”Bună ziua. Sunt Florin Giurcă, unul din autorii care scriu în revista CSF Earth, membru în colectivul de redacție. Mă puteți ajuta cu o cronică la ultima mea carte apărută la editura Pavcon? Vă rămân profund recunoscător. Cu respect.” Dl. Giurcă mi-a trimis solicitarea de mai sus în 22 martie a. c. De ce recurge oare domnul autor la un critic biologic ”expirat”? m-am întrebat. Și, apoi, despre ce fel de ajutor poate fi vorba? Numai o cauză nobilă este la mijloc, am conchis.
Dl. Giurcă (n. 1956) a debutat editorial în 2017, a publicat apoi câte un volum pe an, iar peste doar șapte ani a scos la iveală volumul de față. Au mai urmat câteva volume. Sefeuri cu sau fără intrigi polițiste, proză fantastică. O mică performanță.
Absolvent al Facultății de Automatică a Institutului Politehnic din București, Florin Giurcă face parte dintr-un grup interesant de autori. Studiile sale, lipsite de orice legătură cu literatura de ficțiune, par a nu-l recomanda pentru o carieră de autor prolific. Sau poate, dimpotrivă, l-au predestinat tocmai pentru așa ceva. Aceasta fiindcă poziția sa de autodidact inteligent i-a favorizat o anumită atitudine interioară de condescendență (respect ironic) față de actul de a scrie literatură de ficțiune. Când scrierea literaturii este socotită doar o chestiune de rutină și de forță vitală, paginile se adună în mod lesnicios, iar cărțile se înmulțesc precum copiii unei femei sănătoase și prolifice. Altfel stau lucrurile în cazul unor autori cu studii umanistice. La aceștia este probabil să apară o atitudine de respect cvasireligios față de literatură, exprimată inclusiv printr-o mie de scrupule stilistice.
Memoriile dlui Giurcă confirmă afirmațiile mele de mai sus. Micile istorisiri cu personaje reale sunt scrise cu dezinvoltură și real talent literar. Autorul este convins că propria persoană este cea mai importantă din univers și scrie ca atare. O atitudine salutară, la urma urmelor. Mulți autorii de ficțiuni literare gândesc la fel și nu ezită să informeze lumea cum sunt ei în sinele lor. În cazul de față, o asemenea atitudine transformă în literatură un conglomerat de fapte diverse. Vocea auctorială, remarcabil de egală cu sine însăși, se emancipează de autor și devine un personaj interesant. Iată citatul capabil s-o definească: ”Tot ce urmează după atingerea vârstei maturității, adică absolvirea unei facultăți, învățarea unei meserii, găsirea unui job, toate acestea nu erau pentru mine etape în procesul dobândirii de cunoștințe, competențe și priceperi necesare supraviețuirii, ca pentru orice alt bărbat normal la cap, ci doar jocuri de strategie și aventură, din ce în ce mai elaborate. Nici acum nu cred că sunt maturizat pe deplin. Am trăit viața ca pe o joacă de copii. Uneori, chiar mă mir că am supraviețuit până la vârsta asta…”. Este o bravadă și ține de retorica propriei măreții. Rolul ei literar este acela de a legitima conglomeratul de rememorări și ilustrații anodine din carte. Efectul literar este remarcabil.
(Dl. Giurcă mi-a trimis nu una, ci cinci cărți. Am reușit s-o citesc pe una dintre ele: Ommadon Fiul Omului, 2023. Este un horror ”feroce”, cu jupuirea unor oameni vii și cu o scenă de canibalism petrecută în România de azi. Dacă autorul și editura au considerat că acest text este vandabil, totul este OK. Comentariile critice n-au sens. Aș sugera doar ca într-o nouă ediție sau într-un nou tiraj să fie remediate problemele ținând de ortografia franceză.)