Borges si vertijul intelectual

Jorge Luis Borges est l’un des dix, peut être des cinq, auteurs modernes qu’il est essentiel d’avoir lus. Après l’avoir approché, nous ne sommes plus les mêmes. Notre vision des êtres et des choses a changé. Nous sommes plus intelligents. (Claude Mauriac)

Povestirile fantastice ale lui Borges au darul de a-i transforma pe mulţi cititori în fani necondiţionaţi. Aceştia, unii dintre ei supercalificaţi, precum Umberto Eco, se declară fascinaţi de modul cum eruditul Borges reuşeşte să combine ingenios teme şi motive literare într-un fel capabil să declanşeze în cititor stupoarea neliniştitor-delectabilă, vertijul intelectual. Literatura născută din literatură se dovedeşte a fi la fel de seducătoare precum cea derivată din realitatea nonverbală. Manierismul literar, cândva la modă, ulterior socotit mai degrabă  o formă de neputinţă creatoare, este astfel ridicat de Borges pe un piedestal foarte greu de demolat. Ceva asemănător s-a întâmplat în pictură, unde cerebral-combinativul Dali a reuşit să atingă celebritatea prin alăturări paradoxale de imagini prefabricate şi aluzii culturale. Continue reading

“Bot”

Doamna cu recenzia la cartea mea despre Ion Topolog îmi reproşează apartenenţa la "literatura de anticipaţie", faptul că aş avea nostalgii comuniste şi prietenia cu autorul respectiv.

Îndreptăţită este doar a treia aserţiune. Prin 1967, am scris o cărţulie împreună cu Ion Topolog. Recenzenta crapă de trufie când aminteşte sarcastic această carte şi în mod implicit tot ce am mai scris de-a lungul timpului. De ce, madam? Pe ce te bazezi, atunci când îmi priveşti textele de sus, de foarte sus, fără să fi citit tot ce am scris? Cumva pe propria inteligenţă? Hm… Mai bine te străduiai, încercai să faci măcar o singură referire la calitatea discursului critic şi nu te pierdeai în zadarnice detectări de şopârle politice şi excomunicări lipsite de argumente. Asta se aştepta de la matale.

Cât priveşte tonul dumitale lătrător, unul de parvenită deghizată în boieroaică… Înţeleg, eşti predestinată pentru o carieră de căţel păzitor al Elitei, de javră agasantă, dotată cu un bot plin de dinţişori, vizibili atunci când latri la cei străini de grupul dumitale literar. Un bot capabil şi de scâncete admirative, evident, atunci când vine vorba de cei "aleşi".  Frumos. Dar nu aşa, coană, nu aşa se procedează.

Într-o istorie literară, ai dreptul să-l trimiţi pe un autor la masa din bucătăria literaturii, cu slugile, în timp ce dumneata te lăfăi la masa de gală, în salon, împreună cu  "aleşii".

Asta fiindcă se presupune că i-ai citit toate cărţile, iar dacă emiţi o asemenea sentinţă de declasare literară, o faci pe barba dumitale. Când într-o recenzie te transformi într-un istoric literar dur, pus pe sentinţe definitive, ceva nu este în regulă cu profesionalismul dumitale.

Fiul din America

Fiul din America
roman

Alors, ô ma beauté! dites à la vermine
Qui vous mangera de baisers,
Que j'ai gardé la forme et l'essence divine
De mes amours décomposés!
(Baudelaire, Une Charogne)

Când viermii te vor roade cu sărutări haine,
Atunci, frumoaso, să le spui si lor
Că am păstrat esenţa şi formele divine
Şi duhul descompusului amor!
(Baudelaire, Un hoit, în traducerea lui Al. Philippide)

Prolog

Neînsemnata aventură a lui John Coman începe într-o dimineaţă din toamna anului 1998, în Bucureşti. Coman este un ins la 60 de ani, fără statut social clar. Nu este nici angajat, nici pensionar, nici şomer. Locuieşte într-o garsonieră modestă, dar decentă. Şi-a înstrăinat aproape toate bunurile, inclusiv cărţile. Vânzând şi dăruind, a dat curs unei curioase tentaţii a lichidării, a golirii. În locuinţa lui au mai rămas doar patul, o masă şi un scaun.
Prenumele John, neobişnuit la românii din generaţia lui, are o poveste. Părinţii lui l-au botezat aşa pe Coman din recunoştinţă faţă de un filantrop american. După venirea comuniştilor la putere, autorităţile nu au admis ca elevul Coman să aibă un asemenea prenume capitalist.

Continue reading