Fiul din America

Fiul din America
roman

Alors, ô ma beauté! dites à la vermine
Qui vous mangera de baisers,
Que j'ai gardé la forme et l'essence divine
De mes amours décomposés!
(Baudelaire, Une Charogne)

Când viermii te vor roade cu sărutări haine,
Atunci, frumoaso, să le spui si lor
Că am păstrat esenţa şi formele divine
Şi duhul descompusului amor!
(Baudelaire, Un hoit, în traducerea lui Al. Philippide)

Prolog

Neînsemnata aventură a lui John Coman începe într-o dimineaţă din toamna anului 1998, în Bucureşti. Coman este un ins la 60 de ani, fără statut social clar. Nu este nici angajat, nici pensionar, nici şomer. Locuieşte într-o garsonieră modestă, dar decentă. Şi-a înstrăinat aproape toate bunurile, inclusiv cărţile. Vânzând şi dăruind, a dat curs unei curioase tentaţii a lichidării, a golirii. În locuinţa lui au mai rămas doar patul, o masă şi un scaun.
Prenumele John, neobişnuit la românii din generaţia lui, are o poveste. Părinţii lui l-au botezat aşa pe Coman din recunoştinţă faţă de un filantrop american. După venirea comuniştilor la putere, autorităţile nu au admis ca elevul Coman să aibă un asemenea prenume capitalist.

Drept urmare, disciplinaţii lui părinţi s-au dus la tribunal şi, la sugestia „tovarăşilor”, au ales ca John să se transforme în Ion. Prenume de slugă, avea să comenteze Coman mai târziu. Ioan ar fi fost unul de apostol. Cu totul altceva. După „revoluţie”, Coman s-a prezentat la judecătorie şi a refăcut procesul în sens invers, spre mirarea unora dintre cunoscuţii săi, străini de toată tărăşenia. Deşi s-au vindecat în bună măsură de naivitatea lor socialistă, conaţionalii lui Coman încă se mai miră când aud prenumele acestuia.
Trăiesc din expediente intelectuale, declară John. Face traduceri. Mai publică, ocazional, câte o cronică plastică. Îşi plasează destul de greu textele. Concurenţa este mare. Traducerile, evident, nu apar sub numele meu. Am un patron, mafiot literar. El scoate vreo cincizeci de traduceri pe an, cărţi. Inclusiv sub pseudonim. Sunt negrul lui. Mă plăteşte prost, dar am ce să mănânc. Ce-am avut şi ce-am pierdut… În definitiv…
"Imaginea" lui a început să se deterioreze. N-are bani pentru haine noi, iar cele vechi arată tot mai rău. Chestiunea nu mă deranjează. Ăsta este avantajul oraşului mare. Nu întâlneşti nici-un cunoscut. Sunt un nimeni. Nu contez. Starea de anonimat îi place, deşi cândva a făcut eforturi pentru a ieşi din ea.
Pe marile bulevarde nu se prea aventurează. N-ar putea spune cu exactitate din ce motiv. Poate fiindcă aglomeraţia îmi dă un mic sentiment de nesiguranţă. Îmi trezeşte un complex de inferioritate bine ascuns, inclusiv faţă de mine însumi? Când apare în Centru, o face într-un mod oarecum ostentativ. Pentru a-mi dovedi că sunt în stare. Că, în fond, sunt un om ca oricare altul. De fiecare dată, Centrul îi pare un loc ciudat, străin. Vitrinele îl fascinează. Nu râvneşte la nimic în mod special. Miile de lucruri inaccesibile îl lasă rece. Nu-i invidiază pe cei cu bani. N-ar dori să aibă o servietă cu cifru şi nici un sacou de culoare roşie – două dintre emblemele reuşitei în afaceri.
Se uită la o vitrină mai deosebită. Ceasuri elveţiene. Unele costă 15 milioane. Şi nu sunt cele mai scumpe. Făcând socoteala în dolari, constată că preţul este mai degrabă modic, pentru un ins din clasa de mijloc. 1600 de dolari nu este cine ştie ce. Un ceas mai costisitor nu-ţi cumperi în fiecare zi. Îl iei pe viaţă, în principiu. Îşi aminteşte de Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului detronat în 1989. Avea un ceas scump, 8000 de dolari. Ce marcă era oare? Da. Rolex. S-ar părea că este cea mai scumpă. Să umbli cu un asemenea ceas la mână! Absurd! Eşti jefuit, uneori în plină zi, pentru mult mai puţin. Totuşi… Ceva îl sâcâie. N-ar putea spune ce. Intră în magazin. Nişte fete foarte elegante şi plăcut mirositoare. Se uită la el cu indiferenţă. Ce-o fi căutând ăsta aici? Privirile lor reci.
– Bună ziua, spune. V-aş ruga foarte frumos să-mi arătaţi un catalog cu ceasuri Rolex.
Fetele au o ezitare, dar apoi reflexele profesionale ies învingătoare. Cine ştie? În fond, există şi milionari – în dolari – care umblă îmbrăcaţi prost. La derută.
Coman se uită atent în catalog. Da. Ceasurile Rolex par a fi cele mai scumpe. Este şi unul de damă, cu diamante. 80.000 de dolari.
Fetele îl privesc cu un început de curiozitate. Ar vrea o explicaţie, poate, gândeşte Coman. Să găsesc ceva plauzibil. Ce?
– Pare mai greu de crezut, spune el, dar fiul meu îşi doreşte un Rolex. M-a trimis să mă interesez. Ştiţi, adaugă oarecum stânjenit, mă descurc în limbi străine şi…
Fetele nu par convinse. Aşteaptă.
– Fiul meu este om de afaceri. Eu sunt din alte vremuri, cum să vă spun. Nu mă mai interesează prea mult cum arăt. Dacă l-aţi vedea pe el…
Reuşeşte să obţină intonaţia potrivită. Un ins puţin ramolit, dar simpatic, la urma urmelor, decid fetele.
– Ştiţi, spune una amabil, Rolex-ul nu are reprezentanţă în România.
– Şi atunci? Cum…?
– Pot fi contactaţi, dacă este vorba de ceva serios.
Coman găseşte o ieşite onorabilă:
– O să vorbesc cu fiul meu. Eventual, voi reveni, pentru un catalog. Vă mulţumesc foarte mult.
– Cu multă plăcere, spun fetele, la unison.
Femeile de vârsta lor, cugetă Coman, capătă o simpatie interesantă pentru bărbaţii în vârstă. Poate că esenţa acesteia ţine de o gerontofilie embrionară. Înfăţişarea mea modestă le-a inculcat niscaiva sentimente de tip matern. Uite ce bătrânel cumsecade. Băiatul lui vrea Rolex, dar îl lasă pe taică-său să umble cu asemenea haine uzate. Ce oameni! Da, asemenea gânduri sunt posibile. Un soi de compasiune, uitată peste câteva secunde. Confortabilă.
Umblând pe Magheru, încet, Coman se gândeşte la ceasuri. Să ai un Rolex! Sigur, ar fi un act de snobism. Totuşi… Să ştii că porţi la mână un obiect mai valoros decât o maşină Tico. Este o chestie. Poate simţi un flux vital. Ceva regenerator. Hm! M-am ţicnit? Ce treabă am eu cu ceasurile Rolex? Este ca şi cum mi-aş dori să fac o excursie la New Orleans. Pentru fertivalul de jazz. Totalmente utopic. Mai bine mă gândesc ce-mi cumpăr de mâncare. Sau la găsirea unei soluţii pentru îmbrăcăminte. Că boss-ul îmi tot micşorează tarifele, în ciuda inflaţiei. Nu sunteţi obligat să colaboraţi cu mine. Că este foarte politicos de felul lui. Fără reproş. Masca perfectă a agresivităţii este politeţea excesivă. Se ştie. Uite cazul asiaticilor, cu ritualurile lor de politeţe şi cu modul întortocheat de a vorbi. Cine este agresiv în vorbire nu trece la fapte. Vorba aia… Câinele care… De ce-mi taie din bani? Simplu. Pentru că a observat ce lipsit sunt. Vezi că unul o ia la vale? Fă-i vânt! Ajută-l să se prăbuşească mai repede. Regula succesului în viaţă.
Totuşi. Am nevoie de ceva spectaculos. Pentru mine însumi. Să-mi dovedesc că sunt viu. Că n-am ajuns încă o mortăciune. Chestia este tipică pentru unii bărbaţi ajunşi la andropauză. Se aruncă în hiperactivitate şi mor, elegant, de infarct. Optim.
Ce-aş putea să fac? Sinuciderea ar fi cea mai la îndemână. Ca un samurai. Cândva am teoretizat sinuciderea. Am conchis că actul respectiv nu este nici o probă de curaj şi nici una de laşitate. Este ceva neînsemnat, nemeritând a fi discutat. Atunci? Rămâne să-mi cumpăr un ceas Rolex. Pur şi simplu. În ciuda destinului. Dar de unde opt mii de dolari? O singură posibilitate. Îmi vând garsoniera. Pot să obţin suma aceasta. Eventual, ceva mai mult. Unde o să locuiesc? Nu ştiu. Vine iarna. Să mor de frig, în stilul boschetarilor? Aş avea câteva cunoştinţe. Poate m-ar lăsa să dorm în vreun ungher. Până la primăvară. Napoleon a spus că în război şi în dragoste nu trebuie să priveşti prea departe. L-aş imita. Doar provizoratul durează. Problema este să ard corăbiile, să nu mai am nici-un spaţiu de retragere. Să fiu liber, în sfârşit. Când n-ai nimic, n-ai nici îngrijorări. Cerşetor? Cine ştie? Îmi voi păstra doar maşina de scris şi câteva dicţionare – uneltele mele de producţie. O să-i spun patronului că am pierdut locuinţa în urma unei ipoteci nenorocite. L-am girat pe un bun prieten, iar el a plecat în Spania. Dus a fost. Mi-au răpit micul meu cuib de intelectual, cu linoleum de culoarea cafelei cu lapte. Am rămas pe stradă. Poate va reacţiona pozitiv. O dată m-a luat în pivniţă, să-l ajut la nu ştiu ce. Atunci – premoniţie? – am estimat că încăperea de beton netencuit ar putea fi locuită de cineva, la rigoare. Că doar vechiturile sunt puţine. Ar încăpea un pat îngust, fără probleme. Oare m-ar îngădui acolo? Iarna ar fi un spaţiu providenţial. De ce? Fiindcă trec nişte ţevi de apă caldă. Un om cumsecade ar aţipi acolo. Doar geamul ar trebui înlocuit. Aur.
Coman este un om decis. Începe căutările. Se adresează unor agenţii imobiliare. Primeşte vizitele unor tinere cu priviri avide. Suntem plătite în funcţie de tranzacţiile realizate. Nu-i prea dificil? Îmi imaginez că de multe ori daţi greş. Oamenii se hotăresc greu. Corect, dar cu atât mai mare este satisfacţia etc. Până la urmă, după nici două săptămâni, se iveşte o cumpărătoare foarte serioasă. Este dispusă să-i dea 8.300 de dolari americani. I-a lăsat din preţ. Ceruse 8.500. În fond, garsoniera este la etajul întâi, lângă Magazinul Obor. Nu este deloc rea. Nu se aude zgomotul străzii. Vecini liniştiţi. Altele asemenea. Într-o clipă de sinceritate, după ce totul a fost convenit în principiu, cumpărătoarea (a învăţat după ureche limba chineză, deci este genială în felul ei) îi spune că are de gând să revândă garsoniera, pentru a câştiga vreo mie de dolari. Coman o felicită sincer. Foarte bine, foarte bine, aşa şi trebuie. Să obţinem profituri. Cumpărătoarea plăteşte taxele legate de tranzacţie, conform legii. Coman n-are decât să ia dolăreii – expresia lui – şi să semneze. Noua proprietară, cuprinsă de satisfacţie, face un gest frumos. Îl duce cu maşina la o bancă. Un cont de 8000 de dolari nu este chiar de colo. Sigur, nu se compară cu… Dar orişicât. Funcţarii îl tratează cu maximă consideraţie.
Patronul i-a aprobat aranjamentul cu pivniţa. Pentru prima oară de când îl cunoaşte i-a spus "mă", dar cu nişte intonaţii de-a dreptul filiale. Coman, nea Coman, n-a crâcnit. De acum înainte trebuie să uit că există aşa-numitul orgoliu, îşi spune. Comisionul firmei a fost de doi la sută, adică 160 de dolari. I-au mai rămas 140, o avere. Îşi cumpără un pat, de ocazie. Stăpâna patului, o femeie la vreo cincizeci, îl priveşte cu milă şi-i oferă, gratis, nişte pături şi cearşafuri. Plec în America, la fiica mea. Definitiv. Portland, Oregon. Nu ştiu de ce, dar am impresia că dumitale o să-ţi prindă bine. Eu oricum nu mai am ce face cu ele. Sărut mâna, doamnă! Bogdaproste, vă zic! Dumnezeu să vă dea sănătate! Aşa, bătrâne! Foarte bine! Intră cât mai repede în noua ta condiţie! Fii umil! Ar trebui probabil să-i spui şi patronului "Sărut mâna". Ar da oare rău? Pobabil că nu. Un traducător se exprimă aşa? De ce nu? Doar sunt un negru. Oricând poate să mă dea afară şi să-mi taie orice colaborare.
Etapa următoare este a schimbării dolarilor în lei şi a comandării ceasului. Dacă-mi fac probleme, le arăt extrasul de cont. Corect.
Nu-i fac probleme. Femeile au intuiţie. Vor obţine ceasul dorit, cel ales din catalog. Nici măcar nu este 8.000. Îmi mai rămân vreo câteva zeci de parai. Bună treabă!
Fetele de la prăvălie au început să-l respecte. Este şi normal, nu în fiecare zi faci o asemenea vânzare. Este totuşi vorba despre multe milioane. De lei. Orişicât.
Câteva zile rumegă planul. Principalul este să nu ştie nimeni că el are un asemenea obiect. Şi nici că schimbă în lei o sumă atât de mare. Să treacă neobservat. Cum este mai bine? Să rămână cum este? Sau să-şi compună un nou look, mai potrivit cu situaţia? N-are rost să-mi cumpăr haine, raţionează Coman. Ar fi o tâmpenie, ce fac după aia cu ele? Nu mi le mai cumpără nici dracu'. Să umblu în costum şi să mă culc în pivniţă? Absurd. În fine, ideea corectă. Închiriere! Sigur că da! Există nişte magazine specializate. Dacă se închiriază rochii de mireasă, logic este să fie disponibile şi costume de mire. Nu se înşală. Prăvălia cu pricina este pe Calea Griviţei. Nişte oameni realmente cumsecade. Mergi la nuntă, tataie? Da, băiatule! Se însoară fiul meu. Ai buletin? Am. Ce folos, îşi spune în sinea lui, adresa a devenit fictivă. Merge. Oricum, o să le aduc înapoi costumul. Am nevoie de buletin. Deşi… Hopa! Buletinul nu se lasă în gaj. Nu le spune nimic băieţilor. Nu cumva să se supere şi să-mi dea un picior în cur. Se duce la frizer. Alege unul mai bătrân şi îi spune povestea cu nunta.
Purtând costumul într-o pungă de plastic, pleacă acasă. Se spală la chiuveta din pivniţă, până la brâu, cu mult săpun. Tremură şi se roagă lui Dumnezeu să nu răcească. Se şterge cu propriul lui prosop. Bună treabă! Cămaşă albă, cravată. Costumul. Pantofii, de asemenea închiriaţi. Are noroc, este o zi călduroasă.
A ochit o casă de schimb mai puţin frecventată. Baftă. Fiindcă este după-amiază, oamenii au la dispoziţie suma cu pricina. Printr-o şansă unică, sunt în măsură să-i dea bancnote cu valoarea maximă. Pune banii în servieta împrumutată de la un alt negru al patronului şi pleacă. Este un alt om. Acum, îşi spune, trebuie să mai am nişte noroace. Ia un taxi. Coboară la vreo sută de metri de prăvălie. Porneşte agale. Admiră, în trecere, frunzele îngălbenite ale copacilor. Oraşul ăsta este de-a dreptul frumos!
Fetele nu-l recunosc decât după ce începe să vorbească. Sunt puţin emoţionate, s-ar zice.
– Am venit după ceas, declară Coman, implacabil.
– Da, vă rog, spune cea mai în vârstă dintre vânzătoare, toată numai solicitudine.
În magazin, nici-un cumpărător. Un noroc în plus.
Numai cutia costă vreun milion, cugetă Coman, luând obiectul, după ce a stivuit pachetele cu bancnote la casă.
Pune Rolex-ul în buzunarul interior al hainei. Încheie nasturele. Pleacă, sub privirile lărgite ale fetelor. Un episod încheiat. Pe stradă, nimic suspect. Se pare că nu l-a urmărit nimeni. Există nişte "canale albe", îşi aminteşte Coman. Este improbabil să le nimereşti, dar nu imposibil. O teorie. Am citit cândva despre ea. Succesul în viaţă, cel adevărat, presupune dibuirea unui asemenea traseu îngust. Există şi meandre. Nu este suficient să începi bine. Trebuie să ştii şi când să coteşti. Fiindcă altfel eşuezi.
Coman are un mic zâmbet interior. Ia să vedem, s-a petrecut ceva în mine? Mi s-a schimbat starea de spirit? Femeile mă privesc altfel? Sau tot ca pe o mortăciune ambulantă? În fond, unii bărbaţi vârstnici îşi îngăduie tot felul de nebunii erotice. De exemplu, unul de 67 a murit în biroul lui, în timp ce făcea amor cu o tânără viguroasă. Un sfârşit onorabil, chiar apoteotic, aş putea spune. Dacă omului i-a plăcut chestia aia? Ce poţi să-i faci?!
Mersul i s-a schimbat, întrucâtva. Păşesc mai fălos, calc mai apăsat. Normal. Este ca şi cum mi-aş fi cumpărat o maşină nouă, străină. Atât de mică, încât îmi încape în buzunar. Ha, ha!
Aşteaptă să treacă duminica. Apoi îşi modifică ţinuta în sens invers. Îşi recuperează buletinul de identitate. Cum a fost la nuntă, tataie? Bine. Am o noră minunată.
Iese din magazin. Este cel de dinainte. Barba a început să-i crescă. Din vechea înfăţişare i-a rămas tonsura proaspătă şi, într-o oarecare măsură, mersul mai ţanţoş. Nu se desparte de ceas. Îl poartă pe sub cămaşă, într-o punguliţă foarte solidă. Le-a rugat pe fetele de la magazin să-i dea brăţara separat. A ascuns-o în pivniţă. Fără brăţară, ceasul nu ocupă un loc mare. Nu se observă nici-o umflătură în dreptul plexului său solar. Cutia a aruncat-o.
Treaba merge strună, reflectează Coman. Probabil că mai am ceva energie vitală, din moment ce am reuşit o asemenea manevră. Acum pot să mă ocup liniştit de traduceri. Mă simt chiar bine, de când am scăpat de garsonieră. Mă apăsa, cumva. Desigur, optim ar fi să cerşesc, precum Zacharias Lichter, cel din cartea lui Matei Călinescu. Doar astfel aş obţine libertatea integrală. Dar nu mă simt în stare, cel puţin deocamdată. Să vedem cum o să meargă treaba cu patronul. Nu şi-a dat seama, deşi m-a privit lung după vreo câteva zile de la operaţiune şi mi-a spus măi, Comane, parcă s-a petrecut ceva cu tine. Ai, aşa, o lucire în ochi… Poate te-ai îndrăgostit. A, nici vorbă, domnule Cutare. Bine, mă, bine. Când îmi dai textul? În câteva zile, domnule Cutare.
Lucrurile merg repede, după o anumită vârstă. Cei în cauză nu o recunosc, simulează că totul este în ordine, dar ştiu foarte bine că mint. Într-un fel, şi eu mă încadrez în categoria asta, meditează Coman, întins pe patul său îngust, alături de lada pe care se află maşina de scris. Chestia cu ceasul a fost un gest magic, de oprire a timpului. De încetinire a lui, mai bine zis. Cu ocazia asta i-am înţeles pe cei bogaţi, cu mania lor pentru schimbare. Nevastă, casă, maşină – totul trebuie primenit. O dată la cinci ani. Aşa spun statisticile. Eu am luat ceasul ăsta. Am trăit o secvenţă de om bogat. M-am opus timpului, tiraniei lui. Puteam s-o întind multă vreme. Să tot fi cumpărat diferite obiecte, chiar să-mi plătesc o amantă. Ar fi fost acelaşi lucru, dar făcut cu laşitate. Tot scăparea de angoasă aş fi căutat-o. Aşa, cel puţin, mi-am administrat un remediu drastic, din cele capabile să te şi ucidă, dacă greşeşti dozajul. În primele zile m-am uitat destul de des la ceas. Aici în pivniţă, după ce am anulat toate crăpăturile din uşă cu hârtie lipită. Un obiect nenorocit, acolo. Un şoarece viu este nesfârşit mai important decât el. Rolex! Căcat! Sigur, m-ar bate Dumnezeu, dacă n-aş recunoaşte nişte adevăruri. Un obiect valoros. În el este înglobată multă muncă. Absolut. Dar mie nu-mi mai spune nimic. Mi-ar trebui mai degrabă o pisică. Un motan. De ceas o să scap, o simt. Îl voi face probabil cadou unei persoane umile, incapabilă să-şi dea seama ce ţine în mână. Vreunei bătrâne care cerşeşte pe stradă şi începe să lăcrimeze când îi dai o bancnotă nenorocită. Ea să se tot uite la el, iar un băiat al străzii să i-l fure şi să-l vândă pe nimic. Să ajungă, în cele din urmă, pe mâna unui buticar, care să-l considere un fals bine realizat. Să treacă timpul şi să nu ştie nimeni că un Rolex veritabil, de 8.000 de dolari, circulă prin Bucureşti, ticăindu-şi plictiseala impersonală, cosmică.

*

Este seara zilei de 24 decembrie, ajunul Crăciunului. În boxa lui, aflată într-un subsol de pe strada Frumoasă, John Coman îşi aminteşte cum s-a gândit la niscaiva trucuri de prozator. Păi, ce era să fac?! cugetă, întins pe patul său auster. Proză de Crăciun? Da, domnule Cutare, desigur. Puteam să-l refuz? Oricând poate să-mi spună cară-te, mă, să nu te mai văd mâine pe-aici. Unde naiba mă duc? În gară?! În vreo gură de canal? Adevărul este că mă pricep oarecum la proză. Tot traducând, am început să înţeleg cum fac oamenii ăştia cumsecade. Cum „procedează”. Sunt nişte reguli. Ce, eu nu pot să înşir nişte vorbe, ca ei? Am şi făcut-o, de altfel. Am scris nişte povestiri. Nişte confraţi au spus că nu sunt rele.
Când patronul, marele mafiot literar, a venit la el în pivniţă, Coman s-a simţit întrucâtva neliniştit. Că de obicei o trimite pe servitoare, ce naiba! Să mă cheme sus. Mă, Comane, a început omul cumsecade, că bună ziua nu dă nici cu poliţia, eu trebuie să-l salut, deşi sunt mai bătrân ca el cu vreo douăzeci, mă, Comane, tu te pricepi la proză? Ce să-i răspund la chestia asta?! Am mormăit nu ştiu ce. Te pricepi. Cum naiba să nu te pricepi?! Eu, nimic, tac şi aştept. În picioare, lângă uşa cârpită, pe ici pe colo, cu ziare. Are nişte găuri mici, uşa. El, pe patul meu ascetic. Fii atent, mă, Comane, parcă se îngraşă când mă ia cu „mă”, mă, Comane, mi-au cerut o chestie… Aici a avut nu ştiu ce ezitări, nişte semne de pudoare sau cum să le zic. S-a ruşinat cumva, deşi are obrazul gros, foarte gros. Ştii, mă, Comane, eu am debutat cu proză. Cum să nu, domnule Cutare, ştiu foarte bine. V-am citit volumul, este foarte bun. După aia n-am mai scris proză, m-am apucat de traduceri, ştii cum se întâmplă… Dacă românii nu se vând?! Am dat din cap, cum că aşa este.
Relaţia lui Coman cu rechinul traducerilor din engleză şi franceză este destul de veche. La început a fost o colaborare, semnau împreună. Apoi, treptat, statutul lui Coman s-a modificat. A devenit un negru literar „de cea mai bună speţă” (expresia lui). A muncit, iar traducerile au apărut sub numele lui Cutare. În pivniţa mafiotului am ajuns după nişte peripeţii „metafizice”, a scris în jurnalul său, bun pentru „posteritate”. Nu mai vreau să mi le amintesc. Sistemul meu imunitar, a mai scris, este nemaipomenit de tare. Lucru important. Aici nu se poate locui, de fapt. Umezeală, oxigen puţin şi altele de-astea. Nu m-am îmbolnăvit.
O proză de Crăciun! Nici mai mult, nici mai puţin. Fă-o pentru mine, mă! M-a luat la sentiment, nenorocitul! La urma urmelor, dacă nu era el, cu pivniţa asta, poate că până acum mă curăţam. Proza o să apară pe numele lui, evident. Eu mă voi abţine, nu-i voi face mărturisiri vreunui confrate. Domnul Cutare nu le prea are cu talentul, dar pricepe nişte lucruri. Ştie că o să-mi ţin gura, de exemplu. De ce n-o fi refuzat? Ce nevoie are el să publice o proză scurtă în nu ştiu ce revistă virtuală? Vanitatea, săraca! Sau a avut un „puseu” de tiran? Se poate şi asta. Dictatorii sunt foarte capricioşi, se ştie. La drept vorbind, ce înseamnă să ai putere, dacă nu să faci ce-ţi trece prin cap în clipa respectivă? Cel fără putere şi fără bani trebuie să cugete de şapte ori, înainte de-a lua o decizie.
Ascultând susurul „muzical” al apei în ţevile învelite într-un material spongios, Coman îşi aminteşte cum s-a mobilizat. N-avea rost s-o fac pe moralistul, cum că domnul Cutare este un porc şi altele de-astea. Trebuie să trec la fapte, da. Ce dacă vrea să publice o proză scrisă de altcineva? La chinezii vechi nu conta cine a scris. Ce-i aia drept de autor? Prostii.
Aici trebuie ceva înduioşător. Nu se poate altcumva. Să apară cel puţin un copil. Sau un bătrân? Ca mine? De Crăciun, tuturor li se moaie inimile. Este un armistiţiu în lupta vieţii. Da, va fi vorba despre un bătrân singur. Acesta locuieşte într-o pivniţă. Mai întâi şi-a pierdut apartamentul, prin divorţ. Apoi, garsoniera, fiindcă l-a girat pe un prieten. Bătrânul are un simţ al umorului „foarte dezvoltat”. Contează, totuşi. Când eşti bătrân şi sărac, ai nevoie de sănătate şi de simţul umorului. Altfel ai încurcat-o. Îşi aminteşte cum a progresat, pas cu pas, în gândirea „schemei”. În seara zilei de 24 decembrie, personajul numit provizoriu „bătrânul” stă în boxă şi se gândeşte la fiica lui din America. Fata nu vrea să mai audă de el. Nu cumva o să mă caute tocmai acum, de Crăciun? Că oamenii au înclinaţia de-a se înduioşa, ocazional. Cel puţin aşa este prin filme. Cumva va apărea cineva cu un coş plin de bunătăţi, including o sticlă de vin, la uşa boxei mele? Pus în mişcare de un telefon long-distance, venit tocmai din statul Washington, de la fiica mea? Orice este posibil, în seara de Ajun. Bătrânul, personajul, n-are treabă cu scrisul. Are o pensioară. Un om milostiv l-a lăsat să stea în boxa din pivniţă. Eventual, mai face vreun ciubuc prin piaţă, cu un cărucior.
Un nume pentru personaj. (Un glonţ pentru general. Ha, ha!) Comănescu, desigur. În definitiv, trebuie să-mi las semnătura pe undeva. Ca pictorii, pe vremuri. Apăreau şi ei, într-un colţ al tabloului, discret. Eu vin cu metoda asta. S-a gândit apoi – asta se petrecea prin 10 decembrie – că bătrânul Comănescu nu poate fi angrenat decât în vreun conflict psihologic. Cine să-l caute în boxa lui, pentru a-l agresa? Să fim serioşi! Nimeni nu-i dă vreo atenţie. Comănescu se gândeşte la felul cum singurătatea poate fi toxică. Să nu uităm, începe Coman să vorbească singur, este vorba despre un personaj, acum. Eu, Coman, îmi amintesc cum am scris o proză cu două săptămâni în urmă. Trebuia să fie gata înainte de Crăciun, fiindcă altfel nu mai avea nici-un chichirez toată chestia. Trebuia să apară înainte de Crăciun. Ce naiba, încurc situaţia mea cu a personajului. Deci. În seara de Ajun, Comănescu stă în boxa lui. Îşi aminteşte lucruri plăcute din tinereţe. Se gândeşte la nepoţii săi. Fiică-mea a fost în România cu familia, dar nu m-a căutat. Nu i-a văzut niciodată pe cei doi nepoţi ai săi, dar şi-i închipuie.
Are ce să mănânce, cei de sus i-au cadorisit câte ceva. Afară este ger, dar prin pivniţă trec ţevi de apă caldă şi atmosfera este aproape plăcută. Colinde la aparatul lui de radio portativ. În seara aceasta, Comănescu este foarte iertător. Ce dacă fiica mea se face că nu exist? Asta nu este ceva prea rău, din moment ce ea şi ai săi sunt sănătoşi. Am unde să dorm. Pivniţa asta.
Urmează, în povestire, modesta criză de depresie a lui Comănescu. De ce nu vine cineva, printr-un miracol, să-mi bată la uşă? Oricine ar fi. Aici trebuia o încheiere roză, altfel nu se poate. Ceva sublim, foarte uman. Că patronul este foarte uman, ce să zic, spune Coman, pentru sine, dar şi pentru eventualul ascultător din apropierea boxei.
Coman a găsit încheierea potrivită. Nişte colindători se ivesc la uşa lui Comănescu, personajul din povestire. Doi băieţi şi o fată, mici, nici unul n-are mai mult de doisprezece ani. După îmbrăcăminte, par copii de oameni săraci, că sunt destui şi de-aştia prin centrul Bucureştilor. Bătrânul din poveste lăcrimează. Nu prea am ce să vă dau, măi copii, suspină el. Totuşi, găseşte câte ceva. Uite aşa se salvează un Crăciun, spune Coman cu glas tare, de parcă ar fi un profesor în măsură să încheie o demonstraţie ingenioasă.
Coman a predat la timp proza. Domnul Cutare, nu se prea înţelege de ce, s-a arătat foarte mişcat, touched. A scos o bancnotă de un milion şi i-a întins-o bătrânului autor. Acesta, după un sărut-mâna ritual şi nespus de eficace, foarte sfios: Dar n-o citiţi mai întâi? Am toată încrederea, mă! Şi l-a bătut pe umăr. Coman se gândeşte că n-ar fi rău dacă realitatea ar imita ficţiunea, precum în butada lui Oscar Wilde. Dacă apar nişte copii, precum în povestirea mea, am pentru ei nişte nuci şi trei mere destul de frumoase. Oamenii nu ştiu că mâncarea are un efect psihotrop. Banii sunt buni, dar primirea lor nu-ţi încălzeşte sufletul, ca să zic aşa. Americanii, cu dezgustătorul lor cult al eficienţei, le invită întotdeauna pe femei la masă, mai întâi. Cunosc o doamnă de succes, la nivel elementar. Ea a avut intuiţia că trebuie să le ofere tututor câte ceva de mâncare. Drept urmare, n-a intrat în casa nimănui, fără să pună pe masă niscaiva fursecuri sau ceva în acest gen. Procedeul pare grosolan şi plebeu. Totuşi, persoana cu pricina a obţinut o simpatie generalizată. S-a măritat cu un suedez bogat, în cele din urmă. Colindătorilor le dau şi nişte bani, totuşi. Că bani cam vor. Da, douăzeci de mii de căciulă, dacă sunt trei. Chiar treizeci de mii. O sută de mii la toţi trei?
Timpul trece şi colindătorii nu se arată la uşa lui John Coman. Realitatea nu vrea să imite literatura. Se face ora nouă. În pauza dintre două colinde radiodifuzate, autorul nostru aude un fâşâit aspru, ca şi cum cineva ar zgâria uşa, pe dinafară. Ce-o fi? Un motan. Alb cu negru. Are o coadă stufoasă, neagră, ca un stindard de piraţi. Partea de sus a „feţei” lui este neagră, de parcă ar purta o mască de carnaval. Coman îl ştie. Îl consideră un cotoi distant. Bântuie prin preajmă. Se pare că este foarte activ cu pisicile. Coman l-a poreclit Gobby. De data aceasta, Gobby este nemaipomenit de binevoitor şi de prietenos. Vine să se frece de picioarele autorului, scoate nişte miorlăituri discrete, de-a dreptul intime. Ce-o fi cu el? se nedumereşte Coman. Nu cred că duce lipsă de mâncare în zilele astea. Ajuns lângă pat, motanul îl priveşte întrebător pe Coman. Vrei să te urci pe pat? Urcă-te! Ca şi cum ar fi priceput, animalul îl ascultă. Face un salt plăcut la privit. Cu un mic oftat, Coman se aşază lângă el şi-l mângâie insistent. Motanul începe să toarcă.
O scenă perfectă, ce să mai discutăm, spune Coman, abătut şi nu prea.

*

O escapadă, în după amiaza senină de octombrie, pe Calea Victoriei, strecurându-se printre trupurile indiferente ale trecătorilor. Nu-i este uşor să se îndepărteze de bârlogul lui, situat într-o pivniţă de pe strada Frumoasă. O face totuşi uneori. Este o chestiune de voinţă, ba nu, de performanţă spirituală. Îmi înving anxietatea asta umilitoare. Sau depresia? Una din două. Sau amândouă.
Se bărbiereşte. Lumina galbenă a becului slab. Motanul Gobby îl priveşte întrebător. Îşi flutură coada stufoasă, în chip de stindard capabil să semnalizeze în vreun cod misterios.
Mă întreb cum de m-am adaptat aici atât de bine. Nu m-am îmbolnăvit. Traduc fără probleme pentru Cutare. Un miorlăit intim. Te pomeneşti că suferă pentru că plec. Las’ că vin repede înapoi, nu fi trist!
În strada indiferentă, Coman se simte electrocutat de frumuseţea toamnei. Domnule, ce dacă locuiesc într-o pivniţă? Nu mai am aproape nimic. Calculatorul nu este al meu. Mi l-a împrumutat patronul. Că nu-i mai convine să-i dau texte scrise pe hârtie. Nu mă simt rău în sărăcia asta lucie. Dumnezeu copmpensează lucrurile. Mi-a luat casa, dar mi-a dat un soi de seninătate. Singurătatea, la fel. Nu-i bună, evident, dar când te instalezi în ea…
Are o altă “revelaţie”. După cea referitoare la frumseţea desăvârşită a toamnei. Fetele. Incalculabil de multe, în tricourile lor prea scurte. Porţiunile descoperite de piele proaspătă, luminoasă, vizibile acolo unde ţesătura se termină, iar pantalonii n-au început încă.
Ce legătură am eu cu aceste fete? Eventual faptul că facem parte din aceeaşi specie. Dacă aş opri-o pe una, ar trebui să spun ceva aşteptat, să întreb de o stradă sau de o farmacie. Sau cât este ceasul. La orice alte cuvinte, fata m-ar privi ca pe o ciudăţenie. În schimb, pot să le privesc. Ele nici nu mă văd, se uită prin mine de parcă aş fi translucid. Asta-i situaţia.
Relaţiile lui cu sexul frumos au devenit tot mai virtuale cu trecerea timpului. Coman nu arată prea rău, n-are proteză dentară, nu este adus de spate şi nu umblă, deocamdată, în stilul împiedicat al bătrânului clasic. Uneori, pe stradă, vede câte o sclipire de interes în ochii unei femei sau ai unei fete. Asta m-ar accepta, la rigoare, îşi spune satisfăcut. Asemenea secvenţe se întâmplă însă tot mai rar. De regulă, femeile trec pe lângă el ca şi cum ar fi un spirit, invizibil. De vină sunt, de bună seamă, şi hainele mele ponosite. Că doar arăt aproape ca un boschetar. Începe să analizeze repulsia unora în faţa murdăriei corporale. Alţii, în schimb, se complac în murdărie, ba chiar începe să le placă. Ăsta ar fi un semn al dispreţului pentru sine însuşi şi implicit pentru lume. La extrema cealaltă stă ablutomania, preocuparea bolnăvicioasă pentru propria curăţenie. Eu înspre ce categorie bat? Unde mă înscriu? La mijloc, cred. Sunt un mediocru. Acuma, am şi scuze. Boxa mea din pivniţă nu prea este locul cel mai favorabil pentru un bătrân fercheş, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Totuşi, dacă omul este destul de energic, poate să-şi întreţină un look acceptabil. Pe faţa lui Coman, un zâmbet slab, repede trecător. De unde atâta energie?
Trece pe lângă Athénée Palace (Hilton, să nu uit), o coteşte la stânga. Ţinta lui este Magheru, bulevardul unde şi-a permis un act de curaj cu o vreme în urmă. Nu mai are ceasul Rolex, cumpărat atunci cu vreo 8000 de dolărei. L-a făcut cadou unei cerşetoare bătrâne. Uneori regretă că şi-a vândut garsoniera, pentru a-şi cumpăra ceasul. Sunt însă nişte păreri de rău ceţoase, aproape inexistente. Nu mai pot să regret cu putere ceva, iată adevărul. Oricum, m-am adaptat aici, unde stau acum.
Ajuns în fine pe bulevard, o ia agale către Universitate. Ce vreau, ce mai vreau de la viaţă? Ivită din neant în mintea lui, întrebarea încearcă să-i strice buna dispoziţie. Nimic cu tot dinadinsul. Doar să văd cerul dimineaţa pe ferestruica mea, să-mi fac norma zilnică de cuvinte traduse şi să nu mă îmbolnăvesc. Cam atât. Nu cumva mi-ar pica bine o femeie? Altă întrebare sosită din haosul cuvintelor, pe neaşteptate. Am fost un consumator de femei la viaţa mea, dacă mi se permite să mă exprim astfel, dar acum s-a petrecut ceva. Într-o bună dimineaţă m-am trezit cumva înstrăinat de mine însumi, inclusiv de preferinţele mele cunoscute. Între el şi toate femeile de pe această lume parcă s-a interpus un paravan invizibil, dar de nestrăbătut. Nici măcar nu se mai închipuie atingând-o pe vreuna dintre ele. Nu mai am fantasme erotice. Aşa le zice, parcă. Acte sexuale iluzorii. Curioasă schimbare de macaz! Asta o fi tocmai transformarea bărbatului în moş. Un poet numit Radu Stanca scrie că se petrece de pe o zi pe alta, într-o noapte, de fapt. Te culci bărbat şi te trezeşti moş. O formulare destul de curioasă, am priceput-o bine doar după multă vreme. Nu este neapărat o schimbare obiectivă şi ireversibilă. Este vorba despre felul cum insul cu pricina le apare celorlalţi. Vine o zi când eşti privit ca un om bătrân şi tratat ca atare, asta vrea să spună poetul. Nu există nişte nuanţe intermediare, ci doar două posibilităţi. Aşa o fi, şopteşte pentru sine Coman. Am trecut oare graniţa? Cum sunt perceput? Pe de altă parte, există şi aşa-numita gerontofilie. Unele femei tinere au o preferinţă pentru bărbaţii în vârstă, ca să nu zic pentru bătrâni. Aşa a lăsat Dumnezeu.
Zâmbeşte vag. Pe vremuri am cunoscut o fată gerontofilă. Ea trăia cu un bătrân profesor universitar. Acesta a învăţat-o un milion de chestii despre astrologie. După “revoluţie”, fata, devenită o cucoană trupeşă, le-a apărut românilor în postura de vedetă mass media, mare specialistă în horoscoape. Ei bine, fata, matroana, mi-a spus cândva că suma vârstelor nu trebuie să depăşească 90 de ani. Adică dacă bărbatul are 50 de ani, femeia să nu aibă mai mult de 40. De aici rezultă că eu sunt damnat la femei de până în 28 de ani! Te pomeneşti că avea dreptate! Femeile din generaţia mea sunt scoase din circulaţie, ca să spun aşa. Nu le mai interesează anumite lucruri. Sau apelează la bărbaţi tineri, pentru a respecta regula celor 90 de ani. Atunci?
Pentru mine rămâne miracolul, ceva în genul câştigului cel mare la loterie. Cu totul improbabil, dar nu imposibil. Cum nu am bani şi nici prestigiu social, pot aştepta doar norocul providenţial, picat din ceruri pe capul unui necăjit. Asta desigur dacă nu vreau să apelez la serviciile vreunei boschetare. Una din astea ar considera că boxa mea este un hotel de lux. Alte categorii? Vreo elevă? Studentă? Vânzătoare recent venită de la ţară şi necunoscătoare în ale Capitalei? Nu prea mai există fete naive, aşa cred. Dacă este cineva naiv, acela doar eu pot să fiu. Nu contează trecutul meu glorios în ale femeilor, chiar deloc. Şi nici faptul că în anumite zile nu mă simt bătrân, ci bărbat, pur şi simplu.
Cu puţin înainte de Sala Dalles, Coman este frapat de mersul unei fete din faţa lui. În inevitabilii ei blugi, fata se mişcă neînchipuit de graţios. Să fie balerină? Nu cred. Este doar frumuseţea ei naturală. Şi încă un lucru. Faptul că picioarele, inclusiv fesele, sunt perfecte. Nu le văd prin ţesătură, că doar n-am vreun aparat Roentgen în cap, dar ştiu că aşa este. Posteriorul acestei fete este viu, are o viaţă a lui, de sine stătătoare. Printre mii de dosuri “moarte”, el este viu. Dacă ar prinde glas, ar putea să spună, precum personajul lui Philip K. Dick: “Eu sunt viu, voi sunteţi morţi.” Şi încă o chestie. Un aforism, contribuţia mea la înţelepciunea universală. Adevărata faţă a femeii este il culo. Da, domnilor, aşa stau lucrurile, n-are nici-un rost să mă contraziceţi.
Ei bine, sunt eu în stare s-o agăţ pe fata asta? Iată întrebrea. O şansă statistică de succes aş avea, dar nu mai mult. Una din zece mii? Dintr-un milion? Să nu exagerăm. Cine ştie? Mintea unei femei este altfel făcută. O femeie poate lua alte decizii decât cea a unui bărbat. Are alte criterii.
Fata intră la Dalles, urmată de Coman. Mă uit la fesele ei de parcă n-aş mai fi văzut niciodată aşa ceva. Este perfect, domnule! Ion Barbu, la Capşa, pe vremuri, stă de vorbă cu nişte convivi. Intră o doamnă, să ia nişte fursecuri. Poetul este electrocutat de formele ei desăvârşite. Se ridică de la masă şi se apropie de ea, foarte reverenţios. Sărut mâinile, stimată doamnă. Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt profesorul Dan Barbilian, de la Universitate. Doamna îi întinde mâna, amabilă. Poetul i-o sărută cu evlavie. Da, domnule profesor. Stimată doamnă, aveţi un cur perfect şi am ţinut să vă spun asta. Doamna nu se supără, zice povestea. Mai merge azi aşa ceva? Şi nici nu sunt profesor la Universitate.
Fata se uită la o carte. Este şi frumoasă, fata, după toate alea! Coman apreciază felul cum se încruntă ea atunci când citeşte. Numai să nu fie vreo intelectuală dintr-alea reci, că m-am ars. Sau tocmai una din astea m-ar accepta? Din pură curiozitate? Experiment? Ceva în acest gen?
O abordează. Nici nu ştie cum de se trezeşte vorbind. Sărut mâna, aş vrea să-ţi spun ceva. Vocea nu-i tremură. Da, ce să-mi spuneţi? Uite, ai un cur perfect. Şi tu eşti perfectă, ce să zic. Aş vrea să te cunosc mai bine. Cât de bine? zâmbeşte fata. Nu este deloc surprinsă, de parcă ar fi acostată zilnic de bătrâni rău îmbrăcaţi. Cât de bine se va putea, surâde Coman, bucurându-se, în treacăt, de faptul că n-are proteză dentară. Dă-mi proteza, vreau să muşc…
Pe bulevard, păşesc împreună foarte natural, închipuind un cuplu gen bunic-nepoată. Coman se simte ca şi cum ar fi câştigat la loterie o sumă mare. Ba nu, asta pot s-o spun când o s-o văd dezbrăcată, goală, pe patul meu spartan. Uite, Helen, că aşa o cheamă, eu locuiesc pe strada Frumoasă, în pivniţă, într-o boxă. Vrei să vii la mine? Aşa, dintr-o dată? Nu discutăm mai întâi despre astrologie sau despre chiromancie? Coman simte că trebuie să pluseze până la capăt. Discutăm în pat, spune. Hm, face fata, privindu-l pieziş. Trece dintr-o dată la alt ton. Te-ai decis să joci totul pe o carte, este?
Norocul meu, cugetă Coman, este că fata este foarte deşteaptă. Alta s-ar fi supărat de zece ori până acum. Nu mă grăbesc, spune, dar asta mi se pare continuarea cerută de situaţie. Aşa o fi, spune fata.
Pe drum, Coman află că este studentă la Litere. Bucureşteancă de trei generaţii. Îmi plac bărbaţii în vârstă, ce pot să fac!? Poate fiindcă sunt Capricorn. Iarăşi îl priveşte pieziş. M-ai excitat când ai vorbit despre fesele mele. Dacă mă luai cu politeţuri, nu marşam. Ai şi faţa asta de intelectual depresiv… Chicoteşte scurt.
Coman o apucă de braţ, o strânge uşor. Nu-ţi vine să crezi, este? Helen zâmbeşte ambiguu. Te întrebi dacă nu cumva ai o halucinaţie. N-ai, sunt reală. Se mai întâmplă şi miracole. În termenii ăştia am judecat şi eu mai înainte. Sunt ca un câştigător la loterie. Iar tu, fato, eşti o persoană cu totul excepţională. Eşti tare de tot. Şi nici măcar nu sunt vreuna d-alea mercantile, intervine Helen. Nici vreo devoratoare de bărbaţi. Prietenii mei îmi spun că sunt rezervată, prudentă. Nu beau, nu fumez, nu consum droguri… Totuşi, se trezeşte parcă din somn Coman, să nu luăm ceva de băut? Aşa, pentru a respecta tradiţia. Ce zici? O privire cercetătoare. Ai cu ce? Că am eu. Ce să luăm? Rom. Rom să fie. Dacă din trotuar ar răsări brusc o orhidee, Coman nu s-ar mira. Nu se cruceşte nici de preferinţa ei pentru rom. Dar nu de-ăla titirit, cubanez, precizează fata. Românesc. Găsim din acela pe aici? Nu cred. Găsesc totuşi. O sticlă cu aspect modest. Ultima dată am băut rom acum vreo patruzeci de ani, dacă nu mai mult, zice Coman, în timp ce o cotesc pe strada Frumoasă. Îmi place aici, fiindcă este o stradă cu nume deosebit, orice ai zice. Este ridicol ce spun, dar religia frumosului te ajută să trăieşti cu bani puţini. Helen îl priveşte serios. Nu-i nimic, te reapuci acum de băut rom. Ai un umor de-a dreptul periculos. Cum periculos? În ce sens? Cică umorul în doze prea mari ucide.
Coboară în pivniţă, după ce în prealabil trec prin holul placat cu marmură neagră. Singurul martor al venirii lor este motanul Gobby. Acesta scoate nişte miorlăituri discrete, parcă întrebătoare. Este motanul tău? Într-o oarecare măsură, este al meu. Ne simpatizăm. În ciuda acestui sentiment, Coman îi dă motanului un picior, fără ură, când acesta încearcă să intre după el în boxă.
Fata nu scoate nici-o exclamaţie la intrarea în boxă. Coman îşi aduce aminte de spusa lui Balzac despre un personaj, contesa Laginski. Doar trei categorii de persoane se simt bine în orice situaţie: regii, hoţii şi femeile uşoare. Dacă aşa stau lucrurile, fata asta nu poate fi decât o regină.
Se aşază unul lângă celălalt, pe pat. Ochiul monitorului, orb, cenuşiu, îi fixează. Pun sticla de rom pe jos, pe ciment. Coman spală îndelung cele două pahare ale sale, cam ciobite. Cum de ai calculator? Mi l-a dat patronul, cu împrumut. Eu sunt ghost writer. Fac traduceri şi le semnează el. Ştii cum se întâmplă.
Ciocnesc, la iniţiativa fetei. N-am văzut în viaţa mea o femeie mai naturală. În afară de profesioniste, desigur. Acelea au însă ceva iremediabil vulgar. După cum bea, fata pare nefamiliarizată cu alcoolul. Mâini cărnoase, se bucură Coman în sinea lui. Fata asta este foc de senzuală.
Coman face faţă situaţiei, dar se simte cumva buimăcit. Merge prea lin toată treaba, aşa ceva nu se întâmplă în realitate, dacă nu plăteşti. Dacă aduci o profesistă, da, este altceva. Numai că este greu să găseşti una atât de inteligentă. Ar trebui să fie o actriţă desăvârşită, pentru a realiza aşa ceva. Această naturaleţe fenomenală!
Fata se tot apropie de el, de parcă i-ar fi frig. Coman reuşeşte, în fine, s-o mângâie pe spate, acolo unde prea scurtul tricou se sfârşeşte. Apoi mâna i se urcă. N-are sutien! Această revelaţie îi smulge un mic geamăt. De satisfacţie, de stupoare? După toate aparenţele, fetei nu i se pare dezagreabil sunetul respectiv. Se mişcă lin, de parcă s-ar oferi mai bine mângâierilor. Trecându-şi palma pe pielea ei supraomenesc de plăcută la pipăit, Coman se simte ca un alchimist capabil, în fine, să fabrice aur din plumb. Da, asta este, ar vrea să urle, asta este totul! Restul sunt nimicuri. În timp ce-i mângâie sânii mici şi tari, fără să-şi mai reprime gemetele de plăcere, lui Coman îi flutură prin minte ideea că astfel de femei, cu sânii mici, se excită greu, dar şi când se excită… La rândul ei fata, Helen, scoate nişte sunete de pasăre somnoroasă, oarecum guturale.
Urmează un balet al dezbrăcării. Goală cum a făcut-o mămica ei, fata intră în aşternutul traducătorului. Privind-o, aproape nebun de satisfacţie, Coman se felicită, în treacăt, pentru cearşafurile sale curate. O cam am pe-asta, curăţenia, iată adevărul. Apoi: SIDA, hepatita C? Nu-mi pasă. Pot să mor imediat, dar mai întâi…
Şi chiar o face, cu asupra de măsură. Când ajunge pentru prima oară la liman, fata îşi contractă atât de tare trupul fin încât acesta începe parcă să vibreze. Sunetele melodioase scoase de ea îi plac la nebunie lui Coman, îi hrănesc virilitatea, îl transformă într-un bărbat pur şi simplu. Mai urmează vreo câteva încheieri, la fel de sublime, dacă este să folosim expresia ulterioară a lui Coman. În cele din urmă, când moliciunea fetei şi faţa ei de madonă relaxată spun că entropia universală a fost sensibil micşorată, i se întâmplă şi lui. Gemetele sale aduc foarte bine cu nişte hohote de plâns.
Scriind cele de mai sus, Coman începe să aibă nişte dubii. Nu cumva am inventat totul? Chiar s-a petrecut în realitate sau mi-am imaginat eu scena? Nu se poate decide.

I

Ştiu că nu mă mai pot aştepta la evenimente prea plăcute. Timpul acestora a trecut. Pentru a lupta cu propria depresie am totuşi nevoie de aşa ceva. Ce-i de făcut? Recurg la imaginaţie, iată soluţia. Fac scenarii unde sunt personajul principal. Mai am şi o altă resursă: credinţa în miracole. Minunile sunt improbabile, dar nu imposibile. Această constatare mă satisface. Iată de ce joc la loterie, deşi un ins raţional, precum amicul meu Ghiţă, n-ar face-o. Ar stabili că şansele practice sunt prea mici. Eu văd altfel lucrurile. De ce n-aş fi chiar eu norocosul? Prezint astfel situaţia din motive psihiatrice, ca să spun aşa. Insul lipsit de orice speranţă este pândit de depresie. Prin urmare, am fabricat chestia aceasta cu jocul la loterie. Nu sunt deloc original în această privinţă. Cine are o anumită curiozitate sociologică poate observa că majoritatea jucătorilor la loterie sunt oameni în vârstă. Dacă aş fi credincios şi aş crede în viaţa de apoi, aş avea o resursă asemănătoare.
Nu demult am observat că un miracol poate veni şi altfel decât sub forma unei mari sume de bani. Episodul începe într-o seară de vară, pe când lucrez în mod stoic la una dintre „operele” mele de ghost writer. Fata în casă a patronului începe să strige încă înainte de a ajunge în faţa boxei mele. Auzind vocea ei stridentă, tresar.
– Domnu’ Coman, te cheamă sus!
Rareori se întâmplă una ca asta. Când are nevoie de mine, mă sună pe mobil, ce dracu!
Mă pun imediat în mişcare. Nu cumva să se supere pe mine! Mă poate da afară cât ai zice peşte! Îmi taie şi colaborarea, desigur.
Patronul, marele traducător pe bandă rulantă din engleză şi franceză, mă primeşte înfăşurat într-un halat de mătase. Elegant individ! Mă străduiesc să arborez un zâmbet servil, fără nici-o urmă de ironie.
– Să trăiţi!
– Băi, Comane, râde larg patronul. (Al dracului, ce dinţi bine întreţinuţi!) Nu ştiam că ai relaţii în America!
Să mă fi sunat presupusa mea fiică? Exclus. Mai bine şi-ar tăia o mână decât să facă o asemenea greşeală. Îşi cultivă ura şi dispreţul faţă de mine de parcă ar fi nişte orhidee inestimabile. Nu cumva să se usuce!
– Bă, Comane, contină „prolificul traducător”, m-a sunat Laura Cornu, din America. O ştii. Este o poetă destul de cunoscută. A plecat prin 1990. Nu ştiu cum a aflat că tu stai aici, la mine.
Nu zic nimic. Cum naiba să n-o ştiu!? O ştiu. Şi încă bine de tot. Într-o vreme catastrofal de îndepărtată, într-un oraş numit Braşov, o elevă de liceu îl cunoaşte pe un redactor de revistă culturală, autor de cronici literare bune pentru provincie. Insul acela sunt chiar eu. Mă simt obligat s-o curtez. Acesta este stilul meu pe atunci (şi ulterior, în treacăt fie spus); sunt ca un antibiotic cu spectru larg de acţiune. La prima întâlnire, Laura îmi spune: „Nu credeam că un critic literar poate fi atât de brunet.” O afirmaţie poetică, paradoxală, fără nici-o urmă de xenofobie. Ea n-are nimic împotriva ţiganilor, cu siguranţă. Nici vorbă despre aşa ceva. Îmi transmite însă într-un mod ocolit că mă găseşte un ins viril. Mă flatează într-o manieră foarte sofisticată.
Laura, grozav de receptivă, marşează. Dispune de o docilitate grozavă. Relaţia noastră pare a merge de la sine spre pat, ca să spun aşa. Pe atunci, în acei ani îndepărtaţi, când comunismul pare ceva firesc şi imuabil, elevele nu şi-o pun chiar din prima, ca azi. Au, cel puţin în principiu, nişte ezitări.
Mai este ceva. Strabismul ei adorabil. Grigore, un prieten al meu din acele vremuri, are un panseu, după ce mă vede cu Laura. Spune că strabismul le împrumută femeilor un aer angelic. Aşa o fi. Oricum, privirea ei are ceva foarte atrăgător. Astăzi aş spune că privirea unei femei cu strabism este… postmodernă, în sensul că nu se fixează cu tot dinadinsul asupra nici unei persoane sau lucru. „Pe cale de consecinţă”, femeia respectivă priveşte spre altă lume. Deci este un înger. Peste câţiva ani strabismul dispare aproape în întregime, în urma unei operaţii. Rămâne din el doar o urmă vagă, suficientă pentru a o păstra pe Laura în rândul femeilor enigmatice.
Vine un revelion. Laura mă invită în casa unor saşi. Acolo se vorbeşte germana, dar asta nu mă deranjează chiar deloc. Limba respectivă îmi sună plăcut, amintindu-mi de primele mele două clase primare, urmate la o şcoală catolică din Bucureşti. Dansez numai cu ea, tratându-i pe ceilalţi de parcă ar fi fost nişte fantome. Eu am, dacă nu cumva mă înşel, douăzeci şi opt de ani. Ea, optsprezece. Se bea Bowle, o băutură slab alcoolizată, incluzând suc de portocale. După miezul nopţii, când petrecerea intră într-o etapă mai confuză,ca să zic aşa, îi propun Laurei să plecăm, să mergem la mine acasă.
Casă este un fel de a spune. Locuiesc într-o anexă a Şcolii de Partid, un fel de cabană situată în vârful unui deal. Acolo se ajunge pe nişte trepte interminabile, după ce se trece pe lângă portar. Când vin cu o femeie, intru printr-o spărtură a gardului ce desparte perimetrul şcolii de strada Colonel Buzoianu. Deşi ne aflăm în 1967, iar liberalizarea sexuală nu există în România, Laura acceptă fără să clipească varianta intrării printr-o spărtură de gard. Amintindu-mi scena, am un zâmbet vag.
– Ce-i măi, Comane? mă întreabă patronul, uşor agasat. De ce zâmbeşti?
– A, nu! De ce să…?
De fapt, pe patron nu-l interesează chiar deloc zâmbetele mele. Nici nu mă prea vede, de obicei. Se uită prin mine, spre seiful lui, presupun, ascuns după un tablou. „Cu ochii minţii”, vede teancurile de bani, aranjate ca într-un film comercial.
– Voia să-ţi vorbească, Laura Cornu. Am trimis după tine, dar nu erai acolo. I-am dat numărul tău de mobil.
Spun slugarnic, cu tonul potrivit:
– Mulţumesc foarte mult.
– O să te sune.
Semnul din cap al patronului înseamnă că întrevederea s-a terminat. Este deci cazul să mă car la mine în pivniţă. Suferă de superbie, nenorocitul! Se consideră un mogul al editurilor. Poate chiar este aşa ceva.
Mă conformez. Plasez un „Să trăiţi!” bine primit şi ies din apartamentul somptuos. Cine ar spune că după „revoluţie” cineva s-ar putea îmbogăţi din scris, în România!? Uite că s-a putut şi aşa ceva.
Da, Laura acceptă să vină la mine, indiferentă la decorul aproape sordid. Nu se uită la amănunte. Psihologia fecioarei seamănă cu aceea a târfei, se ştie. Extremele se ating. Fecioara şi târfa trec la fapte cu toată convingerea, atunci când se decid s-o facă. Da, Laura se livrează fără nici-o ezitare. Este gata să şi-o pună (aşa se spune astăzi) cu redactorul cel brunet de la revista locală.
În cabana mea din vârful dealului sunt vreo şase paturi metalice, de spital. Toate sunt prevăzute cu tot ceea ce trebuie pentru somnul unor oameni nu prea pretenţioşi, elevi la Şcoala de Partid. Cât timp am locuit acolo, am fost singur, nimeni n-a mai apărut. Este deci vorba despre o garsonieră de un fel mai special, fără baie, fără duş.
În ziua de azi, actul sexual este însoţit de un ritual aproape maniacal al spălării. Dacă o femeie vine la tine, nu te întreabă mai întâi dacă ai băutură sau bani, ci dacă ai apă caldă. În acele vremuri nu este aşa. Duşul, „intens mediatizat” de filmele comerciale actuale, este înlocuit în mod prozaic cu un prosop, nu neapărat foarte curat. Cineva o să-mi spună poate că asta se cheamă promiscuitate. Nu ştiu ce să zic. Pe atunci, în comerţul socialist nu se găseau nici deodorante corporale. Înseamnă asta cumva că oamenii nu micşorau entropia universală prin împreunări copioase? Nici vorbă despre aşa ceva.
Pentru ocazii speciale am nişte lumânări. Aşteptând să se încălzească soba alimentată cu gaz metan, o mângâi oarecum neconvingător pe destul de crispata Laura. Nu duc lipsă de femei, ca acum, iar ideea de feciorie feminină nu mă entuziasmează prea mult. De ce? Din laşitate, de bună seamă, dar şi din cauza unui mod fair de a concepe relaţiile cu femeile. Prin conştiinţă îmi bâzâie teoria, astăzi ridicolă, că a iniţia o fecioară în tainele amorului carnal este cumva incorect, dacă nu urmează după o căsătorie! Ulterior am avut destule ocazii să constat că în poveşti de acest tip nu există de fapt învingători şi învinse, dacă nu este vorba despre violuri. Respectivul act se întâmplă, nimic mai mult.
Poate că unei femei cu o senzualitate moderată, ca să nu mai vorbesc despre una străină de ştim noi ce, îi este greu să se dezbrace printre nişte paturi de spital acoperite cu pături cazone. Nu este cazul fecioarei Laura. Pe faţa ei de elevă frumoasă se citeşte bravura. Are de gând să meargă până la capăt şi să nu joace chiar deloc teatrul cedării treptate.
În acele momente intru într-o pană de intuiţie. Numai astfel se poate explica faptul că sunt mai degrabă deranjat de naturaleţea fetei. Este probabil un mod livresc de a vedea lucrurile, deprins din romane şi filme mediocre. Doresc probabil ca o fecioară să aibă ceva de victimă, atunci când se decide să devină femeie. Doar acum îmi dau seama că de fapt fata are un simţ estetic foarte puternic. Ca urmare, i se pare dizgraţios să joace teatrul tradiţional al ezitărilor.
Urmează o secvenţă bizară, ce aruncă scena în absurd. Sau într-o realitate barocă? Coman, moi-même, o penetrează pe fată, dar doar pe jumătate. Dintr-un capriciu sau dintr-o nebunie de moment, iese apoi şi bâiguie nişte explicaţii. Nu cumva erai cam impotent? Nu, domnule, în nici-un caz. Pe faţa Laurei, stupefacţie şi suferinţă. În plăcuta ei existenţă de copil unic, n-a fost niciodată jignită atât de profund. O clipă lungă, faţa ei are o frumuseţe de mater dolorosa. Nu ştie unde a greşit şi se simte nedreptăţită.
N-a comis nici-o eroare, evident. Şi nici eu. Situaţia, în independenţa ei bizară, a cotit-o dintr-o dată într-o direcţie neaşteptată. Am fost cumva vinovat? Inuman? Imoral? În Coran scrie, se pare, că a refuza o femeie este un păcat major. A fost deci un fel de viol cu semnul schimbat? A fost rănit doar psihicul refuzatei?
Într-un film nu se poate întâmpla aşa ceva. În realitate, da. Se petrece o eliberare bruscă de sub tirania locurilor comune. Cine sunt (ne)fericiţii rebeli? Nebunii şi originalii (o specie de nebuni). Oricum ar fi fost, în psihicul fetei s-a petrecut ceva, s-ar zice. Am mai întâlnit-o în anii următori, după cum se va vedea. Din privirile ei n-a dispărut însă decât târziu nedumerirea vag îndurerată.
Toate acestea ar putea fi transformate într-un roman. Refuzul meu are ceva eminamente livresc. Cine face aşa ceva în realitate? Cine refuză o asemenea pleaşcă? Nici dracu’. Ba nu, începe Coman pe negândite să şoptească, este posibil. Un prost chiar aşa procedează.
Lucrurile au fost oricum reparate, ca să spun aşa. Nu la prima ocazie. Peste o vreme, când Laura a devenit studentă la germanistică, în Bucureşti, o întâlnesc pe stradă, în Braşovul ei natal. Este în vacanţă, veselă. O invit iarăşi, de data aceasta într-o garsonieră autentică, situată într-un bloc turn, nou. Este altceva. Acceptă să vină, cu naturaleţea ei bine cunoscută de mine. Pe drum, cumpăr o meschină sticlă de fernet. Apoi realizez performanţa de-a o refuza a doua oară pe una şi aceeaşi femeie. Mai întâi, ea îmi povesteşte cum a părăsit statutul de fecioară. Fericitul iniţiator a fost un un ins la cincizeci de ani, specializat în studente de la germanistică. Laura, viitoarea poetă, mi-a spus cam aşa: „Când a intrat în mine, am ştiut că este al meu.” O exprimare originală. Mi-a mai spus că amantul ei (nu iubitul, a precizat ea) este un om desăvârşit. Desigur, vorbeşte perfect limba germană. Cântă la vioară. Ca Sherlock Holmes, am adăugat eu. În general, este un ins foarte cultivat. Cu paharele de fernet în mâini, ne-am privit cu calm. Doi amanţi rataţi, dar şi potenţiali.
Mi-a plăcut întotdeauna să-mi dreg greşelile. Am crezut că viaţa permite aşa ceva. Poate că în această naivitate ar trebui să văd un efect al literaturii. Un manuscris îl poţi modifica. Dacă ţi se pare că întâlnirea dintre două personaje n-a decurs cum trebuie, n-ai decât s-o rescrii. O dregi. Am crezut că pot repara o situaţie din trecut, retrăind-o şi ajustând-o. Atunci, în garsoniera de la etajul întâi al unui aşa-numit bloc turn, am simţit la fel. Acum o vom face, în fine. Refuzul meu din cabana de pe deal va fi reparat, va dispărea astfel în oceanul de întâmplări neimportante. Nu s-a întâmplat aşa. Am mai refuzat-o o dată! A fost singura femeie pusă de mine într-o asemenea situaţie de-a lungul unei vieţi de ”afemeiat” (un alt cuvânt ieşit din uz). Nu-mi mai amintesc detalile. Oricum, după o vreme a plecat la fel de satisfăcută, sau de nesatisfăcută, cum doriţi, precum venise.
Din conversaţia noastră de atunci nu mai ţin minte decât un panseu de mahala, propus de ea: „Femeile se împart în Huren deştepte şi Huren proaste.” O elevă nu i-ar fi putut spune aşa ceva unui bărbat. O studentă la germanistică, da. Despărţindu-ne, m-a suprins cu o ocheadă deşucheată, de femeie solid instalată în neruşinarea sănătoasă a vârstei de mijloc.
În totul, amintirile mele despre Laura Cornu sunt destul de surprinzătoare. Este de înţeles memorarea unor episoade picante. Dar aceste amoruri neconsumate… Este ridicol că le evoc, fie şi doar pentru mine însumi. Vârsta amintirilor? Am ajuns acolo? Mai bine aş începe să-mi scriu memoriile. Mă gândesc la ceva în genul Amorurile mele. Le-ar publica vreun editor? Nu prea cred. Nu poţi să vii cu aşa ceva în ziua de azi. Sau mă înşel? Orice manuscris apare în cele din urmă, conform zicalei? Trebuie doar să-ţi găseşti nişte sponsori. Nu poţi pretinde să câştigi bani, dar îţi satisfaci vanitatea. În timpul Odiosului nu putea publica chiar oricine, orice text. Astăzi, da. Fie şi doar pe Internet, sub formă de blog.
Eu nu sunt tocmai un prozator. Am tradus multe romane, dar am scris puţine texte originale. Printre „elaborările” mele se află şi un text umoristic, numit „Monolog subt pat”. L-am scris după ce m-am mutat în pivniţa asta, pentru a-mi combate cumva depresia. Adevărul este că am avut nevoie de mult simţ al umorului în ultima vreme. Altfel n-aş fi rezistat. M-aş fi spânzurat probabil, precum un cunoscut al meu din Braşov, domnul Filip. Acesta a folosit sârmă, în mod neaşteptat. S-a abătut de la tradiţia funiei. Eu, nu. Nici vorbă de vreo intenţie de to commite suicide. Viaţa este oricum foarte scurtă. Trebuie doar să ai puţină răbdare. Ieşirea din scenă nu este o problemă.
Mai este ceva. Înclinaţia mea din ultima vreme către o stranie veselie interioară. O veselie disperată, i-aş spune. Am observat-o şi la alţi colegi de generaţie. Oamenii aceştia capătă nişte trăsături psihice adolescentine. Este o etapă în drumul către senilitate? Probabil. Am nişte porniri puerile. De exemplu, îmi place să recitesc Monolog subt pat. Mă înveseleşte acest text. L-am arătat unor cunoscători. I-a indispus pe toţi şi pe toate. Pe femei, cel puţin, le-a impresionat într-un mod foarte neplăcut. O fi sexist, textul, iar eu nu-mi dau seama de asta? Este scris de pe poziţia unui macho, ins arogant faţă de femei, ca specie? Nu ştiu. Am eu o problemă cu gustul literar? Mi se pare foarte reuşit un text de fapt submediocru? Posibil.

II

Sunt un câne din soiul ce-i zice terrier Airedale, mă cheamă Ghiţă. Am zece ani şi jumătate. Casa mea este în buricul Bucureştilor. O casă mare. Numai dracul ştie cum de nu mi-au luat-o ăştia, tot zicea mai demult Jean.
Stăpânul meu este Ion Tenorescu, zis Jean, zis Maestrul. Este un om subţirel şi destul de înalt. Are părul negru şi umblă ca şi cum ar fi tânăr. Asta de bună samă fiindcă se tot sileşte cu nişte gimnastici, în fiecare zi. Nu prea pune beutură în gură. Numai când este vreo ocazie, cu una care bea. Atunci închină cu ea şi gustă. Nu vreau s-o contrariez pe biata fată. Aşa zice către mine, ca cum ar şti că pricep câte ceva. Nu trage nici ţigări. Din când în când îşi aprinde câte o pipă. Zice că un artist musai trebuie să tragă pipă.
Maestrul se canoneşte cu femeile. Altă treabă n-are. Nu merge la serviciu. Fiindcă am mâncat ceva căcat când eram copil şi sunt norocos, zice, primesc în fiecare lună lăsată de la Dumnezeu bani de la un unchi bogat din America. Să tot trăieşti!
Este un om vesel, şuguieşte din te miri ce. Spre-o pildă, numai ce se răsteşte la mine:
– Nenorocitule! Numai tu eşti de vină. Câte fete bune am avut în ultimii zece ani! O sută de căsătorii excelente, cel puţin… Dar ce m-aş fi făcut cu tine? Mi-ai distrus viaţa, criminalule!
Dacă se răţoieşte la mine, mintenaş mă bag subt pat.
Nu pricep cum de-i este atât de uşor cu femeile. Că doar nu-i singurul bărbat din Bucureşti şi nici nu-i prea tânăr. Bag samă fiindcă este îndrăzneţ. De-o pildă, când ne preumblăm sara pe stradă şi întâlnişte câte-o doamnă cu câne, o agrăieşte ca şi cum ar cunoaşte-o de când era la armată. Nici eu nu mă las mai prejos. Mă arăt cât pot de prietenos. Din cât ţin minte, niciodată nu s-a supărat vreuna pe noi, că de ce suntem atât de îndrăzneţi.
– Dacă soarta mea, zice, a fost să le servesc pe femei şi nimic altceva, de ce s-o mai dau cotită?
Nu că ar fi unul din ăia care strică casele oamenilor cumsecade, asta ferească Ăl de Sus! El are treabă numai cu cele de la zice femei libere. De bună samă, se întâmplă să nemerească şi peste neveste. Numaidecât dă îndărăt, zice că asta nu e parohia mea. Dar ce poate face dacă aceea vine peste el şi-l tot bâzâie, se tot bagă ca musca-n dosu’ calului?
Tot aşa cu fetele mari. Mai bine îmi tai o mână decât să mă ating de o fecioară, zice. Dar dacă fata i se bagă cu sila în pat, ce poate face bietul de el? N-are încotro. Că doar n-o s-o dea afară din casă. Strânge din dinţi şi-i face felul, dar numai eu ştiu ce-i în inima lui. Până la urmă, cu chiu cu vai, îi trece necazul. Zice că Ăl de Sus o să mă ierte, că mai bine a fost un meseriaş ca mine primul şi nu vreun neputincios sau nepriceput, care să strice fata şi să facă din ea o nedreptăţită de soartă.
Aşa le zice la cele de nu răuşesc să ajungă acolo unde trebuie, care va să zică la cele care rămân de lemn, iar bărbatul se sileşte degeaba cu ele. Nedreptăţite de soartă.
Prietenul lui ăl mai bun îi tot spune să-şi scrie memoriile, dar el nu şi nu. Ce sens are? îăntreabă.
Dreptu-i că mai bine le povesteşte fetelor ce-a făcut şi ce-a dres cu altele. Numai să vezi cum încep să le sticlească ochii şi să-l tragă spre pat.
Mă gândesc că-l are pe dracu-n el. Zău aşa! Că niciodată nu i-a spus vreuna nu. Afară numai când a vrut el să fie aşa. Că sunt zile, foarte rare, când n-are chef să-şi facă serviciul. Scorneşte ceva, de femeia crede că ea s-a gândit, în capul ei, să nu se bage în pat. El numai ce râde pe subt mustaţă şi-mi face cu ochiul. Că este ca pescariul venit la iaz cu mai multe undiţe. Nu trage una? Atâta pagubă!
Când simt că el n-are chef, mă fac şi eu ciufut. În schimb, când treaba este pe bune, mă arăt foarte prietenos, dau din coadă cât ce pot.
Mai am o îndatorire: să intru subt pat atunci când se îngroaşă gluma. Când încep să se dezgolească, unele nu vor ca eu să fiu de faţă. Nu mai este nevoie să-mi spună el, ştiu ce am de făcut. Când aceea nu poate suferi cânii, mă ascund din timp. Am locul într-o ladă de carton. Odată una a vrut să vadă dacă sunt sau nu subt pat. El i-a spus:
– L-am dat afară când erai tu în baie. De ce nu mă crezi?
– Simt că este aici. Înţelege-mă şi tu! Nu pot să fac, dacă este un câine în cameră! Bunica mea mi-a spus că animalele trebuie neapărat date afară atunci când…
Şi nu şi nu, că să mă caute subt pat. M-a găsit. El a trebuit să mă dea afară. După aia mi-a spus că nu i-a prea mers jucăria, fără mine. Se simte mai bărbat când sunt pe-aproape. Asta e ţicneala lui.
Şi mai are una. Cum că el este servitorul femeilor. Are un caiet plin de ziceri înţelepte. Pe câteva le-a cetit cu glas tare de atâtea ori, că le ştiu şi eu. Una este cam aşa:
Niciodată să nu laşi o femeie nerezolvată. Problema satisfacerii propriilor pofte vine pe locul al doilea. Femeia trebuie să se simtă bine – iată obiectivul numărul unu. Nobleţea, nu uitaţi nobleţea, domnilor! Generozitatea seniorială! Fără lăcomii plebeiene! Fără frenezii care nu duc, de regulă, decât la nişte lamentabile eliberări precoce! Dacă eşti un priapic, atunci se schimbă socoteala. Dar câţi priapici avem? Mult prea puţini.
Cică aceste vorbe adânci le-ar fi spus unul Don Juan Tenorio. Cine-o mai fi şi ăsta? Da’ eu zic că Maestrul le-a scos din capul lui.

*

Odată a venit la noi una de o sută şi douăzeci de kilograme. Maestrul o cunoscuse cu şase ani mai înainte. Pe atunci era fată mare şi se suise cu de-a sila în patul lui… Îmi amintesc, nu era defel ruşinoasă. Acuma, cum să zic eu mai bine? Parcă nu mai ştia ce vrea. Sfaturi, că tocmai se măritase? Sau altceva?
Jean, cuviincios cum îl ştiu, nici poveste să-i spună vreo vorbă nelalocul ei. Mai bine şi-ar fi tăiat o mână decât să-i zică dezbracă-te. A tot întrebat-o cum merg treburile cu soţiorul ei. Numai că ea părea muncită de nu ştiu ce îndoieli.
Jean se uita pieziş la ea şi şi-şi chinuia mintea că ce-o fi. De la o vreme a început să se preumble prin încăpere, Jean. De câteva ori s-a oprit, ridicându-şi mâinile a nedumerire mare. A zis:
– Mă întreb ce-o fi. După câte-mi amintesc, nu eşti o nedreptăţită de soartă. Nu pricep. Ai ceva pe suflet, nu? Hai, mărturiseşte-te!
Pe loc, ea a început să lăcrimeze. Obrajii ei rotunzi au lucit şi mai tare.
– Hai, nu te sfii! Mie poţi să-mi spui orice, n-ai cum să mă uimeşti. Ai SIDA? Că parcă n-arăţi ca o persoană suferindă.
Ea a zâmbit printre lacrimi:
– Nuuu! Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?
– Atunci?
– Mi-e ruşine să mă dezbrac, asta este. Sunt mult prea grasă şi arăt rău.
Maestrul s-a dus întins către ea. Rareori mi-a fost dat să-l văd atât de bucuros şi, cum îi zice?, emoţionat. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a pupat mâinile. I-a spus cu glasul lui ăl mai dulce:
– Scumpa, cum poţi să spui una ca asta? Tocmai ăsta este farmecul tău. Eşti minunată aşa cum eşti. Crede-mă!
Aş fi putut să-i zic, dacă aş fi avut glas: Mă, Jeane, aşa ne-a fost vorba? Asta-i femeie măritată, nu se cade… Ai început să-i tragi clopotele…
S-a ridicat şi s-a îndreptat spre un raft cu cărţi. A luat una groasă, s-a uitat prin ea. A venit înapoi lângă nevastă şi i-a arătat nişte poze. A întrebat-o:
– Le vezi pe femeile astea?
– Le văd.
– Fiinţe din neolitic, adevărate femei. Ele sunt pe gustului oricărui bărbat serios. Filiformele… Doi bani nu fac. Pe când celelalte… În ziua de azi nu prea mai există aşa ceva. Trebuie să cauţi mult şi bine, pentru a găsi un exemplar.
Vorbele astea i-au picat bine fetei. Maestrul, ca şi cum n-ar fi băgat de seamă, a spus înainte:
– Pe vremuri, bărbaţii erau mai puternici. Nu orice stârpitură poate satisface o asemenea femeie. În schimb, filiformele, femeile fără şolduri, fără sâni, slăbănoagele… Ele pot fi servite de orice necăjit, de orice subtdotat. Pe când un asemenea exemplar… Faci parte dintr-o categorie rară, poţi să te consideri fericită. N-ai nici-un motiv să te sfieşti. Ba chiar dimpotrivă, aş putea spune…
– Chiar gândeşti aşa? Nu cumva îţi baţi joc de mine?
El s-a supărat rău de tot:
– Să-mi bat joc de tine? Nici prin gând nu-mi trece. Realmente, eşti visul oricărui bărbat adevărat.
Ea a început numaidecât să se dezbumbe. Acuma se simţea la largul ei. S-a dezgolit cu totul.
Era o femeie mare, parcă făcută numai din colaci. Arăta ca o stăpână. Maestrul părea un prizărit, lângă ea.
Când a fost goală-goluţă, cum o făcu-se mamă-sa, Jean s-a supărat din senin. I-a spus, cu multă amărăciune în glas:
– Cum este posibil? Să nu uităm că eu respect până peste poate instituţia căsătoriei. Pe vremuri, treacă-meargă. Dar acum… Nu cred că pot să te servesc, scumpa. Arăţi splendid, practic, eşti cea mai atrăgătoare femeie pe care am văzut-o în viaţa mea. Simt nişte fiori numai când mă uit la tine. But…
Bătutul ăla al lui… Nici până în ziua de azi nu l-am priceput. Bat? Pe cine să bată?
Nevasta nici nu l-a ascultat măcar. S-a aburcat în pat, unde mai fusese în urmă cu nişte ani, după cum spuneam. Când s-a suit, am crezut că mi-a sunat ceasul. Străjacul s-a lăsat taman peste mine. Când nevasta se sucea, zicei că acu-acu se dărâmă. L-a întrebat dacă are voie să se mişte.
– Nu cumva patul este prea şubred pentru mine?
– Ba nu, i-a spus Maestrul, că este lucru vechi şi bun, făcut pentru oameni cu neveste, care muncesc seară de seară.
După o vreme, Jean s-a uitat îngândurat la ea:
– Mă întreb de ce te-ai urcat în pat, scumpa. Că doar nu vrei să…
Până la urmă, n-a avut încotro. S-a suit şi el în pat. Salteaua s-a lăsat şi mai mult peste mine. Mi-a fost frică, dar n-am schelălăit, de teamă ca nu cumva fata să se blocheze. Asta o ştiu de la el. Să nu blocăm fata, aşa a zis pe vremuri. Am ţinut minte.
Silit de ea, Maestrul a început să lucreze aşa cum ştie el. S-a tot căznit, dar degeaba. I-a spus:
– Hai jos, te rog! Aici n-avem nici-o şansă.
Ea n-a putut cu nici-un chip să iasă din scobitură. A izbutit numai după ce el a împins-o de la spate.
Au întins o pătură pe jos. După aceea a fost ce-a fost. Când ea a început să se zguduie, am crezut că se cutremură pământul. El a lăudat-o:
– Eşti o forţă a naturii! Nu te supăra, dar te asemăn cu o termocentrală pe cărbuni.
Ea s-a înroşit la faţă şi l-a întrebat:
– Pot să urc înapoi?
– Dar bineînţeles, scumpa! De ce mai întrebi?
Întorşi în pat, au început să stea de vorbă. Ea i-a spus cu un glas de om fericit:
– Dacă soţul meu ar fi ca tine…
– Cum, scumpa, cum să fie el?
– Ei, cum… Ştii tu… Mă-nţelegi…
– Te gândeşti poate la capătul de jos al fântânii, al puţului, scumpa? Sau nu m-am exprimat destul de graţios? Soţul tău are în anumite ocazii impresia că priveşte într-o prăpastie, într-un abis? Asta să fie?
Nevestica n-a zis nici cârc.
– Adică se tot sileşte şi nu reuşeşte să ajungă până unde trebuie?
Nici-un răspuns.
– Bine, a zis Jean mai departe, o să-ţi spun o povestioară. Pe un vapor care se scufundă, rămân doi bărbaţi. N-au avut loc în bărcile de salvare. Soţiile lor se dau de ceasul morţii, dar n-au ce să facă. În timp se se îndepărtează de vapor, într-o barcă, vorbesc între ele. O să ajungă la fund, sărmanii de ei, zice una, plângând amarnic. Al meu nu va ajunge, zice a doua. N-a ajuns niciodată. De ce-ar face-o acum?
Nevasta a început să râdă. Ce-a vrut să zică Jean? Unde a bătut? Nu mă duce mintea.

*

Că doar nu toate au tras peste o majă la cântar! Spre-o pildă, una bălană şi foarte mică, cu ochii verzi. N-avea un metru şi jumătate. Multă răbdare a avut Maestrul cu ea!
S-a dezbrăcat pe loc, fără să facă nazuri, cum că ea nu e d-alea. El i-a spus o vorbă bună:
– Eşti ca o statuetă de Tanagra. Iată ce înseamnă să ai nişte proporţii ideale. Statura nu mai contează! O capodoperă muzicală nu trebuie neapărat să fie lungă.
Laudele lui au bucurat-o peste poate. A început să gungurească, precum o porumbiţă.
Numai că era ca un peşte, de felul ei. Îi tot luneca lui Jean din mâini. S-au tot zvârcolit şi vânzolit fără de folos. Să fi fost una pricepută şi-şi bătea joc de el? Sau nu voia? Oricum ar fi fost, numai ce zvâcnea o dată de câte ori el era cât pe ce să…
După vreun ceas de tăvăleală fără de folos, Maestrul s-a oprit. Nu s-a supărat pe ea. Nu i-a zis nici dă-te mai încolo. Ba chiar i-a spus nişte vorbe înţelepte:
– Eşti o persoană excepţională. Ai gusturi baroce. Orice femeie este în stare să cedeze. A te abţine este însă o performanţă spirituală.
Când fata a venit iarăşi peste vreo câteva zile, nu i-a mai spus să se dezbrace. Că doar îmi zisese:
– Azi renunţ la atacul terestru. Mă voi rezuma numai la bombardamente.
Şi-a ţinut vorba. A tot lăudat-o, fără să se ruşineze că sare peste cal. Să-i tot fi vorbit despre ea preţ de-un ceas. Ea s-a înroşit de plăcere. După aceea s-a uitat ghiduş la el, de parcă ar fi vrut să-i facă o şotie. S-a ridicat râzând şi s-a dus la baie. Jean mi-a ordonat:
– Subt pat!
L-am ascultat. N-a greşit. Fata a venit înapoi goală. A fugit chicotind spre pat. S-a acoperit şi nu s-a mai mişcat. S-a dezbumbat şi el, cu încetul. De ce s-ar fi silit?
Am aşteptat cu răbdare. Ceva era nefiresc. Nici unul dintre ei nu se mişca. Ce s-o fi întâmplat. Că treburile merseseră bine, dacă este să mă iau după nişte semne ştiute de tot omu’.
După ce-a dus-o, că trebuia nesmintit să ajungă la mătuşa ei, Jean s-a aşezat într-un jilţ şi m-a întrebat:
– Să mă însor cu ea? Hm? Ce părere ai?
Am dat din coadă.
– Alta ca ea nu mai găsesc, asta este clar. Este o şansă dintr-o sută de mii. O chintă roială servită. La damă.
Am lătrat de două ori.
– Ştii tu ce este o casse-noisettes? S-a uitat cu milă la mine. Evident, nu ştii. Amărâtule! Degeaba ai trăit pe lumea asta.
S-a ridicat din jilţ şi a început să se preumble. Era foarte tulburat.
Ţineam minte ce vorbise odată cu prietenul lui ăl mai bun:
– Ai auzit de amantele regale?
– Doamna de Pompadour?
– Da, şi ea. Ştii ce fac ele?
– Nu.
– Ei bine… Este o vorbă… Madame de Pompadour, care sparge nuca-n cur. Observi? Înţelepciunea populară.
Acela nu prea pricepea.
– O să spui că sunt neserios, dar n-am ce face, a zis mai departe Jean. Sunt lucruri supreme, dragă! Ştii doar, sunt un pudic… Nu-mi cere amănunte… Trebuie să înţelegi… Nişte contracţii ritmice, sublime…
Aici s-a oprit, ruşinat. Şi-a făcut curaj:
– Mi-a scăpat, scuză-mă! Ar fi trebuit să te las să deduci…
Prietenul a râs:
– Suntem între bărbaţi, nu te mai sfii atât!
Jean n-a luat-o de nevastă pe mititica. N-a fost să fie. Până la urmă s-a întâmplat un necaz. Odată, pe când era cu alta înăuntru, a venit micuţa. A sunat la uşă. El, simţit ca întotdeauna, nu i-a deschis. Am lătrat din răsputeri, cum fac când sunt singur acasă. Numai că mititica proastă nu era. A stat pe-afară nişte ceasuri şi după aia a venit îndărăt. N-a mai fost nimic de făcut. O văzuse pe cealaltă plecând. Mică, dar dată naibii. A zis:
– Totul s-a terminat între noi. Decizia mea este absolut irevocabilă. Eşti un porc bătrân.
A ieşit trântind uşa. Maestrul a spus mâhnit şi nu prea:
– Era prea bună pentru mine. Şi-apoi, nici nu este bine… Te leneveşti…
Peste vreo săptămână am văzut-o pe stradă cu un băiat foarte lung, avea cel puţin doi metri. Mergeau înlănţuiţi. Era atât de mică pe lângă el, că mâna ei îl înconjura peste mijloc, pe la brăcinar. Nici ea şi nici Jean n-au dat vreun semn că s-ar cunoaşte. După ce s-au îndepărtat, Maestrul a scos un fluierat şi a spus:
– Iată un baschetbalist norocos.

*

Fiecare are o mică ţicneală a ei.
S-o luăm, spre-o pildă, pe aceea care striga ioi atunci când îi pica ei cel mai bine.
Maestrul nu i-a zis nimic la început. A lăsat-o să-şi facă mendrele.
Era o femeie foarte mândră. A intrat în vorbă cu ea într-un parc. I-a spus că este doctor de nervi şi că se pricepe mai ales la necazurile legate de ceea ce fac bărbatul şi femeia în pat.
A venit la noi într-o dimineaţă. Era sfioasă, nici nu îndrăznea să plece de lângă uşă. Ce să facă, Jean? S-o dea afară? Nu. Acuma, dacă tot venise, trebuia s-o ajute. Nu mai putea să dea înapoi. I-a spus să se aşeze într-un jilţ. M-am apropiat de ea, dând voios din coadă. După aceea, când el îi arăta nu ştiu ce pe fereastră, m-am băgat subt pat. Am simţit eu că este cazul.
– Să ştiţi, n-am vrut să vin, a spus ea cu sfială. Mi-aţi părut însă un om de încredere.
– Bineînţeles, aşa este. N-ai greşit.
Era vară. Ea îşi tot trăgea în jos rochia înflorată, dar picioarele tot dezgolite îi rămâneau. Să fie cum zice el? Adică femeia dă semne tocmai aşa că simte oarece căldură într-o parte a trupului? Tot ce se poate.
– Nu înţeleg de ce te sfieşti atât de tare, i-a spus el. Doar nu se pune problema să… Pentru mine, voinţa femeii este lege. Niciodată n-am încercat să profit de vreo ocazie favorabilă. Pe cuvântul meu! Eu am fost victima unor agresiuni din partea femeilor, iată adevărul. Eu, niciodată… Văd că eşti foarte tulburată… Să ştii, n-ai nici-un motiv.
– Totuşi, a spus ea cu ochii în jos, sunt aici în casa unui bărbat. Eu, femeie măritată…
– Cum, a sărit el, eşti măritată? De ce nu mi-ai spus de la bun început?
– Fiindcă n-a venit vorba despre aşa ceva, a spus ea cu multă cuviinţă.
– În fine, s-a lăsat el păgubaş, acum, dacă eşti aici… Ce putem face? Doar n-o să te dau afară… Ar însemna să fiu inospitalier.
Am priceput pe loc. El nu voia să-i facă felul, ci doar s-o ajute cu o povaţă. Bun înţeles, dacă femeia îl silea, n-avea încotro. Că aşa a şi fost până la urmă.
– Să vorbim despre ce te interesează, a zis el. Spuneai în parc că ai unele probleme cu viaţa intimă. Ce nu este în regulă? Soţul tău?
Ea s-a îmbujorat ca o fată mare şi a făcut din cap semn cum că da.
– Ce-o fi oare? s-a întrebat el. Vreo nepotrivire de dimensiuni?
Ea n-a spus nimic. El a zis mai departe.
– Să fie el prea…? Sau prea…? Hm? Doar ştii, în Kama Sutra… Trei feluri de bărbaţi: Iepure, Taur şi Armăsar. Iar femeile, tot trei: Căprioară, Iapă şi Elefant. De fapt, elefantă. Poate nu vă potriviţi… A început să se preumble îngândurat prin încăpere. Ei, ce ai de spus?
Tânăra nevastă nu zicea nimic. Ochii ei albaştri, larg deschişi, îl aţinteau cu încredere şi drag. Sfioşenia îi dispăruse, ca şi cum n-ar fi fost. El nu părea a fi băgat de seamă. Spunea înainte:
– Că doar n-o fi vreun impotent? Hm? Câţi ani are?
– Douăzeci şi şapte.
– Şi tu?
– Douăzeci şi doi.
– Fantastic. Sunt nişte vârste, cum să-ţi spun?, optime. Ar trebui să funcţionaţi precum un sistem bielă-manivelă. S-a întristat, pe negândite. Şi cu toate acestea… Natura, în ironia ei nemărginită… Uneori îşi bate joc de nişte oameni admirabili. N-am nici-o îndoială, soţul tău este un băiat foarte bun. Nu? Are cele mai nobile intenţii.
Ea n-a zis nimic. Am priceput că Maestrul îi picase cu tronc, aşa copt cum era. Îi plăcea, fetei, cum le ştia pe toate, dar şi cum arăta. Că doar este un bărbat în toată puterea cuvântului.
– Nu este impotent, a şoptit ea. O, nu!
Ca lovit cu leuca, Maestrul s-a oprit din preumblare. Şi-a îndreptat degetele arătătoare în sus, iar faţa lui arăta de parcă i s-ar fi aprins un bec în cap.
– Ia stai, a zis. Cred că am găsit. Nu poate fi altceva. Cazul clasic. Cum naiba nu m-am gândit de la bun început?
– La ce?
– Ejaculatio praecox. Asta este. Ce ai de spus?
Nevasta s-a îmbujorat, a zecea oară, ruşinată.
– Nu ştiu ce înseamnă, a zis.
– Ei, nu ştii… De fapt, bineînţeles… Înseamnă… Cum să-ţi spun eu? Când lucrurile durează mult prea puţin. Acum înţelegi? Când femeia crede că acţiunea de-abia a început, totul s-a sfârşit.
O nimerise. Nevasta s-a albit la faţă, semn că taman ăsta era necazul ei.
– Scumpa! a strigat Jean. Cum de ai avut un asemenea ghinion cumplit? S-a mohorât. Ce să-i faci? Fatalitatea! Şi ignoranţa… Unii nici nu-şi închipuie… Femeia are şi ea anumite interese foarte exacte. Un scop foarte clar. Mulţi tineri se gândesc doar la ei. Nici nu visează ce suferinţe le provoacă partenerelor lor.
Ultimele vorbe le-a spus atât de trist, de parcă ar fi fost la o îngropăciune.
Îşi cam bătea joc de biata fată? Nici vorbă. Ea îl privea cu drag şi îi sorbea vorbele. Ai fi zic că este la biserică şi ascultă o predică. Dacă i-ar fi spus să se dezgolească, l-ar fi ascultat fără preget. El îi dădea înainte:
– Unele acte au o fatală scurtime. Iar aici avem, spre regret, o formă de neputinţă. Prin ea se manifestă ironia soartei. Este inversul priapismului cel providenţial.
Până la urmă, când îmi pierdusem răbdarea, a catadixit să se apropie de ea. I-a mângâiat coama bălană. Apoi şi-a coborât mâna pe gât, spre locul care se cheamă, dela el am ştire, al celor patruzeci de excitaţii. Ea a suspinat. Am băgat de seamă cu bucurie că munca lui se pornise. Când i-a pus mâna stângă pe umăr, ea a zis cu ochii închişi:
– Lasă, mă dezbrac singură.
El şi-a ridicat sprâncenele. M-am temut că îi va spune vreo vorbă nelalocul ei, ca s-o supere şi apoi s-o împace. Că aşa face, din când în când. N-a fost să fie aşa. S-a dat la o parte şi s-a uitat la ea cum îşi leapădă rochia şi ce mai avea pe ea.
Faină femeie! Nu-i găseai nici-un cusur.
După aceea s-au urcat în pat. S-au căznit mai mult decât m-aş fi aşteptat. Până la urmă ea a strigat:
– Ioi!
Am tresărit, m-am speriat, dar m-am şi bucurat. Lucrul lui se terminase cu bine. Jean ar fi avut tot dreptul să spună vreo două dintre vorbele lui adânci, scrise în caiet:
S-a petrecut un eveniment mic, neînsemnat în ordinea cosmică şi în cea a umanităţii. În schimb, el a deturnat în chip fericit o existenţă. Am reuşit să mai dăm o lovitură entropiei universale. Am micşorat-o întrucâtva.
Sunt şi am fost un cruciat, un luptător împotriva răcirii Universului. Fac doar ce pot, nu mai mult. Sunt absolut convins că frigul cosmic, atât de neplăcut, poate fi învins nu numai prin iubire platonică, dar şi prin paroxisme cât mai profunde cu putinţă.
Că tot zice cum că într-o zi o să facă o carte botezată Arta de-a reuşi în amor. În ea o să intre toate câte le ştie el despre femei şi cum poate bărbatul să-şi facă treaba ca lumea.
După o vreme, când au început să vorbească, am ieşit de subt pat. Mă întrebam dacă nu cumva soţioara o să se supere pe mine. Nici vorbă de aşa ceva. M-a mângâiat alene şi mi-a spus:
– Cuţu-cuţu! Ce mai faci tu, măi băiatule?
După asta, a tot venit. Se vedea pe faţa ei că-i prieşte. Numai că şi-a băgat aghiuţă coada. Că doar nimic nu stă pe loc în lumea asta. Ori se întăreşte, ori se dărăpănează, vorba lui Jean. Cum nevestei îi plăcea tot mai mult treaba aceea, striga tot mai tare ioi, atunci când îi pica ei cel mai bine. Maestrul, om simţit, nu i-a zis nimic. Tot punea muzică, dar degeaba. Când răcnea o dată, zăngăneau ferestrele. Nu era de joacă. Aşa s-a făcut că într-o bună zi, Jean mi-a citit, cu multă întristare, o zicere din caiet:
O relaţie trebuie întreruptă cât mai elegant posibil, de îndată ce misiunea profesionistului a fost încheiată. Vieţile noastre, domnilor, sunt ale unor diplomaţi rechemaţi la nesfârşit, pentru încredinţarea unor noi şi delicate misiuni.
De prima dată, când a ştiut că vine clipa cu pricina, i-a pus mâna pe gură şi a şuierat:
– Şşşşş!
Ea n-a mai zis nici cârc.
Am simţit că s-a întristat în sufletul ei. I se luase plăcerea cea mai mare. Nu că treaba n-ar fi fost dusă la bun sfârşit, da’ nu-i picase tocmai bine. După ce şi-a venit în fire, s-a dus la fereastră, goală. A privit lung în zare. A oftat de câteva ori, ca şi cum şi-ar fi amintit de soţiorul ei cel nedreptăţit de soartă.
M-am dumirit că nu-i a bună. Înainte de-a pleca, i-a spus lui Jean, fără să i se uite în ochi:
– Ştii? Nu mai vin un timp. O să te sun.
N-am mai văzut-o pe la noi de-atunci.
După ce s-a dus, Maestrul a început să fluiere o doină d-aia de-ale lui, cică ar fi dintr-o cântare de-i zice Don Giovanni, unde se povesteşte de unul cam umblător după fuste de felul lui. Acela le cam făcea felul la toate, nu se uita, n-alegea. Că parcă Jean o fi din alt soi…
Am rămas pe gânduri. O făcuse pe bălană să creadă că ea l-a lăsat de izbelişte, din voinţa ei? Sau greşise, atunci când îi astupase gura să nu ţipe ioi? Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, mi-a spus:
– Prost mai eşti, mă, Ghiţă! Cum crezi tu că m-au deranjat pe mine strigătele ei? Crezi tu că-mi pasă mie de vecini? Am manipulat-o, mă, atâta tot.
Peste câtva timp, într-o seară, când eram cu Maestrul pe stradă, am întâlnit-o. Se ţinea de mână cu unul tânăr şi părea foarte fericită. O fi fost bărbatul ei. Nu şi-au zis bună seara, ca cum nu s-ar fi cunoscut. După aia, Jean al meu tot râdea pe subt mustaţă, ca unul care şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat şi are tot temeiul să se bucure în sufletul lui.

*

Pe vremea când eram un căţelandru sperios, a adus o femeie mare, cu nişte sâni de spaimă. Când s-a aplecat peste mine, să mă mângâie, am început să schelălăi şi-am sărit cât colo. Îmi era teamă că nu cadă sânii ăia mari peste mine! De, cap prost!
– Ce-o fi având? s-a mirat femeia.
– Cine ştie? Poate îi este frică de tine. Adevărul este că şi mie îmi este cam teamă.
– De ce?
– O să-ţi explic. Azi sunt la modă femeile subţiri. De ce oare?
Ea s-a strâmbat a silă:
– Ştiu şi eu? Poate fiindcă bărbaţii sunt atât de nevolnici. Cei mai mulţi dintre ei, vreau să zic. Nu sunt în stare de mare lucru. Nişte cocoşei. Te bat la cap şi când ajung la o adică, se sfârşesc foarte repede.
Am văzut odată un cocoşel turcesc. Îl ţineau printre nişte găini de-astea, cum are toată lumea. Se tot străduia să-şi facă treaba lui, dar nu reuşea nici măcar o singură dată. Găinile nici nu se uitau la el, nu-l ajutau nici că cât, le tot fugărea de pomană. De ce-l ţineţi pe amărâtul ăsta? a întrebat Maestrul. Le face pe găini să se simtă bine, de-aia. Le place cântatul lui. Dacă nu-l mai aud, se ouă mai puţin. Auzi, mă!
Să nu uit de femeia aceea, mare cât o iapă din cele de povară. Jean i-a spus:
– Aşa este. Ai pus degetul pe rană. Femeile de categorie uşoară, ca să zic aşa, sunt mai uşor de satisfăcut. Iată adevărul. Mie îmi este oarecum teamă de tine, tocmai din acest motiv. Mi-e frică să nu dau greş.
Femeia s-a îmblânzit:
– Să te văd, tăticule!
Maestrul a lucrat la ea în tihnă. Nu s-a grăbit. A lungit pipăielile peste toate lungirile. Femeia scotea nişte suspine de ziceai că-i o locomotivă. De-abia după vreun ceas şi jumătate au trecut la treabă.
La câteva zile după întâmplarea asta, i-a spus prietenului:
– Semăna cu un vagon de marfă. Sânii erau tampoanele. Mă lăsam pe ei şi n-atingeam pieptul!
După ce s-a simţit bine, ea i-a spus:
– Nu te-mbraci!
Am băgat de seamă că avea un glas ameninţător. Haiti! mi-am zis. E groasă!
Se pregătea să-l silescă? Oricât de tânăr eram pe-atunci, n-aş fi îngăduit aşa ceva. Aş fi sărit în ajutorul lui, la o adică. N-a fost cazul.
Ce-a făcut Jean? A executat ordinul. A luat-o de la capăt. Altul decât mine i-ar fi plâns de milă. Eu, nu! Ştiam că vrea să facă treaba la fel de bine încă o dată. Că doar se fereşte de greşeli ca de dracu’. Zice că onoarea lui de meseriaş îl obligă să funcţioneze la marele fix. Vrea să meargă la sigur. Punct ochit, punct lovit.
– Ce tot te moşmondeşti atâta? a mârâit femeia într-un târziu.
El n-a spus nimic, ducându-şi mai departe munca. Ea a tăcut.
Până la urmă, a trecut la treabă. Ea se zvârcolea şi îl sălta de zicei că îl are pe dracu-n ea. Când a început să tremure, ai fi spus că se mişcă pământul. Aşa mi s-a părut, subt pat fiind. Răcnetul ei m-a făcut să tresar. Era o fiară sălbatică, ce mai la deal la vale!
Pe-atunci Maestrul nu era încă destul de înţelept. Zicea că nu se cade s-o scoată pe femeie la liman şi el să nu… Nu, că şi el neapărat trebuie să… Numai de vreo doi-trei ani încoace s-a făcut mai zgârcit. Pe atunci avea damblaua lucrului dus până la capăt. Aşa că i-a ţinut hangul iepei ăleia nesătule.
Ce-a făcut femeia după ce al doilea cartuş a fost “detonat”? Preţ de un sfert de ceas, a tăcut. Mi-am spus că s-a săturat şi-o să se ducă-n plata Domnului. Aşa s-o fi gândit şi Jean, în capul lui. Şi-o fi spus, cum scrie în caiet:
Am mai făcut o faptă bună, am mai micşorat întrucâtva nemiloasa Entropie.
N-a fost să fie aşa. Când el s-a dat jos din pat, femeia l-a întrebat:
– Unde pleci, scumpule?
– La baie.
Glasul ei înmuiat s-a făcut iarăşi ameninţător:
– Foarte bine, dar după aia nu cumva să te îmbraci!
Maestrul a fluierat scurt. Nu era el omul care să se mire. Aşa că a dat-o pe glumă:
– Bineînţeles. Îţi stau la dispoziţie până mâine.
Femeia a scos un mârâit. De plăcere? I-a spus, prietenoasă:
– Vino cât mai repede, scumpule! Vreau să te simt lângă mine! Mult! Mult!
Maestrul n-a prea zăbovit. A făcut un duş aşa cum ştie el, una caldă, una rece, ca să mai prindă puteri. După aceea a venit îndărăt şi s-a băgat fără teamă în pat. Ăsta da bărbat, mi-am zis în sinea mea, nu se lasă, luptă până la ultimul cartuş, nu se predă, face ca ostaşul sovietic, cum am văzut eu odată la televizor.
Ea l-a apucat şi-a vrut să-l pună pe loc la treabă. El i-a spus linguşitor:
– Bine, bine, n-am nimic împotrivă, dar mai întâi povesteşte-mi ceva despre tine. Mă interesezi foarte mult. Găsesc că eşti o persoană admirabilă.
– Ce să-ţi spun despre mine? l-a întrebat ea în silă. Ce rost ar avea să vorbim? Mai ales acum?
– Dar când să discutăm?
– După, scumpule, după…
– Da, da, bineînţeles… Numai că… O mică pauză… Din când în când… Nu strică, zău aşa. Eu sunt o valoare naţională, corect, dar nu sunt chiar Rasputin. Adică o maşină de făcut sex, vorba cântecului. Trebuie să-mi mai încarc bateriile…
Vorbele lui au făcut-o să râdă mânzeşte:
– Şi cum ţi le încarci? La priză?
– Nu, scumpa, la continuumul universal. Mă încarc cu prana.
– Aia ce-o mai fi?
– Este, scumpa, este. Ceva ce se obţine prin respiraţie şi prin anumite mişcări speciale.
– Yoga?
– Exact. Dacă mă laşi un pic în pace, mă concentrez şi sunt ca nou.
– Ei, hai, concentrează-te! i-a spus ea cu bunăvoinţă. Dar nu prea mult. M-am pus în mişcare, nu pot s-aştept.
Maestrul a coborât din pat, a pus o pătură pe jos, s-a întins pe spate. A privit mai întâi spre mine şi mi-a făcut cu ochiul, apoi s-a uitat doar spre Cel de Sus. Este o figură care se cheamă a mortului. Gimnastici de-ale lui. După aceea a făcut alta. Şi-a răsucit şira spinării şi s-a aplecat într-o parte cu un picior întins şi cu călcâiul celuilalt subt şezut.
S-a suit iarăşi în pat. A lucrat vreun ceas şi jumătate. Iarăşi a dus treaba ei la bun sfârşit. Şi nici el nu s-a lăsat.
Pe atunci nu ştiam că femeile de felul ei se cheamă nesăţioase. El le zice altfel, nimfomane. Adică care nu se satură în veci, nici dacă le dai un ploton întreg.
După câteva zile, Jean s-a întâlnit cu prietenul lui ăl mai bun şi i-a spus:
– Mi-am bătut propriul meu record. La peste patruzeci de ani, mi-a fost dat să mă autodepăşesc. Este de necrezut! Femeia aceea îl avea pe necuratul în ea. De şapte ori, dragă! Ceva inuman! Părea că nu se va mai sătura niciodată. Am pus un pariu nenorocit cu mine însumi. Ea era o nesătulă, iar eu sclavul propriei mele doctrine! Unele hiposexuale – necăjite femei ! – nici nu vor să audă de al doilea act. Dar de-al treilea! Li s-ar părea o atrocitate, ceva monstruos. Ba unele amărăştene nu rezistă ca lumea nici prima oară. Capătă nişte dezagremente… Ce să mai discutăm… Mucoase atât de sensibile… Inadmisibil… Întristător… Trebuie să le tratezi cu infinite precauţii… Ca şi cum ar fi friabile, nu cumva să le răneşti… Pe când asta… Era de oţel. Îmi place stilul ciobănesc, aşa mi-a spus. Mă întreb dacă ştii ce înseamnă asta. Ei, cum să nu… Atunci când bărbatul dă lovituri de berbec… În fine, nu spun mai mult… Femeilor de mare vitalitate le place. Au nevoie de zguduiri semnificative. Nu le ajung tradiţionalele mişcări monotone… Norocul eu a fost că nu mi-a cerut de fiecare dată maniera ciobănească. M-aş fi curăţat. Chestia asta îl dărâmă pe omul cinstit. Trebuie să fii vreun supraom… Sau vreun atlet perfect… Dansator profesionist? De rock? Break? Că parcă la astea sunt nişte mişcări smucite, nu? Ce să-ţi mai spun… La urmă am simţit că mă desfac în bucăţi, de parcă eram bătut în beciurile Siguranţei. Sau ale Securităţii, cum preferi. Dacă îmi cerea să mai fac o singură mişcare, îmi dădeam duhul. Am scăpat la mustaţă. După al şaptelea episod, a zis acum mă simt şi eu ca lumea, nu te-aş fi crezut în stare, bătrâne!, o să mai vin pe la tine. Vorbele astea le-a spus pe la patru dimineaţa. Îmi făcusem o cafea enormă, fiindcă altfel aş fi picat jos şi aş fi adormit pe loc. Ea n-a vrut cafea. Mă simt foarte proaspătă. Nu minţea, aşa arăta. Să nu vii fără telefon, i-am zis, păstrându-mi cumpătul. O să fiu câteva săptămâni în străinătate. Sună-mă peste o lună! Nu plecam nicăieri, dar eram îngrozit. În acelaşi timp, nu voiam să pierd contactul. Un om sănătos la minte nu poate renunţa de bunăvoie la o femeie cu asemenea sâni.
Taman aşa i-a povestit tărăşenia cu femeia cea nesătulă.
Astăzi n-ar mai fi în stare de o asemenea treabă. Sau, mai ştii? Dacă se injectează, cum am auzit eu că mai fac unii… Sau înghite medicamentul ăla, viagra?

III

Seara, sună telefonul meu mobil. Un zbârnâit ciudat, ieşit parcă din betoanele pivniţei. Acustica locului este destul de bizară.
– John?
Îi recunosc vocea din prima clipă. Am acest dar. Laura pare ezitantă şi lipsită de convingere.
– Da, Laura, eu sunt. Mă bucur să te aud.
– M-ai recunoscut, are ea o bucurie palidă. Sun din America.
Şi-mi spune că ar vrea să vină în vizită în România, la Braşov. Îmi cere ajutorul. Îi explic că nu prea văd cum aş ajuta-o. Locuiesc într-o pivniţă de pe strada Frumoasă, în Bucureşti. Ştii unde este? Se face din Calea Victoriei.
– Poate găseşti ceva la Braşov, pentru amândoi, spune. Un apartament.
– Este mai greu, spun. Oamenii nu închiriază decât cu luna. Şi nu pentru o singură lună. Iar dacă iei cu ziua, preţurile sunt foarte mari.
– Nu contează, o să plătesc. Nu poate fi prea mult. Am de gând să stau vreo cinci zile.
În mine se trezeşte brusc insul fără preget, gata să se pună în serviciul unei doamne, renunţând la comoditatea sa:
– Bine, o să mă duc chiar mâine la Braşov. Am rude acolo. Găsesc ceva cu siguranţă.
După ce îmi spune când are de gând să vină şi stabilim când să mă sune din nou, ne luăm la revedere. Nu mă mir de proiectul ei. Întotdeauna a fost un pic paradoxală, aşa cum se cuvine să fie o poetă. În făptura ei a fost întotdeauna ceva ieşit din comun. Mersul, în primul rând. Deşi este o femeie masivă, are nişte graţiozităţi sau cum să le zic. În nici un caz ridicole. Ea este atât de naturală, încât cine o vede, dacă nu cumva este vreun imbecil, o respectă. Laura este o persoană unică, nu a jucat teatru niciodată în viaţa ei, aşa cred.
La Braşov, mă descurc foarte repede. Găsesc un apartament mobilat, liber. Este al verişoarei mele primare! Ce simplu este totul, dacă ai puţin noroc! O să plătească atât, îmi spune. O sumă relativ mică. Îmi dă cheia. Să nu faceţi tărăboi, îmi spune, în glumă, la despărţire. Nu facem.
Nu mă mai întorc la Bucureşti. Rămân în apartamentul verişoarei şi o aştept pe Laura. Cred că nu sunt în cea mai bună perioadă a mea. Nişte întrebări neplăcute, de felul „Ce sens mai are viaţa pentru mine?”, îmi apar fără veste în minte. Încerc să le alung, amintindu-mi de o femeie foarte frumoasă, recent măritată. Şi aceea era din familia necomplexatelor, ca şi Laura. I-am făcut propuneri. A acceptat pe loc. A doua zi m-a vizitat, în garsoniera mie oferită de oficialităţile comuniste, ca semn de preţuire pentru un tânăr critic literar cu merite profesionale nu prea grozave. Ce simplu a fost totul! Îmi amintesc rochia ei înflorată, dar şi mai clar revăd faţa ei înroşită de excitaţie. Cât de mult îi plăcea s-o facă! Un soţ n-ar trebui să se supere în asemenea împrejurări. Când a luat-o de nevastă, n-a greşit. Nicidecum. Decât să mănânci un căcat singur, mai bine mănânci o bucată dintr-un tort excelent. O vorbă bine găsită. Dacă se întâmplă ca o femeie din acest gen să-ţi fie fidelă, înseamnă că eşti un om nemaipomenit de norocos. În filme se întâmplă frecvent aşa ceva. În viaţă, nu prea. Episodul cu nevestica cea minunată a trecut în „memoriile” mele erotice, în modestele însemnări din Monolog subt pat. Acolo despărţirea are loc fiindcă femeia strigă prea tare „ioi” în clipele supreme, adică „atunci când îi pică ei cel mai bine”, după cum se exprimă naratorul. În realitate, lucrurile s-au petrecut altfel. Nu după multă vreme de la debutul aventurii, nevestica mi-a cerut bani. Nu cu împrumut. Am refuzat-o. Probabil am greşit. Sau nu? Cine ştie!? Poate că a fost mai bine aşa. Dacă aş fi continuat relaţia, aş fi ajuns fără îndoială la zaţ, la acea materie neplăcută aflată pe fundul cănii de unde ai băut o cafea minunată.
Dacă mi-aş scrie memoriile de obsedat sexual, cum am de gând, din Braşov ar trebui să pornesc. Aici am trăit multe păţanii de începător în ale amorului. În prima tinereţe, bărbatul pare predestinat să sufere batjocurile femeilor. Un singur exemplu. Cândva, în Braşov, o ţigăncuşă m-a invitat să-mi petrec revelionul la ea acasă. Mi-a dat adresa şi ne-am înţeles la ce oră să mă prezint. Mi-a spus că strada este într-un cartier mărginaş. Acolo se ajunge cu autobuzul cutare. Foarte conştiincios, am cumpărat o sticlă de băutură, coniac, iar la ora potrivită m-am îndreptat într-acolo. Strada nu era de găsit în zona indicată. Mi-am extins cercetările. Cartierul este mare, nu-i uşor să-l baţi cu piciorul. Între timp se apropie miezul nopţii, iar din casele luminate se aud voci de oameni aflaţi asupra chefului şi muzică populară. Intru în vreo două case şi întreb dacă nu cumva există o stradă cu nume asemănător. Nemaipomenit de binevoitori, oamenii se sfătuiesc unul cu celălalt. Parcă ar fi una, dar este cam departe de aici. În alt cartier. Mai pe scurt, se face ora două şi eu sunt tot pe drum. Am avut noroc, nu era o noapte geroasă. Om corect de felul meu, ideea sănătoasă îmi apare foarte târziu în minte. Ţigăncuşa şi-a bătut joc de mine şi mi-a indicat o adresă inexistentă! Eeste posibil aşa ceva? Da. Am pornit-o pe jos spre centrul oraşului, nu circula nici-un „mijloc”. Am ajuns în vreo oră şi jumătate. Nu i-am purtat pică fetei. Când ne-am întâlnit, după o vreme, la o „reuniune tovărăşească” (strămoaşa comunistă a discotecii de azi) i-am spus vesel: „Mi-o făcuşi!” M-a privit cu un dispreţ făţiş. Ăsta nu este bărbat! Un fătălău moale! Cam aşa ceva mi-au zis privirile ei negre. Veselia mea a avut o explicaţie „literară”. M-a satisfăcut replica găsită pentru ocazie. Am considerat-o mult mai reuşită decât nişte reproşuri. În definitiv, eu am fost de vină, mi-am spus. Trebuia să anticipez totul. În anii următori am constatat, de altfel, că locuitoarele mahalalelor sunt speciale de felul lor. Poate că este mai bine să nu ai de-a face cu ele. Ele au un dinte împotriva celor „centrali”. Asta a fost o experienţă dobândită în Bucureşti, într-o altă perioadă.
Ceva asemănător am păţit tot în Braşov. O altă lecţie despre ce va să zică să-ţi placă o femeie. De data aceasta este vorba despre Rodica, o fiinţă născută în zodia Peştilor (dătătoare de fiinţe schimbătoare), absolventă de filozofie! Ea locuieşte pe strada Castelului, deci într-un cartier select. Avem o relaţie foarte reuşită, bazată pe faptul că ea pare a născută pentru a face sex (sau amor, în terminologia anilor ’70). Sânii ei enormi şi fermi sunt o încântare, o simfonie vizuală şi mai ales tactilă. Este o persoană mică de statură, dar asta nu contează, dacă proporţiile corpului ei sunt armonioase. Şi sunt! O, cât de reuşite sunt! Cum are un vagin infantil, trebuie s-o menajez. Întotdeauna trebuie să intru prin spate pentru ca penetrarea să nu fie dureroasă, adică prea adâncă. Aflat sub spatele ei şi, mai ales, sub fesele ei dulci, pot să-i mângâi în voie sânii grandioşi, în timp ce ea se mişcă minunat de ritmic şi scoate nişte sunete sublime (nu mă sfiesc de acest cuvânt, aplicat de Cornel Robu literaturii science fiction). Atunci, în „şedinţele” noastre perfecte, am intuit ce înseamnă să te potriveşti cu o femeie la pat. Este ceva foarte simplu. Dacă o aduci pe femeie cu uşurinţă la un liman fericit sau, de preferinţă, la mai multe, înseamnă că este în regulă. O viaţă întreagă am tot adunat argumente în sprijinul acestei reguli. Am dat peste destule (semi)reci. Când intri în inimităţi cu una dintre ele, eşti tentat să crezi că soarta omului în lumea aceasta nu este una prea plăcută, iar lucrurile bune sunt mai ales la alţii.
Revin la lecţia dată de focoasa Rodica. Într-o după-amiază îi dau telefon şi mă invit la ea. Nu veni, îmi spune cu o voce îndepărtată. M-am dus totuşi. Am sunat, am bătut la uşă. Nimic. Ca într-un film banal, am văzut doar perdeaua mişcându-se. Am plecat cu coada între picioare. Focoasa Rodica mi-a făcut o figură asemănătoare în Bucureşti, într-o altă etapă a relaţiei noastre. Atunci nu m-a lăsat să intru în apartament. Albă la faţă, cu adorabilele ei trăsături de fetiţă eternă cumva deranjate, a făcut semnul negaţiei. Nu, nu, a spus. Să plec? Da. Venisem de la ţară, adică dintr-un sat de lângă Titu, unde eram profesor, special pentru a mă întâlni cu ea. Făcusem însă greşeala de a nu da telefon mai înainte. Aşa ar fi fost prudent. Schopenhauer, în Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, se referă la chestia asta. Dacă un om ţi-a făcut o dată o figură urâtă, spune el, poţi fi sigur că ţi-o va mai face o dată. Este o chestiune de caracter. Rodica este însă atât de devotată actului sexual, ca să spun aşa, încât orice reproş referitor la fidelitate devine ridicol. Trebuie să înţelegi că ei îi place peste orice limite ce se petrece în pat. Dacă îţi place şi ţie, totul este OK. Dacă vii cu cine ştie ce „considerente” morale, înseamnă că eşti un prost şi este bine să te retragi. Da, amanţii focoasei Rodica trebuie să ştie că fac parte dintr-un harem şi să nu facă prea mult caz de acest amănunt.
Am petrecut multe zile şi nopţi perfecte cu nestatornica Rodica, devenită între timp, prin căsătorie, cetăţeană germană. Mă întreb dacă mai trăieşte. De ce nu m-am referit la ea în Monolog subt pat? Fiindcă acolo am (trans)pus doar cazuri oarecum umoristice. Cu ea n-a fost nimic de râs. Când treburile în pat merg perfect, nu prea mai ai nevoie de simţul umorului. Gândindu-mă la focoasa Rodica îmi vine să cred că astrologia nu este chiar o prostie, cum spune amicul meu Ghiţă, mare raţionalist şi laureat academic. De ce oare relaţiile mele cu Rodica, dincolo de defecţiunile ţinând de apetitul ei pentru diversitate sexuală, au fost perfecte, fără nici-o fisură? Fiindcă a existat o potrivire astrală între noi? Peste ani, folosind programe de calculator, am analizat horoscoapele respective. A reieşit că, într-adevăr, ne potrivim ceva de speriat. De ce n-am rămas atunci împreună? Fiindcă potrivirea nu înseamnă şi destin. Eu, de pildă, am stat ani de zile cu femei incompatibile cu mine, astrologic vorbind. Alţii nimeresc din prima încercare şi trăiesc fericiţi „până la adânci bătrâneţi”.
Trec repede cele două zile de aşteptare. Iată-mă la gară. Am ajuns prea repede. Cu un regret vag, constat că în urmă cu nişte ani o oră mi s-ar fi părut mai lungă. Acum trece repede. Mă uit la porumbei şi la coabitarea lor indiferentă cu vrăbiile. Mă întreb dacă aceste păsări murdare sunt sau nu inferioare celor sălbatice. Probabil că sunt egale, cel puţin în faţa lui Dumnezeu. Când îmi ridic privirea spre ceasul de pe peron, am impresia că sunt victima unei vrăji. Chiar a trecut o oră de când am venit? Nu se poate! Ba se poate.
Laura coboară cu mişcările ei maiestuoase de femeie masivă. Încă de pe vremuri, privind-o, am putut intui un adevăr important pentru cine este preocupat de anumite lucruri. Femeile excelente la pat au un mod oarecum stângaci de a se deplasa, de a merge. Ele lasă impresia că se simt cumva stânjenite de gravitaţia terestră. Modul graţios de-a te mişca nu are un corespondent în retorica sexuală, dacă mi se permite acest mod pretenţios de exprimare. O balerină nu este predestinată pentru pat, ci pentru scenă etc. Ideea este perfect ilustrată de mersul stângaci al palmipedelor. O raţă se deplasează chinuit, dizgraţios. Aşa a făcut-o Dumnezeu. Îţi vine s-o compătimeşti pentru lipsa ei de graţie. În schimb, când intră în apă, este altceva. Raţa devine foarte expresivă, iar mişcările ei sunt perfecte, estetic vorbind. Acela este mediul ei. Ei bine, aşa se petrec (s-au petrecut) lucrurile cu Laura şi cu alte femei din categoria ei binecuvântată. O dată ajunse în pat, mişcările lor devin fluide şi desăvârşite. Acolo îşi dau ele măsura.
Ne sărutăm. Preiau geamantanul ei pe rotiţe. Ne îndreptăm agale spre ieşire. Ce-o fi cu discreta expresie de suferinţă de pe faţa ei? N-o întreb nimic, în acest sens. În anii petrecuţi la Bucureşti, am învăţat că referirile la adevărurile celor de faţă trebuie economisite. În nici un caz nu este cazul să fie folosite în conversaţiile cotidiene. Banalităţile agreabile, iată materialul potrivit pentru asemenea situaţii. De exemplu, dacă vezi că un cunoscut al tău şi-a pierdut un picior, te faci că nu observi. Nici nu te uiţi într-acolo.
– Ce mai face băiatul, Sigismund? o întreb.
– Este bine. A dat examene şi a devenit poliţist.
– Nu vine şi el în România?
– Ba da. Peste vreo săptămână.
Pe drum îmi mai spune câte ceva despre viaţa ei din America. Este desigur divorţată. Asta o ştiu, de altfel. Acum câţiva ani am întâlnit-o, tot în Braşov. Atunci mi-a spus că relaţiile cu soţul ei s-au tot şubrezit şi în cele din urmă… Separare… Cu acel prilej l-am cunoscut şi pe fiul ei. Un băiat destul de tăcut, cumva înstrăinat. Ulterior i-am făcut horoscopul, pentru uzul mamei sale, fiindcă el nu dădea doi bani pe „asemenea chestii”. A rezultat că este un Taur/Şobolan cu ascendentul în Rac, ceea ce înseamnă ceva, dacă luăm astrologia în serios. I-am spus Laurei că Sigismund este o persoană cu simţ practic, dar şi cu o deschidere spre lucruri ţinând de imaginaţie. Shakespeare s-a născut într-o conjunct-tură asemănătoare. În horoscopul băiatului există şi alte lucruri interesante. Astfel Lilith, Luna Neagră, se află în Casa a X-a, în Peşti. Asta înseamnă caracter slab, viaţă grea, ascensiuni şi căderi, dar şi probleme în viaţa amoroasă. Persoanele respective au tendinţa de a lăsa prea mult de la ele în relaţiile cu sexul opus (sau, Dumnezeu ştie, cu cele de acelaşi sex, în cazul unor preferinţe homosexuale). Se mai consideră că sunt nişte originali şi au o mare independenţă de gândire. Preferă ocupaţiile neobişnuite şi intră în conflict cu şefii lor. Vocaţia lor pentru marginalitate poate să se împlinească. Treburile s-ar potrivi cu realitatea. Sigismund a devenit poliţist, deşi mama lui a fost lector universitar în România, iar în America este profesoară de nivel mediu. Tatăl, dacă nu mă înşel, este funcţionar ONU.
Laura n-a uitat de horoscopul trimis de mine în America.
– Ce înseamnă marginal, de fapt?
– Un ins situat între două categorii umane. Nici, nici. Un exemplu este adolescentul. Nici copil, nici adult.
– Interesant. Chiar crezi că astrologia este bună la ceva?
Ridic din umeri.
– Nu ştiu ce să zic. Există argumente ştiinţifice, astronomice. Împotrivă. Dar lucrurile se potrivesc de cele mai multe ori. Ce poţi să faci?
– Mai spuneai multe în textul acela. Că Sigismund gândeşte riscant de original. Ce va să zică asta?
– Că persoanele foarte originale pot să-şi rateze existenţele. Pentru succes, este nevoie de un anumit conformism. Evident, respectivii pot reuşi în profesiile artistice. Cu condiţia ca originalitatea să nu le invadeze şi existenţele.
Uite cazul lui John Coman. Aş putea să vin cu acest exemplu, dar mă limitez să mă gândesc, în treacăt, la el. La vârsta numită de Schopenhauer die besten Jahre, anii cei mai buni, cum ar veni, acest ins ciudat locuieşte într-o pivniţă din Bucureşti şi a reuşit să ajungă sărac precum un profet. Este clar că a fost prea original. La momentul potrivit nu a ştiut să pună deoparte… N-a ţinut cont de viitor… Şi altele de-astea. Acest bizar traducător la negru nu a avut nici-un dram de prevedere.
Apartamentul închiriat de mine se află într-un bloc modest. Va avea Laura vreo remarcă ironică? Se pare că nu. Data trecută mi-a vorbit cu mândrie despre casa ei din America, achitată în întregime. Etaj, scară interioară, grătar în mica grădină din spate, tot tacâmul. Acum, nici măcar un zâmbet condescendent la adresa modeştilor români din ziua de azi.
În ziua următoare mergem împreună la supermarket. Cumpărături diverse. Plata cu cardul ei. Frumos gest, spun eu. Ai şi bani româneşti? Da. Altădată poate că s-ar fi amuzat. Întotdeauna a avut un zâmbet foarte atrăgător.
Teoria mea este că zâmbetul cuiva, pentru a fi reuşit, trebuie să exprime nevinovăţia sau inteligenţa. Una din două, dacă nu amândouă. Laura este o persoană foarte inteligentă, ştiu asta. A obţinut IQ 140, ceea ce este mult. Observând-o, m-am întrebat cândva cum de se poate transforma admiraţia pentru inteligenţa unei femei în dorinţă sexuală. Laura n-a fost o frumuseţe cinematografică, în nici un caz. Modul ei greoi de a se mişca, oasele mari, şoldurile masive, trăsăturile feţei mai degrabă banale, nu au recomandat-o niciodată pentru un concurs de frumuseţe. Cu toate acestea, în intimitate a reuşit să fie foarte incitantă. Cumva este vorba despre o latură feminină a mea? Parcă aşa îmi amintesc, pe femei le stârneşte inteligenţa partenerilor. Asta să fi fost? Asta presupune că eu sunt inteligent. Hm. Nu prea, nu tocmai…
Întorşi acasă, discutăm despre cunoştinţe comune din Bucureşti. Vine vorba şi despre Dagmar Wagner, buna ei prietenă. La un moment dat s-a întâmplat să le supăr pe aceste fete excelente. În viaţa reală, împletirea şi despletirea relaţiilor intime se petrece, de regulă, într-un mod haotic. Există totuşi nişte stereotipuri previzibile. Astfel, este de aşteptat ca soţia teoretic fidelă să apeleze şi la prietenul familiei. Se întâmplă adesea ca soţul să se îndrăgostească de o prietenă a soţiei sale sau chiar de sora acesteia. De ce? Fiindcă are ocazia să se afle suficient de multă vreme în compania acestor femei. Insul respectiv este un om ocupat, nu are timp să flaneze, să viziteze expoziţii sau s-o facă pe turistul. Bref, apelează de preferinţă la femei cunoscute în casa sa. Sigur, există şi alte posibilităţi. Statistic judecând, cred că majoritatea o deţin rudele sau prietenele soţiei. Ceva în acest gen am păţit eu cu Dagmar. Într-o bună zi, foarte amabila Laura m-a invitat la o prietenă a ei, undeva pe lângă Piaţa Palatului. Aşa ceva nu se refuză. Zis şi făcut. Ne prezentăm. Cunoaştem o familie fericită şi nişte prieteni simpatici ai acesteia. Se sărbătoreşte ceva, nu-mi mai amintesc ce. După ce se fac prezentările, orice conversaţie în limba germană încetează. Iată ce înseamnă nişte centrobucureşteni adevăraţi, îmi spun. Mă menajează din prima clipă.
Pe prietena Laurei o ştiu de la Casa Scânteii. O doamnă la 30 de ani, având aerul sănătos al unei frumoase montaniarde. O persoană foarte atrăgă-toare, poate şi fiindcă întreaga ei fiinţă sugerează ceva vestic. Dagmar nu are nici-o legătură cu Bizanţul, iată adevărul, îmi spun.
O să produc poate vreodată o teorie despre atracţia dintre reprezentanţii unor etnii diferite. Este reală, de necontestat. De altfel, peste câţiva ani, Dagmar avea să-mi spună cam aşa: „Când m-ai văzut, pe vremea când nu eram măritată, de ce nu mi-ai vorbit?” De idiot, am răspuns eu cu promptitudine. Înseamnă că şi ea m-a găsit oarecum interesant etc. Mă întreb unde s-a aflat sursa principală a forţei sale de atracţie. Ea a fost (este) o femeie foarte inteligentă. Asta ar explica, printre altele prietenia ei cu Laura. Ei bine, dacă adăugăm la inteligenţa evidentă, o naivitate adorabilă cred că obţinem aliajul căutat. Femeile din România au, cum să spun mai bine?, o anumită viclenie, desigur excitantă. Ele arată printr-o mie de semnale că sunt nişte iniţiate, cunosc trucurile vieţii. Ei bine, Dagmar are alura unei persoane corecte. Fiinţa ei spune că nu a avut şi nu va avea niciodată nevoie de vreo şmecherie pentru a se descurca în viaţă.
Soţul este un domn stilat, reuşit în felul lui. Înalt, subţire, cu replică. Totul este OK în ceea ce îl priveşte. Inginer.
Într-o povestire rămasă în manuscris mă refer destul de copios la „afacerea” mea cu Dagmar. Numai Dumnezeu ştie de ce am considerat necesar să scriu un asemenea text. Că doar relaţia mea cu această admirabilă doamnă s-a încheiat în modul cel mai urban cu putinţă. Atunci? O întrebare fără răspuns. Oricum, anyway, reuşita relaţie a mea, de cinci ani, cu Dagmar Wagner a avut şi o altă legătură cu Laura, nu numai vizita cu pricina. În timpul prieteniei mele cu Dagmar, am întâlnit-o pe Laura, acum măritată. Cum oamenii nu sunt, de fapt, imprevizibili, a venit la mine fără nici-o ezitare. Şi apoi a revenit. Am avut nişte acuplări foarte reuşite, nu ezit să folosesc această expresie lipsită de poezie. Când se întâlnesc doi autentici amatori de ştim noi ce nu mai este loc pentru noianul de formalităţi rezervate celor cu apetituri mai raţionalizate. Ei trec la fapte precum nişte animale lipsite de complexe. Ce să mai discutăm…
Oricum ar fi, lucrurile acestea contează mai puţin în relatarea mea (doar gândită sau şi scrisă?). Interesant este că buna Laura a discutat despre mine cu admirabila Dagmar. Ele nu au secrete una faţă de cealaltă. Frumos lucru! Cum adică, o face cu amândouă? Asta este o porcărie! Das ist eine Schweinerei! Probabil că este aşa ceva, nu contest. Dar cât de plăcută! Sigur, este ceva imoral, chiar inestetic. Asta dacă privim lucrurile din punctul de vedere al moralei europene, creştine. De îndată ce apelăm la alte morale, cum ar fi cea musulmană, apare o altă optică. Acolo bărbatul are mai multe partenere la pat şi nimeni nu se supără din acest motiv. La fel, în diverse spaţii culturale din Asia. Indignarea celor două prietene a ţinut deci de nişte „habitudini” culturale discutabile.
Viaţa este ciudată, întotdeauna am susţinut această teză. Nu există egalitate deplină între oameni decât în discursurile politicienilor. În disputa noastră în trei, Laura joacă rolul intrusului. Dagmar este favorita. Asta dacă admitem că eu sunt un sultan… Faţă de ea încep să mă scuz şi să mă disculp! A fost un accident, o întâmplare… Treci şi tu peste acest amănunt, te rog! Ce gândeşte despre mine stilata şi riguroasa fiică a Rinului? Răspunsul la această întrebare rămâne necunoscut, dacă nu cumva mă apuc să fac investigaţii retrospective, reale, nu literare.
Dagmar vrea să se despartă de mine. De abia acceptă să mă întâlnească, pe stradă, pentru explicaţii. Îmi amintesc foarte bine, pe figura ei se citeşte barocul hibrid obţinut din încrucişarea indignării cu îndurerarea. Cumva socoteşte că din mine a ieşit la iveală valahul necioplit, lipsit în mod lamentabil de stil? Nu ştiu ce să zic. Femeilor le place să sufere, spun clasicii. Îi ţin minte mai ales pe asupritorii lor şi nu pe adoratori.
Cât priveşte reacţia Laurei, nimic special. Ca şi mine, Laura se află alături de asemenea dileme morale. Se supără un pic, dar numai din raţiuni estetice. I se pare că „nu şade frumos” să trăieşti cu două bune prietene în acelaşi timp. Nu mai mult. În perioada următoare, legătura mea cu Dagmar se repară, iar aceea cu Laura se rarefiază şi dispare. Aşa se încheie povestea. Într-o zi, când memoria mea se va afla la cote maxime, o să reconstitui etapele intermediare. Au existat şi acestea. Deşi, dacă aş căuta esenţa lucrurilor, ar trebui să descriu manifestările ei în intimitate. Restul sunt aspecte secundare. Infidelităţi? Trădări? Astea sunt nimicuri. Contează, în faţa nu mai ştiu cărei instanţe supreme, apropierile şi mai ales încheierile acestora, cu muzica lor absolută. Pentru mine, marca unei femei (emblema, brand-ul) iese la iveală atunci. Este momentul adevărului, dar şi prilejul pentru escrocherii şi teatralizări. Unii spun că între autentic şi jucat nu este o deosebire esenţială, în domeniul respectiv. Ei invocă situaţia actuală a artei. Cum deosebeşti un kitsch de un produs autentic? Totul a devenit o chestiune de consens. Într-un grup social, cutare este un artist. În altul, este un impostor. Ceva asemănător se petrece şi în pat.
Laura este o persoană cultivată. Vorbeşte trei limbi şi a citit foarte mult, fiind capabilă să-l surprindă plăcut pe cineva interesat de cultura umanistă. În plus, are geniul de a-i lua pe oameni, de a le spune lucruri agreabile. În ceea ce mă priveşte, înţelege să-mi facă plăcere socotindu-mă un autor de proză! Când vine vorba despre modul meu de viaţă, mă întreabă ce mai scriu!
– Uite, Laura, încep curajos, eu sunt un loser. Nu ţi-am spus în ce condiţii stau la Cutare. Sau ai aflat de la el, la telefon?
– N-a venit vorba despre aşa ceva, dar mi s-a părut cumva ironic. Când a venit vorba despre tine.
– Da, desigur. Nu cred că are vreo importanţă.
Laura mi s-a părut întotdeauna sincer interesată de mine. O atitudine aproape de neconceput în ziua de azi. Unii oameni mai nesiguri pe ei înşişi au nevoie de aşa ceva. Trebuie să simtă că sunt importanţi nu doar pentru propriile lor mame. Altfel nu dau randament. Alţii, cei duri şi siguri pe ei, nu au nevoie de asemenea stimulente, presupun. Laura face parte din categoria rarisimă a încurajatoarelor, ca să spun aşa. Pentru un bărbat, o asemenea femeie poate fi providenţială. Aş fi avut o cu totul altă existenţă dacă aş fi ales-o, când acest lucru a fost posibil? Nu am niciodată regrete de tipul what if. În această clipă însă mă gândesc că am greşit nu atât faţă de ea, cât mai ales faţă de mine însumi.
Îi povestesc despre aventurile mele de bucureştean provenit din Braşov. Mai întâi, despre fiica mea naturală, trăitoare în America, împreună cu soţul şi copiii ei.
– De ce nu te-ai însurat cu mama ei?
Mă uit cu atenţie la ea. Chiar doreşte să ştie amănunte despre lucruri petrecute cu decenii în urmă? Cu sinceritate? Asta este ceva cu totul neobişnuit. În lumea reală, oamenii de vârsta mea nu mai prezintă nici-un interes. Eventual cei din generaţia lor le mai dau o anumită atenţie, palidă, fantomatică. În schimb, respectivii au la dispoziţie o sumă de iluzionări. Ei pot să facă abstracţie de faptul că sunt de fapt priviţi ca nişte bolnavi, mai mult, ca nişte muribunzi. Baltasar Gracián a intuit foarte exact această situaţie, atunci când a scris că omul este ceea ce pare a fi. Dacă cineva pare bătrân, atunci chiar este bătrân. Amicul meu Ghiţă, filozof, spune că lucrurile nu stau aşa. De fapt, zice el, contează cum se simte şi cum se cotează însuşi omul. Părerile celorlalţi despre el nu au nici-o importanţă. După cum ştim, unii îşi repetă o plictisitoare încurajare: ”Mă simt tânăr, am inima tânără. Totul este OK.” Prostii.
Laura ascultă digresiunea mea cu aparent real interes şi râde.
– Cred că ai dreptate, zice. Totuşi nu mi-ai spus de ce nu te-ai însurat cu doamna respectivă.
– De frică. Ea era docilitatea întruchipată, desigur. Au fost însă tot felul de amănunte. De exemplu, faptul că avea mai mulţi parteneri de pat. Un harem, cum ar veni. Eu nu eram nici pe departe unicul. Când am conceput-o pe Ileana, Pavla era foarte activă, sexual vorbind. După naştere, mi-a spus că totul este în ordine, iar eu sunt fericitul câştigător al marelui trofeu. Apoi a urmat ceva neaşteptat. Pavla a intrat la inchisoare pentru delapidare. A fost o inscenare politica, am spune azi. Nu ştiu ce-a fost în realitate. Ea era vânzătoare la un magazin, la o vopsitorie, dacă bine îmi amintesc. A avut o lipsă în gestiune. A băgat mâna în sac sau a înşelat-o vreunul dintre amanţii ei, sugerându-i cine mai ştie ce manevră ilegală? Mister. Comuniştii erau nişte canalii, evident, dar i-au amânat executarea sentinţei cu un an, ca să-şi poată alăpta fetiţa. Frumos gest. Când a fost eliberată… Ce să mai discutăm… Am avut un moment de slăbiciune. Mi-a fost teamă să mă însor cu o persoană tocmai ieşită de la puşcărie. Am greşit? Sau am avut o sclipire de geniu? Cu timpul, Pavla a devenit o persoană violentă, de-a dreptul periculoasă…
Laura mă priveşte cu înţelegere. Din nou am impresia că viaţa mea o interesează în mod real. Prin minte îmi trec, într-o străfulgerare, imagini cu înalta Pavla, femeia cu sâni grandioşi. O văd făcând duş, roză, strălucind de sănătate şi de tinereţe, zâmbindu-mi. Acum ea este o bătrână supraponderală, foarte agresivă, dar nespus de slugarnică atunci când este să o îmbuneze pe fiica ei. Aceasta din urmă i-a moştenit firea. Când este cazul, glasul şi gesturile ei exprimă o blândeţe nemărginită. În străfunduri se află însă un strat solid şi gros de ură. Acela este fundamentul.
Îmi păstrez pentru mine amintirile de acest fel. N-are rost s-o plictisesc pe Laura cu ele. Din filmele americane am aflat, iarăşi şi iarăşi: peste Atlantic ura copiilor pentru proprii lor părinţi este ceva uzual. Iubirea pentru părinţii personali este acolo ceva mai degrabă excepţional. Ileana, fiica mea, nu s-a sustras acestei reguli. Mă urăşte cu sinceritatea şi patosul unei adolescente, deşi peste câţiva ani va deveni o cvadragenară. Aş putea să-i povestesc Laurei că Ileana are o îndreptăţire serioasă. Când era mică, n-am vizitat-o. M-am mulţumit să-i plătesc pensie alimentară. Dar de ce nu ai căutat-o? ar avea ocazia să mă întrebe. Fiindcă nu ştiam dacă a fost concepută cu mine sau cu cine mai ştie cine. Lucruri atât de meschine! Reale, în schimb. Ar merita ele să intre într-un roman? Asta numai Dumnezeu ştie. Sau zeul literaţilor, dacă nu cumva a murit în perioada de tranziţie, după “revoluţia” din România.
Vorbim apoi despre munca ei din America.
– Ştii, îmi spune, acolo profesorul trebuie să-i distreze pe elevi. Nu merge să fie gomos şi sobru.
– Trebuie să fie un fel de bufon? Cum am văzut eu prin filmele de la televizor?
– Da, ceva în acest gen. Alfel elevii îi fac viaţa amară şi nu poate să reziste.
– Foarte interesant. Acum înţeleg de ce în filme profesorii sunt chiar aşa! Se străduiesc să fie spirituali şi se dedau la tot felul de comicării.
– Aşa sunt şi în realitate, spune. Dacă sunt nişte firi depresive, s-au ars. Elevii îi miros imediat şi le fac viaţa un iad. La început era să păţesc şi eu aşa ceva.
– Cred că tu te descurci foarte bine. Ai un dar înnăscut de a-i lua pe oameni. Ţi-am mai spus, parcă, eşti o încurajatoare.
– Nu mi-ai spus, dar sună interesant.
– Aşa se explică succesul tău ca profesoară în America. Îi flatezi pe copii.
– Oare?
– Sau, în orice caz, îi faci să se simtă importanţi. Ai acest dar.
Râde. În privirile ei obosite citesc complicitatea intelectuală. Întotdeauna m-am înţeles foarte bine cu Laura. După ce am ratat posibilitatea de-a o păstra pentru mai multă vreme, eventual pentru toată viaţa, am aflat că grupele sangvine sunt şi un fel de pecete psihologică.
– Ai grupa sangvină AB, schimb eu vorba, ştiind că asta nu o va deranja chiar deloc. Îmi amintesc, mi-ai spus pe vremuri. După o teorie, persoanele cu grupa zero, ca mine, s-ar potrivi foarte bine, optim chiar, cu posesoarele grupei AB. Pe de altă parte, grupa sangvină AB, poate primi sânge de la oricine. Eu, în schimb, pot da sânge oricui. Tu eşti o primitoare universală, eu, un donator universal. Persoanele cu grupa AB ar fi cele mai puţin conformiste. Ai multe resurse, dar suferi din cauza unor tendinţe contradictorii. De aici agitaţia interioară şi o stare de disconfort ce nu se mai termină. Îţi place să activezi, pentru a uita că nu te simţi prea bine în tine însăţi. Eşti neobosită. Modul tău imprevizibil poate fi obositor pentru cei din jurul tău. Nu şi pentru mine, precizez.
Râde din nou. Pe vremuri, când eram un tânăr ignorant, deşi cu studiile universitare terminate, o femeie cu nişte sâni grandioşi (ce pot să fac dacă mi le amintesc numai pe cele bine dotate în această privinţă?) mi-a oferit o mică lecţie de astrologie. Eşti în zodia Racului? m-a întrebat. Ei bine, asta înseamnă că în orice femeie vei căuta o mamă. Aşa o fi, nene, i-am spus, uitându-mă cu jind înspre ce avea ea mai reuşit. Nu cumva ai vrea să fii tu mămica mea? Recunosc, nu a dorit una ca asta. De ce? M-am consolat, filozofic vorbind, cu o altă mostră de înţelepciune astrologică, provenită tot de la ea. Doi “raci” vor rămâne întotdeauna nişte insule separate de o fâşie de apă foarte rece. Aşa o fi, nene, spun acum.
Asta înseamnă că nici cu Laura nu mă potrivesc? Că şi ea ar fi născută în Rac, în ciuda celor scrise pe cartea de identitate. În acte este Fecioară, dar de fapt… Este o tărăşenie întreagă. A fost copil găsit. Bunii ei părinţi adoptivi au dorit un copil. Ei bine, naşterea ei prezumată s-ar fi petrecut la începutul lunii iulie. Părinţii mei naturali ar fi fost nişte saşi dintr-o comună de lângă Braşov, spune Laura. De aici înclinaţia mea pentru limba germană. Da, totul este posibil.
Cu vreo trei sau patru ani in urmă, Laura a apărut în România însoţită de fiul ei, Sigismund. Mi-a spus că vrea să facă nişte cercetări cu privire la părinţii ei naturali. Cum fusese abandonată la marginea Braşovului, acolo de unde nu departe începe satul Hărman, locuit în epocă mai ales de saşi, a dedus că mama ei fusese o fiică a respectivei etnii. De ce o abandonase? Comit saşii aşa ceva? Nu prea. Atunci? Eu urma să fac investigaţii, după întoarcerea ei în America. În ce fel? Să merg în Hărman şi să discut cu bătrânii satului despre anul respectiv şi evenimentele lui. Nu cumva aceştia au plecat de multă vreme în Germania? Sau au murit? Un proiect utopic, desigur. I-am sugerat să-şi angajeze un detectiv particular, că mai nou există şi din ăştia. Nu avea suficienţi bani pentru aşa ceva. Proiectul a căzut. S-a pierdut în aerul Braşovului, urmând a fi amintit de mine, azi, aici, în apartamentul închiriat.
În cele din urmă, ajung să-i spun cum trăiesc în Bucureşti, în casa marelui Cutare. În pivniţă, dragă, în boxă. Am un pat acolo. Trebuie să-ţi spun că am grijă să fie totdeauna foarte curat. Nu se ştie niciodată. Râde din nou, cu o nuanţă de complicitate de tipul „ca băieţii”. Da, pricepe foarte repede totul.
– Îmi amintesc de garsoniera ta, spune.
Cred şi eu că şi-o aminteşte. Acolo am reuşit să reparăm greşelile comise în trecut faţă de entropia universală. Cu o adorabilă neruşinare, Laura s-a livrat, ca să spun aşa. Sau a profitat de mine, cum preferaţi. Au fost întâlniri perfecte, fără nici un cusur. Atunci, de fiecare dată când Laura a binevoit să mă viziteze, am priceput din nou ce va să zică potrivire la pat. Înseamnă că femeia este adusă la liman fără nici o problemă, lin, natural, uns, dacă-mi permiteţi această expresie puţintel vulgară. Pe de altă parte, cuget acum, după mulţi ani, iubirea este cel mai eficient afrodiziac. Poate că ea a a avut nişte încheieri atât de rapide şi de frumoase fiindcă m-a iubit puţin. În ultimii ani, în diferite filme americane, există alte explicaţii ale succesului în domeniul respectiv. Mă duc destul de des în vizită la un prieten şi ne uităm împreună la televizor. Eu nu am o asemenea sculă. (Domnul Cutare m-a ironizat de câteva ori, destul de “fin”, pentru această “carenţă”. Bă, Comane, nu cred că ai nevoie de televizor. Acolo sunt lucruri ce ţin de cultura populară. Tu faci parte din elita intelectuală, ai altă scară de valori.) Ei bine, în acele filme se arată că pentru mari succese în pat trebuie doar ca partenerul sa fie sexi şi să deţină nişte tehnici bine puse la punct. Iubirea este un fel de bonus nesperat, desigur binevenit. Ceea ce contează în primul rând este ştiinţa, precum şi o înfăţişare sexi. Când vine buna Laura în garsoniera mea din Dumul Taberei (am stat şi acolo într-o vreme), lucrurile nu se petrec precum în filmele americane de azi. Partenerii nu-şi smulg hainele de pe ei şi nici nu le presară pe jos, în drumul lor spre pat. Şi nici nu se rostogolesc, alternând poziţiile vir incubus şi vir succubus. Discutăm, mai întâi, despre literatură. Amândoi dorim să devenim romancieri. Problema noastră comună este prolificitatea. Nici ea şi nici eu nu reuşim cu nici un chip să trecem de pagina optzeci. Când ajungem acolo sau pe aproape simţim o dorinţă irezistibilă de a da dracului lucrul la romanul respectiv şi de a arunca manuscrisul la coşul de gunoi. Ce-i drept, în epocă apar numeroase microromane. Nu puţine au vreo optzeci de pagini. Să fie o cifră fatidică? mă întreabă. Nu cred. Râdem amândoi de această glumă, bună doar pentru autorii de literatură, fie ei veleitari sau nu. În cazul meu, nu este cazul să fac comentarii. Explicaţia, atunci şi acum, este banală. Nu am vocaţie literară. Am nimerit în domeniu dintr-o întâmplare nu prea fericită. În cazul ei însă lucrurile stau altfel. Ea chiar este o poetă. Nu scrie versuri pentru cine ştie ce motive colaterale. Cum ar fi vanitatea sau dorinţa nesănătoasă de a părea altcineva decât este în realitate, snobismul. Pentru un poet autentic este de înţeles de ce nu reuşeşte să scrie proze lungi. Gustul său literar este special, iar într-o proză lungă, fie scrisă chiar de el însuşi, găseşte imediat nişte ingrediente urâte sau, mai bine zis, lipsite de expresivitate, plate. I-am spus asemenea idei Laurei, de mai multe ori, înainte de a intra în pat. A fost de acord. În proză nu poţi ocoli cuvintele de prisos, mi-a spus. În poezie, da. Când i-a apărut primul şi ultimul volum de poezii am avut confirmarea celor de mai sus. Versurile ei sunt lapidare, sentenţioase, absolut autentice. A avut succes de critică, iar în anii, în deceniile următoare a reuşit să-şi continue cariera literară publicând doar în periodice. Versurile ei au fost traduse în mai multe limbi, iar diferiţii antologatori s-au simţit obligaţi s-o includă în cărţile lor. Istoricii literari au apreciat-o. Practic, este o poetă consacrată. Ei, dar să nu discutăm despre literatură. Sunt alte lucruri mult mai importante. Printre acestea, maniera intimă a literaţilor. Laura, o poetă autentică şi John Coman, un perdant capabil de traduceri fluente, ilustrează teza curioasă că între literatură şi activităţi intime există o legătură, chiar o interdependenţă. Un scriitor este mai bun la pat decât un inginer, l-am tachinat cândva pe bunul meu prieten Mircea, absolvent al Politehnicii. De ce? Fiindcă are mai multă imaginaţie. Dar şi pentru că între literatură şi amor există o legătură misterioasă, ce ţine de ritm! Ha, ha! Se distra bine bietul Mircea la speculaţiile mele dubioase. A murit în 1996, de inimă rea.
Cum decurg lucrurile între mine şi Laura după preambulul discuţiilor tehnice despre meseria de romancier? Atât de simplu şi de fără fasoane! Laura, cu geniul ei de a fi naturală, precum o fecioară sau o profesionistă, adaug, se dezbracă. În tot timpul respectivului ritual mă priveşte în ochi! În ochii mei holbaţi de dorinţa de a vedea cât mai bine sânii grandioşi şi posteriorul monumental. Azi spun că faptul de-a mă privi în ochi în timpul respectivului “ritual” este o subtilitate. Pe de altă parte, constat că amintirile mele au ceva vulgar. Un om dintr-o elită, mai ales cea intelectuală, nu se referă decât sub ameninţarea pistolului la fesele iubitei sale. După nişte ani, te găseşti să vorbeşti despre aşa ceva? Nu se face una ca asta. Este de prost gust. N-am ce sa fac. Îmi amintesc de formele ei, de sânii revărsaţi asupra mea precum o ploaie miraculoasă, capabilă să trezească un performer sexual în orice bărbat. Apoi, gâfâitul ei de femeie doritoare din toată fiinţa ei masivă să ajungă la liman, chiar şi dacă apoi urmează să se întâmple un cataclism. Sinceritatea ei disperată şi ardoarea ei nu-l pot lăsa rece pe un ins amator de autenticitate.
Îmi amintesc despre un proiect literar al meu. Să scriu o carte intitulată Amorurile mele. Un fel de memorii axate pe ceea ce m-a interesat cu adevărat. Acolo trebuie să figureze o teorie a comportamentului omului în timpul actului cu pricinsa. Există împrejurări când adevărata natură a cuiva iese la iveală. În război, la beţie, la jocuri de noroc cu miză mare. Şi în pat. Cum se comporta Laura la o adică? Aş avea multe de spus. Dacă aş ataca acum tema, ea m-ar asculta cu interes, nu mă îndoiesc. I-aş spune că eu am probabil o fire feminină, din moment ce mă interesează atât de mult plăcerile partenerelor. Mai mult chiar, mă satisfac. Laura m-a impresionat prin modul ei pătimaş şi disperat de-a dori să ajungă la ţărm, ca să zic aşa. Pentru clipele când s-a zbătut lângă mine ca şi cum ar fi dorit să iasă dintr-o apă adâncă înainte de a se îneca, am conchis că este o femeie în toată puterea cuvântului.
– Ce faci zilele astea? mă întreabă.
Îmi spune apoi că ar vrea să mergem împreună în Poiana Braşov.
– Am nişte amintiri plăcute legate de Poiană.
Cumva intru şi eu în aceste amintiri? Cândva, pe când ea este o elevă frumoasă, iar scena atroce a refuzului nu s-a petrecut încă, am fost împreună în Poiană. Am schiat pe nişte dealuri pustii, oprindu-ne adesea pentru a ne săruta. Nici unul dintre noi n-a simţit frigul. Ţine minte oare acea zi petrecută într-o vreme trecută? S-au întâmplat oare în realitate acele săruturi? Chiar am schiat împreună, folosind schiuri cu legături de piele, azi devenite piese de muzeu?
– Am fost împreună în Poiană, pe vremuri, spune.
– Cu schiurile.
– Da.
Zâmbeşte, cu o rapid dispărută nuanţă de disperare.
În Poiana Braşov lucrurile s-au schimbat. Când am fost noi acolo, cândva, viaţa era o sumă de acte artizanale, ca să spun aşa. Oamenii trăiau şi pe atunci, dar o făceau fără metoda de azi. Nu erau nişte profesionişti ai fericirii. Improvizau. Nu erau grabiţi. Era comunism, recunosc, dar pe mine şi pe Laura acest fapt nu ne deranja chiar deloc. Astăzi, Poiana este o mare uzină turistică. Mă uit cu atenţie la feţele trecătorilor.
– Nu pretind că oamenii aceştia nu ştiu ce este aceea fericire, îi spun Laurei. Obiecţia mea este că feţele lor sunt oarecum obosite, blazate. Se gândesc ca nu cumva să li se fure maşina în timp ce ei se plimbă. Ai spune că actul de a se odihni este dificil pentru ei.
– Ei, nu fi şi tu atât de intransigent. Fac şi ei ce pot.
– De fapt, spun, aici m-am contrazis. Eu consider că nu există epoci superioare şi nici oameni superiori. Dacă nu încalcă legea penală, cineva nu poate fi taxat drept inferior.
– Asta este o idee a lui Nietzsche. De fapt, întotdeauna am considerat că eşti un adept al lui Nietzsche.
– N-am citit nimic de el, spun cinstit. Am răsfoit câte ceva, atât.
– Înseamnă că eşti din aceeaşi familie de spirite cu el. Hm? Ce spui? Sau crezi că este prea mult?
– Eşti un geniu al flateriilor, asta aş putea să zic. Dacă rămâneam împreună poate că aş fi făcut carieră literară. M-ai fi convins că sunt bun. Aş fi îndrăznit mai mult.
Zâmbeşte nostalgic:
– Da, aşa cred şi eu.
În autobuz, coborând din Poiană, îmi povesteşte despre preferinţa fiului ei pentru România.
– Lucru interesant, America nu-l impresio-nează prea mult. Sigismund este un om de stânga. În plus, ţine să-şi ia o nevastă din România. Corespondează cu o fată din Călăraşi. Mai bine zis, a corespondat, fiindcă ea s-a retras.
– De ce?
– I-a spus că ea este studentă şi nu se poate încurca cu un poliţist, fie el şi din America.
– Ce cretină! Şi el ce a zis?
– El este postmodernist… Ca tine… Nu s-a supărat. A spus că aşa a vrut destinul. Fiecare are dreptul să aleagă ce doreşte şi altele de-astea…
– Zici că vrea o româncă neapărat?
– Da. Fetele din America i se par ciudate, prea hotărâte să obţină satisfacţia, chiar fericirea.
– Acelaşi lucru îl văd şi eu, uitându-mă la televizor, la filme americane. Americanii sunt siguri că obţinerea fericirii este o chestiune de acţiuni potrivite, de reţetă. Respecţi procedura, obţii fericirea. Sunt metode industriale. Uitate sunt vremurile când amorezii erau nişte artizani, capabili de improvizaţii. Nu mai este cazul. Roboţi fericiţi, americanii merg direct la ţintă, fără greş. Treburile astea mi se par cumva dizgraţioase. Omul trebuie să admită că că şi suferinţa face parte din viaţă. Hm? Ce spui?
Pare uşor uimită.
– Şi asta o spune Sigismund. Poate chiar cu aceste cuvinte.
– Este un filozof. Nu ştiu dacă să mă bucur pentru el sau să mă îngrijorez. Ca să consideri că suferinţa este una dintre regulile jocului, trebuie să admiţi că datoria morală nu este o vorbă goală. Or, cum ştim, datoria morală este astăzi ceva de domeniul trecutului. Pentru noile generaţii. Omul postmodernist nu mai trăieşte aşa ceva. Vrea doar să se simtă bine.
– În principiu, ai dreptate. Numai că viaţa este mai imprevizibilă. Statisticile au dreptate, dar excepţiile mişună.
Ajunşi la apartamentul nostru, discutăm în continuare despre Sigismund. Ea constată că interesul meu pentru „copil” este mai mare decât ar fi normal. Îi explic că încerc să înţeleg ostilitatea fiicei mele faţă de mine, prin comparaţie cu un alt fiu adult. Tot din America.
Vine apoi vorba despre paternitatea mea. Îi povestesc cum s-a ajuns în justiţie.
– Puteam fi eu, putea fi altul. Aşa se întâmplă în viaţa reală.
– Şi n-aţi făcut analize?
– Pe vremea aceea nu existau analize cu rezultate sigure. Referitoare la materialul genetic. Se comparau grupele sangvine şi amprentele digitale.
– Şi până la urmă?
– S-a stabilit că este fiica mea naturală. Am plătit pensie alimentară până la majorat. Dar n-am căpătat o oarecare certitudine decât când fata a crescut. Oamenii spuneau că seamănă cu mine. Ce folos!? Ocazia de a mă apropia de ea în chip de tată tradiţional se pierduse. Apoi a plecat în Germania, cu mama ei.
– Şi ce s-a mai întâmplat?
Evit răspunsul:
– Totul în povestea asta este oarecum livresc.
Mă întrerup. Mă uit cu atenţie la ea. Nu cumva o plictisesc cu problemele mele ciudate şi iremediabil mărunte? Dilemele unui de autor de scenarii pentru telenovele? Nu. Ea are geniul de a lăsa impresia că este foarte interesată de problemele altora. De ale mele, cel puţin. Dacă o păstram lângă mine, poate că aş fi reuşit o carieră literară mai puţin penibilă. Cu un asemenea ascultător, altfel ar fi mers lucrurile. Scriitorii au nevoie de o asemenea femeie providenţială. Cu decenii în urmă, pe plaja de la Costineşti, am nimerit alături de un cuplu format dintr-un bărbat la patruzeci şi cinci de ani şi o femeie cu cel puţin zece ani mai tânără decât el. Se vedea clar că sunt nişte persoane cu venituri mici. El îi vorbea cu patos despre lumea literară românească a epocii. Frustrarea lui nu era greu de observat. Avea unele probleme cu publicarea unor cărţi şi a unor articole. Nu ştia cui să se adreseze, cum să manevreze, pentru ca lucrurile să se aranjeze, în fine. Eternele dileme ale autorilor. Mi-am dat treptat seama că omul era foarte cultivat şi că făcea critică literară. Soţia sa îl asculta cu mare atenţie şi avea din când în când nişte replici potrivite situaţiei, în sensul că îi hrăneau soţului hotărârea de a nu se lăsa şi de a face carieră în literatură sub regimul comunist. Discuţia celor doi a continuat la nesfârşit. În cele din urmă, m-am plictisit şi am plecat. Temele de discuţie începuseră să se repete. Oricum, femeia avea o răbdare de înger şi vocaţia rară de a-şi asculta cu atenţie interlocutorii. Chiar o interesau atât de mult problemele vieţii literare româneşti din anii ’70? Mă îndoiesc. Sau, cine ştie? Poate că o soţie ideală are darul de a se impregna cu problemele soţului său. Oricum ar fi fost, peste câţiva ani omul de pe plaja de la Costineşti a devenit o figură cunoscută în lumea literară românească. Asta în ciuda faptului că făcuse ceva închisoare, din motive politice. Comuniştii îl asupreau, nici vorbă. Cu toate acestea, avea o casă frumoasă în Braşov şi un apartament aşijderea, în Bucureşti. Cărţile lui, fără excepţie groase, apăreau fără probleme. După ce am scris o cronică la o culegere de eseuri semnată de el, am avut ocazia să-l întâlnesc. Nu mi-a mulţumit (sau a făcut-o?), dar m-a felicitat. Bravo, mi-a spus, văd că ştii să scrii lung. Aşa trebuie. Omul trăieşte încă. A trecut bine peste optzezi de ani. Dovedeşte că „larga respiraţie” în scris asigură şi longevitatea.
Laura mă priveşte cu bunăvoinţă. Aşteaptă să spun mai departe.
– Livresc, în sensul că lasă impresia de lucru copiat, calchiat. Cu toate acestea, băgăm de seamă că realitatea este adeseori livrescă. Să revin însă la fată. Au mai urmat şi alte episoade. Ea a ţinut să reia legătura cu mine. M-a vizitat, totul a părut a fi în ordine. Apoi, relaţia noastră s-a deteriorat tot mai mult. La ora actuală nici nu mai am prea multe de spus. A venit cu adorabilii mei nepoţi, doi la număr, în România şi nu m-a căutat. Asta spune totul. Mai corespondăm din când în când. De fiecare dată găseşte nişte exprimări sarcastice. Nu mă înghite chiar deloc, la drept vorbind.
Laura are o replică de natură să-mi amintească de faptul că are un IQ ridicat:
– Stricările astea de relaţii pornesc de regulă de la un eveniment. Cu voi cum s-a întâmplat?
– Da, a fost ceva în acest gen. Mi-a făcut o propunere destul de ciudată. Să-i cesionez modesta mea garsonieră de la Obor. Ştii ce-i aia a cesiona, nu?
Râsul ei frumos îi luminează faţa obosită:
– Da, ştiu.
– Drept mulţumire, ea urma să-mi trimită o sută de dolari pe lună.
– Şi unde să te duci?
– Ea mă asigura că nu mă va da afară cât trăiesc. Asta este o situaţie clasică. Insul respectiv se trezeşte la azil, cu şapte convivi în cameră.
– Nu este obligatoriu.
– Evident că nu. Numai că doamna din America, ăsta este termenul potrivit, nu are nici pe departe o fire miloasă. Dimpotrivă. Este de o duritate cumplită. Fire de dictator. Cine nu face act explicit de vasalitate este şters de pe listă, ca să spun aşa.
– Hm. Poate că este doar în aparenţă aşa. Poate că este de fapt un om cumsecade.
– În horoscop spune că este o fire sumbră şi nesociabilă. Pe de altă parte, numerologia spune că ea este precum o nucă de cocos. Pe dinafară este ţepoasă, dar are miezul dulce.
– Vezi?
– Văd. Numai că lucrurile o iau razna în materie de relaţii între oameni. Ştii că acestea se bazează pe supărări, urmate de împăcări. Cineva se simte jignit, se supără. Celălalt regretă „vorbele necugetate” şi îşi cere scuze. Urmează împăcarea. Apoi o altă răcire a relaţiilor şi tot aşa. În politică se întâmplă la fel.
A doua zi, Laura pleacă în vizită la o veche prietenă. Eu rămân „acasă” şi cuget la ciudăţeniile vieţii. Ileana, doamna din America, are o personalitate foarte puternică, chiar una accentuată, în sensul dat noţiunii de Karl Leonhard. Dacă ţinem cont de spusele acestuia, ar avea o fire hiperperseverentă. Sau paranoidă, cu un termen tradiţional. Cum se manifestă acest soi de oameni? Ei acuză o persistenţă anormală a afectului. Resentimentali, ranchiunoşi. Sunt în stare să-i poarte cuiva pică pe viaţă. De câte ori se gândesc la ceea ce au păţit, vechiul sentiment negativ reînfloreşte în toată splendoarea lui. Această reacţie se manifestă, după Karl Leonhard, mai ales când sunt atinse interesele personale, iar egoismul lor feroce reacţionează. În plus, respectivii au o predispoziţie de a se simţi foarte uşor jigniţi. Se şifonează foarte repede. Ambiţia lor este mare şi adesea obţin succese în tinereţe. Nu este prea uşor să trăieşti în preajma unor asemenea oameni. Dacă i-aş spune ideile acestea Laurei, poate că ar zice că principalul cusur al egoismului este urâţenia estetică, nu cea morală. Ar râde apoi şi m-ar informa că şi această idee vine din Nietzsche, din Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik. Nu, n-ar spune aşa ceva. Niciodată n-a făcut paradă de cunoştinţele ei. N-a încercat vreodată să mă strivească sub erudiţia ei, de altfel reală. M-a strivit, ach, mein Gott, sub sânii ei. Atât.
O tristeţe cu un motiv foarte clar mă atinge. Regret faptul că femeile sunt obligate de Dumnezeu să îmbătrânească. Accept ideea că bărbaţii se deteriorează tot mai mult, pe măsură ce trece timpul. Dar femeile!? N-ar trebui să păţească aşa ceva. Mi se pare unfair din partea naturii. Depresia îmi dă un semn că există şi înţelege să mă atace atunci când vrea ea.
Apelez la remediul meu infailibil. Un psihiatru ar avea ce spune despre acest leac, cu siguranţă. Să citesc ceva din opera mea fundamentală: „Monolog subt pat“.

IV

Odată a venit cu două gemene, foarte tinerele. Care va să zică, mi-am spus, trece la prospături. Că aveau peste optsprezece ani, eram sigur.
Orice, în afară de minore, vorba lui.
Aşea ie, aşea ie. Numai că de multe ori, pe când ne făceam preumblarea de seară, s-au legat de noi, cu multă cuviinţă, n-am ce zice, nişte fete care n-aveau nici că cât optsprezece. N-am păr în cap, i-a spus prietenului, câte eleve de liceu m-au întrebat ce rasă este câinele meu şi de unde l-am cumpărat. Şi apoi, de ce nu venim cu ele până la discotecă, că sunt admişi şi câinii. Bine, dar sunt prea bătrân. Vaaai!, nici vorbă. Arăţi extraordinar de bine, semeni cu Alain Delon pe când avea vreo patruzeci de ani.
Gemenele erau înăltuţe, cu păr castaniu. Frumuşele şi vesele. Semănau între ele ca două picături de apă. Erau îmbrăcate la fel şi râdeau tot timpul. La început am crezut că pescuise din greşeală nişte scrântite. M-am înşelat, erau în minţile lor, numai că nespus de voioase. Se uitau curioase în jurul lor, ca şi cum n-ar fi văzut niciodată o casă de om fără nevastă. Din când în când, se opreau din râs, se uitau una la cealaltă şi iarăşi izbucneau în hohote. Râdeau frumos, cu glasuri curate de copii. Nu le puteai deosebi între el după vorbă. Ba aveau şi acelaşi miros. Lucrul naibii! Aşa ceva nu mai pomenisem până atunci.
Maestrul o făcea pe unchiul. Tot glumea cu ele. Le-a povestit nişte istorioare nevinovate, cu perdea. Le-au plăcut. Apoi a adus vorba despre ce s-a petrecut cândva între el şi nişte fete ca ele.
– A fost ceva neobişnuit. Nici prin filme n-am văzut aşa ceva.
– Spune-ne, spune-ne! au bătut ele din palme, dintr-o dată amândouă şi în acelaşi fel.
– Bine, vă spun. Poate că nu se cuvine? Voi sunteţi nişte copii, poate nu este cazul să…
– Ce copii!? s-au burzuluit ele, ţuguindu-şi buzele fragede.
– Hopa! a strigat voios Jean. Înseamnă că intrăm în alt scenariu. Sigur că da! Ar fi trebuit să-mi dau seama… Dar… Ar mai fi un amănunt…
– Ce anume? au întrebat amândouă dintr-o dată.
– Problema gusturilor… Asemănările dintre voi merg atât de departe? Ar trebui verificat.
– Să verificăm, să verificăm! au bătut ele din palme, tropăind uşor cu picioruşele lor frumoase, văzute de mine de jos în sus.
– Prea bine, a spus el binevoitor. Avem la îndemână testul Morton.
N-am nici-o îndoială, era o născocire de-a lui.
– Cum este testul ăsta?
– Destul de simplu. Voi sunteţi identice, da? Aveţi deci aceleaşi senzaţii la aceiaşi stimuli. Logic, nu?
– Logic, au răspuns ele într-un glas.
– Perfect. Atunci, uite cum facem. Tu stai cu spatele spre noi şi nu te întorci nici cu poliţia. Te comporţi cum îţi vine. Corect?
– Corect.
Am uitat ceva, poate neînsemnat. Fetele aveau nişte piepţi (sau cum să le zic!?) de speriat, ca poloboacele.
– Testul Morton se bazează pe un efect de ecou psihologic, a continuat Jean, vorbind către aceea rămasă lângă el. Misiunea ta este să nu scoţi absolut nici-un sunet, orice s-ar întâmpla. Să vedem ce iese de aici.
Zis şi făcut. Prima fată s-a aşezat în faţa ferestrei, ca şi cum ar fi vrut să vadă ce se întâmplă pe stradă. Cu multă blândeţe, Maestrul s-a aşezat în spatele celei de a doua. Că doar lămurise şi treaba asta în caietul lui.
O femeie poate fi cel mai bine mângâiată, dacă te plasezi în spatele ei. Pare un paradox, dar aşa stau lucrurile. Cum să mângâi sânii unei femei aflându-te în faţa ei?
Jean a început să-i mângâie umerii cu mişcările lui liniştite. I-a netezit părul. După aceea şi-a strecurat palmele pe subt coama ei lungă. Apoi nu ştiu ce i-a şoptit, cu buzele aproape lipite de urechiuşa ei.
Fata aflată lângă fereastră a suspinat uşor, şi-a ridicat umerii, închizându-şi ochii. Jean a făcut de câteva ori din cap, foarte bucuros. M-a privit, ca şi cum ar fi vrut să afle ce părere am. I-a desfăcut puţin bluza. Şi-a strecurat palma dreaptă spre umărul ei stâng. Nici pomeneală să atingă sânul.
Uneori îi citesc gândurile. Îşi spunea, în sinea lui: Pentru nimic în lume nu-i voi atinge sânii! Aşa ceva este cu totul exclus! Este musafira mea, în fond. Cum, să corup o fiinţă nevinovată? Şi asta în propria mea locuinţă? Nu! O voi mângâia metodic pe umeri, nu voi coborî nici cu poliţia!
Fata aflată în faţa ferestrei gungurea într-un fel plăcut pentru ureche. Cea din braţele lui Jean şi-a lăsat capul pe spate. Cealaltă, la fel. Iarăşi i-am citit gândurile Maestrului: Nu, nu şi nu! Refuz cu hotărâre să sărut acestă gură fragedă. Ospitalitatea îmi cere să fiu rezervat.
A pupat-o, în schimb, pe ceafă. Îşi spunea: Un sărut eminamente cast, mai mult o părere de sărut. Nu-mi permit să pun pasiune în acest gest. Nu pot să contrariez un înger construit de natură în dublu exemplar.
Da, de bună seamă, avea dreptate. Dar, ce folos… Fata din faţa ferestrei nici nu mai putea să se ţină ca lumea pe picioare. Se sprijinise de pervaz cu mâinile şi sufla tot mai iute. Suspina. Las’ că nici cea de lângă Jean nu făcea în alt fel. Numai că, după cum fusese vorba, se străduia să nu dea pe faţă ceea ce simţea.
După aceea, Jean a pupat-o pe ceafă, taman în locul de-i zice, de la el am ştire, al celor patruzeci de excitaţii. De această dată, apăsat şi lung. Şi în timpul ăsta şi-a călcat pe inimă şi i-a dezbumbat bluza până la capăt. Au ieşit la iveală nişte sâni ţepeni, mari cât doi pepeni sănătoşi. Am băgat de seamă, femeile din soiul ăsta nu-i musai să fie şi groase la trup. Ba de multe ori lucrurile stau taman pe dos.
La drept vorbind, le mângâia pe amândouă dintr-o dată. Fata de lângă fereastră s-a arcuit pe spate şi a început să-l maimuţărească pe Maestru, cu mâinile ei. M-am temut că o să cadă. Suspinele ei s-au înteţit şi au început să semene cu nişte gemete plăcute la ureche. Că doar Jean i-a spus prietenului, odată:
– De ce mă ocup de femei? Din raţiuni muzicale, dragă. Femeia bine servită interpretează o partitură unică. Nu există două la fel. Aici este marele farmec, compensaţia muzicală dată de natură unor truditori ca mine. Cât priveşte sunetele emise de femei atunci când… Sunt o capodoperă muzicală. De altfel, după modesta mea opinie, adevărata natură a unei femei iese la iveală tocmai atunci, la sfârşit, la încheierea lucrurilor. În ceea ce auzi atunci descifrezi felul ei ascuns de a fi. Ne explicăm astfel destule lucruri aparent enigmatice. De exemplu, să ne gândim la aşa-zisele cupluri discordante, formate din oameni nepotriviţi unul cu celălalt din punctul de vedere al simţului comun. Exemplul cel mai frecvent este cel al nepotriviţilor ca vârstă. Femeia, prea bătrână… Bărbatul, prea tânăr… Sau invers. Ei bine dacă cel aparent defavorizat este un om cu înclinaţii muzicale se poate întâmpla ceva neşteptat. El se poate îndrăgosti de ceea ce aude când partenera sa ajunge la liman, acolo unde unii spun că omului îi este dat să întrevadă cum este să intri în contact cu divinitatea. În această situaţie, nişte ani în plus sau în minus nu mai contează chiar deloc.
După o vreme, Jean i-a şoptit ceva la ureche fetei de lângă el. I-o fi spus, bag de seamă, că poate să-şi dea drumul. Pe loc l-a ascultat. Glasurile celor două fete erau acum doar unul.
– Întoarce-te, scumpa! i-a spus după o vreme celei de lângă fereastră.
Când fetele au fost faţă în faţă, m-am mirat foarte tare. Mai văzusem în faţa mea sâni, cum le zice?, enormi, dar niciodată patru deodată!
După aceea, a doua s-a aşezat cu spatele în faţa surorii sale. Maestrul s-a purtat cu ele aşa cum se cuvine, fără s-o facă pe nici una să sufere. Iar după o vreme, când a socotit el că a venit clipa potrivită, a cuvântat:
– Da, fetelor, aveţi tot dreptul să vă bucuraţi. Aţi trecut testul. Nu-mi rămâne decât să vă fac o invitaţie…
– Ce invitaţie? au întrebat ele într-un glas. Să ne dezbrăcăm?
– Da. Numai că… Aş dori să aduc unele precizări…
N-a mai apucat să zică nimic, fiindcă ele s-au dezechipat atât de iute de parcă ar fi făcut armata la pompieri. Au rămas apoi în faţa lui, zâmbăreţe şi goale. Nişte puişori nevinovaţi, dar pieptoşi.
– Fetelor, mai există un amănunt, a zis Jean.
– Care?
– Dacă sunteţi sau nu majore. Iată întrebarea.
– Suntem, au spus ele cu mândrie. De patru luni.
El a dat din mână a neputinţă. Glasul lui era al unuia care-şi calcă pe inimă, dar n-are încotro:
– În acest caz, vă rog să treceţi dincolo şi să intraţi în pat.
Ele au început să chicotească. În timp ce fugeau, “fesele” li se mişcau frumos, ca la nişte mânze bine păscute.
Am trecut şi eu în cealaltă încăpere şi m-am băgat liniştit subt pat. Nimeni n-a avut treabă cu mine. Când am trecut pe lângă ele, una dintre fete m-a mângâiat şi a zis:
– Ce căţel inteligent!
– Într-adevăr, a spus Maestrul, numai că nu vorbeşte.
Părea îngândurat, mai mult, sâcâit de o presimţire. L-am auzit şoptind pentru sine:
– Dacă sunt nimfomane, m-am ars.
S-a urcat între ele cu mare grijă, nu cumva să strivească ceva. Nu-i vedeam, dar ştiam ce se întâmplă deasupra mea. Fetele s-au făcut foc de vioaie şi l-au năpădit. Ce-o fi cu ele, de sunt aşa de îndrăzneţe? m-am întrebat. De ce nu aşteaptă ca el să înceapă cu hârjonelile? Iacătă că n-am găsit răspunsurile, degeaba mi-am căznit mintea.
În timp ce-mi treceau asemenea gânduri prin cap, s-a auzit glasul de şef al Maestrului. Îl foloseşte numai atunci când n-are încotro, că altfel este blând ca un miel.
– Stop! Dacă sunteţi atât de amabile! Vă rog foarte mult!
Vânzoleala din pat s-a oprit pe loc. Una din fete a întrebat cu multă sfială:
– Am greşit undeva?
Cealaltă:
– Am greşit undeva?
El şi-a luat glasul lui de toate zilele, de tată bun şi înţelegător:
– Nici vorbă, scumpele! Sunteţi ireproşabile. Numai că este de lămurit o problemă. Ia să-mi spuneţi voi mie, în ce zi sunteţi născute?
Au răspuns într-un glas:
– În şaptesprezece aprilie.
– Este clar, s-a înseninat el de-a binelea. Sunteţi nişte berbecuţi pripiţi. Totul este în regulă.
Nu ştiu dacă ele au priceput ce voia el să spună. Eu, da. Era vorba despre repeziciunea cu care ajung ele la liman, la o adicătelea. Că doar scrie în caietul lui:
Atenţie la femeile din zodia Berbecului! Sunt cel mai uşor de satisfăcut. Ajung cel mai repede la victoria finală. Cele mai comode partenere. Dacă femeia Berbec este şi o blondă autentică, iubitul ei ia potul cel mare.
După aceea n-au mai vorbit, o vreme.
Peste vreo trei ceasuri, cele două fete au plecat foarte mulţumite. Nu mai erau la fel de zburdalnice ca la început. La despărţire, l-au pupat cu drag. Asta e viaţa!
Pe seară am ieşit cu Maestrul la plimbare. Ne-am întâlnit cu o doamnă tânără, care avea o căţea taman din soiul meu.
– Este extraordinar de inteligentă, a spus doamna, după ce au schimbat între ei câteva vorbe potrivite cu situaţia.
– Numai că nu vorbeşte, a zis el, destul de morocănos. Al meu nu este prea deştept, ba uneori… Chiar îmi vine să zic…
Şi a luat-o din loc, fără să mai aştepte vreun răspuns. O greşeală, fiindcă doamna era, vorba lui, o valoare naţională.

*

Odată a adus o fată cu părul roşu. Era tinerică şi avea o faţă de înger. Nu era defel sfioasă, din prima clipă s-a simţit la largul ei. Era subţirică şi se mişca uşor. Făcea inspecţie prin casă, de parcă era de la poliţie.
Jean o privea pieziş, nu-i zicea nimic. Numai când îl întreba de cutare lucru, îi spunea că ce şi cum.
După o vreme, fata s-a oprit din mers şi s-a aşezat pe un fotoliu. Şi-a aprins o ţigară şi a suflat fumul pe năsucul ei mic, în sus. Mi-am adus aminte că odată Maestrul îi spusese prietenului lui cel mai bun că este un semn că omul cu pricina este foarte sigur de el. Că prietenul pierduse la cărţi şi se tot căina că cum să facă să nu mai prăpădescă banii familiei. Să fii atent la felul cum fumează, l-a sfătuit Jean. Când suflă fumul în sus, înseamnă că are carte şi tu trebuie să te retragi. Dacă suflă fumul în jos, este semn că intră în cacealma. Tu să-l plăteşti, înţelegi? Acela a zis că pricepe.
După ce-a tras vreo câteva fumuri în adâncul rărunchilor, fata a zis:
– Nu cred în iubirea unică.
– De ce? a întrebat-o Jean, foarte stârnit.
– Este ca şi cum ai practica un singur sport toată viaţa. Aşa ceva nu se poate.
După aceea, fata i-a povestit despre ibovnicii ei, deşi nimeni n-o rugase.
– Al doilea m-a impresionat cel mai mult. Poate şi fiindcă am stat mai mult cu el.
– Şi al treilea?
– N-a existat.
Jean a zâmbit pe subt mustaţă. Mi-am amintit că odată i-a povestit prietenului cum fac fetele deştepte atunci când este cazul să-i umfle capul vreunui bărbat de modă veche, care are nu ştiu ce pretenţii. Eşti al treilea, îi spun. Nu al doilea, al treilea. Şi acela “înclină” să creadă. Aşa o fi.
– Aş bea nişte votcă, a spus fata.
S-a dus numaidecât şi i-a adus. Totdeauna este pregătit pentru cazul că fata vrea să se dreagă cu nişte beutură. După ce s-au cinstit, fata a cerut o cafea mare.
– Dorm foarte bine, indiferent câtă cafea beau, a spus ea uitându-se la Maestru de parcă acesta ar fi fost străveziu.
– Cred şi eu, ai nervii perfecţi.
Nu prea pricepeam ce are Jean de gând. După câte îl mirosisem eu, îi sfârâiau călcâiele după ea. Atunci de ce nu scotea vreuna dintre vorbele potrivite? Când îmi munceam eu capul, i-a zis:
– Ai un corp foarte frumos. Aşa cred.
Fata s-a strâmbat a plictiseală:
– Bineînţeles că am. Am făcut gimnstică artistică. Cum de ţi-ai dat seama?
– Se vede cu ochiul liber.
– Şi când sunt îmbrăcată?
– Absolut.
Fata a sărit din jilţ ca muşcată de un tăun şi a început să se preumble cu paşi mari prin faţa lui. A zis:
– Nu cumva vrei să mă dezbrac? Ca să-mi vezi corpul mai bine?
Maestrul a rămas stană de piatră. L-am auzit cum înghite în sec, ca şoarecele ăla de la desenele animate, când bagă de seamă că treaba este groasă. Ce-o fi în capul lui? m-am întrebat. Te pomeneşti că se teme să zică da.
Numai că fata n-a aşteptat răspunsul lui. A început să-şi smulgă straiele de pe ea, de parcă o mânau dracii din urmă. În viaţa mea n-am văzut om dezechipându-se atât de iute. De tare ce s-a silit, a început să gâfâie. A rămas goală cum a făcut-o mămicuţa ei.
– Ei, ce zici? l-a întrebat.
El n-a răspuns. După aceea au fost două lucrări. La urmă, i-a povestit ce-a păţit unul:
– Un bătrân de şaptezeci îşi ia o nevastă de douăzeci. Femeia le povesteşte tuturor cât de bine o serveşte soţul ei. Le merge vestea. O asociaţie a bătrânilor potenţi din Luxemburg îl invită pe soţ la un congres, cu drumul şi cazarea plătite. După aceea se petrece că nevasta începe să umble goală prin casă. Bătrânul o tot serveşte. Este un fenomen al naturii. După o lună de zile, face un infarct şi se curăţă. Rudele mortului o dau în judecată pe văduvă. Pierd.
– Hm! a făcut fata. Şi ce-i cu asta? Se mai întâmplă.
A sunat telefonul.
– Da, eu sunt, a zis el. Doriţi cu…? Te caută un domn, i-a spus fetei.
– Da, ce este? a întrebat aceasta plictisită. Vii aici? Bine.
– Nu l-a interesat ce ai făcut aici? A întrebat-o Jean, destul de nedumerit.
– Semăn cu fiica ta şi-ţi place să discuţi cu mine. Asta este ideea.
– Şi ce-a zis când i-ai spus?
– Nimic, nu-l interesează. Fiica ta este în Noua Zeelandă şi-o vezi o dată la cinci ani.
– A crezut povestea asta absurdă?
– Nu-şi bate capul. Vrea numai să mă văd cu el. Nu se preocupă de restul.
După puţină vreme s-a auzit o maşină afară. Fata a ieşit cu paşi vioi. Maestrul a rămas singur, în haina lui roşie. Mi s-a părut că-l munceşte nu ştiu ce îndoială. S-a uitat ţintă la mine şi a început să grăiască o filozofie a lui:
– Cu fata asta s-a petrecut ceva interesant. Mi s-o fi părut mie? Sau chiar aşa a fost?
Peste vreo patru ceasuri, când trecuse bine de miezul nopţii, a sunat cineva la uşă. Jean s-a sculat fără nici-o supărare şi a zis către mine nişte vorbe încurcate:
– Totul este acceptabil în cea mai bună dintre lumile posibile.
N-am priceput unde a bătut.
Era roşcata de mai înainte. Cu ea, câţiva băieţi şi fete. Foarte veseli, cu toţii. Râdeau şi le luceau ochii ca la pisici, noaptea. Se uitau la Jean de parcă n-ar fi văzut niciodată un om care să n-aibă douăzeci de ani.
– El este unchiul meu, a spus roşcata. Îi plac foarte mult tinerii. Are o fiică în Noua Zeelandă.
Parcă nu era vorba de un unchi, mi-am zis, ci de un prieten mai vârstnic, iubitor de vorbe înţelepte.
Maestrul nu se miră de nimic, atunci când este vorba despre femei, fie ele şi tinerele. I-a primit de parcă i-ar fi fost nişte neamuri foarte iubite de la ţară, picate pe neaşteptate, fiindcă n-au găsit camere la hotel. Le-a dat ceva votcă şi cafele. Le-a zâmbit nespus de prietenos. Ei l-au întrebat dacă are muzică. Cum n-avea ce le trebuia lor, unul cu un cercel muieresc într-o ureche s-a repezit la maşină şi a adus unul de-ăla, cum îi zice… Maestrul a dănţuit în rând cu ei, că la treburi de-astea nimeni nu-l întrece. S-au crucit copiii că ce bine se scălămbăie după muzica aceea de speriat. A şi băut, dar cu măsură. Încet-încet, fetele au început să-l privească altfel, pe subt sprâncene. Acestea o să mai vadă locul ăsta, mi-am zis. Or să sune sfielnic la uşă şi or să-i spună lui Jean că tocmai treceau pe acolo şi… Bun înţeles, vor veni una câte una, nu toate dintr-o dată.
Spre dimineaţă, cam chercheliţi, au plecat. Roşcata s-a întors, ca şi cum ar fi uitat ceva. L-a pupat fierbinte pe Jean şi s-a tot băgat în el, de parcă cine ştie ce-ar fi vrut. În vreme ce ea îl săruta, înălţată în vârfurile picioarelor, ca acelea de la televizor, Jean şi-a dat în petic şi i-a pipăit “fesele” tari, parcă aşa le zice, ieşite mult în afară, ca la femeile de negri.
Cum ea nu se dădea dusă, el a întrebat-o, cu un glas plin de bunătate:
– Vrei cumva să rămâi aici? Nu se supără prietenul?
– Nu vreau. Numai că… Am o nedumerire.
– Ce-o mai fi?
– Uite… Când… Ştii tu… Mi s-a părut că trece un curent electric prin mine… O descărcare…
– Ca un strănut.
– Exact. De unde ştii?
Maestrul s-a pus pe râs, în ciuda oboselii.
– Uite, i-a spus fetei, este posibil ca tu să fii o mare şmecheră şi să-mi serveşti trucul cu prima descărcare autentică, dacă mă pot exprima astfel, din viaţa ta. Este ceva modern. Povestea cu virginitatea este demult depăşită.
– Ce truc? Eu asta am simţit, pentru prima oară în viaţa mea.

*

Îmi aduc aminte o noapte de pomină. A fost într-o iarnă geroasă. Fata, cum arăta oare?, plecase pe la ora unu. Dormeam subt pat, la locul meu, când s-a auzit soneria de la intrare. Cine-o fi? s-a întrebat Jean cu glas tare. După obiceiul lui, nu era supărat, deşi fusese trezit din somn şi era ostenit. Ăsta numai un prieten poate fi. Sau o fată rămasă fără adăpost în frig. Mi-am dus aminte de nişte vorbe din caiet:
Sunt un martir al propriei mele amabilităţi.
Şi-a pus haina de casă şi s-a înveselit de-a binelea. A început să fluiere o bucată dintr-o cântare de-i zice Rigoletto. Odată i-a spus unei fete despre ce-i vorba în acea cântare şi am ţinut minte că la mijloc este unul care umblă după femei ca armăsariul după iepe.
La uşă era un prieten al lui. Cu el, o fată înaltă şi înfiptă. Am văzut de la bun început că nu-i stăteau bine ochii în cap. Asta-i una d-alea, am cugetat în mintea mea.
– Faceţi-vă comozi! i-a îndemnat primitor Maestrul.
Că niciodată nu s-a dat în lături de la treburi, de-astea, iar în caiet a scris:
Trebuie să fiţi fără preget, tovarăşi. Comoditatea ucide profesionalitatea. Nu avem voie să ratăm nici-o ocazie. Este necesar să ne perfecţionăm neîntrerupt pregătirea de luptă. Or, cum putem realiza acest deziderat, dacă ocolim experimentele, fie ele şi hazardate, chiar degradante? Dacă eşuăm într-o ordine artificial stabilită?
A adus o sticlă de tărie. Cei doi n-au zis ba. Repede s-au simţit ca la ei acasă. Au început să bea şi să tragă din ţigări. Fumul puţea rău. Un semn, dacă este să ne luăm după ce scrie în caiet:
Femeile care fumează ţigări ieftine sunt de proastă calitate, dar asta nu ne va împiedica să le cunoaştem.
Fata tot punea în pahare. Maestrul a închinat, dar n-a băut.
Cei doi au golit repede sticla. Jean i-a privit cu îngăduinţă. De ce nu i-a întrebat că ce treabă au cu el? Ştiu ce era în capul lui. Se gândea că ar putea să iasă ceva care să-l facă să râdă. Sau îşi zicea că fata este o nedreptăţită de soartă şi ar trebui s-o aducă pe calea cea bună?
După vreo două ceasuri, fata s-a ridicat şi i-a zis prietenului ei:
– Acum ne ducem, da?
Acela i-a spus foarte blând:
– Ba nu! Stai jos!
Ea s-a supărat, dar nu cine ştie ce:
– Ba plecăm! Nu putem să…
– Eu nu vă dau afară, a spus Maestrul.
Fata şi-a adus haina din blană de aceea făcută în fabrică şi a dat să şi-o pună. Musafirul s-a dus spre ea. Mâna lui s-a ridicat iute către obrazul ei, dar a fost doar o părere de palmă. Mai mult o mângâiere. Apoi i-a spus, cu glas de părinte aspru, dar iubitor în sufletul lui:
– Ia vezi! Ia vezi! Nu mă supăra!
Fata s-a strâmbat, cum că, vezi Doamne, n-are încotro şi trebuie să se supună. A aruncat cât colo haina şi s-a tot dezbrăcat până ce a rămas cum o făcuse mă-sa. În vremea asta, Maestrul s-a întors ruşinos cu spatele. Ba chiar a ieşit din încăpere cu gând să le aducă două cafele.
Cât el era ieşit din cameră, fata a trecut dincolo, s-a dus sfoară la pat şi s-a băgat subt plapumă. Prietenul a făcut tot aşa. Când Jean a venit îndărăt i-a găsit unul lângă celălalt, ca doi porumbei iubăreţi. Zâmbeau amândoi şi trăgeau din ţigări.
– Ce faci? Nu vii lângă noi? l-a întrebat prietenul.
– De ce să vin lângă voi?
– Ei şi tu! Ce întrebări pui! Să vii lângă noi ca fapt divers!
Fata a chicotit.
– Pentru orice eventualitate, a mai zis acela. Nu se ştie niciodată de unde sare iepurele…
– Ce iepure să sară? l-a întrebat atât de blând Maestrul de-ai fi zis că l-a scopit cineva – Doamne păzeşte! – în timp ce făcea cafelele. Nu văd nici-un iepure aici.
– Atunci o iepuroaică, a zia fata.
Maestrul n-a râs nici că cât, deşi cei doi s-au înveselit straşnic. Am priceput că nu-i plăcea din cale afară de mult ce se petrece, dar n-are încotro, sunt oaspeţii lui. Aşa este el. Că doar i-a spus odată prietenul lui ăl mai bun mă, Jeane, tu nu vezi că asta ţi se cacă-n cap? Ce dracu’, doar nu eşti prost! Ba văd, dar e femeie iar eu trebuie s-o servesc până la capăt. Asta este misiunea mea. Nu pot să abdic.
– Ei, ce faci? s-a cam supărat cel din pat. Aici este locul tău, bătrâne!
– Aş prefera să stau în altă cameră, dacă nu vă supăraţi, a spus Jean. Mai citesc şi eu ceva. Discutaţi şi voi vreo oră… După aceea…
– Ba nu, s-a răţoit omul, vii lângă noi, aici în pătuc!
Maestrul se lasă călcat pe bătătură, dar numai de femei.
– Ce te-a apucat? l-a întrebat foarte blând. Strigi la mine? Poate nu te simţi tocmai bine… Eşti cu o doamnă, nu uita! Poartă-te cum se cuvine!
– Scuză-mă! s-a muiat omul. Nu ştiu ce mi-a venit… Nervii… Te rog, ştii doar, nu… Te rog din tot sufletul, vino lângă noi, măcar puţin…
Glasul lui se făcuse plângăcios.
– Hai, vino! s-a pisicit fata. Nu trebuie decât să stai un picuţ lângă noi.
Jean al meu, inimă largă:
– Bine, hai că vin.
– Stinge şi lampa, te rog! a spus acela.
Maestrul l-a ascultat. S-a urcat în pat. Celălalt a început să bolborosescă nu ştiu ce. Am băgat de seamă că salteaua s-a lăsat toaman acolo unde era fata, la mijloc.
După aia a fost ce-a fost. Treaba s-a sfârşit atât de iute, de parcă nici n-ar fi început. Ăla, prietenul, a scos un oftat de uşurare şi s-a răsturnat aşa cum era la început.
– Poţi să aprinzi lampa, a zis.
Maestrul l-a scultat. Era vesel de această dată. Zâmbea.
Prietenul s-a dus la baie. S-a întors repede. A început să se îmbrace, fluierând.
– Hai, fericire, i-a spus fetei, echiparea!
Fata l-a ascultat. Nu mai era veselă.
După plecarea celor doi, Jean a schimbat aşternutul şi a făcut un duş. S-a preumblat prin încăpere şi a început să râdă încet. Mi-a spus:
– Ejaculatio ante portas! Fir-aş al naibii! Ce încurcătură! Ce nebunie! A fost nevoit să vină la mine pentru un lucru de nimic!
S-a culcat voios. Peste câteva zile i-a povestit prietenului lui ăl mai bun toată tărăşenia. Am priceput ce însemnau vorbele alea străine. Bietul om! Îşi sfârşea treaba înainte de-a o începe. În faţa porţii! Nu mai apuca să intre! Lucrul dracului!
– Cum, l-a întrebat acela, i-ai primit în patul tău? Ba chiar ai acceptat să stai alături de ei? Nu te recunosc.
– Am făcut-o. M-a obligat ethosul profesional.
Peste vreo câteva zile cine-mi sună la uşă? Fata cu pricina. Jean a cam cârnit din nas, dar a primit-o. Că doar a scris în caietul lui:
Sunt un terapeut, nu refuz pe nimeni. Nu sunt un medic la modă sau vreun psihanalist sofisticat, în stare să treacă şi la fapte pe canapeaua freudiană. Nu tratez doar doamne gomoase din înalta societate. Dacă nişte fete modeste mi se adresează, mă simt chemat să le ajut. Nu mă simt obligat, în schimb, să contractez boli venerice, SIDA sau vreo varietate de hepatită.
– Ce s-a întâmplat, scumpa? a întrebat-o Maestrul. Ai uitat ceva pe-aici?
Fata nu mai era nici că cât înfiptă. Ba chiar părea că se sfieşte foarte tare, de parcă nu mai fusese niciodată singură cu un bărbat într-o încăpere.
– N-am uitat nimic.
– Atunci?
Jean era foarte înţepat, de parcă fata i-ar fi cerut să-i facă încălţările cu cremă. Stătea în picioare în faţa ei. Că m-am şi crucit în sinea mea că cum nu-i zice să stea jos. El, carele, vorba lui, este politeţea întruchipată.
Fata s-a uitat de jur împrejur şi a grăit, sfioasă ca o turturică:
– Am putea să stăm puţin de vorbă?
– Asta şi facem.
– Să stăm jos… Dacă nu te superi prea tare…
După ce Jean şi-a călcat pe inimă şi s-au aşezat fata l-a întrebat:
– Crezi că sunt o ordinară, nu?
– Eu nu dau verdicte de-astea, a spus Jean, foarte ţeapăn în fotoliul lui. Nu este parohia mea.
– Ei bine, să ştii că nu sunt. Îl iubesc pe prietenul tău şi-i fac toate poftele pe gratis. Ce ai de zis la chestia asta?
– Frumos, admirabil, aş putea să spun. Te felicit în mod călduros.
– El este cam impotent de felul lui…
Jean n-a zis nici cârc.
– Mă duce prin tot felul de case şi mă obligă să mă port ca o ştii tu ce, că altfel nu reuşeşte să…
Mi s-a părut că Jean începe să fie mai în apele lui. Că doar a scris în caiet:
Într-o bună zi o să fac un inventar al tuturor ciudăţeniilor sexuale pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Nu va fi scurt.
– Dacă-l iubeşti, atunci se schimbă socoteala, a spus Jean, cu glasul unui înţelept. În faţa dragostei totul păleşte, ca să zic aşa. Ce mai contează o mică defecţiune de tipul ejaculatio ante portas? Astea sunt bagatele.
Am presimţit că se va ridica în picioare şi va începe să se preumble prin faţa ei, ca să-i vină mai bine ideile în cap. Aşa a şi făcut. A început să facă paşi mari, de parcă nevastă-sa ar fi stat să nască.
– Vezi tu, scumpa, i-a spus, pe lumea asta totul este posibil. Mă refer la pat. Am citit odată că Venus, asta este o zeiţă, admite orice, cu condiţia ca îndrăgostiţii sau ce-or fi să ajungă la liman. Nu ştiu dacă mă-nţelegi…
Fata a făcut semn că pricepe şi încă foarte bine.
– N-am păr în cap, a zis mai departe Jean, câte chestii am văzut la viaţa mea. Socoteala asta cu patul străin, unde se mai află un bărbat, este destul de interesantă, ce să zic. Dar cât este de nevinovată… Prietenul tău este un inocent, un înger cu aripi absolutamente imaculate. În aceste condiţii, de ce să mă intereseze cum ajunge la punctul final? La staţia terminus?
S-a oprit din mers şi s-a uitat ţintă la ea. A zis mai departe:
– Întrebarea este dacă şi tu, mă-nţelegi… Că doar nu… Sau…? Hm…? Ce spui despre chestiunea împlinirii finale? Cum vezi problema? Te pomeneşti că o dispreţuieşti! O socoteşti ceva de domeniul animalicului… Ceva obţinut prin nişte zvârcoliri inestetice… Te pomeneşti că eşti adepta lui Platon!
– A cui?
– Unul, Platon… N-are importanţă… Pe scurt, termini sau nu?
Am văzut cum încep să-i curgă lacrimi pe obraji. Nici n-a încercat măcar să şi le şteargă. Când începe să plângă o femeie în faţa lui, Jean pe loc se moaie. Că-i milos ca o vacă de lapte.
– Bine, am înţeles, a spus el. Tu nu… Niciodată… Numai el… Tu eşti o martiră a iubirii… Vrei să afli ce se întâmplă atunci când femeia ajunge unde trebuie… De-ai şti cât de bine te-nţeleg! Crezi că eşti singura care nu…? Nici vorbă! Plutoane! Ce zic eu plutoane!? Companii, batalioane, divizii, armate…
Până la urmă, lucrurile s-au aranjat atât de bine, că fata a început să plângă de fericire. Ce e viaţa! Jean a început să vorbească singur:
– Nu mai merge aşa, absolut! Trebuie să mă organizez. Singur nu mai fac faţă. Să mă duc la băieţi şi să le spun ce şi cum? Asta nu. Vor spune că atentez la liniştea oamenilor muncii. Femeia din România nu poate să nu… Din moment ce toate merg atât de bine, de ce producţia de fericiri finale ar stagna? Te pomeneşti că ăştia raportează şi cifra amorurilor reuşite! Cifrele nu se dau publicităţii, bineînţeles. Vin eu, un tip întreţinut de unchiul său din America… Şi stric lucrurile. Nici dacă le spun c-o fac din patriotism, tot nu mă cred. Mai bine o ţin înainte aşa şi aştept vremuri mai bune. Stau pe craca mea şi mă bucur că nu mi-au luat casa.

*

A venit odată cu o femeie mai coaptă, dar faină. Să fi avut, după mintea mea, vreo patruzeci şi cinci de ani. Mă uitam la ea ca prostul şi nu ştiam ce să zic. Este bătrână sau tânără? M-am dumirit numai când mi-am amintit o vorbă de-acelea înţelepte de-ale lui, din caiet:
Multă atenţie la centrobucureştene! Una de treizeci şi cinci poate să pară o elevă de liceu, iar una de cincizeci face cu disperare gimnastică, posteşte şi pare de treizeci şi cinci.
Mi-am amintit ce-a zis Jean odată:
– Trebuie să te pricepi, pentru a pune etichete. Am întâlnit femei trecute de cincizeci care arătau perfect. Sâni fermi, carnaţie impecabilă, totul în perfectă regulă. Ba chiar şi mai şi. De-o pildă, amanta regală… Cum o chema? Fiul ei se îndrăgosteşte de ea. Nu ştie că e mă-sa. Un fiu aflat la vârsta mea, adică spre cincizeci. Ea îl refuză cu blândeţe. Bine, scumpule, dar eu am şaptezeci. Iar el, nu, că eşti divină. Până la urmă femeia îi spune. Eşti fiul meu, nenorocitule, te-am făcut acum o jumătate de veac, te-a alăptat şi te-a crescut o bună femeie din popor. Eu eram amanta regelui şi n-aveam timp pentru aşa ceva. Amorezul refuzat se aruncă în propria sa sabie, precum un general roman. De ce s-o fi sinucis nu prea pricep. În fine…
Doamna avea chef de ce ştiu eu, aşa mi s-a părut. Îl privea pe subt gene, zâmbea, îl preţăluia. Te pomeneşti că e curioasă câtă treabă mai este Jean în stare să facă, mi-am zis.
El a fost grozav de prietenos. I-a făcut o cafea, aşa cum l-a învăţat pe el un armean, când era la armată. Grigore îl chema.
– O prepar aşa numai în ocazii speciale, i-a spus doamnei.
– De ce? Este greu?
– Da, timpul de fierbere. Este o chestiune de secunde. Trebuie multă atenţie, foarte multă.
La ce-l duce mintea! mi-am zis. Armeanul este o scorneală de-a lui. Vrea sau nu vrea s-o bage în pat?
– O să te rog să-mi spui şi mie reţeta, a gungurit doamna.
– Bineînţeles, cu multă plăcere. Dacă vrei, ţi-o şi scriu.
Alteori, când vine vorba despre reţetă, zice altceva. Odată i-a spus unei fete să ţină cafeaua în apă de cu seara. Numai aşa iese toată bunătatea din ea, cică. Altădată, că trebuie luată de trei ori de pe foc.
Doamna a început să se uite la cărţi. Până la urmă s-a oprit la una, a răsfoit-o şi a început să râdă cu subtînţeles. S-a uitat la mine şi clătinat mustrător din cap, ameninţându-mă cu degetul. Am dat din coadă, ce era să fac!?
– Uite ce cărţi citeşte stăpânul tău, mi-a spus.
Era una plină cu poze de femei goale, care nu ştiu ce tot făceau cu nişte bărbaţi, goi şi ei. Jean a dat o groază de bani pe ea, că este veche şi costă.
Doamna a luat cartea şi s-a aşezat pe sofa cu ea în mână. Maestrul i-a spus:
– Ai gusturi bune. Este cea mai valoroasă carte a mea.
– Este superbă, a spus doamna dându-şi ochii peste cap. Până azi doar am auzit de ea.
Haiti! mi-am zis, asta este o femeie cu multă carte, una de-acelea care le ştie pe toate, dar nu reuşeşte la o adică. Că doar Jean i-a spus prietenului lui odată:
– Este o chestiune de sânge, mă-nţelegi? Dacă ai sânge prea mult la creier, nu-ţi mai rămâne pentru alte părţi ale trupului, mai gingaşe. Nu ştiu dacă am fost suficient de explicit.
Prietenul a râs, cum că a înţeles, dar eu nici până în ziua de astăzi nu ştiu unde a bătut.
Doamna s-a tot uitat prin carte şi, poate că mi s-a părut, a cam început să se înroşească la faţă şi să sufle ca şi cum ar fi urcat o scară prea repede. Ce-o fi fost?
Apoi, fără veste, i-a spus cu un glas de parcă ar fi fost nevasta lui de douăzeci de ani:
– Mi-e foarte cald. Ai cumva un halat de casă şi pentru mine?
Iacătă! mi-am zis, a sosit momentul adevărului, cum spune el. Acum o să văd şi eu dacă doamna este o tinerică sau o bătrânică. Că până în clipa aceea nici că-mi dădusem seama cum stau lucrurile, deşi văzusem destule femei la viaţa mea.
Am simţit că şi Maestrul gândea cam tot ca mine. Vedea, după nişte semne cunoscute de tot omu’, că femeia era faină, dar nu ştiu ce îndoieli nu-i dădeau pace nici că cât. Nu cumva este retrasă din afaceri şi îşi bate joc de mine? Aşa se întreba în sinea lui.
Până la urmă i-a spus că poate să-şi aleagă un halat din baie. L-a ascultat şi după o vreme s-a întors îmbrăcată în cel de culoare albastră. După câte m-a dus pe mine mintea, era goală pe dedesubt. Făcuse duş şi strălucea, de parcă i s-ar fi aprins oarece lămpi subt piele. M-am dat bătut şi mi-am spus: Asta este femeie tânără, iar eu sunt un câne prost. Bag samă că Maestrul a judecat la fel ca mine, fiindcă pe loc a început să-i zică vorbele potrivite. Ea l-a ascultat cu un zâmbet. La urmă s-a dezbrăcat goală-goluţă şi s-a învârtit de câtreva ori în faţa lui. N-am pomenit trup mai frumos, ce să zic. Era ca una de-acelea din revistele lui Jean, de le zice Playboy, la care se uită din când în când, ca să mai înveţe câte ceva. Că, după cum spune el, niciodată nu ştii destule atunci când este vorba de femei.
– Ei, ce zici? l-a întrebat ea cam batjocoritoare, dar şi drăgăstoasă în acelaşi timp. Mai ai îndoieli? Te merit?
Jean s-a apropiat încet de ea şi a început s-o mângâie pe sânii ei falnici.
– Te rog să mă ierţi, i-a zis. Mai dau şi eu greş uneori. Eşti desăvârşită, n-am ce să spun.
În pat, treburile n-au mai mers atât de bine precum începuseră. Jean, după câte mi-am dat eu seama, a făcut tot ce ştia că trebuie să facă, dar… La urmă, când începuse să se lumineze de ziuă, că era luna lui iunie şi nopţile erau scurte, doamna a început să plângă încet, a ciudă.
– Poţi să-ţi imginezi, i-a spus ea, sunt o femeie nefericită. Am cunoscut bărbaţi minunaţi, am iubit, dar n-am reuşit niciodată să ajung la capăt, acolo unde… Ştii tu…
– Mi-am dat seama, a spus Maestrul mohorât. Cu toate acestea, nu vom dezarma.
S-a dat jos din pat, şi-a pus halatul pe el şi a început să se preumble foarte îngândurat. În timpul ăsta, doamna suspina înainte. Până la urmă, Jean i-a spus, încruntându-se:
– Scumpa, nu pot să te las nerezolvată. Încercăm ultima soluţie. Tu ai fost o ghinionistă, la viaţa ta… Mă-nţelegi… Eşti un caz mai special. Eu zic că vom reuşi. Numai că trebuie mai întâi să dormim vreo două ore. Hm, ce zici?
Ce-a mai fost după aceea! Doamna zicea că nu şi nu, ea n-a reuşit niciodată şi nici nu va reuşi, trebuie să plece, n-are nici-un rost şi altele de-astea. Până la urmă a rămas tot pe-a lui.
După ce a sunat ceasul şi s-au trezit, Maestrul şi doamna au făcut duş împreună şi nu ştiu ce-au vorbit, că n-am putut să pricep, deşi trăgeam cu urechea pe la uşa băii.
Când au ieşit, doamna părea destul de nedumerită. Se tot uita pieziş la el, ca şi cum ar fi aşteptat nişte lămuriri. După ce s-a băgat ea în pat, el s-a dus după nişte mâncare şi cafele. A lăsat-o în voia ei, n-a grăbit-o nici că cât. La urmă a zis cu un glas de popă:
– Dacă nici arma mea secretă nu este eficace, înseamnă că vei rămâne o teoreticiană a amorului, ca şi până acum. O să ai loc pentru tandreţe, cât cuprinde, dar nu mai mult.
După aceea, a fost ce-a fost. Peste vreo trei ceasuri bune, doamna plângea, dar de data aceasta de bine ce-i picase. Maestrul, mândru nevoie mare de munca lui, a spus:
– Ei bine, da! Am avut dreptate, arma secretă a câştigat războiul!

V

Venirea Laurei are darul de a-mi pune în mişcare nu ştiu ce mecanism secret, până acum rămas într-o stare de latenţă. Îmboldită de imagini ale întâlnirilor mele fructuoase cu Laura, memoria mea lucrează şi scoate la iveală tot felul de episoade din trecutul destul de îndepărtat. În clipa aceasta, de pildă, îmi amintesc de aventurile mele cu literate din Bucureşti şi Braşov. În treacăt, cu o naivitate discretă, un cadou destul de perfid adus de trecerea timpului, constat că expresia “iuţeala gândului”, folosită în basmele populare, este foarte îndreptăţită. Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că asemenea revelaţii de adolescent mă vor vizita tot mai des în anii următori, dacă aceşti ani îmi mai vor fi daţi de Dumnezeu.
Trebuie să recunosc, femeile cu profesii legate de literatură au un haz al lor, special. La prima vedere, este o chestiune de inteligenţă şi de bun gust. Practicarea literaturii, chiar şi a jurnalisticii literare duce la un soi de debilitare a bărbatului. Se produce o spiritualizare, zice-se. Nu prea am avut ocazia să întâlnesc literaţi preocupaţi de musculatura lor, de exemplu. Pe vremea când făceam jogging, am avut ocazia să suport ironiile unor confraţi. Cum adică? Tu te preocupi de corp, nu de spirit? Asta indică o fire măruntă etc. Astăzi, când doctrinele New Age pun accentul tocmai pe corp şi pe sănătatea corporală, poate că respectivii ar fi mai puţin virulenţi la adresa crosurilor mele matinale.
Să revin însă la literate şi la vocaţia lor pentru amor/sex. Nu cumva tema este neînsemnată şi nedemnă de un „gânditor profund”? Nu cred. Zilele trecute am văzut un film minunat despre Elizabeth David, celebra semnatară a unor cărţi despre arta bucătăriei, o doamnă cu un apetit sănătos pentru mâncarea bună şi pentru împreunările zdravene. Acolo există o replică de-a dreptul genială. Un ins bătrân, cu alură de om avizat, discută cu Elizabeth David, aflată la începutul carierei sale de autoare. La dubiile acesteia în legătură cu importanţa mâncării, bătrânul cel înţelept spune cam aşa: „Mai important decât mâncarea este poate doar sexul.” Subscriu.
Am comis cândva eroarea de-a crede că femeile literate sunt inccesibile prin formaţie, ca să zic aşa. Drept urmare, nu prea le-am făcut avansuri. Am apelat mai ales la persoane din alte sfere culturale, spre a mă exprima mai pretenţios. Am crezut că o ingineră sau o vânzătoare, de exemplu, sunt de la plecare mai „bune” pentru ce mă interesa. De ce? Am presupus că literatele sunt contrafăcute, snoabe, aflate sub dominaţia unor lecturi numeroase. Când citeşti atâtea poveşti de dragoste, mai poţi oare să fii tu însăţi? Nu prea mai poţi, am raţionat. Greşit, constat astăzi. Totuşi, chiar şi în condiţiile unor reticenţe, au existat câteva persoane din respectiva categorie.
Cea mai simpatică a fost o doamnă cu prenume boieresc, având rezonanţe de piatră preţioasă. Numele ei de familie, diferit de cel al soţului său, părea scos dintr-o enciclopedie onomastică. O doamnă Berbec, cu nişte ochi verzi de toată frumuseţea. Ochi de trădătoare, dacă dăm crezare tradiţiei. Avea şi alte părţi ale trupului reuşite, ce să zic. Ea susţinea că se trage dintr-o familie boierească sărăcită. Era o persoană cultivată. Franceza ei era foarte bună, dacă nu cumva m-am înşelat în această privinţă. Avea un excelent simţ al umorului. Se pare că râdeam de aceleaşi poante, aveam, cum spune Robert Escarpit într-o lucrare clasică, acelaşi cod umoristic. Treburile făcute în pat erau un fel de adjuvant destul de neînsemnat. Ea mă accepta, mă suporta sau cum să zic mai bine, nu fiindcă era pasionată pentru chestia cu pricina, ci din alte motive, dintr-un fel de generozitate boierească, autentică sau foarte bine jucată. Acum, fără supărare, oricum „discuţia” de faţă se poartă post festum, nu prea le avea cu amorul (cu sexul). De fiecare dată, în ciuda strădaniilor mele, intervenea o mică defecţiune. Mai pe şleau spus, paroxismele ei erau atât de discrete încât ai fi spus că nu există. Cumva boieroaicele se sfiesc să geamă şi să icnească, precum femeile din popor? Nu ştiu. Când am întrebat-o dacă ea, nu-i aşa, ajunge la liman, mi-a spus că ar fi bine ca să-mi văd de interesele mele, fiindcă ea îşi vede de ale ei.
Măsura nu şi-a dat-o în pat, ci într-o scenă de tandreţe. Atunci am întrezărit un soi de fericire elitistă, disponibilă doar la femeile foarte rafinate. După ce a băut nişte pahare de vin roşu, boieroaica mea, departe de a pica într-o excitaţie plebeiană şi de a mă trage spre pat, a fost cuprinsă de o exaltare foarte frumoasă. De altfel, dintre toate întâlnirile noastre adulterine, astăzi mi-o aduc aminte bine numai pe aceasta. Figura ei cu trăsături de femeie mai degrabă inteligentă decât nobilă era îmbujorată, dar nu de excitaţie, ci de un fel de emoţie asemănătoare cu iubirea. Atunci s-a apropiat de mine şi a început să-mi aplice nişte sărutări mici şi dese, cumva materne. Acestea m-au tulburat mai mult decât o sărutare senzuală, ca în filme. Am fost atins, touched, ca să zic aşa. Acum îmi spun că poate doamna cu ochii verzi m-a iubit în acele momente.
Cred că mi-am amintit de ea pentru a face o comparaţie. Pentru a o înţelege pe Laura, trebuie să o pun alături de alte literate, nu? Tradiţia astrologică spune că vocaţia sexuală şi cea artistică au o origine comună. Aducând lucrurile pe terenul meu, înseamnă că un impotent sau un frigid nu va fi în stare să scrie literatură bună. La fel, în cazul femeilor. Pune o persoană rece să scrie poezii şi vor rezulta nişte platitudini. Aşa o fi? Doamna cu ochi verzi scria foarte bine, deşi nu a reuşit să devină una dintre autoarele de primă mărime de la noi. Nici de a doua mărime, în treacăt fie spus. Pe de altă parte, prestaţia ei sexuală era modestă. După ce se întâmpla să ne întâlnim mai îndeaproape, devenea meditativă, dar era nicidecum vorba despre placiditatea unei fiinţe sătule. La întrebările mele nepotrivite, de om din provincie, necunoscător într-ale uzanţelor aristocratice, tot ocolea să-mi spună dacă a ajuns sau nu la liman. Îmi povestea în schimb nişte episoade neverosimile. De exemplu, am aflat că o stârneau foarte tare autobuzele, dar numai când circulau pe drumuri cu hârtoape. Cum aşa? Ei bine, reuşea „să termine” atunci când hârtoapele se succedau într-o ordine aducătoare de ritm. Era zguduită în cadenţa potrivită? Perfect! Atingea nu numai o dată starea de supremă satisfacţie, ci de mai multe ori. Bună treabă! exclamam eu, ştiind că stupiditatea cuiva îi plăcea peste poate, îi hrănea gustul pentru ironie. Viaţa este foarte ciudată, oricum. Peste ani am revăzut-o pe boieroaica mea cea ironică. Se îngrăşase peste măsură şi nu mai avea prea mult haz. Vremurile bune, când se bucura straşnic la o confuzie a mea în legătură cu Simfonia a VII-a şi reuşea astfel să mă excite, erau duse pentru totdeauna.
Cu această doamnă agreabilă am mai avut o dispută pe teme de muzică simfonică. A venit într-o zi vorba despre Bolero de Ravel. Eu am produs ipoteza de bun simţ că este vorba despre muzică din aceea numită cu program. Da? m-a întrebat ea, distantă, cu zâmbetul ei condescendent, uzual. Nu m-a deranjat niciodată modul ei ironic la adresa mea. I-am şi spus-o, într-un rând. Poţi să-ţi baţi joc de mine cât vrei, dar să mă laşi „să profit” de tine. Şi despre ce ar fi vorba, după părerea ta? a continuat ea. Despre un act sexual. M-a privit cu milă. Nici vorbă despre aşa ceva, a spus. Visezi. Atunci am realizat că ea chiar este o o nedreptăţită de soartă, vorba personajului meu. Cum naiba să nu-ţi dai seama că acumularea treptată de exasperare din minunăţia lui Ravel o exprimă splendid pe aceea din timpul unei împerechieri? Cum să nu intuieşti că descărcarea finală este taman echivalentul împlinirii paroxistice, spre a mă exprima pe placul intelectualilor autentici? Atunci am mai realizat că eleganta ei condescendenţă ascunde o oarecare melancolie.
Printr-o coincidenţă nu ştiu cât de surprinzătoare, o a doua literată cunoscută îndeaproape de mine făcea parte dintr-o categorie asemănătoare. Avea numele unei cunoscute familii boiereşti, dar nu făcea deloc caz de acest amănunt. Era tot din zodia Berbecului. Foarte comunicativă, de-a dreptul prietenoasă. Doamna cu ochii verzi, amintită mai înainte, avea o statură mică şi nişte şolduri destul de generoase. Mersul ei rapid şi pozat nu prea putea fi elegant, ci doar interesant, de natură să semnaleze energie. Dacă erai un iniţiat în arta gheişelor, în schimb, aveai motive să priveşti cu stimă efortul ei de a mege cu paşi mici şi rapizi. De ce? Fiindcă această manieră de a păşi fortifică fesele, le pune în permanenţă la treabă. Or, nişte fese ferme, nu-i aşa, fac toate paralele. Odată i-am spus că ştiu de ce merge aşa şi nu cu paşii mari consideraţi de alte centrobucureştene elegante foarte şic (trendy). Când am intrat în detalii, am observat că iese pentru o vreme din atitudinea ei de ironie standard la adresa unui ins provenit din provincie, nenăscut pe Calea Victoriei sau pe o stradă învecinată cu aceasta (precum strada Frumoasă, ha, ha!). Uite că nu eşti chiar atât de ignorant precum am crezut, mi-au comunicat privirile ei de fiere.
Doamna cu nume boieresc era, în schimb, o persoană înaltă, cu şolduri mai degrabă înguste şi talie nu tocmai de viespe. Mersul ei era noşalant. Dacă nu cumva mă înşală memoria, era şi cumva maiestuos, mersul. Poate că ea se trăgea într-adevăr dintr-o familie boierească, iar numele nu era împrumutat dintr-o carte de istorie.
Femeile foarte prietenoase şi comunicative, de felul ei, sunt adesea inabordabile, atunci când vine vorba despre ceea ce se cheamă trecere la fapte. Cele mai dispuse să intre în pat (scuze pentru exprimarea nu suficient de elegantă!) sunt cele distante, acre în aparenţă, abstrase, părând a cugeta la cine ştie ce probleme umanitare sau filozofice. Cum doamna mea era nemaipomenit de amicală, m-am temut că îmi va râde în nas atunci când voi veni cu mica mea propunere. Drept urmare, i-am făcut avansuri foarte timide. Curând mi-am dat seama că regula mea cu privire la femeile prietenoase şi cele distante are şi excepţii. Boieroaica numărul doi m-a acceptat la pat cu blazarea unui cal de rasă, prea nobil pentru a da din copite atunci când cineva doreşte să i se urce în spinare. Doar de câteva ori în viaţă mi s-a întâmplat ca o femeie să-mi lase impresia că în timp ce face sex cu mine se gândeşte la complicaţiile prezentate de o reţetă culinară sau, de ce nu?, la amurgul datoriei morale în vremea de azi. Inaptitudinea absolută există, nu este un mit. Teoretic, fireşte, în fiecare femeie rece se află un giuvaier de senzualitate, precum o perlă într-o scoică urâtă la vedere. Doar bărbaţii sunt de vină pentru că scoica nu arată, în fine, ce conţine etc. Toate acestea sună foarte bine, poate sunt chiar adevărate. Numai că în practică lucrurile nu stau tocmai aşa. Am avut de câteva ori nefericita ocazie de-a afla că există femei iremediabil reci, incorigibile. Sunt un perfecţionist şi un încrezător în virtuţile diferitelor tehnici, asiatice sau europene. Am susţinut întotdeauna că iubirea este cel mai puternic afrodiziac. Nici diferitele tehnici nu trebuie însă trecute cu vederea. Unii autori spun chiar că iubirea poate să lipsească, în cazul unor profesionişti. Câtă tehnică, atâta fericire! Filmele comerciale americane de azi pledează „la greu” în favoarea acestei teze. Noi, bieţii români complexaţi din cauza istoriei noastre, privim fascinaţi cum americanii introduc tehnologia în paturile lor cu saltele inteligente. Nu este vorba despre tehnologia spaţială, ci despre un set de procedee menite să aducă profunde satisfacţii finale. Dacă femeia ia o cină copioasă, la lumina unor lumânări plăcut mirositoare, dacă în pat urmează nişte rostogoliri pătimaşe, rezultatul optim trebuie să vină, precum într-o demonstraţie matematică bine condusă. Aici cred că intervine şi orgoliul americanilor de azi. Se pare că femeia americană nu recunoaşte niciodată că nu a atins plenitudinea sau cum vreţi să-i ziceţi. Excelent truc! Dacă nu este mărturisită, deficienţa nu există! Iată un salto mortale demn de un mare sofist. Este sub demnitatea femeiii americane să nu aibă acea clasică explozie finală! Perfect.
Dar să ne întoarcem la oile noastre. A, nu, nu oile! Nu cumva să se supere cineva. La îngerii noştri proveniţi din câmpia literaturii. Cele două boieroice erau nu tocmai nişte arzoaice de felul lor, iată adevărul. Sau aveau nişte plăceri supreme nespus de discrete? Poate că nu voiau să se manifeste, socotind că o adevărată doamnă, din elită, nu… Numai Cel de Sus ştie. Oricum, anyway, Laura, deşi era, este o poetă foarte bună nu a avut niciodată asemenea probleme. În pat, s-a manifestat puternic şi autentic, la fel ca şi în poemele ei. Nici vorbă să fie atentă la vreun presupus stil aristocratic al pudorii şi al rezervei. Un animal dezlănţuit. A fost un mare privilegiu pentru mine să-i fiu partener.
Aşteptând-o pe Laura, mă gândesc că sosirea ei la Braşov nu prea are rost. A venit pentru a-şi revedea amica? După câte mi-a povestit, a cunoscut-o la un congres de germanistică. Nici vorbă să fie vreo prietenă veche, de felul durei Dagmar Wagner, de plăcută amintire pentru mine. Vrea să-şi reia investigaţiile privitoare la părinţii ei biologici? Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, ea este o persoană destul de tânără. Drept urmare, nu mă gândesc la ipoteza unei vizite nostalgice, de tipul să văd pentru ultima oară locurile adolescenţei mele. Totuşi, panica repede strunită, văzută de mine în ochii ei de mai multe ori, ar putea să semnaleze ceva în acest gen.
Mă sună doamna cu interviul. Ce faci? Unde ai dispărut? Că te-am tot căutat zilele astea. Îi spun că mă aflu la Braşov, fără a intra în amănunte. Că această persoană este o întreagă poveste. Între două traduceri, am ajutat-o să finiseze nişte cărţi referitoare la disidenţii anticomunişti. Mi-a dat ceva bani. Providenţiali, banii. Ea, doamna, a fost nedreptăţită de comunişti. Pe măsură ce epoca respectivă s-a îndepărtat în timp, furia ei anticomunistă a devenit tot mai atroce. Nici vorbă de iertare sau de uitare. Cum se întâmplă, ura ei îndreptată împotriva vechiului regim a dat roade, la propriu. Doamna a început să primească unele demnităţi. A devenit treptat o persoană publică, cu interviuri, invitaţii la recepţii şi altele de acestea. I s-a rotunjit şi bugetul, desigur. Iar protejaţii ei au fost plasaţi pe nişte orbite sociale avantajoase. Asta-i viaţa. Indignarea morală se dovedeşte a fi o investiţie aducătoare de profituri materiale.

Pe măsură ce am aflat tot mai multe despre doamna asta, proiectul unui roman politic mi se părut tot mai realizabil. Pot eu să fac aşa ceva? Sunt în stare? Despre mine, un ins foarte cultivat a spus că nu sunt decât un un porc din turma lui Epicur, Epicuri de grege porcum. Asta fiindcă o femeie a acceptat să şi-o pună cu mine, dar nu şi cu el. În loc să mă supăr, i-am spus insului că am un anumit respect pentru porci. Ei sunt nişte animale păcătoase, într-adevăr. Săvârşesc tot timpul păcatul lăcomiei, dar lasă impresia că fac tot timpul ceea ce le place mai mult. Şi apoi vierii! Cât de potenţi sunt! Graşi, graşi, dar cu nişte fudulii enorme! Când este cazul, montează într-o singură „şedinţă” o turmă de scroafe. Când am adus vorba despre performanţele vierilor, pe faţa insului cultivat a apărut dezgustul neţărmurit, sans rivages. Un intelectual adevărat nu discută aşa ceva, mi-a spus. Ce idiot, domnule! Să nu lungesc însă divagaţia despre porci şi vieri. Pot deci să mă refer la nişte lucruri atât de pretenţioase cum ar fi transformarea mâniei moraliste într-o sursă de venituri şi de demnităţi? Am această îndreptăţire? Grosul aventurilor mele amoroase s-au petrecut în timpul comunismului. Am fost un nondisident perfect. Nu am turnat la Securitate, dar am fost membru de partid şi am luat leafă de la statul comunist. La fel au fost unii dintre mânioşii de azi. Prcticând, la nivel individual, ingineria istorică, aceştia îşi confecţionează un alt trecut. Doamna cu pricina este exemplară pentru această categorie. Înzestrată de Dumnezeu cu tenacitate, ea duce la perfecţiune ceea ce aş numi mânia anticomunistă. Deşi nu are studii umaniste, fiind abs0olventă de biologie, şi-a pus repede la punct un repertoriu de fraze jurnalistice bune în orice împrejurare. Trecutul său real nu mai contează chiar deloc. Mă întreb ce va spune Laura despre această categorie de oameni politici second-hand, capabili să transforme în bani nişte semi-adevăruri despre propriile lor vieţi. Probabil că nu o vor interesa. Specia respectivă abia apărea, când a plecat ea din România. I s-ar părea probabil mai amuzante nişte discuţii despre proiectul unui roman. Am relua astfel conversaţiile noastre de pe vremuri, când amândoi constatam că pagina optzeci este un fel de piedică magică, de netrecut, pentru romancierii rezidenţi în cartierul Drumul Taberei din Bucureşti.
În fine, Laura apare. Pare sfărâmată de oboseală, deşi este doar ora nouă seara.
– Vrei să te culci? o întreb.
Pe faţa ei, din nou, expresia de panică repede ştearsă şi apoi un soi de lăcomie pentru clipa cea repede trecătoare:
– Ba nu, o să iau ceva şi apoi, dacă vrei, o să mai discutăm un pic.
– Ce iei?
Îmi arată un flacon cu nişte inscripţii în chineză.
– Asta mă înviorează, spune.
Se pare că medicamentul este într-adevăr bun. Foarte repede, expresia oboseala de pe faţa ei dispare. Mă întreabă, cu un zâmbet binevoitor:
– Tu nu faci decât traduceri? Pe vremuri, voiai să scrii romane.
Câţiva ani în urmă, o asemenea întrebare mi-ar fi stârnit o stare de disconfort psihic. Astăzi, constat, actul de a scrie literatură originală mi se pare, cum să spun mai bine, futil. Sau, în orice caz, nu prea important pentru cineva.
– Într-adevăr, voiam aşa ceva. Numai că… Ştii cum se întâmplă… Lucrurile o iau razna, iar când începi să cugeţi la scrierea unui mare roman, constaţi că ai aproape şaizeci de ani.
– Totuşi… Nu se poate să nu fi comis tu vreun text… Chiar dacă nu ai publicat. N-ai vrea să-mi citeşti ceva?
O privesc ca pe o minune. Doreşte ea aşa ceva, într-adevăr? În ziua e azi, lumea este grăbită. Cine mai are nervii atât de puternici încât să asculte literatura altuia, dacă respectivul nu este celebru? Ori bunăvoinţa Laurei este nemărginită, ori această femeie are pentru mine mai mult decât o simpatie. Din nou, mă atinge un fior neplăcut de regret, transformat într-o foarte scurtă senzaţie de ameţeală: este posibil să fi făcut greşeala vieţii mele atunci când nu m-am străduit s-o păstrez.
– Ba am comis, spun. Ceva umoristic, să zicem. Aici este ceva inreresant. Acum vreo zece ani am arătat acest text unei editoare şi unui critic. Ei bine, amândoi l-au considerat insipid, de-a dreptul plicticos. Am şi nişte explicaţii „psihanalitice”.
– Spune-mi-le şi mie, te rog.
– Desigur. Textul este memorialul unui câine, rostit într-un grai oarecum dialectal, ardelenesc. Câinele povesteşte despre isprăvile falice ale stăpânului său.
– Pare amuzant. De ce nu le-a plăcut, zici?
– Teoria mea este următoarea. Doamnei nu i-a plăcut fiindcă i s-a părut că naratorul îşi bate joc de femei, ca specie. În plus, când un bărbat face o colecţie de amante, le jigneşte cumva pe toate femeile. Le transformă în monedă măruntă etc. Asta se cheamă sexism. Adică o segregare din cauza sexului, de regulă îndreptată împotriva femeilor.
– Şi criticul literar?
– Cu ăsta a fost altceva. Omul este un ins la şaizeci de ani, cu o înfăţişare de babă. Are calităţile lui, dar printre acestea nu s-a numărat vreodată potenţa sexuală. Asta se vede cu ochiul liber. Un personaj literar foarte potent i s-a părut o chestie „vexatorie” etc.
– Crezi că oamenii sunt atât de subiectivi?
– Aşa cred.
– Ştii ce? Arată-mi şi mie textul acela.
Pare a ezita. Continuă cu un zâmbet vinovat:
– Îmi cam obosesc ochii în ultima vreme. Poate vrei tu să îmi citeşti un fragment?
– Desigur. Te anunţ că eşti prima. N-am mai citit nimănui din chestia asta. Să ştii că eu nu m-am putut obişnui cu ideea că textul este prost.
– Orice autor are o părere bună despre ce scrie el însuşi.
– Evident. Este însă ceva amuzant aici. Posibil să fie un semn de Alzheimer.
Laura râde:
– Nu prea ai fasonul unui bolnav de Alzheimer. La prima vedere, cel puţin. Dar, cine ştie…
Mă amuz şi eu. Întotdeauna m-am distrat bine atunci când cineva m-a suspectat de vreo formă de alienare mintală. Mi s-a părut o flaterie.
– Cu textul ăsta este ceva. Are darul de a mă binedispune. Ca un euforizant. Când mă atacă depresia, citesc câteva pagini şi se rezolvă. Râd de unul singur.
Încep să citesc. Când eşti între oameni cu înclinaţie pentru literatură, te poţi baza pe nişte semne. De pildă, strălucirea privirii. Pur şi simplu, îţi dai imediat seama dacă textul respectiv îi place sau nu. În cazul de faţă, se pare că am nimerit-o. Eu şi Laura avem acelaşi cod umoristic. Ştiu asta de pe vremea când Laura era o elevă frumoasă, cu preferinţă pentru plonjarea fără ezitări în apele vieţii.

VI

A mai dat şi greş cu unele, ce să zic. De fiecare dată a zis după aceea că pe lumea asta se află şi nişte nuci prea tari. Pe astea nu poţi să le spargi cu nici-un chip.
Odată mi-a spus că va veni la noi o fată cam într-o parte, dacă este să se ia după nişte semne ştiute numai de el.
– Se poate să mi se pară, dar asta o să ne facă nişte surprize destul de ciudate. Nasul meu nu mă înşală.
Înainte de a se duce s-o întâlnească pe studentă, că aşa ceva era, a început să cânte, bag samă pentru a-şi face coraj:

Studentă minunată,
Un trup înăţător!
Sublimă bibilică!
Eu te ador.

Aeronautică, iubire.
Eu te ador sfâşietor.
Avion, amor,
Iubirea tuturor.
Un cântec din Ţara Oaşului, cu vorbele schimbate.
Ba chiar a înceut să joace, dar pe-o cântare mai înceată, fluierată de el însuşi. Mi-a spus:
– Ăsta este un tangou, mă. Dansul libidinoşilor.
Numai ăl din bolovani ştie ce-s aceia libidinoşi.
La ceasul cuvenit ne-am dus să luăm fata din staţia de autobuz. Era arătoasă, dar se uita cumva pieziş. Avea un sac de pânză, cam prea mare.
– Dă-mi voie să te-ajut, a spus Jean.
– Ba nu, s-a tras ea înapoi, ca arsă.
Intrată în casă, a început numaidecât să tragă din ţigară. Se tot uita de jur împrejur, ca şi cum ar fi căutat ceva.
La început, treaba a mers după tipic. Cafele, ceva de băut, muzică de-aia care ştie el că le face bine la femei. După aceea a început să-i umfle capul, ca să folosesc vorbele unui amic al lui.
– Ai o privire extraordinar de expresivă, i-a spus. Mâinile tale dovedesc nobleţe.
– Chiar aşa?
– Da, absolut. Iar mersul tău este foarte elegant. Şi el arată rasa. Numai o femeie cu un corp foarte bine proporţionat merge atât de frumos. Persoanele cu trup dizarmonic merg urât, oricât de mult şi-ar da silinţa. Degeaba fac gimnstică sau balet. Trăsăturile feţei, părul, carnaţia, totul este perfect la tine, zău aşa.
Nu mi s-a părut că fata avea mare nevoie de vorbele lui miezoase. Orişicum, l-a ascultat cu bunăvoinţă. Nu cumva se simţea luată peste picior? Nu ştiu ce să zic. Îmi amintesc o vorbă dintre cele scrise de Jean în caietul lui:
Niciodată nu vom şti dacă femeile cred sau nu laudele noastre. Nu vom afla nici dacă le aleg, ca adevărate, doar pe unele dintre ele. Dar asta nu contează. Important este să nu facem nici-o rezervă atunci când le lăudăm. Să umblăm tot timpul la superlative.
Cu femeile niciodată nu poţi să ştii, are dreptate.
În timp ce-i tot spunea, m-am dus să miros sacul de pânză. Ajuns lângă el, am mârâit. Fata a sărit în sus, s-a repezit şi l-a pus pe masă.
– Ce ai acolo, scumpa, de te-ai speriat aşa? a întrebat-o el, cu blândeţe de tată.
– O să vezi tu la momentul oportun, a spus fata, cam înţepată.
Au vorbit de una, de alta. După o vreme, fata a zis:
– Pentru mine sexul este un sport. Am şi o componentă gerontofilă.
Nu ştiu de ce, dar vorbele acestea nu i-au picat prea bine lui Jean. Le-a înghiţit, fiindcă n-avea încotro. Ba chiar s-a străduit să facă haz, ca şi cum ar fi auzit o snoavă bună.
– În definitiv, a spus el, nu contează ce te mână. Importantă este victoria finală, nu? Apropo, nu te dezbraci? Puţin?
Fata s-a arătat cam stânjenită. Se codea, nu ştia prea bine ce să facă. Maestrul i-a spus părinteşte:
– Să n-ai nici-o ezitare. Am fumat tot de ce se poate fuma. Nu se vede cum ai reuşi să mă surprinzi.
Ea se tot uita înspre sacul de pe masă, aflat lângă sticla de votcă.
– Da, bineînţeles, a spus ea. Numai că, vezi tu, unele fiinţe sunt, nu-i aşa, mai deosebite. N-aş vrea să ai un şoc…
– Aşa ceva s-ar întâmpla doar dacă ai scoate din sacoşă capul unui cadavru. Parcă n-aş crede să…
– O, nu, nici vorbă! Este ceva foarte inocent, nespus de nevinovat.
Aici s-a poticnit. Şi-a mai aprins o ţigară. Mâinile îi tremurau puţin. După aceea a vorbit pe şleau:
– Uite, nu văd de ce m-aş ascunde. O să-ţi spun. Eu nu pot să fac dragoste, dacă Lola nu este cu mine.
Ultimele vorbe le-a spus răstindu-se. Mâna dreaptă o ţinea pe sac, de parcă vreunul dintre noi ar fi vrut să i-l ia.
Jean a făcut o faţă de om foarte mirat. Sprâncenele lui s-au ridicat, iar colţurile gurii i s-au lăsat în jos. S-a uitat temător către sac. A zis:
– Înseamnă că Lola este foarte mică de statură. Sper că nu este un fetus îmbălsămat… Ştii, cum să-ţi spun, aici este o casă serioasă. Practicăm umorul, dar nu pe cel macabru… Necrofilia…Nu cred că… Necrofilia este ceva rău, iată adevărul. M-ai îndatora enorm dacă ai pleca. Noi suntem fiinţe rudimentare, nu ne băgăm în chestii de-astea complicate.
Fata a izbucnit într-un râs de copil nevinovat:
– Imaginaţia ta bolnavă… Mă mir cum poţi măcar să te gândeşti la asemenea atrocităţi… Cum, îţi închipui că am îmbălsămat-o pe Lola?
– Păi, dacă este aşa de mică? Cum altfel? Sau o fi vreun fetiş? Hm? Hai, arată-ne-o şi nouă!
Fata a deschis sacul, râzând în neştire. A scos din el ceva mototolit, de culoare roz. Am mârâit. M-a înjurat, fata. Maestrul s-a făcut că n-aude. Fata a întins pânzătura roz pe covor şi a început să apese cu piciorul. Semăna cu una care umflă o roată de maşină. Taman Lola a fost aceea care s-a umflat. O păpuşă mare cât o femeie adevărată, goală şi zâmbăreaţă.
Studenta a luat păpuşa în braţe, era foarte uşoară. A dus-o înspre pat. Am început să latru şi m-am repezit la ea. Maestrul n-a avut putere să se zborşească la mine. Era prea uimit. Avea ochii holbaţi, parcă împietrise. A reuşit să zică:
– Faţa ei are un surâs etern, ce exprimă beatitudinea, fericirea fără hotare. M-ai dat gata, recunosc. Cedez. Îţi recunosc superioritatea zdrobitoare.
Fata n-a zis nimic. A început să-şi lepede straiele de pe ea. Din când în când se uita cu drag la păpuşa întinsă pe pat. Am început să latru din nou.
– Îi displace chestia asta, a spus Maestrul. Adevărul este că nici mie nu-mi place excesiv de mult. Întotdeauna mi-a fost groază de manechine. De cele inanimate, desigur. N-aş putea să dorm cu aşa ceva în casă.
Fata, goală, s-a întins lângă Lola şi şi-a pus cu blândeţe palma pe sânii ei de cauciuc.
– Ştii, a spus, se bagă în priză. Altfel este rece.
Maestrul s-a aşezat pe un scaun şi le-a privit dus pe gânduri. Fata a chicotit:
– Ei, ce faci? Ne laşi singurele în pătuc? Nu vii şi tu între noi? Hm?
L-a privit drăgăstos. Apoi i-a dat stecherul păpuşii. Ascultător, Jean l-a băgat în priză. Apoi s-a aşezat iarăşi pe scaun.
– Nu vorbeşte? a întrebat-o.
– Ba da. De fapt, nu spune cuvinte. Doar scânceşte. Dar numai atunci când desupra ei se află o greutate destul de mare. Este un sunet foarte plăcut. Pe mine mă înnebuneşte.
– Aha! Te înnebuneşte, care va să zică… Şi…? Cum…?
– Uite-aşa! a spus studenta.
Şi numai ce s-a aburcat pe păpuşă şi a început să se zvârcolească amarnic, de ziceai că face de-aia, cum îi zice?, aerobică. Jean s-a uitat la ea cu ochii holbaţi, de parcă ar fi văzut o viţică cu două capete. După un timp, i-a zis:
– Da, bine, mulţumesc. Poţi să te dai jos. Ai avut dreptate, scoate un scâncet.
Fata n-a arătat nicicum că l-ar fi auzit. S-a zvârcolit înainte şi numai după o vreme s-a rostogolit lângă păpuşă. Părea dărâmată de oboseală şi stătea pe spate, cu ochii închişi. Jean a început să se preumble prin încăpere, foarte nedumerit.
– Uite ce este, scumpa, a început el, foarte omenos. Fata nu l-a auzit. Alo! a ridicat el glasul. Scumpa! Mă auzi?
– Da, dragă, bineînţeles. De ce nu te dezbraci?
– Acum ne ridicăm din pătuc şi ne îmbrăcăm, a spus Maestrul. Apoi o dezumflăm pe Lola şi o băgăm de unde am scos-o.
Studenta nici gând să se mişte. Jean şi-a ieşit din pepeni. În zece ani nu l-am văzut atât de furios decât de vreo două sau trei ori.
– Fii atentă! Pun câinele pe tine! Şi pe Lola!
S-a liniştit.
– Îţi dai seama, a zis mai departe, dacă ţi-o rupe, trebuie să mergi cu ea la vulcanizare. N-a să-ţi fie uşor. Hai, la fapte!
Am lătrat de câteva ori. Maestrul m-a privit cu mulţumire. Fata s-a ridicat alene şi a început să se îmbrace. Apoi i-a scos cepul păpuşii şi a băgat-o în sac. La uşă, înainte de a ieşi din casă, s-a întors spre Jean şi i-a aruncat:
– Impotentule!
– Da, da, evident, a mormăit el. Că bine zici… Ăsta este cuvântul.

*

A mai fost o studentă. Una cu o haină lungă până în călcâie. Nu punea băutură şi cafea în gură. Numai fuma, dar nu prea mult. De cum au intrat în casă, i-a spus lui Jean:
– Ştii, m-am interesat despre tine la nişte cunoştinţe comune.
– De ce?
– Uite-aşa. Să ştiu cu cine am de-a face. Nu vreau să păţesc cine ştie ce.
– Ce-ai putea să păţeşti?
Tot vorbind, fata umbla prin încăpere, cu o ţigară aprinsă în mână. Era încruntată. O rodea ceva. A zis:
– Nu ştiu ce părere ai despre mine… Eu nu…
Maestrul a zâmbit ca un tată:
– Bineînţeles, evident… Nici nu se pune problema… Cum să-ţi spun? Prin gând nu-mi trece măcar… Ce idee absurdă! Resping cu hotărâre scenariul unei acuplări! Ar fi un scandal! Eşti, pur şi simplu, invitata mea… Doar ai observat, n-am făcut nici-o aluzie la cine mai ştie ce…
Deşi se ştia foarte bine de ce venise studenta, el se grăbea să dea îndărăt. O credea fată mare? Că de astea întotdeauna s-a ferit, ca de dracu’.
Fecioarele trebuie evitate. Profesionistul nu este un sfărâmător de inimi. Şi nici un iniţiator. El drege greşelile altora. Vine cu niscaiva retuşuri. Este un instalator care schimbă garnitura.
Vorbele astea miezoase din caiet i le-a citit fetei. Ea a fluturat din mână, scoasă din sărite. I-a spus:
– Să ştii, nu sunt fecioară. Am păţit ceva foarte neplăcut. Un coleg de-al meu m-a silit să fac dragoste cu el.
– Cum te-a silit?
– M-a bătut.
– Ia te uită! Neplăcută întâmplare! Şi tu? După ceea, când te-ai întâlnit cu el, cum ai recţionat? I-ai mai răspuns la salut?
– Bineînţeles că da. De ce să nu… Că doar…
– Curioasă reacţie… Chiar bizară, aş putea spune. Care va să zică, el te bate, iar tu nu te superi. Hm? Hm! Interesant!
Fata părea că nu-l aude. A zis mai departe:
– Am vrut să aflu dacă nu cumva şi tu le baţi pe femei.
Maestrul, mirat peste poate:
– De ce? Ai auzit tu ceva în acest gen?
– N-am auzit. Toţi mi-au spus că eşti un om bine.
După aceea s-a apropiat foarte mult şi s-a strâns în el, ca şi cum i-ar fi cerut s-o ia în paza lui. I-a şoptit:
– Nu mă loveşti, da? Te rog foarte mult să nu mă baţi! Să nu mă pălmuieşti! Te rog foarte mult, din tot sufletul!
Vorbind, ţinea ochii închişi.
După câtva timp, când ea s-a dat ceva mai departe de el, Maestrul a zis:
– Presupun că n-ai intenţia să te dezbraci…
Fata s-a supărat fără veste:
– Evident că nu! Drept cine mă iei? Crezi că mă culc cu primul venit? Ia te uită!
Nu peste mult timp, Jean i-a povestit toată tărăşenia prietenului său. Ăsta este om cu familie, nu se ţine de prostii. L-a ascultat cu gura căscată.
– La început nu mi-a picat fisa, a zis Maestrul. Chestia părea cu totul bizară. De fapt, fata dorea să fie lovită. I-auzi, domnule! Ca şi cum la noi ar fi un cabinet de flagelări! Era masochistă, micuţa.
– Cum, se poate şi aşa ceva?
– Se poate, dragă.
– Trebuia să marşezi.
– De ce? Lucrurile astea îl strică pe om. Îi dau nu ştiu ce febrilitate vicioasă. Nu mă bag în aşa ceva.
S-a dus la bibliotecă şi a scos o carte veche. I-a arătat-o prietenului:
– Autorul este unul Sacher-Masoch, baron austriac. A scris cartea asta, Venus în blănuri. Un psiholog a derivat termenul de masochism. Personajului din carte îi place să fie biciuit de o femeie îmbrăcată în blană. Asta-i tot.
– Ce nebunii există pe lumea asta!
– Într-adevăr, foarte multe.

*

Odată, în timpul Odiosului, au venit la noi doi oameni necunoscuţi. Unul avea părul roş şi era foarte zâmbăreţ. Al doilea era îmbrăcat la patru ace. Avea nişte haine bleumarin, era tuns foarte scurt şi avea ochi albaştri. Zâmbea şi el, dar ca şi cum ar fi avut dinţii strepeziţi de mere verzi.
Roşcatul a spus că este regizor de film şi a auzit de la nişte femei cum că el, Jean, este tare şugubăţ la o adică. A zis:
– Vreau să fac nişte scene de viaţă privată. Ca Balzac, mă-nţelegi? Nişte români de-afară vor aşa ceva. Vor să vadă cum merge viaţa în România.
Maestrul s-a uitat întrebător la celălalt. Ştia el ce ştia, bag samă.
– Tovarăşu’ Jean, i-a spus acela cu un glas de om foarte cumsecade. Noi am considerat că poţi să-l ajuţi pe domnu’. Trebuie ca în Occident să se ştie că la noi există libertate.
Jean a dat din cap cum că este lămurit. L-a întrebat pe roşcat:
– Cam ce-aş avea de făcut?
– Dumneata eşti o instituţie în oraşul ăsta, ce să mai discutăm. Femeile sunt vorbăreţe… M-am gîndit să facem nişte scene pe viu. Instalez nişte camere de luat vederi, nu este o problemă. Nu trebuie decât să le declanşezi, atunci când este cazul.
Jean, cu o faţă de om nedumerit, l-a întrebat pe cel cu ochi albaştri:
– Să fac filmuleţe porno? Mă îndemnaţi să…? Mi-este imposibil să cred. Eu particip la învăţământul de partid şi niciodată…
Încliftatul n-a spus nimic. Roşcatul a început să râdă:
– Nu-i asta. Filmele porno sunt prea primitive. Pentru aşa ceva nu trebuie să mă angajeze pe mine. Există oameni specializaţi. Clienţii mei sunt oameni rafinaţi. Vor să simtă pulsul Bucureştilor, de la distanţă.
Maestrul a zis, după ce a cugetat preţ de un minut:
– Dacă vrei să faci nişte chestii comice, pot să te ajut. Uite, aş avea ceva special pentru dumneata…
– Ce?
– O să vezi.
Celălalt a dat de câteva ori din capul lui tuns foarte scurt.
– Bine, a zis roşcovanul. O să instalez ce trebuie. Dacă iese ceva, continuăm. Fii şi dumneata puţin actor! Că doar te pricepi, slavă Domnului!
După câteva zile, când totul a fost pregătit, Mestrul a venit cu o blondă de vreo douăzeci de ani, numai foc şi pară. Ziceai că-i o iapă din cele nărăvaşe. Despre una ca ea Jean a spus odată nişte vorbe pe care le-am ţinut minte:
– Iată o blondă de cea mai bună speţă.
Fata, foarte dezgheţată, a început să se uite prin casă, de parcă ar fi fost de la spaţiul locativ. A venit la mine, m-a mângâiat. Am dat din coadă, ce era să fac!? Câinii din soiul meu nu sunt prea prietenoşi, dar eu trebuie să-mi schimb firea şi să-l ajut pe Jean în muncile lui.
– Fă-te comodă, scumpa! a spus Jean, nu din cale afară de vesel. Vrei cumva o cafea? Ceva de băut?
Fata s-a aşezat într-un jiţ şi a dat din cap cum că da, nu se dă în lături. A zis o vorbă bună:
– Ce câine drăguţ!
– Da, într-adevăr, a zis Jean. Este un câine de cea mai bună speţă.
După ce-au băut nişte pahare cu tărie, adică mai mult fata, Jean a întrebat-o:
– Şi, ia spune, cu ce te preocupi?
– Sunt operatoare principală, a spus ea, veselă.
– Şi… facultate? Ceva?
– Am picat.
Au mai sporovăit ei că ce bine este să nu intri la facultate şi să fii pe banii tăi, după care fata s-a ridicat din jilţ şi s-a apropiat de un raft.
– Ce multe cărţi! Pot să mă uit şi eu?
– Dar desigur, scumpa! Nu cumva vrei să-ţi afli viitorul? Nu este nici-o problemă.
– Chiar? s-a bucurat fata. Vreau!
Jean a întrebat-o data şi locul naşterii şi după aia s-a apucat să scrie nu ştiu ce. Am simţit că o să-i spună ceva de rău.
– Eşti o fiinţă superficială, înclinată să trăiască pe spinarea altora, i-a zis după vreo cinci minute.
– Chiar aşa de rea sunt? a râs ea cam acru. Nu cred.
– Ba da. Aşa iese.
După ce i-a mai spus câteva de acest soi, Jean s-a apucat să-i citească în palmă. Nici acolo n-a găsit lucruri prea bune:
– Trăieşti cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp.
Asta chiar că n-o mai auzisem din gura lui. Să-i spună, mai pe ocolite, ce-i drept, că este una de-alea! Şi ca şi cum n-ar fi fost destul, a mai dat o dată cu bâta-n baltă:
– Eşti predispusă la un accident vascular, înainte de treizeci de ani. Ceva foarte grav.
După vorbele acestea, fata a început să se uite la el ca mâţa la câne. N-a trecut multă vreme şi i-a spus cu un glas de gheaţă:
– Te rog foarte mult să mă scuzi, dar cred că te-am deranjat destul.
Şi numai ce s-a pornit către ieşire. De mari ce făcea paşii, „fesele” i se mişcau ca la o mânză. Jean a sărit ca ars şi a strigat:
– Scumpa, ce mers frumos ai! Ai făcut balet, nu-i aşa? Ce-i drept, ai picioare perfecte, eşti normal să păşeşti aşa.
Ea stat pe loc, de parcă i s-ar fi terminat priponul. S-a uitat la el, cu o faţă de om care nu ştie dacă să se supere sau nu.
– Cred că s-au strecurat nişte greşeli în estimările mele, a spus Jean. Este imposibil ca o femeie atât de frumoasă să aibă defecte de caracter. Trebuie să refac totul.
Fata a rămas lângă uşă, nehotărâtă. Jean, numai lapte şi miere:
– Scumpa, cred c-am avut o orbire în privinţa ta. Mi se întâmplă doat o dată la zece ani. Ştiu că o să pleci, dar mai dă-mi mâna o dată. Ia să vedem… Toate aşa-zisele defecte sunt compenste şi anume cu asupra de măsură. Bineînţeles, scumpa… Eşti o persoană prin excelenţă fidelă, niciodată nu trăieşti cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp…
Nici n-ar avea cum, m-am gândit eu, cu capul meu prost. Greşeam.
– …ba chiar dimpotrivă, aş putea spune. Da, sigur că da, povestea cu accidentul vascular este falsă. Ai o inimă de cal! Scuză-mă, dar este nemaipomenit de robustă, excelentă inimă, pe cinstea mea!
După aceea s-a aşezat la masă şi iarăşi a început să scrie. I-a spus:
– Nici vorbă să trăieşti pe seama altora. Ai un simţ moral deosebit de dezvoltat, eşti o persoană corectă şi cinstită. Da, scumpa, aşa stau lucrurile în realitate. Mă întreb cum de m-am putut înşela într-un asemenea hal.
– Îţi baţi joc de mine, a spus fata cam cu jumătate de gură.
El a privit-o în ochi cu toată dragostea. Când este cazul, minte de crede şi el.
– Crede-mă, i-a spus, mai bine îmi tai o mână decât să mint o fiinţă atât de frumoasă ca tine. Am avut o rătăcire, mi-am pierdut minţile. Altă explicaţie nu găsesc.
Fata s-a întors cu paşi mici şi s-a aşezat din nou în jilţ. I-a spus:
– Da’ sucit mai eşti!
Jean i-a mai turnat nişte tărie şi lucrurile s-au întors de unde au plecat. Fata l-a privit cu ochi buni şi numai ce zvâcnea câte o dată din picioare, de ziceai că-i armăsar. El se uita la ea cu mult drag şi-i tot spunea vorbe dulci. Că ce glas frumos are, că ce mâini mândre. Pieptul, mijlocul, umerii şi alte alea.
M-am întrebat ce-ar mai putea face s-o supere. Că fata începuse să se întindă, de parc-ar fi apucat-o somnul din senin.
Până la urmă au ajuns în încăperea unde se află patul cel cu îngeraşi. Fata s-a dezbrăcat fără fasoane şi s-a băgat în aşternut. Zâmbea ghiduş şi se uita spre el că ce face, nu vine şi el lângă ea?
Jean, molcom cum îi este felul, nu s-a grăbit. Şi-a dat jos cămaşa şi începuse să se descheie la prohab, când a sunat telefonul. Îl mutase taman lângă pat.
Când a auzit cine este, Jean a luat poziţie de drepţi:
– Să trăiţi! Am înţeles! În douăzeci de minute. Pornesc chiar în acest moment.
După aceea, n-am văzut om mai trist ca el. S-a aşezat lângă fată şi a început s-o mângâie pe obraz. I-a zis, cu glas de înmormântare:
– Mă cheamă de urgenţă. Trebuie să plec chiar acum. Regret, scumpa! De-ai şti cât regret! O să ne vedem cât de repede, ţi-o jur!
Fata s-a ridicat din pat. Nu mi s-a părut că era supărată. L-a privit cu nişte ochi lucitori şi i-a spus:
– Nu ştiam că lucrezi la…
– Unde?
– Ei, unde…
Maestrul a făcut o mutră de om cu taine şi şi-a pus un deget pe buze cum că pereţii au urechi. Fata plecat foarte mulţumită. Nu mă ducea mintea ce-i picase atât de bine.
După ce musafira s-a dus, Jean numai ce-a început să cânte foarte vesel, tot uitându-se într-o parte anume, unde se afla una dintre drăcoveniile puse de roşcat:

M-am derobat cu duioşie
Eu m-am retras şi din amor
M-am derobat cu frenezie
Cu-nduioşare, te ador!

Numai că nu juca de bucurie. Îmi amintesc, odată o cocoană de-ale lui l-a auzit cum cântă şi i-a spus, privindu-l cu milă şi clătinând din cap:
– Eşti oligofren. Ţi s-a împuţinat drastic vocabularul.
– Bineînţeles, scumpa, a întărit el. Sigur că da.
După aceea a mai cântat, cu nişte vorbe bine găsite:

Eu cer doar duioşie,
O duioşie de amor.
O frenezie-a freneziei,
A freneziei tututor.

Peste câteva zile, când a venit pe la noi prietenul lui ăl mai bun, am priceput care fusese tărăşenia. Roşcovanul îi pusese o drăcovenie pe jos, lângă pat. Când apăsa el cu piciorul, se pornea telefonul să sune. Altfel nu suna nici cu poliţia, că roşcovanul şurubărise ceva, nu care cumva să sune vreo femeie la vreme nepotrivită. Iacătă! Povestea cu şeful cel mare fusese numai pentru ca să-i umfle capul fetei cu părul bălan. Că nimeni nu-l întrece în scorneli pe Jean al meu!
Mi-am amintit o istorisire de-a lui cu un ministru din timpul burghezo-moşierimii, cum venea vorba în timpul Odiosului. Ăsta, ministrul, era neputincios, dar mort după femei. Avea o casă numai pentru ele, că doar nu era să le ducă la nevastă-sa. Subt covor, lângă pat, avea un ţumburuc. Când venea femeia, începea s-o încălzescă, vreme de-un ceas. Când ea ajungea într-un hal fără de hal de stârnită ce era, ministru apăsa ţumburucul, adică butonul, cu piciorul. Drept urmare, suna telefonul lângă pat. Femeia ştia de dinainte că la telefon poate fi doar şeful, adică prim-ministrul. Ăsta, neputinciosul, sărea ca ars, răspundea. Am onoarea să vă salut, domnule prim- ministru, da, domnule prim-ministru. Vorbea ce vorbea şi apoi se întorcea spre femeia din pat. Sunt chemat de urgenţă, zicea. Regret, scumpa mea! De-ai şti cât regret! O să ne vedem curând, ţi-o jur! Bun înţeles, n-o mai căuta niciodată, ca să nu se facă de râs.
Jean a făcut la fel ca ministrul cel de demult, numai ca să-i facă să râdă pe oamenii aceia de departe, care aveau să vadă filmul cu pricina.

*
Acum vreo opt ani a cunoscut o fată mărunţică şi vioaie. Avea nişte sâni ceva de speriat. Era atât de bine făcută, că atunci când era goală nu mai băgai de seamă că ce mică este. Avea un glas de copil râzgâiat.
Jean s-a silit cu ea de prima dată vreo trei ceasuri în şir. La urmă a întrebat-o cu glas îndoit:
– Şi tu? Ai reuşit ceva?
– Ce să reuşesc?
– Aşa… Să ajungi la liman, de pildă… Sau măcar să simţi vreo plăcere mai acătării, ceva…
Fata s-a crucit, numai că n-a căzut din pat de mirată ce era:
– A, nu, nici vorbă! Cum poţi să-ţi închipui una ca asta? Bine, dragă, dar eu niciodată nu ajung la aşa ceva!
– Şi ce simţi, la urma urmelor?
Fata, foarte veselă:
– Este ca şi cum… O coadă de mătură…
Jean s-a cam necăjit:
– Cum, chiar aşa?
Fata s-a mirat iarăşi:
– Nu înţeleg de ce ţi se pare atât de neobişnuit.
Jean s-a silit să-i spună cum stau lucrurile. I-a zis:
– Eşti datoare să micşorezi entropia universală, scumpa. Altfel decât prin încheieri profunde nu văd cum ai face-o.
Ea a râs, nu ştiu din ce pricină.
A tot venit, fata, după aceea. Maestrul se şi mira că ce la fix suna la uşă. Când nu era în pat, era hazoasă. Tot şuguia cu Jean, dar acestuia nu-i prea mai ardea de glume, după o vreme. Începuse să vorbească singur:
– Ce folos că a conspectat, la indicaţia mea, Kama Sutra, din moment ce în pat rămâne de lemn. Înţeleg, în copilărie, un unchi i-a făcut un necaz şi a speriat-o pentru toată viaţa. Dar omul se mai şi vindecă, nu?
Tot străduindu-se, Jean s-a gălbejit, arăta bolnav. M-am gândit să-l trag de mânecă, cum puteam şi eu. Am început să urlu în casă, ca niciodată.
– Cine o să moară? m-a întrebat. Eu?
Am mai urlat o dată. A priceput unde bat:
– Te pomeneşti că nu eşti atât de prost… Îmi transmiţi că lupt într-un război pierdut, ai? Mă tot opintesc în zadar la asta mică? Asta este, da?
Drept răspuns, m-am băgat repede subt pat cu coada între picioare, ca şi cum m-ar fi înjurat.
La scurtă vreme, s-a lăsat păgubaş. Fata mai venit de vreo câteva ori, dar n-a mai fost cazul de pat. După aceea n-a mai venit. Jean a fost trist vreo câteva zile, după care a scris în caiet nişte vorbe adânci:
Viaţa fără ştim noi ce este un ghiveci călugăresc.

*

La puţină vreme a păţit alta. A venit cu una înaltă, care părea slabă doar când era cu straiele pe ea. După ce-au vorbit ce trebuia, şi-a dat jos straiele de pe ea. Jean i-a spus:
– Nu intra în pat, scumpa! Îmi place cum te mişti. Eşti ca o iapă de rasă, pe cuvântul meu! Muşchii picioarelor se mişcă într-un fel adorabil.
Eu îl cunosc. Îi plăceau lui picioarele, dar mai mult “fesele”, parcă aşa le zice. Numai că s-a sfiit să i-o spună de-a dreptul. Că este foarte ruşinos, asta o ştie orişicine. Vorbeşte pe ocolite. Îi tot grăia de picioare şi de nu ştiu ce, dar cu ochii era numai la ştim noi ce, ce s-o mai sucim.
Îşi umfla nările când vorbea, fata. Îşi cam bătea joc de el. Că de ce mobila cutare nu este dincolo, că geamurile nu sunt curate, perdelele nu se potrivesc. El zicea că aşa este. Stătea cu ochii tot la spatele ei.
După aceea s-au suit în pat. Ea era foarte aprinsă. Numai ce se smucea deodată, de ziceai ce-i asta. Oricât s-ar fi zvârcolit, nu era nici-o primejdie, fiindcă era pe jumătate cât aceea de o sută şi douăzeci de chile.
Am stat cuminte la locul meu, gândindu-mă că ce bine ar fi să nu strănut, că Jean uitase să şteargă praful de subt pat. Că odată am strănutat, iar el a rămas înăntru. N-a mai putut să iasă nici cu poliţia. Doamna zicea că ei nu i se poate întâmpla una ca asta, fiindcă este o femeie serioasă. Până la urmă, el a scăpat, după ce a înţepat-o cu un ac într-un loc potrivit.
De data asta dăduse peste una dintre cele neistovite. Se zvârcolea, zvâcnea, gemea. Tot spunea nişte vorbe deşucheate. Se tot străduia săraca de ea, dar nu reuşea să ajungă la liman. El nu se lăsa, îşi dădea toată silinţa. Mi-am amintit nişte vorbe din caiet, din cele filozoficeşti:
Femeile nedreptăţite de soartă sunt o calamitate pentru bărbatul conştiincios şi perfecţionist. În faţa lor, acesta este chemat să-şi dovedească eroismul, să-şi forţeze prostata până peste poate.
După vreun ceas şi jumătate, doamna a spus cu ciudă:
– Nu, nu şi nu!
El a liniştit-o:
– Nu-i nimic, noaptea este lungă. Şi Stendhal a avut crize de neputinţă.
N-au reuşit nimic, deşi au mai făcut vreo trei încercări. Săracul Jean! Ce să faci!? Era meseria lui, n-avea încotro. Pe la ora patru femeia a început să plângă. I-a spus:
– Niciodată n-am reuşit, deşi vorbesc fluent două limbi străine.
– Care?
– Engleza şi franceza.
– În acest caz, este imposibil să nu te rezolv, i-a zis el foarte serios.
Când ea s-a întors de la baie, eu ieşisem de subt pat. El a minţit-o:
– L-am chemat şi pe el lângă noi. Sper că nu te superi.
Ea s-a înduioşat de soarta mea:
– De ce să mă supăr? Un astfel de câine merită cu prisosinţă…
N-a mai spus ce merit. O femeie cumsecade. Avea doar cusurul că îl dărăpănase de pomană pe Maestru.
Pe la opt, după ce-au mai încercat o dată, Jean a dus-o până la staţia de autobuz. Când s-a întors era verde de oboseală şi a început să mi se plângă:
– Încă o dată şi mă curăţam. Ce nenorocire, domnule! Numai mie mi se pot întâmpla astfel de chestii. Doar peste mine cade năpasta. Altul o expedia încă de aseară. Eu, nu, că trebuie neapărat s-o aduc la linia de plutire. S-o scot din ştim noi ce…
Apoi s-a înveselit, din nimic. A început să cânte. Mi-a spus:
– Şira spinării trebuie să devină un fluier. Adică să se golească, dacă n-ai priceput. Zicerea asta o ştiu de la un bun amic al meu, numit Horia. A murit, sărmanul!
După aceea s-a culcat şi a dormit ca mort.

VII

Reacţia Laurei faţă de “elaborarea” mea a fost peste aşteptări de bună. A început să râdă încă de la primele pagini. Pe figura ei de om obosit am văzut o plăcere vie, adevărată. Din două, una. Ori ne aflăm într-adevăr pe aceeaşi lungime de undă, ori ea are geniul de a-i face pe oameni să se simtă bine în preajma ei. Mi-a spus că un asemenea text ar putea fi un succes de librărie, că în ziua de azi se cultivă umorul mecanic, obţinut prin aplicarea unor reţete. Am întrebat-o dacă nu se simte şifonată, în calitate de femeie. Nu cumva Maestrul, Jean Tenorescu, are un fel neplăcut de a-şi bate joc de partenerele lui? Nici vorbă, mi-a spus, personajul tău are un umor ceva mai special, nimic altceva. Iar câinele, cu ardelenismele lui, este mortal.
O vreme, am tăcut amândoi.
– Uite, John, a început ea apoi, ezitant, după ce am terminat de citit. Ar fi o chestiune mai specială de discutat.
– Da, desigur.
– Îti amintesti când veneam eu la tine, în Drumul Taberei?
Cum naiba să nu-mi amintesc!? Apărea cu zâmbetul ei ambiguu, sugerând iniţierea în subtilităţile amorului carnal, dar şi o mică nesiguranţă adorabilă, flatantă. Strabismul fusese operat, dar o urmă din el rămăsese, reuşind să-mi amintească de perioada când Laura era doar un înger străin de plăcerile lumeşti. De fiecare dată când venea, mă felicitam în sinea mea pentru stupidele mele refuzuri. Da, fusesem un porc, încălcasem recomandarea dintr-o carte prestigioasă privitoare la cererea unei femei de a fi satisfăcută la pat. În timp însă se dovedise că inexplicabila, prosteasca mea comportare fusese o lovitură de maestru. Refuzata Laura fusese impresionată pentru toată viaţa ei, rămăsese cumva în dependenţa mea. Care va să zică, îmi spuneam, sub raport psihologic, a refuza o fecioară este mai atingător decât a o poseda! Asta este cu adevărat culmea! De necrezut! Cuminte, nespus de docilă, frenetică doar când era cazul, măritata Laura îmi confirma această teză extravagantă. Era cumva imoral ceea ce făceam noi? Această întrebare nu s-a ivit niciodată, deşi amândoi eram amatori de speculaţii intelectuale. Ea nu-l amintea niciodată pe soţul ei. Eu nu eram absolut deloc interesat să aflu despre el mai mult decât numele de familie, devenit şi cel al Laurei. Acum sunt în măsură să descriu destul de exact situaţia noastră. Pur şi simplu, ne potriveam perfect. În plus, ne plăcea poate prea mult ceea ce se obţinea în pat, între un bărbat şi o femeie. În existenţele reale, priorităţile contează mult. Pentru cineva, actul sexual este un adjuvant, mizele vieţii fiind altele. De exemplu, o bună gospodină şi o mamă desăvârşită consideră că buna funcţionare a familiei sale este cel mai important lucru, iar actul sexual este ceva în genul unui desert meritat, cu asupra de măsură, de către ambii soţi. Un fel de corvoadă plăcută. Se pare că regula funcţionează şi în privinţa unor persoane foarte tinere, cu un nivel hormonal ridicat. Nu toţi tinerii sunt nebuni după sex, ca să spun aşa. Respectivii îl practică, dar într-un mod mod raţionalizat. Obsedaţii sexual, să nu ne ferim de această sintagmă, sunt o minoritate. Pentru ei, ce se petrece în pat este esenţial, este un fel de justificare fundamentală a existenţei. Aceşti bărbaţi şi aceste femei nu sunt nişte exemplare umane prea reuşite, din punctul de vedere al unui sociolog şi nici din cel al unui moralist. Teoretic, ei nu participă prea eficient la buna funcţionare a mecanismele sociale. Sunt cumva nişte sociopaţi din specia cea mai nevinovată, suferă de o tulburare de personalitate antisocială? Eventual, ar putea fi acuzaţi de amoralitate. O asemenea acţiune ar include însă o contradicţie în termeni. Este o situaţie asemănătoare celei din justiţie, când cineva nu este responsabil de faptele sale. Drept urmare, nu este condamnat, ci trimis la casa de nebuni. În fine, să nu mai lungim vorba. Tot ce pot spune este că atunci când recent măritata Laura mă vizita în garsoniera din Drumul Taberei nu se petrecea nimic urât, nimic rău, din punctul de vedere al entropiei universale. Plăcerile noastre erau atât de cotropitoare şi de depline, încât numai un moralist ipocrit ar fi putut să se supere şi să ne condamne. Desigur, există alte considerente, iar amicul meu Ghiţă, filozof premiat de cea mai înaltă instanţă academică, ar reuşi din câteva fraze bine întoarse să-mi arate unde greşesc. Cu toate acestea, nu pot să mă dezbar de ideea că în timpul acelor întâlniri desăvârşite noi eram nişte puri şi nişte nevinovaţi. Robi ai propriilor simţuri? Păcătoşi, în sens creştin? Nu cred. Un lucru desăvârşit devine frumos. Prin urmare, îi place şi lui Dumnezeu.
Îi spun Laurei, cu un zâmbet recunoscător:
– Îmi aduc aminte. Şi încă foarte bine.
– Pe atunci, continuă ea, eu eram măritată. Îţi aminteşti şi de asta?
– Evident. Deocamdată nu am probleme cu memoria.
– Îţi aduci aminte şi că o vreme nu ne-am mai întâlnit?
– Da.
– După aceea, te-am invitat într-o dimineaţă la mine acasă, în apartamentul de pe 1 Mai, pentru a-mi vedea copilul.
– Da.
Revăd scena foarte clar. Se pare că tot ce este legat de Laura mi s-a săpat în memorie pentru tot restul vieţii mele. După naştere, ea căpătase o altă alură. Privirile umezi, mişcările mai molatice vorbeau despre o satisfacţie necunoscută de bărbaţi. Şi maniera ei în materie de intimităţi a fost alta, după naştere.
Dacă reuşim să trecem peste pudibonderiile zadarnice şi ipocrite, putem discuta despre o descătuşare sexuală la femeile cu naşteri naturale. Cândva am propus o metaforă riscantă. Atunci când nasc în mod tradiţional, fără cezariană sau alte artificii menite să înlăture durerea, spuneam, femeile sunt posedate dinspre înăuntru înspre afară. Numai că este vorba despre o posesie monstruos de intensă. Orice act sexual vine cu o dilatare a vaginului. Dar cât de nesemnificative sunt aceste dilatări faţă de una petrecută la o naştere! Nu se compară. În fine, cert este că după naştere femeia se prezintă eliberată, ca şi cum ar fi scăpat de toate inhibiţiile sale. În plus, ea devine condescendentă, ca să zic aşa, faţă de partenerii ei. Nici unul dintre aceştia, niciodată, nu va mai reuşi s-o impresioneze prin dimensiuni…
Laura are darul de a participa la monologul meu interior într-un mod aproape miraculos de eficient. Totul este desigur ceva subiectiv, dar cât de asemănătoare este iluzia mea cu realitatea! Chiar fără să spun ce îmi trece prin minte, am aproape certitudinea că ea pricepe, ştie. Printr-un fel de empatie miraculoasă. Asta înseamnă intimitate, domnilor! Partenerii pururi vorbăreţi nu sunt tocmai OK. În filmele comerciale americane, unde replicile trec de la un scenarist la altul, precum profesionistele, auzim adesea următoarele cuvinte: “Nu mai avem ce să ne spunem. Divorţăm”. Cu alte cuvinte, se despart fiindcă nu mai pot să converseze. Iată un neadevăr. Cuplurile cu adevărat rezistente nu sunt cele guralive. Vorbăria este obositoare. Tăcerea simpatetică este reconfortantă.
– Ei bine, continuă şovăitor Laura, aş vrea să-ţi spun că Sigismund este probabil fiul tău.
Prima mea reacţie este, în mod destul de bizar, un hibrid de indignare şi plictiseală.
– Nu se poate, Laura! Ce naiba! Lasă-mă în pace cu chestiile astea!
Ea nu spune nimic.
Treptat, mica mea reacţie mea de celibatar agresat se stinge. Mai întâi în mod confuz, intuiesc că de fapt cu totul alte cuvinte ar trebui să-i spun doamnei venite din America, aparent pentru a mă vedea pe mine. Nu cumva Dumnezeu îmi trimite pe această cale bizară miracolul atât de mult implorat? Cuvintele mele de ins agasat au fost cu totul nepotrivite. Dimpotrivă, ar fi cazul să mă bucur, să mulţumesc proniei cereşti. Într-adevăr, nu am câştigat la loterie o sumă mare de bani, cum am prevăzut în fantazările mele atinse de naivitate incipientă. În schimb, iată, destinul îmi trimite un fiu! Ce-i drept, acesta nu poartă numele meu. Lucrurile se pot însă schimba. În urma unor analize genetice, cineva poate să ceară în justiţie un alt nume, cel al tatălui său biologic.
O privesc pe Laura cu atenţie. Pe faţa mea se citeşte probabil stupiditatea sau, în orice caz, ceva asemănător. Ea pricepe totul dintr-o dată, ca întotdeauna. Aşteptă cu îngăduinţă să mă adaptez la noua situaţie, de câştigător la loteria vieţii.
Este de mirare cum se răstoarnă mentalitatea masculină. Pe vremuri, când vreuna dintre trecătoarele mele partenere îmi spunea că a rămas însărcinată, nu mă supăram, dar nici nu înfloream de bucurie, precum în filmele de duzină. În schimb, începeam numaidecât să mă gândesc la o cale de atac, ca să spun aşa. O reacţie meschină, deloc sublimă. Oricum, imediat împărtăşită, fără excepţii, de fata în cauză, poate ca urmare a unei intuiţii: acest bărbat nu are o vocaţie de tată.
– De fapt, spun, ar trebui să mă bucur. Cred că-ţi dai seama, eu sunt absolut singur aici, în România. Aşa a vrut Dumnezeu. În acte, am o fiică, în America, ba chiar şi doi nepoţi, tot acolo. Fata asta este însă o persoană sumbră, exact aşa cum scrie în horoscopul ei! Trăieşte într-un fel de iad al resentimentului. Nu cred că vom avea vreodată relaţii normale. Îmi poartă pică pe viaţă.
Laura preferă să nu spună nimic. Înţeleg că este dispusă să-mi asculte plângerile la nesfârşit, fără să se plictisească.
– Pot deci să spun că sunt un mare norocos, dacă lucrurile se confirmă. Mă întreb ce va spune copilul. Un alt tată, apărut din neant, printr-o scamatorie? Ce zici?
– Nu se ştie niciodată. Oamenii sunt subiectivi. Iar el este o fire de artist. Cel puţin aşa am eu impresia. Are şi mult simţ practic, dar este şi artist. Un paradox.
– I-ai spus?
Mă priveşte, vag speriată:
– Cum să-i spun? La vârsta lui, oamenii sunt intoleranţi, absolutişti sau cum vrei să le zici. Cum? Mama mea, etalon de calităţi morale, vine la mine şi îmi spune că imediat după nuntă avea un amant? Ba mai mult, se lăsa fertilizată de acesta?
– Ce pretenţios te exprimi!
Zâmbim amândoi. Întâmplările discutate de noi sunt atât de îndepărtate în timp, încât au devenit comice în chip automat. Doar n-a murit nimeni. Dimpotrivă.
– Cred că ai dreptate, spun. Cine ştie când, în vreo împrejurare mai deosebită, va afla. Pe de altă parte, mentalităţile s-au schimbat. Omul postmodern… Ştii tu… Nu prea mai dă atenţie la asemenea lucruri. Le consideră amănunte. Dacă familia devine ceva perimat, înseamnă că şi paternitatea…
– Copilul meu este un tradiţionalist. Vrea o căsătorie cu o fată cuminte, numai din România.
– Ce spui!? Chiar aşa? Prin filme, cu totul altfel stau lucrurile. Acolo aflăm că fata “iese” cu mai mulţi băieţi înainte de căsătorie.
– Nu cred că pretinde chiar virginitate. Oricum, vrea ca fata să fie o persoană din România, cuminte de felul ei.
– Adică placidă? Ceva în acest gen?
Laura râde. Pentru o clipă, expresia de suferinţă bine stăpânită scrisă mai nou pe faţa ei se estompează, dispare.
– Nu cred, spune. Ştii, Sigismund este un om de stânga. El nu se declară aşa, dar stilul lui cam ăsta ar fi. Nu prea crede în valorile americane. Spune că s-ar muta în România! Printre altele, îl deranjează ceea ce se cheamă revoluţia sexuală. Crede în datorie, în căsătoria de tip catolic şi altele de-astea.
– Da, devin eu meditativ. În asemenea condiţii, nu poţi să vii cu un scenariu al adulterului.
– Nu prea pot. Totuşi, cum nu este prea apropiat de tatăl lui… Dacă o să vii tu în America, poate că o să-i placă de tine…
– Da, cine ştie…
Povestea aceasta are o accentuată tentă de ficţiune literară. Aşa ceva se întâmplă în telenovele. În realitate, asemenea revelaţii târzii nu se prea produc. Am auzit că în America zece sau cincisprezece la sută dintre copiii legitimi sunt făcuţi cu alţi bărbaţi decât soţii respectivi. În alte ţări poate că procentul este chiar mai mare. Toate părţile implicate preferă însă să păstreze tăcerea. În revelaţia produsă de Laura se află poate o dorinţă curioasă de a face literatură cu oameni reali sau ceva în acest gen. Puterea ei de fantazare a fost întotdeauna foarte mare.
Îmi povesteşte apoi despre planul ei de a veni din nou în România. Deţine un voucher. Călătoria ei ar fi gratuită. Ar dori mult ca de Crăciun şi de Revelion să fie aici.
– Va veni şi copilul? o întreb.
– Nu. Acum îl aştept. După ce plec de aici, mai rămân un timp la Bucureşti. Vom pleca amândoi înapoi în America.
Timpul se scurge repede, ca nisipul printre degetele unui copil vesel. Au mai rămas două zile de stat la Braşov. Laura ar vrea să facem o plimbare pe acolo unde mergeam noi pe vremuri. Da, desigur. Numai că locurile s-au schimbat, au apărut blocuri urâte, dar utile, unde se poate trăi şi muri destul de comod. În timpul plimbărilor, îmi aminteşte nişte episoade cu totul uitate de mine. De câteva ori, am impresia că inventează. N-o contrazic însă. N-ar avea sens. Vine o vreme când adevărul despre trecutul propriu devine ceva destul de nesigur.
În seara de dinaintea plecării la Bucureşti, stăm de vorbă despre nu mai ştiu ce. Laura pare a se simţi bine în compania mea.
– Ar mai fi ceva de spus, zice. Destul de important.
O încurajez din priviri să continue.
– Sunt bolnavă de cancer. La sân. M-am operat, dar boala a fost descoperită prea târziu. Acum sunt într-o fază destul de rea. Este însă posibil să mai dureze destul de mult. O perioadă de ordinul anilor. Un an? Doi?
Tac. Ce se spune în asemenea situaţii? Din nou, îmi trece prin minte că învăţăm să ne comportăm cu semenii noştri din filme mediocre. Ce ar urma într-un film american? Probabil că el s-ar îndrepta spre ea şi ar îmbrăţişa-o. N-ar săruta-o, pentru nimic în lume. Aşa ceva nu se face. Americanii sunt nişte persoane raţionale, vor să se ferească de microbi. Socoteala se schimbă însă atunci când este vorba despre doi îndrăgostiţi. Atunci este prescrisă o sărutare lungă.
Laura, cumva uşurată, spune mai departe:
– Eu sper să mai am o perioadă bună de viaţă. Dacă lucrurile merg acceptabil, am de gând să-mi reconstruiesc sânul. L-am pierdut la operaţie, ştii.
Femeile sunt minunate. Iar Laura, în mod special. Deşi vestea cea rea m-a buimăcit, nu-mi pot reprima o admiraţie amuzată. Simţul ei estetic extraordinar o ajută să lase realitatea la o parte, să-i dea un rol secundar.
– Cred că voi obţine un post foarte bun, curând, continuă Laura. Va fi la o şcoală cu copii din familii mai curăţele. Am suferit destul la şcoala cealaltă. Aveam şi un director nesuferit. Nu mai ştia ce şicană să-mi facă.
Ascultând-o cum îl descrie colorat pe directorul ei, încep să fiu tot mai convins că boala ei nu este chiar atât de ameninţătoare pe cât s-ar crede la prima vedere. În plus, se mai întâmplă şi minuni. Unii bolnavi se vindecă în mod sponran. Medicina nu poate să explice fenomenul altfel decât prin şansa statistică, microscopică, dar reală.
– Ştii că eu cred în miracole? o întreb. Pe asta îmi bazez strategia în lupta cu depresia psihică.
– Ai aşa ceva?
– Mă mai atacă din când în când. Sunt însă un depresiv compensat. Adică pot să mă opun cu destul succes, să ţin lucrurile la un nivel acceptabil.
– Ce spuneai de miracole?
– Este posibil ca tu să te faci bine. Să intri în acel procent foarte mic de vindecări. Trebuie să-ţi spun că intuiesc aşa ceva. Am uneori presentimente. De data aceasta, simt că nu mă înşel.
În ochii ei se aprinde pentru o clipă speranţa mistică, fără nici-o legătură cu logica. Apoi îmi spune cu o voce egală:
– În America, boala asta este ceva banal. Există tot felul de tratamente pentru cei în situaţia mea. Ca să nu aibă dureri şi să rămână activi cât mai mult timp posibil. Am noroc. În Cleveland există un centru special. De altfel, oraşul este recunoscut pentru medicii lui.
Ce să mai zic? Nu prea mai sunt multe de spus. Mă uit la Laura, o ascult cu atenţie. Ceea ce îmi spune ea este însă dominat în conştiinţa mea de convingerea dementă că ea va fi cu siguranţă una dintre excepţiile menţionate de statistici. Când i-am spus că simt ceva în acest gen, n-a fost o vorbă de circumstanţă. Chiar cred una ca asta.
A venit ziua plecării. O voi conduce la gară. Eu mă voi întoarce la Bucureşti peste o zi, după ce voi preda apartamentul şi voi plăti ce este de plătit. Pe drumul, scurt, spre gară, o privesc cu coada ochiului şi mă cuprinde de mai multe ori o jale cumplită. Constat însă că trecerea timpului m-a anesteziat cumva. Intensitatea sentimentelor mele nu va mai fi niciodată prea mare. Preaplinul, trăirea rară rezervată altor vârste, nu mă va mai vizita niciodată, pare-se.
Trenul este puţin populat. Laura va călători într-un compartiment gol. Ne sărutăm, cobor. Nu se ştie de ce, genunchii îmi sunt moi astăzi, în ciuda genuflexiunilor matinale, executate într-un mod disperat de conştiincios. Mă simt singur pe lume, cumplit de singur. Îndepărtându-mă de gară, reuşesc să-mi recompun o stare de spirit mai potrivită. Îmi forţez mintea până la durere de cap. Calmează-te, cretinule! îmi spun în şoaptă. Disperarea este un lux. Nu ţi-l pot permite. Şi vorbitul pe stradă, de unul singur, este un lux prea costisitor. Şi bătrâior şi cam jerpelit… Şi vorbeşte singur pe stradă… Prea mult. Să tac, deci. Şi să-mi văd de drum.

VIII

La Bucureşti nu s-a schimbat nimic. „Acced” în boxa mea fără probleme. Îmi reiau obiceiurile. Episodul cu Laura m-a întristat rău de tot, dar nu pot să-mi schimb modul de viaţă din acest motiv. Sunt robul unor tabieturi, altfel nu fac faţă. Nu mai pot să improvizez zilele, cum o făceam cândva. Iar dacă mă las pradă nefericirii, lucrurile o iau la vale foarte repede. Mai întâi nu îmi mai fac gimnastica de dimineaţă, apoi nu mă mai bărbieresc zilnic. Urmează spălatul lenjeriei. Mai rar. Paşii următori sunt lesne de imaginat. Am trecut printr-o astfel de deteriorare. Cred că este mai rea decât moartea. Sună pretenţios, dar prefer să mor decât să decad.
În timpul zilelor petrecute cu Laura, mai ales după ce mi-a spus versiunea cu paternitatea, ceva s-a clintit în mine, s-a modificat. Strategia mea de viaţă constă, într-adevăr, în aşteptarea unui miracol, dar acesta este întotdeauna ceva din viitor, improbabil, aproape imposibil. Aşteptarea lui calmă este confortabilă. Îndeplinirea lui ar aduce însă nişte emoţii violente, aproape ucigătoare. Este rău fără un miracol, dar cu unul ar fi şi mai rău. Asta fiindcă mi-ar da viaţa peste cap. Cam aşa judecă un ins comod, ascuns în mine. Laşitate? Cine mai ştie? Ce mai contează asemenea adevăruri de cazuist? Ei bine, spusele Laurei privitoare la copilul ei m-au tulburat. Trecerea timpului nu-mi micşorează neliniştea, chiar anxietatea. Mă bântuie nişte trăiri ciudate. Este ca şi cum aş proiecta să-mi rescriu viaţa, s-o concep altfel, alături de Laura şi de copilul nostru. O întoarcere imposibilă în trecut. Cu fiecare zi ce trece, îmi dau seama tot mai clar, nu fără umilinţă, că aştept o dezminţire. Să-mi spună, Laura, că a făcut o glumă, că a fabulat, folosindu-şi imaginaţia sa atât de bogată. Atunci m-aş liniştit şi aş putea să-mi duc mai departe existenţa modestă, axată pe nişte tabieturi băture în cuie.
La câteva zile după ce a ajuns în America, Laura îmi telefonează. Totul pare a fi OK, dacă este să mă iau după vocea ei de om binedispus. A primit un răspuns la cererea ei. Lucrează la o şcoală din categoria celor selecte. Copiii sunt politicoşi şi provin din familii mai bune decât altele. În orice caz, nu-i atacă fizic pe profesori în timpul orelor. Este o plăcere să lucrezi cu asemenea copii.
Ascunzâdu-mi uluirea, îi cer unele amănunte. Cât de departe este şcoala de casa ta? Cum ajungi acolo? Ce mai face copilul? Totul pare a fi în ordine. A avut unele probleme cu şofatul, dar totul s-a remediat. Nu mai are ameţeli. Copilul este bun cu ea. Se supără doar când ea nu prea mănâncă…
Telefoanele ei se înmulţesc. Îmi spune din nou că intenţionează să vină în România de Crăciun. Va fi aici şi de Anul Nou. Da, foarte bine Laura. Mă bucur mult că te voi mai vedea.
Îmi dă tot felul de detalii despre munca ei la şcoală. Directorul este un ins admirabil. Foarte înţelegător. Spre deosebire de celălalt director, de la şcoala de unde a plecat. Acela era ranchiunos şi lăsa impresia că are ceva personal cu ea.
Vocea ei mi-a plăcut întotdeauna. Ascultând-o, simt o satisfacţie imposibil de explicat. Căutând o explicaţie, mi se pare că o găsesc în modul ei intim de a vorbi la telefon. Laura are geniul de a fi agreabilă şi pentru un interlocutor tocmai cunoscut. Fără să aibă vreo inflexiune deşucheată, de persoană dispusă să treacă la fapte imediat, sur place, ea îi creează respectivului un evident confort psihic. Susţin, pe de altă parte, că omul, atunci când vorbeşte la telefon, îşi dă pe faţă adevărata natură. Mai ales în primul minut al convorbirii, când politeţea impusă sau cordialitatea jucată nu au fost încă adoptate. Există şi oameni cu firi fericite. Aceştia, excepţiile, se bucură că sunt sunaţi, indiferent cine ar face-o. În Bucureşti, printre alte subtilităţi ale convieţuirii, există şi una legată de răspunsul la telefon. Un centrobucureştean rafinat nu îşi va dezvălui niciodată adevărata stare de spirit atunci când răspunde la telefon. Invariabil, dacă nu cumva are un recent deces în familie, vocea lui va fi amabilă, sugerând că apelul îi face realmente plăcere. Că după aceea îţi va spune, pururi prietenos, că aşteaptă un telefon din străinătate şi trebuie să închidă este o altă poveste, un alt capitol.
Da, Laura îmi telefonează destul de des, bucurându-mă cu vocea ei intimă. Este tot mai mulţumită de noul ei job. Mă întreabă ce mai fac, de fiecare dată. Şi îmi cere amănunte. În glasul ei intuiesc un interes real pentru mine. Este posibil aşa ceva? Cuiva, pe această planetă, chiar îi pasă de nea Coman, traducătorul din pivniţa de pe strada Frumoasă, Bucureşti, România? Se pare că da.
Lucrurile merg repede, prea repede. Uneori am impresia că totul se petrece într-un vis vertiginos. Vara trece, toamna vine. Pe la mijlocul lui octombrie, Laura îmi spune la telefon că ar fi mai bine să merg eu în America. Ea mi-ar plăti drumul. De fapt, are un voucher transmisibil. Deci biletele dus-întors nu sunt o problemă. Ar fi bine să obţin viza cât mai repede. Ea îmi va trimite nişte acte necesare la ambasadă. Prin poştă. Cât mai repede posibil.
În prima clipă mă cuprinde un soi de ameţeală. Cum, să-mi părăsesc brusc statutul de cvasiboschetar şi să mă transform într-un turist internaţional? Nici nu am haine potrivite pentru o asemenea călătorie. O să mă descurc pe aeroporturi? O să ştiu cum să procedez la schimbarea avionului? Nu cumva voi face figura celui atins, discret, de maladia Alzheimer?
Anxietatea mea durează destul de puţin. Da, desigur, Laura, o să vin. Aş vrea să te văd din nou. Chiar de mâine o să mă ocup de viză. În glasul ei, o bucurie palidă, dar reală. Ar fi bine să ajungi aici înainte de Crăciun, spune. Să petrecem sărbătorile împreună. Te rog să te grăbeşti. Da, Laura, mă ocup. Îmi spune apoi că va suferi o intervenţie chirurgicală la creier. Se numeşte gamma knife. Se va înlătura o tumoare apărută în urma cancerului de sân. În acest fel, starea generală i se va înbunătăţi. Va putea să îşi continue activitatea de profesoară la şcoala ei cea selectă.
A doua zi trec la fapte. Mai întâi, trebuie să îmi fac o nouă carte de identitate. Domnul Cutare are un loc important în această acţiune. Eu locuiesc în casa lui. Această situaţie va deveni oficială. Omul se poartă frumos cu mine. Nu face pe agasatul. Nu-mi spune că n-are timp pentru mine. Treburile merg repede cu cartea de identitate. Aflu că nu mai este emisă de Poliţie, ci de Primărie. Foarte bine. Poza este făcută pe loc. Procedură computerizată. Splendid. Din poză mă priveşte un ins cu părul închis la culoare. Conformaţia gurii lui nu sugerează prezenţa unei proteze dentare. Cu documentul în mână, am un râs interior. Zilele trecute, o femeie naivă, necunoscătoare a regulilor de viaţă din Bucureşti, m-a întrebat câţi ani am. Nici nu mai ştiu cum de am intrat în vorbă cu ea. Oricum, am început să conversăm. Despre vegetarianism, oare? Ceva în acest gen. Da, mi-am amintit. Eram la primăria de sector, aşteptând să-mi vină rândul la o funcţionară amabilă, în problema noii mele cărţi de identitate. I-am spus femeii că refuz. Nu-i spun câţi ani am. A fost vizibil nedumerită. La ea, la ţară, cu siguranţă, nu există asemenea cochetării. În fine…
Urmează scena obţinerii vizei pentru Statele Unite ale Americii. Pentru „State”, cum spun iniţiaţii. Dau nişte telefoane, mă programez. Am de plată diferite taxe. Domnul Cutare, din nou, providenţial. Îmi dă un avans fără să crâcnească! Să-i fi telefonat Laura? Nu se ştie.
Mă prezint la Ambasadă în ziua când am fost programat. Totul merge la marele fix. Există o industrie a acordării vizelor. Altfel nu s-ar face faţă. Nu sunt probleme, pentru mine. Scena amprentării mă contrariază un pic. Marele avantaj al digitalizării. Nu mai trebuie să-mi înmoi degetele în tuş. Se fac nişte poze, ceva în acest gen. În faza finală o fată amabilă, vorbitoare destul de abilă a limbii române îmi pune câteva întrebări de rutină. Referitor la fiica mea din America. De când nu aţi văzut-o? De vreo doisprezece ani. Are un gest de înţelegere. Ştie că în lumea postmodernă mulţi copii îşi urăsc şi îşi dispreţuiesc părinţii. Mă întreaba apoi câte ceva despre Laura. Profesoară, în Cleveland. Brusc, o dă apoi pe englezeşte. Is she your girlfriend? Răspund printr-un singur cuvânt, suficient pentru a exprima trecerea distrugătoare a timpului: Once. Odinioară. Pricepe repede, fata. Viza îmi este acordată. Este valabilă zece ani. O eternitate.
A doua zi mă duc să-mi ridic paşaportul. Viza este foarte sofisticată, nici vorbă să fie doar o simplă ştampilă. Americanii suflă şi în iaurt de când au păţit-o.
Cu paşaportul în buzunar, mă plimb un pic pe bulevard, gândindu-mă că o plecare în America nu este chiar atât de simplă pe cât s-ar părea. Să zicem că aş putea să-mi alcătuiesc o înfăţişare decentă cu hainele disponibile. Cât priveşte problemele psihologice… Sper să nu mă apuce anxietatea pe aeroportul din New York. Acolo ar urma să schimb avionul. Să iau altul spre Cleveland. Buna Laura a mai avut şi un scenariu, de rezervă. Ce-ar fi să te aştept eu la New York şi să stăm câteva zile acolo? Aş face rezervare la hotel. Eu, buimac, am spus că nu am nimic împotrivă. Laura a mai adus vorba şi despre nişte detalii tehnice de-a dreptul înduioşătoare. De exemplu, mi-a spus că pijamalele sunt scumpe în America! Ar fi bine să-ţi aduci una din România! Papuci de casă nu trebuie să-ţi aduci. Am eu o pereche numai bună pentru tine! Chestiile de acest gen, maternale, ca să zic aşa, mă dau gata. Ascultând-o, mi-a trecut prin minte, a zecea oară, că ar fi fost o nevastă ideală pentru mine. O femeie să se îngrijoreze pentru tine, în nişte privinţe cu totul neînsemnate! Ce poate fi mai savuros?
Seara primesc un telefon de la Laura. A reuşit intervenţia numită gamma knife. Se simte bine. Îmi va trimite cât de curând biletele de avion. Vocea ei mi se pare cumva mai îndepărtată decât de obicei, de parcă ar vorbi de pe Lună. În rest, nimic deosebit. Este cea dintotdeauna.
În răstimpuri, îmi trece prin minte că toată acţiunea are ceva utopic, chiar prostesc. Poate că n-ar fi fost cazul să mă ocup de obţinerea vizei. Trebuia să-i spun Laurei nişte minciuni pioase, potrivite situaţiei. Şi să nu mişc nici-un deget. Îmi dau seama că m-am dedat unui soi de magie. Ceva copilăresc. Mi-am spus că dacă mă voi comporta ca şi cum ea mai are de trăit o vreme destul de lungă, se va produce miracolul. Ea va intra în acea minoritate microscopică a celor vindecaţi de cancer. Încrederea mea în vindecare sau în încetinirea boalei va avea efect! Doamne, Dumnezeule! Noroc că depresia mea este compensată. Acum ar fi un moment ideal pentru o criză, garnisită cu niscaiva tendinţe suicidare.
Peste vreo săptâmână primesc un mesaj de la Sigismund. Îmi spune că mama lui se simte rău, este internată la spital. Prognosticul medicilor nu este deloc optimist. Brusc, proiectul meu de-a vizita America devine o eventuală temă literară, nu mai mult. Naivul meu exerciţiu de magie n-a dat roade, se pare. Nu-mi rămâne decât să aştept. Ce? O întrebare fără răspuns.
În zilele următoare lucrez pentru Cutare, în boxa mea. Treaba merge destul de bine, deşi starea mea de spirit este execrabilă. Este ca şi cum actul de a traduce un text ar fi îndeplinit de o jumătate din creierul meu, cealaltă jumătate având libertatea să sufere şi să constate că trecerea timpului a devenit ceva asemănător unui vis confuz. Dacă aş fi ajuns în America, poate că s-ar fi întâmplat o minune. Se ştie că oamenii interacţionează într-un mod misterios. De exemplu, lângă o femeie dormi rău, faci crize de apneee în timpul somnului, te trezeşti obosit, chiar mori. Lângă alta, dormi ca un prunc, ai vise frumoase, iar dimineaţa te trezeşti perfect odihnit şi pus pe fapte mari. Aşa a lăsat Dumnezeu. Chestiunea este explicata de astrologie prin potrivirile şi nepotrivirile dintre oameni. Statistica divorţurilor arată că lucrurile chiar stau aşa. Nimeni nu ştie de ce. Ce-i drept, în vieţile oamenilor intervin multe cotituri aduse pur şi simplu de întâmplare. Cu toate acestea, conchid eu, prosteşte, este mai bine să ai o nevastă favorabilă, decât una inconştient ostilă, precum un prieten al meu,mort înainte de-a face şaizeci de ani. Infarct de miocard. Buna sa soţie îmi povestea că el se tot sufoca în somn, dormind lângă ea. Ei bine, din calculele mele astrologice a rezultat că doamna respectivă, o femeie admirabilă în felul ei, o doamnă desăvârşită, a contribuit prin simpla ei prezenţă la moartea lui prematură. Puteai să le spui una ca asta unor oameni aparent perfect compatibili, bine situaţi, fericiţi şi aşa mai departe? Nu puteai, dacă nu doreai cu tot dinadinsul să nu te mai primească în apartamentul lor ultracentral.
Pe la mijlocul lui decembrie primesc un telefon de la o doamnă din America, nercunoscută de mine. Aflu că se numeşte Gina şi este o bună prietenă a Laurei. Da, doamnă, vă rog. Laura a murit, îmi spune. N-a mai rezistat, sărăcuţa. Înmormântarea a avut loc după trei zile. Dacă doresc, îmi poate trimite fotografii de la ceremonia funebră, prin email. Domnul Cutare, în generozitatea lui nemărginită, a aranjat ca şi insul din pivniţă să aibă acces la Internet. Prin urmare, pot primi mesaje electronice. Da, vă rog, trimiteţi! Vă mulţumesc. Să lăsăm protocolul la o parte, spune ea. Spune-mi Gina, te rog! Aha! fac eu în sinea mea. Să nu uităm că este vorba despre America. Acolo „viziunea asupra lumii” este una practică. Ce să ne mai împleticim printre formulele de respect din bătrâna Europă? N-are rost. Corect. Da, Gina, OK. Prenumele meu este John. Cum vezi, sunt predestinat să-mi fac noi prietene în America.
Curând, primesc fotografiile de la înmormântare. Laura, prietena mea, fosta mea iubită, zace cuminte într-un coşciug foarte elegant. Fotograful a preferat să stea la o oarecare distanţă. Moarta este doar o siluetă vagă. Mi se pare normal. Americanii detestă să sufere. Ce rost are să-i indispunem pe privitorii pozelor cu imagini prea precise? În schimb, feţele celor prezenţi la masa de pomenire sunt prezentate în primplanuri. Oamenii nu par prea trişti. În fond, de ce ar fi? Sunt nişte supravieţuitori.
Gina este o fostă colegă de facultate a Laurei. Împreună cu alte câteva doamne au format un grup de prietene foarte rezistent la trecerea timpului. Este realmente afectată de dispariţia Laurei, dar ce poate să facă!? Are dreptate. Vom rămâne în contact. Îmi indică un program de calculator numit Skype. Dacă îl instalez, vom putea vorbi la telefon pe gratis, oricât de mult! Trebuie doar să-mi cumpăr un microfon. Cât de simplu este totul! Cât de lesnicios!
Îmi este imposibil să nu mă gândesc la simetria simplistă a lucrurilor din viaţa cotidiană. În politică şi eventual în marea finanţă, da. Acolo nu este simplu. Dar în viaţa de zi cu zi… A murit o doamnă aflată la o anumită vârstă? Nu prea avansată, totuşi. Va apărea o altă doamnă, în mod matematic. Ceva în acest gen mi se întâmplă mie. Gina are webcam, o pot vedea atunci când conversăm. Arată destul de bine, ce să zic!? I-am făcut horoscopul. A rezultat că are ascendentul în Vărsător. Asta înseamnă că este o persoană sinceră, străină de orice prefăcătorie. Are şi o vocaţie pentru prietenie. Foarte curajoasă şi neconformistă. Aferim. Nu mă mir că a divorţat. În Casa a VII-a are Marte şi Saturn, în Fecioară… Mă amuz la ideea că îi este scris să se căsătorească foarte târziu… În fine… Nu trece multă vreme şi Gina, fericită deţinătoare a unei case ca în filme, mă invită în America. Din moment ce ai obţinut viza, de ce să nu…? Da, într-adevăr. De ce nu? Why not? O să mă duc, ce să fac!? Am nevoie doar de bani pentru avion. Cine ştie? Se va ivi vreun sponsor providenţial. Poate chiar domnul Cutare, că nu duce lipsă de bani. Munca mea ar putea continua foarte bine şi de la distanţa. Acesta este avantajul Internetului. Unul dintre ele. Poţi trimite documente de oriunde. Totul pare a merge ca uns, dacă mă pot exprima astfel. Cutare are încredere în mine. Ştie că am un mod maniacal şi agasant de a mă ţine întotdeauna de cuvânt.
Treburile merg bine şi cu Sigismund. I-am scris despre spusele mamei lui cu privire la episoadele petrecute cândva în garsoniera mea din Drumul Taberei. Mi-a răspuns destul de repede. Are aceeaşi grupă sangvină cu mine. Poate fi însă o coincidenţă. Poate că şi tatăl lui civil are grupa numită zero. Să facem analizele referitoare la ADN. Da, nu are nimic împotrivă, dar cum? În ziua de azi, distanţele geografice nu sunt o problemă. El se va ocupa, va găsi o modalitate. Urmează ca eu să-mi recoltez probele aici, iar rezultatul să ajungă cumva în America. Acolo se vor face comparaţiile de rigoare. După câte ştiu, proba respectivă este cam costisitoare. Sigismund, magnanim, este dispus să îmi trimită suma potrivită. Prin Western Union. Perfect! Totul merge absolut perfect!
În definitiv, în zodiacul japonez, Kigaku numit, scrie că voi cunoaşte norocul după şaizeci de ani! Pentru cineva mai tânăr, pare o afirmaţie umoristică, dar pentru mine… „Considerentele” mele s-au schimbat.
Popoarele fericite nu au istorie, se spune. Ideea se aplică şi oamenilor cred. Ce rost are să relatez cum am ajuns în America, iar Gina şi Sigismund, fiul meu dovedit, conlucrează în chip providenţial ca eu să mă simt cât mai bine? Să mai spun că Gina este realmente un înger, unul cam bătrâior, ce-i drept, dar ce mai contează? Că miracolul dorit de mine în ultimii ani s-a împlinit şi anume cu asupra de măsură? Voi trage deci cortina asupra acestui happy end. Nu voi mai relata cum s-a petrecut mutarea mea în Statele Unite, ce dificultăţi am avut, cum am reuşit să-mi depăşesc mentalitatea mea est-europeană. Mă limitez la a spune că uneori realitatea imită literatura, iar miracolele sunt posibile. Ceea ce am păţit eu a fost o telenovelă curată, de calitate artistică îndoielnică. Cine ar fi putut crede că aşa ceva este posibil în realitatea nonlingvistică? Nimeni. Sau poate doar Laura, sărăcuţa de ea, dacă nu s-ar fi prăpădit. Spre stupefacţia mea suspect de mult prelungită, totul se desfăşoară ca într-un vis devenit realitate. Nu vreau să intru în amănunte, dar până şi în aspectele intime, ca să zic aşa, treburile merg straşnic de bine! Este posibil aşa ceva? Se pare că da!

IX

Ar mai fi totuşi ceva de spus. Nu ştiu dacă am vreo datorie morală faţă de cititor. Şi nici dacă am obligaţia estetică de a mântui textul de dulcegăriile mincinoase ale unei telenovele cu happy end. Am însă înclinaţia să spun adevărul. Este ceva aproape patologic, probabil o inocenţă puerilă renăscută sub forma unei naivităţi senile. Aşa stând lucrurile, voi produce câteva rectificări.
Este adevărat că doamna Gina mi-a scris câteva mesaje electronice. Nici vorbă n-a fost însă de vreo “aprofundare” a relaţiilor. În scurt timp, corespondenţa noastră a încetat. De la sine, aş spune. Deci plecarea mea în America a rămas o fantasmă, un proiect utopic oarecare. Mă uit uneori la viza obţinută de mine la Ambasada Statelor Unite şi încerc să-mi definesc “trăirile” vizavi de ea. Oricât mă străduiesc, nu reuşesc să trec dincolo de amuzament. Toată povestea, în afară de moartea Laurei, mi se pare comică. Un psihiatru ar găsi cu siguranţă o explicaţie a acestei atitudini interioare. Unde a dispărut viziunea mea tragică, asupra existenţei umane, dacă am avut-o vreodată? Numai Cel de Sus ştie.
Adevărat este şi că Sigismund, poliţistul cu nume de rege, nu mi-a răspuns la mesaje şi nici la scrisoarea olografă. L-am înţeles foarte bine. Cine are nevoie de un tată ivit din neant, post festum? Nimeni. În filmele comerciale lucrurile se petrec pe dos. Acolo, poliţiştii aflaţi la vârsta sfertului de secol îşi exprimă vocaţia pentru investigaţii şi în vieţile lor personale. Un tată biologic, altul decât cel din acte, li se pare o chestie interesantă, chiar pasionantă. Încă o dată, observăm că realitatea este mai anostă şi mai anodină decât literatura. Realitatea nu ţine să fie pasionantă şi “incredibilă”. Într-un film dintre cele slabe o scrisoare ca a mea ar fi declanşat un val de emoţii. Cum, insul acela din Braşov, Romania este de fapt tatăl meu? Care va să zică mama mea, socotită de mine o sfântă, a avut activităţi sexuale cu un alt bărbat în timpul căsătoriei? Şi anume tocmai în perioada imediat următoare nunţii? Chiar în luna de miere, poate? Hm! Nu ştiu ce să zic. Despre morţi, numai de bine, accept. Se ridică totuşi nişte întrebări. La ideea că ereditatea înseamnă ceva important, Sigismund ar fi căzut pe gânduri. Poate că ar fi cazul să-l cunosc mai bine pe acest om din România. Cam aşa ceva ar fi gândit personajul de telenovelă. Tribulaţiile lui s-ar fi încheiat cu niscaiva revelaţii. Ar fi observat să seamănă cu tatăl său natural în destul de multe privinţe. În cele din urmă, nefiind nebun precum este ştim noi cine, ar fi simţit o anumită simpatie, ca să nu spun dragoste, pentru tatăl său biologic. Ar fi simţit nevoia să-l vadă din când în când. În realitate, n-a fost aşa. Este de presupus că Sigismund mi-a aruncat scrisoarea la coşul de gunoi, o dată cu orice amintire despre mine. Asta-i viaţa.
Întâmplările legate de Laura şi de moartea ei mi-au provocat un fel de boală existenţială curioasă. Viziunea mea comică asupra lumii, ca să mă exprim pretenţios, este în primejdie. Am psihicul unui ins rănit, incapabil să se vindece. Încerc tot felul de trucuri psihologice, cândva eficiente. Nu merge. Printre altele, mă gândesc să scriu romanul justiţiare, al celei din ce în ce mai mâniate pe comunişti şi pe securişti. Un roman politic m-ar ajuta poate să ies din starea aceasta. Nu aş face decât să aplic remediul recomandat de René Girard în Mensonge romantique et vérité romanesque. Vreun arogant, desigur fost disident în timpul lui Ceauşescu, îmi va spune măi, necajitule, eşti tu în stare să suferi de o maladie ontologică? În pivniţa aia insalubră? În bună măsură, ar avea dreptate, deşi nu sunt convins că pricepe mecanismul psihologic respectiv. În ultimii ani, renunţând la mica mea avuţie materială, am observat ceva. Cu fiecare lucru înstrăinat, am simţit un soi de satisfacţie, ca şi când aş fi luat un euforizant. Sentimentul de îngrijorare, frecvent la colegii mei de generaţie, s-a rarefiat, tinzând să dispară. Se iveşte deci un raţionament lesnicios. Cine este foarte sărac nu poate suferi de nelinişti existenţiale. Ceva în acest gen.
Aş avea destule idei pentru romanul justiţiarei. Aş urmări înaintarea personajului pe scara demnităţilor şi omologarea lui progresivă ca personalitate cu mari merite morale. Aş observa cum deprinde el morga celui ajuns, şi unele modificările petrecute în conştiinţa lui. El (ea) îşi ajustează treptat propriul trecut. Astfel încât începe să creadă că a fost o aprigă luptătoare anticomunistă, deşi în realitate n-a păţit aproape nimic. Cum reuşita ei socială este tardivă, obţinută la o vârstă când alţii sunt deja la cimitir, aroganţa şi superbia îi sunt condimentate de o anumită naivitate. Drept urmare, eventualii ei critici se simt dezarmaţi şi sfârşesc prin a-i acorda simpatia condescendentă rezervată oamenilor în vârstă. Are a se aştepta la animozităţi numai de la cei la fel de bătrâni ca ea. Aceştia, da, mârâie, îşi arată nemulţumirea. Evident, ar vrea să se afle ei în frumoasa postură socială dobândită de justiţiara noastră. Cum adulţii n-o iau în serios, în spiritul unei mentalităţi banale, doamna are a se război numai cu alţi bătrâni. De aici, aerul de tragicomedie al întregii poveşti. Conflictele respective, punctate cu episoade de furor senilis, au ceva derizoriu. Drept urmare, romanul devine un soi de comedie a neputinţei agresive etc. Nu prea îmi plac treburile acestea, drept să spun. Şi apoi, se ştie, nu prea poţi scrie mulţumitor despre o categorie umană, dacă te afli în interiorul ei. Se pierde distanţarea.
Aşa că mă întorc la “Monolog subt pat”, remediul meu verificat. Este cel mai bun lucru. Altceva nu văd. Cu bani, lucrurile s-ar aranja. În asemenea situaţii, oamenii bogaţi fac o călătorie lungă, eventual una în jurul lumii. După câteva luni, amintirile neplăcute încep să se şteargă. Eu nu am la dispoziţie decât cuvintele. Voi scrie mai departe la textul meu umoristic. Asta mi-a rămas.

X

Cel mai rău a păţit-o cu o fată grăsuţă, supuşenia întruchipată. Deşi era prima oară la noi, nu mult după ce intrase, l-a întrebat cuminte pe Jean:
– Să mă dezbrac?
I-a îngăduit. Fata nu se grăbea defel. Şi-a aşezat straiele cu mare grijă pe un scaun, de parcă ar fi fost singură şi s-ar fi pregătit de culcare. Avea un trup frumos. Nu zicea nici-o vorbă. Nu prea avea chef de viaţă. S-a întins pe pat şi a rămas aşa o vreme. Apoi s-a întors pe burtă şi-a ridicat şezutul şi s-a sprijinit în coate. De la Jean ştiu că stătea ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o treabă de-i zice more canino. Vorbele astea ar fi ceva despre câini, habar n-am ce-ar putea să însemne. A rămas la fel de tăcută ca la început. Jean s-a uitat la ea cu ochii holbaţi.
– Ai fese impecabile, a spus, nu le găsesc nici-un cusur. După cum poate ştii, posterioarele – scuză vorba slabă! – se împart în trei categorii: pară, măr şi castravete. Cele mai reuşite, evident, sunt cele de tip măr, ca al tău. Nu văd de ce n-aş recunoaşte-o. Există şi o zicătoare. Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.
Laude meritate. Numai că, dându-se mai la o parte, să nu-l audă fata, mi-a şoptit:
– Bine, bine, totul este în regulă subt raport estetic, dar nu cumva placiditatea este cam exagerată? Ce facem aici? Lupte greco-romane? Ea stă în poziţia numită parter, iar eu îi aplic niscaiva procedee? Nu merge chiar aşa. Nu-mi convine, dragi tovarăşi şi preteni.
Fata tăcea înainte. Se simţea bine, asta se vedea cu ochiul liber. Se odihnea în lege. Mă uitam şi eu la ea, ca proasta-n târg, la “fesele” ei frumoase şi netede. Ştiam de la Jean, unele meserii duc la turtirea “feselor”, ba şi la o asprire a pielii. Scumpa, i-a spus uneia, ai avantajul de-a nu fi silită să stai opt ore pe scaun, zilnic. Eşti obligată să te mişti, în timpul producţiei, ca să zic aşa. Subt acest raport, eşti egala unei contese, liberă să călătorească atunci când doreşte şi să se plimbe în neştire prin parcuri princiare. Alteia i-a zis: Fesele trebuie îngrijite precum mâinile. Nu numai prin gimnastică, asta o ştie toată lumea, dar prin masaje şi creme nutritive. Ha, ha! Creme nutritive pentru fese! Ce prostie! El, blând ca întotdeauna: Ia dă-mi mâna, te rog! Aşa, aşa, scumpa! Ia fii atentă puţin la proprii tale fese! Simţi? Aici şi aici pielea este mai aspră, rugoasă, cum ar veni. Da? Vezi? Am avut dreptate? Tocmai aceste porţiuni… Fata a rămas cu gura căscată. După o vreme a zis: Te gândeşti la toate nebuniile…
Adevărul este că niciodată n-a lăsat la o parte mărunţişurile. Că prietenul lui i-a spus odată:
– Dacă ai trăi în Occident, ţi-ai deschide un cabinet de sfătuitor al femeilor şi te-ai îmbogăţi.
– N-aş face-o, i-a răspuns, fiindcă aş fi obligat să mă repet, lucru plicticos. Este o chestiune de statistică. Femeile sunt unicate, dar şi seamănă între ele. Ar mai fi o piedică. Orice femeie crede că bărbatul din faţa ei ar fi încântat s-o posede. Şi atunci? Ce mă fac dacă nouă din zece îmi cer, pentru încununarea consultaţiei, să le arăt pe viu nu ştiu ce precept? După cum ştii sunt incapabil să refuz. Nu fac decât să respect o carte sfântă. Acolo aşa scrie, pare-mi-se. Cel mai mare păcat al bărbatului este să refuze o femeie, la pat. Atunci? M-aş dărăpăna în cel mai scurt timp. Să devin un gigolo cu firmă?
Fata era aşezată în aceeaşi poziţie, nu se mişca.
– De ce stai aşa? a îndrăznit Maestrul.
– Să nu mai stau?
– Ba da, cum să nu! În fond, arăţi ceva foarte frumos, a spus Jean, după care a început să se dezbrace foarte încet, ca şi cum n-ar fi ştiut tocmai bine dacă face ceva bun sau rău.
A îngenuncheat în spatele ei cu multă cuviinţă şi a început s-o mângâie. După o vreme, am citit pe faţa lui nedumerirea. Am ciulit urechea. Nu cumva fata începuse să suspine? Nimic. Nemişcată ca piatra. Sufla liniştită, ca şi cum ar fi fost la doctor. Maestrul o tot mângâia prin toate părţile, cu mare blândeţe. Se făcea că nu bagă de seamă că ea este de lemn.
A trecut vreun ceas. Fata a rămas nemişcată şi tăcută. M-m gândit că o fi adormit. A început să mi se urască să mă tot uit. Nu cumva Jean îşi pierduse răbdarea? Nici vorbă, se străduia înainte. Într-un târziu, s-a auzit glasul liniştit al fetei:
– Nu te supăra, aş vrea să te întreb ceva…
Maestrul a tresărit. De mirare? Greu de crezut. Că doar i-a spus prietenului că ştie tot în materie de femei. La care acela i-a zis:
– Ştii multe, este adevărat, dar nu este bine să fii prea sigur de tine însuţi, fiindcă destinul are ironiile lui. În curând te voi vedea căzând la picioarele unei fetişcane de nouăsprezece ani. Aceasta te va transforma într-un maimuţoi bătrân, de jucărie. Atunci să te aud ce mai spui despre femei. Într-o zi îţi va zice scumpule elimină acest câine antipatic. Las-că mai ştiu şi eu câte ceva!
Jean a sucit-o:
– Este o chestiune de aritmetică. Suma anilor, ai bărbatului şi ai femeii, nu trebuie să depăşescă nouăzeci. Iată clenciul. Să luăm un cetăţean de cincizeci şi unu. El poate să meargă până la treizeci şi nouă. Ai partenerei, vreau să zic. De fapt, ideal ar fi până la treizeci şi opt. Rămâne o marjă de siguranţă, orişicât. Cu fiecare an ce trece, diferenţa se agravează, ca să zic aşa. Nu se ajunge la dolescente decât în preajma lui şaptezeci. Or, până atunci se pot întâmpla multe. O moarte, o neputinţă, o retragere în lumea pură a spiritului.
Jean a tresărit, cum spuneam. Apoi a zis nespus de blând:
– Da, scumpa, întreabă-mă ce vrei tu!
– De ce mă mângâi?
În viaţa mea n-am auzit un glas de om la fel de împăcat cu sine şi cu viaţa. Poate doar al femeii de la telefon, când spune ora exactă, că Jean, şugubăţ cum este, m-a pus odată să ascult, să-şi râdă de mine.
I-a răspuns, ţinându-şi firea:
– Fiindcă ai o piele extrordinar de fină. Mătase curată, pe cinstea mea. N-am mai văzut aşa ceva de când sunt. Este o plăcere fenomenală pentru cine te atinge. Pozitiv.
– Da?
Glasul fetei era al omului care aude că a început să burniţeze de unde până atunci era numai nor. Jean a spus:
– Fata aceasta este placiditatea însăşi. N-ar reacţiona nici cu poliţia.
A început să-şi pună straiele pe el. Am văzut pe faţa lui că nu avea nici-o nădejde.
– Ştii ce? i-a spus cu blândeţe. Dacă nu cumva te superi, aş vrea să te rog şi eu ceva.
– Ce?
– Mai întâi, să-ţi schimbi poziţia. Posteriorul tău, oricât de reuşit ar fi, începe să mă streseze.
Ea era ascultarea întruchipată. S-a ridicat încet. Mai întâi, a arătat ca un câine care stă pe coadă. Apoi s-a sprijinit cu spatele de tăblia patului, acolo unde sunt doi îngeraşi ţinând o coroniţă de flori deasupra unei perechi de însurăţei.
El s-a aşezat pe marginea patului şi s-a uitat la ea cu ochii holbaţi, de parcă ar fi fost unul care umblă după gâze şi dă peste un fluture pe care nu-l ştia.
– Ia spune, a întrebat-o, faci cumva yoga?
– Nu fac. De ce să fac?
– De ce? Da, este şi asta o întrebare. Unii vor să fie mai sănătoşi, alţii vor să ajungă în Nirvana.
– Unde este Nirvana?
– A, nu… Nu este un loc real. Un fel de rai. Acolo omul atinge o mare seninătate. După câte am impresia, tu ai cam ajuns acolo de pe acum.
– Cum?
– Ai un calm supraomenesc. Numai o femeie dintr-o sută de mii te-ar putea egala.
– Dar ce-am făcut?
– Ai reuşit să te abţii de la orice semn exterior al excitaţiei. O mare performanţă.
Ea i s-a uitat în ochi, liniştită.
– Bine, dar nu m-am abţinut deloc!
– Ei, chiar aşa? N-ai simţit şi tu un fel de, cum să-i spun, o furnicătură? Ceva, o tulburare?
– Nu. Am simţit doar că mă atingi prin diferite locuri şi mă masezi. Ai fi un bun maseur, aşa cred. Ai mâna uşoară. Şi nici nu oboseşti uşor. Am fost odată la băi, m-am dus şi la masaj. Acolo era o femeie şi o treceau sudorile. Pe tine, nu. Arăţi odihnit. Parcă n-ai fi muncit atât de mult.
El s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi, scărpinându-se în cap. Apoi s-a oprit şi s-a luminat la faţă, ca acela care pricepe într-un tîrziu ceva foarte încâlcit.
– Uite cum învaţă omul, i-a zis. Niciodată n-am crezut că există femei din categoria ta.
– Ce categorie?
– A nedreptăţitelor absolute. Pricepi? Multe femei sunt pedepsite de soartă, întrucâtva. Una nu ajunge cu nici-un chip la ştim noi ce, alta rămâne departe, dar, cum să-ţi spun eu mai bine?, presimte că undeva, într-o depărtate inaccesibilă, se află ţelul final. Tu eşti asexuată, scumpa! Eşti o campioană, în felul tău.
– Crezi?
– Da, pozitiv. Dacă vrei, îţi eliberez un certificat. Neoficial, bineînţeles. Poţi să ai toată încrederea în competenţa mea. Singura comparaţie care îmi vine în minte acum ar afonia absolută. Ai atins perfecţiunea. Te felicit din tot sufletul.
De obicei, Jean izbuteşte să le facă să râdă pe femei. De data asta n-a reuşit. Fata stătea sprijinită de tăblia patului şi nu zâmbea nici că cât. Rămăsese de lemn. După ce-a tăcut o vreme, a întrebat:
– Să mă îmbrac?
El i-a făcut un semn de încuviinţare, iar ea şi-a pus straiele pe ea, fără să se grăbească. Pe faţa ei nu se vedea nici bucurie şi nici întristare.
Maestrul, omenos, a întrebat-o:
– Apropo… Cu ce te ocupi? Că nu mi-ai spus.
– Sunt operatoare principală.
– Aha! Poate de aici ţi s-a tras…
– Ce?
– Problema… Nedreptăţirea…
Ea a ridicat din umeri.
– Şi nu vor să te dea afară, să aducă una mai iute de mână?
Fata s-a înviorat pe loc. A zâmbit, prima dată de când intrase în casa nostră. L-a întrebat:
– Ai pe-aici o maşină de scris?
– N-am.
– Păcat. Ţi-aş fi arătat de ce sunt în stare. Am ieşit a treia la un concurs internaţional.
Ochii îi străluceau de mândrie. Maestrul a dat din cap. Foarte bine, foarte bine, spuneau mişcările lui. A întrebat-o:
– Nu te supăra, de ce ai venit la mine? Din moment ce tu nu… Şi nici n-ai vreun interes… Hm? De ce?
– Păi, dacă mi-ai spus să vin!? Am venit.
După ce-am dus-o amândoi până la staţia de autobuz şi ne-am întors acasă, Jean mi s-a părut nemaipomenit de tulburat. Mi-a spus:
– Fata asta este un semn foarte clar. Nu se mai poate, este inadmisibil. Cine ştie câte sunt ca ea!? Eu am o misiune pe această lume. Nu mai pot aştepta. Trebuie să acţionez. Să merg la organele de partid? Ce mă sfătuieşti? Mă vor înţelege? N-aş crede. Mai bine lucrez pe cont propriu.
I-a dat mintenaş telefon prietenului lui ăl mai bun şi la chemat la el ca să se sfătuiască că cum să facă spre a le veni în ajutor mai cu temei femeilor. Acela a venit glonţ.
Asta s-a întâmplat cu puţină vreme înainte de căderea Odiosului şi a Sinistrei.
Până la urmă s-au înţeles să dea la ziar nişte vorbe bine găsite, de să nu le priceapă decât femeile deştepte, iar băieţii cu ochi albaştri să nu bage nimic de seamă. Au scris aşa: Cumpăr Blocajul psihic la femei de Willian Johnson.
Prietenul l-a încurajat:
– În fond, tu eşti un filantrop… Faci cadou satisfacţii în pat…
– Nu-i aşa? a spus Jean. Micşorez entropia universală. Întrebarea este însă cum voi acţiona, practic. Asociaţiile sunt interzise, iar dacă lucrez pe blat, mi-i ridic pe băieţi în cap. M-am gândit să mă duc la organe şi să le spun că nu urmăresc decât obiective patriotice. Lansez ideea că o femeie reeducată sfârşeşte prin a deveni mamă şi astfel mărim populaţia ţării. Hm? Ce zici?
Acela l-a privit cu îndoială:
– Cam suspectă teoria… Faci un stabiliment pentru femei şi vrei să te sprijine partidul? Ar fi altceva dacă ai organiza o casă de toleranţă pentru… Mă-nţelegi… Pe mare blat, fireşte…
După ce anunţul a apărut în ziar, telefonul a început să sune în neştire. De unde până atunci nu sunau decât vreo cinsprezece-douăzeci de femei pe zi, au început să-l caute pe Jean cincizeci, dacă nu mai multe.
– Vezi, a zis el plin de mulţumire, cine spune că româncele sunt proaste este cretin. Fetele şi-au dat seama unde am bătut.
L-au tot întrebat dacă a găsit cartea cu pricina. Le-a spus că da. Am avut mare noroc, este o raritate. Celor mai şcolite, Jean le-a spus tot felul de chestii citite în carte. Cum au fost vindecate multe femei nedreptăţite de soartă şi s-au înfierbântat acolo unde se cuvine.
Cartea cu pricina a fost o scorneală a Maestrului şi a prietenului lui, asta se înţelege.
Le-a mai povestit ce-a pătimit el, Jean, cu necăjitele acelea de neputincioase şi cum le-a adus la liman. Le-a dat sfaturi, ca un unchi. Bag samă că glasul lui plăcut le-a făcut să se încreadă în el.
– Bucureştencele sunt nişte comunicative, mi-a spus.
I-au cerut cartea cu împrumut. El, om cumsecade, a zis că cum să nu. Să ne întâlnim, de ce nu? Unde? În oraş.
M-a luat cu el la toate întâlnirile.

*

Diseară mergem la Intercontinental. Maestrul a cam flămânzit în ultimele zile pe chestia asta.
– Trebuie să fiu suplu, zice, să fac o impresie bună, nu cumva s-o dezamăgesc pe vreo nedreptăţită sau să ies prea rău din comparaţia cu terapeuţii tineri. Nu c-aş fi obligat să fiu veşnic tânăr, asta nu. Acum am devenit un fel de guru, nu mai trebuie să pun osul meu personal de fiecare dată.
Asta că cam aşa este. La început s-a istovit doar el. Mi-a tot spus, ba chiar a zbierat la mine, de m-am speriat şi am început să schelălăi:
– Voi fi neostenit, atunci când este vorba să micşorez entropia universală prin… Este bine să ştii asta.
Nici până în ziua de azi nu ştiu unde bate. De! Câne prost! Dac-aş avea glas, l-aş întreba. Că vorba cu pricina o are mai toată vremea în gură. Ba chiar a grăit odată că ar vrea să deschidă o crâşmă şi pe firmă să scrie cumva şi vorba cu pricina. Nu-i treaba mea. În schimb, mă întreb cum de n-a ostenit. Nu cumva îl are pe dracul în el? Cum de răuşeşte? Îmi tot chinui mintea să pricep. La fel face şi prietenul lui ăl mai bun. Că într-o bună zi l-a întrebat ce şi cum. La care Jean i-a răspuns, mişcându-şi mâinile de parcă era o morişcă:
– Te întrebi cum de n-am murit încă? Nu? Asta este întrebarea care te macină.
Acela n-a zic nici-o vorbă, mulţumindu-se să se uite la el cu ochii holbaţi, cum că nu cumva s-a ţicnit Jean de se frământă aşa fără nici-o pricină.
– Ei bine, m-a salvat Tantra, a zis Jean mai departe.
– Maşina?
– Îţi baţi joc de mine? Maşina Tatra n-are nici-o legătură cu amorul, după câte ştiu eu. De altfel, nici nu ştiu dacă se mai fabrică.
– Se mai fabrică.
Jean a făcut mutra lui de om care a-a săturat de necunoscători. A spus:
– Tantra este o formă de yoga.
– Şi cum te-a salvat?
– M-a învăţat să-mi păstrez glonţul. De-aia mă simt atât de bine şi sunt în măsură să-mi desăvârşesc opera.
Nu mă duce mintea ce-a vrut să zică. Pot doar să spun că odată s-a apucat şi-a cetit cu glas tare dintr-o carte. Bag samă că vorbele acelea nu erau străine de gloanţele lui. A cetit cam aşa:
– Dacă o va face o dată, el îşi va fortifica considerabil mintea şi corpul. Dacă o va face de două ori, auzul îi va deveni fin şi vederea pătrunzătoare. Dacă o va face de trei ori, toate bolile îi vor fi vindecate. De patru ori, va beneficia de pacea profundă a sufletului. De cinci, inima şi circulaţia sângelul îi vor fi mult ameliorate. De şase, va căpăta o mare putere mentală. De opt, faţa şi corpul îi vor deveni strălucitoare, magnetice şi pline de farmec. De nouă de o va face, va realiza o admirabilă întinerire şi va putea atinge o mare longevitate. De zece, va fi aidoma unui geniu nemuritor şi va avea acces la lumile ascunse ale macrososmosului, dobândind totodată capacităţi psihice, mentale şi spirituale supranormale.
Care va să zică e vorba de întinerire, mi-am zis. Asta da. Că cum să nu vrei să întinereşti? Aşa ceva poate pricepe orişicine. Cu toate astea, nu m-a dus mintea ce pot să fie gloanţele acelea. Bărbatul să nu, să nu şi iar să nu, de zece ori la rând. Ce poate fi asta?
Prietenul lui ăl mai bun, aflat de faţă, a început să râdă:
– Păi, ce haz mai are toată treaba, dacă tu nu…?
Maestrul, mânios nevoie mare, a început să se preumble cu paşi mari şi repezi prin odaie, de parcă intraseră dracii în el. I-a răspuns, întinzându-şi mâinile în două părţi, în cruce:
– Nici tu nu mă înţelegi! Sunt un martir, ce să mai discutăm! Noroc că reeducatele mele mă apreciază şi-mi poartă veşnică recunoştinţă. Ele ştiu ce înseamnă să fii o năpăstuită de soartă şi apoi să te transformi într-o privilegiată.
Cum se petrec lucrurile, cum le învaţă el să fie nişte răsfăţate ale sorţii? Păi, cum? Avem o secretară, nu alta decât fătuca de i-a zis că se gândeşte la ce-a mâncat aseară atunci când o mângâie el, aceea care scrie iute la maşină şi la calculator. Ea le primeşte pe toate năpăstuitele care vor să intre în asociaţie. Unele se sfiesc peste poate, la început. Telefonează, vor să afle că ce şi cum. Când este aşa un caz, secretara ştie ce are de făcut. Îi dă de ştire Maestrului. Şi el numai ce se porneşte să le spună pe îndelete cum stă socoteala. Zice la telefon cu glasul lui ăl mai dulce:
– Scumpa, te înţeleg perfect de bine. Ai dreptate. Este absolut corect tot ce spui. Ce tratament zici că ai făcut? Cu produse apicole? Naturist? Argilă? Aplicată ştim noi unde? Cataplasme, jos? Aha! Nămol stimulativ, în formă de făcăleţ? Bineînţeles, n-ai greşit, scumpa mea. Numai că alta este adevărata cale. Tu ai probleme psihice, aş putea să jur. Ai avut parte de parteneri prea grăbiţi sau, poate, de nişte băieţi buni, dar ignoranţi… Oare să fie nevoie în toată povestea asta doar de ardoare şi de dimensiuni mari? O, scumpa mea, cât de greşit văd oamenii această problemă!
Şi-i tot dă înainte cu vorbirea lui de tată bun şi milos, care nu doreşte decât să le aducă pe femei la liman. Până la urmă, aceea de la telefon bag samă că zice gata, m-ai convins, o să vin. Atunci el îşi schimbă pe negândite graiul, de parcă ar fi un plotonier care stă la masă cu nevastă-sa şi nu-i prea place ciorba.
– Da, scumpa, zice, cu oarece asprime în glas, cum spuneam, sigur că da. Vei deveni una dintre cursantele noastre. Suntem onoraţi să primim printre noi o femeie atât de inteligentă. But… Să nu uităm că în ziua de azi totul costă foarte mult. Te rog să ţii cont de faptul că avem animatori de cea mai bună speţă, nu numai vaccinaţi, dar şi cu testele SIDA şi hepatită B + C la zi. Nu mai spun de testul Wassermann şi de alte câteva mărunţişuri. Totul este verificat şi anume cu asupra de măsură. Crezi oare că aceşti băieţi viguroşi, metodici şi tandri lucrează de pomană? O, nu! Au trecut vremurile acelea de demult, când eu personal vindecam pe gratis câte trei nedreptăţite pe zi.
După cum merge vorbirea lor, pricepi că se înţeleg, iar fata, muierea, ce-o fi, este gata să dea nişte bani, numai să se facă o răsfăţată a sorţii.
Ceva mă nedumereşte de fiecare dată. Bat, zice el. Adică cum? O bate pe ea, cea de la telefon? Sau le bate pe toate, care cum îi intră în casă? Nu ştiu s-o fi altoit pe vreuna, vreodată. Atunci cum stă socoteala? Până în ziua de azi n-am putut să pricep.
Multe vin fără telefon, nemaipomenit de izmenite. Vorbesc cu fătuca noastră cea molcomă şi apoi se arată la ora cu pricina, pe care o află de la ea.
Maestrul are nevoie de trei ore încheiate pentru fieştecare. Când vine câte una cu păr negru de-acela adevărat şi cam păroasă de felul ei, nenea Jean se cam întunecă la chip şi, în timp, ce aceea este la baie, cică să se aranjeze puţin, începe să vorbească înspre mine, de parcă aş putea să-i răspund altfel decât prin nişte lătrături în dorul lelii.
– O vezi pe-asta, mă, Ghiţă? De bună samă c-o văd. Este din specia celor care îl distrug pe un lucrător cinstit. O nucă foarte tare. Da, da… O să fii martor la chinurile mele. Îţi dai seama, nu-mi pot permite să dau greş. Este o chestiune de firmă. Dacă se răspândeşte zvonul că toată publicitatea mea este un paravan pentru o escrocherie? Nu se duce toată chestia dracului? Hm, ce spui, p…lăule? De ruşine, mă bag mintenaş subt pat. El o drege numaidecât. Da, da, bineînţeles, mon cher. Mii de scuze! Cum de-am putut folosi acest cuvânt într-o casă unde porcăriile n-au ce căuta? Dac-aş avea grai i-aş zice aici porcăriile numai se fac, nu se spun. Da, da, n-o să-mi fie deloc uşor cu această femeie admirabilă. Poate că era mai bine să nu mă ocup personal de ea. Puteam s-o repartizez, de exemplu, lui Piţigoi. Ăla ştiu c-ar fi servit-o până peste marginile servirii.
Piţigoi este un ăla păros şi-atât de scundac de-ai zice că-i un pitic. Cum a ajuns la noi? Păi, uite cum. Într-o după-amiază ne preumblăm noi printr-un parc de-i zice Bazilescu. Asta-i o ţicneală a Maestrului, să bată cu pasul toate parcurile din Bucureşti, cum că nu se ştie de unde sare iepurele. Ce fel de iepure? Habar nu am.
Care va să zică mergem noi liniştiţi şi numai ce vedem nişte femei foarte bine îmbrăcate. Nasul îmi spune numaidecât că sunt nişte turiste, venite din străinătăţuri să vadă cu ochii lor că ce bine este în România după căderea Odiosului şi de când avem sistem parlamentar bicameral.
Femeile acelea, bulucite la un loc ca oile se uită la ceva aflat în mijlocul lor. Ce-o fi? Jean, înfipt cum îl ştiu, nu stă deoparte. Zicând nişte vorbe potrivite, se bagă printre ele. Mie îmi este şi mai uşor decât lui să ajung la mijloc. Ce e? Un ăla scurt, cu un cap cât o baniţă, păros ca un mistreţ şi vesel ca un peşte. E foarte bine îmbrăcat şi curat de-ai zice că tocmai s-a îmbăiat.
Le arată doamnelor venite din îndepărtatul Occident, ca să zic aşa, cu vorbele lui Jean, scula lui nemaipomenit de vânoasă şi de mare. Femeile râd, ceva de speriat, să leşine, nu alta. Unele, mai îndrăzneţe, vor să pună mâna, nu le este silă. Ăla mic nu le lasă până nu plătesc. Acelea nu stau pe gânduri. Scot nişte bani verzi, îi dau omului şi-i apoi îi pipăie mădularul acela de spaimă.
Atunci când fata pune mâna, râsul îi cam piere, se înroşeşte la faţă şi închide ochii. De ce oare? Nu mă duce mintea să răspund.
Femeile nu se sfiesc defel când îl văd pe Maestru printre ele. Se vede că nu-s aşa de ruşinoase ca româncele. De ce să nu apuce, de vreme ce au plătit? Nici omul cu scula aceea de-a mirările nu se fâstâceşte. Se uită pieziş la Jean şi-şi vede de negustoria lui.
Mă pune dracul să mă uşurez pe piciorul lui. De! Minte de câne prost! Ce-mi aud urechile! Noroc că Maestrul este acolo, că altfel mă cotonogeşte stârpitura. Femeile râd, de-ai zice că din asta o să li se tragă moartea. Jean îl atinge pe scundac cu nişte bani româneşti şi acela se ogoieşte, mulţumindu-se să mă mai suduie de câteva ori, printre dinţi. În clipa aceea, Jean numai ce să răţoieşte o dată:
– Attention, please!
Femeile se opresc din râs şi înţepenesc. Dreptu-i că şi glasul lui Jean este ca al unui plotonier din cei câinoşi la suflet. Scundacul îşi face nevăzuta scula, nu fără oarecare caznă. După aceea, Maestrul o dă dintr-o dată pe blândeţe şi, vorba lui, pe duioşie. Le vorbeşte femeilor ca şi cum le-ar fi unchi sau batăr cumnat. Pe limba lor, bun înţeles. De unde parcă voiau s-o ia la fugă, femeile se îmbunează şi încep să se uite la el cu nişte ochi lucitori, ca şi cum prin minţi le-ar trece cine ştie ce gânduri şugubeţe. Cum le tot zice, ele încep să dea din capete, cum că aşa este. La urmă, Jean le întinde nişte bucăţi de carton, de le zice cărţi de vizită. Te pomeneşti că la asociaţia noastră lucrativă o să înceapă a veni buluc de femei din străinezia. Atunci să te ţii, Jeane! Şi tu, Mititelule! Şi voi ceilalţi!
După ce femeile pleacă, Maestrul îi spune scundacului, cu un glas foarte omenos, de parcă acela i-ar fi nepot de văr:
– Mă, am un servici pentru tine. Îl vrei?
Şi arată cu degetul înspre locul unde se află scula.
Acela numai ce începe să rânjească a râde, dând din căpăţână în sus şi-n jos, cum că da.
Uite-aşa a ajuns Piţigoi la noi. Jean l-a dat pe mâna fetelor şi ele au avut grijă că-l ducă la doctor. S-a văzut că n-are nici-o boală lumească şi nici SIDA. Şi nici virusul hepatitei, bun înţeles.
– Mă, i-a spus Jean, tu o să ajungi om mare, numai să te ţii aproape de noi. Scula ta este aur curat. O să ai o leafă bună, mai mare decât salariul mediu pe economie. Trebuie numai să te porţi bine şi să nu le superi pe femeile astea cumsecade. Să faci cum zic ele, nu cum ţi se abate ţie. Auzi?
Piţigoi a dat din cap, cum că da, aude şi se supune. Nu prea grăia, ce-i drept. Dar şi când vorbea! Avea un glas atât de gros, de gândeai că stă într-o bute şi-i zice de acolo, pe gaura cepului.
Odată, când Jean le strânsese pe nedreptăţite, pentru a le spune că ce şi cum, sau mai bine zis cum stă socoteala, a venit vorba de Piţigoi şi de scula lui năpraznică.
– Acum, nu că vreau să fiu paradoxal, a zis Jean, adică mai pe înţelesul tuturor să caut o lumânare aprinsă în dosu’ calului, dar Piţigoi demonstrează că natura, în înţelepciunea ei nemărginită, a găsit răspuns la toate întrebările. Vă rog să mă scuzaţi pentru vorba de mai înainte, dar am folosit-o din dorinţa de a fi expresiv.
– Ce vorbă? a întrebat una cu ochii verzi, de i se mişcau în cap ca la drăcoaice. Te referi la natură?
Voia să-şi bată joc de Maestru, lucrul ăsta era clar ca vaca. Numai că el nu s-a pierdut cu firea şi i-a răspuns privind-o galeş:
– Nu, scumpa mea, mă refer la dosu’ calului.
Aceea a pufnit ca o iapă nedusă la armăsar şi n-a mai zis nici cârc.
– Care va să zică, a zis mai departe Jean, spuneam că Piţigoi încarnează înţelepciunea naturii. Cum oare? Prin scula lui, nezmintit. Nu puţine femei s-au vindecat de răcela lor nefericită doar privind destul de multă vreme superbul mădular. Ce rezultă de aici? Că nu numai tehnicile adecvate fac minuni, ci şi performerii noştri, reprezentanţii emeriţi ai asociaţiei.

*

O să fiu poate întrebat cum se petrec lucrurile cu Piţigoi ăsta. Păi, cum? De la om la om, ca să zic o vorbă de-a Maestrului. Stă, Piţigoi, foarte spilcuit, într-o încăpere unde se află un pat larg, numai mătăsuri şi unde ard nişte lumânări, că a citit Jean undeva cum că le face bine la femei când vine cazu’ la o adică. Când intră femeia cu pricina, Piţigoi sare în picioare şi îi sărută mâna, cu mult respect, de parcă ar fi o regină.
Femeia râde la început, mai pe subt mustaţă, mai pe faţă. Piţigoi rânjeşte şi el. De subt pat eu văd sau aud tot ce se petrece, că Maestrul mi-a găsit şi mie un serviciu, cel de observator federal, zice. Spune că cum să mi se cuvină mâncarea, dacă nu muncesc? Ăla micu’ cu scula mare n-are nimic în contră dacă stau eu subt pat şi nu latru taman când nu trebe. Mi se rupe de căţelu’ ăsta, aşa a zis odată. Numai să nu le sperie pe fete. Poa’ să stea subt pat cât vrea el.
Mai întâi, Jean stă de vorbă cu fata sau femeia, ce-o fi. Îi vorbeşte ca un tată, cum că să nu se teamă de pocitania aia, că este şi el om, Piţigoi adică, are un suflet foarte bun şi mai are, cum îi zice?, caracter. Ăsta le înţelege pe femei, o să te înţeleagă şi pe tine. Dar arată ca dracu’, zice aceea, strâmbându-se. Caracterul contează, zice Maestrul împăciuitor. Frumuseţea este trecătoare. Şi sufletul! Este un băiat de zahăr, ce să mai discutăm. Este el de vină că l-a făcut mămica lui atât de urât şi de scurt? Nu cred. De vină nu poate fi decât fatalitatea. Pe de altă parte, continuă Jean privind în sus, de parcă ar vedea ceva în grindă, natura are modul ei de a compensa defectele oamenilor. Uite-l, de-o pildă, pe Piţigoi ăsta. O să vezi, n-are doar un caracter frumos şi un suflet bun. Mai are ceva.
La care fata se cam ruşinează şi priveşte în lături, cu multă sfiiciune. Acum, lasă, o bate uşor Maestrul pe obraz, ştiu că eşti o fată foarte simţită şi nici nu te gândeşti măcar la prostii… Evident, evident… Nici măcar nu se pune problema. De altfel, Piţigoi niciodată n-a insistat pe lângă vreo candidată, vreo nedreptăţită, cum să zic eu mai bine… Numai dacă, din pură întâmplare, se ajunge la… mă-nţelegi, numai atunci se dedă şi el la anumite manevre, ca să zic aşa.
Auzindu-l cum grăieşte atât de temeinic şi de înţelept, fata se linişteşte şi zice că de ce să nu stea cu Piţigoi într-o încăpere, cu uşa încuiată pe dinăuntru, dacă este spre binele ei?
Care va să zică, Piţigoi îi pupă mâna şi rânjeşte, fără să zică o vorbă. Fata începe să se preumble prin odaie, de parcă ar fi de la fisc, vorba lui Jean, se uită pe geam, pipăie perdelele. Numai la Piţigoi nu se uită, de parcă n-ar fi acolo. Până la urmă se opreşte şi începe să zică cam aşa:
– Domnu’ Piţigoi, nu vă supăraţi… Eu, ştiţi… Nici chiar aşa… Deodată… Mi-e imposibil… Maestrul mi-a zis că nu este cazul să… Dar ajunsă aici… Mă înţelegeţi?
Mistreţul dă din cap că cum să nu, pricepe prea bine.
– Mă bucur că sunteţi în asentimentul meu, zice fata mai departe. Eu, cum să vă zic, nu cred că… Poate doar să… Cât de cât… Nu pot să, nu-i aşa… Orişicât… Nu pot aşa, brusc… Credeţi-mă! Cel mult să…
Ăla micu’ ridică ochii spre ea, rânjind cu multă cuviinţă.
– Cel mult un fel de joc, spune fata. Eu ştiu că dumneavoastră aveţi simţul umorului, vă place să vă jucaţi…
Ăla nu zice nimic nici de data asta. Dă numai din căpăţână cum că aşea ie.
Ştiu şi eu că îi place să se joace. Că doar l-am văzut de multe ori cum le lasă pe fete să-i facă taman ce doresc ele cel mai mult.
Până la urmă lucrul intră pe făgaşul lui cel firesc şi fata pleacă mulţumită la ea acasă.