cheful de a lucra la el îmi scade în mod sensibil.

V. o siluetă estompată, aproape o umbră dintr-o altă dimensiune.

Un film numit „Gray Gardens” mi-a amintit că decadenţa este infinit mai rea decât moartea.

Expresia „Se mai întâmplă!”, rostită cu prilejul nenumăratelor episoade când ies la iveală neajunsurile vârstei mele, mă scapă de depresie.

 

1. 6. Problema mea actuală este depresia. Lupt din greu cu ea. Fac gimnastică, lucrez la roman, mă plimb, joc şah, fac cumpărături şi curăţenie în casă. Dispărută ca prin minune în timpul relaţiei cu V., depresia revine.

Neplăcută este şi vremea. Pururi închisă şi ploioasă.

O secetă în finanţele mele îmi aminteşte faptul că până şi cel mai sărac om îşi permite anumite acte de lux, fie şi derizorii.

 

4. 6. Voi obţine vreo 150 lei de la „Laromet”. Am o simpatie specială pentru această firmă, fiindcă m-a ajutat, indirect, s-o cunosc mai bine pe scumpa mea V. Pentru a vinde certificatul de acţionar, luat cândva la sugestia bunului meu prieten Mircea Bercan (decedat în 1996), trebuie să merg la Bucureşti! Cei 150 lei rămân după scăderea banilor daţi pe tren. Mă întorc în aceeaşi zi, ca în bunele vremuri ale vizitelor paradiziace la hotelul Astoria!

Romanul merge bine. Am faţă de V. o simpatie justificată, străină de dramatisme deplasate.

Am descoperit o sursă de CD-uri cu Mozart la Biblioteca Judeţeană. Oul lui Columb. Am ocazia să lucrez la roman, ascultând o muzică divină.

Gândindu-mă mai bine la mesajul trimis de “fiul” din America, constat că s-ar putea să fie vorba despre o întoarcere definitivă în România.  Maică-sa îmi spunea că nu este un admirator al civilizaţiei americane, este un “om de stânga” etc.

Am aflat câte ceva despre curtezanele veneţiene. Veronica Franco a fost cea mai cunoscută dintre ele. M-am gândit la o reîncarnare a acesteia în V. Asta ar presupune să merg la Veneţia, printre gondole, spre a mă documenta. Utopic.

Poate că şi actuala formulă a romanului este viabilă. Ar trebui ca scrisoarea lui Victor să fie scrisă în stil artist. Ar trebui estompate exprimările ţinând de stilul jurnalistic.

 

8. 6. Am obţinut 234 lei de la ”Laromet” . Nu m-am mai dus la Bucureşti. Doamna de acolo s-a milostivit şi mi i-a trimis la Braşov. Mi-am luat niscaiva alimente şi apă plată, în vederea caniculei aşteptate.

Romanul este în lucru. Poate că va ieşi ceva acceptabil, literar vorbind. Nu uit faptul că sincerităţile prea depline nu sunt bune decât atunci când sunt rostite de un Jean-Jaques Rousseau (Rac).

Eşecurile la şah mă fac să cred că intelectul meu se deteriorează destul de repede. Viaţa este tot mai veselă.

 

13. 5. Căldură mare. Este de preferat, frigului.

La şah am unele reveniri. Să vedem ce se va întâmpla.

Lucrez la roman. Nu este clar dacă V. este un unicat sau doar o fată de serie mare. Eu cred că este o personalitate de anvergură mai mare decât media.

 

14. 6. Un sentiment al propriei înstrăinări mi se amplifică.

Romanul se scrie, dar este din cale afară de eseistic.

Mă bate gândul să (re)scriu de la început romanul, renunţând la documente. Întrebarea este dacă aş fi în stare.

 

24. 6. Romanul se dezvoltă lent. Operez modificări. “Curtezana onestă” este titlul provizoriu. Sunt un autor impulsiv transformat în unul cugetat. Aşa că revin asupra unor texte. Nu mai procedez precum cândva, când credeam că ce îmi iese din mână este în mod necesar bun.

Ar trebui poate să preiau fragmentele mai reuşite din jurnalul meu, alegând textele oarecum semnificative ca eseistică.

Cum nu mai câştig nimic pe lângă pensie, sunt din nou în situaţia de luna trecută. Trebuie să rezist trei săptămâni cu o sumă relativ mică. Asta fiindcă au apărut nişte cheltuieli neprevăzute, la fel ca şi în mai.

Canicula s-a transformat, cu brutalitate, într-o vreme răcoroasă, de noiembrie. De unde nu se putea dormi de căldură, acum trebuie să ţin geamurile închise, noaptea!

 

26. 6. Dacă nu vreau să mă iluzionez, trebuie să recunosc stadiul de  document al romanului meu. De aici încolo ar urma să înceapă adevăratul roman. Am nevoie de o tramă, mai întâi.

Pe de altă parte, asemenea texte ar putea să placă astăzi, când ficţiunile cu valoare comercială sunt pe toate drumurile.

Remake după “Faust”?

 

27. 6. Ar fi mai fair să nu folosesc textele de pe net. Noul text mi-ar lua cel puţin şase luni de zile. Actualmente textul are o notă de reportaj, datorită încercării mele de a respecta adevărul psihologic.

 

1. 7. Au apărut unele idei. Intervine o comunicare post-mortem între personaje, prin vise. Pe lumea cealaltă, Victor este chinuit pentru că a tras-o pe sfoară pe Vanessa. Dacă aceasta ar recunoaşte că l-a iubit, păcatul lui ar fi iertat şi el şi-ar găsi liniştea. În însemnările ei, Vanesa scrie despre trăirile lui Victor după moartea fizică, are respectiva  revelaţie.

Mi-ar plăcea să scriu din nou tot romanul, dar nu ştiu dacă sunt în stare.

Lipsa de bani din luna trecută se repetă.

Ascult Mozart, cu încântare.

Citesc „Faust”, pentru a-mi clarifica ideea de roman.

 

8. 7. A scrie un roman fantastic pornind de la relaţia mea cu V. – iată o provocare dură. Aş avea nevoie de încă un fir narativ (iubirea dintre două lesbiene?!).

Ceva în genul filmelor cu fantome, venite de pe lumea cealaltă, spre a discuta cu fostele lor iubite.

În varianta actuală sunt prea multe referiri la trăirile mele, complet neinteresante. Altă scădere este lipsa tensiunii epice. Analizele psihologice nu prea interesează cititorul de azi.

Dacă aş începe, aş avea de lucru multă vreme de aici încolo.

Mai întâi, aş vrea totuşi să văd cum va ieşi actuala variantă, dacă ar fi eliminate cele de prisos. Planul iniţial, cu păstrarea unor discuţii unde V. se exprimă cu  stângăcie, dar în mod autentic, nu este chiar de lepădat.

Plouă zilnic, de mai multe ori.

 

14. 7. Azi se încheie o perioadă de austeritate. În ultimele trei săptămâni, am fost nevoit să fac economie la mâncare şi să amân plata unor facturi.

Lucrez la romanul-document. Ideea unui roman fantastic, pornit de la datele relaţiei mele cu V., este tentantă.

 

15. 7. S-a rezolvat cu banii.

M-a vizitat fiul prietenei mele din America, moartă acum doi ani. În romanul „Fiul din America”, el apare sub numele de Sigismund. Un băiat bun. El a dorit să facem testul ADN, pentru a vedea dacă sunt tatăl său biologic, cum spunea răposata. Cum testul costă 2480 lei, proiectul a căzut…

Încerc că combin schema romanului pornit de la relaţia cu V. Într-o nouă variantă, n-aş mai folosi conversaţiile pe mess şi mesajele. Nu ştiu dacă sunt în stare să mai scriu un roman pasabil. Ceea ce însăilez acum este un roman-document, fără construcţie epică riguroasă, cum mi-ar plăcea.

Pot să ascult un post de radio (francez!) axat exclusiv pe muzică de Mozart.

 

16. 7. N-am mai jucat şah câteva zile şi munca mea la roman a început să fie mult mai spornică. Dacă reuşesc să nu mai joc vreo câteva săptămâni, reuşesc probabil să închei cartea.

Dar ce mă fac atunci, fără nici un proiect mare!?

Ideea de a scrie o nuvelă fantastică pornind de la datele relaţiei mele cu V. pare mai realistă.

 

22. 7. Romanul este aproape încheiat. El pare totuşi un bruion. Poate că va plăcea în această formă nesigură.

Ideea interesantă a unui text pornit de la mitul lui Acteon (Aktaion), cel pedepsit de Artemis. Câinii ar fi suferinţele psihice ale îndrăzneţului. Nu ştiu dacă sunt în stare să concretizez acest proiect. Oricum, merită să fac schema preliminară a romanului.

Mi s-a stricat frigiderul şi am cumpărat altul. Iniţial, am socotit că voi putea sta fără frigider, dar ar fi fost un act prea dăunător pentru psihicul meu. Acum datorez la bancă vreo 4000 lei. Voi fi un debitor de profesie.

 

23. 7. Revăd romanul în forma actuală. Nu sună rău. Rămâne de văzut în ce măsură selecţia din convorbirile mele cu V. va putea fi înglobată în text.

Voi oferi textul doamnei de la Editura Trei. Probabil nu voi primi nici un răspuns şi atunci voi posta romanul pe blogul meu. Astfel acţiunea se va încheia. Ideea unei nuvele fantastice de circa 120 pagini rămâne în studiu. Ar fi un sefeu axat pe o poveste de dragoste, aproape imposibil de scris, dată fiind răceala de fond a genului.

 

25. 7. Mă căznesc să stabilesc trama povestirii fantastice. Dacă introduc un alien, am şanse la o editură cu preferinţe pentru sefeuri.

 

30. 7. Intervenţiile lui V. sună foarte autentic. Poate că ea este mai scriitoare decât mine, iar forma premeditată iniţial este cea mai bună.

Povestirea (romanul) SF rămâne pe ţeavă.

M-am obişnuit din nou cu singurătatea. V. s-a transformat aproape pe deplin în Vanessa, personaj de roman.

 

2. 8. De vreo săptămână sunt bolnav. Doctoriţa mi-a recomandat antibiotice. Mai amân vreo câteva zile acest tratament.

Poate că voi găsi energia să scriu romanul cu pricina.

Scurte mesaje schimbate cu I. Băiatul ei împlineşte 10 ani.

Când sunt bolnav, luciditatea mea creşte în mod evident.

 

4. 8. Mă simt ceva mai bine, dar viruşii mai bântuie prin gâtul şi prin sinusurile mele. Bine că nu s-au extins la plămâni. Nu am luat antibiotice. Când mă decid să iau, mă simt deodată mai bine… Caraghios.

Am vorbit la telefon cu bunica doamnei, o longevivă cândva plină de vitalitate.

V. este prezentă pe facebook. Toată „lumea bună” este acolo.

În ultima vreme nu mai mă rog pentru un miracol, ci doar pentru un miracolaş… Ce să mai discutăm…

 

7. 8. Recitesc „A Scanner Darkly” (în româneşte) şi sunt din nou frapat de asemănarea între simptomele date de droguri şi  cele aduse de bătrâneţe. Dependenţii de droguri nu fac decât să trăiască mai intens, dar mai puţin. Nu pot fi condamnaţi moral.

Să-mi explice cineva de ce  detest atât de tare să lucrez la roman! Fiindcă îmi aminteşte de V. sau pentru că nu mai am chef de literatură? Pot să lucrez doar cu mari eforturi de voinţă.

8. 8. De ce mi-e  atât de greu să lucrez la romanul despre V.? Nu pricep.

Se pare că doresc de fapt să scriu un roman de ficţiune şi nu unul documentar, precum acesta.

 

9. 8. Dacă aş reuşi să scriu un roman bun, realitatea ar ceda, n-aş mai fi bolnav cu săptămânile, iar ceva plăcut pentru mine s-ar produce.

Azi, în prăvălia de unde mi-am luat pastă de dinţi, o fată semăna cu V. Am reuşit să sufăr un pic, iar apoi starea neplăcută adusă de boală m-a reluat în stăpânirea ei.

 

11. 8. „August – decembrie”, cel mai bun roman al meu, este scris la persoana întâi, timpul prezent, cu rememorări la perfectul compus. Aceasta pare a fi tonalitatea cea mai favorabilă. Rămâne de găsit formula de succesiune a episoadelor, precum şi de stabilit personajele.

 

15. 8. Trag de mine, pentru a reuşi să lucrez la roman. Nu pricep de ce cheful de-al încheia mi se micşorează cu fiecare zi. Trebuie să-mi calc pe inimă şi să merg mai departe. Ar fi optim să-mi recapăt starea avută când am scris „August – decembrie”. Am recitit câteva fragmente din el zilele acestea. Sună bine. Se pare că relatarea la persoana întâi este cea mai favorabilă, stilistic vorbind. Acum, să fie de vină senzaţia că tema nu este a mea? Că este un demers artificial?

Între timp am scris un cuvânt înainte pentru ediţia a II-a a volumului „Lumea lui Als Ob”.

Un episod cardiac m-a dus noaptea trecută la Urgenţă. N-a fost cine ştie ce. Pe la ora 3 dimineaţa am fost din nou acasă.

 

17. 8. Problema cardiacă mă determină să nu mai joc nici table pe Internet. Şahul l-am abandonat cu mai bine de o lună în urmă. Îmi voi umple timpul cu copierea celor mai reuşite fragmente din jurnalul meu scris pe caiete. Aceasta este o activitate vicariantă potrivită muncii literare.

 

18. 8. Unele dintre conversaţiile mele cu V. sunt remarcabile ca literatură. Ar trebui translate în roman. Dar cum? Interesant ar fi să introduc elementul fantastic în actuala structură. Spre regret, nu cred că este posibil. Pe de altă parte, folosirea unor prefabricate din actualul text într-un alt roman este deosebit de dificilă. Pot reconstitui nişte dialoguri. Ar trebui să preiau în mod obligatoriu doar nişte intervenţii ale personajului feminin. În exprimările ei, V. este   autentică. Ar fi dificil, dar posibil.

 

20. 8. Poate că miracolul este posibilitatea de a scrie un roman valid.

 

21. 8. Rafistolez varianta actuală a romanului. La drept vorbind, nu sună prea rău. Este însă un text nedramatizat, unde nu se întâmplă nimic, dar se spun lucruri interesante. Pentru a merge, este necesară o eseistică de foarte înalt nivel. Nu am reuşit aşa ceva.

Ar urma să scriu un al doilea roman, pornind de la ideea unui remake după Faust.

Am împrumutat nişte romane străine scrise după 2000, spre a vedea cum s-au mai modificat manierele narative. Nu găsesc nimic special. Autorii nu riscă experimente prea îndrăzneţe. Merg pe formule consacrate.

Zile frumoase de toamnă călduroasă. Lumina solară s-a schimbat, este mai rece.

 

22. 8. Trudnic, aproximez structura viitorului roman. Actuala variantă nu este dramatizată, este o relatare despre un roman nescris. Un cititor modern ar putea combina el însuşi prefabricatele prezentate de mine, dar un asemenea cititor este mai degrabă o utopie. Aş avea de dramatizat cele spuse dela de cele două personaje. De asemenea, să introduc echivalentul lui Mephistopheles şi să-i găsesc un scop mai important decât cel de a ajuta bătrâni cuprinşi de patimi.

Cu două nopţi în urmă am avut un nou episod cardiac, după cel de acum o săptămână, soldat cu ambulanţă, spital, perfuzie. De data asta am simţit un bizar dispreţ pentru propria mea boală. N-am mai sunat la 112, inima s-a liniştit destul de repede. O porcărie în plus, mi-am spus, nu mai contează. În mod curios, m-a ajutat certitudinea că pe această lume absolut nimănui nu-i pasă de mine. Sunt pe cont propriu. Îl am de partea mea doar pe Dumnezeu. Printre altele, nu-mi pot permite o depresie psihică.

Toamna s-a prezentat la întâlnire, cu o punctualitate feroce.

 

23. 8. Eşecurile mele bisăptămânale la loterie pot să-mi inducă o oarecare depresie. Noroc că ştiu cum să evit o asemenea posibilitate.

M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea o idee plauzibilă de roman şi mi-a dat una. Să vedem dacă voi fi în stare s-o transform într-un plot.

 

24. 8. Pe măsură ce lucrez la el, romanul mi se pare o futilitate. Trăirea, fie ea şi foarte intensă, nu conţine întotdeauna un potenţual literar.

 

26. 8. Romanul nu este OK. Câte ceva din actualul text va putea fi eventual folosit în alt roman, dar pornesc practic de la zero.

Toamna se anunţă printr-un cer de plumb.

Deşi ştiu că tot ce se întâmplă este normal, faptul că sunt oarecum abandonat de semenii mei mă irită întrucâtva.

 

27. 8. Alt episod de tahicardie. Ce să mai zic? Accept şi consider că aceste manifestări fac parte din viaţa mea.

Destul de repede, povestea mea despre V. devine ceva neclar, estompat. Intensitatea emoţională a dispărut. Încep să fiu preocupat de varianta nouă a romanului. Dacă n-ar fi intervenit acest fenomen de anesteziere afectivă, aş fi fost în primejdie, n-aş fi rezistat.

 

30. 8. Probabil că ar fi bine să pornesc de la zero, în noua variantă, să nu preiau nici un fragment din vechiul text. Dezavantajul ar fi că n-aş mai regăsi tensiunea  emoţională, iar tonalitatea ar fi una cerebrală, rece. Aşa că preluarea evocărilor non-eseistice ale micuţei V. ar fi totuşi bună.

Singura mea problemă a rămas modalitatea. Tentantă este cea folosită în „August – decembrie”.

 

31. 8. Vreme urâtă.  Nu sunt în stare decât să fac lungi plimbări. Starea de preaplin, greu de atins pentru mine acum două decenii, îmi pare acum ceva cu totul utopic. Am la dispoziţie doar truda.

 

1. 9. Ideea confuză că pentru a face literatură scrisă trebuie trebuie să te deconectezi de la mass-media, să citeşti doar cărţi. Poate că este bine ca omul să nu deschidă nici calculatorul.

M-a sunat M. N. Frumoasă femeie a fost cândva!

Am recitit câteva pagini de jurnal scrise înainte de 1990, luând la întâmplare unul dintr-un noian de caiete. Se pare că am scris mai interesant doar când am lucrat la câte o carte.

Proiectul de a transforma aceste caiete într-un enorm document digital pare utopic. Aş avea nevoie de un an, lucrând câte şase ore pe zi.

După dispariţia mea, caietele vor deveni nişte gunoaie. Mai bine le arunc eu, îmi spun.

 

5. 9. Încerc să preiau câte ceva din prima variantă a romanului, cea eşuată. Constat că am revenit la prolixitatea existentă în prima variantă a romanului „August – decembrie”. Drept urmare, trec la „mântuirea” textului, în măsura posibilităţilor. Proiectul meu este aproape imposibil de realizat, aspect ce-l face atrăgător. Marea problemă este găsirea tonalităţii. Următoarea, găsirea schemei  epice. Dificultatea vine din structura hibridă. O temă SF este plasată într-un roman de dragoste.

 

7. 9. Când nu am tahicardii, optimismul meu este integral. Poate că şi luciditatea îmi creşte. După o noapte de om normal (graţie unui prozaic anxiolitic numit alprazolam), constat că textul primei variante este pedestru, cu rare sclipiri stilistice. Nu numai prolix. Rămâne de văzut în ce măsură voi mai reuşi să scriu texte în stil artist.

 

8. 9. Când lumea îl supune tot mai mult segregării şi uitării, omul vârstnic începe să nu mai dorească lumea şi admite ideea dispariţiei sale.

 

11. 9. Se pare  că tahicardiile mele nocturne vin de la eforturile fizice din timpul zilei.  Asta înseamnă că este vorba despre o insuficienţă cardiacă, presupun. Fac rectificări de program. Mă despart de eforturile fizice, cu regret. Îmi făceau bine la psihic. O să mă rezum la nişte plimbări scurte.

Romanul ar urma să fie un text nou, unde apar şi referiri la vechiul manuscris. Naratorul se referă la întâmplări trăite de el, dar şi la proiectul său literar eşuat. Unele citate din textele scrise de V. ar putea fi reproduse, pentru savoarea unul jargon de generaţie. Trebuie să mă feresc de scriitura jurnalistică, dar nu şi de eseistica bună.

Să public în blog amintirile mamei mele. Sper că nu am rătăcit manuscrisul.

 

12. 9. Am găsit manuscrisul scris de mama şi am început să-l procesez. În cele din urmă, dacă nu fac rost de bani pentru o editare obişnuită, îl voi publica pe blog.

Voi încerca să reduc pregătirea fizică la „salutul Soarelui”, plus nişte exerciţii  benigne  de rerspiraţie controlată. Să vedem dacă şi asemenea acţiuni de mic efort fizic îmi aduc tahicardii.

Pentru a plăti ratele la bancă trebuie să trăiesc auster. Am desfiinţat al doilea telefon, voi renunţa la cafea. Am în vedere şi  alte asemenea acţiuni meschine.

Întrebarea gravă este dacă m-am deteriorat intelectual într-un mod semnificativ. Joc şah (reluat după o pauză de două luni de zile) destul de bine. Am însă impresia că scrisul meu este lipsit de energie.

Cred că mă lupt cu o depresie psihică, de fapt. Firea mea mă îndeamnă să nu cedez. Rămâne de văzut cât voi rezista.

 

14. 9. Poate că austeritatea financiară favorizează literatura.

Everytime Mozart este un post de radio francez (!). Îl ascult online, în timp ce lucrez la micul meu roman. O binefacere trimisă de Dumnezeu.  Graţie muzicii şi faptului că problemele mele de sănătate apar doar noaptea, am nişte dimineţi agreabile.

 

16. 9. Cu mare precauţie, încep să-mi reconstitui programul de gimnastică. Să vedem cum vor evolua „episoadele”.

O să apară în curând discutabila mea carte de istorie literară. Nu reuşesc să mă bucur şi nici să mă jenez.

Încă nu am găsit structura romanului. Tatonez în continuare.

 

20. 9. O răceală  impetuoasă m-a scos din circulaţie de vreo trei zile. Acum mă simt mai bine.

Va apărea cartea mea despre autorul braşovean. Textul va  căpăta legitimitate, cum se întâmplă adesea în literatură şi în viaţă. Pe de altă parte, dacă textul de critică este valid, începe să nu mai conteze în mod deosebit dacă este şi adevărat. Asta înseamnă avocatură.

 

24. 9. Romanul meu se dezvoltă. Trebuie să admit că am o problemă cu creierul. Performanţa mea intelectuală este în scădere. Ar trebui să închei cartea înainte de a fi prea târziu.

I. mi-a scris un text drăgăstos, de-a dreptul. Se pare că este la apogeul perioadei de bunăvoinţă. Antecedentele arată că va urma o coborâre, ajungându-se din nou la expresii ale resentimentului (incluzând întreruperea corespondenţei cu mine).

Am fost bolnav  zile în şir. Reiau lucrul la roman. Dacă nu mă îmbolnăvesc iarăşi, s-ar putea să ajung destul de departe cu redactarea. Ideea unui remake sefistic după Faust pare bună.

Prietena mea din Italia a sosit în România, dar nu doreşte să ne vedem!  O înţeleg. Are sindromul celui speriat de contaminare. În cazul de faţă, boala este vârsta mea. Nu mă supăr. Este o persoană cumsecade.

 

7. 10. M-am întâlnit în cele din urmă cu amica din Italia. N-avea o zi prea bună. S-a despărţit de prietenul ei şi suferă.

După un tratament cu antibiotice, am obţinut o stare de sănătate suficient de  bună ca să lucrez. Ba chiar mă gândesc să reîncep sisifica mea încercare de a relua gimnastica. Mai fac episoade de tahicardie, dar destul de scurte.

Nu am încălzire în apartament, dar asta este ceva nu prea important. Esenţial este să nu mă îmbolnăvesc.

Forma mea de viaţă este simplă. Lucrez la roman, joc la loterie, ascult Mozart, plătesc datoria la bancă. Nu mănânc prea bine, dar nici nu apelez la mizerii cum ar fi  salamul şi carnea tocată.

Povera I. a atins culmea în materie de bunăvoinţă scriptică şi acum va merge treptat către culmea resentimentului. Este ceva ciclic. Depinde cât va dura până revine. Văd că am descris acest proces curios şi mai sus. Mă repet, ce să fac!?

Cândva voiam să scriu un roman intitulat „Luptă de ariergardă”. Atunci era un semn de cochetărie, o făceam pe îmbătrânitul, încercând să par interesant. Acum, un asemenea roman ar fi justificat.

 

14. 10. Au trecut luni de muncă la roman. Ştiu că doar un text cu elemente sefistice are şanse de a fi editat. Sunt iremediabil legat de acest gen.

 

16. 10. O vreme n-am mai reuşit să prind pe Internet postul de radio interesat exclusiv de Mozart. Acum, folosind o altă procedură, am remediat această situaţie. Muzica lui Mozart îmi face foarte bine. Printre altele, am impresia că îmi atenuează şi depresia.

Romanul meu a început să prindă contur. Am găsit alternanţa de episoade menită de evite un caracter tern al textului.

Cartea mea de critică va apărea curând.

Totul este să nu mă îmbolnăvesc din nou.

Fac din nou gimnastică (un program blând) de vreo patru zile. Îmi face în mod evident bine, mai ales la psihic. Să vedem cât mă va îngădui Dumnzeu să perseverez în această direcţie.

Procesez cu plăcere memoriile mamei mele (scrise în 1982). Se referă la prima parte a vieţii sale. Încheie prin 1948, când (împreună cu tatăl meu, cu mine şi cu fratele meu încă nenăscut) a fost nevoită să plece din Bucureşti, cu destinaţia Ineu, Crişana.

 

20. 10. Mă vizitează un  repede trecător sentiment de pustiire.  El vine de la faptul că n-am câştigat la loterie… Am de două ori pe săptămână aşa ceva… Ridicolul face parte din reţetă, cum se vede…

 

21. 10. Să poţi asculta Mozart în timp ce scrii este un mare noroc.

Romanul meu se dezvoltă. Am formula narativă, greul a trecut.

 

22. 10. Senzaţia neplăcută că fiecare nouă zi îmi aduce o mică deteriorare intelectuală şi afectivă. Trebuie să lupt cu chestia aceasta. De dincolo de moarte, Mozart mă încurajează, îmi transmite să nu renunţ. Încerc să-l ascult.

Cartea mea de istorie literară nu va apărea prea curând. A ajuns la o editură din Bucureşti, cândva prestigioasă. Se iveşte astfel avantajul unei difuzări în reţeaua de librării din ţară. Habent sua fata libelli.

 

25. 10. Progresez cu romanul. Am senzaţia dezagreabilă că trebuie să mă cam grăbesc. Nu din atât din motive de sănătate  organică, dar pentru că „mansarda” ar putea să cedeze. Vom vedea.

Reuşesc unele pagini destul de bune, ca să spun aşa. Ştiu că doar atunci când voi atinge viteza de croazieră (şi sentimentul corelativ acestei etape) lucrurile vor deveni simple. Chiar plăcute.

 

26. 10. Era cât pe aici să fac o prostie. Să mă duc la Bucureşti pentru câteva ore, pentru o prezentare de carte. Şi să vin noaptea, tot cu maşina, înapoi. Trebuie să ţin cont de starea reală a sănătăţii mele actuale.

Este cazul să-mi văd de programul meu: roman, puţină gimnastică zilnică, joc la loterie, la nesfârşit, exclusiv cu numerele deduse din horoscopul iubitei mele V. Atât. Este cu totul suficient, de-a dreptul mulţumitor.

 

31. 10. Având deocamdată o stare de sănătate acceptabilă (în ciuda frigului din apartamentul meu), scriu la roman, ascultând online providenţialul post „Radio Mozart”.

Vocea naratorului a căpătat nişte inflexiuni ironice, atunci când descrie amorul dintre cele două lesbiene. Trecerea timpului transformă aproape totul în comedie. Firul narativ referitor la relaţia Victor -Vanessa (scris atunci când amintirile mele erau mai proaspete) nu are pic de ironie. Bine că l-am scris atunci. Probabil că azi n-aş mai fi reuşit altceva decât ironie şi umor.

 

3. 11. Precum măgarul lui Nastratin Hogea, preocupat de arta supravieţuirii fără mâncare, eu învăţ să trăiesc în frig. Deocamdată merge, în sensul că nu am răcit.

Pe vremuri, când trăiam în garsoniera din Drumul Taberei am avut de înfruntat o stare de spirit nu tocmai bună. O depresie? Orice ar fi fost, am ieşit din ea ascultând la nesfârşit Mozart, de pe nişte casete trimise de buna Irinel, fie iertată. Acum fac la fel, profitând de minunatul post „Radio Mozart”.

Am primit un exemplar din cartea tipărită în America (Lumea lui Als Ob). Arată bine.

 

4. 11. Ieri şi azi n-am jucat şah. Cum era de aşteptat, productivitatea mea literară a crescut în mod sensibil.

Şahul este foarte obositor. Am scris despre efectul lui anafrodiziac, într-un episod din romanul meu aflat în lucru. De fapt, el este foarte consumptiv, pentru a mă exprima în termeni medicali. Îl stoarce pe om de puteri. Voi încerca să nu mai joc o vreme.

 

5. 11. Fără şah, munca mea literară merge bine.

N-am mai făcut nici-o criză nocturnă. Am citit că sucul de lămâie are efecte antidepresive! Am băut aşa ceva înainte de culcare. A funcţionat! A fost poate  o coincidenţă. Am mai păţit chestii de-astea. De regulă, după o perioadă bună, când încep să uit de „episoade”, vine unul urât… Ca şi cum ar exista o ironie a soartei. Vom vedea cum va fi acum.

I. scrie pe Facebook că este bolnavă. Mie nu mi-a mai scris de vreo lună de zile.

 

6. 11. Am citit din nou despre neplăcerile aduse în organismul uman de aciditate. Va trebui să renunţ la cafea. Rămân la ceaiul verde.

Am nişte zile nu tocmai favorabile scrisului (s-ar justifica prin bioritmul nefavorabil). Trebuie să trag de mine, pentru a rămâne în atmosfera romanului.

 

9. 11. Ieri am avut o zi nu tocmai bună, cu o durere de cap explicabilă prin renunţarea la cafea. Azi este a treia zi fără cafea, migrena s-a estompat. Sper să dispară complet. De vină ar fi şi situaţia bioritmică, nefavorabilă.

În fine, o cauză ar fi şi vremea noroasă. Hipotensiunea mea se accentuează în asemenea zile.

Acestea sunt însă lucruri neînsemnate. L’important, / C’est la rose… Adică frumosul.

 

11. 11. Cu două nopţi în urmă am avut un episod de tahicardie destul de urât. Inima s-a domolit destul de repede, lăsând în urmă un tremurat foarte neplăcut. Muşchii mi se contractau aproape dureros (tetanie). A durat vreun sfert de oră. Poate pentru prima oară pe deplin, am găsit în mine resurse pentru a dispreţui situaţia şi a-mi învinge frica de moarte. A fost de fapt o criză de anxietate.

Mă agăţ de scrierea romanului. Aceasta este expresia potrivită. Cu regret, recunosc că depind aproape în întregime de această acţiune. Iubirea mea disperată (şi în acelaşi timp minunat de senină)  pentru V. a trecut în îndeletnicirea de romancier. Niciodată n-am mai fost atât de aproape de literatură ca acum, la spartul târgului!

Revenind la lucruri prozaice, „reiterez” afirmaţia că am reuşit să renunţ la cafea. Îmi creştea aciditatea. Sevrajul a fost umilitor, dar suportabil.

 

12. 11. Din ciclul „Renunţări ridicole”: după cafea şi şah urmează jocul de table pe Internet…

 

13. 11. Încerc o zi retro. Fără televizor şi fără citirea emailurilor. Cu radio, în schimb.

Scrisul este înrudit cu radioul, dar incompatibil (în mod relativ) cu televiziunea.

 

14. 11. N-am mai avut „episoade”, spre norocul meu. După fiecare dintre o asemenea semnalizare din partea morţii, am nevoie de vreo două zile să-mi revin pe deplin.

Mă căznesc cu cartea despre V. Recitesc ”Misery” de Stephen King, unde psihologia autorului de romane este descrisă foarte bine. Cred că am făcut bine, introducându-l pe omologul lui Mephistopheles. În definitiv, iubirea mea nepotrivită nu mă interesa decât pe mine. În varianta aleasă, cartea poate fi atrăgătoare pentru mai multă lume.

 

15. 11. Am reuşit să economisesc 200 lei din precedenta pensie. Voi putea să depun astfel 500 lei în contul datoriei la bancă. Mai rămân vreo 1500 lei de plătit. Suma este  ridicol de mică, pentru oricine are nişte venituri relativ decente (nu este cazul meu).

Scrierea unui roman este şi un act de curaj. Autorul trebuie să dea drumul şi unor platitudini. Este imposibil să găseşti doar exprimări proaspete. Fără curaj nu mai scrii nimic, din pudoare. Nu poţi să faci un roman doar din formulări pregnante.

 

17. 11. Dacă reuşesc să nu joc şah, table şi pinball(!), munca mea literară merge destul de bine. Ciudat animal mai sunt! Deocamdată izbutesc cele de mai sus. Drept urmare, fac progrese interesante cu romanul. Rămâne de văzut în ce măsură va rezista un hibrid atât de artificial precum cel dintre sefeu şi iubire.

 

18. 11. Au trecut aproape zece luni de când n-am văzut-o pe V., dar uneori dorul de ea este aproape insuportabil. Asta-i viaţa.

Mâine mă duc la Bucureşti, pentru control oftalmologic.

Romanul merge bine. Cel mai uşor de scris sunt scenele inventate în totalitatea lor.

 

20. 11. Ochiul este bine, atât cât poate să fie… Exprimare sibilinică a medicului, plătită cu 100 lei. Consultaţia a durat un minut, cel mult două. Trenul – 75 lei. Ar urma să mă operez de cataractă la ochiul celălalt. Nu mă grăbesc.

Vreme ceţoasă, dătătoare de depresie.

Îmi tratez depresia şi anxietatea cu  suc de lamâie!

 

21. 11. Recitesc „Shining” de Stephen King, pentru a nu uita că scrierea unui roman este în bună măsură o problemă de meşteşug. Esenţiale sunt amănuntele. Stilului jurnalistic, tocmai detaliile materiale îi lipsesc. Naratorul trebuie să lase impresia că vede ceea ce descrie. Ideal este ca el să aibă forţă. Dacă nu o are, este chemat să o simuleze.

 

23. 11. Am mare noroc cu romanul ăsta. În ultima vreme, mă cam încearcă depresia. Ce-i drept, sunt un depresiv compensat. Sunt necesare totuşi nişte eforturi, pentru a reveni la o o stare psihică acceptabilă. Munca la roman are darul de a mă echilibra. Am o preocupare, orişicât…

Mi-a scris o amică a lui L.  C. Ar vrea să obţină amintirile mele despre dispărută. Nu prea am informaţii demne de a fi menţionate într-un simpozion universitar…

 

25. 11. Zice bine Stephen King, un roman este „o întreprindere mlăştinoasă”.

Tocmai am introdus un personaj vârstnic. După o vreme, mi-am dat seama că nu are ce căuta acolo. Bătrânii nu sunt interesanţi nici măcar pentru ceilalţi bătrâni. Drept urmare, sexagenara va deveni o fată sub 30 de ani. Să nu uităm aforismul meu: „Doi bătrâni sunt prea mulţi în unul şi acelaşi pat.”

Am motive să practic jocuri pe Internet. Jocurile ar determina eliberarea de dopamină în creier, sunt deci euforizante.

 

27. 11. O forţă interioară mă îndeamnă să scriu, alta, de mărime egală cu aceasta, mă împiedică să scriu. Ciudate lucruri!

Nu cred că o să o mai văd vreodată pe V. În schimb, pot s-o „văd” pe Vanessa.

În mod curios, autorul ştie de unde pleacă, dar nu şi unde ajunge. Acum, de pildă, aş vrea să introduc un roman în roman. La început nu m-am gândit la aşa ceva. Bedan să premediteze un roman, dar să nu se simtă în stare să-l scrie. Accentul se mută de la Vanessa pe Bedan, ceea ce nu este prea bine, cunoscând faptul că un personaj bătrân nu este interesant pentru nimeni în afară de autor.

Hazul personajului meu este că şi-a pierdut (parţial) simţul realităţii. El a început să trăiască într-un fel de vis.

 

1. 12. Dacă nu scriu un roman bun, înseamnă că relaţia mea cu V. a fost doar o prostie.

 

2. 12. Luna decembrie, a venit fără greş. Trecerea rapidă timpului este o probleme rezolvată pentru mine.

De ce fiecare rând scris îmi cere un efort? De ce trebuie să-mi înving permanent tentaţia de a renunţa? Întrebări naive. Ştiu foarte bine de ce.

5. 12. Pe măsură ce progresez, munca la roman devine tot mai uşoară. Probabil fiindcă regulile interne se precizează tot mai mult. De la un punct, totul devine aproape o chestiune de rutină.

Am discutat cu o doamnă din Bucureşti despre o fostă prietenă a mea, decedată, devenită personajul Laura în romanul „Fiul din America”. Răposata era o adevărată poetă. Nu numai că scria bine, dar introdusese capriciul estetic şi în viaţa ei.

Se apropie cele mai dificile zile din an, pentru mine. Sărbătorile de iarnă, cu prăvăliile lor închise, mă obligă la un regim special de viaţă. Trebuie să fac provizii, ceea ce îmi displace.

O idee ar fi să public pe blog prezentul jurnal. Fără nume proprii, cu iniţiale. De ce nu? Aş avea cu ce să mă ocup după ce închei romanul.

„Nu mai am putere să stau departe de tine!” O replică dintr-un film. Măreaţă.

 

6. 12. Moş Nicolae (şi sucul de lămâie – anxiolitic!) mi-au adus câteva nopţi fără episoade de tahicardie. Nu este deloc puţin lucru.

Probabil că munca la roman îmi dă un psihic relativ bun. Drept urmare, inima mă mai păsuieşte un pic.

 

9. 12. Am avut un epistaksis minor. A venit totuşi salvarea şi m-a dus la ORL. Au devenit sperioşi medicii braşoveni, de când cu ani în urmă a murit de aşa ceva, cu zile, un amic al meu.

Romanul merge destul de bine. Unele fragmente sună chiar mai mult decât mulţumitor. Încerc să scriu 540 de cuvinte pe zi (2 pagini convenţionale, a câte 30 de rânduri fiecare). Cum mi s-a mai   întâmplat, cele mai reuşite pagini sunt cele referitoare la evenimente în întregime inventate.

Lămâia sau intervenţia lui Dumnezeu mi-a dat nişte nopţi cu somn aproape normal. Să vedem cât va dura.

Pare ieftin ce spun eu aici, dar renunţarea la V. a fost o bună repetiţie generală pentru renunţarea finală. A fost ca acceptarea propriei morţi.

13. 12. Noaptea trecută, un mic episod de tahicardie. Nu prea vehement, repede încheiat.

Titlu posibil pentru o carte de memorii: „Iubesc şi detest sefeul”. Ar exprima exact poziţia mea interioară faţă de această specie de literatură populară.

Uneori cred că tăcerea (socială) deplină din jurul meu se datorează faptului că oamenii au „mirosit” apropiata mea dispariţie. Sper să nu fie aşa.

 

18. 12. Nu ştiu dacă textul de faţă ca ajunge vreodată sub ochii altcuiva. Pentru cazul afirmativ, să ştie că scrisul a devenit pentru mine ceva cu adevărat chinuitor, deşi plăcut. Mă deranjează teama că nu mai sunt în stare să deosebesc prostiile de lucrurile valabile, valide.

Oricum ar fi, cred că-mi datorez să duc la bun sfârşit romanul pornit de la relaţia cu V.

25. 12. Să mă ierte Dumnezeu, dar această perioadă a anului este cea mai dificilă pentru mine. Simt o presiune mărită asupra mea. Îmi spun că în aceste zile frica de moarte a omului creşte. Nu ştiu de ce.

Romanul meu se dezvoltă lent. Sună destul de bine.

Vreme caldă! Caloriferele mele, fierbinţi!  Dorm cu geamul deschis…

Mă bazez pe un amănunt din horoscopul meu, anume că îmi vin ajutoare din direcţii neaşteptate.

Am de făcut o precizare referitoare la roman. Scriu romanul pentru a-l putea trimite cândva frumoasei V.! Pare absurd, este real. La ora actuală este raţiunea mea de a trăi. Sunt idiot de-a binelea. Nu sunt tânărul Werther, nu mă sinucid. Scriu un roman. Asta-i situaţia.

 

26. 12. Toboşari frenetici trec prin faţa blocului meu. Zgomotul şi furia. Toba exprimă agresivitatea.

27. 12. Anumite ameninţări legate de starea mea de sănătate transformă munca mea la roman într-un soi de pariu cu moartea. Îl voi termina? Voi reuşi? Voi avea timp?

Să vedem cât voi mai fi păsuit.

Dacă rezolv o ultimă problemă structurală, aş putea să închei romanul relativ repede.

Faptul că nu mai am cu V. absolut nici o legătură de aproape un an este o dovadă că ne-am iubit. Doar iubirea dă naştere la ură. Sau dacă nu chiar la ură, la o atitudine de respingere violentă, radicală.

 

28. 12. Un serial comic numit „Prietenii tăi” este axat pe batjocorirea actului sexual. De aici iese un fel special de umor. Este un fel de întoarcere la animalitate. Nimic rău în asta. În general, animalele nu dau o mare atenţie actului sexual.

Romanul meu este axat pe inversul acestei orientări. Naratorul meu idolatrizează actul sexual şi-l socoteşte ceva esenţial.

 

30. 12. Aseară, o durere de ceafă destul de violentă, m-a obligat să mă gândesc la un atac cerebral. Devine tot mai interesant. Curios lucru, după fiecare asemenea misivă amabilă primită de la doamna Moarte, satisfacţia de-a fi fost păsuit încă o dată mă ajută să lucrez foarte bine. Dacă nu păţesc defecţiunea, romanul va suna nu prea rău.

Un elogiu pentru francezi. Au înfiinţat postul de radio axat pe muzica lui Mozart. Ei pronunţă  „Mozar”, dar le trecem cu vederea această ireverenţă.

Mă agăţ de scrierea acestei cărţi. Mă ţine în priză ideea că, după tipărire, i-o voi trimite celei transformate în Vanessa. Ecce homo.

 

2011

 

4. 1. Am trecut cu bine peste sărbători. Mi-a fost mai uşor decât în alţi ani. Explicaţia ar fi faptul că timpul trece tot mai repede pentru mine.

Scriu la roman şi constat din nou că, spre deosebire de viaţa reală, pot să iau o serie de decizii, bune inclusiv pentru psihicul meu. Sunt şeful romanului!!! Ha, ha!!!

Mâine, nepoata mea biologică, împlineşte 8 ani! O voi felicita.

 

6. 1. Noaptea trecută – o criză de tahicardie. Fiindcă eram „blindat” cu suc de lămâie, am trecut-o cu bine. Sucul antianxietate m-a ajutat. Indirect, desigur. Dacă tahicardia începe să se potenţeze reciproc cu anxietatea, este mai rău.

 

9. 1. Frumos ar fi să închei romanul pe 31 ianuarie, când se împlineşte un an de la încetarea trăirii şi începerea literaturii. Nu cred că voi reuşi, dar nu este nici exclus.

Într-un sens, cartea va fi un epitaf al iubirii mele pentru V. Este o încheiere reuşită, cred. Pare evident că n-o voi mai vedea niciodată pe V. Şi nici n-o voi mai atinge. Aşa a fost să fie.

 

11. 1. Multe cifre de 1!

Lucrez din greu la roman. Repet ce mi-a spus cândva un  croitor filozof. Este mult mai greu să refaci o haină decât s-o croieşti „dân dăstul”, adică dintr-o bucată nefolosită de stofă.

Vechea variantă a romanului  este prea intimistă, sunt etalate prea multe tribulaţii de  bărbat părăsit. Poate că acum am găsit, în fine, tonalitatea potrivită.

 

12. 1. Dreg în continuare fragmentele preluate din prima variantă (scrisă în mod impulsiv, sub imperiul suferinţei). Acum sunt mult mai detaşat, tonalitatea se schimbă. Nu mai am de argumentat nimic. Când naratorul are o anumită seninătate, textul iese mai bine.

Noaptea trecută – un mic episod de tahicardie. L-am depăşit destul de uşor, psihologic vorbind. Aceste crize au ajuns să facă parte din forma mea de viaţă.

Romanul aflat în lucru este de fapt singurul meu argument real în favoarea tezei că nu sunt deja mort. Pe V. n-o voi recupera niciodată, iar un câştig la loterie este la fel de improbabil. Literatură, în schimb, pot să scriu. Desigur, constatările de bun simţ de mai sus nu mă împiedică să sper în cele două miracole.

 

13. 1. Mă canonesc cu prelucrarea unor fragmente din prima variantă. Sper să reuşesc. Tonalitatea avocaţială dispare, cu bune rezultate. Victor nu-i mai spune          Vanessei că a greşit atunci când l-a părăsit. Din prima variantă nu mai rămân decât o seamă de formulări mai pregnante. Pledoaria era de alfel deplasată. Mult mai interesant este un personaj capabil să se bucure de ce-a avut.

 

14. 1. Treptat, din prima variantă nu mai rămâne aproape nimic.

Într-un roman pentru elita literară, aş fi spus purul adevăr. În această situaţie, aş fi rămas cu manuscrisul în braţe.

În textul meu este „promovat” un tip de iubire socotit pueril de către simţul comun.

19. 1. Romanul va prezenta şi călătoria personajului în Nepal. Acolo el moare. Vanessa scrie epilogul.

Mă documentez despre Nepal. Bedan va ateriza la Kathmandu. Mi-ar fi plăcut să mă duc personal acolo…

 

20. 1. Deşi cartierul meu este semicentral, adesea se opreşte alimentarea cu energie electrică. În roman, descriu o pană de curent permanentizată. Fără electricitate, totul devine altfel.

Shangri La (Shambhala) – nume pentru un tărâm minunat. Personajul meu va muri acolo.

Fără acest roman n-aş fi putut suporta retragerea ştim noi cui. Aşa, cuvintele mă ajută să rezist mai departe.

 

23. 1. Tot ajustând, ajung la tonul potrivit. Dacă Dumnezeu va permite, poate că voi reuşi să închei cu bine munca la  această carte.

Ceva din intensitatea trăirii a trecut în actul de-a scrie. Cine face literatură ştie că este favorabil când lucrurile se petrec astfel. Când confecţionezi la rece, nu iese atât de bine.

Ziua a început să se lungească. Aplaud.

Am reînceput gimnastica, într-un mod foarte timid. Să vedem cât va merge. Probabil că am o insuficienţă cardiacă. Astfel s-ar explica faptul că, după eforturi fizice făcute dimineaţa, în noaptea următoare fac tahicardii. Nu prea văd logica, dar medicul a spus  că n-ar fi exclus.

 

29. 1. Textul meu se dezvoltă. Înţeleg multe lucruri, scriindu-l. M-am purtat bine cu V. Am iubit-o. Restul este neimportant. Dacă m-aş fi purtat cu ea ca un porc bătrân şi libidinos, probabil că aş fi putut-o păstra mai mult. Nu regret nimic.

Acum scriu despre Shambhala… Uriaşa forţă a venerării. Venerarea ar fi o iubire fără fornicaţie. Faptul că n-am ejaculat nici măcar o dată în scumpa mea V. (dar nici alături de ea sau în vreun imund prezervativ) exclude acuzaţia de luxură. Penetrările au fost un fel de mângâieri şi nu o căutare a satisfacţiei proprii.

Vom vedea cum va ieşi totul.

 

29. 1. Poate că nu mă grăbesc să termin romanul fiindcă mi-e teamă de vidul ce va urma. Scriind despre şi pentru ea, încă mai sunt în legătură cu V. Apoi nu va mai fi chiar nimic între noi.

 

31. 1. Merg mai departe cu forma uşoară de gimnastică. Deocamdată, nici-o tahicardie. Mă tem de asemenea perioade bune, fiindcă de regulă, marile crize vin după acalmii prelungite, ca şi cum o instanţă punitiv-ironică m-ar avea în vedere. Ca şi cum mi s-ar atrage atenţia că nu trebuie să fiu prea satisfăcut.

Azi am mâncat carne şi drept urmare am început să scriu cu mare spor la roman! Lucrurile sunt foarte simple, de fapt.

Peste câteva zile va începe Anul Iepurelui. Mă voi apropia de o anumită vârstă. Se spune că ar fi un an bun pentru mine. S-o vedem şi p-asta!

 

1. 2. Teleap-teleap, către pagina 200.

Singura mea speranţă relativ realizabilă este scrierea unui roman valid. Restul sunt utopii, cu şanse microscopice de împlinire pe plan real.

 

2. 2. O criză de tahicardie destul de urâtă mă îndeamnă să fiu mai expeditiv cu romanul. Este bine să-l termin cât mai repede. Să nu dau rasol, dar nici să păstrez un ritm de om cu multă vreme la dispoziţie.

Scrierea unui roman are şi părţi pozitive, ca să spun aşa. În primul rând, te ajută să nu te ţicneşti din cauza singurătăţii. Este însă şi un chin prelungit.

 

5. 2. Oamenii se feresc de mine, nu mă mai sună etc. De ce? Fiindcă se tem de bătrâneţe. Ca şi cum ar fi vorba despre o boală mortală, molipsitoare. Să le fie de bine.

 

6. 2. Teama respectivă se numeşte gerontofobie. Poate căpăta o turnură patologică.

După ce termin romanul pornit de la V., ar urma să procesez, dacă Dumnezeu permite, interminabilul meu jurnal intim şi să-l public pe blog. Ar avea astfel un simulacru de destin literar.

 

7. 2. Scriu cu emoţie şi chinuri penultimul capitol, numit „Moartea în Nepal”. Ultimul, „Epilog”, este deja scris.

Am confecţionat multe texte la viaţa mea. Acesta nu mai este însă o confecţie. Precum într-o povestire de Hoffmann, am senzaţia că-l scot la iveală cu caznă penibilă, forţându-mi ultimele resurse ale  creierului.

10. 2. Ultimul capitol are nişte note de naivitate, inerente atunci când se propun soluţii de tip ezoteric.

Dacă Dumnezeu permite, voi încheia munca la acest roman cam într-o lună de zile. Asta dacă nu cumva voi descoperi la ultima lectură nişte defecţiuni  catastrofale, remediabile doar printr-o rescriere.

Romanul ar urma să aibă nu prea mult peste 200 de pagini.

 

13. 2. Scriu, cu oarecare dificultate, ultimele cuvinte ale romanului. Va urma rafistolarea. Nu sună prea rău, spun eu. Trebuie doar să fiu atent la tonalitate. Iubirea lui Victor să nu fie patetică, ci senină. Vanessa fiind un fel de divinitate pentru el, să nu se supere când nu mai poate s-o atingă. S-o iubească în mod cvasimistic.

 

14. 2. Din toată povestea, naratorul a învăţat că iubirea este necondiţionată sau nu este deloc. Cum doar iubirea mistică poate fi astfel, se pare că iubirea pentru o femeie este imposibilă.

 

16. 2. Am scris ultimele cuvinte ale romanului. Acum urmează revizuirea şi eventualele adăugiri. Pare OK. Sunt circa 200 de pagini convenţionale (64.000 cuvinte).

 

17. 2. Faza rafistolării este incomparabil mai plăcută decât cea a redactării iniţiale.

 

19. 2. Textul are lungimi. Prolixitatea lui nu este dezastruoasă, dar nici absentă.

Ideea curioasă că eu folosesc jocul de şah ca euforizant. Jocurile, în general, ar fi antidepresive.

 

24. 2. Urmează a doua rafistolare. Ce ţine de mine fac.

Întrebarea este dacă nu cumva am atins o anumită reducţie intelectuală inerentă şi sunt incapabil să-mi dau seama de ea. Ce pot spune este că detectez în textul meu o anumită naivitate, hai să-i zicem adolescentină. Anumite soluţii epice par de domeniul basmului.

25. 2. Se pare că titlul va fi „Curtezana onestă şi astrologul”. Există două edituri interesate.

Procedez la o ultimă revizuire. Ceea ce nu pot drege sunt eventualele naivităţi din text.

 

28. 2. După a doua rafistolare, textul începe să sune destul de bine. La chestia asta trebuie multă muncă. Altfel nu merge.

Fericirea = kitsch.

Nefericirea = autentică.

Idee sugerată de un film văzut la 7 dimineaţa, din cauza insomniei.

 

6. 3. Am trimis textul romanului la Bucureşti. Se pare că va apărea.

Acum, legătura mea cu V. a devenit fantomatică. Ne mai leagă doar nişte amintiri în curs de estompare şi dispariţie.

Mie mi se pare că romanul este „viu”, organic. Vom vedea şi părerile altora.

Între timp va apărea o carte scrisă de mine referitor la un autor local. Da.

Ciudăţeniile realităţii mă rănesc uneori, dar întotdeauna îmi provoacă o uimire plăcută. Realitatea este perfectă.

Am câştigat 325 lei la loterie. O nouă chestie meschină. Asta-i situaţia.

După ce termin de prelucrat memoriile mamei mele, pot să mă apuc de procesarea jurnalului. Sunt vreo 50 de caiete.

 

9. 3. După trimiterea manuscrisului la editură, experimentez depresia specifică, adusă de lucrul împlinit. Am nevoie de un alt proiect.

Primăvara dă semne că ar dori să vină.

Romanul meu este un hibrid între „literatura adevărată” şi literatura populară (bazată pe prefabricate).

Am reluat gimnastica, în varianta cea mai scurtă cu putinţă. Să vedem cât voi fi lăsat să mă ţin de ea.

V., tot mai mult o amintire printre altele. Cumplit.

Urmează cugetarea ramolitului incipient. Creierul meu este ca un şvaiţer. Este bun, dar are găuri.

Probleme mea principală nu este V. (oricum pierdută) sau romanul despre ea, ci o deteriorare psihică tot mai prezentă. Cu asta am a mă lupta.

 

13. 3. Am început să rafistolez amintirile mamei mele, după ce în prealabil le-am transcris în format digital. Reglarea timpurilor verbale îmi va lua destul de mult timp. Mă gândesc să adaug şi nişte adnotări ale mele. Ar ieşi o carte destul de interesantă. De mari dimensiuni, în orice caz.

În aşteptarea ştirilor de la editor, interesul meu pentru V. scade vertiginos, mă părăseşte precum sângele unui grav rănit. Uitarea, providenţială, vitală, dar şi sinistră.

 

16. 3. Editorul pare decis să-mi scoată cartea curând.

Primăvara a venit.

Rafistolarea memoriilor scrise de maică-mea va dura vreo lună de zile, cred.

 

18. 3. Prelucrarea memoriilor este mai dificilă decât credeam. Cere  o îndelungată muncă de rutină. Nu cred că voi termina într-o lună de zile.

Nu ştiu dacă aceste amintiri vor mai interesa pe cineva în afară de mine. I le voi trimite şi lui I. Ea se arată tot mai înstrăinată faţă de mine. Nu ne-am mai văzut de vreo 12 ani. Ne tratăm reciproc cu tăcere şi uitare.

Când nu mai iubeşti pe nimeni, iubirea ţi se pare un concept de prost gust sau un mit pueril.

Bedan a devenit Cridan, am uitat să spun asta.

 

23. 3. O fi Mozart bun pentru creier, dar adesea este de o tristeţe sfâşietoare, bine ascunsă sub seninătate.

Romanul meu va apărea în scurt timp. Redactorul l-a găsit interesant.

Mă canonesc în continuare cu memoriile. Nu mă plâng.

 

29. 3. Romanul meu va apărea în mod sigur. Am văzut coperta (jalnic de proastă). Este probabil cel mai bun text cu inserţii sefiste scris de mine.

 

1. 4. După ce apare romanul, voi căuta un alt proiect. Volumul al doilea? Pornit de la faptul că, de fapt, Victor Cridan nu a murit?

 

2. 4. Am rezolvat cu amintirile mamei mele. Textul este OK, gata de tipar. Va ajunge pe blogul meu, probabil.

Acum mă voi apuca de digitalizarea jurnalului meu, început în 1972. Nu pot estima cât va dura. Sunt multe caiete.

 

10. 4. Copind (selectiv) interminabilul meu jurnal, mă trezesc într-un timp hibrid, unde prezentul şi trecutul se combină.

A apărut „Curtezana…” la Amazon.

 

26. 4. Încă nu am un exemplar din roman. O singură persoană a cerut-o până acum de la Amazon. Probabil I.

Ciudăţenia acestei editări nu este mică.

Vineri, carte va fi lansată la Bucureşti, într-un cerc de sefişti. Sper să fiu prezent acolo.

 

27. 4. Efectul anafrodiziac al sărăciei. Vanessa mi l-a amintit.

Copiez în variantă digitală jurnalul meu elefantin. Câte o mie de cuvinte pe zi. Numai Dumnezeu ştie cât va dura acest demers. Aparent este interminabil.

O reîntâlnire a mea cu V. este la fel de probabilă precum un foarte mare câştig la loterie. Practic, este imposibilă. Totuşi, uneori se întâmplă miracole.

 

1. 5. Copiez caietele jurnalului.

Cele două cărţi au apărut. V. mi-a scris să nu-i trimit romanul. O voi face totuşi. Este omagiul adus de un muritor unei zeiţe. Nu este decât parţial o metaforă. Tinereţea este nemurire, fiindcă omul respectiv nu cunoaşte ideea de moarte proprie.

Poate voi întrerupe copierea jurnalului şi voi începe să mă ocup de volumul al doilea. Să vedem.

A venit căldura. Respir.

Aliatul omului este psihicul său. Îţi păstrezi cumpătul, te poţi descurca. Ţi-l pierzi, te-ai ars.

 

6. 5. Mă ocup de rafistolarea unor texte ale altora. Îmi dă mari bătăi de cap o teză de licenţă nemaipomenit de rău scrisă, adesea încoerentă. Autoarea are toate scuzele, dar parcă neputinţa ei dialectică este prea mare.

Frigul a revenit.

I. mi-a scris că noul meu roman i-a provocat silă. Suntem doi străini. Ea, ostilă, eu, anesteziat.

„Curtezana…” este un roman bun. Asta contează. Ar fi de dorit ca şi V. să-şi rezolve problemele ei psihice. Aşa ar fi optim.

 

10. 5. I-am trimis romanul Vanessei, prin poştă. I-am scris în prealabil un mesaj. Ar fi de dorit ca ea să nu-mi mai scrie niciodată şi astfel să se încheie, frumos, toată povestea. Varianta jegoasă este să-mi restituie cartea, necitită.

Căldura se lasă aşteptată.

 

13. 5. Câteva zile încă voi aştepta, în disconfort psihic, decizia lui V. în privinţa romanului meu. Îl va ridica de la poştă sau nu? Parcă n-ar fi în stilul ei de doamnă să nu-l ridice.

Mă gândesc la o continuare. Victor Cridan nu moare, ci începe o nouă existenţă în Nepal.

Dacă trec vreo două săptămâni şi plicul meu nu se întoarce, înseamnă că este în regulă. Ciclul se încheie în mod elegant.

14. 5. Am scăpat de teza de licenţă. N-o mai fac. Autoarea spune că modificările aduse de mine sunt practic invizibile! Ea este o lesbiană înfiptă. Scrie execrabil.

Copiez jurnalul. Pare o treabă fără sfârşit, dar amuzantă şi cumva terapeutică.

Am schimbat cu I. nişte mesaje amabile.

Joi va fi lansarea de librărie a cărţii mele de critică. Se cheamă că sunt activ.

17. 5. Procesez însemnările din 2009, din perioada Vanessa. Pentru mine, totul pare OK. Pot doar că sper că şi ea a ieşit câştigată din relaţia cu mine.

Continuarea amintită anterior va fi cam aşa. Cridan se converteşte la budism, într-o lamaserie. Al doilea fir narativ prezintă viaţa Vanessei la Bucureşti. Între cei doi par a funcţiona nişte legături magice. Cumva, ei ştiu unul de celălalt. Se află în legătură psihică, deşi altfel nu comunică. Rămân un cuplu. Paradoxal, dar posibil.

 

21. 5. Dispariţia iubirii este la fel de uimitoare ca şi apariţia ei. Pare de neconceput, dar se întâmplă.

O „Explicare a Curtezanei”, text de comentare a propriului roman, apărut iniţial pe blog. Se poate scrie încă din perioada de transcriere a jurnalului.

 

24. 5. Am şters toate discuţiile mele pe messenger cu V. Păcat. Dacă n-ar exista romanul şi fotografiile, aş putea spune că totul a fost doar o fantasmă senilă.

 

28. 5. Iubirea este legată de atingere. Fără atingere reciprocă nu există iubire. Rectific. Nu există decât iubire mistică.

 

30. 5. Mă gândesc cu jind la ziua când mă voi apuca de „Explicarea Curtezanei”. Nu este prea apropiată. Jurnalul este foarte lung.

Aştept un miracol, în continuare. Este principala mea armă împotriva depresiei psihice. (Aceste cuvinte ar putea să încheie jurnalul meu.)

Mi-a scris V. Îmi laudă romanul cam în zeflemea. Nu am nici un răspuns pentru ea.

În „Explicarea…”, o discuţie despre deosebirile dintre creştinism (iubire) şi budism (ataraxie). Eventual, conversaţia lui Cridan cu un lama.

 

6. 6. Romanul este il frutto. Restul este fumul amintirii. Parfum risipit de vânt. Dacă romanul este bun, înseamnă că totul n-a fost doar o eroare comisă de doi prostănaci. Parfumul vag al amintirii.

Ce-ar fi să nu mă mai gândesc la Vanessa? Să consider totul încheiat? N-ar fi rău. Numai că este imposibil.

Unul dintre avantajele vârstei mele este că nu mai trebuie să renunţ la cine mai ştie ce viciu. Mă părăsesc viciile pe mine.

Munca la procesarea jurnalului pare ceva de tipul maratonului. Trebuie să tragi de tine, pentru a nu renunţa.

Jurnalul meu arată un autor foarte conştiincios în munca lui literară.

14. 6. Mi-a scris Vanessa. Romanul meu i-a plăcut. De această dată părea serioasă. Are încă o problemă cu propriul psihic. Mi-ar plăcea s-o pot ajuta.

Mi-e teamă să nu se consolideze, la ea, o scindare psihică. Chestiile de acest fel se agravează cu vârsta.

Nu prea mă mai simt în stare să lupt pentru a o recupera. Va rămâne romanul şi, eventual, continuarea acetuia.

Prin 1990 eram destul de deştept… În jurnal sunt afirmaţii interesante.

 

18. 6. Dacă apuc anul 2012, jurnalul meu va acoperi 40 de ani. L-aş posta pe blog, aşa cum am mai scris. Este un fel de operă literară. Nu ştiu cât de interesantă. Un text scris de un autor logoreic.

Un premiu mare la loterie ar însemna că Dumnezeu vrea s-o recuperez pe Vanessa. Ambele posibilităţi sunt microscopice. Nu excluse.

Telefonul meu fix n-a mai sunat de o săptămână. Atâta pagubă! Cel mobil, o dată, când mi-a dat un mesaj amica mea din Italia, aflată în vacanţă în Sardegna. În schimb, am primit un email preţios de la Vanessa. Asta-i viaţa.

 

21. 6. Copierea jurnalului este una dintre acţiunile mele ciudate din ultimii ani. O călătorie în timp, nesperată.

Azi am primit un telefon, dintr-o  greşeală a cuiva. Mi s-a părut că ea V. Numărul era secret. Ar fi prea frumos. Totuşi, parcă n-ar fi în stilul ei de mare doamnă. Oricum ar fi, m-am bucurat. Scumpa de ea!

Norocos am mai fost, Doamne!

23. 6. Sentimentul religios este valoros în sine, prin intensitate, indiferent de obiectul său. El este şi foarte confortabil, cu condiţia să fie necondiţionat.

Asemenea idei ar urma să nuanţez eu în „Explicarea Curezanei”.

Cei morţi din dragoste au trăit o etapă intermediară, nu au atins iubirea ca sentiment de tip religios. Când absolutul a fost atins, dorinţa de posesie cu orice preţ dispare, fiind înlocuită de seninătate.

Poate că această abordare le este însă rezervată doar vârstincilor.

24. 6. În această dimineaţă m-am simţit destul de rău. Am crezut că fac un heart attack. Se pare că am mai obţinut o păsuire, în cele din urmă, probă că scriu însemnările de faţă.

În relaţia cu Vanessa, mi-am riscat viaţa în  mod nobiliar.

 

30. 6. De ce despărţirile sunt pentru cei mai mulţi ceva reconfortant? Poate fiindcă omul se întoarce în starea de virtualitate a „tuturor” posibilităţilor. Psihologia turistului este aceea a unui profesioniust al despărţirilor, al non-ataşamentului.

 

4. 7. Am de gând să stilizez jurnalul, după ce procesez tot textul. Pentru întreaga operaţie va fi suficient un an. Dacă reuşesc, voi realiza, în fine, o carte de mari dimensiuni.

Oare pasiunea mea pentru V, a fost o formă de-a mă agăţa de viaţă, de formele active ale acesteia?

Recitind însemnări de prin 1977, constat cât m-am căznit să scriu. A fost un chin prelungit.

Prietena mea din Italia mi-a spus să nu-mi fac iluzii cu privire la o eventuală acuplare cu ea! Ridicolă conversaţie pe Skype… Parlamentări lamentabile… Ea este o persoană eminamente cumsecade.

Vocaţia parazitară a ţiganilor se exprimă şi în talentul lor artistic. Artiştii sunt nişte paraziţi sublimi.

Te pomeneşti că am fost întotdeauna un depresiv compensat.

Textele scrise de mine în ultimii ani mi se par impecabile. Pentru că sunt bine scrise sau fiindcă sunt un alt om, esenţial diferit faţă de cel din 1990? Sau din 1975?

Un miracol. Iată ce se mai poate întâmpla pentru a întrerupe plictiseala. Improbabil.

 

10. 7. La televizor ţi se arată ce trebuie să preferi şi de ce să te emoţionezi. Adepţii religiilor populare de aici se inspiră. Religiile tradiţionale (între ele, iubirea) implică opţiuni personale.

În decursul anilor, m-am tot plâns că nu sunt destul de prolific în aceea ce scriu. De fapt, am fost, dar în  jurnal!

Vanessa mi-a arătat cum conceptul de imposibil poate fi transformat în senzaţie. La fel, cel de inexorabil.

 

14. 7. Nu mai scriu la acest jurnal. Îmi este suficient să copiez în neştire vechile caiete. Acum mă gândesc şi la o rescriere, sub raport stilistic, a amsamblului. Asta este o muncă ciclopică, de doi ani. Optimism prostesc? Se va vedea.

 

17. 7. Jurnalul atestă o luptă pentru atingerea unui nivel superior al scriiturii. În mod implicit, aceasta a însemnat şi o luptă pentru dobândirea moralităţii literare.

 

28. 7. În volumul al doilea, Victor Cridan, personajul meu, începe o perfecţionare spirituală la mănăstirea „Izvorul tinereţii”. Are din nou o motivaţie şi se simte relansat.

 

7. 8. Două resorturi m-am mânat în activitatea mea literară: iubirea pentru femei şi plictiseala. Nici vorbă de vocaţie literară.

Se pare că mi-am sacrificat viaţa personală, pentru a putea face literatură. Rău, bine?

Se pare că există şi o progerie psihică. Respectivii sar peste maturitate.

 

16. 8. Toamna îmi face semne din zare. Voi veni curând, îmi transmite.

Oracolul Yi Jing spune că prin răbdare voi reuşi să limitez efectele depresiei.

Ultima idee este să şi adnotez jurnalul, nu numai să stilizez textul deja existent.

 

25. 8. Maxim Gorki: „Înţelepciunea vieţii este întâmplarea.”

De la o vreme, omul constată că lumii nu-i mai pasă de el. Drept urmare, începe să nu-i mai pese nici lui de lume.

Fac mai nou nişte exerciţii de gimnastică tibetană. Se spune că au un efect de întinerire, ceea ce este o glumă proastă. Totuşi, flexibilizarea încheieturilor nu poate fi rea.

Este într-adevăr urât, în sens pur estetic, faptul că am rămas un străin pentru I. şi pentru copiii ei. Aşa a fost să fie.

10. 9. Am un pix minunat, dar nu mai am ce scrie în jurnal! S-a golit sacul? Nu cred. Este mai degrabă vorba despre dorinţa de a încheia ceea ce am început.

 

11. 9. Am fost la o slujbă duminicală a mormonilor! Cam lung, dar decent. Ei susţin că sunt singura biserică valabilă. Trebuie plătit 10% din venituri, spunea un credincios. În schimb, cei desemnaţi merg la templul din Germania. Se recomandă lectura exclusivă a cărţilor agreate de biserică.

Încerc să scriu 2000 de cuvinte pe zi. Cum nu este o simplă copiere, implicând o selecţie şi unele stilizări, treaba este destul de obositoare.

Cine s-ar fi gândit că acest jurnal mă va salva oarecum de depresie în anul 2011! Nu mi-a trecut aşa ceva niciodată prin minte. La ora actuală, această simililiteratură este singura mea activitate.

16. 9. Un aforism. Literatura începe atunci când încetează atingerea.

Cuvintele sunt dincolo de animalitate.

Vanessa împlineşte zilele acestea 22 de ani. Timpul trece, nu se-ncurcă.

Oamenii din perioada actuală se întorc la mentalitatea precreştină, în privinţa relaţiilor sexuale. În perioada creştină, iubirea este un act mistic, cerut de un monoteism întemeiat pe emotivitate. Pentru cei de azi, iubirea pentru o singură persoană îşi pierde semnificaţia. Omul New Age, postcreştin, se iubeşte pe sine.

Problema mea de literat a fost dificultatea de a scrie. Lucrurile nu s-au schimbat până azi.

I. mi-a trimis câteva cuvinte, în bătaie de joc. Îi voi răspunde în acelaşi fel, peste câteva săptămâni. Lipsa ei de respect pentru mine soseşte de peste ocean ca o boare cu miros neplăcut.

Am mai scris, cred, despre rezonanţa morfică (Rupert Sheldrake)  în legătură cu situaţia mea actuală. Mecanismul respectiv ar explica de ce am fost uitat de aproape toată lumea. Simt mirosul de hoit, aceşti oameni? Nu cred. Pur şi simplu, şi-au comutat poziţionarea faţă de mine. Mă consideră bun de cimitir, neinteresant. Să-i ia cine ştiu eu pe toţi!

18. 9. Miracolul clamat de mine s-a petrecut şi se petrece. Este faptul de-a putea face încă literatură.

S-o felicit pe Vanessa de ziua ei? Sau să adopt tăcerea agresivă? Nu cred că are vreo importanţă ce voi face.

 

19. 9. Mă atacă o depresie urâtă de tot. Rămâne de văzut câtă vreme mă mai pot lupta cu ea.

Poate că şi transcrierea jurnalului are un efect relativ deprimant.

Nu mai fac pregătire fizică de câteva zile, în speranţa că nu vor mai apărea episoade de tahicardie. Se pare că există o legătură. Regret chestia asta. Gimnastica mă ajută mult la psihic. Între depresie şi tahicardie o aleg totuşi pe prima.

Jurnalul meu atestă faptul că am acuzat în mod cronic „obsesia de exprimare” (Gustav René Hocke) a manieriştilor.

Seara, depresia se atenuează. Ciudăţenii.

Viaţa m-a obligat să-mi dezvolt nişte calităţi absolut opuse felului meu de-a fi. Nu mă plâng.

 

23. 9. O depresie de căcăcios…

Voi relua poate o idee de roman: „Pantocrator”. Va fi SF, fiindcă doar un asemenea text pot spera că îmi va fi editat, fie şi în forma scălâmbă numită on demand.

Fără literatură, aş fi realmente în căcat…

Pentru volumul al doilea din „Curtezana…” am deja un mic sinopsis. Am nevoie de o documentare asupra budismului şi a vieţii cotidiene dintr-o lamaserie.

 

25. 9. Am ajuns să scriu în jurnal despre jurnal. Interesant. Grafomanie?

Ieri şi azi am copiat însemnări din 1990, scrise în Germania. Mă plângeam, dar reuşeam să plasez texte la Deutsche Welle.

Biata Irinel, cum s-a dus la doar 53 de ani!

Acest jurnal îmi asigură o activitate. Nu este prea rău.

S-ar putea să vând pământul de la Comloş. Aş mai respira un pic.

Citatul „clasic”, cel cu Goldenberg, ar trebui să devină epigraful acestui jurnal. Poate că îi voi da această demnitate.

 

27. 9. Am o dimineaţă foarte bună. Mi-am permis să fac gimnastică, scriu fără probleme. De câteva ori mi s-a întâmplat ca după o asemenea zi să urmeze, noaptea, câte o criză urâtă. Ironia soartei, dar şi o legitate biologică. Înainte de-a o mierli, muribunzii au o revenire. Să ne temem de reveniri, deci!

 

28. 9. N-am nici-o garanţie că această seară nu este a zilei de 28 septembrie 2009. Sau 2002.

Scriu două mii de cuvinte în fiecare zi. Problema jurnalului meu este dacă autorul lui este sau nu un ins mediocru, neinteresant.

29. 9. Tot scriind aici, îmi amintesc aporia cu Ahile cel iute de picior şi broasca ţestoasă. Tot adnotându-l, jurnalul meu nu se va încheia niciodată.

Am felicitat-o pe Vanessa de ziua ei. Dacă nu-mi mulţumeşte, relaţia noastră se va încheia într-un mod previzibil, destul de banal. Ea va deveni o participantă la conspiraţia tăcerii. Asta-i viaţa.

Aş putea să fac o colecţie de aforisme, folosind fragmente din jurnal. Unele sună bine, după părerea mea.

I-am scris o misivă lui Focke,  generosul meu amic de la 1992. Sper că n-a trecut în altă dimensiune. Este de vârsta mea.

2. 10. Doar în aceste zile simt că legătura cu Vanessa este de domeniul trecutului. La un an şi opt luni de la despărţirea efectivă.

Urmează acum o perioadă de absolută singurătate. Să vedem cum va fi.

 

9. 10. Când a plecat de la mine, în vara lui 2009, Vanessa mi-a lăsat nişte seminţe de flori. Le-am sădit doar acum vreo două luni. A rezultat o plantă bizară. Florile ei se usucă în stadiul de boboci. O singură floricică, de culoare albă, a reuşit să se arate ca atare, împlinită. Planta este şi o metaforă a relaţiei noastre. Eram nepotriviţi, în principiu, dar ne-am despărţit prea repede, înainte de a consuma o relaţie foarte reuşită.

 

14. 10. Pelerinaj la moaştele Sf. Parascheva. Oamenii au nevoie să atingă racla. Credinţa lor nu este doar abstractă. Atingerea este necesară. La fel este în iubirea dintre oameni.

Azi de dimineaţă, pe la ora patru, a sunat telefonul mobil. Număr secret. Am sperat că este Vanessa. Puţin probabil. N-am răspuns. Dacă ea nu era atât de fricoasă, ne-am fi întâlnit în continuare.

S-a făcut frig. N-am încălzire în casă. Asta-i viaţa.

 

18. 10. Scrisoarea către Focke mi-a fost returnată. Nu mai stă acolo, se pare. Sper că n-a murit. Un om generos.

Am fredonat La Bohème, cântată cândva de Aznavour. Apoi am ascultat-o pe Internet. Frumos.

Uneori mormăi, „în barbă”, cam aşa: Este doar mizerie. În rest este totul perfect.

26. 10. Dentistul, milostiv, mi-a făcut nişte mici reparaţii pe gratis. Este clar de ce. Ba chiar m-a flatat, tot pe gratis, spunându-mi că nu mulţi oameni de vârsta mea mai au dinţii lor naturali în gură…

Am nişte zile nu prea grozave. Probabil că voi încheia procesarea jurnalului în mai puţin de o lună.

Fac zilnic un program redus de gimnastică.

Pare clar că am fost condamnat definitiv la singurătate. Doar un miracol poate schimba această sentinţă pronunţată de semenii mei. Cred că aşa trebuie să fie. Este corect.

A fost în România amica mea din Italia. Nici vorbă să fie supărată pe mine. A venit cu una dintre cele două fiice ale sale. Două persoane de cea mai bună calitate.

Un miracol. Iată ce ar întrerupe plictiseala.

30. 10. Azi-noapte, verificând schimbarea orei, am dat peste un film porno, cu tot tacâmul. S-a verificat teoria mea despre New Age şi dispariţia iubirii tradiţionale. Femeia din film se adora pe ea însăşi. Bărbatul, un actor mai slab, nu exprima nici cel mai mic feeling. Masturbare reciprocă, nimic mai mult. Nu ştiu dacă această evoluţie este bună sau rea.

 

2. 11. Anul Pisicii se dovedeşte catastrofal pentru mine, sub raportul relaţiilor umane. Cu I. s-a ajuns aproape la o întrerupere a oricărei legături. Oricum, n-am mai văzut-o de 12 ani. Este mult. Vărul meu primar s-a supărat. La fel, verişoara primară din Lugoj. Lucruri ciudate, la prima vedere, dar explicabile. Bătrâneţea este resimţită ca o boală dezgustătoare. Bolnavii trebuie ocoliţi. Asta-i situaţia. Încercăm să ne adaptăm.

Mă gândesc să particip la un concurs de cultură generală. După ce văd la televizor, aş avea şanse.

3. 11. I. mi-a scris să latru mai puţin şi să dau din coadă mai mult. Mi se confirmă în mod explicit mai vechea intuiţie referitoare la ea. Este o dictatoare de operetă. Rolul de linguşitor (unde excelează mama ei) îmi reuşeşte cel mai rău dintre toate. Nimic de făcut în acestă privinţă. Concluzia relaţiilor mele cu ea se impune. Fiecare cu pizda mă-sii.

Stilul ei, cu împăcări urmate de alte ofense, este tipic ţigănesc.

Dacă apuc anul viitor, jurnalul meu va acoperi patruzeci de ani. Une bonne dose.

Încerc să-i înţeleg pe autorii întrebărilor de la concursul de cultură generală. De regulă, un cuvânt (cel valabil) face subtil parte din altă categorie semantică, desemnează vag altceva.

 

8. 11. Teoria despre egalitatea în absolut a oamenilor. Nu există superioritate decât în domeniul moral. Am vorbit despre asta cu amicul meu Ghiţă, în timpul uneia dintre plimbările noastre. Mai bine scriam.

Ipoteza pare a fi dedusă din afirmaţia creştină că toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu.

 

10. 11. Din când în când, iau câte o doză mică de alprazolam (anxiolitic cunoscut de regulă sub numele de xanax). Dorm bine, iar a doua zi mă simt parcă mai bine dispus. Poate că am fost un depresiv-anxios toată viaţa mea.

Fac zilnic gimnastică. Un program redus, dar util.

 

13. 11. Amica mea din Italia spune că eu nu sunt un optimist, ci dimpotrivă. Gândindu-mă la această afirmaţie, înţeleg că depresia şi anxietatea nu sunt incompatibile cu optimismul. Pot coexista toate trei în unul şi acelaşi om. Poate astfel se explică depresia compensată (termen psihiatric inventat de mine).

16. 11. Cu fiecare partener(ă), eşti altcineva. Este favorabil să înţelegi această alchimie. Fericiţii intuiesc combinaţia bună şi o ocolesc pe cea rea.

Floarea primită acum doi ani de la Vanessa, sub formă se seminţe, nu mai există. Mai întâi, au apărut alături de ea nişte lăstari, cu aparenţa unor buruieni. Apoi floarea s-a uscat, iar buruiana s-a dezvoltat cu mult aplomb. Era urâtă, am aruncat-o la gunoi. Voi face rost de nişte seminţe de flori, pentru a nu lăsa ghiveciul pustiu. Şi în privinţa florii, poezia este încheiată.

18. 11. Azi scriu prima însemnare din noua etapă. Jurnalul meu a fost procesat şi scurtat, cu eliminarea unor pasaje repetitive sau mult prea banale. Încep acum să-mi comentez comentariile.

Însemnările inserate cronologic, în continuarea jurnalului, vor fi însoţite de adnotări ale unor texte din anii trecuţi. Acestea vor fi scrise cu caractere distincte.

De ce „Furia zilelor”? Fiindcă, pe măsura schimbării anilor, zilele se succed tot mai repede, cu furie parcă. Sau, mai degrabă, furioasă a început să se arate forţa răspunzătoare de trecerea timpului. Decorurile au început să fie schimbate tot mai repede, ca şi cum cel din culise ar fi devenit furios.

Revăd însemnări de acum patruzeci de ani, pentru a le stabili forma finală. O îndeletnicire foarte ciudată.

Prin adnotări, jurnalul se transformă în memorii.

23. 11. Unul dintre laitmotivele acestui jurnal este depresia mea. Aşa mi-a fost dat şi nu văd de ce aş retuşa această realitate. Voi spune deci că această suferinţă atât de umilitoare nu m-a părăsit cu totul decât din când în când. Am coabitat cu ea, încercând să-i fac faţă. În aceste zile, profitând de mai scăzuta mea  energie vitală, această hoaşcă parşivă a declanşat un asalt neobişnuit de energic.  Încerc să rezist.

 

24. 11. Dacă vreau să duc la bun sfârşit  adnotările şi corectarea jurnalului, trebuie să trăiesc calculat, fără stres. Nişte dureri de cap, îmi indică o proastă circulaţie cerebrală. Atenţie, nea Victore! (Am împrumutat puţin prenumele lui Cridan, personajul meu din „Curtezana onestă şi astrologul”.)

 

27. 11. În ghiveciul unde a fost floarea primită de la V. a început să crească în mod spontan o vegetaţie rară, ca barba unui chinez. Nu este pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se pregăteşte. Cred că este iarbă. Seminţele ei au fost în pământul de flori.

Să dezvolt ideea că un credincios este în mod necesar şi meloman. Ateul este afon şi, în plus, nu gustă muzica în mod special.

 

1. 12. Iubirea ar ascunde frica de moarte, ar decurge din aceasta.

 

3. 12. „Explicarea Curtezanei” ar putea fi în stilul eseistic al jurnalului. Problema adevărată este însă în ce măsură mai am o percepţie corectă a realităţii. Îl rog pe Dumnezeu să mă mai îngăduie un an, fără să-mi ia performanţa intelectuală actuală.

 

7. 12. De când lucrez la jurnal, nu prea mai am chef să scriu noi însemnări.

O observaţie. Femeile prietenoase sunt adesea neinteresate de latura sexuală. Sau sunt hiposexuale. Masca socială a celor senzuale este adesea seriozitatea.

 

 

13. 12. Ar fi de dorit să scriu şi o continuare la „Literaţi şi sefişti”. Aş menţiona acolo şi cazul editorului specializat în sefeuri. I-am „uitat” numele. Mi-a editat „Curtezana…” El nu-mi mai răspunde la mesaje şi nici la telefoane! De ce oare? Explicaţia stă în mentalitatea sefistă, unde nu există conceptul de maestru român. Când autorul ajunge la o anumită vârstă, începe să fie considerat un maimuţoi bătrân şi ridicol. Este pus între paranteze. Aşa ceva se întâmplă în jurnalistică, dar nu şi în viaţa literară.

 

20. 12. Un amic din Germania mi-a scris azi că Georg Focke (George Dumitrescu Carpat) a murit de relativ multă vreme. Un om remarcabil. Câţiva ani, existenţa mea s-a aflat sub influenţa actelor lui de  generozitate.

 

22. 12.  De obicei, omul sărac pleacă într-o singură călătorie mai lungă. Spre lumea cealaltă. Această regulă tinde totuşi să se modifice în lumea  de azi, unde există mijloace de transport low cost.

 

23. 12. Este mai bine ca subtitlul jurnalului meu să fie „roman cu personaje reale”. Apare o contradicţie în termeni, dar sună atrăgător.

 

25. 12. L-am văzut azi la televizor pe Solomon Marcus, 86, perorând plauzibil despre învăţământul românesc. În compania lui, am trăit un episod amuzant, prin anii de după 1980. În calitate de redactor la revista „Luceafărul”, m-am dus la el acasă, spre a a lua un articol. Deşi, aflu azi, era un disident anticomunist, Solomon Marcus nu se sfia să colaboreze la o revistă protocronistă. Locuia într-un bloc mai dichisit, cu interfon, totuşi un bloc făcut în timpul comunismului. Profesorul m-a rugat să aştept, în picioare, în holul destul de strâmt al apartamentului său. În scurtă vreme a apărut cu o ceşcuţă de cafea (fără farfurioară) şi mi-a oferit-o. Am avut o replică neaşteptată pentru amfitrionul meu: „Nu beau cafele în holuri.” Marcus, dovedind o supleţe mintală remarcabilă, s-a adaptat imediat la noua situaţie şi m-a invitat în biroul său. Nici-o urmă de surpriză nu s-a putut citi pe faţa lui. Am purtat o scurtă conversaţie, prilej pentru a observa stilul profesorului, economicos, de robot perfecţionat, cu zâmbete realizate fără participarea ochilor.

 

30. 12.  Azi am aflat că a murit, la 63 de ani, medicul meu oftalmolog de la Bucureşti. El m-a operat la ochi acum doi ani. L-am bârfit puţin, pentru expeditivitatea sa înfricoşătoare.

Sunt aproape de încheierea primei revizii a jurnalului meu. Mai rămâne să adaug câteva adnotări şi o prefaţă. De asemenea, pentru rotunjirea celor 40 de ani, trebuie să mai adaug o seamă de însemnări la zi.

Am crezut că nu voi încheia niciodată digitalizarea jurnalului. Uite că s-a putut.

 

2012

 

3. 1. Această însemnare inaugurează o etapă bizară în munca mea de transformare a jurnalului într-o carte. Autorul „cinstit” de jurnale intime nu-şi reciteşte însemnările, doar le înmulţeşte. Jurnalul este un document, un text  spontan, destinat altor generaţii. Există şi excepţii, dar aşa ar trebui să stea lucrurile.

În cazul de faţă, s-a ivit o  interesantă atitudine  autoreferenţială. Copierea caietelor a durat vreo trei sau patru luni.  În acest timp, am continuat să scriu în jurnal. Ideal ar fi fost să nu ţin cont de însemnările mai vechi. Aşa ceva n-a fost însă posibil. În scurtă vreme, am început să scriu ca şi cum ar fi lucrat la un nou roman şi mi-aş fi comentat această acţiune. Adnotările fac parte din aceeaşi categorie de reflecţii tardive. Autorul jurnalului, se comportă ca un comentator al propriilor sale texte mai vechi. Are o atitudine de  critic literar. Dedublat, se priveşte pe sine însuşi de parcă ar fi vorba despre altcineva.

 

4. 1. În jurnal există câteva teme obsesive, nu dintre cele aducătoare de fală, meschine. Aş fi putut să le estompez, dar mi s-a părut că n-ar fi cinstit faţă de cititor. Nu-mi rămâne decât să le interpretez.

Despre şah. Dr. Tarrasch, medic de profesie, mare maestru de la începutul secolului trecut şi candidat la titlul de campion mondial, a scris următoarele: “Das Schachspiel hat wie die Liebe, die Musik, die Fähigkeit, den Menschen glücklich zu machen.” La fel ca iubirea şi muzica, jocul de şah are capacitatea de a-i face pe oameni fericiţi. Aşa să fie? Se pare că da. Sau, cel puţin, şahul are darul de a-i împiedica pe oameni să fie prea nefericiţi. Acum, la spartul târgului, am ocazia să mă scuz în faţa numeroşilor şahişti, amatori sau porofesionişti, cunoscuţi în săli de concurs şi parcuri. V-am bârfit, băieţi. Am scris că sunteţi nişte vicioşi banali. Nu este aşa.  Şahul este o activitate creativă.

Despre oamenii bolnăvicioşi. Au ei îndreptăţirea să-şi plictisească semenii cu relatări despre răcelile şi tahicardiile lor? Probabil că nu. În această privinţă, probabil că ar fi fost indicat să intervin în textul jurnalului şi să fac din mine însumi o figură mai “dură”, mai bărbătoasă.

 

5. 1. Nu mă ating de referirile  la boli incapabile să mă omoare, în stare însă să mă transforme, în ochii cititorilor, într-o figură lamentabilă. Dacă aş face-o,  ar însemna că transform jurnalul într-un roman al formării, unde lucrurile merg de la rău spre tot mai bine. Au un sens. Un personaj idealizat reuşeşte, printr-o viaţă raţională, să se călească, să scape de răceli etc. În cazul meu, n-a fost aşa. Am reuşit doar să nu mor prea repede.

Aş fi putut să nu mă refer atât de des la ”suferinţele cărnii”. Iniţial, jurnalul n-a fost însă destinat publicării. Să mă apuc acum, în 2012, de falsificări retroactive? Nu, doamnelor şi domnilor! N-am de gând să adopt retorica propriei măreţii.

Lucrurile stau la fel şi în ceea ce priveşte referirile, mult prea numeroase, la propria-mi depresie psihică. Da, am suferit de o  depresie compensată. Altfel spus, de una ţinută în frâu.

După ce am scris cele de mai sus, m-am uitat pe Internet. Expresia „depresie compensată” nu există. Înseamnă că am inventat-o eu. Cu atât mai bine.

Despre gimnastica zilnică. Pregătirea fizică face parte, s-ar putea spune, din cultura populară. La posturile de televiziune „Mezzo”, sau „TVR Cultural”, specializate în muzică clasică, respectiv în high culture, de exemplu, nu veţi întâlni niciodată un program de fitness pentru cei doritori de abdomene plate. Acolo este vorba despre spirit şi spiritualizare. A vorbi atât de mult despre pregătire fizică, într-un jurnal destinat în cele din urmă tot literaţilor, înseamnă să-ţi dai foc la valiză. Nici în această privinţă nu am ce să fac. Numeroasele  referiri la pregătirea mea mea fizică (abandonări, din motive de boală, urmate de reluări) rămân cum au fost scrise. De altfel, în aceste zile mă străduiesc să-mi refac programul de pregătire fizică, după o faringită „rebelă”. Pauza a fost de vreo săptămână. Cum se vede, nimic nou.

 

6. 1. Un cuvânt despre pendularea mea între literatură şi sefeu sau, în alţi termeni, între „marea” literatură şi literatura populară. În jurnal, mă refer de mai multe ori  la neputinţa de-a opta „pe faţă” pentru una dintre cele două posibilităţi de a face literatură. Încercând să soluţionez  acest ménage à trois, am scris „Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi” (2007) Acolo am arătat că de fapt sefeul nu există decât ca sefultură, o varietate de literatură comercială. Atunci când sefeul atinge un nivel literar suficient de înalt, se transformă automat în literatură cu motive sefistice.

Înainte de a ajunge la această concluzie, am parcurs o lungă perioadă de bizară revoltă împotriva sefeului. De mai multe ori, am scris în jurnal că mă consider un mare ghinionist pentru că trebuie să citesc plicticoase sefeuri. Dacă aş fi deţinut teoria mai sus enunţată, aş fi privit altfel lucrurile, cerând de la sefeu ceea ce acesta poate să dea şi nu altceva.

În treacăt fie spus, subsemnatul a introdus termenii de sefeu şi sefist în discuţiile publice de la noi, înlocuind literatură SF, autor de SF-uri etc. Cândva, sefist, folosit doar în comentariile vorbite, avea un sens mai degrabă peiorativ. Astăzi, a intrat în vocabularul celor interesaţi de fenomenul respectiv, desemnând o persoană cu gusturi literare speciale.

Sefeu mi se pare şi un cuvânt mod special amuzant, fiindcă sugerează o entitate masculină. Literatură fiind un substantiv feminin, rezultă, cumva, că menajul în trei amintit mai sus a fost analog unei orientări bisexuale! Ha, ha!  Atât pot să zic.

Pe plan practic, lucrurile n-au mai fost atât de amuzante. În lumea literară şi în cea a sefiştilor, predomină abordarea emoţională.  Drept urmare, în cele din urmă, sefiştii şi literaţii m-au socotit un eretic, un sectant, ceva în acest gen. Jurnalul  arată „suferinţele” marginalului, ale insului  situat iremediabil între două statute. Cât de interesante pot fi asemenea lucruri, numai Dumnezeu ştie.

Bunul domn Florian Gheorghiu, fie iertat, mi-a spus pe vremuri că am o înzestrare naturală  pentru psihologie, datorită prezenţei, în horoscopul meu, a lui Neptun în casa a XI-a, în Fecioară!  Şi din acest motiv, mă încumet să propun o mică teorie. Se pare că atitudinea interioară a omului normal presupune absenţa gerontofiliei şi a gerontofobiei. Respectivul îi priveşte pe bătrâni în mod neutru, socotindu-i nişte oameni ca oricare alţii. Cum omul perfect normal este o abstracţiune, în realitate predomină una dintre orientări. Când  una dintre ele este prea accentuată, persoana respectivă ajunge la psihiatru. În viaţa cotidiană, mai des întâlnită este gerontofobia, chiar dacă nu înteţită până la nivelul patologic. În anii din urmă, am început să simt pe pielea mea antipatia viscerală a unora faţă de bătrâni. Am întâlnit şi varianta opusă, a gerontofiliei. Fără să aibă în mod necesar o conotaţie sexuală, această înclinare este reală.

 

7. 1. Încerc să lămuresc un aspect curios, anume absenţa oricărei retorici a propriei măreţii, etalarea unor aspecte ţinând de  modestie, meschinărie, mediocritate şi altele din această serie. Scriitorul nu prea are voie să se prezinte pe sine într-un asemenea fel. Chiar dacă este aşa, el trebuie să urmeze sfatul lui Gracián, cel referitor la degetul bolnav. Pe parcursul jurnalului m-am referit de mai multe ori la acest precept îndreptăţit. Am ştiut că nu este bine să scriu despre propriile slăbiciuni decât dacă acestea sunt „sublime”. Am făcut-o totuşi. Acum, la „ora bilanţului”, pot spune că în toată această poveste cu băiatul nimerit din greşeală la Filologie şi apoi devenit autor de cărţi doar pentru a nu fi nevoit să rămână profesor de română la ţară există şi o parte demnă de un roman al formării (Bildungsroman), ba chiar şi de un autentic roman al eşecului patetic. Să ţinem cont de faptul că am ales celibatul nu doar dintr-o frică patologică de angajament (în sensul descris de Riemann), ci şi din fidelitate fanatică pentru literatură. O fidelitate suspectă, dat fiind faptul că am nimerit întâmplător în această profesie. Mă voi referi zilele acestea la „impulsul iniţial”, la modul cum am ajuns să devin autor de literatură. Devotamentul  faţă de literatură, faţă de actul de a scrie bine este probabil  singurul meu merit incontestabil.

Îmi amintesc despre epilogul rostit de prietena mea R., o femeie deşteaptă, la despărţire, după vreo cinci ani de lupte fructuoase cu entropia universală, prin orgasme cât mai copioase cu putinţă. Am întrebat-o: „Ei, ce-ai avea de spus despre prestaţia mea de bărbat?” Mi-a răspuns, în stilul ei ironic: „Ţi-ai dat silinţa, n-am ce spune.” Dacă Literatura, această mare doamnă atât de inaccesibilă, ar putea să se pronunţe asupra activităţii mele, probabil că ar folosi aceleaşi cuvinte.

Vocaţia religioasă şi preferinţa pentru muzică. Iubirea şi frica de moarte. Preferinţa pentru muzică şi senzualitatea. Despre acestea voi avea poate ocazia să scriu în lunile următoare.

 

13. 1. Citesc a doua oară jurnalul. Mai stilizez câte ceva. Va mai dura cel puţin o lună.  Textul sună bine.

În mod oarecum explicabil, cheful de a scrie în continuare jurnal mi-a am dispărut. Nu sunt sigur că titlul propus („roman cu personaje reale”). Poate că „Jurnal adnotat. 1972 – 2012” este totuşi mai bun.

 

15. 1. Dacă apuc s-o scriu, cartea următoare va fi axată pe ideea că iubirea este în esenţă o convertire de tip religios.

 

22. 1. Pensionarii capătă o psihologie de adolescenţi şi fiindcă au venituri asigurate. Statul ia locul părinţilor lor de cândva.

Omul iubit este resimţit ca un unicat, cel ales după alte considerente este reprezentantul unei categorii.

Despre cei imuni la iubire. Doamna M., amintită ani la rând în acest jurnal, nu are organ pentru experienţe de tip religios. Cum am mai scris, iubirea este afrodiziacul divin.

 

30. 1. Cât umor, atâta lipsă de religiozitate.

Reciprocitatea iubirii, o utopie? Unilateralitatea ar fi o regulă, ţinând de natura iubirii? Sufletele-pereche, acestea ar iubi simultan.

 

2. 2. Ascultând Requiem, la Radio Mozart, mă gândesc cât de reconfortantă poate fi ideea că eşti absolut singur pe lume.

De la V, am învăţat că reginele lumii sunt efemeritatea şi sora ei, renunţarea.

Homosexualitatea ca iubire de sine însuşi.

 

6. 2. Iubirea dispare o dată cu atrofierea instinctului religios.

Toxicomanii sunt foarte sentimentali (Adler).

 

9. 2. Revin la dominantele  jurnalului. Menţionez referirile repetate la neputinţa de a scrie suficient de mult, precum şi încercările de a o explica. Un autor preocupat de propria imagine nu publică aşa ceva. Am greşit, se pare. Nici în această privinţă nu intenţionez însă să fardez realitatea.

N-aş putea spune că lipsa vocaţiei pentru literatură este o explicaţie mulţumitoare. Să fi avut o fire măruntă, lipsită în mod fatal de măreţie? Aceasta ar justifica nemulţumirea de sine, cronică, iremediabilă. Aş prefera să-mi atribui un perfecţionism nesănătos de persistent.

În plus, au existat, după cum s-a putut vedea, nişte contradicţii cronice. La originea acestora s-ar afla înclinaţia ciudată de a fi „cu curul în două luntre”, cum vine vorba. Practicarea în chip  profesionist a jocului de şah a fost extrem de energofagă. Cine a jucat şah de concurs ştie cât de obositor poate fi acest joc. După patru sau cinci ore de joc numai de scris literatură nu-ţi mai arde. Şahul, cum am mai scris în acest jurnal, tinde să elimine orice altă preocupare intelectuală din creierul jucătorului.

A doua contradicţie menită să împiedice productivitatea dorită a fost cea dintre preferinţa simultană pentru cultura elitelor şi pentru cea populară, analizată mai sus.

Am anumite justificări, după cum se vede.

Rămâne de estimat de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns. Păi, ce să zic!? Începutul a fost într-un pat din satul Petreşti, în iarna 1964 -1965. Această localitate este actualmente o componentă a comunei Corbii Mari, judeţul Dâmboviţa; eu eram profesor de română într-un sat nu prea îndepărtat, Grozăveşti. Stând  alături de iubita mea Rodica, o fată frumoasă, cu sâni magnifici şi vagin infantil, necesitând proceduri speciale, studentă la filozofie, venită de la Bucureşti să mă viziteze, am spus: „Ce-ar fi să mă fac critic literar?” Ea a râs, cu tandră cruzime: „Chiar aşa?” S-a  grăbit însă să adauge, strângându-se lângă mine şi galvanizându-mă cu sânii ei minunat de mari şi de fermi, capabili să-l facă potent şi pe un muribund: „Poate că o să reuşeşti”. Peste un an eram redactor la ziarul din Braşov, iar peste doi, redactor la revista „Astra”, din acelaşi oraş.

Astfel a început coabitarea mea cu literatura, spre a mă exprima în nota paragrafului anterior.  N-a fost o căsătorie din dragoste, ci mai degrabă una din interes. Să fi stat toată viaţa într-un sat neelectrificat, unde majoritatea sătenilor, inclusiv elevii mei, erau foarte bronzaţi? N-ar fi fost o catastrofă. Acolo exista o pace uimitoare, niciodată regăsită ulterior. Nevasta lui nea Marinică, gazda mea, nu ştia cum să să se poarte cu o găină. O fierbea şi apoi mi-o trântea în farfurie, întreagă. Casa unde locuiam, una dintre cele mai frumoase din sat, era prost construită. Iarna era un frig înăuntru de îngheţa apa în carafa de pe masă. În schimb, primăvara era magnifică şi omul uita de toate necazurile. Nu eram însă atât de filozof încât să renunţ la orice evadare.

Bref, am luat decizia ironizată de prietena mea şi m-am angajat într-o cursă chinuitoare. Aş fi putut să mă înscriu la Drept şi astfel să dau curs probabilei mele vocaţii pentru pledoarii de tip sofistic. M-a împiedicat însă  un mod aproape patologic de a fi consecvent. Am vrut să văd până unde se poate merge cu învăţarea profesiei de literat. Cine a citit jurnalul de faţă şi cărţile mele poate să decidă în ce măsură am reuşit.

Căsătoria mea din interes cu literatura s-a dovedit a fi un cuţit cu două tăişuri. Pe de o parte, mi-a asigurat o existenţă destul de comodă sub raport material, pe de alta, m-a aruncat într-un infern al nemulţumirii faţă de propria performanţă scriptică. Spre sfârşitul partidei, ca să spun aşa, a apărut şi o paradoxală plăcere de a scrie. Probabil că la fel se întâmplă şi în cazul unor căsătorii fără iubire şi chiar fără afinităţi sexuale. De unde la început cei doi se suportă doar, cu mai mult sau mai puţin respect reciproc, într-o bună zi apare ceva foarte asemănător cu iubirea.

S-a văzut de unde am plecat. Unde am ajuns? Într-un apartament decent din Braşov, unde încerc să joc finalul cât mai bine posibil. După editarea acestui jurnal, dacă nu cumva Dumnezeu mă va strânge între timp de pe faţa pământului, voi încerca să scriu un eseu despre iubire.

 

11. 2.

Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-i place omului.

Replica. E frumos ce ni se spune sau ni se sugereazâ la televizor că este frumos.

 

16. 2.

Sexul este o performanţă fizică. Iubirea, una spirituală.

Un pericol al privitului la televizor. Ţi se arată forme de viaţă inaccesibile pentru tine. Prin comparaţie, a ta începe să ţi se pară derizorie. Eşti tentat să renunţi. Depresie.

În fapt, forma ta de viaţă reală este tot ce ai la dispoziţie.

 

19. 2.

Un clişeu din filmele americane. O chelneriţă frumoasă se mărită cu un milionar. Aici este un adevăr psihologic. Când mănâncă, omul este în cea mai bună dispoziţie posibilă. Ba chiar lasă garda în jos, devine vulnerabil.

 

26. 2.

Conştiinţa efemerităţii măreşte intensitatea iubirii.

În relaţia mea cu V., actul sexual era un ingredient secundar. Contau mai ales prezenţa ei aducătoare de extaz şi atingerea.

 

1. 3.

Nu mai am chef să scriu în acest jurnal. Notez totuşi o întrebare. Voi putea oare să scriu „Explicarea Curtezanei”? Poate că da

 

12. 3.

Aseară am luat un somnifer nevinovat (cu valeriană). Drept urmare, azi mă simt bine. M făcut gimnastică fără nici-o problemă, am idei în legătură cu cartea despre iubire.

Oamenii n-ar trebui să fie chiar deloc fuduli.

Ca stil, cartea despre iubire să fie o continuare a jurnalului?

Între timp, I. a reluat tonul amical, rezonabil. Sper să dureze.

 

23. 3.

Fac gimnastică. Am introdus şi câteva exerciţii de forţă, cu moderaţie.

Citesc pentru cartea despre iubire. Bibliografia este imensă.

Am luat premiul Opera Omnia (500 lei!). Acesta se dă de către Asociaţia Scriitorilor din Braşov autorilor ajunşi la o anumită vârstă. Asta-i situaţia.

A venit căldura. Caloriferele mele sunt fierbinţi. Nu pot să le opresc. Cineva de la parter ţine să aibă în casă de la 25° C în sus! Nu contează.

S-a dovedit că verişoara D. M-a înşelat ani la rând, trimiţâmdu-mi, dintr-o arendă, mai puţin decât mi s-ar fi cuvenit! Ea este medic. Treburile de acest fel mă uluiesc.

 

31. 3.

În urma politicii de descurajare dusă de bancă, am renunţa la ideea de a obţine un împrumut ipotecar.

Cheful de a scrie jurnal îmi revine.

Oscilez între ideea unui eseu şi cea de a unui roman-confesiune, unde eseistica să aibă loc. O idee aş avea. Problema este că nu prea reuşesc să mă documentez asupra vieţii cotidiene dintr-o lamaserie.

Frigul a revenit. Caloriferul este bun, din nou!

Cu un regim de austeritate alimentară (ca să nu zic de înfometare moderată) voi reuşi să-mi instalez o centrală de apartament. Vânzarea pământului din Comloş ar fi providenţială.

 

4. 4.

A venit căldura. Caloriferul merge…

I. are o perioadă de bunăvoinţă faţă de mine. I-am trimis jurnalul meu. Din acest text netrucat rezultă că am avut întotdeauna sentimente bune faţă de ea, dar mi-au displăcut minciunile şi întreruperile abuzive ale corespondenţei.

Mutarea mea la azil rămâne o resursă foarte serioasă. Fac zilnic gimnastică. Un program redus, dar destul de bun. Măresc cu moderaţie numărul de exerciţii.

De V., aproape că uitat. Asta este ceva nespus de trist.

 

13. 4.

Un scenariu nu tocmai utopic. Vând apartamentul, mă mut la azil şi apoi fac o călătorie în Nepal, pe urmele personajului meu.

 

19. 4

În volumul al doilea, Cridan, în Nepal, scrie un eseu despre iubire. Acesta este intercalat ca text de sine stătător, după modelul „Fiul din America”. Datorită exerciţiilor de rejuvenare, el a capătat o memorie fenomenală. Îşi aduce aminte tot felul de lecturi ale sale.

 

20. 4.

Mă documentez în continuare. Nu am încă o formulă acceptabilă pentru carte.

A venit în Braşov H., fosta mea prietenă din Bucureşti. Vinde ceva la un târg  al artizanilor. În 2009, când cu operaţia mea la ochi, s-a purtat destul de urât cu mine.

Schimb mesaje amabile cu I., fericita americană.

 

27. 4.

I. a venit în România. Ne vom vedea poimâine. Dacă va respecta regula comportamentului repetitiv, nu ne vom vedea nici de această dată.

Primăvara este stăpână pe situaţie. Aferim!

 

29. 4.

Noaptea trecută, I. a dormit la mine, în patul luat acum trei ani pentru mitica V. Este supraponderală, cel mai probabil din cauza obsesiei că va fi părăsită de soţul său. Se arată a fi foarte sensibilă, dar nu poate rezista bulimiei. Îşi iubeşte mult copiii, cunoscut de mine la mama mea. Asta-i viaţa. Cât timp lipseşte de acasă vorbeşte la telefon de două ori pe zi cu familia ei. Ratarea unei convorbiri a bulversat-o.

6. 5.

Am dat greş cu proiectatul website. Un domn Ionescu m-a escrocat de 700 lei. Am dat 208 lei, alţii, pentru a obţine un domeniu pe Internet. Putea fi şi mai rău.

Sunt cumplit de răcit.

 

8. 5.

Tuşesc fără întrerupere. Mă simt rău. Iau antibiotice. Este ca şi cum relativ lunga mea perioadă se sănătate trebuie plătită. Şi anume cu vârf şi îndesat.

Va trebui să merg la farmacie. An nevoie de un act de voinţă pentru asta.

Pământul din Comloş va putea fi vândut doar într-un viitor incert.

Relaţia mea cu I. este definiv bună. Nu mai este timp pentru deteriorări. O relaţie predominant telepatică.

Mă tot documentez (cu excepţia ultimelor zile) despre iubirea erotică. Există un ocean de interpretări şi teorii.

Mutarea mea la azil este stânjenită doar de mica bibliotecă înjghebată de când m-am întors la Braşov. Poate că merge donarea către biblioteca azilului.

În alt domeniu de activitate, poate că modul meu conştiincios ar fi dat roade.

Seara, adaug. „Explicarea Curtezanei” va fi un roman în roman, eseistic. Firul principal va relata cum evoluează cele două vieţi, în Nepal şi Bucureşti.

 

9. 5.

Timid, ideile pentru carte se precizează. În materie de iubire există nişte polarităţi, ca în psihologia omului religios.

Rolul cuvintelor în iubire (Lacan despre juisanţă) ar trimite la relaţia iubire-literatură (trăită).

Mă gândesc la V., mai nou, ca la o entitate dintr-o altă sferă, principial incompatibilă cu a mea. De fapt, chiar aşa şi este. O reîăntâlnire cu ea în intimitate este la fel de probabilă precum un mare câştig la loterie.

 

11. 5.

Boala mea nu se prea dă dusă. Tuşesc într-un mod înfricoşător. Noaptea trecută mi s-a părut că nu mai pot respira, la un moment dat, ca şi cum aş fi avut o criză de astmă. Vom vedea.

I., un mesaj glumeţ. Nu am nici un reproş pentru ea.

Poate că oamenii mă privesc ca pe o mortăciune fiindcă sunt realmente aşa ceva.

V., un nume citit într-o carte. O imagine tot mai ştearsă.

 

13. 5.

Noaptea trecută, din cauza tusei demenţial de interminabile, am aju8ns la urgenţă. Câteva minute chiar m-am sufocat. Nu mai intra aer în plămânii mei. Horcăiam, ceva urât. Cu fiecare tuse, era tot mai rău. La spital, mi-au injectat cortizon. De abia am putut vorbi la telefon, la 112. Am luat un antibiotic derivat din eritromicină (la acesta din urmă ştiam că sunt alergic). Doctoriţa de familie a făcut o gafă. N-a ştiut respectiva filiaţie.

Azi mă simt ceva mai bine.

Anul Dragonului nu-mi este prea favorabil.

 

19. 5.

S-ar spune că atacul meu alergic se atenuează. Accesele de tuse s-au rărit.

 

20. 5.

Cea mai bună formulă ar fi probabil continuarea jurnalului. Confesiune integrală.

 

26. 5.

Îmi revin cu greu. Doctoriţa de familie (cu mare întârziere, mi-am dat seama că nu este o performeră în domeniul său) a vorbit despre o spitalizare. Vom vedea.

 

29. 5.

Tusea mea s-a rărit, dar nu trece.

Timp rece, cu ploaie fără sfârşit.

O perioadă de prelungite neplăceri, pentru mine.

Citesc pentru roman. Dacă nu obţin o stare de sănătate cât de cât aceptabilă, nu poate fi vorba de scris.

Miracolul cerut de mine a fost relaţia cu V. Poate că n-ar trebui să mai cer încă unul.

„Editorul”, cel cu exemplarele on demand, s-a supărat pe mine şi a rezilit contractul. Cele două cărţi ale mele nu se vând. Se pare că sunt expirat, ca autor. Asta-i situaţia.

 

3. 6.

Idei pentru carte. 1. Autorul explică romanul şi analizează trăirile personajului, din poziţia unui critic literar. 2. În Nepal (graţie şi unei hipermnezii induse de exerciţiile yoga), Victor Cridan îşi aminteşte ce a citit despre iubire şi sex. El scrie impresiile de lectură şi adaugă speculaţii proprii. Îşi aminteşte de Vanessa şi de alte iubite ale sale.

A doua variantă este mai atrăgătoare.

A treia posibilitate. Textul confesiv-eseistic al lui Cridan, scris la persoana întâi, apare ca un fir de sine stătător într-un roman al rejuvenării, cu schema stabilită (Vanessa se mărită în Bucureşti, are o fetiţă, Cridan face exerciţii şi meditaţii în Nepal, iar apoi revine în România). Eventual să existe sugestia că rejuvenarea se petrece de fapt doar în imaginaţia lui Cridan.

Cea mai bizară asociere cu putinţă. Să joci table, ascultând Mozart… Realitatea încape şi aşa ceva. Este ascultătorul lui Mozart superior unui tablagiu? În opinia mea, nu. Sunt preferinţe diferite. Atât.

Boala mea începe să treacă. După mai bine de trei săptămâni de la întreruperea tratamentului cu antibioticul alergen.

5. 6.

În ultimii doi ani n-am făcut decât să încerc, cu disperare, să-mi convertesc iubirea pentru V. În disponibilitate pentru literatură.

După aproape o lună, boala nu mi-a trecut, dar s-a domolit destul de mult.

Cred că am o formulă destul de acceăptabilă pentru roman. Eventual, Cridan să nu stea numai în Nepal.

Este destul să nu mă mai uit la televizor şi la calculator pentru ca proiectele mele literare să înceapă a deveni realizabile. Curioasă este o anumită lasitudine, indusă de cele două.

13. 6.

Boala nu mi-a trecut. S-a cronicizat? Aştept, sper. Nu mai pot lucra la carte.

Sper că nu este finalul.

Crizele de tuse înspăimântătoare par a fi revenit.

Am citit, într-un roman sau în mai multe, expresia „tuse de om bătrân”. Asta o fi.

Un miracol. Aceasta este singura mea resursă la ora actuală. Improbabil, dar nu imposibil.

16. 6.

Ieri m-am simţit rău. Azi mi-e mai bine. Tusea nu se dă dusă. Cf. „Fată dragă, nu fi tristă! / Dragostea-ntre noi persistă!”

Ideea de a scrie o carte de mărturisiri desăre „Curtezană…” Ar fi cea mai uşoară soluţie. Scrierea unui roman cu dichis presupune o oarecare stare de sănătate. Nu am aşa ceva deocamdată.

20. 6.

Căldură mare.

Borges scrie că moartea este o excelentă resursă (sau ceva în acest gen). Are dreptate.

Poatre că voi scrie totuşi romanul, „împotriva cursului jocului” (această expresie, cu stângăcia celor două genitive consecutive, face parte din jargonul comentatorilor sportivi).

24. 6.

A murit Silviu Sarafolean, 65, vărul meu de-al doilea. Redevenit om bogat, a avut acest ghinion.

Fac gimnastică de vreo trei-patru zile. Mă simt mai bine. Accesele de tuse mi s-au mai rărit.

28. 6.

Fac gimnastică fără probleme. Un semn că boala (reacţia alergică) mi-a trecut în cea mai mare măsură este faptul că am doi nou poftă de mâncare. Ba chiar trebuie să mă abţin de la „ciuguliri” între mese.

Între timp, vara se instalează tot mai temeinic, ameninţând în mod implicit cu venirea toamnei.

1. 7.

Am avut o mică tahicardie într-una dintre nopţile trecute, ca pe vremuri. Sper să fi fost ceva izolat.

Fac gimnastică.

Citesc pentru roman. Printre altele, „Dialogurile” lui Platon. Astfel de texte trebuiau citite cu patruzeci de ani în urmă. Nici acum nu este rău.

2. 7.

Fiindcă am acumulat ceva grăsime în jurul şoldurilor, am trecut la o anumită austeritate alimentară. Constat că omul este înclinat sau spre bulimie sau spre anorexie. Insul perfect echilibrat în această privinţă pare a fi o raritate.

Vine canicula.

6. 7.

Poate că voi reuşi să scriu romanul.

Canicula a venit, dar nu mă deranjează prea mult.

Gimnastica mea merge. Alergia mi-a trecut aproape în totalitate.

În mare, actuala mea perioadă de viaţă este mulţumitoare.

7. 7.

La 28°C în casă este destul de greu să faci literatură.

Nu am încă formula romanului. Se poate scrie orice, evident, dar meseria este meserie. Nu pot să simulez că scriu un roman.

8. 7.

N-am mai jucat şah şi table pe Internet de vreo 4 – 5 zile şi munca la schema romanului a început să fie productivă. Am lămurit o serie de lucruri.

Căldură destul de mare (32°C). Nu mă deranjează chiar deloc. În pofida ei, fac zilnic gimnastică şi plimbări.

9. 7.

Ascult Mozart şi citesc despre o lamaserie din Europa. Afară, cineva bate cu furie un covor.

Progrese cu planul romanului. Chiar şi fantazările trebuie să aibă verosimilitatea lor, adică să prezinte variante posibile.

Pendularea mea între cultura populară şi high culture  se va reflecta şi în roman.

Mai întâi, m-am uitat la snooker, apoi am citit din „Cartea tibetană a morţilor”. Un salt ciudat, probabil practicat şi de campionii culturii elitiste.

12. 7.

Partitura eseistică să fie în stil de jurnal, fără indicarea paginilor de unde sunt citatele. Cu titluri ale disociaţiilor de idei.

14. 7.

Ascult Mozart, citind Ortega y Gasset, „Studii despre iubire”. Sunt un ins norocos, nici vorbă.

De când nu mai joc şah şi table pe Internet dorm mai bine!?

17. 7.

Un citat din René Girard, „Despre cele ascunse de la întemeierea lumii”: „Există o logică a dorinţei şi ea este o logică a pariului. De la un anume grad de ghinion în sus, jucătorul ghinionist nu renunţă, ci mizează sume tot mai mari pe probabilităţi tot mai slabe. Subiectul va sfârşi totdeauna prin a găsi obstacolul insurmontabil, care poate să nu fie altceva decât vasta indiferenţă a lumii.”

19. 7,

Este cazul „să mă ambiţionez” cu acest roman? Cunoscând faptul că ar fi singura cale de-a dovedi că n-am murit deja, da.

Am vorbit ieri pe Skype cu I. fiica mea din america. Este un om cumsecade, cred. Are probleme cu anxietatea.

Este infinit mai uşor să citeşti cărţi bune decât să scrii literatură (bună!?).

Am o cenestezie rea. Sper să-mi treacă după ce scriu primele pagini ale romanului.

În mod comic, am început să mă îngraş de când nu mai joc şah!

22. 7.

Mă canonesc cu „schema” romanului. În „Curtezana…” am nişte semi-erori juridice în materie de succesiune. Le voi drege, într-o eventuală ediţie a doua.

O însemnare azi recuperată, referitoare la V. Şi alţii o vor iubi sau doar o vor avea, nici unul nu va mai scrie un roman despre ea. Sau va scrie?

Probleme cu demarajul. Poate că partida mea literară este deja încheiată? Spero di no.

Sólo para ti = doar pentru tine.

Una dintre chestiile caraghioase. Am adesea chef să merg la supermarket. Cumpărăturile sunt euforizante, se ştie.

23. 7.

Dacă Dumnezeu mă va ajuta să scriu   „Explicarea Curtezanei”, voi începe  „Memorii vesele”. Titlul acesta este o recunoaştere a faptului că după o vârstă omul vede lumea sub chipul unei vaste comedii.

Ori încep să scriu întins la roman, ori mă reapuc de şah.

24. 7.

Dumnezeu are grijă de mine. Am reuşit să scriu primele cuvinte ale „Explicării…”. Există un prag psihologic, atunci când premeditezi un roman, cel puţin pentru mine. Începutul este cel mai dificil. Nici încheierea nu este prea uşor de realizat, ce să zic…

Odată cu începerea romanului s-a pus în mişcare mecanismul cunoscut. Am un chef nebun să scriu în jurnal… Ştiuta dorinţă de autobruiere.

25. 7.

Munca la roman merge destul de bine. Am reînceput să joc şah şi table, intrând astfel într-un algoritm folosit şi la cărţile anterioare. S-a dovedit că aceasta aparentă batere de cuie în propria talpă (a bocancului cazon) este de fapt productivă. Mă ajută şi scrierea în acest jurnal.

Cred că am găsit tonalitatea primului fir narativ, fapt esenţial. Păţaniile Vanessei vor fi scrise la prezentul istoric.

Dacă vine sfârşitul lumii, îl voi întâmpina scriind cu mare plăcere un nou roman despre Vanessa şi nea Victor Cridan. Vreau să aranjez lucrurile astfel încât textul să poate fi înglobat într-o ediţie de mărime dublată a romanului „Curtezana onestă şi astrologul”.

29. 7.

Căldură mare, nu tocmai favorabilă pentru munca literară. În casă, 27-28°C.

Pentru mine, vara trece repede. Va veni destul de curând Sântă Mărie, iar toamna se va declanşa.

2. 8.

I. şi-a scos fierea. Acum se simte mai bine.

Dumnezeu mi-a limpezit un pic mintea şi cred că am găsit soluţia strategică pentru roman. Cridan nu mai scrie eseul despre iubire în Nepal. Această soluţie implica o serie de dificultăţi. Urma să recurg la nişte artificii destul de neverosimile. Eseul este deja scris atunci când Cridan pleacă în Nepal. Vanessa îl găseşte şi îl citeşte. Rămâne de stabilit cum vor fi inserate referirile la evoluţia lui Cridan după „resuscitarea” sa.

9. 8.

Am început să scriu la roman, dar inima îmi trimite nişte semne destul de neplăcute. Să vedem dacă Dumnezeu mă va mai păsui.

Marile călduri au trecut, se pare.

Doar un miracol ar mai putea schimba ceva, în ceea ce mă priveşte. Improbabil, dar nu imposibil.

10. 8.

Este corect să recunosc: posibilităţile mele literare se micşorează pe zi ce trece. Iau diferite neurotonice (gingko biloba, lecitină, guarana), dar nu ştiu zău dacă voi reuşi să închei acest roman. La „mansardă”, ceva se deteriorează destul de repede. Mă voi strădui în continuare.

13. 8.

Scriu la roman. Din nou, mă mir de situaţia curioasă a autorului de literatură. În cele din urmă, acesta este obligat să scrie cam ce îi trece prin cap în clipa respectivă. Face planuri minuţioase, dar nu le poate umple decât cu improvizaţii de moment. În situaţia mea, acest aspect este agravat. În mod obiectiv, nu prea am timp pentru ezitări şi reveniri.

Am jucat şah pe internet cu Max, nepotul meu. Nu este un Wunderkind. Deocamdată nu întrevede logica jocului. Să sperăm că o va descoperi.

15. 8.

Noaptea trecută, o criză scurtă de tahicardie. Spre dimineaţă, ceea ce nu prea bine, cred eu. A reuşit să mă indispună.

Max, îmi scrie I., nu vrea de fapt să joace şah, ci să converseze cu mine. Foarte bine, sunt de acord.

Aforismul acestei dimineţi răcoroase modifică o dubioasă zicală americană. Ce nu te omoară te întăreşte, spun ei. Eu spun altfel. Ce nu te omoară te rablageşte.

Am vaga impresie că trebuie să mă grăbesc cu romanul. Nu este vorba atât de o ameninţare fizică. Simt că nu mai pot judeca tocmai clar.

Am nevoie de tot calmul de pe lume pentru a face faţă. Să sperăm că Dumnezeu mi-l va da.

18. 8.

Altă criză de tahicardie, scurtă. Voi merge la medic, spre a întreba dacă mai pot face gimnastică.

Crizele sunt precedate de o stare de sfârşeală. Pare logic.

Sunt nevoit să renunţ la ezitări, în privinţa romanului. Nu prea mai am timp pentru aşa ceva.

19. 8.

Azi am făcut o gimnastică mai mult simbolică. Sper ca astfel să evit tahicardiile.

Cred că am găsit formula potrivită pentru firul eseistic al romanului. Vor fi nişte scrisori către Vanessa. Astfel devin  posibile inserţiile în stil colocvial.

21. 8.

Scriu romanul. Probabila lui apariţie pe Internet este aducătoare de lasitudine stilistică, dacă pot spune aşa. La ce bun să fiu atât de atent la scriitură? se întreabă autorul.

26. 8.

Braşov: 38°C la umbră!  De mâine va fi mai bine şi voi putea să lucrez.

27. 8.

A venit răcoarea. Vivat!

Adevărul este că trebuie să trag de mine, pentru a scrie acest roman. Creierul meu se comportă ca un catâr necooperant. Poate că voi reuşi.

31. 8.

Ca şi altădată, fiecare frază este rezultatul unui efort de voinţă. Există însă o curioasă satisfacţie după aceste eforturi aparent penibile. Înfrângerea de sine sfârşeşte prin a fi plăcută. Masochism, poate.

2. 9.

Septembrie a venit implacabil, fără greş.

Inserez în roman nişte fragmente din acest jurnal. Cu trei decenii în urmă, stilul meu nu era cel mai elegant cu putinţă. Apăreau mici improprietăţi. Am plătit cu viaţa obţinerea unui stil acceptabil. Ciudat!

5. 9.

Dimineaţa, mintea mea este înceată şi relativ neputincioasă. O fi de vină tensiunea arterială scăzută. Pentru roman am nevoie de câteva mici perioade de maximă luciditate. Atunci aş putea rectifica platitudinile şi stângăciile.

Dacă prezenta mea vâscozitate intelectuală este ireversibilă, înseamnă că partida este încheiată.

Ascult Mozart, în neştire.

10. 9.

Sunt cam bolnav. Poate că sunt şi subnutrit. Consum prea puţine proteine superioare.

12.9.

Mica boală mi-a trecut. Azi am făcut gmnastică aproape ca de obicei. M-am tratat cu suc de lămâie.

Am reluat munca la roman. Probabil că va trebui să mă hrănesc mai bine, pentru a reuşi. Ieri am mâncat „ruladă de curcan”, iar azi mintea mea pare destul de sprintenă.

Din nou, am de adoptat decizii narative. Privite din afară, acestea par un joc lesnicios. În realitate, pot fi chinuitoare. Cel puţin pentru un cetăţean conştiincios, ca mine.

13. 9.

Ideea ca naratorul să fie omnipotentul Wagner. Astfel ar apărea poate o structură mai elastică.

14. 9.

Am structura romanului (bunicică), dar nu prea găsesc cheful de a lucra. Explicaţia este că nu mai sper decât vag s-o recuperez pe V. Când am scris „Curtezana…” aveam o asemenea nădejde nebunească (sau naivă, cum doriţi). Acum, în lipsa oricărei perspective de-a o regăsi pe V., noul roman mi se pare o prisosinţă.

Mă străduiesc totuşi să duc la bun sfârşit ce am început. Lucru curios, când scriu fără un impuls de felul celui amintit mai sus, frazele ies terne. Sunt necesare eforturi ulterioare de insolitare. Să vedem ce iese până la urmă.

Munca de schimbare a timpurilor verbale nu-mi displace.

17. 9.

Mi-a revenit boala cea discretă, dar tenace. Nu ştiu ce am, dar nu pot lucra. Este ca o răceală incipientă.

Am de gând să mut jurnalul pe blog. Va fi o continuare la textul aflat deja pe net.

23. 9.

Boala mea cea insidioasă s-a retras, s-ar spune. Pot lucra la roman în mod mulţumitor. De asemenea, jocul meu de şah nu mai este catastrofal, ci doar mediocru, aşa cum se cuvine. Ascult Mozart şi treaba merge.

A venit frigul, m-am debranşat de la reţeaua de încălzire, dar nu am deocamdată suficienţi bani pentru o centrală de apartament. Doamna doctor Popescu Marina Daniela, verişoara mea primară din Lugoj, m-a înşelat la banii obţinuţi în urma arendării, iar acum ar vrea ca şi pământul nostru de la Comloş să fie vândut în defavoarea mea. Atitudinea ei este uimitoare, incredibilă. Nu m-aş fi gândit s-o înşel la bani nici în zece vieţi. Nu sunt supărat, doar stupefiat.

24. 9.

Scriu romanul, dar trebuie să recunosc că o fac cam à contre-coeur. Poate că nu voi mai avea această senzaţie când mă voi apropia de finalul textului. De vină pare a fi lipsa unei certe perspective de publicare.

Nu se mai caută stilişti în ziua de azi, toată lumea ştie să scrie literatură şi chiar o face, pe bloguri. Competenţa literară a devenit ceva problematic, de fapt inexistent, în lipsa unor criterii clare. S-a produs o atomizare şi au apărut  nenumărate lumi literare. Scrii pentru grupul tău de prieteni? Este suficient pentru a fi omologat.

25. 9.

Azi mă simt ceva mai bine, dar scriu cu mari eforturi. Dintr-o prea lungă experienţă, ştiu că plăcerea de a scrie începe să apară după circa două ore, tocmai atunci când se iveşte şi oboseala, iar omul trebuie să se ridice de la masă. Este şi asta una dintre ironiile soartei.

Să zicem că am o scuză: faptul că alimentaţia mea este în mod cronic săracă în proteine de origine animală.

27. 9.

Lucrez cu destul spor la roman. De la o vreme, cred, apare o curioasă lăcomie de pagini scrise. Autorul este ca un avar. Are treizeci de galbeni, dar doreşte cu patimă să aibă trei sute.

Îi voi trimite fantasmaticei V. paginile scrise până acum. Va fi ca un mesaj d’outre tombe.

Mă simt bine. Ştiind că moartea oricui este precedată de o scurtă revenire a forţei vitale, nu mă bucur prea tare. Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să închei acest roman.

28. 9.

Am felicitat-o pe V. şi i-am trimis filele scrise până acum. Din întâmplare, ieri am dat peste o poză a ei în calculator. Aceste două episoade mi-au cam stricat buna dispoziţie. Când eşti părăsit, ar trebui să trăieşti o renunţare senină. Aşa ceva este însă foarte greu de realizat.

29. 9.

V. mi-a scris un mesaj aproape injurios, afirmând că nu mai vrea să audă de mine în nici un fel. Ar fi fost mai elegant dacă îmi mulţumea pentru felicitări. Se pare că doar acum s-a terminat relaţia noastră.

Romanul îl voi încheia totuşi, dacă Dumnezeu mă va ajuta, încercînd să nu mă las contaminat de ura arătată de V. Ura şi iubirea sunt molipsitoare. Voi scrie romanul în calitate de profesionist al literaturii. Nu-l voi privi pe Victor Cridan ca pe un alter ego al meu, dar ca pe un bătrân puţin nebun, demn totuşi de respect.