Constantin D. Pavel, editorul volumului de povestiri ”Incidentul Indira”, semnează o prefață judicioasă. Pe bună dreptate, el consideră că autoarea este un geniu, fără a intra în amănunte. În cele ce urmează, vom încerca să arătăm în ce constă această genialitate, precizând că, în prezentul context, genialitatea este superlativul unei anumite calități.
Genială este, în primul rând, prolificitatea. După debutul său editorial din 2017, autoarea a publicat mai multe pagini decât un autor obișnuit într-o viață de om. Prtoiectele sale editoriale sunt ciclopice și, după cum am pronosticat în volumul nostru de eseuri din 2020, în nu prea mulți ani va deveni o campioană absolută în România (nu doar în materie de sefeuri și nici doar printre autoare) și o amenințare pentru recordul mondial stabilit, pare-se, de Enid Blyton. Semnalăm apoi calitatea de a scrie lung. Autoarea volumului de față reușește să dilate scenele într-un mod aproape miraculos și acolo unde un autor obișnuit ar fi realizat o relativ scurtă povestire, ea dă la iveală un microroman. De geniu este și bogăția lexicală. Inventivitatera în materie de nume proprii este uimitoare. Redutabilă se arată a fi autoarea și atunci când apelează la noțiuni ținând de știință și tehnologie. (Există unele inadvertențe, desigur absente din următoarea ediție.) Cea mai genială, dacă ni se permite să ne exprimăm astfel, este dezinvoltura scripturală, rezultată din încrederea nemărginită în propriile abilități literare. Autoarea nu are nici cea mai mică ezitare. Lipsa ei de inhibiții este uimitoare și ține de geniu.
Privind lucrurile din punctul de vedere al criticii literare tradiționale, declarăm că ne-au plăcut în mod special trei realizări. În primul rând, extrapolările plauzibile, ținând de geopolitică, din ”Incidentul Indira”. Se sugerează că în viitorul nu prea îndepărtat al Terrei islamismul va înflori, iar creștinismul se va estompa. În al doilea rând, faptul că autoarea nu acuză neplăcutul sindrom al jenei de a fi român. Printre personaje, există unele cu nume românești. În fine, deosebit de reușită ni s-a părut povestirea intitulată ”Venusiana opus trei”, unde un om se transformă într-un cactus, amintindu-ne de ”Metamorfoze”, poemul narativ al lui Ovidius. În această povestire, imaginația autoarei este cu adevărat debordantă, iar verosimilitatea premiselor, prezentă în sefeurile clasice, este depășită prin extrapolări furibunde. În ”Venusiana opus trei”, prefabricatele sefistice tradiționale sunt folosite într-un mod mai mult decât fantezist. Este și aceasta o performanță.
Entuzismul editorului, exprimat în prefață, este justificat.