Amatorul de romane univoce va trebui să-și învingă comoditatea, atunci când citește romanul lui Adrian Lesenciuc. Aceasta fiindcă sunt posibile mai multe sisteme de lectură. Astfel, Bheristan, Țara Oilor, poate fi considerat un ținut fictiv, unde oamenii suportă conducători proști și abuzivi. Această țară pare a fi plasată undeva în Orient, este locuită de creștini cu nume sanscrite transcrise în caractere latine, are lamentabile moravuri balcanice și este bântuită de un blestem istoric al neputinței de a se ridica la nivelul națiunilor evoluate. (Să fie numele sanscrite o aluzie întortocheată la originea țiganilor și la dibăcia acestora în practicarea bătăii de joc?) Un personaj, Ādam Ūrman, cu rol de raisonneur, înregistrează cu mâhnire și indignare această stare de lucruri. Opiniile lui se confundă cu acelea ale vocii auctoriale. Privit astfel, romanul este o distopie, o înscenare epică menită să arate dezavantajele unei anumite alcătuiri sociale, unde prostia și ticăloșia par a fi la ele acasă. Instituția armatei nu este prezentată în mod realist, ci prin îngroșări menite să sublinieze niște defecte specifice, mai mult sau mai puțin, naturii umane. Într-un fel analog este privită și instituția bisericii, o altă structură ierarhizată, unde totalitarismul se poate manifesta prin mijloace inaparente. Eseistica legată de natura celor două instituții este remarcabilă.
Cimitirul eroilor poate fi citit și ca un roman politic pornit de la realități istorice. Există numeroase indicii și similitudini, menite să arate că ar putea fi de fapt vorba despre România de azi, cu diversele ei neajunsuri, datorate, spune naratorul, ”sistemului”, dar și unei mentalități păguboase. Cititorul mai pesimist de felul lui ajunge lesne la concluzia că poporul de oieri reciclați din Bheristan are niște catastrofale tendințe suicidare, dorește la drept vorbind să-și piardă identitatea și să se dizolve în neantul istoriei. Cum a apărut această nenorocită tendință? Negreșit, din cauza prestației inadecvate a politicienilor. Din fericire, ne sugerează naratorul și omologul său, Ādam Ūrman, dincolo de așa ceva se află vitalitatea de neînvins a celor anonimi. Cele câteva reconfortante considerații optimiste ne împiedică să înglobăm romanul în nefericita tendință contemporană a unor intelectuali români de azi de a-și denigra propriul popor.
În fine, romanul poate fi citit ca o elaborare foarte evoluată în materie de strategii narative. Exprimat de vocea naratorului și de personajul central, sentimentul de indignare conferă validitate întregului.