Silvia Bugariu – Amintiri

 

Silvia Bugariu

(1907- 2005)

 

 

AMINTIRI

 

I

 

Au apărut şi pentru mine nopţile albe, despre care ne-a vorbit mama mare, bunica dinspre tată.

Locuiam în aceeaşi casă. De fapt, în casa ei şi a moşului. Ei ocupau doar o cameră, iar restul îl dăduseră tatei, feciorului lor, după căsătoria acestuia cu maica (mama). Noi, nepoţii, cinci la număr, Lucreţia, Cornelia, Victoria, Silvia şi Iosif, ne petreceam timpul mai mult la ea şi asta pentru că era ca pâinea lui Dumnezeu de bună. Ne spunea poveşti şi întotdeauna avea ceva pus deoparte pentru noi, ba mere, ba pere, ba prune uscate, iarna, pere pepeşe (înmuiate) ascunse în lădoi sub câlţi. Câteodată, când nu se simţea bine, ne duduia (alunga) duios acasă:

"Duceţi-vă acasă, dragii mamii, că azi-noapte am avut o noapte albă."

Noi, miraţi, o întrebam:

"Ce-i aceea noapte albă, mamă mare?"

"Apoi ce să hie, dragii mamei? Când te culci şi nu poţi să dormi. Noa, aşa am păţit eu azi-noapte. M-am sucit, m-am zvârcolit, ba pe dreapta, ba pe stânga, ba pe-o parte, ba pe hailantă. Şi nicidecum n-am putut durmi. De-aia zic să vă duceţi la voi, că vreau să mă hodinesc o ţâră. Apoi veniţi voi iară."

Noi plecam oarecum nemulţumiţi, mai ales că ne promisese că ne va spune povestea cu Hi, Barna, că vine iarna.

"Da' când să venim, mamă mare?"

"Lasă că vă strig io."

Noi aşteptam să ne cheme şi ne tot uitam pe fereastra de la camera ei dacă s-a sculat. Cu toate că mergeam în vârful picioarelor prin turnaţ (pridvor), ne auzea. În scurt timp ieşea afară şi începea să ne strige:

"Victorio, Vio, haideţi! Că văz că nu mă lăsaţi să mă hodinesc! Care o fost la fereastră? Credeţi că n-am auzit?"

Noi ne uităm una la alta şi n-avem curaj să-i spunem care a fost. De fapt, toţi privisem, pe rând.

"Noa haideţi!"

Noi, buluc, fuga în casă. Cu ochii aţintiţi spre ea:

"Mamă mare, ne spui povestea?"

"V-o spui, v-o spui, da' întâi ute (uite) că vă dau câte un măr."

Ne repezeam toţi şi ne uitam apoi al cui măr e mai mare.

"Noa, ce vă uitaţi aşa, că nici voi nu sunteţi la fel, nu?"

Noi râdeam şi muşcam cu nesaţ din mere. Fără să ne gândim să le spălăm sau să le ştergem. Slavă Domnului, nu ne betejeam (îmbolnăveam) niciodată de stomac. O păţeam doar atunci când mâncam merele verzi, imediat după ce le cădea floarea.

"Noa, acum staţi cuminţi să vă spun povestea."

Ne îngrămădeam toţi în jurul ei pe lădoi şi începea.

"O fost odată ca niciodată, că de n-ar hi fost, nu s-ar povesti, ca un purice-a plezni… A fost odată…"

După ce termina, o rugam să ne-o mai spună o dată, dar de cele mai multe ori ne refuza.

"Nu v-o mai spui, că acuma am treabă. Duceţi-vă în curte şi vă jucaţi."

"Mamă mare, da' nu ne dai câte-o nucă?"

"V-aş da, da' n-am. Da' uite că vă dau iară câte un măr. Şi fuga în curte cu voi!"

Dar despre mama mare şi despre moşu' am să scriu mai încolo.

Şi-aşa şi eu, nopţi întregi stau în pat şi mă sucesc, mă zvârcolesc ca mama mare, mă gândesc la fel de fel de lucruri, întâmplări fericite şi nefericite, dar somnul nu vrea să vină decât către ziuă, când trebuie să mă scol. Şi-mi vin în minte nopţile mamii mare.
 

Într-o noapte tot aşa, noapte albă, mi-a trecut prin gând, ce-ar fi dacă aş aşterne pe hârtie gândurile care-mi răpesc somnul. Şi iată că şi încerc .

Eu zic că m-am născut în anul 1908, septembrie 12, aşa cum spunea maica:

"Au greşit hei (cei) de la primărie, dar eu ştiu şi ceasul când v-aţi născut toţi".

Eu o cred pe maica, pentru că ea a avut o memorie cum rar se mai poate întâlni la o femeie de 78 de ani (când a murit), care a dus pe lume 5 copii şi i-a crescut şi îngrijit cu atâta dragoste cum nu cred să mai fi fost o altă mamă pe lume. Actele spun că m-am născut în 1907, noiembrie 2. Nu caut să apar mai tânără cu un an, precum toate femeile, pentru că astăzi sunt bătrână, anii au trecut şi parcă nu-mi vine să cred că am 75! E o vârsta, nu glumă! Şi cu toate astea, sinceră să fiu, mizez pe 78, vârsta maichii când s-a stins. S-a dus în lumea drepţilor, cum a spus tata Lae (socrul meu) în ultimele clipe ale vieţii.

"Mă duc în lumea drepţilor!"

Apoi a dat mâna cu Aurel şi Gheorghe, fiii lui, şi s-a stins în linişte, senin şi mulţumit. Aşa un sfârşit mi-aş dori şi eu.

Era un om bun şi înţelept.

"Ai grijă, Silvio! zicea. Să ne faci nepoţei, să avem şi noi bucurii, că vezi, Aurel are numai una şi aia abia o aduce o dată pe an şi după 2-3 zile o ia. Chente (Vicenţiu, mijlociul dintre cei trei fraţi Bugariu, fost ziarist la Timişoara) nu mai este. Dacă trăia, el sigur ar fi avut copii, că tare-i plăcea de copii vecinilor. Aşa, ne-o rupt inima şi-o plecat."

Mama Sida (soacra mea) plângea când auzea vorbindu-se despre Chente şi începea să povestească despre el, cât era de bun şi de vesel. Ne spunea cum îşi asigura părinţii că nu va mai cere bani de la ei.

"Acum am bani, mamă! Şi haine, cinci costume! Şi râdea de i se vedeau toţi dinţii, până în fundul gurii."

Povestea şi plângea, săraca, zi şi noapte. Ne spunea cum l-a visat. A venit acasă să ceară apă şi de atunci în fiecare seară îi pune pe geam canta (carafa) cu apă şi un pahar şi cum controlează în fiecare dimineaţă dacă a băut din ea. Altădată a visat că a venit acasă şi a rugat-o să nu-i mai dea (pomană) struguri în farfurie, ci să-i dea un butuc de struguri în vie, încărcat cu struguri.

"Dacă-mi dai în farfurii, eu îi pun în puiuc (sertar) şi se strică."

A doua zi, mama Sida s-a dus în vie, a ales cei mai frumoşi butuci încărcaţi cu struguri şi de fiecare butuc a legat câte o panglică de diferite culori.

"Ăsta cu roşu este al lui Ionuţ, cel cu alb al lui Chentuţ."

Şi aşa mai departe. I-a chemat pe numiţii şi i-a rugat să mănânce struguri de câte ori doresc, fără să întrebe pe cineva, până s-or termina strugurii. Iar atunci le dă alţi butuci (via era în grădina cea mare de lângă casă). Tinerii au venit de câte ori doreau să mănânce struguri, fără să-i oprească cineva. După câteva zile l-a visat.

"Aşa, mamă! Acum voi avea struguri pe veci."

Şi aşa visa mama Sida, nopţi de-a rândul. Dimineaţa primul lucru era să povestească visul despre Chente.

Dar să revin la viaţa mea! Eu am ascultat dorinţa lor de a le face nepoţi şi în scurt timp le-am adus pe lume doi nepoţei, pe Voicu şi pe Gil.

Iarăşi mă întrerup! Când şi-a trăit maica ultimele clipe, eu eram acolo, lângă ea, cu Voicu, copilul cel mai mare. Venisem s-o vedem. Fusese bolnavă, după cum ne-a spus Lucreţia, sora cea mai mare, care locuia în acelaşi sat cu maica. Era aproape refăcută după boala diagnosticată de doctor, dizenterie. Şi destul de slăbită de puteri. Era foarte fericită că ne are le lângă ea (noi venisem să stăm două săptămâni). Ne-a întrebat cât stăm.

"Stăm, maică dragă, până te faci bine de tot."

"Ce bine, draga maichii!"

La propunerea mea să bea un ceai, a primit, mai ales că-i era foarte sete.

"Vai, ce bun e, Vio dragă! Că hoţul de doctor n-o lăsat-o pe Lucreţia să-mi dea nici o chicătură de apă."

I-a fost sete tot timpul şi o implora pe Lucreţia să-i dea puţină apă, dar ea nu-i da, de teamă să nu-i facă rău, după cum îi spusese doctorul. Acesta i-a interzis Lucreţiei să-i dea apă şi lichide. Din cauza lui maica s-a deshidratat şi a murit cu zile. Acest lucru a fost constatat de medicul de la sanatoriul din Vâlcele, Korcsag. Durerea mea de-a scrie felul cum s-a stins maica mea cea bună n-o pot aşterne pe hârtie.

Maica noastră a fost o sfântă. Nu numai nouă, copiilor ei, le-a fost maică, dar şi întregului sat. Aproape toţi oamenii din sat îi ziceau maică şi asta pentru bunătatea ei faţă de toată lumea. La ea veneau femeile din vecini să-şi spună necazurile şi ea era cea care le asculta şi suferea alături de ele, dându-le sfaturi. Era o fiinţă împăciuitoare. Dacă se certau două vecine pentru te miri ce, ea făcea ce făcea şi în scurt timp le împăca. Le chema la ea fără să ştie una de cealaltă şi nu le lăsa să plece până nu le împăca.

"Împăcaţi-vă, dragă, că-i mai mare ruşinea, borese (femei) în toată chirea (firea)."

Ele începeau să se apere, dar maica nu se lăsa.

"Tăceţi, borese bune! Care o chii de vină, care nu, dar nu vă duşmăniţi, că-i ruşine şi păcat!"

Femeile începeau să vorbească între ele şi se împăcau.

"Noa aşa, dragile mele, că şi Dumnezeu, drăguţul, multe iartă."

La ea intrau copii plângând, pentru că pierduseră un leu şi îi băteau mamele lor.

"Noa lasă, nu mai plânge, uite îţi dau eu un leu, leagă-l ghine în cârpuţă (batistă), să nu-l chierzi iară!"

Copilul, fericit, cu mucii la nas cin cauza plânsului, pleca acasă.

Altădată, eram e faţă, a venit un copil de la Luncă (partea de sus a satului), urlând şi spunând că s-a luat după el câinele lui nenea Miron (dascălul), iar el a fugit, a căzut, şi-a spart glaja (sticla) cu borghiz (apă minerală) şi-l bate mumă-sa.

"Noa taci, Mitică, că-ţi dau eu o glajă goală şi du-te fuga şi o umple. Apoi te duci acasă, da' ai grijă să n-o scapi şi pe-asta!"

Mitică, fericit, a luat glaja şi fuga în jos, după borghiz. Când s-a întors a intrat din nou la maica în curte şi-a strigat:

"Maică, am ven't! Da' să nu mă spui mamii!"

"Du-te, du-te, că nu te spui!"

Maica a ieşit pe poartă şi s-a uitat după el, strigând:

"Vezi să nu te închiedeci iar şi dacă vezi un câne, fă-te că nu-l vezi şi să vezi că nu-ţi face nimic!"

Maica a intrat în casă şi-a spus, milostivă:

"Săracu' băiat! Şi mumă-sa putea să-l trimită la borghiz pe hăl mai mare."

Când venea lelea Fira Rariţii la noi şi se plângea că nenea Şandru (bărbatu-său) s-a îmbătat şi a certat-o, fără ca ea să-i zică nici o vorbuliţă, maica o liniştea:

"Lasă, Firo dragă, că omul când îi beat, nu-i el! Tu chii bună, nu te certa, că mai rău îl încâneşti. Ia-l cu ghinişorul, cu ghinele, dă-i să mănânce, nu zice nimic chiar dacă el începe să se certe. Adoarme curând. Gândeşte-te la Culiţă şi la Petrică (copiii lor)! Când aud cearta voastră numa' ghine nu le cade. Apoi când or chii mari şi ei fac la fel."

Lelea Fira tăcea şi ofta.

"Nu mai ofta! Fă tu numa' aşa cum te învăţ eu. Tu crezi că nen-to Ghiţă (tata) nu s-o îmbătat niciodată? Da' eu am aşa am făcut şi bine am făcut. Şi pe mine m-o învăţat o femeie mai deşteaptă decât mine."

După câteva zile, nenea Şandru iar s-a îmbătat. A început cearta din senin. Lelea Firă s-a gândit să asculte sfaturile maichii.

A doua zi a venit lelea Firă la noi şi ne-a spus cum l-a îmblânzit pe nenea Şandru. I-a spus:

"Hai Şandre dragă să mânci, că-i chii osatenit! El, aşa beat cum era, s-a uitat la mine şi părea că o înlemnit. N-o mai zis nici o vorbă, o mâncat şi o trecut în casa (camera) hailantă şi s-o culcat."

"Noa vezi Firo? a zis maica. Aşa trebuie să faci mereu şi să vezi că poate se lasă şi de băutură."

De fapt, nenea Şandru nu era un beţiv. Era un om harnic, gospodar, dar după o zi de muncă la câmp şi în gospodărie, cu vitele, se ducea până în jos, în centru, cu ulciorul, să aducă borghiz. Nu uita să intre la "bombă" (cârciuma satului) să bea un pintoc (măsură, ţoi) de rachiu. Fiind obosit, băutura îl ameţea repede şi devenea nervos.

Săracul nenea Şandru a avut un sfârşit tragic. Nu se ştie din ce, a făcut arterită şi medicii au fost nevoiţi să-i taie un picior. Din asta a murit, nu prea bătrân, la vreo 60 de ani. Lelea Firă a murit după maica, la un an.

 

 

 

II

 

Într-o zi, când dădea de mâncare găinilor, maica a văzut că lipseşte cocoşul cel mare.

"Nu-i cocoşul hăl mare, Ghiţă!" i-a spus tatei.

Cocoşul acesta era agresiv, putea să ţină locul unui câine rău. Dacă intra cineva în curte şi el era lângă poartă, sărea pe om, cârâia şi dădea cu ciocul. Le era cam frică oamenilor şi mai ales copiilor să intre! Era un cocoş de toată frumuseţea. Penele erau de un galben auriu, pe spate avea o pată albă.

"Ia…, nu-i!", zice tata.

"Nu-i zoia (zău) Ghiţă!"

"Las' că vine el. Poate-i prin grajd, pe undeva."

Strigă maica, strigă, dar degeaba, cocoşul nu-i.

"L-o hi luat uliul", zice maica.

"Ia…, luat. Doar cocoşul îi mai mare decât uliul! Şi nu-l ghiruie (ridică). S-o chi dus la găinile Uţii."

Uţa era vecina noastră de peste drum, de-o seamă cu maica. Venea zilnic pe la noi. Iarna apărea cu furca şi torcea la gura sobei. Mâncau toţi mere coapte.

"Sigur s-o fi dus peste drum la găinile Uţii", zice tata.

"No ghine, zice maica. Mă duc să văz."

A trecut drumul, s-a dus la lelea Uţica şi a strigat-o peste poartă.

"Uţico! Acasă eşti?"

"Acasă, Mărio! Da' hai înăuntru!"

"Nu mai intru, Uţico, că n-am răgaz acuma, da' las' că vii tu diseară. Da' am venit numa' să văz dacă nu cumva-i aici cocoşul nostru hăl mare."

"Vai, Mario dragă, da' cum să hie aici?

A spus aceste cuvinte fără să se fi uitat în curte, la găinile ei. Maica s-a mirat, în sinea ei.

"Noa, nu-i nimic! Dar s-o chert cocoşul hăl mare şi frumos, că doar avea v'o 4 kile. Nu te mânia, vecină! Da' am crezut că-i aici."

"Nu, vai, cum să mă mâniu?"

Maica s-a întors acasă şi i-a spus tatei că nu-i acolo cocoşul şi că Uţa i-a spus asta fără să se fi uitat prin curte.

"Poate se uită acum, zice tata. N-ai nici o grijă că iese el de undeva, doar Uţa e o boreasă de omenie."

Asta s-a întâmplat înainte de masă. Maica s-a mai uitat prin curte, prin grajd, prin şură, pe la ceilalţi vecini, dar degeaba, cocoşul nu l-a găsit. La ceilalţi vecini nu putea fi, că gardul era bun, nu putea trece. Tata, nici una nici alta, i-a spus maichii că se duce el la Uţa. Şi s-a dus. A intrat în curte şi s-a uitat printre găinile lelii Uţica. Cocoşul nostru era printre găini.

"Uţico! a strigaz tata. Ia hai o ţâră afară! Ute cocoşu' meu, vecină! Vai, vecine dragă, dar cum să chie cocoşul vostru, doar ăsta-i cocoşul meu!"

"Ghine, Uţo, dar dumneata ai doi cocoşi?"

D-apoi n-ai ştiut, vecine?"

"N-am ştiut, dar să ştii că pe mine nu mă faci prost şi ăsta-i cocoşul nostru."

Uţica a susţinut sus şi tare că este cocoşul ei.

"Da, ăla este al dumitale şi ăla cu pată albă este al meu."

Tata s-a înfuriat şi i-a spus să deschidă poarta să iasă găinile pe şanţ ca deobicei, să mănânce iarbă şi să vadă cum cocoşul trece la noi sau ba.

"Dacă o trece, e al meu, dacă nu, e al dumitale."

N-a mai avut ce face şi a deschis poarta cea mare. Găinile, dornice de iarbă verde, au dat buzna spre poartă în frunte cu cocoşul. Acesta, ca din puşcă, a trecut drumul drept la poarta noastră şi pe sub poartă unde era o gaură anume. S-a dus la la găinile lui. Tata a început să râdă.

"Noa? Ce zici Uţico? Al cui e cocoşul?"

Lelea Uţica a început să jure că e al ei. Maica, de la poarta noastră, se uita încremenită la tata şi la ea. Apoi deodată i-a zis:

"Ghine, Uţo! Dacă e al tău, vino diseară după ce s-or culca găinile şi ia-l, că acuma nu-l pot prinde. Sau mai ghine, du-te în curte, cheamă-ţi găinile, poate merge şi cocoşul."

Uţa a intrat în curte şi a început să strige în gura mare pui, pui, pui, puii mamii pui, dar cocoşul nici gând să meargă peste drum. Tata râdea şi o spunea:

"Hai, Uţo şi du-ţi cocoşul."

"Lasă vecine că vin diseară după ce or intra în coteţ."

"Io nu i-l dau, Mario, zice tata către maica. Doar n-am prostit să-i dau cocoşul nostru, pentru că aşa zice ea. Are să spună: Ute ce proşti! I-am păcălit. Ştii ce face cu el? Îl ia, îl duce în jos şi-l vinde,

"În jos" era teritoriul băilor. Acolo erau mulţi vizitatori, amatori de aşa ceva. Cei mai mulţi locuiau pe la ţărani şi-şi găteau mâncarea acasă.

"Las-o, Ghiţă, dacă atât o duce mintea, e văduvă şi fecioru-so nu prea are timp să vină pe la ea, a zis maica. E necăjită."

"Eu nu mă bag în coteţ, zice tata. La-o pe ea să-l prindă!"

Cum s-a înserat, găinile s-au dus la culcare în coteţul lor. Bineînţeles, şi cocoşul. Lelea Uţică a venit!

"Bună sara, Uţo! Ai venit să iei cocoşul?"

Era la noi şi lelea Firă a Rariţii, vecina noastră, nevasta lui nenea Şandru.

"Aici eşti şi tu, Firo?" zice lelea Uţică.

"Aici", zice, lelea Firă.

Înainte de-a veni lelea Uţica, am vorbit despre întâmplarea cu cocoşul, aşa că lelea Firă era în temă. Peste scurt timp, lelea Uţica i se adresează maichii.

"Am venit, Mario dragă, să iau cocoşul. S-o chi culcat?"

"Culcat, vai", zice maica.

"Dar să nu vă mâniaţi, că doar eu nu mă bucur de un cocoş."

"Ce cocoş?" zice lelea Firă, făcându-se că nu ştie nimic din ce s-a întâmplat.

"Da, nevoia de cocoş o venit aici la găini şi vreau să-l duc acasă!"

Tata nu s-a mişcat din loc, decât că se uita la Uţa.

"Noa, ce-i vecine? Doar nu eşti mânios?"

Tata tot nu zicea nimic.

"Hai, Mario dragă, să-l prindem, că tu cunoşti coteţul şi-l prinzi mai uşor."

"Noa, hai", zice maica.

Şi s-au dus la coteţ. S-a dus şi lelea Firă cu ele. Maica o deschis coteţul.

"Noa hai, Uţo şi prinde-l. Doar te cunoaşte şi poate nu te zgârie."

Maica ţinea lumânarea la uşă şi lelea Uţă s-a întins şi l-a prins de picior. Zarvă mare, la găini. Corcodăceau, cocoşul cârâia şi se zbătea în mâinile lelii Uţa. Lelea Firă, mirată de cele auzite şi văzute o cheamă pe lelea Uţă mai la lumină să vadă şi ea cocoşul.

"Ia să-l văz şi eu o ţâră."

Tata a ieşit pe galerie şi a strigat:

"Haideţi să-l mai văz o dată."

"Cum să nu vecine, zice lelea Uţă. Uită-te ghine, că doar eu nu-s hoaţă."

Lelea Firă, învrăjbită, strigă:

Vai lele Uţo, da' cum poţi să zici că-i cocoşul dumitale? Doar îl cunoaşte tot satul! Nu-l da, lele Mărio! Cum să hie al ei?"

Râzând, lelea Firă, a mai spus:

"Noa. dacă-l iei, lele Uţo, apoi maica trebuie să facă rost de câine, că ăsta a fost ca un câine în curte şi nici uliul nu cuteza să se apropie de găini!"

"Cum, tu Firo, tot mai spui că nu-i al meu? s-a crucit lelea Uţă.

"Apoi eu pot să jur înaintea lui Dumnezeu, zice Fira, că-i cocoşul maichii. Eu să chiu în locul dumneaei nu ţi l-aş da şi dacă-ai muri pe loc."

Tata, nervos s-a răstit la Uţa:

"Du-l de cinste (cadou) de la noi, că nu te-oi da în lege, că eşti femeie în toată chirea, dar să nu ne crezi proşti! Ştim şi ştie tot satul că nu-i al dumitale, mă mir că nu ţi-e ruşine să mai vorgheşti."

Ea n-a mai zis nici un cuvânt şi a plecat cu cocoşul în braţe. Acesta se zbătea şi cârâia, dar ea îi strângea picioarele cu o mână şi cu cealaltă îl ţinea pe sub aripi.

Câteva zile i-a fost ruşine să se mai arate, ea care păţică mică (adesea) era la noi, ba pentru una, ba pentru alta, ba nici prin curtea ei nu se mai vedea ca altădată, strigând găinile. După vreo săptămână, ce s-o fi gândit, a venit în drum, la poartă la noi şi a striga:

"Mărio! Acasă eşti?"

Maica nu era acasă. A ieşit tata afară.

"Ce-i vecină? Ne-ai adus cocoşul? Hai în curte. Or ţi-e frică că sare cocoşul în cap? Acuma-ţi păzeşte poate curtea sau firbe în v'o oală."

Ea a schimbat vorba şi a întrebat unde-i Măria, adică maica.

"Nu ştiu unde s-o dus, da' ce-ai cu ea?

"Am venit numa' s-o întreb ceva."

Maica tocmai a venit de la o altă vechiă, Ghiurcoaia.

"Bună ziua, Mario."

"Bună ziua, Uţo."

"Am venit, Mario dragă, să te rog ceva. Şi să-i spui şi lui vecinu'. Să nu mai spuneţi la lumea din sat de cocoş, mânca-l-ar uliu'. Că dacă o auzi Rică, mă omoară de ruşine ce i-am făcut."

Rică era copilul adoptat de la sora sa Lenica, care-l făcuse din flori.

"Uite ce e, Uţo! L-ai luat, aşa să-ţi ajute dumnezeu."

"I-am spus şi Firii, zice lelea Uţa, să nu mai vorghească în sat."

"Nu mai vreau nici să aud despre asta, dar să ştii că toată lumea ştie fără să spun eu, a zis maica. Când intră în curte şi nu cârâie cocoşul îl întreabă pe Ghiţă unde e cocoşul (câinele) şi el la toţi le-o spus că-i la tine. Toată lumea se miră şi râde de noi, cum de l-am dat."

Uţa n-a mai spus nimic şi s-a dus acasă, oarecum ruşinată. Ce-a făcut cu cocoşul? Nu ştiu. L-o fi vândut, l-o fi mâncat?

Maichii nu-i plăcea să se certe cu nimeni. Ăsta a fost singurul caz după câte ştiu eu. Mai bine lăsa să treacă de la ea. Tata îi tot spunea maichii a fost un prost şi n-ar fi trebuit să asculte de ea.

"Ea-l mâncă şi râde de noi."

"Las' să râză, că nu-i faptă fără răsplată. Poate-i fură şi ei vreun ţigan v-o găină şi-o vedea ea."

"Noa, ghine, ghine… Numa' să nu se înveţe cu nărav."

Şi cu asta s-a încheiat capitolul despre cocoşul-câine.

 

 

II

 

Parcă o văd pe maica. De statura mea, înaltă, îmbrăcată în negru toată, aşa-i plăcea ei, în zilele de sărbătoare. În zilele de lucru, haine tot de culoare mai închisă, vizica (bluza) ceva mai deschisă, cârpa de cap (basmaua) la fel, legată sub bărbie, iar când era cald şi-o lega îndărăt. Aşa se îmbrăca cea mai bună mamă din lume. Sub aceste veşminte modeste sta ascuns corpul ei obosit de muncă şi de griji fără sfârşit, când de una, când de alta, dar cu surâsul veşnic pe buze, plin de duioşie şi bunătate. Chiar dacă avea necazuri (şi avea) ea le ascundea de noi atât cât am fost copii cât şi acum la bătrâneţe (abia ne mai spunea câte ceva). Maica nu trăia pentru ea însăşi! Era neobosită (aparent) pentru familia ei şi pentru oricine. Noi, copiii, eram viaţa ei.    

"Mai stai o ţâră locului, tu, Mario! zicea tata, doar nu s-o isprăvit lumea. Mai lasă şi pe mâne!"

"Tu atâta ştii, Ghiţă! Lasă că ştiu eu ce am de făcut."

Aveau o grădină destul de mare, pe care maica o cultiva cu fel de fel de zarzavaturi, din care făcea, draga de ea, bani frumoşi. Veneau restauratorii şi cumpărau zarzavaturi de la maica. Satul nostru a fost o staţiune balneo-climaterică renumită pentru apa minerală (borviz, borghiz). Veneau vizitatori din toată lumea şi se tămăduiau de bolile de stomac, ficat etc. Şi astăzi văd că mai vin bolnavi. Când venea maica ostenită din câmp, nu se mulţumea până nu intra puţin în grădină, să mai zmulgă buruiana şi s-o arunce la găini sau să sape câteva rânduri de ceapă sau ce-i era mai aproape. Tata striga:

"Da' hai Mario, dă-ne de mâncare! Lasă dracului grădina!"

Maica nu zicea nimic, mai sta puţin şi venea. Intra în casă, punea la încălzit oala cu mâncare şi striga la Lucreţia, fata cea mai mare:

"Tu pune blidele şi vezi dacă avem borghiz."

Lucreţia sau Cornelia fugeau în jos să aducă, dacă ulciorul era gol.

"Noa, haideţi!"

Mâncarea era pregătită de cu zori la 4-5 dimineaţa, dinainte de a pleca la câmp, pe când noi toţi dormeam încă. Se scula şi tata devreme ca să dea vitele în ciurdă, dar asta pe la 6 dimineaţa.

Toamna după ce culegea merele, prunele, perele (asta după ce noi, copiii, eram mari toţi, pe la casele noastre) avea grijă să împartă totul în 5 (partea lor era pusă separat). Cum intram în casă, voia să ne facă o bucurie şi zicea:

"Hai o ţâră până-n pod să-ţi arăt ceva!"

Şi începea să ne arate grămezile puse pe faţa (pe jos) podului. Asta-i a ta, asta-i a Victoriei şi aşa mai departe. Oricât aş fi insistat că nu-mi trebuie, că am, trebuia să accept, să spun că le iau când plec. Era fericită. De chilin (separat), le avea pe ale ei.

După ce-şi termina lucrul sau îi venea ei bine, dar şi în zilele de sărbătoare, îşi umplea poala (şorţul) cu mere, cu nuci şi se aşeza pe laiţă (bancă) la poartă. Aştepta să treacă copiii care n-aveau poame acasă, trimişi de părinţii lor la boltă (prăvălie) să cumpere câte ceva sau după borviz.

În exteriorul curţii, spre stradă, lipită de gard, era laiţă (bancă) pe care maica stătea câteodată să se odihnească (mai ales duminica) împreună cu vecinele. Vorbeau câte toate, cine a murit, cine s-a măritat etc. Se uitau în sus şi în jos cine trece pe stradă. Când trecea un adult pe acolo, zicea:

"Bună ziua! Da' mai hodiniţi?"

Ele primeau salutul:

"Mulţumim dumitale! Da' unde te duci, Cutare? Acela sau aceea răspundea:

"Da' mă duc şi eu până în jos."

Şi cum am zis, se aşeza maica pe laiţă şi aştepta să treacă vreun copil. Chiar şi om mare dacă trecea şi ştia că n-are pomi în curte sau nuc, îl oprea.

"Mă, Cutare, ia stai o ţâră!"

Acela se apropia de ea.

"Ştiu că tu n-ai nuc în curte, Ute (uite), du-le la copchii câteva nuci"

"Mulţămim, maică!"

"Să chii sănătos!"

Maica mai stătea, doar o mai veni şi v-un copil, să-l vadă cum se bucură. Vasilică al lui Bucuraş venea în sus. Am văzut scena. L-a lăsat să se apropie.

"Sărut mâna, maică."

"Să trăieşti Vasilică! Da' unde ai fost? Ian hai o ţâră!"

Copilul ştia că maica nu-l cheamă degeaba şi fuguliţa a fost lângă ea.

"Da' nu mi-ai spus unde ai fost."

"Am fost la borghiz."

Copilul avea o traistă cu patru sticle pline.

"Da' nu ţi-s grele glăjile alea, Vasilică?"

"Nu, zice copilul."

Dar el abia le ducea.

"Am vrut să-ţi dau neşte nuci, da' nu mai ai unde să le pui în traistă. Du-te fuga acasă şi spune-i mume-ti să te lase să vii îndărăt să-ţi dau neşte nuci, că ştiu că voi nu aveţi."

Copilul a plecat spre casă fericit.

"Mă duc iute, maică şi vin mintenaş."

Maica a intrat în curte, iar Vasilică a fost imediat îndărăt.

"Am venit, maică."

Ai adus o trăistuţă în ce să le duci?

"Noa, ţine traista!"

Maica îi număra nucile.

"Ute! Sunteţi patru fraţi, vă dau câte 20 la fiecare.

Şi i-a numărat 80 de nuci.

"Îţi dau şi câte două mere."

Şi le-a pus peste nuci.

"Da' mere avem, maică!" "

"Noa, nu-i nimic, nu le mai iau îndărăt."

Lelea Uţică avea în curte patru nuci mari. Unul lângă poartă şi trei lângă şură, dar n-ar fi dat o nucă fără bani ferit-a sfântul! Era tare furioasă când o vedea pe maica dând nuci sau mere copiilor.

"De ce le tot dai, Mario? Ce bune-s iarna! Şi doar ştii cum umblă boresele iarna."

Umblau înainte de Crăciun, să cumpere pentru colaci.

"Lasă, Uţo, cu cât dau mai mult de pomană cu atât ne dă Dumnezeu mai multe la anul."

"Noa, treaba ta, dar eu nu le dau."

Lelea Uţica sta noaptea la pândă, sub nuc, ca nu cumva să vină feciorii din sat să-i fure nucile. Maica şi tata nu pândeau, ba nici poarta n-o încuiau noaptea şi nu venea nimeni la furat. Mai venea totuşi câteodată Radu, un copil cam uşuratic. Se scula dis-de-dimineaţă până nu se trezeau oamenii şi culegea nucile care cădeau noaptea. Într-o dimineaţă l-a prins tata culegând nucile de pe jos şi i-a spus cu frumosul:

"Mă, Radule, de ce vii să furi, mă? De ce nu ceri, mă?"

S-a ruşinat Radu şi l-a rugat:

"Iartă-mă, nene, că nu mai vin niciodată. Da' te rog să nu-i spui taichii, că mă omoară."

"Ghine Radule, dar te ţii de vorbă?"

"Mă ţin, nene! Nu mai vin, dar te rog atunci când o chii să bateţi nucile să mă chemaţi şi pe mine."

De atunci Radu n-a mai intrat în curte. Tata l-a chemat la scuturat nucile, bineînţeles cu plata în nuci.

Într-o noapte câţiva băieţi de 15-16 ani (fecioraşi) au sărit gardul la lelea Uţică, la furat de nuci. Lelea Uţică încă nu ieşise la pândă. Ei s-au urcat încet în copaci şi cum era lună vedeau foarte bine nucile. Şi-au umplut traistele şi se pregăteau să sară jos. (Astea le povesteau ulterior altor copii.) Tocmai atunci ieşea lelea Uţică cu scăunelul şi cu pătura în mână, să se învelească cât o sta la pândă. S-a dus lângă nuc, s-a înfăşurat cu pătura (era frig în luna octombrie) şi s-a aşezat pe scăunel, la radăcina nucului. Aştepta să vadă (nu prea vedea bine) cine vine la furat. Ei, chitic sus, aşteptau doar-doar s-o băga în casă lelea Uţă, să se încălzească. Dar lelea Uţă şi nu intra în casă. Văzând că lelea Uţă nu mai pleacă au hotărât să sară jos din pom şi să fugă, precum au şi făcut.

Lelea Uţică nu prea vedea bine dar de auzit auzea. A simţit că mişcă ceva în nuc şi a început să strige în gura mare:

"Care eşti acolo, mă? Dă-te jos! Ajunge-te-ar nevoia să te ajungă de hoţ!"

Aşa înjura ea!

Ei, trei la număr, au sărit gardul şi fuga nene, pe cale în jos. Lelea Uţică striga cât putea:

"Tulvai! Hoţii! Săriţi oameni buni! Hoţii!"

N-a sărit nimeni. Cine să-şi pună mintea cu nişte copii?

"Ajunge-v-ar nevoia, să vă ajungă de hoţi şi v-ar trăzni Dumnezeu, că vă înduraţi să furaţi de la o femeie văduvă şi bătrână!"

Au ieşit vecinii s-o întrebe ce s-a întâmplat, dar n-au putut s-o ajute cu nimic. Au îmbunat-o:

"Lasă, lele Uţo, că ţi-au mai rămas şi dumitale destule! Că doar ai trei nuci mari."

Dimineaţa a venit la noi şi s-a plâns maichii. Blestema de mama focului.

"Nu mai blăstăma Uţo, pentru nescaiva nuci, mai chie şi pomană", a zis maica. Vezi, ţi-am spus că ar fi mai ghine să le dai câteodată nescaiva nuci şi atunci n-ar veni la furat."

Ea urla şi blestema:

"Să le stea în gât! Aşa să dea Dumnezeu drăguţu' şi Maica Domnului!"

"Sunt alte necazuri mai mari, Uţo, a zis maica. Ţi-o murit bărbatul hăl bun, ţi-o murit copchila, astea-s dureri şi supărări, nu pântru nescaiva nuci!"

Lelea Uţă n-a mai zis nici o vorbuliţă şi peste câteva minute a început să plângă şi mai tare, de ţi se rupea inima de mila ei.

"Of, of! Ghine zici, Mario dragă."

Şi plângând a început să povestească cum i-a murit fetiţa, Măriuţica, de tuse măgărească, cum s-o înnecat şi hoţu' de doftor n-a scăpat-o de la moarte. Apoi Nandi, bărbatul ei hăl bun. A lăsat-o singură pe lume. Plângea săraca şi-şi stergea şacrimile cu colţul şorţului.

"Dă-le dracului de nuci! Doamne, de ce mi-ai luat copchila? Să hi avut şi eu pe cineva pe lumea asta."

Şi plângea tot mai tare. Mai ghine să-mi hi ars casa cu nuci cu tot, dar să-mi hi lăsat copchila mea scumpă. Cât era de frumoasă! Mai ştii, Mario?"

Plângea şi maica de mila ei.

"Lasă Uţo, nu mai plânge, că tot nu-i mai putem învia."

"Ghine zici, Mario dragă!"

Şi-a întors colţul şorţului şi şi-a şters lacrimile şi nasul. N-a mai stat la noi.

"Mă duc, Mario, că s-o fi băgat cineva în curte."

Şi s-a dus. Maica a strigat după ea:

"Să vii deseară cu furca."

"Las' că vin."

Şi-a venit. Maica era mulţumită că reuşise s-o convingă că nu-i aşa de mare nenorocire să-ţi fure nişte nuci pentru care nici n-ai săpat nici nu le-ai udat la rădăcină.

"Of, of, zicea lelea Uţă, ce fericită eşti tu, Mario! Că ai atâţia copchii, nu ca mine, singură."

Toate astea le spunea plângând.

Torceau ele cât torceau, apoi când le era somn, pe la 11-12 noaptea se ridica să plece.

O interesa mult cine i-a furat nucile.

"Mă, Mitică, în întreba pe un băiat din vecini, nu cumva ştii cine a fost la mine la furat nuci?"

"Eu nu ştiu, lele Uţico."

Cu toate că ştia, doar erau băieţi de seama lui. Dar nu se vindeau între ei.

"Nu ştii? Poate chiar şi tu ai fost. Lasă vă am vorghit eu cu jăndarii şi când i-o prinde, văd ei pe dracul!"

Săraca lelea Uţică, a murit la vârsta de 82 de ani. Dumnezeu s-o ierte, era şi bună şi rea, aşa cum v-am descris-o. Maica a fost numai bună, orice i s-ar fi întâmplat, ea suferea pe ascuns. Maica mea scumpă nu a avut o viaţă uşoară şi asta pentru că tata (fie iertat) deşi mare sufletist, era foarte comod. Toate grijile erau pe umerii maichii, plus grija a cinci copii pe care i-a adus pe lume, pentru care a luptat zi şi noapte, aproape până la istovire, fără să se plângă vreodată. Tata se îngrijea să avem cele trebuincioase, creşteau porci şi viţei, pe care îi mai şi vindeau. Maica trebuia să chibzuiască în aşa fel ca să poată face faţă, dar lucrau din greu pentru ca ai lor copii să fie în rând cu ceilalţi copii, ba chiar mai bine (precum a şi fost). Asta era bucuria ei. Altă dorinţă nu avea. Era fericită, cu copii ei: Lucreţia, Cornelia, Victoria, Silvia şi Iosif. Patru dintre ei trăiesc şi azi. Suntem toţi oameni bătrâni, toţi cu copii şi nepoţi. Cornelia a murit la vârsta de 54 de ani. I-a rupt inima maichii, precum şi nouă, fraţilor.

Hainele noastre, ale copiilor, tot maica le ţesea, cu arnici (fire de bumbac roşu, cumpărate din Sânjorz (Sfântu Gheorghe), de la oraş. Apoi tot ea le cosea şi le garnisea cu şnur negru. Maica avea o maşină de cusut Zinger. I-o cumpărase tata la târgul de toamnă. Aşa era obiceiul. Ţăranii se duceau toamna la târg, cu produse. Pichioci (cartofi), purcei, orz, grâu şi ce credeau că le prisoseşte. Îşi făceau bani, că alte surse nu aveau. Se întâmpla uneori să vândă şi din necesarul lor (unde erau mulţi copii pe care trebuiau să-i îmbrace de iarnă). Dacă li se terminau bucatele (alimentele) în timpul iernii, se împrumutau de la cei care aveau mai mult şi le restituiau în anul următor. Nouă ne da tata mare (tatăl maichii) fără să le dăm înapoi.

"Lasă, nu-mi mai da, că ai cui da destul", zicea tata mare.

Uneori tata se ciorovăia cu maica, i se părea că prea mult cheltuieşte pentru noi, copiii.

"Le cumperi haine prea multe în afară de ce ţeşi tu, Mario! Ce, vrei să ajungem la sapă de lemn? Le îmbraci ca pe hele de domni."

"O, mă Ghiţă dragă, ce ştii tu câte trubuie (trebuie) la copchii! Om face ce ne-o ajuta Dumnezeu drăguţu', sănătoşi să chie ei şi noi. Ghine că avem vacile care ne dau lapte."

Maica făcea bani şi din lapte şi-l încuraja pe tata.

"Lasă Ghiţă, că ştiu eu ce fac!"

Plăcerea maichii era să ne îmbrace frumos.

"Lasă Ghiţă, că hainele astea-s numa' de ţinut."

Adică le îmbrăcam numai duminica.

Tata nu mai zicea nimic şi pe undeva îi plăcea şi lui să ne vadă îmbrăcate frumos.

 

 

IV

 

Duminica, ne îmbrăcam toţi cu hainele cele bune şi împreună cu maica şi tata, mergeam la biserică, unde slujea popa Soiu, venit din Râşnov. Acesta l-a botezat pe Iosif, fratele nostru care astăzi are 72 de ani. După sfârşitul slujbei religioase mai rămâneam în biserică, până plecau toţi oamenii, ca să stăm de vorbă cu popa naşul.

"Măi Ghiţă, da' ce frumoşi copii mai ai! Da' cuminţi sunteţi?" ne întreba părintele.

Noi răspundeam în cor că da. După ce stăteau ce stăteau de vorbă, plecam spre casă. Ne ţineam de mână de la cel mai mic până la cel mai mare, încât ocupam drumul ca un lanţ, iar maica cu tata după noi, parcă ne păzeau să nu ne fure cineva. Înainte de a ajunge acasă cu vreo 10-15 case, Fetiţa, căţeaua noastră, ne simţea de departe. Începea să se căulească (să schelălăie) de bucurie, sărea pe poartă. Numai că nu ştia vorbi, atât de deşteaptă şi de credincioasă era. Noi dam buzna în casă şi ne plângeam de foame.

"Noa staţi o ţâră, dragii mamii că deabghia am ajuns acasă! Dezbrăcaţi-vă de fustiţele hele bune, îmbrăcaţi-vă cu hele de purtat şi până atunci se încălzeşte mâncarea."

"Da ce mâncăm, maică?"

"Noa las' că că vedeţi voi când oi pune în blide."

Întotdeauna, maica pregătea mâncarea pentru duminică de sâmbăta. Împăreună cu Lucreţia aranjau ce trebuia şi în scurt timp ne aşezam la masa noastră, a copiilor. Noi, copiii, nu mâncam împreună cu cei mari. Aveam o masă specială, mai joasă şi 5 scăunele. Înainte de a ne aşeza la masă, ne făceam cruce. După ce mâncam ne rugam.

"Mulţumescu-Ţi Doamne că ne-ai săturat şi Te rugăm să ne dai şi mâine."

Am uitat să spun că maica avea laptele tocmit (angajat) la nişte oameni care nu aveau vacă. Îi da lui lelea Lină a lui Botoradu, lui Bucuraş etc. Le vindea cu litra (litrul). Nu ştiu cât costa o litră, ştiu doar că veneau copiii după lapte, sau mamele lor, cu oala la uşa grajdului.

Când voiam să mergem la joacă ne pritea (recomanda) să nu ne ducem departe de casă. Noi o ascultam, nu mergeam departe de poartă. Peste câteva minute copiii din vecini erau la noi. Venea Mitică al lui Mămăligoi cu Lenuţa, Cornelia, Anica, surorile lui. O rugam pe maica să ne lase să mergem cu ei la joacă.

"Da' unde vreţi să vă duceţi, Mitică?"

Mitică era mai mare decât noi cu vreo doi-trei ani.

"În Orotaş, maică!"

Maichii nu-i prea plăcea să ne îndepărtăm de casă, de frică să nu bată copiii, dar cu Mitică ne mai lăsa câteodată. Mitică era un copil liniştit şi cuminte. Astăzi, el are peste 75 de ani, dar se suie pe schelă, în pomi, ca unul tânăr. Este tâmplarul satului. Face case, cruci pentru morminte etc. Păcat că a rămas văduv cam devreme. A murit Ana, soţia lui iubită. De atunci se gospodăreşte singur. E foarte harnic. Casa şi curtea lui sunt ca un pahar. Mai bea şi el câteodată la "bombă", dar cu măsură. Când rareori ne întâlnim pe stradă, ne bucurăm şi căutăm să ne reamintim de copilărie. Mai ştii, Vio, când am fugit din pădure că Victoria n-o vrut să-mi scuipe fragile? Da' când m-am băgat la Ghiurcoaia la zmeură şi m-o legat de gard? Râdem, apoi ne luăm rămas bun. Venea cu mine la maica şi o ruga:

"Lasă-le, maică să vină cu noii, să ne jucăm cu pichiul! Că am eu grijă de ele."

Piciul era un joc asemănător cu ţurca. O bucată mică de lemn era lovită cu un fel de lopăţică.

Noi, pe lângă maica:

"Lasă-ne, maică dragă, că stăm numai cât zici dumneata."

"Ghine, Mitică! Da' la 6 să chiţi acasă, că de nu, ute nuiaua."

Şi se uita pe dulap, unde era nuiaua. Era subţire, de alun, ruptă din pădure special ca să usture când va fi nevoie. Eram fericiţi şi ne repezeam fulger spre poartă, nu cumva să se răzgândească maica. Locul unde mergeam se numea Orotaş, o fâneaţă (loc unde creşte fânul) situată chiar lângă şoseaua naţională. Culegeam flori, făceam cununiţe din floarea găinii (păpădie) şi ne jucam cu piochiul la marginea locului, unde nu era iarbă mare. Aveam o minge pe care o îngrijeam cu sfinţenie, făcută din câlţi. Era lumea noastră. Cu gândul eram la ora 6, când trebuia să fim acasă. Cum am spus Orotaşul era lângă lângă drum, fiind despărţie de un şanţ. În timpul jocului fugeam păţică mică (adesea) la margine şi îi întrebam pe oamenii care treceau.

"Nene (sau lele, dacă era femeie) nu ştii la cât îi?"

Pe vremea mea, oamenii de la sate n-aveau ceasuri, cum au astăzi şi copiii, dar ghiceau după Soare.

"Da' di ce vrei să ştii, draga nenii, la cât îi?"

"Pântru că la 6 trubuie să fim acasă."

"Apoi duce-vă-ţi dragii nenii, c-o hi aproape 6".

"Auzi, Mitică că-i la 6 mintenaş!"

"Zoia (zău)? Noa haideţi să mergem, că dacă nu, nu vă mai lasă altădată."

Ne luam mingea şi pichiul şi porneam spre casă. Când intram în curte, maica ne întâmpina:

"Noa aşa! Aşa fac copiii cuminţi."

Şi noi tare eram mândri că ne lăuda.

În zilele de sărbătoare, veneau oamenii să le citească tata foaia (ziarul), Brassói Lapok. Din când în când procura şi un alt ziar, numit Gazeta Transilvaniei. Tata ştia bine ungureşte. Şi oamenii din sat mai ştiau, dar nu ca tata. Tata a învăţat 4 clase de liceu la unguri în Sf. Gheorghe, Sepsisentgyorgy, la Székely Mikó Kollégium. Era singur la părinţi şi tare îl lăuda învăţătorul şi-l îndemna pe moşul să-l dea la şcoală înaltă.

După ce a făcut 4 clase s-a retras. De ce, nu mai ştiu.

Tata nu prea era obişnuit cu munca câmpului, dar tot o făcea. Când s-a însurat cu maica, avea 25 de ani, iar maica 15. Ne-au povestit de multe ori cum s-a dus s-o ceară de boreasă (soţie) de la moşul şi maica bună (aşa-i ziceam noi bunicii dinspre mamă). Erau mulţi copii la părinţi: Şăndrucă, Costi, Petrea, Valeria, Frosina, şi maica, Maria. Ziceau că în seara când s-au dus în peţit, s-o ceară pe maica, mama mare, moşul şi tata, copiii toţi erau în casa (camera) cea mare, dormeau (era seara, pe la 8-9). Maica era al doilea copil, după nenea Şăndrucă. Nu ştia ce-i aia măritat. Nu vorbea cu băieţi, afară de fraţii ei. Ea era a doua mamă a fraţilor. Îi îngrijea când mergeau părinţii la câmp etc. Cică au venit în peţite! Au intrat în casă.

"Bună sara!"

Şi-au cerut iertare că au venit poate prea târziu. Maica bună şi tata mare (părinţii maichii) au rămas stane de piatră când i-au văzut intrând.

"Noa, nu-i nimica, poftim de staţi jos!"

S-au aşezat toţi în jurul mesei şi în scurt timp, moşul (tatăl tatii) a început să spună:

"Noi am venit cu un gând bun, nu ştiu dacă şi voi îl găsiţi bun."

"Noa să-l auzim!" zice moşu' (tatăl maichii).

"Apoi ne-am gândit că voi aveţi o fată de măritat şi noi avem un băiat de însurat. Ce-aţi zice voi dacă s-ar împreuna copchiii ăştia?"

Maica bună (mama maichii) şi moşu' au rămas uimiţi de propunerea lor. Moşu' le-a răspuns:

"Apoi, dragii noştri, noi nu avem fată de măritat, doar îi numa' de 15 ani, încă o copchilă!"

Mama mare (mama tatei) a susţinut sus şi tare că nu-i nimica, că ea o învaţă şi o ajută la toate, numa' să le-o dea, că lui Ghiţică tare-i place de ea.

"Cum îi place aşa de tare, că Măriuţica noastră nici n-o ieşit niciodată la horă, la joc?"

Ghiţică (tata) tăcea, tăcea. Şi deodată cam supărat:

"Văz io că nu vă place de mine."

"Nu că nu ne place, Ghiţică, da' fata noastră, aşa cum am zis, e prea tânără. Apoi mă mai gândesc că tu eşti cu işcoală şi ea o învăţat numa' aici. Şi la urmă… Nu ştiu ce să zic."

Atâta au insistat până l-au înduplecat pe tata mare să zică:

"Ş-apoi să vedem ce ar zice copchila, că ea îi învăţată numai cu fraţii ei. S-o întrebăm şi pe ea."

S-a dus în casa (camera) cea mare, unde dormeau copiii. A trezit-o pe Măriuţica.

"Măriuţica tatii, ia-n scoală-te şi hai o ţâră până dincolo."

Măriuţica s-a sculat, s-a frecat la ochi şi în iia cea lungă de in, somnoroasă, fără să se sfiască, a intrat în camera cealaltă. A dat bună seara şi l-a întrebat pe moşu':

"Di ce m-ai chemat, tată?"

"Ute, draga tatii, îl cunoşti pe Ghiţică?"

Măriuţica s-a uitat la tatăl ei şi a răspuns:

"Da' cum să nu-l cunosc? E feciorul lelii Măriuţa a lui Bogdănel."

"Noa, ghine. Ute, draga tatii di ce or ven't la noi. Or ven't să te ceară de boreasă. Ce zici, ţi-ar plăcea să te măriţi cu el?" "

Cum? Să mă mărit cu el? Eu îs de măritat?"

Şi s-a întors să plece.

"Ia stai o ţâră, nu te mânia, nu fugi", zice tata mare.

Somnoroasă cum era, sta cu capul în pământ şi nu zicea nimic.

"Noa, ce zici?" zice Ghiţică.

"Da' eu ce să zic? Fac cum o zice mama şi tata."

"Apoi… Noi am vrea, numa' tu să te gândeşti ghine dacă îţi place de Ghiţică ori ba!"

Se uita la Ghiţică cu nişte ochi nevinovaţi. Ce s-o hi gândind Ghiţică… Ea, cu zece ani mai mică decât el, o floare nevinovată.

"Noa, zice mama mare (mama lui Ghiţică) daţi mâna şi mâine sară venim să mai stăm de vorbă, când vă logodiţi."

"Ce-i aia, tată, logodnă?" zice Măriuţica.

"Apoi ce să hie, draga tatii, să vă făgăduiţi că vă luaţi."

Măriuţica n-a mai zis nici-o vorbă, a trecut în cealaltă cameră şi s-a culcat. Oaspeţii, adică peţitorii, au mai stat de vorbă, bucuroşi că n-au fost refuzaţi. De altfel, cred că pe Ghiţică nu l-ar fi refuzat nici-o fată din sat, că doar el era cel mai deştept, dar şi frumos. A doua zi au reluat discuţia şi au convins-o pe Măriuţica. Aceasta i-a spus tatălui ei:

"Ghine, dacă dumneata aşa zici, aşa să hie!

În seara următoare peţitorii au venit din nou şi au hotărât ziua logodnei, peste două săptămâni. Ghiţică venea seara în şezătoare şi îi aducea Mariei borboanţe (bomboane). Băiata (fata) a început să-l îndrăgească. În ziua hotărâtă s-a făcut logodna şi după alte două săptămâni cununia religioasă. Tot satul s-a mirat cum de-o mărită aşa tânără şi cum de Ghiţică nu şi-a luat o fată cu şcoală, ca el.

Maica a avut o zestre foarte frumoasă: pământ, vite, haine, trusou cu motive româneşti etc. Tata n-a avut decât casa. Aceasta este şi astăzi în picioare. În ea locuieşte Iosif, fratele nostru. El a renovat-o şi a întreţinut-o.

Ghiţică a fost un băiat frumos şi deştept. Aşa zicea lumea. Stau şi mă gândesc. O fi luat-o pe maica pentru avere? Nu ştiu.

I se spunea avocatul satului. La el veneau oamenii să le facă cereri, să le citească foaia, ziarul, să le dea sfaturi etc. În timpul războiului, tata ţinea slujba la biserică, pentru că preotul se refugiase. Purta barbă ca popa, boteza copiii, exercita îndatoririle preotului. Tata era un om romantic. Îi plăcea natura, plimbările prin pădure, cântecele sentimentale şi patriotice. Ne învăţa şi pe noi, copiii. Plăcerea lui era să prindă boii la car, să mergem să aducem iarbă la vite pentru seara. Plecam totdeauna spre seară, după ce termina treburile. Ne suia pe toţi în car, se aşeza între noi şi… hi Bodor! Spre Farbic, locul unde aveam semănate iarbă, trifoi, lucernă. Ajunşi în Farbic, ne da pe toţi jos din car.

"Noa, acuma, până cosesc eu iarba, voi mergeţi pe mejdină (hotar între locuri) şi strângeţi flori. Poate găsiţi şi chim (chimen)."

Lua coasa din car şi cosea iarbă, câtă trebuia până a doua zi. Avea grijă ca iarba ca să depăşească loitrele, apoi ne lua una câte una şi ne suia pe iarbă. Apoi se urca şi el şi… hi Bodor!, spre casă. Boii porneau agale, ca nişte copii cuminţi. Cunoşteau drumul şi ne cunoşteau şi pe noi. Totdeauna ajungeam acasă pe întuneric. Uneori când plecam la iarbă mai târziu, ne întorceam când răsărea Luna.

După ce se urca lângă noi, tata începea să cânte, iar noi toţi după el. Veniţi viteji apărători ai ţării, veniţi că sfânta zi a răsărit. E ziua mare a reînălţării, drapelului de gloanţe zdrenţuit. Veniţi din toate unghiurile ţării, să cucerim, ce-avem de cucerit. La arme cei de-un sânge şi de-o lege. Şi aşa mai departe. Ne învăţase toate cântecele patriotice. Cele de dragoste le cânta el singur.

Atunci nu ne dădeam seama de frumuseţea acelor clipe. Astăzi, când suntem toţi bătrâni, înţelegem feeria acelor clipe de neuitat, de nedescris. Să stai într-un car cu iarbă verde tras de boi, cu ochii aţintiţi spre cer, la luna care lumina noaptea, să auzi scârţâitul carului şi din când în când îndemnurile tatei, adresate boilor. Aceştia mergeau atât de încet de parcă ar fi ascultat cântecele noastre şi mai ales al tatei. Luna ştie, dar nu spune,/ multe taine de amor,/ petrecute şi uitate, în tăcerea nopţilor./ Căci de-ar spune/ Tot ce ştie/ Multe s-ar descoperi/ Mult ar suspina o fată/ Dar mai mult ar mulţumi./ Luna doarme amoroasă/ Peste dealuri şi câmpii/ Te aştept a mea frumoasă/ Dar sunt trist că nu mai vii/ Te aştept să vii la mine/ Cu-al tău zâmbet plin de dor/ Fericit sunt lângă tine/ Astăzi însă-s plin de dor.

Ceva foarte curios, acum. Mi se părea că atunci când cântam toţi cântece patriotice, boii mergeau mai repede, iar atunci când cânta numai tata singur, vreun cântec de dragoste, mergeau mult mai încet! Îmi pare rău că nu mă pricep să descriu mai biner acele minuni.

Scumpa mea maică pândea momentul când sosim, ca să ne deschidă. Boii nu trebuiau conduşi. Ei ştiau când au ajuns acasă şi se opreau la poartă. Maica deschidea poarta cea mare, făcea câţiva paşi în faţa boilor, aceştia o urmau şi intrau în curte. Tata se da jos din car, desprindea boii şi ei agale se duceau în casa lor, în grajd.

"Da' de ce aţi stat aşa mult Ghiţă? S-o lăsat roua şi li-i frig copchiilor. Să nu se betejească! Ute, Victoria tuşeşte!"

Noi strigam în gura mare:

"Nu, nu ni-i frig, maică dragă!"

"No ghine!"

Şi ne lua unul câte unul din car. Lucreţia, cea mai mare, se cam bosumfla că de ce n-o ia şi pe ea în braţe!

"Noa lasă, că doar tu eşti mare, şţtii să te dai jos şi singură."

Noi toţi dam buzna în casă.

"Ce mâncăm, maică? Aşa ni-i de foame!"

"Noa, staţi o ţâră, că mintenaş vă dau!"

Aveam două vaci cu lapte, Floarea şi Joiana. Tata le pusese numele. Ele ne asigurau hrana de toate zilele. Şi ce lapte! Aveau lapte mult şi bun pentru că le dădea sfeclă tăiată mărunt şi presărată cu tărâţe. Maica le mai vindea din lapte vecinilor care n-aveau vaci. Nu ştiu cu câţi creiţari vindea litra. Ştiu doar că-l plăteau la sfârşitul săptămânii şi parc-o văd pe draga mea maică cum îi număra şi socotea ce va face cu ei.

Ne făcea maica zară, lapte bătut în botorog – un vas de lemn lung de vreun metru şi gros ca un urloi (burlan). Seara, după ce mulgea, îl umplea cu lapte crud (strecurat printr-o sitică). Îl lăsa în bucătărie lângă sobă, una-două zile, până se prindea, apoi fără să ia smântâna (care era de-o schioapă de groasă) îl bătea cu rotogolul (un băţ prevăzut la capăt cu o scândură rotundă, ceva mai mică decât botorogul, ca să încapă). Scândurica era găurită toată, 10-20 de găuri rotunde cam cât o monedă mică. Cu acest băţ găurit bătea, amesteaca de sus în jos laptele prins, până devenea ca o cremă. Asta era zara! Îmi lasă gura apă când mă gândesc ce bună era şi cum ne plăcea nouă, copiilor. De cele mai multe ori, cina noastră era zară cu mămăligă. Vara, când era cald, beam zară în loc de apă, mai ales când nu mai aveam borviz. După zara cu mămăligă se făcea papară (omletă). Întindeam cu mămăliga în papară, uneori abia o atingeam, dar mămăliga era bună. Mămăliga n-o făcea cum se face azi. Lăsa apa să fiarbă puţin cu sare, lua făina de porumb cu vânturătoarea, îi da drumul încet în apă şi o lăsa să fiarbă vreo jumătate de ceas. După cinci minute de când începea să fiarbă, o găurea cu mestecătorul şi pe acolo ţâşnea terciul. După ce trecea jumătatea de oră, scurgea terciul şi o amesteca, să nu rămână cocoloşi. Între timp mai punea câte un pic de terci şi o făcea cât mai moale. De obicei nu o făcea prea moale, nici prea tare. Când era gata amestecată, fără cocoloşi, o aduna la mijlocul oalei cu lingura de lemn înmuiată în apă, apoi o răsturna pe cârpător (o scâdură groasă, geluită, dreptunghiulară). Înainte de-a o răsturna, aşa adunată, o mai lăsa puţin pe foc, ca să se desprindă de oală. De abia apoi o răsturna. Era ca un tort! Nu o rupea cu lingura! Avea un arc, făcut dintr-un beţişor îndoit, de alun parcă, şi o sârmuliţă inoxidabilă. Cu acesta tăia mămăliga pe rând la toţi, în farfurii.

"Mâncaţi, dragii mamii, că de asta vă faceţi mari!"

Joiana era mama Floarei şi era atât de blândă! Se lăsa să fie mângâiată între coarne, numai că nu ştia vorbi! Când intram în grajd, îşi întorcea capul înspre uşă şi uneori nu se mulţumea cu atât, ne vorbea! Mu, mu! Odată, când o mulgea maica pe Joiana, m-am dus în grajd, lângă iesle, să o mângâi. Nu ştiu ce-a avut, că deodată s-a smucit, şi-a întors capul brusc şi a dat şi din picior. Când să pună piciorul jos, a lovit şuştarul cu lapte. Îl pusese maica jos, până se ridică de pe scăunelul pe care stătea când mulgea. Laptele s-a vărsat tot. Maica s-a necăjit rău şi a strigat la mine:

"De ce o mângâi când o mulg? Nu v-am spus de atâtea ori?"

A luat şuştarul gol şi m-a ameninţat:

"Las' că-ţi dau io ţie!"

Asta era ameninţarea ei, adică o să mă bată. Aşa ne certa, draga de ea, pe noi!

"Las' că vă dau eu vouă."

Dar nu ne dădea…

Eu am început să plâng, când am văzut balta de lapte şi am auzit că-mi dă ea mie! Dar doar m-a dojenit.

În seara aceea nu ne-am mai dus la uşa grajdului cu ulcelele, ca de obicei. Când intra maica în grajd să mulgă, noi în scurt timp, cu ulcelele (cănile) în mână, ne aşezam pe pragul grajdului şi aşteptam să iasă cu laptele cald, cu spumă. Ăsta era un fel de aperitiv al cinei.

"Beţi, dragii maichii, că asta vă face mari şi sănătoşi."

Aşa ne-am şi făcut, mari şi sănătoşi. Cel mai mic copil al maichii, Iosif are astăzi 72 de ani şi încă se simte bine. Ne simţim bine toţi, afară de Cornelia care s-a stins la 54 de ani, cum am mai spus. A murit de supărarea mare ce-a avut-o din vina unui doctor. Acesta a diagnosticat greşit boala fiicei sale, Corneliţa, moartă la 28 de ani. A tratat-o de tifos şi ea a avut congestie pulmonară, lucru constatat prea târziu.

După ce venea maica din grajd cu laptele, lucrul dintâi era să pregătească cina. Ne întreba dacă vrem zară cu mămăligă şi papară sau griş ori păsat, cu gaură la mijloc. Păsatul era (văd că nu se mai cultivă acum) o cereală ca orezul, dar mai mic şi rotund, galben. Fierbea păsatul cu lapte, gros ca mămăliga. Ne punea la fiecare în farfurie, iar noi, cu mare plăcere, făceam cu lingura o gaură, la mijloc. Atunci venea maica cu cratiţa de lapte fiert de dimineaţă şi răcit, cu smântâna groasă de un deget.

"Noa, aţi făcut gaura?"

Noi strigam toţi:

"Daaa!"

Umplea la fiecare, mai întâi gaura, apoi până inunda tot păsatul. Noi începeam să mâncăm şi ziceam:

"Cine mâncă mai curând, mâncă de la hălălalt."

Dar draga noastră maică, ca un soldat la datorie, în picioare lângă noi, cu cratiţa de lapte în mână, ne spunea să nu ne grăbim, doar (că) dacă ne mai trebuie, ne mai pune. Noi ne linişteam, dar tot cu ochii la farfuriile celorlalţi. Când vedea că se golesc blidele, maica ne întreba:

"Să-ţi mai pui?"

Nu prea mai doream, fiindcă porţiile erau destul de mari. Se adăuga şi laptele pe care-l beam în fiecare seară pe pragul grajdului.

Deseori mă gândesc la păsatul cu gaură la mijloc din copilărie şi-mi fierb griş cu lapte, cu gaură la mijloc. Dar nu se compară… Atunci eram cinci plus părinţii iar azi, singură! Cu băiatul meu bun Voicu, dar ce folos? Departe de mine. Când trăia, soţul meu îmi cerea să-i fac griş cu gaură la mijloc, pentru că-i povestisem şi lui copilăria noastră. Gheorghiţă o iubea mult pe maica! Maica la fel îl iubea şi din "Gigi, dragă" nu-l scotea. O îndemna să nu mai lucreze aşa de mult, să nu mai otănească (robotească), să mai lase treaba. Dar degeaba, maica niciodată nu se plîngea că ar fi ostenită.

"Acuma nu mai ai copii mici, toţi sunt pe la casele lor, mai hodineşte-te, maică!" zicea Gigi.

În tinereţea ei, când noi eram copii, maica era cea care se culca ultima şi tot ea era cea care se scula prima, când cântau cocoşii, la patru dimineaţa. Tata se scula ceva mai târziu şi hrănea vitele. Dimineaţa, grija maichii eram noi, copiii, să ne dea să mâncăm, să ne îmbrace şi să ne trimită la şcoală. Ne mai da câteodată cafea cu lapte şi pâine prăjită sau sau lapte fiert cu pâine dumicată (mărunţită) în blid. Noi copiii aveam blidişelele (farfurioarele) noastre de tablă care nu se spărgeau.

"Grăbghiţi-vă, dragii maichii, că întârziaţi la işcoală!"

Şcoala era destul de departe de noi. Iarna, când era ger (şi era adesea) sau zăpadă mare, rămâneam la şcoală la amiază, ca să nu batem drumul pe ger. Aveam cursuri şi după masă, aşa era pe vremea aceea, sub administraţia ungară.

Eram foarte fericite când ne lăsa să rămânem la şcoală. Mai rămâneau şi alţi copii. Maica ne punea merinde: pâine cu slănină de casă, cârnaţ afumat şi fript. Nu uita niciodată să ne pună 3-4 mere. Ne spunea să dăm şi copiilor care n-au mere. Nu toţi copiii rămâneam la şcoală, doar cei care stăteau departe de şcoală. După ce plecau copiii, doamna Burujan, învăţătoarea, pleca şi ea acasă iar lumea era a noastră! Ne aşezam toţi, întindeam masa pe bănci care unde voia şi mâncam cu o poftă mult mai mare decât acasă. Ne uitam la toţi ce şi-au adus. Unii îşi aduceau numai pâine cu untură presărată cu paprică (boia de ardei). Fără să ceară, le dădeam şi lor. Iar ei scoteau din buzunare alune sau prune uscate şi ne dădeau şi nouă. Noi le dam mere şi aşa mai departe… Doamna ne spunea să deschidem ferestrele după ce mâncăm şi aşa făceam. Apoi, fuga afară în curte şi făceam om de zăpadă, ne tăvăleam prin zăpadă şi de cele mai multe ori ne udam până la piele şi aşa stam până după masă când mergeam acasă la ora 4. N-aveam nimic, nu răceam. Maica avea grijă să ne pună să ne descălţăm şi să ne dea haine zvântate, dar afară nu mai ieşeam până a doua zi dimineaţa. De la un timp nu ne mai lăsa să rămânem la şcoală de teamă să nu ne îmbolnăvim. Când rămâneam la şcoală, seara cădeam jos de obosiţi încât de abia puteam mânca.

Lecţii pentru acasă nu prea aveam. Noi învăţam în ungureşte şi nu era uşor pentru noi, mai ales că la început nu ştiam o iotă din această limbă. Nu ne-a prins şi nu ne prinde rău. E bine să ştii cât mai multe limbi străine. Doamna învăţătoare Burujan ne interzicea să vorbim între noi româneşte şi chiar dacă întâlneam în drum spre casă pe mama sau pe oricine trebuia să salutăm ungureşte. Jo nappot hivánok! Şi a procedat foarte bine, fiindcă altfel n-am fi învăţat niciodată ungureşte. Mie mi-a fost cam greu când a trebuit să învăţ româneşte la Şcoala Normală, unde m-au dat părinţii în 1920. Tata a vrut cu orice preţ să mă dea la şcoala superioară.

Să revin la tata. El a fost coleg de liceu cu preotul ortodox Popovici, la Sf. Gheorghe. Ei au rămas prieteni buni cât au trăit. Păcat că Popovici a murit la 54 de ani, tânăr. A murit de supărarea mare care a avut-o, când i-a murit copilul, la 19 ani. Popovici era preot la biserica ortodoxă din Sf. Gheorghe şi în acelaşi timp profesor de religie la Şcoala Normală unde eram şi eu elevă. Nu prea învăţau fetele la religie, pentru că de cele mai multe ori Popovici venea la ore puţin afumat. Mi-aduc aminte când m-a ascultat odată despre dogme. Eu nu prea am ştiut lecţia. În timp ce eu vorbeam, el sta aplecat în pumni pe catedră şi numai când tăceam îşi ridica capul ca să pună notă. S-a uitat la mine şi mi-a spus:

"Las' că te spun eu lui tată-to!"

Aşa mă ameninţa, dar tot mi-a dat "bine". Pe vremea aceea notele erau bine, foarte bine, suficient şi insuficient. Fetele citeau lecţia la el, pentru că el nu se uita la ele, dar le asculta. În schimb, la biserică era un bun orator. Slujba şi predicile lui erau impecabile. Ştiu asta, pentru că duminica ne duceam la biserică încolonate, însoţite de profesoare. Îl ascultam cu sfinţenie pe domnul părinte. În viaţa particulară, era şi el un om ca toţi oamenii. Câteodată avea ocazia să le vorbească oamenilor despre frumosul nostru Ardeal şi luptele ce s-au dat pentru el. Era un mare român. Îmi aduc aminte cum a venit odată la noi, afumat puţin, cântând "Deşteaptă-te române!" şi ne-a adus bomboane cu toate că eram toţi mărişori. Îmi mai amintesc de o întâmplare. Era seară. Deodată ne-am trezit cu Popovici şi tata intrând în casă, cântând în surdină nu mai ştiu ce. Erau amândoi puţin băuţi. Maica era în războiul de ţesut. Făcea pânză de bumbac pentru rochiţele noastre.

"Bună seara, Mario!"

Văzându-i băuţi, maica i-a primit nu prea voioasă. Îşi făcuse planul ca în seara aceea să ţeasă mult, să termine cât mai repede, ca să pună altă pânză. I-a primit, le-a servit masa şi aştepta să termine cu ei, spre a continua să ţeasă.

"De ce eşti mânioasă, Mario?"

"Nu-s mânioasă părinte, dar eu vreau să mai ţes, să termin astă seară."

"Bine", zice popa.

Dar ei amânau încheierea mesei, vorbeau, râdeau, făceau glume.

Şi deodată zice popa:

"Hai să te pup Mario, că tare bună mâncare ne-ai dat."

Maica s-a făcut că n-aude, iar tata a tăcut chitic. Din nou, popa a început să laude mâncarea.

"N-ai meritat tu, mă Ghiţă, aşa un înger de femeie."

"Lasă, nu mă mai lăuda părinte, a zis maica. Mai ghine mâncaţi, ca să-mi pot vedea de treabă mai departe."

Popa a început din nou să cânte împreună cu tata. "Leliţo cu ochii verzi" şi "Mai am un singur dor". Tata as trecut în camera cea mare şi a adus gramofonul. Mama s-a aşezat la războiul de ţesut. Popa, nici una nici alta, s-a ridicat de la masă şi s-a dus lângă maica. Maica începuse să ţeasă. Popa s-a ploconit înaintea ei şi a zis:

"Hai, Mario, să te joc!

Maica s-a necăjit:

"Lasă-mă părinte îm pace, mai ghine du-te acasă, că-i noapte."

"De ce? Eu nu pot durmi la prietenul meu? Ce zici, mă Ghiţă?"

"Ba da, dacă vrei să rămâi aici."

"Du-te Mario şi fă-i patul în camera ha mare!"

Maica s-a sculat de la război şi i-a spus popii că-i face patul şi să se ducă să se culce.

"Lasă-mă să-mi văd de treabă, părinte!"

I-a făcut patul şi a venit iar la război.

Tata sta la masă şi începuse din nou să cînte "Leliţo cu ochii verzi": "Leliţo cu ochii verzi/ Ieşi la poartă de mă vezi/ Ieşi afară pân' la poartă/ De vezi dorul cum mă poartă. /Mă poartă din loc în loc/ Ca pe-un om făr' de noroc,/ Mă poartă din sat în sat/ Ca pe cel mai vinovat." Apoi, gramofonul.

"Mario, zice popa, dacă nu vii să te joc să ştii că tai hirele de pe război!"

Maichii nici prin cap nu i-ar fi trecut că e în stare să facă aşa ceva.

"Nu vrei, Mario?"

Maica ţesea mai departe, fără să se uite la popa. I-a zis din nou să meargă să se culce.

"Mă, Ghiţă, i-a zis maica tatii, spune-i să mă lase în pace şi du-te şi tu şi te culcă."

Tata încetase să mai cânte şi stătea la masă ca hipnotizat. Deodată popa a luat foarfeca de pe război şi până să bage maica de seamă i-a tăiat toată urzeala. Maica, aşa blândă din fier cum era, s-a înfuriat:

"Să te ia dracul!"

Popa nu se sinchisea.

"Ţi-am spus că-ţi tai chirele. Dacă nu vrei să joci cu mine."

Tata a rămas cu gura căscată.

"Ce-ai făcut, mă, Ghiţă? l-a întrebat pe popă.

"Ce să fac? Ce am zis că fac."

Maica de ciudă a început să plângă, iar noi, copiii, am imitat-o.

"Noa, nu plângeţi, a zis popa, că mâine-i aduc 100 de metri de pânză."

Tata nu mai ştia ce să facă.

"Lasă Mario, nu te mai necăji că o chem mâine pe Fira Rariţii şi urzeşte ea" a zis tata.

Lui şi popii le-a trecut beţia. S-a aşternut tăcerea. N-au mai cântat şi se vesea că le părea rău. Au trecut în camera cea mare şi s-au culcat. A doua zi de dimineaţă Popovici şi-a cerut iertare de la maica şi i-a promis 30 de metri de pânză.

"Nu-mi trebuie părinte nici o pânză, îmi ţes eu pânză, dar ghine n-ai făcut ce ai făcut."

"Ştiu Mario şi iartă-mă!"

Tata oarecum ruşinat atât de maica cât şi de noi copiii, a căutat s-o împace pe maica şi a zis că nu-l mai primeşte pe popa pe la noi.

"Di ce l-ai lăsat să-mi taie chirele?"

Era tristă maica, dar nici-o vorbă supărătoare nu-i zicea tatei. Această atitudine era un semn de înţelepciune. Îşi vedea de treburile casei. Tata a avut grij să meargă la lelea Firă a Rariţii s-o cheme să pună din nou firele tăiate de popa. Popa destul de ruşinat, a plecat la Sf. Gheorghe. În scurt timp lelea Firă a fost la noi.

După o săptămână de la cele întâmplate, când toţi eram la masă, ne trezim cu Popovici, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De altfel, îşi ceruse iertare de la maica. Nouă copiilor ne-a adus ca de obicei bomboane şi totul a fost în regulă.

"Mă, Ghiţă, nu mergem o târă până-n jos? Ute am adus neşte gazete să le mai ceteşti oamenilor."

"Poate vă întâlniţi la birt cu oamenii", zice maica.

Popa a început să râdă.

"Noa, lasă Mario că nici nu mai vreau să mă gândesc cum te-am necăjit, dar m-ai iertat, că şi Dumnezeu multe iartă."

"Ghine, ghine", a zis maica.

S-au dus amândoi până la promenadă, unde s-au adunat mai mulţi oamenim, tata le-a citit gazetele, apoi popa a plecat la Sf. Gheorghe, fără să se mai cinstească la birt cu tata. Nici tata n-a băut. Oamenii-l sorbeau din ochi auzindu-l cum le citea.

 

 

V

 

Despre mama mare şi moşul (părinţii tatei). Ei locuiau, cum am mai spus, în aceeaşi casă cu noi (casa lor), dar foloseau numai o cameră şi o bucătărioară. Acolo îşi făceau veleatul. Noi, în restul casei. Era o casă mare, cu o curte mare, cu grajd, şură, şopron, coteţe etc. Îi iubeam foarte mult, dar şi ei pe noi. Ei nu mâncau împreună cu noi. Erau cu toate separaţi ("de chilin") de noi. Mama mare pregătea mâncare mai bătrâneşte, cum gătea mama ei: fasole frecată cu varză îngheţată (vai ce bună era!), prune uscate fierte cu mămăligă rece, linte cu cârnaţ, mănătărci cu orez, mâncăruri care pe noi ne făceau fericiţi. Maica ne făcea mâncăruri mai din cartea de bucătărie cumpărată de tata. Îi făcea astfel plăcere tatei.

Mama mare avea grijă ca întotdeauna să aibă într-un parsechi (dulap mic) primit de la mama ei mâncarea noastră preferată. De altfel, ei doi cu astfel de mâncări trăiau. Doamne, ce bune erau! Primul lucru când intram la mama mare, ne repezeam la parsechi:

"Ce ne dai, mamă mare?"

"Noa, uitati-va ce e in parsechi!"

Orice gătea, pentru noi era cea mai bună mâncare. Mâncam cu multă poftă orice găseam. Să fi fost noi cât de sătui, dar la mama mare tot ni se părea mai bun. Maica era fericită că aveam poftă şi că mâncam orice ne ieşea în cale şi că suntem sănătoşi. Sănătoşi am fost toţi şi suntem şi azi (oameni bătrâni).

Eram tare fericite când ne lăsa mama mare să dormim la ea, în lădoi (ladă mare). În camera ei erau două paturi. Dormeau separat, ca să n-o deranjeze el când se mai cobora, că suferea de prostatită. Lădoiul se deschidea seara şi se dormea în el. Îl avusese mama mare cu ţesăturile şi hainele ei de zestre în el.

Tata mare o iubea nebuneşte pe mama mare şi o îngrijea. Ca nu cumva să se betejească Măriuţa (aşa-i zicea). Ne plăcea să dormim la ei. Bucuria de a dormi la ea ne-o făcea pe rând. Doar lui Iosif nu-i plăcea să doarmă la mama mare. Cu moşul în pat ar fi dormit, dar nu-l primea:

"Nu te las că mă rugui!" zicea moşul. Adică îl loveşte cu picioarele.

Mama mare era cam şubredă la bătrâneţe şi moşului îi era frică să n-o piardă.

"Ce fac eu Măriuţo, zicea, dacă se întâmplă ceva cu tine?"

N-o lăsa să iasă la câmp. Aşa că ea mai muncea doar pe acasă, gătea şi avea grijă de animale. Dacă o supăram noi cu te miri ce nimicuri, tata moşul se răstea la noi şi zicea:

" Duce-vă-ţi acasă, la sfrenţia!"

Asta era cearta lui. Dacă mama mare încerca să scoată apă din fântână, fugea ca un copil şi n-o lăsa să ridice.

"N-o scoate, Măriuţo! Lasă c-o scot eu!"

O scotea şi-o ducea în casă.

Când se plâgea mama mare că o doare capul sau stomagul (stomacul), era foarte neliniştit.

"Ce să-i fac, Mario?" o întreba pe maica.

"Lasă taică (aşa-i zicea maica socrului ei), că mă duc io mintenaş."

"Da' ce-ai maică?"

"Ioi, ioi (vai, vai), Mario dragă. Aşa-s de beteagă! Mă doare capu' şi stomagu'."

"Noa, ia-n să-ţi pui apă rece pe cap."

Îi punea un ştergar (prosop) ud pe frunte şi ca prin minune se simţea mai bine. Tata mare se învârtea în toate părţile, îngrijorat.

"Ţi-i mai ghine, Măriuţo?"

"Mi-i mai ghine."

Se înveselea mintenaş (imediat) moşul, Dumnezeu să-l ierte.

"Mă duc să adăp vaca, Măriuţo! Da' să nu te dai jos din pat!"

Se grăbea să adape apoi fugea în casă.

"Ţi-i mai ghine?"

"Mai, mai."

Noi, nepoţii, pe lângă ea, pe lăicioare (bănci) mici, pe pat. O întrebam când ne mai spune poveşti.

"Azi nu vă spun, că-s beteagă, da' mâne vă spun. Acuma duce-vă-ţi acasă!"

Mai stam ce mai stam şi plecam. A doua zi nu uitam că ne-a promis şi mergeam la ea. Întâi ne uitam în parsechi, după mâncare, apoi o rugam:

"Mamă mare dragă spune-ne-o aia cu Barna. Apoi tot aia să v-o spun?"

"Atunci spune-ne-o pe aia cu lupul şi ciobanul".

"Noa, aşezaţi-vă frumos pe scăunaşe şi hai să vi le spun."

Ne uitam în ochii ei ca la o icoană şi aşteptam să înceapă:

"A fost odată ca niciodată că dacă n-ar chi fost nu s-ar povesti, ca un purice-a plesni. A fost odată…"

După ce ni le spunea, o rugam să ni le mai spună o dată. "Vi le mai spui mâne, acum duce-vă-ţi acasă că-i sară (sau târziu).

"Lasă-mă, mamă mare, să dorm la dumneata", o rugam toţi."

"Noa ghine! Azi să doarmă Via, mâine Victoria. Şi aşa, pe rând, dormeam toate.

Mama mare era potrivită de statură, slăbuţă şi finuţă, parcă ar fi crescut într-un pension din Paris.

Era firavă, cu toate că se hrănea numai cu lapte proaspăt, ouă prospete şi produse lactate făcute de ea. Cafeluţa neagră nu-i lipsea. O făcea ea însăşi, din orz prăjit şi coaje de pâine. Pâinea (pita) o cocea ea, din grâu curat. Fiecare casă avea cuptorul de pâine în curte. Cocea o dată pe săptămână sau chiar la două săptămâni, câte 5-6 pite mari de câte 2-3 kilograme, direct pe vatră. Cuptorul îl ardea cu găteje (vreascuri) subţiri, aduse din pădure special pentru cuptorul de pâine. După ce-l ardea vreo jumătate de oră, îl mătura cu un pămătuf făcut din cotoare de pelin sau paie de ovăz. Cu un şolmotoc (ghem) de paie legat de vârful unui băţ, udat bine, mătura bine cuptorul. Înainte de asta, trăgea cu un ojog (lopăţică) jarul la gura cuptorului. Apoi, cu o lopată de lemn presărată cu făină, aşeza o bucată de aluat în prealabil şovâltat (rotunjit) pe vatră. Lăsa distanţă între pâini ca să poată să crească şi să nu se lipească una de alta. Apoi la marginea jarului din gura cuptorului punea o tablă specială, ca o uşă, în faţa cuptorului. După o jumătate de oră se uita în cuptor. Creşteau pitele ca merele, se coceau cam o oră. Pe măsură ce pâinea se cocea şi creştea, coaja de deasupra se rumenea, devenea aproape neagră. După ce o scotea din cuptor, coaja neagră, bătută cu cuţitul, cădea într-o troacă. Pâinea rămânea rumenă, maronie. Coaja neagră (o parte din ea) o măcina şi o amesteca cu orz prăjit. Asa era cafeaua neagră pe care o savura şi zău că era bună! Sigur că punea şi zahăr.

Când coceau pită, maica sau mama mare nu uitau să facă şi colăcei (pâini mici) şi lipchii (plăcinte) cu mere, brânză, foi de ceapă sau varză. Sau simplu. Bunătăţile astea se coceau mai repede, cam într-un sfert de oră. Colăceii îi făceau din coca ce-o rădeau de pe troacă (albie). Lipchiul îl făceau din coca de pâine pe care o opreau special pentru aşa ceva. Colăceilor le dădeau fel de fel de forme, de pasăre, de fluture, de veveriţă. Noi eram fericiţi, dar totdeauna eram şi nemulţumiţi pentru felul cum ni-i împărţea.

"Di ce nu-mi dai mie fluturele? Di ce nu mi-ai dat mie veveriţa?

"Lasă că data viitoare ţie-ţi dau veveriţa, ne îmbunau maica sau mama mare."

Vai, vai, ce de amintiri frumoase!

Mama mare nu se putea lipsi de cafeluţă şi de bucăţile de zahăr, ţinute în buzunar. Zicea că fără zahăr peste zi ea nu poate trăi. Şi a trăit, draga de ea, 82 de ani. Din zahărul din buzunar, ronţăia când îi venea bine, apoi mai da şi copiilor pe drum.

"Na, mă băiete, o coţcă (bucată)!"

Nouă nepoţilor nu ne da, nouă nu ne prea plăcea zahărul gol.

Nu-mi amintesc precis când a murit tata mare, dar parcă la 64 de ani. Greu i-a fost mamii mare şi tare mult l-a plâns.

"Mi-o murit mâna dreaptă! Ghiţă! Ghiţă! De ce nu m-ai luat cu tine?"

Şi plângea, săraca. Şi avea de ce să plângă, fiindcă a fost un soţ bun ca pâinea lui Dumnezeu. A avut, săracul, adenom de prostată. Poate că din această cauză a murit. Mama mare a văduvit 18 ani. Tata, adică fiul ei, nu prea a înţeles rolul lui de fiu, aşa cum îl înţelege fiul meu, Voicu. Dar se zice că de morţi nu trebuie să vorbeşti de rău. N-a fost rău cu mama mare, dar aceasta îl cam dojenea pentru anumite treburi şi el o repezea cu vorbe.

"Nu te amesteca în casa mea!"

Maica se împăca foarte bine cu mama mare. Din maică dragă n-o scotea. Nu exista să aibă maica ceva în casă şi să nu-i ducă şi ei. Se sfătuia cu ea mai bine decât cu maica bună (mama ei). Când tata era rece faţă de mama mare, maica zicea:

"Di ce vorgheşti aşa cu maica? Lasă că şi el are un băiat şi are să vadă ce ghine-ţi cade când o striga la el."

"Noa, lasă mamă că aşa sunt eu, nervos, dar nu te mânia d-aia!"

"Nu mă mânii, Ghiţă, dar nici ghine nu-mi cade!"

Când a murit mama mare, eu nu mai eram în sat. După cum îmi spunea maica, a murit fără veste. Seara s-a culcat şi i-a spus maichii că o doare capul, iar dimineaţa când s-a dus maica s-o vadă, era în comă, trăgea să moară. Dumnezeu s-o ierte, că tare bună a fost.

Noi mai aveam o bunică, mama maichii. Noi îi ziceam maica bună. Nu ştiu de ce, dar de ea nu eram aşa ataşaţi ca de mama mare, poate pentru că nu locuiam în aceeaşi casă cu ea. Intram la ea când veneam acasă de la şcoală, ne era în drum. Ne primea bine şi maica bună, ne da lipchie când cocea pâine, dar tot nu mâncam cu atâta haznă (poftă) ca de la mama mare. Tata mare (tatăl maichii) era omul lui Dumnezeu, bun, bun şi iar bun, ca pita caldă. Bun era cu toată lumea. Semăna cu maica noastră bună şi scumpă. Parcă-l văd, un om înalt, blond, cu ochi albaştri, plini de bunătate.

"Aţi venit la noi, dragile tatii?"

Noi ne repezeam la el pe genunchi, aproape îl doboram.

"Noa, cum o fost la işcoală? Aţi ştiut lecţia? Care cât aţi luat la palmă?"

Învăţătoarea la palmă cu linia, când era cazul. Noi strigam în cor:

"Nuuuu!"

"Noa, atunci haideţi după mine în cămară!"

Ne făcea semn cu capul să-l urmăm.

"Ghiciţi ce vă dau?"

Noi:

"Prune uscate. Roşcove."

"Nu."

"Nuci!"

"Nu. Care-o ghici mai întâi, aceleia îi dau mai mult."

Noi ne uitam una la alta, ne băteam capul, doar-doar vom ghici. Dacă nu ghiciţi până număr la zece, luaţi la fel cu toţii. O dată sare Victoria în sus şi zice:

"Pere pepeşe!"

"N-ai ghicit!"

Şi tot aşa, rând pe rând. Şi tata mare, fericit că poate să stea cât mai mult cu noi zicea:

"Apoi, dragele tatii, n-aţi ghicit nici una, dar haideţi să vă arăt eu ce vă dau."

Deschidea un fioc (sertar) de la un parsechi vechi şi, spre marea noastră mirare, acesta era plin cu alune culese de el din Farbic, pădurea lui.

"Vai tată mare, ce multe ai! Câte, câte ne dai?"

"Apoi, vă dau câte 20."

"Vai, tată mare, ce puţine ne dai!"

"Apoi vedeţi cum sunteţi? Dacă nu vă dam nici una, era mai ghine? Apoi nu ştiţi că afară de voi mai am şi alţi nepoţi?"

Noi nu ne prea dam seama ce înseamnă nepoţi, mai ales că noi învăţam în ungureşte. El începea să-i numere. Cei ai tuşii Frusina. Marioara, Milica, Liza etc. 10 la număr erau. Erau copiii surorii maichii, tuşa Frusina, care astăzi are 92 de ani.

Maica bună, văzând că nu mai ieşim din cămară, a început să strige:

"Da' ce faceţi acolo de nu mai ieşiţi afară?"

Noi i-am răspuns că venim mintenaş.

"Da' ce le dai, mă Şandre? Doar nu le dai alunele care ai zis că le dai numa' de Crăciun!"

"Lasă, că până la Crăciun rămân seci (se usucă miezul în ele) şi iacă că le-am făcut o ţâră de bucurie copchiilor."

Am ieşit din cămară şi ne-am dus la mama bună.

"N-ai plăcintă, mamă bună?"

"N-am, acuma duce-vă-ţi acasă şi haideţi duminică ca să vă dau, că azi n-am. Când veniţi de la biserică."

L-am pupat pe tata mare.

"Să creşteţi mari, dragele moşului""

Am plecat spre casă, cu buzunarele pline de alune. Era cu noi şi Anica lui Mămăligoi, colega noastră de şcoală. Pe drum spre casă, am vorbit şi ne-am întrebat de ce nu i-o fi trimis şi maichii alune. Am hotărât ca fiecare să-i dăm câte două alune! Aşa am făcut, dar maica, drăguţa, le-a refuzat.

"Mâncaţi-le voi, că mie nu-mi plac alunele!"

Vorbă să fie. Îi plăceau, dar a renunţat, de dragul nostru.

Maica bună era o femeie severă faţă de tata mare. Ei aveau cai şi trăsură şi tata mare o făcea pe cărăuşul, pe bani. Satul nostru era o staţiune balneo-climaterică, cu păduri de brazi şi ape minerale, cu împrejurimi foarte frumoase. Veneau foarte mulţi vizitatori, pentru apele ei bune, binefăcătoare pentru ficat şi stomac. Vizitatorii tocmeau pe cineva să-i ducă, cu căruţa sau cu trăsura, la Şugaş, o mică staţiune balneo-climaterică, situată situată în mijlocul pădurii, între Sf. Gheorghe şi Vâlcele. La o depărtare de vreo 10-15 km. Tata mare îi ducea cu trăsura lui şi în acelaşi timp le era şi ghid. Le înfăţişa istoricul satului şi al îmrejurimilor.

Maica bună era tare zgârcită şi tot timpul îl suspecta pe tata mare. Cât a câştigat? Cât a cheltuit?

"Să nu mânci la birt! Să nu prăpădeşti banii! Ute, îţi pui în traistă chită, slănină şi ceapă, să ai ce mânca! Banii să-i aduci toţi acasă!"

Nu ştiu cum, dintr-o fiinţă atât de aprigă au putut să iasă copii atât de blânzi şi buni cum a fost maica, nenea Şendrucă, nenea Petrea, nenea Costi, tuşa Valeria şi tuşa Frusina. Nu mai vorbesc de maica mea care nu a avut asemănare în această lume, atât a fost de bună. O asculta, săracul tata mare. Nu-i ieşea din vorbă.

"Ute, boreasă! Ţi-am adus toţi banii, ia-i şi fă ce vrei cu ei!"

Ce gândea el când zicea aşa, nu ştiu. Păcat că a murit de tânăr. Maica bună a rămas singură şi a trăit 82 de ani. În ultimii 5 ani a zăcut în pat, imobilizată. Noroc că a avut fete bune care au îngrijit-o pe rând, câte-o săptămână, zi şi noapte.

Tata a fost un mare român. Cu toate acestea, avea foarte mulţi prieteni unguri, cu care fusese coleg la liceul unguresc din Sf, Gheorghe, "Miko".

Când a fost eliberat Ardealul, tata a fost primul care i-a întâmpinat pe români la intrarea în sat, călare pe cal, cu Iosif fratele cel mai mic în braţe, încins cu tricolorul românesc. Au făcut o poartă de lemn şi au scris pe ea cu litere mari "Trăiască România mare!" "Bine aţi venit, dragi români!" Tata a fost ghidul românilor, motiv pentru care la retragerea noastră temporară a fost închis în Cetăţuia din Braşov.

Când au intrat românii în sat toţi oamenii au ieşit la porţi cu flori, cu pâine şi sare, cu ce-ai mai avut. Soldaţii strigau:

"Români sunteţi?"

Oamenii răspundeau:

"Da, dragii noştri!"

Naşa Filăriţa (soacra lelii Uţa) era bătrână şi striga în gura mare:

"Român verde ca stejarul, domnule dragă!"

Oamenii nu mai ştiau ce să facă de bucurie, jucau hora în drum, în costume naţionale. Soldaţii strigau:

"Bine v-am găsit, fraţilor!"

Dar bucuria n-a ţinut mult, satul nostru s-a transformat în iad, cu lupte între români şi unguri. O prostie! Doar oameni suntem toţi. Pentru ce războaie? Au murit mulţi tineri. Oamenii din sat s-au refugiat în pădure. Au luat cu ei ce au putut. Şi noi ne-am refugiat, cu maica, moşu şi mama mare. Au încărcat ce au putut ca să avem noi copiii ce mânca şi am plecat cu carul până la Chiatra Mămăligii, pe vale în sus, mult afară din sat. Acel loc era undeva în pădure, într-un pârâu (râpă) foarte adânc. Era un fel de grotă, unde se ascundeau haiducii pe vremuri, aşa ne povestea tata. Noi n-am intrat în ea, am stat afară în car pe malul pârâului. Maica, mama mare şi bunica ne tot acopereau să nu ne fie frig.

"Frică să nu vă hie, că doar suntem cu voi", zicea moşu'.

S-a refugiat tot satul, afară de tata. El n-a vrut să părăsească satul.

"Nu mă duc! Duceţi-vă voi!"

Şi neam dus. Când s-au retras ungurii, românii au revenit la casele lor. Si noi ne-am întors în sat.

 

 

VI

 

O poveste despre mine şi Victoria. Când au fugit temporar ungurii din Sf. Gheorghe, au lăsat în urmă tot ce au avut: case, magazine pline de marfă, stofă, încălţăminte, confecţii etc. Mulţi oameni de prin satele vecine şi, din păcate, şi din satul nostru s-au dus la Sf. Gheorghe cu căruţele şi au furat marfa ce le-a convenit. Treceau pe drum, prin faţa casei noastre convoaie de căruţe cu fureţuri (capturi). Tata ne-a pus în vedere să nu cumva să primim ceva de la cei care vin dinspre Sf. Gheorghe, că ne omoară, edacă ne prinde că am făcut-o.

Noi două, eu şi Victoria, stam la poartă şi ne uitam cum trec căruţele încărcate. Tata a ieşit afară la drum, i-a oprit şi le-a spus:

"Oameni buni, ce faceţi? De ce vă faceţi de ruşine? Credeţi că nu veţi răspunde pentru toate astea?"

Ei n-au băgat de seamă ce le-a spus tata. Când s-au întors ungurii la casele lor au reclamat şi au cerut să li se dea lucrurile înapoi şi să se facă kutatás, adică să se caute lucrurile la oameni. S-a format o comisie din satul nostru şi din Sf. Gheorghe, plus câţiva păgubaşi. În fruntea comisiei era tata. Au început să caute din casă în casă şi unde găseau, duceau lucrurile în carul care aştepta la poartă.

"Ne-aţi făcut neamul de ruşine! zicea tata. V-am spus eu ce păţiţi?"

Aşa, din casă în casă, au ajuns în faţa casei noastre. La noi n-au vrut să intre, ştiindu-l pe tata un om de omenie. Dar tata n-a vrut să audă.

"Nu se poate! Trebuie să intraţi şi să căutaţi! Şi eu sunt din satul ăsta, nu?"

Ei au intrat, iar tata, fără teamă, s-a dus la dulap, le-a deschis lădoiul ( o ladă mare) şi la urmă a ridicat străjacele (saltelele) de pe paturi. Dar vai! Când l-a ridicat pe cel din patul dinspre curte, a înlemnit de ruşine.

Ce-s astea?", ne-a întrebat pe noi, pe mine şi pe Victoria. Ce-s astea Mario", a întrebat-o pe maica.

Erau două umbreluţe roşii, de păpuşi.

"Tu le-ai cumpărat?"

Maica, speriată:

"Nu, eu nu le-am cumpărat şi nici nu le-am văst până acum."

Tata, înfuriat:

"Va să zică sunt furate! Ia-n haideţi până aici, băietelor!"

Noi nu ne gândeam că are să le găsească.

"Lasă-le, domnule, pentru nişte jucării nu-i bai!" zice unul din comisie.

Dar tata nu s-a lăsat. De faţă cu toată lumea ne-a întrebat, privindu-ne fix în ochi:

"Ia spuneţi, băietelor, de unde aveţi umbreluţele şi de ce le-aţi chitulat! Ce v-am spus eu vouă?"

Noi amândouă am început să plângem şi tremuram, ştiind ce ne aşteaptă.

"Ni le-o dat o băiată."

"Ce băiată?"

"O băiată care era în vârful carului. Veneau de la Sf. Gheorghe. Avea mai multe în braţe şi noi i-am făcut semn să ne dea şi nouă. Şi ne-o azvârlit şi nouă câte una."

"Noa, ghine! Lăsaţi că stăm noi de vorbă deseară când oi veni acasă."

Au plecat mai departe, din casă în casă. Noi plângeam, de teama bătăii. Maica nu mai ştia ce să facă, era tare neliniştită.

"Di ce le-aţi chitulat? Di ce nu mi-aţi arătat şi mie? Acuma n-am ce vă face, altădată să ştiţi să nu mai furaţi! Nu v-am spus destul să nu mai ieşiţi la poartă?"

Noi tot ieşeam la poartă, stam pe laiţă şi ne uitam la căruţele care treceau din sus.

"Da' noi nu le-am furat, maică dragă, spuneam noi plângând, ea ni le-o dat."

"Ea vi le-o dat, da' voi ştiaţi că le-o furat din Sf. Gheorghe. Ce v-o spus tată-to?"

Ne tot uitam pe cale în sus, să vedem dacă nu vine tata. Dar el n-a venit până seara. Când a venit acasă, ne-a chemat pe toţi şi ne-a povestit câte lucruri furate s-au găsit, cum oamenii îşi recunoşteau lucrurile, ce ruşine este să fii hoţ etc. Apoi ne-a venit rândul nostru.

"Noa, acuma să stăm de vorbă! Ce v-am spus eu vouă? Spuneţi! Ce v-am spus?"

"Ne-ai spus să nu luăm de la nimeni nimic şi să stăm în curte."

"Di ce nu m-aţi ascultat?"

Noi nu mai ziceam nimic şi plângeam.

"Pântru ce aţi primit? Ştiaţi că-s de furat. Pentru ce le-aţi chitulat? Aşa dară şi voi sunteţi hoaţe!"

"Noi nu suntem hoaţe, taticule."

Şi plângeam.

"Voi ştiţi ce ruşine mi-aţi făcut faţă de oamenii ăia care au avut încredere în mine şi au văzut că şi copchiii mei sunt hoţi? Pentru asta o să mâncaţi o sfântă de bătaie ca să ţineţi minte cât oţi trăi. Du-te dincolo şi adu jerga, Vio!"

Eu, plângând, m-am dus, am adus jerga (o nuia din alun).

"Întoarce-te!"

M-am întors. Fără milă mi-a tras peste cur, apoi peste mâini. Săream în vârful picioarelor de durere, aşa mă ustura. După ce mi-am luat partea, i-a venit rândul Victoriei care deja începuse să urle înainte de a şi-o încasa.

"Acuma ştiţi de ce v-am bătut?"

"Ştim, taticule."

Şi plângeam de mama focului. Maica era în bucătărie şi parcă o văd, draga de ea, cum suferea pentru noi. De altfel, nici tatei nu-i convenea, dar el ţinea morţiş să creştem oameni cinstiţi.

"De ce v-am bătut? Pentru că aţi primit umbreluţele de la băiata aia! Nu le-aţi primit! Le-aţi furat! Că doar voi ştiaţi că-s de furat de la oamenii care s-au refugiat. Mai furaţi şi altă dată?"

"Nu, taticule!"

"Noa, aşa să chie."

Şi aşa a fost, prima şi ultima dată în viaţă. Şi-s destul de bogată în ani!

Ba nu! Mi-am adus aminte de Ghiurcoaia, vecina noastră. Îi ziceam lelea Nuţica. Aveam gardul comun la grădină. Avea mulţi meri, peri, pruni. Şi zmeură. Nouă ne plăcea tare mult smeura şi ne tenta, când o vedeam cum stă pe rugi, roşie şi coaptă.

Într-o zi a venit Mitică la noi şi fără să intre în casă s-a dus direct la gard, a trecut prin gard în grădina lelii Nuţica. Noi l-am văzut şi fuga ne-am dus şi noi lângă gard.

"Dă-ne şi nouă, Mitică!"

El mânca cu pumnii şi-şi punea şi în buzunar, dar nouă nu ne da. Ne uitam la el, ne curgeau balele de poftă. Ce s-a gândit Victoria, ce nu, că s-a suit pe gard şi când să pună piciorul de partea cealaltă a gardului numai ce auzim:

"Cine, sfrenţia, eşti acolo?"

Şi lelea Nuţica fuge repede spre grădină. Mitică sare gardul la noi şi Victoria n-a apucat să mănânce nici un bob. Noi am fugit toţi şi lelea Nuţica nici până azi nu ştie cine a fost. Nu-i vorbă, lelea Nuţică a murit demult. Asta s-a întâmplat când noi să tot fi avut 6-7 ani.

Orotaşul. Noi aveam şi avem şi acum un loc (teren) mare situat chiar în mijlocul satului: Orotaş. Aici părinţii mei semănau grâu, orz etc. Vara, după ce începeau spicele să se îngălbenească, năpădeau vrăbiile cu miile şi mâncau boabele. Oamenii puneau ciove (sperietori), făceau o cruce de lemn, o îmbrăcau cu zdrenţe şi părea ca un om cu braţele deschise. Le puneau la cele două capete ale locului şi în mijloc. Păsările trebuiau să creadă că sunt oameni. Cu toate acestea ele veneau stoluri-stoluri, se aşezau pe spice, mâncau şi le scuturau. În felul acesta, făceau pagube mari. Mergeau oamenii (nu numai în Orotaş, peste tot unde erau holde de grâu) cu clopoţei şi sunau ca să le alunge. Într-o dimineaţă ne-a trimis tata (pe mine şi pe Victoria) în Orotaş cu clopoţeii să duduim (să alungăm) păsările.

"Duce-vă-ţi băietelor cu clopoţeii şi ocoliţi locul de v-o zece ori şi apoi veniţi acasă, că poate mai târziu mergem în Forbic cu carul. Nu uitaţi să sunaţi într-una, să vorghiţi tare şi să cântaţi! Că aşa se sparie şi fug."

"Ghine, taticule, mergem mintenaş.

Nouă ne plăcea foarte mult, pentru noi era o distracţie.

Maica, grijulie: Staţi, dragile maichii, să vă dau papucii (pantofii) hei răi! Dar băgaţi de samă când treceţi şanţul că-i apă!"

"Lasă, maică, că avem noi grijă."

"Noa, apucaţi-vă de mână şi duce-vă-ţi! Aveţi grijă să nu vă calce v-un car!"

"Nu, nu!"

Ne-am luat de mână şi am plecat. Locul nu era departe, poate mult zic vreo jumătate de kilometru de casa noastră. Cu clopoţeiii în mâini, haide în jos la Orataş.

"Hai, Victorio, mai iute, să ocolim locul, să sunăm tare, ca să putem merge cu carul în Forbic!"

În drum spre Orotaş, ne-am întâlnit cu Mitică al lui Mămăligoi, prietenul şi vecinul nostru, cu 2-3 ani mai mare decât mine.

"Da' unde vă duceţi?" întreabă el.

Noi, mândre, cu clopoţeii în mâini:

"Mergem să duduim vrăbghiile!"

A stat el ce-a stat şi deodată a zis:

"Eu am trecut pe acolo şi nu era nici una."

Noi ne-am uitat una la alta, dar tot am mers.

"Noi tot mergem, că aşa ne-o zis tata."

Ne-am despărţit de Mitică. El, acasă, noi, la vrăbii. E adevărat că tocmai atunci când am sosit noi, nu au fost vrăbii, cu toate că Mitică a minţit, Dar după câteva minute au sosit şi vrăbiile. Noi fiecare cu clopoţelul, am început să facem zgomot, să fugim şi să strigăm "hai, hai!". Am stat vreo jumătate de oră şi am pornit-o spre casă. Când să coborâm în drum, cine ne aştepta? Mitică, Anica, Lenuţa, Cornelia şi Dencu, toţi fraţi.

"Haideţi şi voi cu noi."

"Da unde vă duceţi?"

"Ne ducem la bolboacă să ne scăldăm, zice Mitică. Am făcut ieri o bolboacă de-mi ajunge apa până aici."

A arătat spre piept.

"Nu mergem, că taticvu a zis că poate mergem cu carul în Forbic să aducem iarbă. Haideţi şi voi, că taticu vă ia şi pe voi!"

"Nu, a zis Anica. Lasă că taticu-to merge singur, dacă ştie că sunteţi la vrăbghii."

"Da, dar nouă ne place cu boii."

"Ia haideţi cu noi c-aşa-i de fain şi apa e caldă şi nu stăm mult!"

Ne-a zăpăcit şi am mers cu ei la bolboacă, tocmai sus pe vale departe de casa noastră cam la vreo doi kilometri. Noi eram înbrăcate cu rochiţele ţesute de maica din in subţire, cu volănaşe şi papucei de pânză, tot de maica lucraţi. Era tare cald şi abia aşteptam să ne răcorim. Şi hai, hai, pe vale în sus, am ajuns la bolboacă. Acolo mai erau fete, toate în cămăşuţe. Se bălăceau în bolboacă. Când ne-am văzut, ele au început să strige la noi şi să ne stropească:

"Haideţi mai fuga! Ca-aşa-i de caldă apa!"

Bolboaca era de fapt pârâul ce curge prin sat şi izvorăşte din pădure. Acolo unde era mai adâncă, copiii opreau cursul apei cu un zid de bolovani şi glii (bucăţi de pământ) din malul apei pe care le aşezau de-a curmezişul văii peste bolovani şi aşa se făcea bolboaca adâncă cam de o jumătate de metru. Acolo ne bălăceam. Ne-am dezbrăcat toate şi Mitică în izmenuţe iar noi toate în iuţe (cămăşuţe) şi chiloţei şi am intrat în apă. Ne-am bălăcit, ne stropeam etc. Şi am uitat de noi. S-o fi făcut ora 12 când ne-am dat seama că trebuie să plecăm acasă. Am ieşit din apă. Trebuia să punem rochiţele peste iile şi chiloţii uzi. Mai ales că rochiţele erau albe şi subţiri. După ce le-am îmbrăcat, fetele au început să râdă de noi, fiindcă ni se lipiseră rochiţele de ii. Altădată, când mergeam numai cu fetele la scaldă, ne dădea maica izmenuţe scurte. Acum că era şi Mitică cu noi, ne era ruşine să ne dăm jos iile. Când eram numai fetiţe, ne scăldam şi în pielea goală. Şi aşa, eram într-o situaţie foarte grea. Una că eram ude leoarcă pe dedesubt şi alta că dacă ne vedea cineva ude şi ne spune tatei, ce ne facem? Am stat noi puţin la soare, dar degeaba. Nu ne-am uscat. Mă mir, cum naiba n-am răcit!? Ne-am luat de mână şi pe vale în jos, spre casă.

În timp ce noi ne scăldam, tata, văzând că nu mai venim acasă s-a dus în Orotaş. Noi nu mai eram acolo. Nu ştia ce să creadă.

"Unde or chii? Doar nu le-o fi înşelat cineva, să le fure."

Eram drăguţe, zdupeşe (plinuţe) ca doi pepeni copţi (după cum se vede dintr-o fotografie, unde suntem cu tuşa Valeria). S-a întors acasă. Noi nu venisem.

Maica, neliniştită, s-a dus iute la gard la Ghiurcoaia. Lelea Nuţica era bunica unor nepoate din Câmpina, Lenuţa şi Natalia. Acestea veneau la ea în fiecare vară. Iarna stăteau la Câmpina unde tatăl lor era birjar la nişte domni mari de la sonde, Aşa zicea Ghiurcoaia. Maica a strigat-o la gard şi a întrebat-o unde-s băietele ei.

"Ştie-le sfrenţia unde s-or dus, că şi eu le-am strigat şi le-am căutat, dar nu-s. S-or hi dus, la sfrenţia, la bolboacă, dar am eu ac pentru cojocul lor, numa să vină acasă." Aşa a zis Ghiurcoaia.

Maichii i-a trecut un fior prin trup. S-a gândit că poate chiar acolo suntem şi noi şi vai, vai, cum ne-o bate taticul! Tata sta în curte sub păr, neliniştit. Stau ei şi se chibzuiesc unde om fi, când, hop!, ajungem şi noi acasă, roşii şi aprinse la faţă de căldura cea mare. Tata şi-a dat seama că nu-i momentul să intervină cu morala sau cu bătaia la cur cu nuiaua.

"Noa lasă-le pe mine!"

Maica, draga de ea, era tare miloasă şi şi-a văzut de treabă, dar tot timpul asculta ce vorbeşte tata cu noi.

"Ia haideţi aici, drăguţele taticului! Unde aţi stat aşa de mult şi de câte ori aţi ocolit locul?"

"Vai, taticule, au fost multe vrăbghii şi până acuma am fugit de jur împrejur. Şi am tot sunat şi apoi ne-am hodinit la capul locului oţâră (puţin)", zic eu.

"Da? Da' eu parcă v-am spus să ocoliţi de 5-6 ori şi să veniţi acasă până nu se lasă căldura. Voi ştiţi la cât îi?"

"Nu ştim."

"Nu cumva aţi fost şi în altă parte?"

"Nuu, taticule."

Tot eu, sfătoasa…

"Da' au mai fost şi alţi copchii cu voi?"

"Da, au mai fost Lenuţa şi Natalia."

"Noa, staţi aici, că vin mintenaş."

S-a dus la gard, a strigat-o pe lelea Nuţica, zisă Ghiurcoaia:

"Lele Nuţico, acasă-s băietele? Au venit acasă?"

"Da. Îs acasă, acum or vent."

"Fă ghine trimite-o pe Lenuţa până aici."

"Da' di ce vecine? O făcut v-un rău?"

"Ba nu, lasă că-ţi spun eu după aia."

Lenuţa era cu ceva mai măricică decât noi.

"O trimit mintenaş numa să se dezbrace, că toată-i udă pe contoş (haină)."

În scurt timp, Lenuţa (fie iertată, a murit) a fost la noi.

"Ia spune-mi tu, Lenuţo, unde aţi fost până acum?"

Fata se uita când la tata, când la noi şi tăcea.

"Ce-i Lenuţo, nu şti vorbi?"

"Ba ştiu, nene Ghiţă, da'…"

"Da' ce? Hai spune fuga unde-aţi fost şi cu cine?"

Cu capul în pământ, Lenuţa a spus:

"Am fost la bolboacă."

"Cu cine aţi mai fost?"

"Apoi au fost mai mulţi copii."

"Spune cu care copii!"

"Apoi am fost eu, Natalia, Mitică, Cornelia, Lenuţa, Anica, Dencu şi… Via şi Victoria."

Eu eram Via.

"Noa, ghine, draga nenii, acuma du-te acasă."

Lenuţa a plecat iar pe noi ne-a luat în primire.

"Va să zică astea-s copchilele mele hele mai mici."

Noi am simţit că nu-i tare mânios pe noi, mai ales când a zis:

"De ce tremuraţi aşa? Vi-i frig? Ori sunteţi ude? Ia vezi Mario că parcă-s ude hainele pe ele, de tremură aşa."

Maica ne-a luat înăuntru şi ne-a schimbat până la piele. Când a crezut tata că suntem gata, ne-a strigat.

"Noa, haideţi afară să stăm de vorbă."

Noi am ieşit afară, dar tot tremuram de frică. Se vede că i-a fost milă de noi. Ne-a zis:

"Nu vă bat! Dar dacă se mai întâmplă să mai minţiţi v-o dată, vă bat ca pe sacul de fasole. Dar de pedeapsă tot nu scăpaţi. Du-te Vio adă 12 boabe de cucuruz ori de fasole, din care vrei tu. Dă-i 6 Victoriei.

Noi am început să plângem. Ştiam ce rău e să stai pe boabe de cucuruz.

"Acum duce-vă-ţi în camera din faţă, puneţi într-un colţ 6 boabe, iar în hălălalt celelalte 6 şi apoi vă aşezaţi cu genunchii pe ele. Câte trei sub fiecare genunchi. Şi acolo staţi pe boabe, până când vin eu. Dar să nu vă sculaţi, că vă cunosc şi apoi vă pun din nou, să staţi mai mult."

Aşa am făcut, dar plângeam în hohote. Maica făcea ce făcea şi intra la noi.

"Lăsaţi că trece, dar să nu mai minţiţi."

Pleca foarte repede, dar ne mângâia:

"Las'ă că vine taticu-to mintenaş şi vă sculaţi."

Noi eram grăsuţe de-a binelea şi boabele făceau găuri în carnea crudă, dar scăpare n-a fost. Ne tot mişcam, ca să putem suporta înţepăturile. Am stat aşa pe boabe, cred, o jumătate de oră când a apărut tata.

"Ei, dragile tatii, vă place? Mai mergeţi la bolboacă sau în altă parte, fără să cereţi voie de la noi?"

Abia încetasem să mai plângem şi am început din nou.

"Nu, taticule!"

"Ei! Mărio, i-a strigat tata maichii, care era în camera de alături, le iertăm?"

"Le iertăm, le iertăm!"

"Noa, nu mai plângeţi!"

Ne-a şters lacrimile.

"Ia să vă văz genunchii", zice tata.

Ne-am ridicat rochiţele şi le-am arătat genunchii găuriţi. Tata, mai grav ca deobicei şi cumva duios, ne-a chemat lângă el. Ne-a pus pe fiecare pe câte un genunchi cum sta pe scaun şi a început din nou să ne facă morală, să ne spună o poveste cu copiii care nu ascultă de părinţii lor, ce păţesc ei. Povestea era cea despre Marioara cu boneţica roşie şi lupul. Ne-am dat seama că ne iubeşte. Îl durea suferinţa noastră (ne-a spus maica mai târziu) şi nu ştia ce să facă pentru ca să ne vadă din nou vesele. Noi ascultam ce ne spunea, dar din când în când mai suspinam.

"Mario! Dă-le la băiete nişte broboanţe ca să nu mai sughiţă."

Ner-am dat jos de pe genunchi şi am vrut să ieşim în curte.

"Ia staţi o târă şi haidaţi îndărăt!"

Tata ne-a întins mâna şi a zis:

"Haidaţi să ne împăcăm!"

Am întins şi noi mâinile, ne-a sărutat şi am uitat de necaz.

"Dar să nu mai faceţi aşa ceva niciodată!"

Şi ne-a ameninţat cu degetul arătător.

"Acum duce-vă-ţi şi vă jucaţi, dar numai pe aici prin curte şi pe la poartă."

Când am ieşit din curte, la poartă erau Cornelia lui Mămăligoi, Lenuţa, Mitică, Anica şi Natalia.

"De ce n-aţi ieşit afară adineaori când v-am strigat? Ne-o spus maica că v-a pedepsit că aţi fost la bolboacă. Pe noi nici nu ne-a certat", zice Lenuţa.

Le-am povestit cum ne-a pedepsit, şi Mitică (astăzi are 78 de ani) a început să râdă.

"Tu râzi, mă! Şi tu eşti hăl de vină, că tu ne-ai înşelat."

"Dar credeţi că pe noi nu n-o certat bunica? a zis Nataliţa, nepoate lelii Nuţică. Ne-a bătut cu urzica pe curul gol şi a spus că ne face bagajul şi ne trimite la Câmpina, că doar ea n-are vreme să umble după noi."

Mitică astăzi e meşter mare, face case, cruci pentru morminte etc. Păcat că a rămas singur. Soţia lui a murit de tânără şi aşa îşi duce viaţa.

"Noa, haideţi la noi în curte să ne jucăm cu pichiul!"

"Ne-a spus să stăm numai la poartă."

"Noi am intra, dar mi-e frică că mă bate maica că de ce v-am înşelat la bolboacă!" a zis Mitică.

Şi aşa, cu câr cu mâr, au intrat toţi în curte şi ne-am jucat cu pichiul până a apărut maica şi l-a ameninţat pe Mitică că nu ne mai lasă să ne jucăm cu el, că ne învaţă la rele.

"Tu le-ai chemat la bolboacă", a zis maica.

Nouă nu ne convenea, pentru că Mitică era călăuza noastră.

"Dacă vreţi cu tot dinadinsul să vă jucaţi cu el, a mai zis maica, apoi să nu vă mai prind că vă plângeţi că v-o bătut Mitică."

Am continuat să ne jucăm cu Mitică, apoi am crescut toţi, fiecare şi-a luat zborul. Astăzi când ne întâlnim cu Mitică la noi în sat, ne bucurăm şi ne amintim de copilăria noastră.

"Îţi aduci aminte când ne scăldam la bolboacă? Mai ştii când te-am lovit cu chiatra că i-ai pus chiedică Lenuţii? Dar când ne-am dus la fragi şi ai fugit din pădure tot plângând până în sat la maica să-i spui că noi nu ţi-am scuipat fragii când ne-ai arătat cât ai strâns şi că degeaba mai strângi că nu-ţi mai sporesc? Da' când a găsit maica zmeul la noi în grădină?"

Râdem cu plăcere tristă.

"Îmi pare rău că nu mai am cui să le povesteasc, că toţi aţi plecat din sat", zice Mitică.

"Alfel, ce mai faci, Mitică?"

"Ce să fac şi eu… Cu singurătatea."

Începe să plângă, atunci când vorbim despre trecut. Sărmanul Mitică!

 

 

VII

 

Cum am mai spus, sora noastră Cornelia, Dumnezeu s-o ierte, a murit când abia avea 54 de ani.

Să fi avut eu cam 5-6 ani când, într-o zi de august, în curtea noastră era ziua de îmblătit (treierat). Era maşina în curte. Aşa era pe atunci obiceiul. Oamenii îşi cărau cerealele în curţi, apoi aduceau rând pe rând maşina de treierat a unui om din sat, numit Nicolae Zin, să treiere contra unei cantităţi de grâu sau ce se treiera.

Pentru noii, copiii, era o mare sărbătoare. Aveam ocazia să ne jucăm de-a chitulicea (de-a v-aţi ascunselea), să ne ascundem prin paie, să fugim etc. Aşa s-a făcut că pe când ne jucam de-a chitulicea, Cornelia care urma să se ascundă, iar noi s-o căutăm, a dispărut! Am căutat-o, am strigat-o şi nu ghiceam unde s-o fi ascuns. După un timp n-am mai căutat-o şi ne-am continuat jocul fără ea.

"Las' că iese ea de unde s-o chitulat, dacă vede că n-o găsim."

Timpul a trecut şi Cornelia n-a mai apărut. Părinţii erau ocupaţi cu munca de la treierat. Am început s-o strigăm:

"Cornelio, ieşi afară că tot ştim noi unde eşti!"

Dar de unde, Cornelia nu ieşea! Chiar la urmă ne-am gândit că s-a ascuns în cămară sau în casă. Ne-am dus toţi buluc la maica în bucătărie.

"Maică, spune-ne unde s-o chitulat!"

"Cine?"

"Cornelia."

"Duce-vă-ţi afară şi vă jucaţi că eu am treabă, n-am vreme de voi. Nu-i aici Cornelia", a zis maica.

"Ba-i aici, da' nu vrei să ne spui."

"Nu-i aici. Hai, duce-vă-ţi la joacă! Căutaţi-o prin şură, după coteţe!"

Şi ne-a dat afară. Noi n-am mai căutat-o şi ne-am jucat mai departe fără ea. Maşina treiera într-una, sacii se umpleau, oamenii îi cărau în pod. Oamenii puneau boabele pe jos. Le întindeau cu lopata de lemn, să se usuce, apoi la moară. Ce rămânea puneau în jicniţe (lăzi speciale pentru cereale). La pleavă lucra lelea Firă a Rariţii şi o altă vecină mai în vârstă. Sus pe maşină erau Nandi, bărbatul lelii Uţică, cu nenea Bucuraş. Ei tăiau legăturile cu secera şi băgau snopii în maşină. Prin spate curgeau paiele, care erau luate cu furca, aruncate mai departe şi făcute jireadă (o căpiţă mare). Aceasta rămânea în curte, dacă nu mai avea loc în şură.

Acum urmează grozăvia şi norocul. Cornelia, în fuga mare, ca să se ascundă mai repede, s-a împiedicat şi a căzut în paiele de lângă maşină, care aveau să fie cărate în şură. Încălzită de fugă, cum era, a rămas puţin să se odihnească. A uitat de ea şi a adormit. Oamenii care aruncau paiele n-au văzut-o şi au aruncat paiele cât mai aproape de şură, ca să le fie mai uşor când aveam să le aşeze în părţitoare (parte a şurii unde se păstrează nutreţul). Aşa s-a format o buglă (stivă) mare de paie. Paiele nefiind tasate au acoperit-o pe Cornelia, dar au permis intrarea aerului. Ea a putut să respire. Mai ales că era la marginea grămezii. Alfel se înăbuşea şi murea Cornelia noastră! Astfel ea a dormit tun. După ce s-a terminat treieratul, maşina s-a oprit, oamenii s-au aşezat care unde a apucat şi au aşteptat să li se servească mâncarea.

Maica, ocupată să servească masa, împreună cu cu tuşa Frosina şi cu lelea Uţica, nu s-a mai gândit la ce i-am spus noi despre Cornelia. Era sigură că se joacă cu toţi ceilalţi prin curte sau prin şură. În sfârşit, masa a fost pusă în curte, pe două mese aşezate una lângă alta, acoperite cu pânzături (ţesături) făcute de maica. Parc-o văd pe maica şi pe tuşa Frosina, pe lelea Rariţă (mama Firii Rariţii), legate cu cârpele (baticurile) îndărăt, roşii la feţe şi încălzite, cu tăvile de rachiu servindu-i pe oameni, bucuroase că s-a terminat adunatul bucatelor (cerealelor) până nu vin ploile. De multe ori s-a întâmplat să plouă mult şi atunci spicele din stog au crescut şi s-au înverzit. Dacă se întâmplă aşa, oamenii trebuie să strice stogul şi să expună snopii la soare, ca să se usuce. Altfel făina nu este bună.

S-au aşezat toţi la masă şi au început să mănânce ciorbă de cartofi cu ciolan de porc afumat. Femeile au aranjat în aşa fel încât să-i revină fiecăruia câte o bună bucată de carne. Au mâncat oamenii câte două blide (farfurii). La felul al doilea maica le-a făcut scovergi (gogoşi) calde. Apoi, iar câte un pahar două de rachiu. Nu mai mult, ca să nu se îmbete înainte de-a aşeza paiele în şură. După masă oamenii au mai stat puţin de vorbă despre te miri ce, au mai glumit, apoi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru că le-a ajutat. Şi-au făcut cruce.

"Hai la treabă oameni buni să isprăvim să nu cumva să vină vreo stropitură de sus!"

Oamani sau repartizat care unde, unii la părţitoare, la aşezat paiele, alţii la cărat şi aşa mai departe. Apoi şi-au scuipat în palme şi au început.

Printre ei era şi nenea Bosiog, un ţigan mai în vârstă şi foarte de omenie. El arunca paie din grămadă unui om, iar acesta le arunca apoi celor din părţitoare.

Am uitat să spun că după ce au terminat oamenii mari cu masa şi au început lucrul, maica a pus repede masa pentru noi, copiii, şi pentru cei care erau cu noi la joacă. Aşa era obiceiul, să cinstim ziua când îmblătim (treierăm) bucatele. A pus tot pe masă şi a început să strige:

"Haideţi băietelor la masă şi chemaţi-i şi pe heilalţi copchii, pe toţi!"

Noi ne-am grăbit, că ne era foame. Ne-am aşezat la masă, de data asta la masa cea mare, fiindcă eram mulţi. N-am uitat să strigăm că sora noastră Cornelia este încă tot ascunsă şi că de atunci când i-am spus maichii n-a mai venit la noi. Maica, mirată şi speriată:

"Unde-i Cornelia?"

"Noi nu ştim! Că am strigat-o toţi şi n-o vent la noi."

Maica a început să ocolească curtea strigând-o.

"Hai draga maichii să mânci! Unde eşti? Că acuma nu vă mai jucaţi."

Cornelia, nici un răspuns. Maica i-a spus tatei că băiata nu-i nicăieri.

"Ia, nu-i! S-o hi dus la maica bună."

Tata a venit la noi la masă şi ne-a întrebat unde e Cornelia. I-am spus că nu ştim. Tata, fără să mai zică ceva, a plecat pe la vecini, pe unde credea el, dar n-a aflat nimic. Maica ne-a spus ulterior că tata, îngrijorat, a strigat apoi în gura mare, mai în glumă, mai în serios:

"Oameni buni, lăsaţi toţi lucrul şi faceţi ghine ajutaţi-ne s-o căutăm pe Cornelia, că nimeni nu ştie de ea."

Oamenii au început să râdă:

"Las' că vine ea cătră sară, cine ştie pe unde se joacă…"

"Nu, nu! Am căutat-o peste tot, a continuat tata, am întrebat copchiii, am fost şi la soacra, dar nu-i băiata."

"Doamne fereşte! a zis nenea Bosiog. Să n-o hi luat ţiganii goleţi (nomazi) că am văst că au trecut cu carăle azi de dimineaţă pe Valea Drugii."

Unii au fost de părere s-o caute, alţii au spus că vine ploaia şi udă paiele. Tata a zis:

"Vă rog faceţi ghine şi ajutaţi-ne s-o căputăm care pe unde vă taie capul."

Toţi au început să strige:

"Corneliţo!"

Nimic. Unii au căutat în pod, alţii prin grajd, sub iesle. Nenea Şandru al Rariţii a luat un par lung cu care proptea maica frânghia cu rufele spălate şi l-a băgat în fântână. Când am văzut că o caută în fântână, mai toţi copii şi maica am început să plângem.

Maica ţipa:

"Unde eşti, draga maichii?"

Nouă copiilor ne-a trecut foamea, am lăsat mâncarea în blide.

Tata s-a dus în Luncă, unde erau copiii mai mari şi le-a făgăduit nu ştiu câţi bani ca să umble peste tot unde ştiu ei numai s-o găsească pe Cornelia. Copiii s-au bucurat de bani şi au plecat care încotro, doar o vor găsi. Au umblat ei ce au umblat prin tot satul, dar n-au găsit-o şi au venit înapoi.

"N-am găst-o, nene Ghiţică!"

Oamenii au hotărât totuşi să înceapă lucrul, fiindcă venea noaptea. Fiecare a trecut la locul lui, vorbind despre fată.

Cum am spus, printre români era un bătrân ţigan, om de nădejde, nenea Bosiog. El lua cu furca de fier paiele din grămadă şi le arunca mai încolo înspre şură. Nenea Bosiog a văzut deodată că paiele se mişcă. El a încremenit de spaimă, cu furca în aer.

"Staţi oameni buni că aici e ceva necurat!"

Au pus furcile jos şi au început să scormonească cu braţele. Ce le-a fost dat să vadă! Cornelia tocmai trezită se freca la ochi, roşie, transpirată şi speriată.

"Tulai, Doamne! Domnule Ghiţică, iaca aici e băiata! Ghine că am văst că se mişcă paiele că altfel băgam furca în ea şi o omoram!"

Nenea Bosiog îşi făcea mereu cruce. Tata şi mama, înnebuniţi de bucurie, l-au pupat pe nenea Bosiog şi i-au făgăduit un purcel când o făta scroafa. S-au şi ţinut de cuvânt.

Toţi au întrerupt lucrul şi maica a adus glaja (sticla) de rachiu. De atunci Basiog a intrat la toţi în suflet şi astăzi când îmi aduc aminte de copilărie, Bosiog nu lipseşte. Dumnezeu să-l ierte!

"Doamne ce noroc o avut băiata! a zis Bosiog. Că doar ar putea hi moartă! Cum de nu s-o înnăduşit în căldura aia mare?"

"Aşa i-o fost scris", a zis nenea Şandru.

Cornelia avea pe atunci vreo 9 ani. Era foarte comodă şi obosea foarte repede. Maica ne spunea că a avut lingoare când a fost mică şi de aceea este aşa de comodă. Şi cu toate astea, atunci când eram mai măricele o ajuta pe maica la şurluit (spălat) podelele şi ferească Dumnezeu să fi trecut pe unde frecase ea, că ne lovea cu cârpa udă peste ce ajungea.

Era un suflet bun, poate cea mai bună dintre fraţi, păcat că a trăit aşa de puţin.

Dar să revin la treierat. Când aranjatul paielor se încheia, maica punea din nou masa. Meniul era mai bogat decât cel de la prânz. Rachiul cu chimen nu lipsea la începutul mesei. Ridicau paharele şi ziceau în cor:

"Să dea Dumnezeu noroc şi sănătate! Să folosiţi sănătoşi tot ce aţi pus în pod!"

Maica şi tata le răspundeau:

"Să hiţi sănătoşi şi la anul să ne mai ajutaţi!"

Şi cu asta se cam termina treaba. Îşi luau furcile, greblele şi plecau. Maica şi tata le mai mulţumeau o dată.

"Noapte bună şi ziua de mâne cu ghine!"

Urma cina noastră, a copiilor, în frunte cu Cornelia. După ce mâncam, maica le spunea copiilor străini:

"Noa, dragii maichii, duce-vă-ţi acasă, că v-o hi ajuns pe ziua de azi!"


VIII

După ce-şi strângea tot de pe câmp, maica începea să ne pregătească lucrurile pentru şcoală. Din pânza ce-o ţesea, ne făcea rochiţe. Mai întâi, o vopsea cu coji de ceapă roşie. Din aceeaşi ţesătură făcea şi trăistuţe cu şnur pe margine cu un fel închizătoare, un elastic ce se strângea. În trăistuţe ne duceam cărţile. Tot acolo ne punea şi merindele. De câte ori plecam la şcoală, maica ieşea după noi la poartă.

"Apucati-vă de mâini şi mergeţi pe marginea căii să nu vă calce v-un car sau v-un cal."

Pe atunci nu prea erau maşini ca azi. Aşa nre spunea.

Ne luam de mâini şi plecam spre şcoală. De câte ori ajungeam prin faţa unei case unde erau copii de şcoală, ne apropiam şi strigam cât ne ţinea gura:

"Firo, Lenuţo, Mitică, Cornelio, haideţi că-i târziu!"

Dacă erau deja plecaţi, intram în panică.

"Haideţi mai fuga că poate ceasul nostru nu merge ghine."

O luam la fugă şi abia când ajungeam la şcoală vedeam că-i prea devreme şi că ei se jucau în curte. Ne puneam trăistuţele în băncile noastre şi iute afară. Of, ce amintiri frumoase! La ora 8 suna clopoţelul:

"Be felé!" (înăuntru!) striga doamna Burujan.

Noi, cuminţi ca nişte îngeri intram în clase.

La începutul anului şcolar ne era foarte greu, pentru că în timul vacanţei, acasă, nu vorbeam ungureşte. Toamna, abia ne descurcam, dar a mers. Şi astăzi mai ţin minte o lecţie de geografie despre Budapesta. Sora mea Victoria, de care eram mai apropiată şi ca vârstă, m-a vândut într-o zi doamnei Burujan. Doamna era o femeie destul de bună cu noi, numai că nu ne lăsa să vorbim româneşte. Unii spuneau despre ea că ar fi româncă maghiarizată. Noi o iubeam, indiferent ce naţie era. Ştiu că a botezat câţiva copii din sat.

Era prin ianuarie, iar zăpada era cât noi de înaltă. Făceau părinţii cărare pe drum, ca să putem merge la şcoală, dar, of!, cum ne puneam piedică, cum cădeam grămadă, ce ne mai plăcea! În drum spre şcoală, ne mai băteam cu zăpadă, ba ne opream la vale şi ne dam pe gheaţă cu toate că ne spunea maica să nu ne oprim, că întârziem la şcoală şi ni se rup ghetele, dacă ne dăm pe gheaţă. Aşa s-a făcut că într-o dimineaţă, în drum spre şcoală, ne durea sufetul să nu facem un popas la gheaţa de pe vale. Şi ne-am oprit, împreună cu mai mulţi copii. După ce ne-am dat cât ne-am dat pe gheaţă, Victoria ne-a chemat să plecăm, că-i târziu.

"Hai, Vio, că o hi la 8 şi ce ne facem?"

Ceilalţi copii au luat-o la fugă. Eu cu Cornelia lui Mămăligoi ne-am cam codit puţin şi i-am spus Victoriei:

"Du-te că venim şi noi mintenaş!"

"Să nu zici că nu te-am chemat", a zise Victoria şi a plecat.

Eu şi Cornelia am rămas, fericite că nu ne mai pune piedică nimeni şi hai pe gheaţă, în largul văii. Deodată, speriată cumva, mi-am adus aminte că o fi târziu.

"Hai, tu, să mergem! Să vezi numa' ce bătaie ne dă doamna!"

Ude, îngheţate, transpirate, am plecat spre şcoală. Am ajuns.

"Intră tu întâi, Vio!" a zis Cornelia.

"Noa, hai să intrăm deodată!"

Şi aşa am făcut. N-am avut curaj să ne uităm la doamna, dar am salutat-o.

"Io regelt kivanok!"

Şi ne-am dus spre băncile noastre, dar doamna ne-a făcut semn să stăm lângă uşă, până termină Dăndărău problema la tablă.

Doamna Burujan o întrebase pe Victoria:

"Hol van Szilvia? Unde-i Silvia?"

"Vine şi ea, dar a rămas pe gheaţă şi a spus că vine mintenaş."

"Tu eşti mai mare, de ce n-ai chemat-o şi pe ea?"

"N-a vrut", a zis Victoria.

După ce Dăndărău a terminat la tablă, doamna ne-a luat în primire:

"Hei! De unde veniţi? Acuma se vine la şcoală? De ce eşti aşa de roşie la faţă, Silvio? Văd că ghetele şi rochiţa îţi sunt ude."

Eu am tăcut, apoi am început să plâng.

"De ce plângi? Spune tu, Cornelio, de unde veniţi."

"Eu a trebuit să stau cu Silvia acasă, că mama s-o dus la tuşa."

"Da? Nu minţi?"

"Nu."

"Dar tu, Silvio? Poate spui tu adevărul."

"Tonito néni kérem szépen nem sült meg a pityoka!"

Adică:

"Doamnă învăţătoare, nu s-au copt cartofii!"

"Da? Nu s-au copt cartofii?"

"Da", am zis eu, mulţumită că am scăpat de pedeapsă.

"Ia spune tu, Victorio, ce aţi mâncat astăzi?"

"Noi am mâncat păsat cu gaură la mijloc."

"Dar ce-i aia păsat cu gaură la mijloc?"

"E păsat fiert în lapte şi după ce-l pune maica în blid, noi facem cu lingura o gaură la mijooc şi apoi maica o umple cu lapte rece."

"Trebuie să fie bun. Nu, Silvio? Dar Silvia tot păsat a mâncat?"

"Da. Bine. Iol van! Înseamnă că tu, Silvio, şi Cornelia aţi minţit. Dar pe gheaţă cine s-a dat?"

Noi am amuţit, plângând cu capul în pământ.

"Degeaba plângeţi, că de pedeapsă tot nu scăpaţi!"

A luat linia de pe catedră.

"Întinde mâna!"

În fiecare palmă ne-a dat câte cinci lovituri cu linia. Apoi am stat o jumătate de oră la colţ în genunchi, pe boabe de cucuruz.

"Vedeţi, copii? Aşa se întâmplă cu copiii care mint."

Victoria plângea de mila mea, în bancă.

"De ce plângi Victorio? Ori vrei să te pedepsesc şi pe tine?"

"Mi-e milă de Via!"

Ce s-o fi gândit doamna, nu ştiu.

După ispăşirea pedepsei ne-am dus în băncile noastre, iar în recreaţie n-am avut voie să ieşim. Asta a ţinut tot de pedeapsă. La 12, când ne-am dus acasă, Victoria i-a povestit tot maichii. Aceasta a spus:

"Ghine v-o făcut! Dar treebuia să te bată şi pe tine, Victorio, de ce v-aţi dus la gheaţă?"

Se uita tata la mine şi m-a întrebat dacă am uitat ce am păţit când am minţit în alte dăţi. Dar, vai!, ce bine ar fi să mai stăm pe boabe de cucuruz!

O amintire despre iepuroaica Alba, acum.

Era o plăcere să intrăm în grajd şi intram adeseori, de dragul iepuraşilor.

"Miţ, miţ, miţ!"

Aşa îi strigam. Şi ca fulgerul erau toţi în jurul nostru. Erau blânzi ne înconjurau, ni se urcau până şi pe picioare, aşteptau să le dăm coji de cartofi, de mere, cucuruz etc. Afară de ce le dam noi, ei mâncau într-una flori de fân, ce cădeau din fânul pe care îl dădeam la vite. Casa lor, la cei mai mulţi, era sub iesle. Se înmulţeau foarte repede, "ca iepurii". Maica şi tata nu ţineau cont câţi sunt sau câte iepuroaice au fătat, doar aşa, în mare, îi cunoşteau pe cei mai bătrâni. Cum am zis, îşi făceau cuibul în pământ, sub iesle, căptuşit cu puf din blana lor, cred. Creşteau foarte repede şi maica deseori ne făcea tocană sau friptură de iepure. Tare bună era!

"Pe care l-ai tăiat, maică?" întrebam noi.

"Da' mai ştiu eu pe care? Pe unul!"

Tata mergea mai des la grajd pentru vite şi se pare-se că el ţinea cont cam câţi sunt. Iepuroaica cea mare, Alba, făta foarte des, deşi era bătrână faţă de ceilalţi. Era toată albă, numai pe bot avea o pată neagră. Lucreţia avea vreo 12-13 ani, când într-o seară, stând e vorbă cu toţii după cină, a venit vorba despre iepuri, că de iarnă ar trebui să nu mai ţinem aşa de mulţi, iar pe Alba ar trebui s-o tăiem pentru duminică.

"E bătrână, nici carnea n-o mai hi aşa bună şi nici nu mai fată."

Lucreţia, cum îi plăcea să intre în vorbă, ea fiind şi cea mai mare, a început să strige în gura mare:

"Ba să n-o tai taticule, că ce fac iepuraşii fără ea? Cine le mai dă să sugă?"

"Ea nu le mai dă să sugă la iepuraşi că sunt aproape cât ea!"

"Nu-i drept, taticule, ea are pui mici!"

"Taci, tu băiată, nu mai vorghi prostii!" zice tata.

"Nu-s prostii, taticule!" zice ea înfuriată. Eu am văzut iepuraşi mici, ieşind de sub iesle, după Alba."

"Tu, băiată, nu mă face să iau cureaua!"

Lucreţia a început să plângă. Ba i-am văzut, taticule! Eu nu mint!"

"Noa, lasă până mâne şi să-mi arăţi şi mie unde ai văst iepuraşii cu Alba."

A doua zi, primul lucru a fost s-o ia pe Lucreţia şi s-o ducă în grajd să-i arate unde a văzut iepuraşii. Lucreţia imediat s-a dus spre iesle, s-a aşezat în genunchi, s-a uitat, a întins mâna.

"De aici a ieşit Alba cu iepuraşii."

Tatii nu-i venea să creadă, s-a înfuriat şi i-a spus din nou.

"Nu mă face prost, băiată şi nu mă mai minţi c-o hi de rău! Ai auzit?"

Lucreţia nicidecum nu se lăsa.

"I-am văzut, tată."

Şi plângea de necaz.

"Tu, băiată, dacă recunoşti că ai minţit, scapi de câteva beţe la fund."

"Eu nu recunosc, eu n-am minţit."

Şi plângea, plângea.

"Da' las-o mă Ghiţă, c-o fi văst copchila alţi iepuri, nu mai lungi vorba", zice drăguţa maica.

Eu ştiu că din locul ăsta au ieşit cinci iepuraşi mici şi fugeau după Alba şi Alba le-o dat să sugă. Tata nici una nici două a luat o cracă din grămada de lemne din curte, i-a tras câteva peste fund şi i-a zis:

"Asta-i pentru că ai minţit! Eu am ştiut că eşti o fată cuminte care nu minte."

"N-am minţit", răspuns cam răstit Lucreţia.

Şi n-a plecat de lângă tata. Plângea. Plângea. Maica înfuriată a venit şi a luat-o.

"Noa, lăsaţi pe altă dată, că-i mai mare ruşinea să ca din nimica să faceţi aşa lucru mare."

"Cum din nimica, Mario? Adică o făcut ghine că o minţit?"

Maica n-a mai zis nimic, dar Lucreţia nu se lăsa.

"N-am minţit."

Plângea. Eu cred că şi sufletul maichii plângea, dar n-avea ce face.

"Vezi ce păţeşti? De ce ai minţit?"

"N-am minţit."

Tata a făcut pe supăratul şi a intrat îm grajd şi Lucreţia ne-a povestit nouă cât e de nevinovată. Noi o credeam şi o mângâiam.

"Lasă nu mai plânge, că nu te-a bătăt aşa de tare."

În aceeaşi zi după masă când tata ducea vitele la fântână să le adape (scotea apă cu găleata şi umplea un ciubăr) ce i-a fost dat să vadă? De sub iesle, exact unde-i arătase Lucreţia, apare Alba şi după ea cinci iepuraşi. A înlemnit. A început să-l mustre conştiinţa şi n-a ştiut ce să facă. L-a copleşit mila şi se judeca singur. A stat ce-a stat (ne povestea ulterior) şi apoi s-a grăbit să intre în casă.

"Mario! Hai fuga în grajd!"

"Ce-i Ghiţă? Ce s-o întâmplat?"

"Îmi vine să-mi tai mâinile! Hai iute, s-o vezi pe Alba cu cinci iepuraşi! I-am văst cu ochii mei, au intrat sub iesle, unde o arătat băiata! Unde-i băiata?"

Maica tristă:

"Aşa faci tu totdeauna! Am trimis-o să aducă borghiz."

Tata nu-şi mai găsea locul, se plimba prin curte, de la poartă la şură, din şură în casă, şi nu ştia (cred) cum să-şi repare greşeala şi să-şi uşureze sufletul. Atât de rău îi părea! A ieşit la poartă, se uita în jos, să vadă dacă nu se vede Lucreţia. Şi stând la poartă pe laiţă deodată a zărit-o venind. A aşteptat la poartă. Lucreţia l-a văzut şi cu toate că-i trecuse mâhnirea a început din nou să plângă, pe măsură ce se apropia de tata. Ajunsă la poartă, tata i-a luat ulciorul.

"Da' di ce plângi iară?"

Ea n-a zis nimic şi a intrat pe poartă. Ce s-o fi petrecut în sufletul ei, nu ştiu. De ce i-a ieşit înainte să-i ia ulciorul? Au intrat amândoi în casă. Tata, mut, ea, mută. Tata era atât de emoţionat că aproape îi venea să plângă. Se uita la ea şi la noi toţi. Apoi deodată şi-a întins braţele spre Lucreţia.

"Hai la taticul, să-ţi spun ceva."

Ea, încă suspinând, s-a dus lângă el. Tata zis:

"Draga taticului mai eşti mânioasă?

"Da' nu-s mânioasă, da' să ştii că eu n-am minţit!"

A luat-o pe genunchi. A sărutat-o şi i-a zis:

"Iartă-mă, draga tatii. Te-am bătut pe nedrept."

Ea a izbucnit din nou în plâns.

"Noa, vezi taticule, cum eşti?"

"Noa, hai, iartă-mă şi tu.

Ea a început să râdă cu lacrimi, cu noi împreună, l-a apucat de gât, l-a sărutat şi pacea a fost gata.

Noii, fraţii, ai naibii cum eram, i-am pus Lucreţiei numele Iepuroaica. Şi azi bătrâni fiind, când suntem bine dispuşi, mai facem haz şi-i zicem Iepuroaico dragă. Astăzi Iepuroaica are 83 de ani, dar este încă în putere, mai sănătoasă decât toţi ceilalţi fraţi, poate că fiindcă viaţa ei s-a desfăşurat între stupi. Gică, fiul ei, are stupi în curtea Lucreţiei şi se zice că acei care locuiesc în preajma stupilor, pe o rază de 50 de metri, trăiesc mai mult. Care o fi enigma? Nu ştiu. Să dea Dumnezeu să trăiască cât mai mult.

Când merg la noi în sat să îngrijesc mormântul alor mei, primăvara şi vara, totdeauna intru întâi la ea. Primul lucru ce mă întreabă:

"N-ai văzut-o pe Viuţa? Dar pe Gică?"

O mamă adevărată care n-are alte preocupări decât copiii ei, deşi şi aceştia sunt oameni aproape bătrâni. Nu-i vorbă că şi copiii ei sunt de nedescris de buni faţă de ea.

 

 

IX

 

Despre fratele nostru, Iosif şi despre Nandi, soţul lelii Uţică. Lumea-i zicea aşa, dar îl chema Ghiţă al Filărului. Iosif, când era de trei ani, s-a îmbolnăvit rău de tot de tifos. Aşa a spus doctorul Benedek din Sf. Gheorghe. Benedek l-a îngrijit, l-a tratat cu ce a ştiut el mai bine, dar starea lui Iosif nu s-a îmbunătăţit. Sta la pat cu fierbinţeală mare, ardea ca focul, nu vorbea, nu dormea, nu mânca, numai gemea. Slăbise, numai oasele îl ţineau. Doctorul a spus că numai o minune cerească ar mai putea să-l vindece, că el nu mai are ce să-i facă. Noi toţi plângeam, prin casă, prin curte, vai, vai, moare Sivu. Maica, fie iertată, îi cosea de moarte plângând, uda cu lacrimi lucrurile in care urma să-l înmormânteze. Tata plângea şi el prin curte. Noi, după el, îl tot întrebam dacă se face bine Iosif. El plângea cu noi, dar deodată s-a enervat şi a început să strige la noi.

"Mai tăceţi şi nu mai plângeţi, că noi n-avem ce să-i facem. Dacă doctorul nu mai ştie ce să-i facă, eu ce să fac? O murit şi fiul regelui, Mircea."

Aceste cuvinte au fost o descărcare, dar el tot plângea şi nu mai voia să intre în casă de durere. Numai maica noastră bună stătea în casă lângă Iosif şi plângea încet, ca el să n-o audă, că de văzut n-o vedea, stătea tot cu ochii închişi. Veneau vecinii, cu toate că doctorul spusese să nu mai intre lume la el. De la o vreme tata n-a mai lăsat pe nimeni să intre.

"Ce tot veniţi şi-l întrebaţi mă cunoşti Sivule?"

Nu-l mai lăsa să intre decât pe doctor.

Nenea Ghiţă (Nandi) bărbatul lelii Uţica (cea cu cocoşul) era un om pâinea lui Dumnezeu de bun. Iubea copiii şi copiii îl iubeau pe el. Era bun, sta de vorbă cu ei, le da importanţă când îi întâlnea etc. Avusese şi el o singură fetiţă carea murit la vârsta de 4 ani, poate de aceea îi iubea atât de mult. Copiii îl iubeau, le spunea poveşti, îi ducea cu carul dacă-i întâlnea pe drum, le da poame etc. Păcat că a murit tânăr.

Într-o zi, când Iosif era aşa de bolnav, intră pe poartă nenea Ghiţică (Nandi) şi în loc să intre spre casă, merge drept la fântână, unde tata sta pe un butuc, cu mâinile sub bărbie, disperat că îi moare singurul fecior.

"Ce faci, mă, Ghiţă?" l-a întrebat pe tata.

Ce i-o fi răspuns, nu ştiu. Ştiu doar că au intrat amândoi în camera unde era Iosif bolnav. Sta copilul cu ochii închişi, nici nu mai gemea. Se apropie nenea Ghiţică de el de pat şi zice cu o voce tare prietenoasă, oarecum în glumă.

"Da' ce faci, Sivu nenii? Ute ce ţi-o adus nenea!"

Sivu, care de mult nu mai răspundea la nici-o ăntrebare, a deschis ochii şi s-a uitat la nenea Ghiţă. Acesta i-a întins două nuci şi i le-a pus în mânuţă, apoi s-a apropiat de el şi l-a sărutat pe frunte.

"Lasă, dragul nenii, că te faci tu ghine şi mergem noi în pădure şi pe tine te las să mâni boii cu ghiciul!"

Copilul strângea nucile cu mânuţa lui firavă parcă n-ar mai fi văzut nuci şi cu un surâs pe buze a zis:

"Unde-i ghiciul?"

"Stai că mă duc să-l aduc!"

S-a dus fuga, l-a adus şi l-a pus lângă el.

"Ute-l!"

Cu mare greutate l-a întrebat:

"E al meu?"

"D'apoi cum, Sivule? Sigur că-i al tău."

Din clipa aceea, fratele nostru a început să revină la viaţă. Şi-a deschis ochii mari. Îşi mângâia biciul, se uita la nuci, dar nu cerea să le mănânce. Noi toţi am privit încremeniţi minunea din faţa noastră.

"Sivule, a zis nenea Ghiţică, dacă vrei să mergem cu boii, apoi tu trebuie să mânci, ca să te îngraşi oţâră, că altfel nu putem merge departe în pădure cu boii."

Maica stătea lângă el şi nu-i venea să-şi creadă ochilor.

"Puişorul maichii, vrei oţâră de lapte?"

El a sucit capul ca semn că nu vrea.

"Dar oţâră de zară?"

Nenea Ghiţă a început să-i zâmbească şi l-a întrebat:

"Sivule, aşa că bei cu mine o ţâră de zară?"

Sivu şi-a întors privirea în semn că da.

"Mario, a zis nenea Ghiţă, adă în două ulcele câte o ţâră de zară, să bem noi doi cu Sivu."

Maica le-a adus.

"Noa, hai dragu' nenii să bem noi doi."

Sivu nu se putea ridica.

Dă-mi, Mario, o linguriţă!"

I-a adus.

"Tu ţine ulcica, Mario!"

Nenea Ghiţă şi-a vârât mâna pe sub perna lui Iosif şi i-a ridicat uşor căpşorul beteagului.

"Deschide oţâră guriţa, dragu' nenii!"

Iosif a deschis cu greu gura şi a înghiţit o linguriţă de zară.

"Noa, aşa! Mai una?"

Sivu s-a lăsat pe pernă şi a închis ochii, dar repede i-a deschis din nou.

"Noa, lasă că mai târziu vin iară şi atunci bem cu ulcica amândoi, să vedem care bea mai fuga. Da, Sivule, ghine?"

Sivu a dat din cap.

"Ute, io o beau pe toată, ca să am putere să merg cu boii la pădure."

A băut-o pe toată dintr-o ulcică, numai ca să-i facă poftă.

"Acuma mă duc oţâră acasă, apoi vin iară. Ce să-ţi mai aduc, Sivule?"

Sivu n-a zis nimic, doar se uita cumva mai vesel către el.

"Să mai vin, Sivule?"

Iosif a răspuns cu glas moale:

"Da."

Doamne, pentru noi toţi, acest da a fost o mană cerească. Iosif a înviat datorită unei bucurii provocată de de un om bun. Se vede că tonul vesel cu care i-a vorbit Nandi l-a înviat, pentru că noi toţi eram trişti pe lângă el. Spre seară, Sivu se tot uita spre uşă. Maica îngrijorată l-a întrebat:

"Unde te uiţi puiul maichii?"

Cu mânuţa pe bici, a zis încet:

"Nenea Ghiţică!"

M-am dus eu să-l chem. Acesta a luat din pod nişte alune şi a venit repede cu ele puse într-un coşuleţ. Ne-am dus la patul lui Iosif.

"Ghici ce ţi-am adus, Sivule?"

Sivu, cu ochi veseli, s-a uitat la mâinile lui.

"Ute, a zis nenea Ghiţică, întinde mânuţa să-ţi dau ceva."

I-a umplut pumnul cu alune.

"Ute, le pun aici lângă tine şi vezi să nu-ţi cadă jos!"

El şia mişcat corpul firav, ca şi cum ar fi vrut să-şi păzească alunele.

"Hai, dragul nenii, să mai bem oţâră de zară! Ghine?"

El a dat din cap că da.

"Da' hai să bem cu ulcica, doar noi suntem bărbaţi şi trebuie să fim sănătoşi, să putem mâna boii."

Când auzea de bici şi de boi, Iosif se schimba la faţă de bucurie. El a pus imediat mâna pe bici, nu cumva să i-l ia.

"Nu-l iau dragul nenii, e al tău doar, ţi l-am dat ţie."

Era spre seară. Nenea Ghiţică s-a dus acasă. Iosif a mai stat puţin treaz, apoi a adormit. Noi toţi eram în jurul lui. Noaptea s-a trezit şi a cerut de la maica borviz, apoi iar a adormit. Dimineaţa, a strigat-o pe maica:

"Vreau zară cu pichioci coapte!"

Repede, maica a făcut focul şi a pus cartofii să se coacă. Fericită, ne-a sculat pe noi şi pe tata. Tata ne-a chemat în cealaltă cameră şi ne-a spus:

"Pune-vă-ţi toate în genunchi şi mulţumiţi-I lui Dumnezeu că l-a vindecat pe fratele vostru."

L-am ascultat. Şi azi aşa şi mâine aşa, încet, Sivu s-a vindecat. Desigur că doctorul a făcut tot ce-a fost posibil, dar mai sigură sunt că nenea Ghiţică a contribuit cu biciul, nucile şi alunele.

Nenea Ghiţică venea în fiecare zi de câteva ori să-l vadă.

"Când mergem în pădure, nene Ghiţică?"

"Fă-te numa' bine, mâncă bine să creşti mare şi mergem."

"Aşa că eu mân boii?"

"Sigur că tu."

"Da' aşa că ghiciul e al meu?"

"Sigur că da, dragul nenii."

Nici nu i l-a luat înapoi, cu toate că biciul era cât el de mare.

Nenea Ghiţică s-a ţinut de cuvânt. Într-o zi s-a dus la câmp după nişte cânepă şi l-a luat şi pe Iosif. Maica l-a rugat să mă ducă şi pe mine că este prea slab şi nu cumva să cadă până încărca cânepa. M-am dus şi eu. Ne-a dat maica un ţol, ne-am aşezat pe el şi am plecat. Nenea Ghiţică l-a ţinut pe Iosif în braţe la ducere. La întoarcere ne-a aşezat între snopii de cânepă. Maica de-abia a aşteptat să venim şi am fost toţi fericiţi. Sivu are astăzi 73 de ani. Mulţi înainte! îi doresc.

În pădurea din Forbic. Pentru noi toţi, pădurea era cel mai drag loc unde ne plăcea să mergem, dar nu singuri că ne-am fi opierdut, ci cu tata.

"Maică! A zis taticul să ne pui ceva de mâncare, că mergem în Forbic la ce om găsi."

"Mă duc cu băietele să le mai scot oţâră şi poate găsim nitărci (mănătărci, hribi)", a zis tata.

"Noa, ghjine, dar să nu staţi mult şi nici prea departe să nu vă duceţi, că părea ostenesc. Ai văst când aţi mai fost, Via se plâgea că o dor chicioarele!"

Când găseam nitărci (hribi), maica le tăia în felii subţiri şi le usca la soare, pentru iarnă. Iarna ne făcea pilaf sau tocană. Vai ce bune erau! Şi aşa ne-a pus în traistă pâine moale, slănină, ceapă crestată (separat la fiecare), ca să putem mânca fără cuţit.

Deodată tata zice:

"Noa, gata sunteţi?"

Noi, fericite:

"Gata!"

"V-aţi luat câte-o coşărcuţă (coş)?"

"Da!"

"Noa, ghine!"

Şi am luat-o spre poartă.

"Noroc bun, maică!", am strigat noi.

"Noroc bun! Aveţi grijă de voi!"

Nu cred că multă lume îşi poate închipui ce bucurie era pe noi şi cât de bine ne cădea chita (pâinea) cu slănină, în mijlocul pădurii!

Când am intrat în pădure, tata ne-a zis:

"Să ştiţi că până-n vârful Forbicului nu ne oprim!"

Ca să ajungem acolo, trebuia să urcăm dealul prin pădure, apoi dam de-o cărare care ducea drept în vârf. De cele două părţi ale cărării, pădure cât vezi cu ochii. Nu mai vorbesc de aer, care te sfinţea, nu altceva. La fel, liniştea, pe care o auzeam, nu ştiu cum să explic. Din când în când, câte-o ghionoaie sau câte un cuc se auzeau în imensa pădure. Mai erau şi alte păsări. Cântau în limbile lor. Când auzeam cucul cântând, cucu, cucu, noi strigam tare şi-l întrebam:

"Cucule câţi ani îmi dai?"

Şi din clipa aceea începeam să numărăm. El continua să cânte. Număram şi credeam că atâţia ani vom trăi. Odată am numărat peste o sută. Uneori cânta numai de 4-5 ori şi atunci ne întristam. Şi aşa, mergând pe cărare spre vârful Forbicului, tata s-a abătut din cărare şi ne-a spus:

"Mergeţi numai pe cărare, că io mă bag oţâră în tufiş, poate găsesc vreo nitarcă."

Noi am făcut cum ne-a spus şi ne-am tot dus pe cărare în sus, oarecum fricoase, cu ochii tot spre el, nu cumva să ne pierdem. Din când în când ne făcea semn cu mâna să mergem numai la deal. Noi mergeam cu paşi domoli şi aşteptam să vină o dată. Deodată-l auzim strigând:

"Băietelor, veniţi încet până aici!"

Am pornit spre el şi ne-a făcut semn s-o luăm mai la deal, adică nu în linie dreaptă către el. Când ne-am apropiat, ne-a făcut semn să nu vorbim, punându-şi degetul arătător pe buze. Aşa am şi făcut. Ne gândeam că a găsit un cuib de iepure sau de pasăre, eram bucuroase şi nerăbdătoare.

"Noa, haideţi să vă arăt ceva! Da' să nu vă speriaţi! Uitaţi-vă la lemnul (copacul) ăla mare!"

Noi curioase, ne-am uitat.

"Noa, ce vedeţi?"

Nimic, am zis noi. Apoi am văzut un şarpe lung de vreun metru şi jumătate.

"Nu fugiţi, ne-a spus tata. Mergeţi încet până la cărare şi aşteptaţi-mă acolo. Duceţi-vă, că eu îl omor, să nu mai sperie pe cineva sau să muşte vreun bou care o trece pe-aici."

Când pleca la pădure, tata lua totdeauna securea cu el.

Noi, speriate, aproape plângând:

"Taticule, da' sare pe matale şi te muşcă!"

"Nu vă hie frică, duce-vă-ţi numa' încet şi aşteptaţi-mă în cărare."

Noi, strânse una lângă cealaltă, cu ochii în jos, să nu călcăm în vreo groapă şi cu un ochi spre tata, am ajuns la cărare. Distanţa de la tata până la noi să fi fost 10-15 metri. El sta cu toporul ridicat, dar nu lovea. Sta aşa şi se gândea. Deodată îl vedem că lasă toporul în jos şi vine spre noi.

"Nu-l omor. Îl las, săracul, că nu-i din ăla care muşcă, nu-i veninos. E din ăla orb. Nu muşcă, dar dacă cineva nu-l vede şi-l calcă i se încolăceşte pe picior şi omul de frică moare. De-aia vă zic, uitaţi-vă pe unde călcaţi. Cine umblă desculţ prin pădure o poate păţi, ca Bârlac care o călcat pe o şopârlă şi nu s-o oprit până acasă, urlând."

Săracul Bârlac! Era un băiat puţin dus cu mintea. Îşi făcea veleatul prin păduri, de unul singur, la fragi, smeură, bureţi (ciuperci), mure. Le vindea prin sat. Din asta trăia. La bătrâneţe ajunsese rău, bolnav, fără nici-un ajutor. A murit şi l-au înmormântat nişte neamuri care nu locuiau în sat cu el. Cu toate astea, când a murit s-au găsit la el sub saltea 5000 de lei!

Şi tot mergând pe cărare în sus, tata ne povestea fel de fel de întâmplări din viaţa lui. Ne spunea cum odată când s-a dus pe Ţâlfă (un deal de lângă sat), să răscolească gunoiul şi să-l risipească pe terenul unde trebuia să semene porumb, de sub grămada de gunoi au sărit o droaie de vipere care au iernat acolo.

"Aşa m-am spăriat, că am trântit furca de hier şi am fugit acasă!"

"Erau multe vipere taticule?"

"Cred că v-o 15."

Când l-a văzut, moşul nostru l-a întrebat:

"Aşa iute ai răscolit gunoiul, Ghiţică?"

Tata i-a povestit, dar moşul i-a spus că n-are ce face, că gunoiul trebuie risipit, că trebuie să are locul pentru cucuruz.

"Eu, ne povestea tata că ar fi zis, nu mai pui chiciorul pe acolo de-oi şti că nu mai mânc mămăligă niciodată."

"Mă, da' ce fel de om eşti tu?" l-a întrebat moşul.

"Aşa cum îs, eu nu mă mai duc, risipiească-l cine vrea. M-am gândit ce m-am gândit, ne povestea tata, apoi m-am dus la Şandru' Rariţii. El chiar se pregătea, prindea boii la jug, să plece chiar pe Ţâlfă, că avea un loc de arat. Ia-n stai oţâră Şandre! Şi i-am povestit ce-am păţit. Acela a început să râdă. D-apoi doară şi eu am păţit la fel, da' le-am omorât cu furca pe toate. Aveau şi pui. Ute, Şandre, i-am zis, dacă te duci tu şi răscoleşti gunoiul, eu îţi făgăduiesc că îţi dau un purcel când o făta scroafa. Poate la noapte, poate mâne, da' zilele astea trebuie să fete. Eu mă duc, zice Şandru, numa' să te ţii de vorbă! Cum adică, nu-mi crezi mie, Şandre? Ba io te crez, numa' am spus aşa că doar ştiu că dumneata ce zici e sfânt. Noa, tată, am fost la Şandru şi i-am făgăduit un purcel, dacă răscoleşte el gunoiul. Noa, da' ce fricos eşti! Dacă te-ai învoit cu el, dă-i purcelul, da' te râde lumea din sat. Lasă să râză, nu-mi pasă!"

Pe atunci tata era necăsătorit. Şandru s-a dus a răscolit gunoiul şi s-a învoit să-l şi are pentru nu ştiu câţi bani. Treaba s-a făcut.

"Ai văst vipere, Şandre?"

"Nici una! S-or hi dus dracului în bugla (grămada) de chietre de la margine."

"După două zile, scroafa a fătat opt purcei, povestea tata. M-am dus la Şandru. Hai, alege-ţi un purcel, dar ţi-l ţin şase săptămâni şi după ce l-o înţărcat, vii şi ţi-l duci. Aşa s-a făcut. Când l-a tăiat, de Crăciun, a venit şi ne-a adus şi nouă cârnaţi şi caltaboş, cum e obiceiul. De atunci n-am mai văst urme de vipere pe acolo. Şandru zicea că ele se chitulă (ascund) toamna în grămezile de gunoi cărate de oameni şi numai primăvara ies afară. În gunoi au căldură."

Şi aşa ne-a povestit fel de fel din tinereţe, până am ajuns în vârful Forbicului, obosite şi fericite că nu mai trebuie să urcăm. Tata a luat traista de pe spate, a scos merindea care ne-a pus-o maica şi noi am împărţit la fiecare câte-o bucată de pâine, cu slănină crestată şi ceapă. Am mâncat cu poftă, de parcă n-am mai fi mâncat de-o săptămână.

"Nu vă grăbghiţi aşa, a zis tata, că doar nu vă duduie (alungă) nimeni!"

După ce am mâncat, l-am întrebat dacă nu era pe acolo apă, că ni-i sete. Tata s-a făcut că nu ne aude şi s-a ridicat în picioare.

"Noa, sculaţi-vă! Acuma vă risipchiţi una de alta (şi a arătat cu mâna), dar nu prea departe una de hailaltă. Să vă uitaţi pe unde-i iarba mai mică şi mai mătăsoasă că pe acolo cresc nitărcile şi bureţii hei lăptoşi."

Aşa am făcut. Am mers, dar nu departe una de cealaltă, nici de taticu, că eram tare fricoase să nu ne pierdem. De frică, aproape că nici nu ne uitam după ciuperci, cu ochii tot spre tata. Când nu-l mai vedeam, că se întâmpla să fie pe după o tufă, nu departe de noi, îl strigam. El ne răspundea fulger, fiindcă ştia că ne e frică.

"Aici! Haideţi numa' la deal."

Noi mergeam, ne mai împiedicam de câte o cracă, car fuga ne sculam, să nu rămânem în urmă. După ce ne-am întâlnit tata a zis:

"Noa, hai să vedem cine a strâns mai mulţi bureţi!

Noi nu prea cunoşteam bureţii comestibili aşa că am strâns tot ce am găsit în cale, ca să ne umplem coşuleţele. Tata le-a aruncat aproape pe toate:

"Asta nu-i bună, asta-i de-a prostească, asta-i băşina calului, asta-i a şarpelui."

Şi aşa mai departe. Ne-au mai rămas doar câteva în coşuleţe. Ne părea rău, iar el ne încuraja, spunându-ne că mai găsim până la ieşirea din pădure.

"Vai taticule, aşa ne e de sete, de nu mai putem!"

"Noa, lăsaţi că nu mai e mult şi ute acolo jos spre părău este o fântâniţă cu apă rece ca gheaţa."

Ne-a întrebat:

"Ia să văd, care dintre voi ştie unde suntem?"

Nu ştia nici una.

"Aici e Vârful lui Niţă. Noa, haideţi să mergem la fântâniţă! Mergem drept acolo, nu mai căutăm nimic. Nu vă grăbghiţi, că vă închedecaţi şi cădeţi!"

"Nu ne închiedecăm, da' hai mai iute că murim de sete!"

Eram încălzite, transpirate şi însetate.

"Băgaţi de seamă că dacă beţi apa aia rece, cum sunteţi asudate, vă betejiţi!"

Am lăsat-o mai încet şi am ajuns la fântâniţă. Sub o ridicătură de mal, era un izvor. În jurul lui, pietre aşezate cu măiestrie de trecătorii însetaţi, cum eram şi noi. Dar apa era foarte jos şi nu ajungeam. Ceaşcă nu aveam.

"Cum să bem, taticule?"

"Uite-aşa!"

Tata s-a lăsat pe burtă, cu pumnii a luat apă şi a băut. Rând pe rând, ne-a adăpat pe toate. Spun aşa fiindcă noi nu puteam să facem ca tata şi beam ca vitele sorbind din pumnii lui, până ne-am săturat. Era bună apa rece, vai, vai, ce n-aş da să mai fiu o dată copilă…

"Noa, ce facem? Mai stăm, ori mergem acasă? Ce ziceţi voi?"

Nouă ne era cald şi eram obosite.

"Să ne ducem acasă, tată", a zis Victoria.

"Noa, haideţi că maică-ta ne aşteaptă cu mâncarea gata. Haideţi! Întâi să ajungem la cărare, apoi o luăm drept devale."

"Vai, taticule, dar până la cărare mai e mult!"

"Apoi ce să fac, doar nu putem zbura!"

Şi am plecat toţi grămadă, fără să ne mai răsfirăm.

"Să mergem încet, că nu ne duduie (alungă) nimeni!"

Deodată îl auzim pe tata:

"Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte…"

Şi noi după el, că îl învăţasem de la el, împreună cu alte cântece patriotice. Tot cântând, am ajuns la marginea pădurii. Acolo ne-am aşezat toţi în iarbă. Se vedea satul în vale. Eram chiar în dreptul casei noastre. Din galerie (pridvor), ne-a zărit maica, care sta la pândă, doar-doar venim. Ea ştia locul pe unde ieşim din pădure. Când ne-a văzut, a luat un băţ lung de care a agăţat o pânză albă şi a tot bălăbănit-o ca pe un steag, în semn că ne cheamă să venim mai repede acasă. Noi, când am văzut steagul, nici una nici alta, am luat-o la fugă pe cărăruşa dintre locurile semănate până acasă.

"Noa, da' dice aţi stat aşa mult?"

"Vai, maică dragă, ce fain a fost în pădure, dar când ţi-om apune ce-am văst! Să-ţi spuie taticu! Un şarpe cât o furcă!"

Nu peste mult timp a venit şi tata după noi şi i-a povestit maichii despre şarpe. Noi, cu coşuleţele în mâină, să-i arătăm maichii câţi bureţi am cules.

"Noa, staţi încet, pe rând, zice maica, să-i alegem pe cei buni."

"Lasă, maică, i-o ales taticu."

Ne lăuda, scumpa de ea, iar noi eram mândre de isprava noastră, cu toate că era foarte modestă.

"Destul de mulţi aţi strâns, dar după ce mâncaţi trebuie să le tăiaţi (erau mănătărci), să le punem la uscat."

După ce am mâncat, ne-a dat câte un cuţit şi fiecare şi-a tăiat în felii ce a adus. Le-am aşezat pe o scândură şi a doua zi maica le-a pus la soare, să se usuce. Am uitat să spun ce flori, ce clopoţei minunaţi am cules din pădure, înât nu ne ajungeau vasele să le pună maica. A mai pus şi în borcane. A doua zi, tata a rugat-o pe maica să facă tocană de nitărci (hribi, mănătărci) cu mămăligă şi cu zară. Tocana de nitărci se face ca orice tocăniţă, cu ceapă, ulei şi cînd e gata se pune un pumn de frunze de pătrunjel şi smântână. E minunată cu mămăligă.

A doua zi, ne-a întrebatat tata:

"Nu mai vreţi să mergem la pădure?"

Noi ne uitam una la alta şi Cornelia a răspuns pentru toate.

"Da, tată, vrem, da' numa' nu aşa departe că ne dor chicioarele!"

"Lăsaţi că mai mergem duminică după-amiază, mai pe aproape să strângeţi flori şi poate câteva fragi."

Nu mai ţin minte să ne mai fi dus în pădure departe altfel decât cu carul cu boi, când mergea să aducă găteje (vreascuri) pentru cuptor, când cocea maica pâine.

 

 

X

 

Când cocea, maica făcea pâine pentru o săptâmână sau chiar pentru două. Făcea câte 6-7 pâini mari de câte 2-3 kilograme una. Cernea de cu seară făina, o punea în troacă (albie), făcea aluatul cu cartofii daţi prin maşina de carne plus drojdia, apoi dimineaţa frământa, cam o oră, apoi acoperea aluatul cu o pânzătură (pânză) până dospea, apoi o ducea la cuptorul ars cu găteje aduse de tata de la pădure. După ce ardea cuptorul cam o oră, cu un băr lung, zis ojog, da tot jăraticul într-o parte şi mătura vatra cu un pămătuf făcut din paie de ovăz ude sau din buruieni mari (pelin), legate ca un snop pe un băţ lung. Apoi încerca cuptorul cu un pumn de făină de cucuruz, aruncându-l pe vatră. Dacă ardea cu flăcări, cuptorul era ars, bun de pus pâinea la copt. Aducea troaca cu aluatul dospit, o aşeza pe un scaun şi lângă ea la gura cuptorului punea o trocuţă mai mică cu făină de mămăligă în care şovâlta (tăvălea) fiecare bucată de aluat, dându-i formă rotundă. Pentru băgat pâinea (chita) în cuptor, trebuiau două persoane; una rupea coca, o şovâlta, o punea pe o lopată înfăşurată tot în făină de mălai şi cealaltă o băga în cuptor. Le aşeza în aşa fel ca să încapă şi să nu se liprească una de cealaltă, direct pe vatră. Lăsa distanţă între ele, pentru că pâinea creştea. După ce punea toate pâinile în cuptor, astupa gura cuptorului cu un capac de tablă prevăzut cu un mâner. Lăsa cuptorul închis o jumătate de oră apoi trăgea capacul la o parte să vadă cum au crescut pâinile şi dacă nu s-au ars. Cu o lopată de lemn distanţa pâinile una de alta şi închidea din nou gura cuptorului. Apoi lăsa pâinea în cuptor încă o jumătate de ceas. În total, coacerea dura 2 ore. Cuptorul era clădit ca o carapace de broască ţestoasă, din cărămidă.

După două ceasuri pâinea era gata, îmbrăcată într-o coajă neagră, dar numai pe deasupra. O aşeza într-o troacă, apoi o lua una câte una şi o bătea întâi cu un cuţit ca să se cureţe de coajă neagră apoi, tot una câte una, o rădea cu răzătoarea, până ce rămânea galbuie ca aurul. O aşeza în altă troacă una lângă alta, o acoperea cu o pânzătură (pânză) şi o ducea în câmăruţă (o cameră mică şi răcoroasă). În primele zile, pâinea era moale, bună, pufoasă. După câteva zile, când nu mai era proaspătă, o tăia felii-felii şi o prăjea pe sobă şi devenea pufoasă. Doamne, ce bună mai era!

"Băieteor, vreţi să v-o ung cu unsoare (untură) şi cu usturoi?"

Noi toate:

"Da, maică!"

Mâncam cu atâta poftă, că ne ungeam până la urechi.

Toamna după ce culegam prunele, maica profita de cuptorul cald, punea prunele în el şi le usca pentru iarna. Mai punea la uscat sferturi de mere şi pere pădureţe, pe care le mâncam iarna cu multă plăcere.

Când mergea tata la pădure după găteje, nu ne prea lua bucuros cu el, pentru că nu era loc în car, iar pe găteje ne durea curul sau ne zgâriam, dar pentru aia tot ne lua pe câte una, să stăm în faţa boilor până când încărca el gătejele, nu prea multe, doar câte încăpeau între loitre. Peste găteje punea o pătură şi se putea sta cât de cât, dar nouă tot ne plăcea, numai în car să fim. Când m-a luat pe mine, era o căldură mare şi boii erau foarte agitaţi, că se aşezau muştele pe boturile lor şi se tot smuceau când într-o parte când în alta. Eu cu o crăcuţă verde îi tot apăram de multe muşte, dar degeaba, voiau să fugă şi să se ducă acasă. Eu am început să plâng şi să-l chem pe tata.

"Ce-i, tu, băiată?"

"Fug boii taticule şi eu nu mai am ce la face. Îi mâncă muştele."

El a început să râdă şi n-a mai încărcat.

"Noa, hai să plecăm, dacă aşa-i vorba! Dar altă dată nu te mai duc."

 

Şi uite aşa îmi mai aduc aminte de copilăria noastră. Multe ar mai fi, dar deocamdată nu-mi mai amintesc (mă refer la mersul în pădure). Anii au trecut, noi suntem bătrâni şi ca mâine ajungem la capătul drumului, dar nu-i bai, aşa-i legea firii, precum ai noştri părinţi şi copil, soră şi soţ, plecăm şi noi.

O zi însemnată. Aveam unsprezece ani şi jumătate, când într-o zi de vară, mai sau iunie, ne-am dus cu toţii la scos mărăcini din grâu. Tata, ca de obicei, ne povestea sau ne învăţa să cântâm româneşte, cântece patriotice. Veniţi viteji apărători ai ţării, veniţi că sfânta zi a răsărit. Pe-al nostru steag etc. Ne povestea de românii din Ardeal, cum şi-au dat copiii la şcoala superioară la Budapesta, asta pentru că nu erau şcoli româneşti. Ne povestea cum părinţii lui (moşu' şi mama mare) au dorit să-l dea la şcoală înaltă (liceu) după ce va termina şcoala elementară din sat. Aşa că s-au hotărât să-l dea la liceul unguresc din Sf. Gheorghe şi l-au dat. Era singur la părinţi şi se zice că a fost deştept. După ce a făcut patru clase, părinţilor le-a părut rău că l-au dat la şcoli înalte cu toate că învăţa foarte bine şi s-au gândit că dacă-l lasă mai departe se înstrăinează de ei cine ştie pe unde-l duce soarta şi au hotărât să nu-l lase decât patru clase. Şi i-au spus şi lui. Nu prea mi-a convenit, zicea tata, dar pe undeva mi-era milă să-i las singuri şi am acceptat să rămân lângă ei, să mă gospodăresc, să mă însor cu cine vreau eu din sat. Erau mândri cu el, că oricum era singurul din sat cu liceu. Era prieten cu popa, cu băieţii lui, cu notarul etc. Lucra cot la cot cu părinţii. Mai codaş, cât putea, nefiind obişnuit. Dar pe parcurs s-a obişnuit. La vârsta de 25 de ani s-a însurat cu maica. Aceasta avea 15 anişori. Şi cum spuneam, era o zi caldă de mai sau iunie, când am ieşit cu toţii la scos mărăcini din grâu. Ne-a făcut taticul la fiecare câte o lopăţică de tablă ascuţită fixată pe un băţ. Ne-am aşezat pe un rând la o oarecare distanţă unul de altul. Cu privirea în jos căutam mărăcinii. Unde-l găseam, puneam plivitorul la rădăcină, apăsam şi-l tăiam. Îl lăsam acolo, se usca şi grâul creştea nestingherit. Grâul era măricel şi tata tot timpul ne spunea să avem grijă să nu-l tepşeim (strivim) cu picioarele. Aveam noi grijă, dar mai călcam câte unul. A doua zi era în picioare, la loc! Aşa mergea lucrul, încet-încet, noi vorbind, râzând, cântând. Dar ne era cald, cu toate că aveam pe cap pălăriuţele de paie de ovăz garnisite cu panglicuţe.

Înainte de amiază, pe la 11,30, maica s-a dus acasă să ne aducă de amiazi (masa de prânz). După ce a plecat ea, parcă ne-a răzbit foamea şi căldura. Tata şi-a dat seama că ne era cald şi că ar fi cazul să întrerupem lucrul. De fapt, ăsta nu era lucru, era o plăcere să te plimbi prin grâul verde, tăind din când în când câte un mărăcine.

"Noa, gata, băietele taticului! Haideţi să ne hodinim oţâră, până vine maică-ta cu mâncarea."

Bucuria noastră a fost mare şi ne-am repezit la capul locului, sub părul pădureţ, la umbră. Eram încălzite şi roşii ca trandafirii. Tata între noi s-a aşezat cu faţa în sus, iar noi în jurul lui, dar cu ochii tot spre drumul pe care urma să vină maica.

"Nu mai putem de sete, taticule!"

"Eu mă duc înaintea maichii, a zis Cornelia. Şi aduc ulciorul cu borghiz."

Ea n-a aşteptat mult până să-i zică tata să se ducă şi a luat-o la fugă într-un suflet. Până acasă nu s-a oprit.

"Taticule, lasă-mă să mă duc şi eu să-i ajut maichii!" zic eu.

"Noa, du-te, da' să veniţi mai iute că mărăcinii nu aşteaptă şi cresc."

În fuga mare pe cărare în jos, am zburat nu altceva, cu toate că eram durdulii, nu glumă. Maica, când ne-a văzut intrând, ne-a întrebat de ce am venit.

"Să-ţi ajutăm să duci mâncarea şi ulciorul cu borghiz."

"Vai de mine, am uitat că nu avem borghiz! Fugiţi în jos şi aduceţi! Să nu vă opriţi în cale cu copchiii, că eu vă aştept şi mergem deodată."

Nouă ne plăcea că ne trimisese la borviz, ne mai întâlneam cu fetiţe, mai căscam gura pe ici pe colo.

Cât am fost noi plecate, maica a aşezat în coşniţă oala cu zeama de fasole, cu os afumat şi cu salată verde în zeamă, slobozită (dreasă) cu ou şi tarcăn (tarhon), iar pe cârpa de merinde o mămăligă mare pusă între două blide, ca să nu se răcească. Iar ca felul doi am avut lipchie (plăcintă) cu ceapă şi cu brânză de oi, făcută cu o zi înainte (când făcuse pâine). Am plecat toate trei şi am ajuns la părul pădureţ unde ne aşteptau flămânzi tata cu Victoria (Lucreţia era deja măritată).

"Noa! Slavă Domnului, c-aţi venit! Ce-ţi hi făcut atâta vreme, doar lipchia şi zama aţi făcut-o de ieri!"

"Uşor zici tu, Ghiţă! Dar la purcei, la găini, la viţeluşă, n-a trebuit să le dau de mâncare?"

Viţeluşa era fătată de numai câteva zile. Mamă-sa era la ciurdă şi venea numai seara acasă să-i dea să sugă, aşa că trebuia hrănită ca un copil mic. Punea maica lapte într-o cratiţă. Îşi băga palma în el cu degetele oarecum ridicate, fără să le scoată de tot din lapte. Ridica cratiţa până la botul viţeluşei şi îi băga un deget printre buze. Sugea viţeluşa în acest fel de îţi era mai mare dragul, crezând că-i ţâţa mamei ei!

"Ghine, ghine, zice tata, hai să mâncăm, că ne apucă noaptea."

"Ce vă pasă vouă? Doar v-am văst că după ce am plecat eu, v-aţi dus sub păr şi tot voi faceţi gură!"

Întinde maica pânzătura ţesută de mâinile ei, pune blidele, lingurile, taie mămăliga cu arcul făcut dintr-o nuia şi o sârmă apoi pune la fiecare câte un blid de fasole şi o bucată de carne. Vai ce bună era!

Înainte de-a începe să mâncăm ne-am făcut cruce, la fel după ce am mâncat. Aşa îmi aduc eu azi aminte. După fasole a urma lipchiul, apoi câte o ulcică de borghiz. Am stat ce-am mai stat, apoi din nou la mărăcini.

"Noa, să ne hie de ghine şi după ce isprăvim cu mărăcinii vreau să vă spun ceva", a zis tata. Noi am crezut că ne va spune vreo poveste, vreo întâmplare, dar el a precizat:

"E lucru mare şi bucurie mare!"

Noi n-am mai avut răbdare;

"Spune-ne, taticule dragă, că noi tăiem mărăcinii şi aşa."

"Voi ştiţi că acum Ardealul este al nostru al românilor?"

Noi nu prea ne pricepeam la aşa ceva.

"Asta vreau să vă spun, că la Sf. Gheorghe s-o deschis o şcoală românească. Îi zice Şcoala Normală de Fete. Cine învaţă acolo se face învăţătoare."

Noi ne uitam una şi la alta şi deodată am început:

"Dă-ne taticule şi pe noi la şcoala din Sf. Gheorghe."

"Ehei, draguţele tatii! Cine merge acolo trebuie să aibă bani mulţi, nu glumă!"

Am tăcut un timp, apoi din nou am început să-l rugăm să ne dea şi pe noi. Tot strigând dă-mă pe mine, ba pe mine, tata a luat o hotărâre.

"Noa, ghine. Ascultaţi aici! Eu vă pun o întrebare la socoteli şi care o să răspundeţi mai repede aia merge la Sf, Gheorghe, la şcoală."

A stat tata, s-a socotit, noi pe lângă el, ca sfinţii de cuminţi, aşteptatm să ne spună socoteala. Deodată tata zice:

"Cât face 7 ori 9? Dar 9 ori 9?"

Calculul nu era greu, dar nici uşor, pentru că noi învăţasem tabla înmulţirii în ungureşte. Eu am zis în gând în ungureşte apoi am tradus. Am fost prima care a ridicat degetul şi am răspuns la amândouă întrebările. Aşa am fost sortită să merg la şcoala normală. Tata s-a ţinut de cuvânt. Încă acolo, pe câmp, a început să vorbească cu maica că se va duce la Sf. Gheorghe, să vadă ce condiţii sunt.

Zis şi făcut. A doua zi, s-a dus acolo dar n-a găsit pe nimeni să vorbească, directorul şi directoarea, soţ şi soţie nu se ştie unde erau iar secretariatul era închis. I s-a spus că numai luni găseşte pe cineva la secretariat. Luni dimineaţa a plecat, pe jos, nu existau autobuze. Dacă voiai să mergi, trebuia să plăteşti pe cineva să te ducă cu căruţa cu cai. La 8 fix era în faţa şcolii. Portarul l-a condus în cancelaria directorului E. Bota. Acesta i-a spus tatii să depună cererea de înscriere. I-a atras atenţia că o să fie greu pentru că am făcut şcoala ungurească, dar tot el l-a încurajat să nu ne lăsăm. Tot atunci l-a îndreptat pe tata să meargă la secretariat, să afle obligaţiile ce le are faţă de şcoală. Taxa şcolară nu mai ştiu cât era, dar pentru ei ştiu că era mult, doar aveau cinci copii, nu glumă.

Şcoala a început pe 15 septembrie, când toţii copiii au trebuit să fie prezenţi cu următoarele: o saltea sau un străjac (saltea umplută cu foi de porumb), o pernă, patru cearşafuri de pat, patru de plapumă, 4 cămăşi de noapte, 6 chiloţi, 4 cămăşi de zi, 6 batiste, ghete, ciorapi, 40 kg. făină albă, 10 kg. fasole, untură cartofi şi mai ştiu eu ce încă. Afară de acestea, uniforma plătită, cu 6 gulere albe, funduliţă neagră etc. Tata a rămas uimit când a văzut câte trebuiesc, dar nu s-a dat în lături. A scris cererea şi a predat-o doamnei secretare. După ce a terminat la şcoală era târziu, 12-1, din nou a trebuie să ia în piept drumul spre casă, 10 kilometri. Ne-a zis că s-a tot uitat în sus şi în jos, să vadă dacă nu cumva trece vreo căruţă care merge în satul nostru, dar n-a trecut.

Drumul între Sf. Gheorghe şi Vâlcele este foarte frumos, de amândouă părţile pădure şi câmp.

"Am mers pe jos până am ieşit din oraş, ne-a povestit. Mi-era cald şi sete, aşa că m-am oprit la marginea oraşului unde erau nişte crepuri (albii de piatră) unde adăpau oamenii vitele. M-am spălat fain pe faţă şi am băut. Am mers vreo jumătate de drum şi m-am hodinit la umbră, sub stejarul acela mare. După aceea am pornit, încet-încet, spre casă. Mi-au ieşit în cale două căprioare şi mi-am zis: Are să hie ghine! Am s-o dau pe Via la şcoală. Căprioarele sunt semn bun."

Ajuns acasă, primul lucru făcut a fost să-şi înmoaie picioarele în apă rece.

"Asta ia osteneala din picioare", ne-a spus.

"Noa, ce ai făcut Ghiţă?"

"Ce să fac, am înscris-o la şcoală, dar ţine-te ghine, Mario, să nu cazi când ţi-oi spune câte trebuie să-i dăm! Trebuie să-i faci zestre ca şi când s-ar mărita."

Şi a înşirat tot ce trebuia dus la internat. Maica era bucuroasă, dar şi îngândurată. M-a chemat lângă el.

"Noa, ce zici băiată? Vrei să te duci ori ba?"

"Merg, taticule, dar dacă trebuie atâtea…"

"Dacă vrei şi poţi să înveţi, te dăm."

Din clipa aceea în casă nu s-a mai vorbit decât despre şcoală. Fostul coleg al tatei, Popovici, profesor de religie, l-a încurajat pe tata.

"Lasă mă, Ghiţă, că vă ajută Dumnezeu. Eu zic s-o dai."

Maica a început să sumpere pânză albă pentru cearşafuri şi altele. Tata a calculat cantităţile de alimente şi le-a pus separat, după ce le-a coborât din pod.

Cu mintea de de atunci nu mă gândeam ce sacrificii mari fac părinţii pentru mine. Lumea din sat îi compătimea pentru cheltuielile făcute. Eu eram singura din sat care mergea la şcoală, la oraş.

A trecut vremea şi s-a apropiat ziua cea mare, când trebuia să mă despart de fraţi, de părinţi, de prietenii din sat şi să plec. Eram tare mândră că merg la şcoală, dar în acelaşi timp îngrijorată. Pâmă atunci nu mai călcasem afară din sat. Lelea Uţică, cea cu cocoşul, venea pe la noi şi se mira:

"Vai, Mario dragă, cum de te rabdă inima să dai copchila să se ducă în streinătăţi. Săraca băiată!"

Plângea şi-şi ştergea ochii şi nasul cu colţul şorţului.

"Vio, dragă, pleci şi ne laşi aici?"

Eu nu mai ştiu ce-i răspundeam.

Ce-o fi simţit lelea Uţică când plângea aşa de tare nu ştiu. Poate s-o fi gândit la fetiţa ei, Măriuţica, care a murit? Nu ştiu. Tot ea:

"Măcar de-ar trăi Măriuţica mea s-o ducă cât de departe, dar să trag nădejde că vine la vară acasă, aşa cum zice tăicuţu-to că vii tu la vară. Dr ea nu mai vine draga mamii şi scumpa mamii."

Şi plâgea tot mai tare, de ţi se rupea inima de milă. Deodată a tăcut, s-a gândit ce s-a gândit, s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus acasă fără să mai zică o vorbuliţă. Noi nu ştiam ce să credem.

"Ce-i cu lelea Uţică de s-o mâniat şi o fugit acasă, fără o vorbă?"

Zice maica:

"Şi-o hi adus aminte că n-o închis găinile, da' vine ea iară."

N-a trecut un sfert de ceas că numai iacă-to pe lelea Uţică că vine cu o poală de nuci.

"Ute Viuţo, dragă! Ţi-am adus câteva nuci să-ţi duci să ai şi tu, să-i hie pomană Măriuţichii, că voi nu mai aveţi, că maică-ta le-o împărţit la care cum o venit la voi."

Eu m-am bucurat, fiindcă într-adevăr nu mai aveam nuci. Lelea Uţică avea gura rea şi mai era şi lacomă (cocoşul) dar avea inima bună (ştie Dumnezeu). Săraca! Dumnezeu s-o ierte, că a murit. A trăit 93 de ani, un timp cu nenea Ghiţă (Nandi) apoi singură, văduvă. Un timp a stat cu sora ei, lelea Lenică, care a murit într-un mod jalnic. Bolnavă fiind, a dus-o fiul ei Rică la el. Într-o zi fiind singură acasă a stat lângă sobă, s-a aplecat să se încălzească, a căzut pe plita fierbinte şi nu s-a mai putut ridica! A ars de vie săraca!

Revin la plecarea mea la şcoală. S-au zbătut şi mi-au făcut tot ce se cerea. A sosit şi ziua cea mare. La 14 septembrie 1920 ne-am sculat toţi mai devreme, oarecum agitaţi. După ce am mâncat ca de obicei tata a zis:

"Noa, gata! Mă duc să prind boii la car şi să încărcăm lucrurile."

"Nu prinde boii, Ghiţă! Mai întâi să încărcăm, apoi să-i prinzi."

"Noa, ghine. Haideţi afară, să împingem carul în faţă."

Aşa am făcut. Tata ţinea proţapul, iar noi impingeam carul. Încet-încet am încărcat totul. Întâi alimentele, apoi deasupra străjacul (salteaua) umplut cu foi de cucuruz. Eu eram gata îmbrăcată în uniforma gri cu dunguliţe albe mici, guleraş alb cu funduliţă neagră iar peste uniformă şorţ negru de glot (saten). Aveam mari emoţii.

"Noa, draga taticului, ia-ţi noroc bun că plecăm!"

Eu am început să plâng şi m-am repezit la maica. Plângeam eu, plângea ea, îmbrăţişate.

"Noroc bun, maică, dragă!"

"Noroc bun, draga maichii! Să hii cuminte! Şi nu plânge, doar tu ai vrut să te duci. Lasă că mergem noi la tine, că doar nu-i departe."

Apoi rând pe rând ne-am pupat cu toţi fraţii şi am plecat spre car, unde tata pusese o scândură de-a curmezişul de la o loitră la cealaltă şi un ţol deasupra ei. Ne-am aşezat amândoi pe ea. Maica a deschis poarta cea mare şi… Hi, Bodor! Aşa în chema pe boul din dreapta.

Şi am plecat agale prin sat, spre Sf. Gheorghe. Se uita lumea la noi ca la circ şi se mira cum de s-a îndurat tata şi maica să mă dea la o şcoală mare afară din sat. Până la şcoală am făcut vreo două ceasuri. Pe drum, tata mi-a povestit fel de fel, dar mai ales ţin minte că mi-a zis fiu cuminte şi să învăţ.

 

 

XI

 

Încet-încet, am ajuns. Poarta şcolii era deschisă, fiindcă soseau şi alţi copii cu căruţele. Portarul ne-a arătat unde să tragem cu carul. Nu ştiam cui să ne adresăm, dar tata, isteţ cum era, mi-a zis:

"Tu stai aici, eu mă duc să întreb ce este de făcut, unde descărcăm, doar eşti înscrisă."

S-a dus la economat, acolo a vorbit cu doamna Colan. A cărat alimentele sus, le-a cântărit. În dormitor erau multe fete cu părinţii, una mai timidă decât cealaltă. Îşi alegeau paturile. Tata m-a plasat lângă o fată din Feldioara, Cioflec şi lângă Maria Axente. 80% dintre eleve erau fete de ţărani care până atunci nu ieşiseră din sat. Tot ce vedeam era nou pentru noi. Eram sfioase toate şi ateptam să vedem ce şi cum va fi cu noi. Pe parcurs, s-au ocupat toate paturile şi noi am început să vorbim între noi. Seara a venit doamna pedagogă şi ne-a făcut un fel de instructaj. Urma să ne spălăm într-o cameră lungă cu multe chiuvete cu robinete şi câteva căzi de baie. Apoi ne-a chemat afară pe coridor şi ne-a dat tot la două fete câte un dulap pentru haine şi albituri de corp şi de pat.

"Să vă aşezaţi lucrurile în ordine. Dimineaţa, după ce v-aţi sculat, vă aşterneţi paturile, ca atunci când părăsiţi dormitorul să rămână ordine. Dimineaţa, când auziţi clopoţelul, imediat să vă sculaţi, ca să aveţi timp să faceţi ordine înainte de a pleca la masă."

Seara ne-am culcat toate destul de târziu.

"Tu de unde eşti?"

Ne-am tot pus această întrebare, până ne-am cunoscut toate.

Nu ştiam că pentru culcare va suna clopoţelul. În seara aceea n-a sunat.

Dimineaţa, la 6,30, ne-am trezit la sunetul clopoţelului. Speriate toate, am sărit din paturi. La 7,30 din nou, clopoţelul.

"La masă toată lumea!"

Sala de mese era jos. Rând pe rînd ne-am dus toate. Ajunse acolo ne-am mirat (ca viţelul la poarta nouă) ce sală lungă şi ce multe mese! Ne-am aşezat toate la mese.

La un moment dat domnişoara Enescu strigă:

"În picioare toată lumea, pentru rugăciune!"

Noi n-am ştiut care anume rugăciune şi ne-am uitat una la alta.

"Astăzi o spun eu, începând de mâine o veţi face voi, cu rândul, înainte de a vă aşeza la masă."

Şi a început:

"Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul. Cel ce caută spre Dânsul vii vor fi inimile lor în vecii vecilor, amin!"

Câteva fete au scris-o şi aşa am învăţat-o toate, ca s-o ştim când ne va veni rândul. Ne-a mai spus că din ziua următoare trebuie să facem de jurnă (serviciu) la bucătărie, din fiecare clasă o elevă. Aceleaşi eleve vor servi la masă. Ne-am conformat. În prima zi, au servit fetele de la bucătărie, ca să ne arate cum să ţinem castroanele, farfuriile, tacâmurile, cum să le aşezăm etc.

După ce ne-am obişnuit, ne plăcea şi tare eram fericite dacă ne venea rândul când aveam oră de istorie cu doamna Iosif. Era cea mai severă profesoară din şcoală, dar foarte bună la explicat. Ne era frică de ea!

Despre mâncare, acum. Era foarte săracă, fasole, cartofi, supă de chimion, papricaş cu cartofi, carne foarte rar, dar nouă ne plăcea şi mâncam cu poftă. Aşa-i după război!

A doua zi, ne-a repartizat în clase, care cu cine să stea. Eu eram într-o bancă cu Cornelia Comşa. Încet, încet i-am cunoscut pe toţi profesorii. Domnul Vornic, de geografie, doamna Bombonica, de matematică, domnişoara Corodianu la franceză, doamna Manoelescu la română, domnişoara Biju, desen etc. Domnul Vornic era ca o bucăţică de pâine caldă de bun. Când dam teză şi vedea că o fată nu scrie îi spunea colegei de bancă a acesteia:

"Arată-i şi ei!"

Doamna Manoelescu, de română, sobră şi rece, dar cu suflet nobil. Domnişoara Corodian, de franceză, era ironică, dar tot era bună. Domnişoara Biju, iute ca piperul, repezită. Directorii şcolii erau Emil Bota şi doamna sa, profesor de muzică. Mie îmi era tare greu, fiindcă făcusem şcoala ungurească. Domnişoara Bombonica de matematică, îmi spunea că calculez ungureşte şi să traduc româneşte şi chiar aşa făceam. Nu mai spun de tabla înmulţirii pe care şi azi o ştiu mai bine decât în româneşte. Şi la română eram mai slabă decât cele care făcuseră şcoala românească, dar treptat m-am obişnuit.

Viaţa de internat, mai ales atunci după război, era destul de grea în ceea ce priveşte hrana, dar nouă tot ne plăcea. Disciplina şi ordinea erau la mare înălţime. Noi, copiii de ţăran eram socotiţi mai prejos decât cei de intelectuali, popi, învăţători etc. Respectul faţă de profesori nu se poate compara cu cel al copiilor de azi. Îi respectam atât de mult, încât aproape ne era frică de ei. Poate fiindcă eram copii de la ţară? Când ne întâlneam cu un profesor pe culoar sau prin curte, stam pe loc ca soldaţii în faţa comandantului şi salutam respectuos cu bună ziua doamnă sau domnule profesor. Părul nostru era strâns în plasă, fără să se vadă vreun fir pe frunte sau pe faţă. Azi este altfel. Nu ştiu, poate aşa o fi mai bine.

Dacă din neglijenţă o fată nu era corect pieptănată sau îmbrăcată, nota la purtare scădea. Când luam vacanţa mare, diriginta ne vorbea şi ne interzicea cu desăvârşire să purtăm în vacanţa, pe stradă, altă îmbrăcăminte decât uniforma şcolară, o îmbrăcăminte destul de călduroasă pentru vară.

O întâmplare ciudată. Eram în clasa a III-a, în vacanţa mare. Pe atunci vara era foarte cald, iar iarna foarte frig, ger de crăpau pietrele. Scârţâia zăpada sub picioare. Era în iulie.

"Vio, zice maica. Îmbracă-te fuga în rochiţa ha subţire şi du-te la borghiz, că vine tată-to acasă şi n-avem nici o ţâră de borghiz. Dar să nu stai cu băietele de vorbă ori să te bagi pe la maica. Să vii fuga acasă!"

Eu am fost foarte fericită că mă îmbrac în rochiţa cea albă pe care o purtam numai duminica. Mi-am pus şi pantofii de lac, care mă strângeau. Am plecat "în jos". Aşa se numea locul de unde aduceam apa minerală. Noi locuiam "în sus". În jos era şi promenada unde se plimbau domnii veniţi la băi. În sus era foarte frumos. De altfel, tot satul era foarte frumos. Este situat într-o vale înconjurat de dealuri şi păduri. Împrejurimile se numeau Farbic, Ţâlfa, Mésiget şi Şipoş. Nu ştiu ce altitudine au dar este minunat. Oare pentru că e satul meu? Nu cred. Are o poziţie dumnezeiască. Plus apa minerală, aer de poţi să-l tai cu cuţitul seara şi dimineaţa de tare ce e. Când merg acolo, mă simt în a nouălea cer şi sănătoasă. Uit de sciatica de care sufăr de la vârsta de 28 de ani, când a trebuit să merg la Herculane ca să mă tămăduiesc cât de cât. Din vârful Farbicului se vede tot satul ca într-o groapă. Dacă aş fi scriitor sau poet, aş şti cum să mă exprim ca să fiu înţeleasă, dar aşa scriu şi eu cum mă pricep. Când eram copil veneau din toate colţurile lumii domni bogaţi ca să facă cură de apele tămăduitoare din satul nostru. Mi-aduc aminte de nişte bogătaşi din Brazilia care aveau nişte neamuri la noi în sat. M-au cerut de la tata să mă înfieze. Le plăcea mult de mine, eram trupeşă ca un pepene, să fi avut vreo 7-8 ani. Dar maica şi tata nu m-ar fi dat pentru toată America lor. Vă fericesc, noi nu avem copii, au spus. Tata ne povestea cum îl rugau să mă dea lor şi că le-ar fi spus:

"Fă dumneata copii, dacă vreo copii!"

Dar să revin la scena pomenită mai sus. Tot fuga, cu toate că mă dureau degetele de la picioare din cauza pantofilor prea strâmţi, am ajuns la izvor, în jos. Am umplut ulciorul cu apă şi am plecat spre casă tot şchiopătând.

"Da' di ce şchiopi aşa tu băiată? m-a întrebat nenea Şendrucă, fratele maichii.

Sta în fundul turnaţului şi se uita la stradă. Era bolnav şi de aceea stătea la aer.

"Mă dor chicioarele, că mi-s mici papucii."

"Da' dă-i jos draga nenii, că dacă nu, faci nişte beşici de nu te mai poţi încălţa toată vara."

Nu l-am ascultat şi nu m-am descălţat. Am mers încet, şontâc-şontâc spre casă pe cale (drum) în sus. Deodată văd că din sus se apropie o trăsură şi mă trag spre şanţ să nu mă calce. Văd că în trăsură era doamna Iosif, profesoara noastră de istorie. Venea la plimbare şi să-şi ia apă minerală. În trăsură era şi Zara, căţeluşa de care nu se despărţea de când îi murise soţul. Eu am înlemnit.

"Opreşte, Ioane!"

Ion, birjarul şcolii noastre a oprit. Mai în glumă mai în serios, oarecum ironic (ea glumea cu noi doar când ne ironiza cu ceva) m-a chemat la ea şi mi-a zis:

"O, domnişoară, ce rochiţă frumoasă ai! Aşa se respectă ordinul şcolii? Unde ai fost şi unde locuieşti?"

Eu am simţit că mă aprind la faţă. Bâlbâindu-mă, i-am spus că stau pe strada principală la numărul 26.

"Nu vrei să vii înapoi să-mi umpli şi sticlele mele?"

Eu, fericită că-mi dă de lucru şi nu-i supărată m-am urcat lângă ea şi ne-am dus la izvor. Ea nu mai fusese la Vâlcele. Am coborât, am umplut sticlele şi le-am dat lui nenea Ion.

"Îţi mulţumeac şi acum du-te acasă."

Eu m-am ploconit în faţa ei şi ca din puşcă am pornit-o spre casă. Uitasem de durerea din picioare, dar plângeam în hohote. Ce-a fost ea rea, adică severă, de acum sigur că numai insuficient îmi va da. Ca să pot merge mai repede, mi-am scos pantofii şi i-am luat în mână. Tot fugind şi plângând, am ajuns acasă.

"Ce-i cu tine copchilă?" m-a întrebat maica.

"M-am întâlnit cu doamna Iosif, de istorie. Mi-e teamă că la toamnă o să mă pedepsească."

"De ce să te pădepsească, doar n-ai făcut nici un rău."

Eu continuam să plâng, ştiind că ea este cea mai severă profesoară din toată şcoala. Le-am spus apoi despre ordinul de-a umbla şi vara în uniformă.

Cum discutam noi, numai ce se opreşte o trăsură la noi. Tata a ieşit la poartă. Era doamna Iosif.

"Aici locuiesc părinţii elevei Caşaş Silvia?"

Tata, oarecum emoţionat:

"Da, doamnă, eu sunt tatăl ei, sărut mâna."

"Unde este fiica dumneavoastră?"

"Este aici, plânge de nu mai ştim ce să facem cu ea. Zice că nu a respectat ordinul."

"Vă rog, chemaţi-o puţin aici!"

Eu, încă în rochiţă albă, transpirată, roşie ca focul, cu ochii cât pumnul… Se vede că i-a fost milă de mine, că eu tot plângeam, a început să mă liniştească:

"Ei lasă nu mai plânge că nu-i nimic, pe viitor să execuţi ceea ce spune domnişoara dirigintă!"

Tata a intervenit, spunând că el mi-a spus să mă îmbrac aşa, din cauza căldurii. Doamna Iosif n-a mai zis nimic şi-a luat rămas bun şi a plecat. Eu am rămast neliniştită, îmi era frică să nu-mi scadă nota la istorie. Tata m-a liniştit. Ne-a spus că o să mergem la pădure, după bureţi. Cât ai zice peşte toţi am fost în jurul lui şi haida la pădure. Am uitat de necaz.

Nu mai fusesem de multă vreme în pădure. De data aceea am mers numai până la Varniţă şi am cules fel de fel de flori pentru ceai, bureţi n-am găsit. A doua zi era duminică şi de obicei tata ne lăsa să mergem la plimbare pe promenadă, unde se plimbau vizitatorii care veneau să facă cură de apă şi de aer. Se plimbau încet pe promenadă cu paharele de apă minerală (caldă, pentru stomac, sau rece) în mâini şi ascultând muzica care nu înceta aproape deloc. Deasupra promenadei era construit un podeţ unde eram muzicanţii angajaţi de direcţia staţiunii. Ne plimbam şi noi, dar fără să facem cură de apă. Pe oamenii din sat, pe ţărani, nu-i lăsau pe promenadă că ar fi fost prea mulţi şi nu încăpeau vizitatorii, dar noi ne mai făceam loc şi ne mai pierdeam printre ei.

Eu zic că, datorită acestei ape, locuitorii satului se bucură de vieţi lungi. Nu numai că se zice, dar aşa şi este. Acolo nu se moare mai devreme de 80-90, decât poate cei accidentaţi. Păcat că părinţii mei n-au avut noroc să depăşească vârsta de 80 şi asta numai din ghinion. Tata a căzut şi şi-a fracturat bazinul. Doctorii au spus că nu mai au ce-i face şi a murit la 78. Maica, din neştiinţa medicului (precum am spus şi mai înainte) a murit deshidratată, la 79. Medicul a interzis să i se dea lichide (a avut dizenterie).

Şi aşa cum am spus, singura noastră distracţie era plimbarea pe promenadă, duminica. În celelalte zile din săptămână lucram la ce ne puneau părinţii să-i ajutăm, la urcat fânul, la strâns spice după ce secerau, la plivit în grădină etc.

O prietenie falsă. Era într-o duminică în vacanţa mare şi ne plimbam pe promenadă împreună cu câteva colege din Araci, Hăghig şi una de la noi. În fiecare dumincă veneau la plimbare la băi. Din vorbă în vorbă am aflat de la M. A. că în ziua respectivă urma să aibă loc balul studenţilor din împrejurimi. Ce ne-am gândit noi? Ce-ar fi să mergem şi noi?

"Tu nu vezi domnişoarela astea din staţiune ce elegante sunt? O să râdă de noi. Nu mergem, am zis eu. Apoi nici tata nu ne lasă, adică pe mine nu mă lasă. Afară de asta noi nici n-avem voie să mergem. Dacă se află la şcoală?"

"Ei, află! A zis Marioara, care era cu doi ani mai mare decât noi, cum să afle? Doar nu vin profesorii la bal."

"Tu nu ştii ce am păţit cu doamna Iosif?"

"Lasă că nu păţim nimic, doar noi nu dansăm."

"Haideţi acasă la mine şi-l întrebăm pe tata dacă ne dă voie sau nu", am zis eu.

Ne-am dus fuga acasă şi i-am spus maichii şi tatei.

"Cum să mergeţi voi la bal? Sunteţi eleve. Nu-i balul de voi. Apoi nici n-aveţi voie. Ori vreţi să vă dea afară de la şcoală?"

"Lasă, nene Ghiţă, că că doar noi nu jucăm (dansăm), numai ne uităm!, a zis Marioara. Şi de unde să ştie şcoala că noi am fost la bal?"

"Ute ce-i fetelor, voi faceţi ce vreţi. Eu vă sfătuiesc să vă vedeţi de treabă, să vă duceţi acasă până nu înserează că eu pe Via n-o las!"

"Tată dragă, am zis eu, eu nu joc, numai mă uit."

Cum Cornelia, sora mai mare, era amatoare de dans, se pregătise să meargă, însoţită de maica.

"Cornelia îi fată mare d-aia o las", a spus tata.

Îi făcea curte un student din sat.

"Dar tu eşti elevă, n-ai voie."

Eu stam tristă, cu ochii la maica. Ea s-a gândit ce s-a gândit şi l-a convins pe tata să mă lase şi pe mine.

"Noa, ghine, a spus acesta, dar nu care cumva să joci că-i de rău!"

"Nu… vai!"

"Dar să ştii Mario că la ora 10 aici să hiţi!"

Balul începea la 4 după-amiază. Noi fericite, modest îmbrăcate, ne-am pregătit de plecare. Tata ne-a chemat pe toate în faţa lui şi a zis:

"Ghine, ghine, merge şi maică-ta cu voi, dar voi fetelor cum mergeţi fără ştirea părinţilor voştri? Cum mergeţi noaptea acasă?"

"Noi stăm numai până la 8 şi plecăm, că atunci nu-i întuneric."

"Nu merge aşa, fetelor. Vorghiţi cu Damian care ziceţi că-i aici, să meargă cu biţigleta, ute, i-o dau pe-a mea, până acasă la voi, să le spună şi lor di ce întârziaţi."

Ele s-au pus pe gânduri.

"Eu nu-l trimit pe Damian, să nu creadă cine ştie ce. Mai bine merg eu şi într-un ceas sunt îndărăt."

"Noa, dacă aşa vrei, ute biţigleta şi ai grijă să nu mergi prea iute, că ai vreme."

Aşa a făcut. N-a trecut un ceas şi a fost înapoi. Noi mândre şi fericite, cu maica în frunte, am plecat în jos la bal. Era o sală mare, cu parchet şi pian. Muzicanţii erau pe scenă. De jur împrejur, scaune. Lume multă, străini, tineri, bătrâni, fete de domni venite la băi cu părinţii, elegante, ba şi frumoase. Stăteau de vorbă. Veselie, nu glumă. Eu nu prea eram obişnuită cu atâta lume. Îmi venea să plec acasă. Eram timidă, mi se părea că toată lumea se uită la mine. Ne-am aşezat şi noi pe scaune. Muzica a început un vals. Cornelia a fost imediat invitată de studentul Aurel, care-i făcea curte, dar în mod cinstit. Şi astăzi când ne întâlnim, spune cât de mult îi plăcea de ea, Dumnezeu s-o ierte. Nouă nici prin cap nu ne trecea că vom dansa sau că ne va invita cineva la dans. Stăteam ciucure şi ne uitam care cum este îmbrăcată şi cum dansează. După o pauză ţiganii au început un tangou iar trei băieţi s-au poloconit în faţa noastră semn că ne invită la dans. Noi ne uitam emoţionate la maica. Am înrebat-o dacă să merg.

"Du-te mi-a spus, dar numai un joc".

Şi se uita la băieţi. Erau mai mari decât noi, studenţi, după spusele lui Aurel. După ce s-a terminat dansul, maica ne-a spus oarecum neliniştită:

"Noa, gata! Nu mai dansaţi, oricine ar veni să vă ceară! Ori vreţi să vă dea afară de la işcoală?"

Au mai venit băieţi, dar i-am refuzat. Colegele mele au dansat tot timpul. Am stat lângă maica până la 9 şi jumătate. Celelalte fete au plecat cu Damian, pe la 8. Ajunse acasă, tata nu prea era în voie bună pentru că-mi dat dăduse voie să merg, dar nu mai avea ce face. A spus că prostia asta n-o mai face, cât voi fi elevă.

 

 

XII

 

A doua zi după bal ne-am dus la scos pichioci (cartofi), în Forbic. Tata a luat nişte borese (femei) să ne ajute. Seara eram frânte de ostenite. Râzând, tata m-a întrebat dacă am ostenit mai tare decât la bal.

"Noa, lasă taticule, că numai un dans am dansat. Noa ghine, ghine, numa' să nu afle doamna Iosif, doar o ştii cât îi de rea."

Toamna, la redeschiderea şcolilor, ne-am întâlnit toate colegele din împrejurimi şi din ţară, Moldova mai ales. Printre acestea din urmă, Sorescu Emilia şi Petrescu Maricica (fiice de profesori). Ne-am povestit ce şi cum ne-am petrecut vacanţa. Au început cursurile. Diriginta ne-a povestit fel de fel şi noi i-am spus de toate, dar de ce ne temeam nici vorbă să-i spunem. Doamna Iosif îi spusese despre rochiţa mea subţire, văzută când fusese la Vâlcele, dar nu dădea semne că ar fi vorba despre ceva foarte grav. Eu iar am început să plâng. Mi-a spus că doamna Iosif m-a iertat şi m-a iertat şi ea, diriginta.

"Dar voi fetelor tot în rochiţe subţiri aţi umblat şi nu în uniforme?"

Toate tăceau chitic, dar doamna ştia că n-au purtat uniforma în vacanţă (era normal). Şi ceilalţi profesori ne-au ţinut de vorbă la prima oră. Doamna Iosif, la fel. Cum am mai spus, ea era foarte sobră. Purta tot timpul haine negre, pe sub bărbie era legată cu o fâşie albă. Purta doliu după fostul soţ. Când am văzut-o intrând în clasă, am început să tremur de frică că are să mă certe pentru cele ăntâmplate. Nu s-a arătat supărată. Ca niciodată, zâmbea.

"Ei, fetelor, să vedem ce mai ştim din ce am învăţat până acum!"

A început să pună nişte întrebări din materia de anul trecut. A luat catalogul, s-a uitat în el şi drept la numele meu s-a oprit. Când am auzit-o, am încremenit. N-am ştiut răspunsul la întrebarea ei.

"Domnişoara Silvia nu ştie, findcă în vacanţă, în loc să răsfoiască o carte, merge la bal să se dispreze şi să danseze cu cavalerii."

Am început să plâng.

"De ce plângi, domnişoară? Nu-i adevărat?"

Am negat.

"Mai ai curajul să minţi?"

Când îşi bătea joc de noi, ne spunea domnişoară.

"Ia spune dumneata, A. M, a fost sau nu la bal?"

"A fost şi a dansat."

Respectiva era cea mai bună prietenă a mea. Eu am încremenit, dar şi colegele au rămas cu gura căscată. Am rugat-o pe profesoară să mă ierte.

"Am minţit, recunosc, am spus, dar dacă A. M. nu ne-ar fi îndemnat să mergem la bal, nu mă duceam. Au mai fost şi alte fete."

"Cum, a fost şi A. M. ? Ruşine!" a spus doamna Iosif.

A întrebat-o pe A. M. de ce nu le-a pârât şi pe celelalte fete. Apoi a certat-o.

"După ce dumneata ai fost aceea care le-ai atras, vii la mine să o vinzi pe prietena dumitale cea mai bună. Ruşinos."

Am plâns, gândindu-mă la ce o să zică tata, când o auzi.

"Să se ridice în picioare cine a mai fost la bal, a zis doamna Iosif. Nu s-a ridicat nimeni.

Din acea clipă m-am răcit faţă de de A. M. Tata n-a aflat, iar cu timpul s-a uitat povestea. Nu mai discutam cu A. M., dar câteodată îi spuneam:

"Apa trece, pietrele rămân."

Timpul le-a şters pe toate. Într-o dumincă, în vacanţa următoare, ne-am trezit că bate cineva la poartă. Era Crişan, prefectul judeţului. Venise în plimbare cu trăsura şi să ia apă minerală. Era prieten cu tata prin popa Popovici.

"Hai noroc, măi frate Ghiţă! Mi-a spus Popovici unde stai şi am oprit să-ţi văd familia şi cei cinci copii."

A venit şi maica din grădină. Prefectul a cerut să nu i se mai spună domnule.

"Suntem prieteni vechi cu Ghiţă. Nu-i aşa, mă Ghiţă?"

"Ba da, dar numai că tu eşti domn' prefect, iar noi suntem ţărani."

"Lasă, că şi ai mei îs ţărani."

"Eu, a zis tata, am cinci copchii, să-mi trăiască! Asta-i averea mea şi-s mulţumit."

"Dar unde-s copiii?

"Azi e duminică, sunt la plimbare. Văd că două-s acasă. Vio! Victorio! În haideţi oţâră, să vă vadă domnul prefect."

Noi două am apărut, iar prefectul a dat mâna cu noi.

"Care-i viitoarea învăţătoare?"

Tata m-a arătat. Prefectul m-a întrebat cum merge cu şcoala, despre profesorii pe care-i cunoştea. Apoi eu am făcut stânga-împrejur şi am ieşit afară. Maica i-a servit cu plăcinte şi borviz proaspăt şi apoi i-a lăsat numai pe ei doi în cameră. Noi, fetele, am rămas pe aproape şi am auzit ce vorbeau.

"După cum spune Popovici, fata ta e isteaţă şi cuminte. Cine ştie în ce sat va fi numită, departe de voi. Vă convine? Tu ştii că sub mâna mea sunt toate notariatele din judeţ. Luna viitoare se dă un examen la prefectură pentru ocuparea posturilor de secretari cercuali. Oare n-ar fi mai bine să dea şi fata examen şi dacă reuşeşte şi ar putea să intre în pită cu titlul de secretar cercual la un notariat. Mai ales că ştie ungureşte. Eu zic că aşa ar fi mult mai bine decât să-şi bată capul cu copchiii. Singură, în cine ştie ce colţ de ţară."

Tata a chemat-o pe maica.

"Auzi Mario, ce zice Crişan."

Maica a rămas pe gânduri apoi a ieşit afară şi m-a chemat. M-au întrebat dacă vreau, iar eu am spus că da.

"Noa, dacă vrei, mai repetă puţin la matematică, geografie şi limba română. Examenul pentru dumneata nu va fi greu, fiindcă doar le-ai învăţat ani de-a rândul. Se cere să ştii necondiţionat ungureşte pentru că pe aici aproape toţi notarii sunt unguri."

Pe vremea aceea era mare lucru să fii funcţionară. Zis şi făcut. Foarte încântată şi sigură că voi reuşi, mă vedeam deja funcţionară, voi avea leafă mare, voi fi aproape de ai mei şi-mi voi face haine frumoase. Eram în al nouălea cer!

"Vezi tu, Vio! Gândeşte-te ghine ce faci, să nu-mi bagi mie vină după aceea! a zis tata. Vrei mai bine funcţionară?"

"Da, tată."

"Noi doar am zis aşa. Adică domnul prefect zice că-i mai bine, că şi nepoatele lui vor da acest examen. Eu mă mir, că doar tu ai spus întotdeauna că-ţi place să te ocupi de copii. Gândeşte-te ghine!"

"M-am gândit."

Astea toate de faţă cu Crişan. Se uitau unul la altul, apoi la mine.

"Ei, Ghiţă, să fii sigur că-i mai bine decât învăţător sau suplinitor şi dac-o reuşi, ceea ce sunt sigur, am să-i dau un post pe aici mai aproape."

"Eu, a spus tata, nu zic nimic, să vedem, dac-o reuşi şi doar nu-i musai să mergi, dacă nu-ţi convine."

"Cum vreţi, a zis Crişan. Eu v-am dat o idee, ştiind situaţia după război. Eu plec acum, iar tu Ghiţă sau domnişoara să veniţi mâine la mine cu actele necesare şi cu cererea de înscriere la examen. Să ştiţi că sunt mulţi candidaţi!"

Tata s-a decis şi l-a rugat pe prefect să mă înscrie, urmând ca peste două zile să aducă toate actele de la şcoală.

"Noa, bine, cel puţin să facă astăzi cererea, să o duc."

"Vio, vino aici şi scrie cererea aşa cum îţi dictează domnul prefect!"

"Lasă că doar ştiu să fac o cerere, nu trebuie să-mi dicteze nimeni."

Prefectul a luat cererea, iar tata a dus ulterior actele şi le-a depus la secretariat, unde cererea ajunsese deja. S-a dus la Crişan, să-i mulţumească. Acesta i-a spus că examenul se va ţine în 15 august, în clădirea tribunalului. M-am prezentat la data respectivă. Erau multe fete şi băieţi. Ne-am aşezat în bănci. Urma să susţinem mai întâi o probă scrisă, apoi una orală. A apărut comisia, compusă din prefectul Crişan şi doi profesori. Primul punct a fost împărţirea administrativă a României. La matematică a fost ceva foarte uşor, la română destul de greu. Am ştiut. Mă vedeam deja în post. Când am ieşit, un domn m-a acostat şi m-a întrebat dacă sunt fata lui Gheorghe Caşaş. Apoi m-a rugat să-i transmit tatăşui meu salutări de la un fost coleg de al lui, Râmbeţiu. Mă gândeam cum să ajung acasă. Îl căutam pe Pistroi, un vecin venit cu carul la târg. Tata vorbise cu el să mă ducă şi pe mine.

Ajunsă acasă am dat pesta tata, foarte îngrijorat. Le-am spus că m-am descurcat foarte bine. A foua zi tata s-a dus la Sf. Gheorghe să vadă negru pe alb rezultatele, afişate la tribunal. S-a întors apoi acasă, părînd nu prea vesel. La masă, ne-a spus că am reuşit. Am discutat apoi că, dacă mă repartizează undeva departe, să nu mă duc. După o săptămână am primit o scrisoare oficială prin care eram anunţată că am reşit şi că am fost repartizată la notariatul cercual din Coşeni. Trebuia să mă prezint la post în trei zile de la primirea scrisorii. A doua zi, tata l-a tocmit pe nenea Iosif să ne ducă cu trăsura până acolo. Ajunşi acolo, ner-am dus, eu cu tata, la cancelaria notarului şef, Domokos Antal. La uşă era un om serviciu care ne-a anunţat. Foarte repede ne-a poftit în birou. Tata l-a salutat în româneşte şi i-a dat numirea mea.

"Dumneavoastră sunteţi?" m-a întrebat.

"Da."

"Poftiţi, staţi jos", ne-a spus, cu un puternic accent maghiar.

Apoi, foarte amabil, m-a întrebat dacă ştiu ungureşte. S-a bucurat când a aflat că ştiu.

"Ei!!! Atunci e foarte bine, a spus. Aici sunt mulţi unguri şi scriptele sunt toate în ungureşte. Eu nu ştiu bine româneşte, dar o să învăţ de la domnişoara."

S-a bucurat mult când ne-a auzit vorbind pe limba lui. Era un om la 45-50 de ani, Un blond spălăcit, binevoitor. Îl priveam ca pe un părinte.

"Ei, dacă-i aşa, trebuie să prăbăluim (să facem probă), fiindcă vom lucra împreună şi, cum v-am spus, eu nu ştiu româneşte. Noi mai avem două comune aproape de noi, unde vom merge o dată pe săptămână, la control, cu trăsura noastră."

A deschis sertarul biroului şi mi-a pus în faţă o cerere scrisă în ungureşte. În câteva minute am tradus-o. A fost foarte fericit şi a început să vorbească cu tata despre unde voi locui şi mânca. În timp ce discutam a sosit un gospodar model din comună, Nagy Simon, fost agronom. După ce am fost prezentaţi, din vorbă în vorbă, Nagy Simon a venit cu o propunere, oferindu-mi o cameră mobilată, la el acasă. A spus că pleacă pentru a o întreba pe soţia lui dacă este de acord. Soţia a acceptat. Îmi oferea masă şi casă. Pretindea, în schimb, să-i dau copilului Misike lecţii de limba română. Copilul avea greutăţi la şcoală fiindcă nu ştia româneşte. Era un chilipir. Programul de lucru era între 8-13, iar după-amiaza doar dacă era necesar. Tata a spus că nu voi putea să mă ocup şi de copil, nu voi avea destul timp şi poate ar fi mai bine să-mi caute o cameră la nişte bătrâni de omenie. Domnul Nagy Simon stătea şi asculta ce vorbim noi. Eu mă gândeam că ar fi bine să reuşesc şi mi-ar rămâne şi leafa. Tata i-a spus lui Domokos:

"Până nu-i găsiţi locuinţă, nu poate veni."

"Poate să stea la noi, domnule, până îi găsim ceva ce-i place. Soţia mea s-ar bucura să aibă o prietenă de la care să înveţe româneşte", a zis Domokos.

"Nu aşa, domnule notar. Noi mergem acasă şi când veţi găsi locuinţă, ne daţi telefon la primărie."

"Bine, zice Domokos, dar vă rog să nu mă încurcaţi."

A doua zi ne-am trezit cu nenea Alexandru Potcoavă, secretarul de la primărie, la poartă. Îmi găsiseră locuinţă la Biri néni, o femeie singură care locuia foarte aproape de notariat.

"Noa, vezi, aşa, zice tata. Aşa mai merge, dacă le trebuie secretară."

În ziua următoare, l-am luat din nou pe nenea Iosif cu trăsura şi am plecat. Imediat au apărut Nagy Simon cu soţia.

"Sărut mâna, domnişoară! Vreau să vă fac prietenă cu soţia mea."

Era o femeie de o drăgălăşenie rară. Avea vreo 40-45 de ani. Mi-a spus, vorbind stricat româneşte:

"Pentru ce nu vrea să locuieşte la noi? Spus la mine soţul meu că vreţi să mergeţi la Biri néni. Mie nu trebuie plăteşte, numai ocupă puţin de Misike."

Tata, puţin răstit:

"Dar era vorba că i-aţi găsit casă."

"Da, i-am găsit, dar dacă vreţi să vedeţi şi la doamna Nagy poate v-ar plăcea mai mult."

Eu:

"Nu cred că mă pot ocupa şi de birou şi de Misike."

"Faceţi doar o vizită la noi."

Ce să mai zicem? Am mers. Doamna Nagy, fericită, imediat m-a luat la braţ, iar cei trei bărbaţi au venit după noi. N-am mers mai mult de cinci minute. În partea dreaptă a apărut o clădire ca un castel. Era casa cu pricina. Am rămas stupefiată, când am văzut curtea mare, bine îngrijită, cu un chioşc numit filigorie. Aveau vreo 5-6 camere de dormit, una mai elegant mobilată decât cealaltă. Am intrat apoi în sufragerie, unde erau pregătite nişte gustări, tot felul de bunătăţi. Tata a refuzat, spunând că este grăbit să plece. I-a rugat să-i ducă la casa unde urma să fiu eu găzduită. Până la urmă a mâncat şi el. Nagy Simon a insistat să stau la ei. S-a lămurit şi chestiunea cu meditatul copilului. Urma să lucrez cu el doar seara, o oră sau două. Am vorbit desigur în ungureşte. M-am instalat la ei. Tata a plecat acasă, iar eu l-am asigurat că ştiu ce fac. Mi-au dat o cameră splendidă. Nu mai locuisem în aşa ceva. Doamna Nagy era foarte fericită. Nu prea ştiu de ce. Poate fiindcă aveam să-l ajut pe copil care avea greutăţi la şcoală, pentru că nu ştia româneşte. Din clipa aceea n-am mai vorbit cu el nici-un cuvânt ungureşte.

"Ştiţi să cântaţi la pian? Icuka (se pronunţă Iţuco), fetiţa noastră de 19 ani, cântă şi, dacă vreţi, puteţi învăţa cu ea."

Alături de camera mea era o încăpere unde se petrecea în stil mare. În fundul curţii aveau o mică fabrică de unt. Am asistat la transformarea smântânii în unt. Aveau maşină şi transportau untul la Sf. Gheorghe. Erau nişte oameni foarte cumsecade, nu ştiau ce să mai facă de bucurie că am acceptat să stau la ei! Nagy Simon şi soţia şi erau în picioare la 4 dimineaţa, plăcerea lor era munca. Aveau salariaţi. Aceştia îi idolatrizau din cauza bunătăţii lor.

Notariatul se ocupa de trei localităţi: Coşeni, Ilieni şi Sâncrai.

Stând în camera mea, am auzit pe cineva bătând la uşă. Era Nagy Simon cu Misike.

"Serut muna!"

"Servus, Misike, am spus eu. Ei Misike, cum merge cu şcoala?"

Era în clasa a 3-a. La liceu. Nu ştia aproape deloc româneşte.

"Vrei tu să înveţi româneşte?"

"Da!"

Am stabilit cum urma să procedăm. Când stăteam de vorbă, a bătut cineva la uşă. Era o fată înaltă, pistruiată, cu un şorţ alb şi o bonetă albă pe cap. Ne-a poftit la masă. Erau de faţă membrii familiei şi un tânăr care îi făcea curte lui Icuka. Eu eram stângace, dar ei se făceau că nu observă. Dl. Nagy Simon mi-a spus să mă simt ca acasă. Azi aşa, mâine aşa, am început să mă simt foarte bine între ei. Nu mai ştiam ce să fac pentru a mă ocupa mai mult de Misike. Acesta a ajuns primul în clasă. Părinţii lui erau fericiţi şi mă ridicau în slavă. Ajunsesem să mă tutuiesc cu Icuka. Duminicile făceam excursii cu maşina lor. Bineînţeles că îmi plăceau foarte mult. Şi aşa au trecut doi ani şi jumătate.

Icuka era domnişoară mare. Îi făcea curte un artist de la teatrul din Sf. Gheorghe. Îl chema Laci. Venea foarte des în vizită pe la noi (spun noi fiindcă mă simţeam ca acasă). M-am împrietenit şi cu el. Aproape totdeauna venea împreună cu noi în excursii. Icuka era frumoasă, elegantă şi foarte bogată. Tatăl ei era un domn, agronom, cum am mai spus. Eu eram foarte modestă şi cuminte. Şi Iţu era aşa, dar uneori se pupa pe furiş cu Laci!

Într-o duminică au sărbătorit ziua de naştere a doamnei Nagy. Au fost mulţi musafiri şi eu printre ei. S-a mâncat, s-a dansat. Icuka ne cânta la pian, un vals. Laci m-a invitat să dansez cu el. Nu prea voiam, dar la insistenţa doamnei Nagy, am dansat. Nu mă simţeam prea bină când îi vedeam pe toţi, mai ales pe Icuka, îmbrăcaţi elegant. Iar eu, foarte modest, deşi, pretind eu, cu gust. După vals a urmat un tangou cântat de un alt musafir, student, Berketzi Laci. Eu l-am refuzat categoric. Mi-am dat seama că normal era s-o invite pe Icuka, la care eu ţineam foarte mult, pentru drăgălăşenia şi prietenia ei sinceră. L-am refuzat şi am spus că plec la birou. Icuka şi doamna Nagy s-au mirat când le-am spus că trebuie să fac o situaţie pentru prefectură, pe care trebuie s-o ducem a doua zi (eu o făcusem deja). Mi-era milă de Icu gândindu-mă că numai bine nu i-a căzut gestul nelalocul lui al lui Laci. Doar era iubitul ei. Cred că s-a simţit rău şi vizavi de musafiri. Dacă mai stam poate că mă tot invita şi se instala gelozia, ceea ce nu doream. Mi-am luat rămas bun de la toţi musafirii printre care şi familia notarului Domokos, care a dedus ceva nemulţumire din partea mea. Notarul a insistat să rămân, dar eu tot am plecat. Am spus că nici nu mă simt bine, mă doare o măsea.

"Sper că terminaţi repede şi veniţi înapoi", a spus domnul Nagy Simon.

Icuka s-a oferit să vină cu mine, pentru ca apoi să ne întoarcem împreună. Se vede treaba, mi-am zis, că s-a supărat pe Laci. Acesta, aflat în preajma noastră s-a oferit să vină cu Icuka să mă ia de la birou.

"Nu ştiu când termin, am spus, dar nu-mi este frică să vin singură. Plus că nu mă simt bine şi numai de dans nu am poftă."

Nu mai ştiam ce să spun pentru a-l face pe Laci să înţeleagă că nu-mi place să dansez cu el. Am dedus că Icuka era pe undeva fericită din cauza atitudinii mele. M-am schimbat şi am plecat. La birou era Arpad, aprodul care făcea de gardă.

"Sărut mâna, domnişoară, dar şi noaptea trebuie să lucraţi?"

"Ba nu, Arpad, dar am ceva de lucru urgent pentru mâine."

"V-a căutat la telefon domnul notar Lazăr de la Lisnău. V-a rugat să-l chemaţi mâine la telefon."

Nu l-am chemat, pe vremea aceea fetele nu chemau băieţii, chiar dacă mureau de dragul lor.

Lazăr era notarul din Lisnău care mă zăpăcea cu telefoane şi declaraţii de dragoste, cu propuneri de căsătorie. Nici prin gând nu-mi trecea aşa ceva. Respectivul îmi displăcea, fiindcă de fiecare dată când venea la noi la notariat cu chestiuni profesionale, aducea ciocolată, flori sau mai ştiu eu ce. Se uita la mine ca la o icoamă. Nu-l puteam suferi pentru ochii lui plângători. Domnul Domokos îmi spunea:

"Domnişoară, ăsta v-a pus gând rău. Se tot interesează de dumneavoastră. Să ştiţi că este un notar bun, dar un beţiv mare."

"Pe mine nu mă interesează domnule notar. Chiar aş vrea să vă rog să-i spuneţi să nu-mi mai aducă cadouri."

Eu eram timidă în faţa bărbaţilor şi n-aveam curaj să-i spun. Cu toate acestea când a mai venit cu o cutie cu ciocolată şi mi-a pus-o pe birou, m-am înfuriat. Am luat cutia şi în faţa lui i-am trecut-o notarului Domokos.

"Vă rog s-o duceţi acasă lui Geza şi lui Attila (copiii lui) că mie nu-mi trebuie, eu nu mănânc dulciuri."

Lazăr şi-a holbat ochii, dar n-a zis nici-o vorbă. N-a mai stat mult, a luat nişte imprimate şi a plecat.

"Dar, domnişoară, prea v-aţi bătut joc de el, nu trebuia să-l refuzaţi în felul acesta", a zis notarul.

"Nu mi-am bătut joc, dar altfel nu pot scăpa de el."

Peste câteva zile, am primit o scrisoare kilometrică în care Lazăr arăta că doreşte să-mi cunoască părinţii şi că este gata să se însoare cu mine. I-am răspuns foarte repede şi l-am rugat să-şi ia gândul.

"Nu mă mărit nici peste zece ani, domnule Lazăr. Degeaba vreţi să-mi cunoaşteţi părinţii, că eu nu sunt marfă de vânzare şi fac ce cred eu, sunt majoră."

El cred că avea vreo 30 de ani. Scrisoarea am compus-o împreună cu doamna Domokos, o femeie foarte bună, care era în temă. A înţeles omul şi când era chemat sau venea oficial la noi, nu-mi mai aducea nimic, dar privirea lui rugătoare continua. Vorbeam cuviincios cu el şi a înţeles.

Mă întorc la venirea mea la birou, seara, când am plecat de la petrecere. Am plecat spre casă şi m-am gândit cum să fac ca să fie bine. Să merg să mă culc? Nu era potrivit. Lecţiile cu Misike le făcusem deja. Ajunsă în curte, am văzut că domnul Nagy Simon sta de vorbă cu servitorii despre ce aveau de făcut în ziua următoare. El nu se purta ca o gazdă ( ca un stăpân). Era glumeţ. Oamenii îl iubeau şi-i erau devotaţi. El m-a zărit şi imediat a venit la mine.

"O, Silviuţo (băusem pertu cu toţi, în semn că ne vom spune pe nume) bine că aţi venit, toată lumea întreabă. Vă aşteaptă şi Laci şi Iţu. Tocmai voiau să meargă să vă ia."

N-am avut încotro şi aşa cum eram, într-o rochiţă simplă, am intrat. Domnul Nagy Simon (mă jenam să-i spun pe nume) m-a dus de braţ la petrecere.

"Uitaţi-o, v-am adus-o!"

Toţi musafirii mă simpatizau fiindcă eram amabilă cu ei şi nu eram şovină. Aşa sunt şi azi, cred că suntem la fel cu toţii. Încercau toţi să vorbească româneşte, mă întrebau când este ziua mea de naştere. Sindrofia a ţinut până târziu. Laci m-a întrebat dacă mă mai doare măseaua.

"Nu mă mai doare, dar nu mai dansez, sunt obosită."

Notarul Domokos m-a rugat să dansez un vals cu el. Nu l-am refuzat, dar l-am rugat să nu mă mai invite, fiindcă nu mai dansez. Pe la miezul nopţii m-am retras şi m-am culcat. Mi-au urat noapte bună. Mă simţeam ca acasă la mine, rudă, prietenă, Dumnezeu mai ştie ce, erau atât de buni erau cu mine. Poate deoarece copilul vorbea bine româneşte, după o vreme. Făceam lecţiile cu el zilnic, ajutându-l şi la alte materii.

După sindrofie, a doua sau a treia zi, aşa tam-nisam, stând cu Icuka de vorbă, mă întreabă cum dansează Laci şi de ce l-am refuzat. Îi spun că trebuia să merg la birou. Şi afară de asta nu-mi place să dansez cu el. Nu ne potrivim la dans! Cum? Nu-ţi place de el? Ba da, aşa ca prieten, dar nu-mi place să dansez cu el. Ştiam că îl iubeşte mult şi voiam să-i tulbur viaţa şi sufletul ei bun ca pâinea caldă. De atunci, când venea Laci la noi (şi de obicei venea după masă), eu căutam să prelungesc cu Misike ora ori mergeam la birou, chiar dacă nu aveam de lucru. Şi asta numai ca să nu-i dau lui Laci ocazia să vorbească cu mine (şi el era în genul lui Lazăr ca înfăţişare) şi astfel să-i provoc suferinţă lui Icu. Mi-a venit şi ideea să nu mai stau la ei. Ce prostie! Mă tot gândeam şi nu găseam o soluţie. Să fug de noroc, de viaţa tihnită şi de acei oameni cumsecade? Să mă mut undeva unde aş fi plătit chirie? Cu toate că nu mă simţeam vinovată, vedeam la Icu o teamă (poate mă înşel). M-am hotărât să le vorbesc despre aceste lucruri.

 

 

XIII

 

A venit încă o vară. Misike era în vacanţă. La terminarea şcolii am primit de la doamna Nagy un inel de aur drept mulţumire pentru pregătirea copilului.

"Niciodată n-o să-ţi putem mulţumi destul", a zis ea.

Eu urma să-mi iau concediul în luna iulie. Până atunci, totul a mers normal. Cu Misike nu mai făceam lecţii, făceam doar conversaţie, pentru ca să se odihnească. Ei n-au conceput să pălătesc chirie nici pe timpul vacanţei.

"Eşti a noastră Szilvacska, dragă!"

În iulie mi-am luat concediu şi m-am dus acasă. Ea tare frumos şi bine în sânul familiei, cu toate că şi la Coşeni mă simţeam ca acasă. Mă schimbasem mult ca maniere şi comportament. Aveam şi banii mei, strânşi pentru trusou. Maica, draga de ea, mi-a propus să mergem la oraş pentru a cumpăra şifon pentru albituri de pat.

"Să facem, dragu' maichii, că nu cer de mâncare", mi-a spus.

Aşa am şi făcut. Am luat nişte metri de atlas pentru plapumă, feţe de pernă etc. Nu mă mai mulţumeam cu orice. O imitam pe Icuka. Eram mândră că sunt funcţionară. Eram în societatea intelectualilor din sat. Dat fiind că satul era staţiune climaterică, veneau bogătaşi din toate colţurile lumii pentru cură de apă minerală. Părinţii mei închiriau vara o cameră. Ani de-a rândul au dat-o familiei lui Grigore Tăuşan, din Bucureşti. Acesta era un filozof cunoscut şi director la Casa Corpului Didactic din Bucureşti. Erau nişte oameni foarte cumsecade şi se obişnuiseră la noi ca la ei acasă. Când veneau vara, aduceau tot felul de cadouri pentru părinţii mei şi pentru noi, copiii. Nu mai ţin minte cât plăteau. Găteau la noi şi mâncam împreună, sub nucul din curte. Legumele de care aveau nevoie le luau de la noi.

"Ia doamnă ce-ţi trebuie, nu mă mai întreba", zicea maica.

Făceam cu ei plimbări prin împrejurimi, iar Tăuşan îl întreba pe tata despre istoricul satului nostru. Atâta-i trebuia tatei. Era în stare să povestească zile şi nopţi de-a rândul. Într-o zi, stând de vorbă cu mine, Tăuşan m-a întrebat cum mă împac la notariat. Este dificil? Cum mă împac cu ungurii? Le-am povestit cât de bine mă simt între ei şi cât sunt de cumsecade cu mine. L-am povestit şi despre copilul Misike, precum şi despre părinţii omenoşi ai acestuia.

"Cred şi eu că-s mulţumiţi, doar ai făcut şcoală de specialitate, a spus Tăuşan. Nu ţi-ar plăcea să trăieşti în Bucureşti?"

"Ce să fac eu în Bucureşti?"

"Să vii funcţionară la mine, la Casa Corpului Didactic. Mai am două ardelence."

Eu am stat pe gânduri. Am crezut că glumeşte şi n-am zis nimic.

"Ei, ce zici?" a insistat el.

I-am spus că nu pot, fiindcă aş avea neplăceri la prefectură, notarul s-ar opune şi nici tata nu m-ar lăsa să plec atât de departe.

"Ai avea un salariu mai mare şi un alt viitor decât un de eşti acum. Lasă că stau eu de vorbă cu nenea Ghiţă."

Doamna Tăuşan a intervenit şi mi-a spus că aş putea să stau chiar la ei. N-am avut curaj să-i vorbesc tatei despre aşa ceva. Cu toate că-mi surâdea propunerea, mai ales că şi sora mea Cornelia era în Bucureşti, am plecat la Coşeni. Tata nu mi-a amintit nimic despre postul din Bucureşti, deşi Tăuşan vorbise cu el. Familia domnului Nagy Simon m-a primit cu braţele deschise.

"Bine că s-a terminat concediul, că fără dumneata casa era goală!"

"Şi mie mi-a fost dor. Din păcate cred că mult n-o să mai stau aici. Mi s-a propus un post la Bucureşti, dar mă mai gândesc."

"Vai, Silviuţo dragă, doar nu ne laşi, a zis domnul Nagy Simon, un om ca pâinea lui Dumnezeu de bun."

Avea cred vreo doi metri înălţime şi era gras ca o batoză. Le-am spus că Misike se descurcă foarte bine. Mi-a spus că băiatul avea nevoie de ajutor până termina liceul şi că pot sta la ei până mă mărit. Le-am spus că voi vorbi cu prefectul Crişan şi apoi voi vedea ce fac.

"Mâine mergem la Olt, a spus domnul Nagy Simon. Vine şi Domokos cu familia."

A doua zi ne-a încărcat pe toţi în camionul lui, pe bănci. Am plecat. Ajunşi lângă Olt, bărbaţii au început să pescuiască. După vreo două ore a urmat o masă ca în poveşti. O faţă mare de masă a fost întinsă pe iarbă şi fiecare a stat cum a putut. Domnul Nagy Simon ne-a întreţinut cu glume de bun gust. Învăţase şi el binişor româneşte. Pe la cinci după-masa au făcut un foc mare. Femeile au curăţat peştele pescuit de bărbaţi. Apoi l-au pus pe grătar. Ziua a trecut în veselie.

Soţii Nagy nu făceau deosebire între familie şi salariaţi. Îi tratau la fel. Stăteau la masă cu noi toţi.

Seara am plecat acasă. Ajunşi acasă, domnul Nagy Simon a dat tonul:

"Toată lumea la lăptărie!"

Acolo era pregătită o masă cu multe pahare de lapte bătut. Obligatoriu, toţi au băut câte un pahar dătător de sănătate. Dar ce lapte! Smântână, nu alta! Mă întrebam dacă la Bucureştri voi mai da de un asemenea bine. Şi de suflete ca acestea.

A doua zi m-am dus la birou. Notarul mi-a spus că m-a chemat prefectul. Le-am spus şi acasă că o să merg la Prefectură. Icuka, foarte bucuroasă:

"Foarte bine, o să vii cu mine cu maşina, că trebuie să merg la croitoreasă."

Am mers la prefect. Mi-a spus:

"Acum eşti domnişoară mare, ştii să te descurci singură. Văd că la notariat treburile merg foarte bine. Nu mai trebuie să-l întrebăm pe tatăl dumitale. Nu cumva ai vrea să schimbi serviciul şi să te aduc aici la secretariat? Domnul Măsaru (secretarul judeţului) este un om foarte cumsecade şi aţi lucra împreună."

Nu ştiam ce să zic. Măsaru era la fel cu notarul Lazăr, cel din Lisnău. M-am gândit şi că ar fi trebuit să fiu foarte elegantă. Urma să am altă gazdă, să cunosc altă lume. Văzându-mă tulburată, prefectul mi-a spus să mă mai gândesc şi să-i spun joi când urma să vin cu notarul. M-a mai întrebat câte ceva despre anumite treburi oficiale, apoi am plecat spre locul unde aveam întâlnire cu Icu.

Icuka mă aştepta împreună cu Laci. Acesta ne-a invitat la un kremes (Kremschnitt, prăjitură cu cremă). M-am scuzat şi am spus că trebuie să merg la Prefectură. Nu aveam o asemenea intenţie, dar mi-a trecut prin minte că tata se va supăra, dacă cineva îi va spune că am fost cu un bărbat la cofetărie. Am intrat la secretariatul Prefecturii. Acolo erau săracul Măsaru şi alţii.

Şi fiindcă veni vorba despre Măsaru, imi amintesc un alt episod. Era într-o sâmbătă după-amiază. Venisem la Sf. Gheorghe şi de acolo urma să merg acasă cu fetele din Vâlcele care lucrau la fabrica de ţigări. Acestea mergeau acasă pentru a-şi aduce alimente pe o săptămână. Ele locuiau la gazde. Plecarea urma să fie la ora 5. M-am gândit să stau puţin în parc pe o bancă. Acolo a apărut Măsaru, secretarul Prefecturii. Mi-a cerut voie să stea lângă mine. L-am invitat să stea. Doar era şeful meu, secretarul judeţului. I-am spus că merg la Vâlcele.

"De ce să mergeţi pe jos, zece kilometri? Vă conduc eu cu o trăsură până acasă."

Am simţit să mă înroşesc la faţă.

"Cum credeţi că aş primi aşa ceva?"

"Dar ce crimă vedeţi în asta, domnişoară?"

"Vai, domnule Măsaru, dar nici nu vreau să aud aşa ceva! Atâta mi-ar trebui, să mă vadă tata că vin cu un bărbat cu trăsura, că nici la Coşeni nu m-ar mai lăsa să merg."

Pe vremea aceea eram atât de sălbatică, încât îmi era frică să mă şi gândesc la bărbaţi (mai ales la cei mai bătrâni decât mine; Măsaru avea vreo 10-15 ani în plus). Mai era timp până să pornesc spre fete, aşa că am continuat să stăm pe bancă. În faţa băncii erau nişte trandafiri înfloriţi, albi. Adia un vântuleţ, cădeau petalele, drept spre noi şi pe noi, ca nişte fulgi de zăpadă. Pentru că el nu mai vorbea, m-am uitat la el. Plângea! Îşi ştergea ochii cu batista.

"Domnule Măsaru! Ce faceţi? De ce plângeţi?"

"Mă impresionează petalele astea, cum cad. Aşa cădem şi noi şi nu ne dăm seama. Cât de scurtă e viaţa şi mai ales chinuită!"

"De ce e chinuită, domnule Măsaru? Sunteţi bolnav?"

"Da, domnişoară Silvia, sunt bolnav! Am o boală pe care medicii nu pot s-o vindece. Sunt bolnav de-o boală sufletească, numai o singură persoane ar putea s-o vindece."

"Cine?" l-am ăntrebat.

Nu mi-a răspuns, a oftat una mare şi din nou a amuţit pentru câteva minute.

"Sunt un om serios şi foarte sentimental, a spus el. Ce-i mai trist, este că sunt urât şi nu pot fi îndrăgit de cine aş dori eu."

Mi s-a făcut tare milă de el, că-mi venea să-l sărut, deşi nu-mi plăcea de el ca fizic.

"Dar nu sunteţi urât! Oare cine-o fi fiinţa aceea? Ea ştie c-o iubiţi atât de mult? De ce nu-i spuneţi?"

S-a uitat lung la mine şi a zis:

"Să am curajul să vă spun? Dumneavoastră sunteţi. N-aţi băgat de seamă? Nu v-a spus Domokos, notarul?"

"Nu mi-a spus, dar de ce să nu-mi spuneţi mie, domnule Măsaru? De câte ori stau de vorbă cu dumneavoastră, vă grăbiţi şi numai că nu-mi spuneţi lasă-mă în pace. Of, domnle Măsaru! Eu aşa sunt cu toţi bărbaţii. Nu îl iubesc pe nici unul, o să mă gândesc la măritat peste vreo zece ani, cine ştie."

"Bine, am înţeles, dar să vă conduc până la fabrică, admiteţi?"

Din milă, am primit. Fetele mă aşteptau, am plecat pe jos toate.

Să revin la Icuka şi Laci. Am stat ce am stat la prefectură şi m-am întors spre centru, dar pe Icuka n-am găsit-o. M-am gândit să merg la doamna Klein, croitoreasa ei. Am găsit-o acolo. I-am spus că vreau să plec.

"Ce-ar zice Domokos, care spune că eşti mâna dreaptă a lui? Dar mama şi tata? Dar Misike, premiantul? Nu pleca, Silvia dragă!"

Ajunse acasă le-am spus tuturor că nu plec deocamdată. Domokos a zis că se duce la duce la judeţ şi spune că nu este de acord. Eram într-o situaţie cam încurcată. Stăpână pe serviviu eram, la familia Nagy era un paradis. A intrat însă dracul pe fir. Laci! Simţeam că Icuka a devenit geloasă, deşi nu zicea nimic. Era nemaipomenit de fină. Făcea ce făcea, îl pomenea pe Laci şi mă privea drept în ochi!

"Nu ştiu tu, Silvia ce-i cu Laci, că nu mai este aşa drăguţ cu mine, cum a fost!"

La un moment dat, furioasă, dar în aşa fel ca să n-o supăr i-am spus:

"Ştii ce, Icu? Întreabă-l şi vezi ce-ţi spune, că eu nu vreau să mă amestec în chestiuni sentimentale de-ale voastre. De alfel, mie mi se pare cam flegmatic şi de aceea îl evit."

M-a contrazis.

Căutam să stau pe la birou când venea, pentru a nu-i da ocazia să fie mieros cu mine, cum era. Azi aşa, mâine aşa, până când a trebuit să vorbesc cu el. Ne-am întâlnit în curte, eu veneam de la birou. M-a întrebat de nu mă mai arăt în ultime vreme. I-am spus că sunt ocupată.

"Poate te întâlneşti cu vreun cavaler?"

"Da, ai ghicit! Dar asta mai rar, când merg la Sf. Gheorghe."

Cu asta s-a încheiat capitolul Laci. Viaţa şi-a urmat cursul. Mă gândeam la propunerea lui Grigore Tăuşan. Aş fi stat la sora mea, Cornelia. Ei aveau un mic restaurant, aproape de Liceul Lazăr. Gândul meu era numai la ducă, dar nu-i spuneam notarului şi nici familiei Nagy. Cu Misike continuam cu mare succes.

Doamna Nagy se ocupa cu grădinăritul în stil mare. Aveau mulţi salariaţi. Soţui ei se ocupa cu gospodăria (vite, cai), tot în stil mare. Mă implorau să nu plec. Notarul, la fel.

A urmat tragedia. Într-o dimineaţă, când ieşeam din camera mea să plec la notariat, m-a întâmpinat doamna Nagy. M-a întrebat dacă nu vin la Sf. Gheorghe. I-am spus că nu, fiindcă am mult de lucru. Am stabilit să mă aştepte până la ora 10, pentru cazul că termin până atunci. M-am dus mai devreme şi le-am spus că nu pot să merg. Cei doi soţi şi-au luat rămas bun veseli, iar el a plecat. Pe la ora 11, doamna Nagy a apărut plângând în hohote. Mi-a spus că domnul Nagy Simon a condus, fiindcă şoferul era plecat. Maşina s-a răsturnat, în şanţ, iar Nagy este mort în maşină, căzut pe volan. Niciodată nu s-a plâns că îl doare ceva. Sau că ar fi cardiac. S-a aşternut o jale profundă. Gospodăria cea frumoasă a rămas fără stăpân. Doamna Nagy şi-a dat toată silinţa, dar singură n-a reuşit. Salariaţii au ajutat-o cât au putut, dar n-a mers, deşi terminase agronomia şi ea. În scurt timp, a rămas doar cu făbricuţa de unt. Mai scotea ceva bani şi din grădinărit. Apoi copilul cel mare s-a îmbolnăvit, la fel şi doamna Nagy. I-am propus să-i plătesc chirie, dar nici n-a vrut să audă. Continuam lecţile cu Misike, dar mă gândeam că masa şi casa nu mai sunt acum o bagatelă. Am continuat să stau la ei, până în luna mai, când m-am îmbolnăvit zdravăn. Mi-am luat un concediu şi m-am dus acasă. Maica, drăguţa de ea, m-a doftoricit cu ce ştia ea. Frecţii cu apă cu oţet, ceaiuri fel de fel. M-a pus să-mi bag pumnul în gură. Să încerc asta, mai bine zis. Fiindcă mă durea rău în gât. Am bolit mai bine de-o săptămână şi apoi m-am dus înapoi la slujbă. Mi-am luat salariul. Notarul ştia şi el de ce m-a chemat prefectul. Nu ştia însă ce gânduri aveam eu. I-am spus că voi mai sta trei săptămâni şi apoi îmi iau concediu legal.

"Domnişoară, mi-a spus, domneavostră vreţi să mergeţi la Prefectură, nu-i aşa? Spuneţi-mi pe faţă, să ştiu şi eu ce fac."

"Nu ştiu, domnule notar, să văd cum mă voi simţi în concediu şi să aud ce va spune tata. Apoi vom vedea."

În cele trei săptîmâni, Domokos ar fi fost în stare să mă cheme şi noaptea, pentru a termina toate lucrările. După dpuă săptâmâni m-am dus la Sf. Gheorghe şi i-am spus prefectului că nu mai vreau să stau la Coşeni. I-am spus că am de gând să primesc propunerea lui.

"Am să trec pe la tatăl dumitale, să-i spunem planul. Cred că o să fie de acord."

M-am întors la Coşeni şi i-am spus notarului că plec. Parcă i-am dat foc.

"Lăsaţi că o să vă pară rău!" mi-a spus, foarte nervos.

Doamna Nagy de asemenea a primit cu tristeţe vestea.

"Cum, Szilvacka dragă, aşa repede?"

I-am spus că voi lucra la prefectură. Am început să mă pregătesc de plecare, să-mi adun lucrurile. Toţi membrii familiei erau în jurul meu, mă îmbrăţişau şi plângeau, de parcă aş fi mers la moarte. Am fost foarte apropiată sufleteşte de aceşti oameni.

Notarul, oarecum furios:

"Cine ştie pe cine-mi aduce!? Dacă mergeţi la Prefectură, vă rog să le spouneţi să-mi dea pe cineva care a mai lucrat la notariat şi ştie ungureşte."

"Bine, bine, domnule notar, numai să am această putere să vă ajut."

A venit vorba şi despre Bucureşti, fiindcă îi spusesem şi lui.

"Plecaţi de aici, unde vă cunoaşte toată lumea şi vă apreciază, în Bucureşti, unde nu vă cunoaşte nimeni…"

Mi-am luat la revedere în termeni prieteneşti şi am plecat acasă, cu trăsura notarului. Tata n-a fost prea mulţumit de hotărârea mea, dar mi-a spus să fac cum cred că este mai bine. Între timp veniseră cei din Bucureşti, fiindcă era vară. I-au spus tatei despre oferta de a merge la Bucureşti. Tata a zis că aş fi proastă dacă m-aş duce atât de departe şi nu ţin cont de oferta bună de la Prefectură. Mi-a spus şi că notarul Lazăr fusese în peţit. I-au spus că ei nu se amestecăm. El zicea că tu eşti ruşinoasă şi nici nu vrei să stai de vorbă cu el. Maica mi-a povestit că i-a spus cam aşa:

"Da' ghine domnule notar, cum o ceri de nevastă cînd ea nici nu stă de vorbă cu dumneata? Ea nici nu are gând de măritat."

"Bine i-ai zis, maică dragă!"

Şi le-am povestit despre Măsaru. Secretarul Prefecturii fusese la Vâlcele şi-l căutase pe tata, să-l întrebe dacă nu-mi trimite prin el ceva, că merge la Coşeni. Dar asta numai ca să aibă ocazia să stea de vorbă cu mine, săracul! Maica a spus că nu are nimic de trimis şi bine a făcut. Nu-mi stătea mie gândul la măritat şi nici la cavaleri.

Stau şi mă gândesc că oi fi fost frumoasă, de mă plăceau băieţii şi încă cei buni! Eram mai mult cuminte, cred eu.

Stând de vorbă cu maica şi cu tata, iată că apare familia Tăuşan, domnul şi doamna.

"Ce surpriză! Ai venit pe acasă domnişoară? Bine că ai venit cât suntem şi noi pe aici."

M-au întrebat dacă m-am gândit să mă duc la Bucureşti.

"M-am gândit, aş vrea să merg, dar nu ştiu ce vor spune părinţii mei."

Maica şi tata nu ziceau nici-o vorbuliţă, se uitau unul la celălalt. Tata a spus:

"Apoi, domnule Tăuşan, ea n-a mai umblat în alt oraş în afară de Sf. Gheorghe. Bucureştiul este mare şi ne este teamă că se pierde în el. Şi cine ştie ce se mai poate întâmpla."

"Ce se poate întâmpla, nene Ghiţă? a întrebat Tăuşan. Eu răspund de tot."

Tata s-a înduplecat.

"Apoi, dacă nu hi cuminte şi s-o lua după fetele din Bucureşti, aici nu mai are ce căuta."

"Va fi tot sub ochii noştri, a zis Tăuşan. Spune că va sta la sora ei, Cornelia. Asta numai dacă nu vrea să stea la noi."

Eu am spus că mi-e totuna unde voi locui.

"Ei, te ma gândeşti şi-mi scrii când poţi să vii să-ţi iei postul în primire", a zis Tăuşan.

"Dar ce post voi avea?"

"N-ai nici-o grijă, vei avea un post bun. În nici-un caz nu va fi mai greu decât cel de la notariat. Dacă nu-ţi place ce post i-am dat, nene Ghiţă, poţi să nu mă mai primeşti la dumneata."

Părinţii mei aveau încredere în acest om, îl cunoşteau de ani de zile. Aşa că m-am hotărât să plec la 15 septembrie. Înainte de a pleca, m-am dus la Prefectură şi le-am spus ce am de gând. Nu i-a prea convenit prefectului, dar pe mine nu mă interesa asta. Nici tatei nu i-a prea surâs ideea. I-am scris Corneliei. Ea a fost bucuroasă că voi sta la ea. Maica, fie iertată, nu mai ştia ce să-mi facă, ca să fie bine. Îmi dădea sfaturi. Să fiu cuminte, să nu mă duc la plimbare singură, ci doar cu Cornelia sau cu doamna Tăuşan. Pe-acolo-s oameni stricaţi şi să nu te scoată din minţi!

"Lasă, maică, o să câştig bani mai mulţi decât la Prefectură şi o să vă trimit şi vouă."

"Nu ne trebuie nouă banii tăi, numai să ai grijă de tine. Cu banii să-ţi cumperi ce ai nevoie."

Aşa am şi făcut. Eram de o cuminţenie aproape sălbatică.

 

 

XIV

 

În 13 septembrie am plecat cu tata la Bucureşti. Cornelia ne-a aşteptat la gară. În Gara de Nord m-am înfiorat văzând atâta lume. M-am gândit la liniştea mea de la notariat. Dacă nu mi-ar fi fost ruşine, m-aş fi întors înapoi de unde venisem. Tata a observat şi m-a întrebat de ce sunt tristă.

"Nu mai vrei să vii aici? Încă nu-i târziu, doar putem să facem calea-ntoarsă şi Crişan te primneşte cu braţele deschise."

Aşa şi era.

"Nu, tată! Dar m-a apucat un dor de maica şi de toţi cei de acasă, de-aia plâng."

Cornelia era o fire veselă.

"Nu fi proastă, Vio! Ai să vezi tu ce fericită o să fii aici. Tu nu te gândeşti ce noroc a dat peste tine şi tu vrei să-i dai cu piciorul. Multe colege de-ale tale ar veni la Bucureşti dintr-un sătuc, suplinitoare sau funcţionare la prefectură."

"Nici nu mă gândesc să nu rămân", i-am spus.

Am luat o trăsură şi am ajuns la Cornelia. Stătea foarte aproape de Casa Corpului Didactic. Am plecat la Tăuşan a doua zi. I-am spus tatei că nu merg înapoi şi că degeaba insistă. Mi-am dat seama că plângeam fiindcă nu aveam haine destul de elegante.

Locuinţa lui Tăuşan era în curtea Liceului Lazăr. Am sunat. A ieşit o femeie mică de statură între două vârste. Am întrebat de Tăuşan, ne-a răspuns doar prin semne. Era mută şi omul de încredere al familiei Tăuşan. Era foarte devotată. Vara rămânea singură în toată casa. A coborât Tuşan, foarte prietenos, Sus, ne aştepta doamna la fel de binevoitoare.

"Ce face mama Maria?"

Aşa îi spuneau maichii.

"Ghine, ghine, a spus tata, toată lumea este ghine, numa' că plâng după Via şi văd că şi ea stă pe gânduri."

"Nu ai motive să stai pe gânduri", mi-a spus Tăuşan.

Casa era foarte elegantă şi mă miram cum de le place să vină în casa noastră modestă. La un semn al doamnei Tăuşan, muta a pus masa, iar noi am fost invitaţi. Muta se uita la noi ca la nişte fraţi, arătându-se cuprinsă de o veselie ineplicabilă.

Tăuşan mi-a pus că voi lucra la Împrumuturi.

"Salariul va fi mai mare de cât la Coşeni, fii sigură de asta. Poţi să locuieşti la noi."

Cornelia a sărit ca din puşcă şi a spus că voi sta la ea. Am spus că am ales această variantă.

"Bine dragă, dacă aşa vrei, a spus doamna Tăuşan, dar să ne vizitezi, ca să-şi arătăm Bucureştiul."

"La serviciu poţi veni de mâine", a spus domnul Tăuşan.

Am plecat apoi spre locuinţa Corneliei. Am trecut pe lângă o cofetărie numită "Ileana". Cornelia ne-a invitat la o prăjitură. Apoi ne-am dus acasă la ea.

"Noa, aşa, Vio, a spus ea. Ai să stai la noi, iar cu mâncarea ne înţelegem."

Seara, tata a plecat.

"Să ai grijă, Cornelio, de ea!"

Eu, oarecum intrigată:

"Da' ce, eu nu ştiu să am grijă de mine?"

"Să ţii legătura cu doamna Tăuşan. Ea o să-ţi fie ca o mamă. La vară, zicea Tăuşan vii şi tu cu ei în concediu. Până atunci tu vii de sărbători."

Ne-a pupat pe amândouă şi a plecat. Împreună cu Cornelia l-am condus până la staţia de tramvai şi ne-am îndreptat spre casă. M-am uitat în urma tramvaiului şi am început să plâng.

"Tu, Vio, nu fii proastă, doar tu ai vrut să vii. Acuma de ce plângi?"

"Lasă-mă, Cornelio, să plâng. Să mă uşurez un pic."

A doua zi la ora 6 am fost în picioare.

"Ce-i, Vio, de ce te scoli aşa devreme?" m-a întrebat Friţ (poreclă), soţul Corneliei.

N-am zis nimic, m-am dus la Cornalia şi am întrebat-o ce rochiţă să îmbrac.

"Uite, cu asta", a zis Cornelia, fie iertată.

Era o fustă bleumarin şi o bluză albă cu un guleraş brodat de mine. Arătam ca o elevă. La opt fără un sfert am plecat la doamna Tăuşan, aşa cum ne înţelesesem. Când ne-a văzut a început să râdă, iar muta nu mai ştia ce să-mi facă. Mă mângîia, îmi aranja gulerul bluzei.

"Măi, măi, da' ce fete vrednice sunteţi!"

Muta a fugit un sufragerie, a pus masa şi ne-a chemat. A insistat să mai mâncăm o dată. Cu ei. Pe la ora 9 am plecat cu domnul Tăuşan spre birou. Când am intrat, funcţionarele erau deja acolo. Nu m-am sfiit chiar deloc.

"Vă prezint pe viitoarea colegă, o ardeleancă. Vă rog s-o primiţi între dumneavoastră şi s-o iniţiaţi în lucrările de aici."

Doamna Enache, de la Împrumuturi, era bolnavă şi se pensiona. S-a bucurat foarte mult. Mi-a arătat ce voi avea de lucru. Celelalte erau la fel de binevoitoare. Admirau ardelencele serioase. Se ofereau să mă ajute. M-am întrebat dacă sunt rudă cu directorul. Nu ştiam ce să zic. Dacă le spusese Tăuşan că suntem rude? Nu le-am dat nici-un răspuns. Lucrările erau destul de uşoare.

Colegele mele erau foarte elegante. Îmi plăceau, în afară de faptul că se fardau. Repede m-am simţit ca şi cum aş fi fost acolo de-o veşnicie. Acasă, Cornelia era fericită. Mi-a spus că degeaba m-am îngrijorat.

"Ţi-am spus eu că are să-ţi placă?"

"Îmi place, dar dacă m-oi lua după fetele de acolo îmi voi cheltui toţi banii pe haine, cu toate că am un salariu mai mare decât la Coşeni. La Coşeni şi la Sf. Gheorghe fetele erau elegante, dar nu chiar ca astea. Mă gândesc ce mi-a spus tata, că eu nu trebuie să mă iau după fetele din Bucureşti."

Aşa că n-am făcut lux, nu m-am sulemenit, n-am mers la întâlniri cu băieţi. În timpul liber mă duceam la doamna Tăuşan şi împreună mergeam în Cişmigiu sau la un film. Mi-aduc aminte de primul film pe care l-am văzut. Era Sonny Boy, cu Al Jolson. Fetele mă tot întrebau dacă am şi eu vreun prieten cu care merg la plimbare.

"Nu am şi nici nu-mi trebuie prieten. Eu am cu cine mă plimba."

Se uitau lung la mine şi-mi spuneau că aşa sunt ardelencele, serioase.

La familia Tăuşan am cunoscut o familie care avea două fete ceva mai mari decât mine. Lucrau la Banca Românească. Pe una o chema Lotte, pe cealaltă Marga. Fete serioase, ne înţelegeam bine. Mergeam împreună în Cişmigiu.

La locul meu de muncă am avut ocazia să cunosc multe profesoare, învăţătoare. Persoane serioase. N-aveam nevoie de alte cunoştinţe. Cornelia şi soţul ei, Friţ, mă duceau uneori la cinema. Mai mergeam uneori împreună la familia Borcoman. Spuneau că am fi ceva rude. Locuiau în Floreasca şi aveau casa lor. Aveau patru copii: Relu, Ionel, Liana şi Marioara, cu vârste între 12 şi 25 de ani. Unrori mergeam cu fetele la plimbare, dar mai rar. De la un timp am observat că Relu parcă era din cale afară de drăguţ cu mine. Într-o zi, mi-a propus să merg cu el la plimbare. L-am refuzat, motivând că sunt foarte ocupată. I-am spus Corneliei.

"Noa, ce-i dacă te-o invitat? Doar nu te mâncă! Nu-i bine să fii aşa de sălbatică. Plus că suntem ceva rude, maica şi tata i-au cununat pe părinţii lui Borcoman."

"Eu nu merg numai cu el la plimbare şi gata! Ne-am mai dus noi la ei, dar atât."

Într-o zi am hotărât (cele două familii, a Corneliei şi Borcoman) să mergem într-o duminică la Snagov.

"Aşa zic şi eu, dar numai cu el nu vreau. Lasă să fiu eu sălbatică."

Şi cam atât cu capitolul Relu.

La birou treba mergea foarte bine şi domnul Tăuşan, îmi spunea, cînd mergeam la ei:

"Ei, domnişoară, am avut dreptate sau nu?"

Deseori mă invitau la masă şi mă simţeam la largul meu. Muta, cînd mă vedea, era în culmea fericirii. Aveam grijă şi îi duceam de fiecare dată câte ceva. Odată i-am dus o pereche de ciorapi. A fost atât de fericită. I-a mângâiat îndelung. S-a bucurat mult de ei cu toate că ea nu ieşea niciodată în stradă.

Era foarte credincioasă. Îi iubede pe soţii Tăuşan în mod vădit, le râdea, îi mângâia şi pe ei. O lăsau să facă ce voia ea. Robotea toată ziua prin casă.

De Crăciun, m-am dus acasă pentru o săptămână. Când m-am întors la Bucureşti, maica a făcut două pachete cu de-ale porcului, unul pentru familia Tăuşan, celălalt pentru mine şi Cornelia. Acasă m-au descusut în fel şi chip, nu le venea să creadă că totul este în regulă. După Bobotează, ne-am trezit cu tata la Bucureşti.

"Am venit să văz şi io cum o duceţi!"

S-a dus şi la Tăuşan, După două zile, a plecat mulţumit.

"Numai să ai minte draga tatii, că dacă ai minte, ai şi noroc."

El se referea tot timpul la conduita mea morală. Tare-i era frică că mă iau după fetele din Bucureşti.

"Ai grijă şi păstrează-ţi cinstea, dacă vrei să fii fericită. Bărbaţi-s bărbaţi, încântă fetele şi după aia nu le mai cunosc. Aşa să ştii!"

Vara ne-.am dus în concediu cu familia Tăuşan aşa cum îi promisese tatii. Eu am stat câteva zile mai mult.

Colegele mă respectau, una, eram foarte serioasă şi alta, credeau că-s rudă cu directorul. Aşa trecut a doua iarnă. Întâmplarea a făcut să cunosc o profesoară, doamna Enescu, venită cu nişte treburi de rezolvat. Îi plăcea să stea la discuţii cu noi când nu eram prea ocupate. Din vorbă în vorbă, a aflat că eu am venit din Ardeal şi m-a întrebat dacă îmi place în Bucureşti şi dacă am salariu mai mare aici. Mi-a povestit despre o nepoată a ei care se ocupa cu meditaţii după serviciu şi câştiga foarte bine. Mi-a spus apoi despre familia unui director general la Societatea de Asigurare Adriatica, cu sediul central la Triest. Se numea Szalay. Era căsătorit cu o italiancă din Triest şi aveau doi copii, unul de 8 ani, Gyurika şi fata de 10 ani, Frida. Veniseră în România nu demult. Au rugat-o pe nepoata doamnei Enescu să-i mediteze, dar aceasta n-a putut primi. Avea deja tot timpul ocupat cu alţi elevi. Copiii nu ştiau româneşte. Când a mai venit doamna Enescu pe la noi, am întrebat-o dacă familia Szalay a găsit meditator. Da, a găsit o domnişoară, funcţionară la Banca Românească, dar aceasa n-are nici un fel de metodă, iar rezultate nu se văd. Cred că vor renunţa la servicile ei. Întâmplarea a făcut ca meditatoarea s-a îmbolnavit şi n-a mai putut continua. Am rugat-o pe doamna Enescu să mă pună în legătură cu această familie. A treia zi, mă trezesc cu doamna Szalay la birou. Am rugat-o să vină la mine acasă, după-amiaza. Foarte amabilă, a venit la ora 5. I-am spus că sunt liberă numai după-amiaza. Mi-a vorbit într-o română stricată, amestecată cu italiană. Copiii nu ştiau decât puţine cuvinte româneşti. I-am spus doamnei Szalay că trebuie să mă consult cu sora mea, înainte de a accepta. A fost de acord şi mi-a spus că nu va avea nimic de obiectat la onorariul propus de mine. După ce a plecat, m-am dus împreună cu Cornelia la familia Tăuşan. Le-am povestit despre familia Szalay. Tăuşan a spus că n-ar fi rău, numai să nu-mi neglijez serviciul. Le-am povestit şi cum am cunoscut-o pe doamna Szalay. Au fost oarecum miraţi.

"Aici dumneata hotăreşti, Silviuţo", a spus doamna Tăuşan.

Am spus că voi încerca.

"Atunci încearcă şi vezi dacă nu este prea obositor", a spus Tăuşan.

În timpul discuţiei, muta stătea lângă mine şi mă mângâia pe umăr. Era copilăroasă. Soţii Tăuşan mi-au spus că o vor ţine toată viaţa.

A doua zi, la ora 5 după-amiaza, a sosit doamna Szalay, însoţită de soţul ei. Acesta ei era un ungur din Mezötur, o localitate de lângă Budapesta. Au propus să mergem până la ei, pentru a-i cunoaşte pe copii şi pentru a sta de vorbă mai pe îndelete. Când am ieşit în stradă, am văzut că ne aştepta o maşină cu şofer. În câteva aminute, am ajuns la Palatul Adriatica. El era o frumuseţe de bărbat, înalt, brunet, manierat. Cum am mai spus, ea era o italiancă, fosta soţie a directorului general din Triest. Cum s-a întâmplat de s-a măritat cu Szalay, nu prea ştiu. Ştiu însă că era o femeie exemplară din toate punctele de vedere.

Am fost primită regeşte. Cei doi copii au apărut. Frida era fiica directorului general Baco, cel din Italia, fostul soţ, iar Gyurika era al lui Szalay. Nişte copii ca florile, dar timizi. Cu greu am reuşit să scot câteva cuvinte de la ei. În cele din urmă, părinţii i-au convins că trebuie să stea de vorbă cu mine, fiindcă altfel nu-i pot ajuta. Au început să rupă româneşte, cu chiu cu vai. Drăguţi mai erau, Doamne! Am început să-i întreb câte ceva din materia şcolară, dar abia rupeau câteva cuvinte. Mi-am dat seama că uşor nu-mi va fi cu ei, dar ceva mă îndemna să arăt ce pot. Am ajuns la o înţelegere, anume să-i meditez de trei ori pe săptămână, câte o oră, după-amiaza. Urma să-i aducă la mine. Retribuţia era de 40 lei ora. Pe atunci, în 1934, se plătea cu 25 lei ora, dar mi-am spus că voi fi foarte conştiincioasă, precum şi am fost. Au primit condiţiile mele. Făceam meditaţia mai întâi cu Gyurika, sora lui fiind prezentă, apoi cu Frida. Făceam mici pauze şi ieşeam pe terasă, glumeam, folosind cuvinte simple. Programul dura două ore, de la 4 la 6 după-amiaza. N-a fost uşor, nu ştiau româneşte. Ştiau ceva maghiară, dar eu mi-am spus că este mai bine să folosim doar româna. De multe ori, o oră se transforma într-o oră şi jumătate.

Nu ştiu cum s-a făcut că am lucrat de mai multe ori cu unguri. Toţi s-au dovedit a fi oameni dintr-o bucată, cinstiţi şi buni.

La Cornelia camera mea era destul de mică. Lui Friţ, soţul ei, nu i-a prea convenit când a văzut că-mi vin acasă elevi. Îmi tot făcea aluzii despre o încăpere mai mare. Mie nu-mi convenea să se uite chiorâş la copii, aşa că după a doua săptămână de la începutul meditaţiilor am hotărât să-mi caut gazdă, să plătesc, dar să ştiu că-i a mea. Am găsit pe strada Romană nr. 121, la doamna Andreescu, o femeie singură. Nici acolo nu era încăperea prea mare, dar eram stăpână pe ea, nu deranjam pe nimeni şi nici eu nu eram deranjată. Mă simţeam foarte bine în noua locuinţă. Gazda mea era o femeie foarte bună. Mă iubea mult şi era fericită că nu mai este singură. Când le-am spus, părinţilor celor doi copii nu prea le-a convenit. Au venit să vadă locul şi au spus că pot să-mi dea o cameră la ei. Le-a plăcut totuşi mai mult decât ce aveam la Cornelia.

Cei doi copii mă iubeau. Frida spunea că îşi dă silinţa să învaţă bine, fiindcă mă iubeşte pe mine.

"E foarte bună domnişoara Silvia, nu strigă la noi, iar dacă nu ştim ceva, ne spune de atâtea ori până înţelegem."

Dumincile nu ştiam cum să mă împart. Să merg la Cornelia? La doamna Tăuşan? La doamna Szalay? Aceasta din urmă trimitea şoferul să mă ia. Îmi plăcea mult la familia Szalay. Când eram la ei la masă, aveau şi alţi invitaţi. Musafiri de elită. Familia Otto Stern, director general la o exploatare petrolieră, Adler, director la fabrica de becuri Noris, Vaida, director general la Industria Sârmei, Tolnay, director la fabrica de stofe Serilana. Toţi, putrezi de bogaţi. Iar eu, modestă, printre ei. Venea şi Emil Brancovici, director general la Agricola Fonciera, profesor universitar la Academia Comercială şi parlamentar liberal. Acesta a avut curajul ca prin intermediul doamnei Szalay să mă ceară de nevastă, punându-mi la picioare milioane. Avea 60 de ani, iar eu eram o fată tânără şi cuminte. Am rugat-o pe doamna Szalay să nu mă mai invite când vine el. Aveam să-i povestesc lui Gheorghiţă, viitorul meu soţ, despre Brancovici. Acesta avea să-l laude şi să-mi spună că era un profesor eminent.

Toţi mă iubeau, fiindcă la şcoală profesorii copiilor meditaţi de mine observaseră progresele acestora. Apoi, mă vedeau tânără şi cuminte, lucru cam rar în Bucureşti în vremea aceea. Se interesan când este ziua mea de naştere. Când a fost această zi, m-am trezit cu o grămadă de cadouri din partea familiei Szalay. Separat, un foarte frumos cadou de la familia Stern: un fular de mătase naturală. A fost şi un servici pentru cafea cu lapte. Şi azi mai am două ceşti. Aşa m-am obişnuit cu anturajul lor, dar eram cam obosită. Soţii Tuşan se mirau şi mă întrebau dacă nu-mi este prea greu. Am scris şi acasă despre ceea ce fac. Nu prea erau mulţumiţi de camera cu chirie. O fată singură!

Ce s-o fi gândit, ce nu, într-o dimineaţă m-am trezit cu tata chiar la ieşirea din curte, când plecam la serviciu. Mi-a spus că a trecut pe la domnul Tăuşan şi m-a învoit. Era şi Cornelia cu el. Am intrat în casă. L-am prezentat pe tata doamnei Andreescu. La prânz, am mâncat cu toţii împreună. După-amiaza au venit copiii. Doamna Andreescu l-a invitat pe tata în altă cameră ca să nu ne deranjeze la lecţii. Ulterior, mi-a povestit că tata era îngrijorat. După două ore a venit şoferul după copii. Au revenit la mine în cameră şi tata mi-a spus:

"Noa, draga tatii, nu credeam că ai atâta ambiţie. Dar eu cred că tot e prea mult. Numa' să nu te betejeşti!"

"Nici o grijă tată, am eu grijă de mine."

"Da' aşa, câte o dată, la aier nu mai ieşi să te preumbli? Ziua văd că eşti ocupată, iar seara o fată cuminte n-are ce căuta pe stradă."

"Lasă, domnule, a zis doamna Andreescu, că nu iese singură. Eu ce păzesc? Este ca şi fiica mea. O fată atât de serioasă şi de cuminte! Eu n-am copii. Pe ea o am de-acuma. Fetele de aici n-au ce căuta la mine, oricât mi-are da."

"Bine, doamnă dragă. Apoi, când o veni acasă să vii şi dumneata cu ea."

Tare s-a bucurat săraca, că avea ocazia să meargă vara undeva.

După plecarea tatii am primit o scrisoare lungă de la el, cu sfaturi pe care mi le mai spusese de multe ori.

Am depus mare efort cu copiii. Erau foarte disciplinaţi. După doi ani şi ceva, vorbeau citeau şi scriau româneşte aproape perfect. Luau numai "foarte bine" la şcoală. Făceam lecţii şi în timpul vacanţei. Părinţii erau fericiţi, ca şi mine. Mi se dusese vesgea în societatea lor de bogătaşi. La Crăciun, am plecat acasă cu doamna Andreescu. I-a plăcut foarte mult, a stat o săptămână la noi.

Într-o duminică am fost invitată la masă la familia Szalay. Era de faţă şi familia Adler, care avea un copil în clasa a treia, Otto, la şcoala evanghelică. Acesta era în situaţia celorlalti doi copii în privinţa limbii române. Erau budapestani, veniseră de puţină vreme în Bucureşti. La masă am observat încă o dată cât de amabili erau cu mine. Cred că le plăcea modestia mea. Eram nefardată, necoafată, dar îmbrăcată cu gust. Fiindcă aveam replică, au observat şi că nu sunt proastă de felul meu. Au insistat să-l meditez şi pe copilul lor, Otto. Era în aceeaşi clasă cu Frida.

Le-am spus că mă voi gândi. În timpul mesei s-a vorbit ungureşte şi româneşte, stricat. Peste câteva zile s-a anunţat doamna Adler. Voia să-mi facă o vizită, atunci când fac lecţiile cu copiii Szalay. Eu, desigur, n-am refuzat-o. A venit împreună cu doamna Szalay. Au insistat din nou şi am primit. Am aranjat ca Otto să vină împreună cu ceilalţi doi copii. Era mai greu, eram obosită, dar n-am renunţat. Nu mai aveam timp liber chiar deloc. Trimiteam bani părinţilor mei pentru ca să cumpere porci, să-i crească şi apoi să-i vândă, iar cu banii să-mi cupere trusou. Treptat, am început să mă îmbrac şi eu mai frumos. Am continuat doi ani cu trei elevi. Între timp aceştia au devenit "români", puteau să-şi facă lecţiile singuri. Drept urmare, am decis să renunţ la meditaţii şi să mă mulţumesc cu salariul de la Casa Corpului Didactic.

Între timp, mi s-a oferit ocazia să-l meditez pe domnul Stern, la limba română. Acesta avea însă nevoie de un vorbitor de engleză, germană sau franceză, ca profesor. Eu nu stăpâneam aşa de bine franceza şi oricum nu mă ocupam de bărbaţi. Stern m-a rugat să-i spun dacă ştiu pe cineva capabil să-l mediteze.

În cele din urmă le-am spus părinţilor respectivi că nu mai fac meditaţii cu copiii. Cu chiu cu vai, au acceptat. Am rămas în bune relaţii. Mă invitau la masă etc. Nu mergeam de câte ori mă chemau, fiindcă era o diferenţă ca de la cer la pământ între viaţa lor şi a mea. Acum mă simţeam mai odihnită, serviciul fiind între orele 8-13. Mă plimbam, împreună cu doamna Andreescu sau cu sora mea Cornelia.

 

 

XV

 

Într-o sâmbătă după-amiază, împreună cu Cornelia, ne-am dus în vizită la fina maichii, Borcoman, în Floreasca. Noi cei tineri, Relu, Marioara şi cu mine, am hotărât să ne întâlnim şi a doua zi, la Scala, iar de acolo să mergem cu toţii la film pe Bulevardul Elisabeta. Doamna Andreescu m-a sfătuit să nu stau prea mult. Întâlnirea era la ora trei după-amiaza. Am întârziat. Ei plecaseră. M-am îndreptat spre casă, spre Piaţa Romană. Eram tristă şi mergeam fără să mă uit în dreapta sau în stânga, nu mă uitam la nimeni, cu toate că circulau sute de oameni, tineri, bătrâni, vorbind, glumind. Deşi eram destul de veche în Bucureşti, felul meu de-a fi seriosă, aproape încruntată nu se schimba. Mă tot gândeam la ce-mi spusese tata despre Bucureşti. Deodată văd că un bărbat se opreşte brusc în faţa mea astfel încât n-am mai putut să fac nici-un pas. Intrigată, mi-am ridicat privirea şi am văzut un tânăr foarte vesel, bine îmbrăcat, chipeş, aşa cum îmi place mie să fie bărbaţii. N-am putut pentru moment să spun nimic, nici el n-a spus, pur şi simplu ne-am ciocnit unul de celălalt. M-am uitat la el foarte serioasă, mi-am întors apoi repede capul şi am făcut un pas la dreapta şi mi-am continuat drumul fără să zic o vorbă. Cine o mai fi şi ăsta? m-am întrebat. Crede că sunt vreo stricată? Ce curaj pe el.

Mergeam spre Piaţa Romană când deodată mă trezesc în faţa mea cu acelaşi bărbat, făcând acelaşi gest şi de data aceasta râzând. Nu ştiam ce să fac şi ce să cred. Visam? Nu, era o realitate. Ce se întâmplase? El văzuse direcţia în care mergeam, a luat tramvaiul o staţie şi a coborât. S-a întors, sperând că mă va reîntâlni, precum a şi fost.

"Bonjour duduie!"

"Ce doriţi, domnule? De ce-mi ţineţi calea? Pentru ce mă urmăriţi?"

Mă gândeam că mă confundă cu cineva.

"Vă rog să mă scuzaţi, dar eu vreau cu orice preţ să vă cunosc personal", a spus el.

"Dumneavostră doriţi, dar eu nu fac cunoştinţe pe stradă."

Şi am dat să plec.

"Şi vă rog să mă lasaţi în pace! Drept cine mă luaţi?"

"Dar dacă nu pe stradă, unde vă pot cunoaşte?"

"Nicăieri, domnule!"

Şi am plecat. Dar el n-a renunţat. Mergea alături de mine.

"Îmi daţi voie să vă spun ceva?"

I-am răspuns cam răstit:

"Poftim! Ce doriţi?"

"Eu v-am văzut de multe ori pe aici."

"Şi ce dacă m-aţi văzut?"

"Nu cred ceva rău despre dumneavoastră, numai că îmi plăceţi mult, tocmai pentru că nu vreţi să mă cunoaşteţi. Şi, dacă este nevoie, mă legitimez."

Şi mi-a pus imediat în mână buletinul lui de identitate. Nu m-am uitat la el. Apoi a scos un alt carnet.

"Vă rog să vă uitaţi la el!"

În cele din urmă, m-am uitat. Era student în anul al treilea la Academia Comercială.

"Şi, dacă nu vă ajunge, să ştiţi că lucrez la Banca Românească, în calitate de procurist. Ăsta sunt."

"Şi de ce îmi arătaţi toate acestea?"

"Ca să vă conving că sunt un om serios."

"Om serios? Şi vă ţineţi după fete pe stradă?"

"Ba, pardon! Eu nu mă ţin după oricine pe stradă."

Am stat şi m-am gândit. Doar nu m-o mânca! mi-am spus.

"Bine, domnule, totuşi ce doriţi?"

"Să vă cunosc. Cum vă cheamă şi cine sunteţi."

Am întins mâna şi i-m spus cum mă cheamă şi cine sunt. I-am spus că sunt din Ardeal şi mă ocup în afara serviciului de meditaţii. Îl cunoştea pe domnul Tăuşan, fiindcă venea la banca unde lucra el. L-am întrebat dacă n-ar vrea să-i dea ore de română lui Otto Stern, director general la rafinăria Astra Română. Asta după ce am aflat că vorbeşte germana ca a doua limbă.

"Ba da, dacă mă plăteşte bine."

I-am promis că voi vorbi cu Otto Stern şi apoi îi voi opune în legătură. Am vorbit şi Otto Stern l-a chemat la el acasă. Stătea în Parcul Domenii. S-a dus şi chiar din acea zi au început lecţiile. Vreme de un an, au făcut câte o oră zilnic. Nu mai ştiu cât primea, dar era plătit regeşte. Într-un an, Stern vorbea bine româneşte. S-au împrietenit şi uneori mergeau împreună la plimbare, vorbind româneşte. Când l-am prezentat lui Stern acestea m-a rugat să mă ocup de soţia lui. Nici ea nu ştia deloc româneşte. Mi-a propus să-mi plătească ora cu 70 de lei. Am primit. Ea nu era atât de conştincioasă ca soţul ei. În timpul orei, mai mult ne distram, râdeam, glumeam. Nici ţinere de minte nu avea. După vreo şase luni am întrerupt lecţiile. În schimb, bărbaţii avansau de minune. Se zice că Stern s-ar fi prăbuşit cu avionul în ocean, în drum spre America. Acest Stern era un om superior, drept, bun cu toată lumea. Cică s-ar fi dus odată în control la o staţie de benzină (pe atunci se numea oil) cu ţigara aprinsă în gură. Distribuitorul nu-l cunoştea şi l-a poftit afară. A doua zi, respectivul a primit un premiu destul de mare.

Revin la întâlnirea cu Gigi (îl chema Gheorghe, dar eu aşa i-am spus întotdeauna; uneori i-am spus Gheorghiţă). M-a întrebat unde mă duc şi unde am fost. I-am povestit cum am întârziat la o întâlnire şi mă duc acasă.

"Dar unde locuiţi?"

"N-are importanţă".

"Ba are, că vreau să vă conduc."

"Nu! Vă rog foarte mult! Nu accept!"

"De ce, mă rog? Eu nu mănânc oameni."

"Nu vreau. Domnule, vă rog!"

Dar el tot venea pe lângă mine. Nu puteam să-l împiedic.

"Dar de distrat nu vă distraţi chiar deloc? m-a întrebat. Teatru, cinema, plimbări?"

"Nu."

"Nu pot crede."

Tot mergând, ne-am apropiat de locuinţa mea de pe strada Romană.

"Ei, domnule, am zis eu, până aici."

"Dar de ce până aici, ardeleanco?"

"Nu vreau să ştie gazda mea că am făcut cunoştinţe pe stradă."

"La ce număr staţi?" i-am spus.

Mă gândeam ce ar fi zis tata şi maica, dacă m-ar fi văzut.

"Chiar nu aveţi nici-o cunştinţă?"

"Ba o am pe sora mea cu soţul ei şi pe familia Tăuşan."

"Ei, lăsaţi poveştile astea şi spuneţi-mi când ne mai vedem."

"Când s-o întâmpla să ne mai întâlnim pe stradă."

"Nu aşa, ardeleanco! Eu doresc mult să vă mai văd."

Cu toate că mie îmi plăcea de el ca om, l-am rugat să nu vină pe acolo, fiindcă mi-ar face cel mai mare rău.

"Dar ce sălbatico dragă, dumneata nu vrei să te măriţi niciodată?"

"Nu-mi vorbiţi, domnule, de măritat. M-am convins că nu sunteţi un om serios. Astăzi ne-am cunoscut şi îmi vorbiţi de măritat. Îmi pare rău că am admis să veniţi pe stradă cu mine."

"Dar eu vă puteam conduce şi dacă nu admiteaţi. Vă urmăream."

Am râs amândoi. Am dat mâna şi mi-am luat la revedere.

"Altceva n-ai de spus, simpatico?"

"Nimic."

Ajunsă acasă, cu gîndul dacă am făcut bine sau nu, i-am povestit doamnei Andreescu cu lux de amănunte. Am râs amândouă. Nu ştiam ce să cred.

"A fost ca-n filme", a zis gazda mea.

Chiar aşa. A doua zi pe la 11 colegă mă cheamă la telefon. O voce de bărbat.

"Alo, bonjour domnişoară. Aici bănăţeanul. Aţi crezut că scăpaţi de mine aşa de uşor? Vă fac cunoscut că mâine după masă între orele 6 şi 7 vă fac o vizită la domiciliu."

Am încremenit. Nu m-a întrebat dacă primesc sau nu. Fără să aştepte un răspuns şi-a luat la revedere şi a închis telefonul.

Nu ştiam ce să le spun fetelor, fiindcă nu voiam să se ştie despre cunoştinţa mea. M-am bâlbâit puţin şi apoi am spus că a fost Relu, vărul cu care trebuia să mă întâlnesc duminică.

Când i-am spus doamnei Andreescu despre telefon, mi-a spus că ar fi bine să-l primesc, din moment ce s-a şi legitimat.

"Lasă-l să vină, însemnă că-i un om serios şi doreşte o cunoştinţă serioasă."

Bănăţeanul s-a ţinut de cuvânt şi a doua zi la ora şase după-amiază s-a prezentat la poartă. A sunat. A ieşit doamna Andreescu. L-a întrebat pe cine caută şi cine este. El a scos râzând buletinul şi i-a spus;

"Ăsta sunt şi o caut pe domnişoara Silvia."

"Ştiu toată tărăşenia, a spus doamna Andreescu. Poftiţi, domnule!"

Au intrat. Am apărut şi eu.

"Ce s-a întâmplat, de ce aţi închis telefonul atât de repede?" l-am întrebat.

Ca să nu vă dau ocazia să mă refuzaţi. El era un om foarte hazliu. Ca la toţi bănăţenii, îi plăcea să facă glume din orice.

"Am venit să vă văd! E bine?"

Nu ştiam ce să răspund.

Doamna Andreescu l-a servit cu dulceaţă, cafea şi o plăcintă cu mere. Cine a făcut plăcinta? Că-i tare bună! O făcuse doamna Andreescu.

"Dar domnişoara ştie să facă plăcintă atât de bună?"

I-am spus că nu ştiu. De fapt ştiam, fiindcă ardelencele sunt gospodine.

"Mai am timp să învăţ, până m-oi mărita."

I s-a părut că m-am supărat.

"Ei, am glumit numai, nu te mânia!"

A stat câteva minute fără să zică nimic, apoi deodată, cu voce tare, i-a zis, doamnei Andreescu:

"Uitaţi ce-i! Aţi văzut cine sunt. Puteţi să vă interesaţi dacă vreţi, că văd că ţineţi locul unei mame. Eu sunt la vârsta când nu mai am răbdare să merg pe ocolite. Vreau s-o cunosc pe duduia Silvia mai îndeaproape."

"Adică cum mai îndeaproape, domnule?"

Gazda mea era aproape supărată. "

"Adică să iasă cu mine în oraş, la un film, la un teatru. Şi să ne cunoaştem mai bine."

"Eu, domnule Bugariu, nu ştiu ce să zic, văd că sunteţi foarte autoritar. Nu ştiu ce să zic. N-aş vrea să se încurce în nişte treburi pe care le poate ocoli. Dumneavoastră ştiţi că dânsa nu este o fată ca oricare."

Doamna Andreesacu era o femeie înţeleaptă.

"Dar ce Dumnezeu, doamnă, vreţi s-o faceţi călugăriţă? Ce spuneţi duduiţă? Aţi fi de acord să mergem împăreună sâmbătă seara la teatru, să vedem o piesă bună? N-am nimic împotrivă, o invit şi pe doamna cu noi."

"Nu, domnule, am zis eu. Nu ies."

El a rămas tablou. Vasăzică n-aveţi încredere în mine? În felul acesta n-are rost să ne mai vedem, nu? Îmi face impresia că ve este frică de cineva. Nu-i supărare, dar spuneţi adevărul că sunteţi angajată."

Pe undeva îmi părea foarte rău, dar nu voiam să i-o arăt.

"Atunci n-am decât să mă retrag."

S-a ridicat şi-a luat rămas bun şi a plecat. Noi două am rămas uimite, ne uitam una la alta fără să vorbim.

"Eu cred că are dreptate, a spus doamna Andreescu după o vreme. Doar nu sunteţi de 15 ani, minoră."

Eu tăceam şi se vedea că-mi pare rău. Au trecut câteva zile şi n-a dat nici-un semn de viaţă.

"O să vă pare poate rău, zicea gazda mea. Mie-mi plăcea omul ăsta, se vedea că este serios."

"Mie nu-mi pare rău! Să mă afişez cu el şi apoi să iasă cine ştie ce?"

Simţeam însă că va reveni. Aşa a şi fost. A patra zi după cele întâmplate, când mă îndreptam spre casă, mi-a apărut în cale şi m-a întrebat dacă mi-am schimbat părerea despre el. I-am spus că nu sunt o fetişcană uşoară şi de pomană insistă, nu voi cădea.

"Eu n-am venit în Bucureşti pentru aventuri."

"Dar cum crezi ardeleanco că mă vei ţine la distanţă şi până când?

S-a înfuriat şi-mi zicea tu.

"Adică cum la distanţă?"

"Adică să nu-mi dai voie să te sărut. Ha, ha, ha!"

Şi deodată s-a repezit la mine şi m-a sărutat în plină stradă.

"Aşa! Acum spune-i doamnei Andreescu!"

Ce era să fac? M-am supărat şi am plecat spre casă. El, pe lângă mine. A intrat o dată cu mine şi după ce a salutat-o pe doamna Andreescu, a spus destul de tare, dar glumind:

"Am sărutat o fată, doamnă!"

"Vai, dar cum se poate? Pe stradă? Nu e prea frumos! Doar vă cunoaşteţi de puţină vreme!"

"Lăsaţi că nu-i nici-un păcat! Eu v-am spus că vreau s-o cunosc, dar se vede treaba că numai cu forţa se poate."

Au râs amândoi. Eu nu. Îmi plăcea mult de el, dar eram foarte retrasă.

Azi aşa, mâine aşa, ne-am obişnuit cu vizitele lui aproape zilnice. M-am gândit că ar fi mai bine să le spun şi Corneliei şi familiei Tăuşan şi să-i întreb ce să fac. Cornelia era o fire veselă. Mi-a spus:

"Lasă că nu te mănâncă şi apoi nici tu nu mai eşti de 15 ani. Nu ştii de unde sare iepurele. Poate te măriţi şi rămâi aici pe veci sau te faci bănăţeancă, dacă spui că este din Banat."

Domnul Tăuşan mi-a spus că va merge la banca lui şi va afla ce fel de om este. A aflat că-i un om de bază, s-a confirmat că lucra acolo pe post de prim procurist şi era student la Academia Comercială.

"Totul este dacă vrea să te cunoască numai ca să se distreze sau vrea să se căsătorească", a spus domnul Tăuşan.

Mă neliniştea ideea că poate el vrea aventuri. Eu nu sunt pentru aşa ceva, îmi spuneam.

El a continuat să vină pe la noi. Am acceptat o plimbare prin Cişmigiu, apoi un film la matineu. Încet, încet, prietenia noastră s-a transformat în dragoste sinceră. Eram nedespărţiţi în timpul nostru liber, cu toate că el trebuia să meargă şi la cursuri. Într-o duminică stând noi doi de vorbă, era de faţă şi doamna Andreescu, mai în glumă, mai în serios, m-a întrebat dacă n-aş vrea să mă mărit cu el. Sinceră să fiu, aşteptam de mult întrebarea asta. Nu m-am grăbit să răspund. A întins mâna, mi-a ridicat bărbia şi m-a întrebat:

"Mă placi sau nu?"

Eu i-am răspund că da, dar n-am avere cum au bănăţencele.

"Nu-i bai, gândeşte-te bine şi răspunde-mi foarte sincer."

"Ţi-am răspuns, nu?"

Eram fericiţi amândoi. A doua zi m-a aşteptat când mergeam acasă de la serviciu şi m-a condus. În drum mi-a spus că ar fi bine să ne luăm, să nu ne mai întâlnim ca elevii de şcoală.

"Nu merge aşa repede, am zis. Trebuie să-i întreb şi pe părinţi. Am să le scriu şi vom vedea."

Le-am scris şi tata mi-a răspuns că vor să-l cunoască şi ei. Asta era prin luna mai. Le-am scris şi le-am spus că voi veni în concediu la vară pentru o lună de zile şi poate va veni şi el. În iulie m-am dus acasă. Tata s-a arătat destul de sceptic:

"Ei, draga tatei! Bănăţenii-s bogaţi, mă mir că s-ar însura cu o ardeleancă fără avere."

La câteva zile după sosirea mea ne-am trezit cu Gheorghiţă. Tata era în curte, descărca nişte lemne din car.

"Bună zâua! Noa, da' ce mai faceţi?"

Lui Gigi îi plăcea să vorbească ca oamenii de la ţară.

"Mulţămim dumitale! Da' nu te cunosc."

"Eu sunt un bănăţean, cred că v-a scris Via. Am venit să ne cunoaştem, dacă n-aveţi nimic împotrivă."

"Ghine ai venit, poftim în casă!"

Maica, draga de ea, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Seara, i-a pregătit patul, iar eu am plecat la sora mea Lucreţia, să nu cumva să creadă vecinii să sunt neserioasă. În prima seara, stând la masă, din senin, s-au spart trei sticle de lampă, una după alta. Maica a zis că înseamnă noroc.

"Aşa să fie, a spus Gheorghiţă. Şi pentru că este vorba de noroc, aş vrea să vă întreb ceva. Ce spuneţi, v-aş conveni de ginere?"

Tata a zis:

"Dacă Via vrea, noi nu avem nimic împotrivă. Numai că noi nu sumtem bogaţi, ca bănăţenii."

"Pe mine nu mă interesează bogăţia. Bogăţia este ea pentru mine şi eu pentru ea. Ce zici, Vio?"

Am spus că sunt de acord. Ne-au urat noroc. Tata a spus că ar vrea să-i cunoască şi pe părinţii lui. Eu m-am întors peste o lună la Bucureşti. Peste puţină vreme m-am trezit cu Gigi şi cu mama lui. Doamna Andreescu a rămas uimită, fiindcă şi-a dat seama că este lucru serios. Mama soacră era o femeie foarte sobră, încât atunci când am văzut-o m-am speriat un pic. Avea o privire foarte pătrunzătoare (sau mi se părea mie?) şi mă studia.

"Am venit să te cunosc, Silvio!"

Prima ei remarcă a fost că sunt mai înaltă decât Gheorghiţă. Era un semn că nu-i place de mine.

"Ei şi ce-i dacă-i mai înaltă cu un centimetru? a întrebat-o el. Decât să fie bondoacă, ca Iulia (o pretendentă de la Comloş, satul natal al lui Gigi) şi la bătrâneţe să rămână de-o şchioapă, mai bine aşa."

Eram tare emoţionată. N-am zis nimic.

După ce a plecat, viitoarea mea soacră mi-a trimis o scrisoare. Doamna Andreescu m-a întâmpinat cu ea în mână. Parcă o văd, era într-un plic albastru. M-am bucurat, crezând că-mi scrie în legătură cu nunta. Era scrisă pe două pagini de hârtie comercială, cu litere cam mari, dar clare. Scria cam aşa: "Domnişoară Silvia! Am călătorit destul de bine şi am putut să văd nişte sate din Ardelal şi îţi spun drept că mi-a venit să plâng. Ce sunt satele noastre din Banat pe lângă acelea! Am stat de vorbă şi cu bărbatul meu. El nu are nimic împotriva căsătoriei. Dar eu îţi spun drept că sunt contra! Nu vreau ca băiatul meu să se căsătorească cu o fată din Ardeal! Noi ni-s bănăţeni şi bănăţeană vrem! Noi am otănit (muncit) destul în viaţă, l-am dat la şcoli şi acuma când am gătat (terminat) vrem ca să se tragă lângă moi, să se însoare cu fată de pe la noi, să nu se ducă în fundul Ardealului. Aşa că te rog să fii fată cuminte şi să-l laşi în pace şi tu să-ţi iei un băiat din Ardealul vost'. Asta-i dorinţa mea! Aici în satul nost' sunt destule fete cu avere şi nu vreau să-şi aducă nevastă din altă parte. Am să le scriu şi părinţilor tăi. (Le-a şi scris.) Te rog să nu-i arăţi cartea lui Gherghiţă, că eu îi scriu şi lui."

N-am ascultat-o şi i-am arătat scrisoarea, spunându-i că renunţ la el, cu toată părerea de rău. I-am spus că nu vreau să mă impun şi să tulbur viaţa părinţilor lui.

Gigi nici n-a vrut să audă şi m-a rugat să nu-i răspund mamei sale, că-i va scrie el. L-am ascultat. După două zile a primit şi el o scrisoare unde era rugat să meargă acasă şi s-o ceară pe Iulia. El şi-a luat trei zile libere şi s-a dus acasă. S-a întors foarte vesel. L-am rugat să renunţe la mine. M-a întrebat de ce abandonez aşa de uşor. Mi-a spus că a vorbit cu mama lui şi i-a spus că nu se mai însoară, dacă nu poate să mă ia pe mine. Tatăl lui i-a spus să ia pe cine crede, nu pe cine spune mama lui. Până la urmă, viitoarea mea soacră a fost de acord. Între timp, ea le-a scris părinţilor mei. Tata i-a răspuns, scriind că nici ei nu sunt de părere ca fata lor să se mărite cu un băiat din Banat. A rugat-o să-l convingă pe Gheorghiţă să renunţe la mine! A scris cam aşa (am văzut scrisoarea): "Cât priveşte bogăţia, este adevărat că noi nu suntem bogaţi ca bănăţenii, dar, slavă Domnului, trăim omeneşte, tot prin muncă cinstită, aşa cum spui dumneata că aţi agonisit ce aveţi. Aşa că nu-i cu supărare. În orice caz, doamnă, o aşa scrisoare drept să-ţi spun n-am mai primit în viaţa mea şi mă mir că soţul dumitale a fost de părere să recurgi la o asemenea faptă care după părerea noastră este destul de urâtă. Copiii noştri sunt la o vârstă când poate pot judeca mai bine decât noi, încât noi aproape că nu ne putem amesteca. Ei s-au plăcut şi se vede treaba că se iubesc, noi ce putem face? Pot să vă spun că fata mea şi copiii mei sunt bogăţia noastră. Băiatul cred că v-a spus cum trăim şi cum stăm. Te asigur, doamnă, că i-a plăcut ce a văzut. Şi nouă ne-a plăcut de el. Averea nu ne interesează. Cred că dacă veneai şi dumneata la noi n-ai mai fi aşa de înverşunată. Ai fi văzut frumuseţile Ardealului şi oamenii din el. Şi să ştii că fericirea nu stă numai în bogăţie. Băiatul dumitale n-are nici o obligaţie faţă de fata noastră. Şi asta fiindcă sunt prieteni cinstiţi, şi fata noastră este cinstită. Am patru fete şi nu mi-e ruşine cu ele. Aşa le-am crescut, aşa le am. Poate crezi că se ţine de băiatul dumitale. Nu, doamnă, asta te asigur. Aşa să fie cum, va rea Dumnezeu. Scrisoarea dumitale putea fi mai omenoasă, mai blândă, dar treacă de la mine. Noi n-avem fată care să fugă după bărbaţi, poate să se mărite cu cine vrea." În încheierea scrisorii i-a spus să-l roage pe fiul ei să mă lase în pace. Şi nu invers.

Gheorghiţă susţinea sus şi tare că mama lui a lăsat-o mai moale şi consimte la căsătorie. Mie îmi trecuse însă tot elanul. Să mă mărit cu forţa? El intrase în panică. Venea tot mai des la mine şi-mi vorbea numai de căsătorie. Îmi spunea că nu-i bine să tot amânăm.

La familia Stern, am cunoscut familia Tolnay, venită tot din Ungaria. Aveau doi copii, de 8 şi 10 ani. Aveau necazuri cu şcoala fiindcă nu ştiau româneşte. M-au implorat să-i meditez. Nu eram prea încântată, fiindcă astfel nu mai aveam prea mult timp liber. Am acceptat până la urmă. Uneori se ocupa şi Gigi de ei, fiindcă îi plăceau copiii disciplinaţi.

Într-o duminică a sunat la poartă un domn. Eu stăteam de vorbă cu doamna Andreescu. Era Aurel, fratele lui Gigi, "fişcalul" (avocatul). Venise să mă cunoască. Hazliu, a spus:

"Dar ştii că-mi placi? Ce vrea mama? Terminaţi odată, frate şi luaţi-vă!"

Oarecum contrariată, l-am întrebat dacă vorbeşte în numele fratelui lui.

"Ei, doar ştii că-s avocat!" a râs el.

În scurt timp, a venit şi Gheorghiţă.

"Mama spunea că vrea nuntă", a zis Aurel.

"Nu mai vreau nici-o nuntă a zis Gigi. Ne cununăm la starea civilă, o masă cu câţiva prieteni şi gata."

În vara aceea hotărâsem cu o prietenă să mergem la Timişu de Sus, la Pensiunea Gaizer. I-am spus lui Gigi şi el s-a supărat.

"Se vede că nu eşti cu gând serios. Nu mai vrei să te măriţi cu miner?"

"Ba da, am spus, dar deocamdată vreau să fiu liniştită."

Primisem iar o scrisoare de la mama lui Gigi. Îmi spunea că, dacă nu renunţ, puteam să ne luăm, dar ea mulţumită nu-i! Pe de altă parte, tata, printr-o altă scrisoare, mă sfătuia să renunţ. Eram într-o stare sufletească cât se poate de neplăcută.

Am plecat. La Timiş am fost cazate foarte bine. Totul mergea bine. Într-o zi, la masă, am cunoscut-o pe o italiancă şi pe soţul ei. Erau din Triest. Oameni cumsecade, ne-am împrietenit. Nu făceam un pas unii fără alţii. Într-o zi, m-au întrebat dacă nu vreau să mă fac italiancă.

"Eu am un frate profesor la Milano şi tare-i mai plac româncele! Dacă ai vrea să-l cunoşti, el ar putea veni în scurt timp în România."

Le-am spus foarte scurt că nu vreau deocamdată să mă mărit. Gândul meu era la Gigi, pe care-l iubeam. A doua zi, ne-am pregătit să mergem la pădure. Când am ieşţit din sala de mese, m-a întâmpinat Gigi! Era foarte vesel. S-a repezit la mine şi m-a sărutat. Italianca a rămas paf!

"Crezi că ai scăpat de mine aşa de uşor?"

Eu eram în al nouălea cer! L-am prezentat italienilor şi Ilincăi, prietena mea. S-a ataşat şi el grupului nostru. Am plecat împreună la pădure. Am cules flori, că altceva n-am găsit. Deodată mi-a spus:

"Dar tu nu mă întrebi de ce am venit?"

"Să te plimbi."

"Nu, am venit să-ţi cer actele şi mâine le duc la Primărie. Când te întorci tu, peste două săptămâni, ne cununăm."

Nu aveam actele acolo. I-am spus unde sunt. Seara a plecat înapoi la Bucureşti. S-a fixat cununia pentru 16 iulie 1936. Am scris amândoi şi ne-am anunţat părinţii. Pentru cununie au venit Aurel, fratele lui Gigi şi părinţii acestuia, părinţii mei şi sora mea Cornelia cu soţul ei. Au mai venit nişte colegi de bancă ai lui Gigi, cu soţiile, în total 22 de persoane. După cununie, o masă bogată la doamna Andreescu şi atât. Iată-ne căsătoriţi. Eram fericiţi, visul ni se împlinise. Am căutat o locuinţă mai mare. Am găsit pe Bulevardul Dacia la nr. 14, două camere cu dependinţe. Cei doi elevi au continuat să vină la meditaţii. Gigi a fost de părere să renunţ la serviciul de la Casa Corpului Didactic. Eu câştig destul, a spus. Şi apoi o să ne dea şi părinţii mei un porc, făină etc. Aşa am făcut. Tăuşan a fost de acord, spunând că şi el făcut la fel cândva. Ne-am mutat apoi pe strada Paul Greceanu. La doi ani după căsătorie am primit un apartament de la Banca Românească, pe strada Valeriu Branişte nr. 56. Între timp, am terminat cu meditaţiile.

XVI

Apoi m-am îmbolnăvit de hernie de disc, căzând la pat. În zadar au fost toate tratamentele. Am ajuns la un medic renumit, Georgescu-Pădure. Avea cabinetul pe undeva pe lângă Mitropolie. Mi-a făcut o injecţie foarte dureroasă. Urmau şi altele, dar nu le-am mai făcut, de frică. Astfel am pierdut banii pentru tratament, 5000 lei.

Doctorul era un om înalt, cu barbă neagră. M-a impresionat când l-am văzut. M-a consultat în fel şi chip şi apoi mi-a spus că tratamentul cu rezultat sigur costă 5000 lei, bani achitaţi anticipat. După ce am achitat mi-a spus să mă urc pe o masă, cu faţa în jos. Era ajutat de o asistentă la fel de înaltă şi de o frumuseţe rară. Se spunea că ar fi metresa lui, cu toate că avea soţie şi patru copii. Mi s-a spus să nu mă mişc deloc. A apărut doctorul cu seringa în mână.

"Să nu mişcaţi doamnă, că-i de rău!"

În clipa cînd m-a înţepat în şira spinării (cu venin de albine, după cum am aflat ulterior) am simţit o durere atât de mare încât am zbierat. Mi-a venit rău, am leşinat. M-au bătut pe faţă, mi-am revenit. Am strigat în gura mare că nu mai fac altă injecţie.

"Lăsaţi, doamnă, a doua nu va mai fi la fel de greu de suportat. Se obişnuieşte organismul."

I-am spus lui Gigi să întrebe cât a costat o injecţie, fiindcă eu nu mai vin a doua oară. El n-a întrebat, crezând că mă voi răzgândi. Banii au rămas pierduţi, eu nu m-am mai dus. Era în luna august 1938. Poate mă vindecam, dacă mai mergeam, dar mi-a fost frică.

Am fost apoi la un medic numit Kestenbaum. M-a sfătuit să merg la Băile Herculane şi să-mi tratez acolo hernia de disc. Împreună cu Gigi, ne-am dus. M-a instalat la Hotel Severin şi s-a întors la Bucureşti. Am început tratamentul: băi, elongaţii, masaj. De la prima baie m-am simţit mai bine. În scurtă vreme, am fost aproape vindecată. După şase zile de tratament, am aruncat bastonul. I-am scris lui Gici vestea cea bună şi răspuns că peste câteva zile va veni şi el, pentru a sta două săptămâni.

L-am aşteptat la gară. Nu-i venea să creadă că mă simţeam atât de bine. Era fericit. Am luat o trăsură din gară. Pe atunci nu erau autobuze. S-a cazat. Nu putea dormi cu mine, fiindcă eram cinci femei în cameră. A doua zi, când am ieşit să mergem la cantină prima vorbă a lui a fost:

"Pot merge cu capul sus?"

Eu am râs şi i-am spus:

"Hai să-ţi fac cunoştinţă cu cineva!"

Era vorba despre un comandor de aviaţie burlac, şchiop, de vreo 50-52 de ani. Gigi l-a botezat Feciorul. I l-am prezentat şi pe cel poreclit Răţuşca, un ofiţer de marină, de 25 de ani. Aceştia erau prietenii mei. Mâncam la aceeaşi masă, ne aşteptam unii pe alţii. Eu nu ştiam şi nici nu voiam să ştiu ce-i aceea o femeie stricată, nu concepeam să iubesc alţi bărbaţi în afară de al meu. Cei doi prieteni au constatat acest lucru. Nu ştiu ce or fi crezut cei care ne vedeauatât de des împreună.

Feciorul venea întotdeauna cu un ou în buzunar. Îl ducea la bucătărie, pentru ca să-i fie fiert. Râdeam cu Răţuşca de el. Şchipăta de un picior, săracul, cu toate că se ţinea cu sfinţenie de tratament. Răţuşca zicea că este foarte zgârcit, din acest motiv nu s-a însurat. Nici astăzi nu ştiu de ce suferea Răţuşca. Ei doi se cunoşteau mai demult. Feciorul îl botezase aşa. Fiindcă era marinar. Numele lui era Radu Eugen, iar pe Feciorul îl chema Şchiopu Gheorghe. Ei erau nedespărţiţi şi îi cunoşteau pe toţi din staţiune.

Într-o zi, am întâlnit o fostă colega a mea de la Şcoala Normală. Era cu un alt bărbat decât soţul ei. Am aflat că era poreclită "Steaua Staţiunii" pentru aventurile ei cu diferiţi bărbaţi.

Înainte de a veni Gigi, am fost cu cei doi la Cazinou, unde am dansat cu Răţuşca, desigur fără nici-un gând ascuns.

Gigi s-a împrietenit cu cei doi şi apoi am fost nedespărţiţi. Am fost împreună la pădure, la Aleea Licuricilor, la cofetăria fetelor bătrâne, din pădure, la Grota Hoţilor, crucea Gizelei etc. Eu eram complet vindecată. Gigi a făcut şi el băi, fără să-l doară ceva. Într-o zi, am văzut de aproape un şarpe veninos. După câteva zile cei doi prieteni ai noştri au plecat. Am mai stat vreo zece zile şi apoi am plecat acasă, fericiţi. Îmi trecea prin gând să-mi reiau serviciul la Casa Corpului Didactic.

După vreo lună de zile barza ne-a anunţat că ne va aduce un copil. Înainte cu o lună de a naşte am hotărât să merg la mama la Vâlcele. La Bucureşti eram singură şi n-avea cine să mă ajute. Înainte de-a naşte a fost o ploaie cum n-am mai văzut în viaţa mea, cu grindină cât nucile. M-am speriat rău de tot. S-a depus un strat de gheaţă destul de gros. În grădina noastră toate plantele au fost distruse.

"Ne-o bătut Dumnezeu, a spus tata. Trebuie să facem totul de la început."

După vreo săptămână, roşiile din grădină şi-au revenit. A fost ca o minune. La fel, toate celelalte culturi, inclusiv cele de pe câmp. Nu-ţi venea să crezi că a fost posibilă o asemenea minune. Oamenii din sat au reparat podurile distruse de puhoaie şi lucrurile au reintrat în normal.

La zece zile de la potop mi-au venit durerile facerii. Am chemat moaşa, dar nu mă dilatam deloc. Tata l-a chemat pe doctorul Nagy Karoly din Sf. Gheorghe. Acesta a venit urgent, avea maşină. A făcut ce trebuia, dar pruncul era leneş. Mi-a dat şi nişte pastile pentru dilatare, dar degeaba. Plângeam. El voia să evite forcepsul. Curgeau apele pe mine. Doctorul îmi tot spunea că o să fie bine. Afară, în galerie (turnaţ), maica, tata, Lucreţia, lelea Uţică se rugau în genunchi la Dumnezeu să mă ajute să scap cu bine. Astea s-au perecut în 4 iulie, seara. Doctorul a fost angajat să nu plece până n-oi scăpa. Noaptea pe la 11 situaţia era aceeaşi. Tata a intrat în casă şi i-a spus doctorului să scoată copilul.

"Lasă, domnule, că ştiu eu ce fac", s-a supărat acesta.

Mi-a dat un calmant şi a plecat în staţiune la un hotel, să se culce. A spus că vine dimineaţa, iar dacă o să-mi fie rău, să-l chemăm. Eu m-am mai liniştit, dar numai un pic. Tot mă durea. Moaşa, săraca, stătea lângă mine şi mă masa. N-am închis un ochi. Dimineaţa a venit doctorul. În timp ce mă plângeam, am simţit că ceva s-a produs. Eu şi cearşaful eram pline de apă.

"Ăsta este semn că vine copilul", mi-a spus doctorul.

Toată ziua, el a făcut ce-a putut.

"Dacă nu este musai, nu-l scoatem cu forcepsul", a spus el.

Au început durerile mari şi în ziua de 6 iulie pe la ora 1,30 – 2, la prânz, a binevoit Voicu să vină. Am căzut într-o toropeală şi imediat am uitat de toate durerile. Doamne! Mă uitam la el ca la un sfânt. Era foarte mare, 4,5 kilograme şi nu-i de mirare că nu l-am putut naşte. Imediat i-am dat o telegramă lui Gigi. A doua zi, a sosit cu un cărucior cumpărat la Braşov. Parcă-l văd cum mă îmbrăţişa şi se uita la copil cu lacrimi în ochi. A stat cu noi trei zile. Noi am mai stat o lună şi apoi am plecat la Bucureşti.

Am început viaţa de mamă. Mă ocupam cu gospodăria, casa şi copilul. La început a venit draga mea maică şi ne-a ajutat. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-mi cresc copilul cât mai bine, ba chiar am exagerat în această privinţă, crezând că aşa trebuie. Am învăţat şi eu de la alte mame. Mă refer la alimentaţie. Era un copil dolofan, sănătos, dar pentru mine era mai greu decât dacă l-aş fi crescut simplu, adică dându-i de toate, cum făcea o vecină a mea, doamna Piticu. Îl păzeam ca o cloşcă. Nu mergeam, Doamne fereşte!, undeva şi să-l las singur să doarmă. Când mergeam la socri în Banat, îi dădeau pe ascuns fructe sau te miri ce şi imediat făcea diaree, iar eu plângeam de necaz. În fine, a crescut, a ieşit din greutăţi şi azi este om în toată firea. Era un copil frumos (după mine), bine dezvoltat, foarte ascultător şi nu avea toane ca unii copii, să dea din picioare când dorea ceva. Îi plăcea să aibă jucării, dar mult nu-l ţineau. Făcea ce făcea şi le strica.

"De ce le-ai stricat, dragule?"

"Să văd ce-i 'un't'u (înăuntru)", răspundea.

Nu era ordonat, le arunca pe unde apuca, dar în general nu-l prea interesau jucăriile. Îi plăcea să-i dau hârtie şi creion să mâzgăleascîă câte ceva. Venea apoi la mine, mândru, să-mi arate.

"Uite, mamă, un cal."

Dar numai cal nu era acela. Eu îl admiram şi-l lădam şi tare mândru mai era.

"Mai fac unul, mamă?"

"Da, sigur, că da, fă!"

Continua până se plictisea şi lăsa totul baltă.

Îi plăcea să se joace cu copiii, dar nu le dădea jucăriile lui şi-i bătea. Nu prea era sociabil cu adulţii. Când a fost mai măricel, l-am învăţat să spună sărut mâna când ne întâlnim cu vreo tanti. Nu-i convenea! Odată, cînd ne-am întâlnit cu doamna Stoenescu pe stradă, i-am spus să-i zică sărut mâna. A zis supărat:

"Sărut mâna! Na!"

"De ce ai zis aşa?" l-am întrebat.

"Pentru că nu-mi place să zic sărut mâna."

Am încercat din nou să-i explic, dar n-a fost receptiv. Asta s-a întâmplat când avea 4-5 ani.

Îi plăcea să stea de vorbă cu cei mari, dar îi înnebunea cu întrebările. De ce aşa? De ce nu aşa? Era un copil inteligent.

Stând în curte pe o bancă, iar el la o distanţă de mine, a apărut un căţeluş fugind către el. El a luat-o la fugă înspre mine.

"Nu fugi, că nu-ţi face nimic!", i-am spus.

"Nu mi-e frică, dar vreau să văd cum ştie să fugă câţeluşul!"

De fapt, îi era frică.

Pe atunci, laptele îl cumpăram de la un gospodar care îl aducea acasă, pentru mai multe familii. Avea un faeton cu un cal. Copiii, împreună cu al nostru, se jucau în curte, când a venit omul cu laptele. Lângă locul unde oprise faetonul se afla un hidrant din care pornea furtunul cu care se uda iarba şi florile. Ce i-a trecut lui Voicu prin gând, ce nu, a pus mâna pe furtun şi a îndreptat jetul de apă spre urechea calului. Calul s-a speriat în aşa hal încât s-a întors şi a luat-o la goană spre ieşirea din curte. A traversat strada şi drept în geamurile din casa de vizavi s-a oprit.

Voicu n-a negat:

"Am vrit să-l spăl în urechi, că era murdar."

Ce să fac? Să-l bat, să-l pedepsesc? Am început să plâng de necaz. I-am făcut morală.

"Iartă-mă, mămicuţă, că nu mai fac prostii", mi-a spus.

I-am plătit lăptarului daunele. Copilul a regretat şi a promis că va fi cuminte. Când a aflat, Gigi, a râs şi a spus să ar trebui să mă bucur pentru că, în goana lui, calul n-a dat peste copii. L-a dojenit cu blândeţe pe copil.

În curtea blocului în care locuiam, un fel de parc, veneau mame cu copii şi din afară. Astfel am cunoscut familia Bogoescu. Aveau doi copii, Radu şi Bogdan. Într-o zi Voicu mi-a spus că este trist fiindcă nu are un frăţior, precum aceştia. Aşa s-a făcut că atunci când Voicu avea 9 ani, barza i-a adus un frăţior, pe Virgil, Gil. Naşterea s-a întâmplat la Ineu, judeţul Arad, reşedinţă de raion, unde ajunsesem între timp. Gigi devenise directorul filialei din localitate a Băncii Naţionale.

 

 

XVII

 

La Ineu am ajuns după nişte peripeţii. După naţionalizarea din 1948 ni s-a pus în vedere să ne părăsim locuinţa din Bucureşti. Într-o dimineaţă, au apărut la mine trei bărbaţi şi mi-au spus că vor veni peste două ore cu camionul să ne mute de acolo în altă locuinţă. Eu eram cu burta la gură. Cei trei m-au ajutat să încarc în camion lucrurile. Când Gigi a venit acasă eu eram în vârful camionului. Ne-a fost repartizată o locuinţă într-o mansardă. Se urca pe nişte scări înguste. Noi n-am primit şi nu am vrut să descărcăm mobila şi bagajele. De acolo, am fost duşi la o casă aflată în construcţie, în roşu, fără uşi, fără geamuri. Ne-am dat seama că vor să ne distrugă. Am apelat la nişte prieteni, familia Kessler, pe strada Sării. Ne-au primit omeneşte, dar după două-trei săptămâni au început să facă apropouri. N-am avut ce face şi am apelat la fratele meu Iosif, de la Colonia fabricii de zahăr de la Bod. Gigi s-a angajat la fabrica de zahăr. Fratele meu ne-a dat o cameră, iar mobila noastră a depozitat-o într-o pivniţă. Eram într-o situaţie deplorabilă. M-am angajat şi eu, sezonieră. Viaţa noastră era un calvar. Gigi mi-a spus într-o seară, când se întorsese de la Braşov, unde fusese într-o chestiune de serviciu, că a vrut să se arunce sub roţile trenului, dar s-a gândit să nu mă lase singură cu doi copii. Eu plângeam mult, mai ales că îmi spusese cumnata că trebuie să plecăm, fiindcă îi vine fata de la şcoală şi are nevoie de cameră. Am rugat-o să ne mai lase, până se termină procesul (soţul meu fusese acuzat pe nedrept de neglijenţă în serviciu, la Ineu). Ea continua însă zilnic. Fără să-mi spună nimic, mi-a scos dulapul la intrare, afară din bloc. Am vorbit cu un văr de-al doilea, Ghiţă Caşaş. Acesta a venit cu două care cu boi şi ne-am mutat la Vâlcele, la maica. Gigi s-a angajat la Apemin Vâlcele, contabil. Viaţa era un chin. Gigi a câştigat procesul, fiindcă altfel ar fi ajuns la închisoare. Justiţia l-a găsit nevinovat.

Mă întorc în timp, la naşterea lui Gil. Doctorul Stoian l-a scos cu forcepsul. Nu se vedea pe el nici o urmă a intervenţiei. Era grăsut, vioi, sănătos, mâncăcios. Nimeni nu s-ar fi putut gândi că el va dispărea la numai cinci ani şi jumătate. Era aşa de drăgăstos!

"Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume!"

Aşa îmi spunea. Mă săruta, se juca cu mine, mă făcea să râd când mă vedea supărată sau i se părea că sunt aşa. Voicu, la vârsta lui Gil, era mai potolit (Gil era veşnic vesel, zurbagiu), medita tot timpul, studia ceva în căpşorul lui. Lecţiile şi le făcea cu mare uşurinţă, era curios de orice-i cădea în mână. Bucuria lui era să stai zile întregi şi să-i spui poveşti.

"Mai spune-o o dată, mămicuţo!"

Aşa îmi spunea.

Gil se juca cu soldaţii de plumb, dar parcă-i era frică şi venea la mine,

"Mămicuţo! Eu nu vreau să fiu soldat! Nici Voicu să nu fie!"

Îi era frică de război. El îl linişteam şi îi spuneam că soldaţii, puştile, tancurile sunt doar jucării.

"Ştiu, dar nu vreau."

Nu lipsea mult să plângă. N-a avut parte dragul meu să se facă soldat. Dar nu mai pot să scriu despre Gil al meu cel drag. Poate altădată o să mai reuşesc.

Părinţii lui Gigi locuiau împreună cu soacra soacrei mele. Îi ziceau Mama Tână. Era o femeie foarte înţeleaptă. Într-o vară, stam la masa din grădină. A venit vorba de bătrâneţe. Avea 82 de ani.

"Au, dragii mei, când oi muri, voi nici nu puteţi veni la înmormântare. Voi vi-s departe, la Bucureşti."

"Lasă, Mamă Tână, a zis Gigi, că dumneata încă nu mori."

Ea, fie iertată, s-a înviorat şi parcă o văd cum s-a îndreptat în scaun şi s-a uitat drept în ochii lui Gigi. A zis:

"Oare!?"

Era o fire bună, mult mai modestă decât ceilalţi bănăţeni. Mama soacră o mai contrazicea câteodată, dar ea se uita la mine şi da din mână, ca şi cum ar fi zis, spune spune, că eu nu te bag în seamă.

Odată m-a rugat Gigi să fac pâine cu cartofi ca în Ardeal. Când a auzit, mama Sida (soacra) s-a făcut foc.

"Cum, să stricăm noi făina de grâu cu crumpi? Doar noi avem făină destulă, nu ca cei din Ardeal."

"Lasă, Sido, a zis Mama Tână, să vedem cum e."

Gigi, la fel. Mama Sida, îmbufnată:

"Pită cu crumpi? La noi numai ţiganii fac aşa ceva, pentru că n-au grâu."

M-am simţit jignită. Mama Tână şi Tata Laie (socrul) m-au încurajat. Am făcut trei pâini mari de câte 2-3 kg. fiecare. Mama Sida se mira cum de au crescut aşa de frumos. La masă a fost pâine proaspătă. Au lăudat-o toţi, în afară de Mama Sida.

Soacra mea era bună de felul ei, dar nu admitea să nu aibă dreptate totdeauna. La fel s-a întâmplat când am făcut gâscă pe varză. Ea ştia că gâsca se face numai cu crumpi (cartofi) prăjiţi.

Lucruri de acestea s-au întâmplat doar în primul an de căsătorie, după aceea s-a obişnuit şi îi plăcea ce găteam eu. A început să-i placă şi de mine.

Într-o seară am fost invitaţi la Ioana, verişoara lui Gigi şi ne-am întors noaptea, după ora 11. Mama Sida ne-a făcut paturile şi ne-a pus pe noptiere câte o farfurioară cu dulceaţă şi un bocal (carafă) de apă. Dimineaţa, când ne-am întâlnit, i-am mulţumit şi i-am admirat gestul. Era vară, iar eu eram înbrăcată într-o rochiţă fără mâneci.

"Of, scumpo! a zis. N-am ştiut că eşti aşa de bună."

S-a repezit la mine şi mi-a sărutat mâna până la umăr!

"Tu nu eşti ca Doina!"

Doina era soţia lui Aurel, fratele lui Gigi. Mama Sida îi dăduse o cuvertură ţesută de ea, iar Doina o pusese peste o ladă de făină, în cămară, dovedind dispreţ.

Încerc din nou să scriu amintiri despre dragul meu Gil. După ce am aflat că sunt însărcinată, am avut o mică hemoragie. Doctorul mi-a spus că sarcina nu este bine fixată şi ar fi poate indicată o întrerupere a ei. O hemoragie mai mare ar fi fost periculoasă pentru mine. Când i-am spus lui Gigi, s-a supărat foarte tare. M-am dus din nou la medic şi acesta mi-a recomandat corp galben, pentru fixarea sarcinii. Am început tratamentul şi a funcţionat. Eu cred că Gil n-a fost sortit să se nască, dar omul se crede uneori mai tare decât destinul. A trecut prin chinuri groaznice până când a văzut lumina zilei şi în cele din urmă a fost scos cu forcepsul. Parcă-l văd pe Voicu, cu un buchet de flori în mână, emoţionat, venit la spitalul din Ineu să-şi vadă frăţiorul.

Amintiri despre Gil. Într-o vară, l-am lăsat la maica. Avea patru ani şi jumătate. Maica obişnuia să meargă uneori la pădure cu lelea Uţica să culeaga fragi sau ciuperci. Au hotărît să-l ia cu ele şi pe Gil. Ascultând ce vorbesc ele, Gil a auzit că lelea Uţică n-are zahăr.

"Vai, a zis el, maica are un sac de zahăr, de ce nu-ţi dă şi dumitale?"

"Da' unde-l ţine?"

"După uşă!"

Au zâmbit amândouă.

"Staţi puţin!" a zis Gil.

S-a uitat la la ele şi a zis:

"Lele Uţico! Eu aşa ştiu să mint, de stă soarele în loc. Ştiţi de ce am minţit? Ca să râdeţi oţâră!"

Gil era un copil minune. Cât timp a stat la maica i-a cunoscut pe toţi oamenii care treceau în sus şi în jos. Ieşea la poartă şi cînd vedea un om trecând, îl întreba unde se duce.

"Mai ai mult de cosit? Mai ai mult de sapă?"

Îi ruga pe oameni să-l ia în car, dar mai întâi îi cerea voie maichii. Aceasta nu-l lăsa, la indicaţia mea. Îl cunoştea tot satul.

"Deştept copchil are fata dumitale, maică!"

Trecea o femeie. Gil o întreba dacă are copii şi o ruga să-i aducă acolo să se joace. Femeie nu-i aducea. Gil se plângea maichii:

"Ce boreasă (femeie) mincinoasă e aia cu şorţul alb!"

Maica nu ştia despre cine este vorba şi gândea cine ar putea fi.

"Care boreasă, Gil?"

"Aia cu şorţul alb şi cu pălărie mare."

Maica se făcea că o cunoaşte.

"Lasă că vorbesc eu cu ea."

După un timp, o întreba pe maica dacă a vorbit cu boreasa aceea. Maica nu ştia ce să-i răspundă.

"Maică! Mi se pare că şi tu minţi!" spunea râzând.

Cele de mai sus mi le-au povestit maica şi oamenii din sat.

Anii au trecut şi Gil creştea ca o floare fără să fie bolnav măcar o singură dată. Îmi amintesc multe despre el. A zis într-o zi:

"Ştii ce, mamă? Eu vreau să învăţ franţuzeşte, ca să ştiu mai bine decât Voicu."

L-am învăţat să numere până la zece. În două zile număra perfect. Am vorbit cu Voicu ca atunci când o să-i spun să numere până la zece să se facă că nu ştie. Gil radia.

Era vesel, prietenos. La Vâlcele avea un prieten intim, pe Geza. Nu-mi convenea prietenia lor, fiindcă Geza îl ducea departe de casă, pe câmpuri, pe coclauri. Geza era obişnuit cu locurile, dar dragul meu Gil, nu.

"Să nu te mai duci cu Geza nicăieri, i-am spus, când am fost acolo."

Nu-i convenea, fiindcă îi plăcea pe câmp. Nu-i era frică de câini şi de alte animale. Cu toate că i-am interzis, ei doi s-au gândit să plece pe Ţâlfă, un deal de lângă sat. La căpşuni. Ca să ajungă acolo, trebuiau să treacă prin nişte şanţuri şi râpe. Era duminică. Am ieşit la poartă, crezând că Gil este la Geza, peste drum. L-am strigat, nu mi-a răspuns nimeni. M-am neliniştit. Am început să plâng. I-am văzut înspre Ţâlfă. Gil avea o bluză roşie şi Geza o cămaşă albă. Veneau la vale, înspre sat. Am luat-o la fugă într-acolo nu care cumva să cadă în râpă. I-am întâlnit. Când am ajung lângă ei am început să plâng în hohote, fără nici un cuvânt. I-am mulţumit lui Dumnezeu că i-am găsit nevătămaţi. Transpiraţi şi obosiţi. M-am aşezat jos. Eram istovită. Gil mi-a pus mâna sub bărbie şi m-a întrebat de ce plâng. Sunt multe drăgălăşenii care mă dor îngrozitor.L-am certat pe Geza şi le-am spus să nu mai plece niciodată singuri.

Când avea 5 ani şi două luni mi-a spus că-l dor genunchii. L-am dus la doctor. Aşa a început boala lui fatală, leucemie. Sufăr şi voi suferi cât voi trăi. Mă mângâi cu ideea că sufletele noastre se vor întâlni. 20 de ani am ţinut fotografiile lui Gil ascunse, fiindcă mă tulburau prea tare când le vedeam. Le-am scos după ce l-am visat pe el împreună cu tatăl lui, soţul meu bun, de asemenea dispărut prea devreme. Se plimbau de mână într-o grădină. De atunci am scos fotografiile şi stau de vorbă cu ele. Totuşi, de câte ori le privesc, simt că se rupe ceva în mine. O durere mă forţează să respir adânc. Simt că altfel poate mi-ar sta inima în loc. Dar trebuie să trăiesc în continuare pentru celălalt fiu al meu, care este sufletul meu. Aş dori ca înainte să plec pe drumul cel lung şi necunoscut, să-şi găsească un suflet bun, alături de care să-şi continue viaţa.

Poate că ar trebui să descriu cum a decurs boala lui Gil, starea lui sufletească de copil înţelept, dar nu pot. De asemenea starea sufletească a fratelui lui, care mă tot întreba dacă nu putem să facem ceva şi să-l salvăm.

După pierderea lui Gil, viaţa mea n-a mai fost viaţă. Mi-am luat un serviciu la Rupea, judeţul Braşov, la IMR, apoi la CEC. Ajunsesem între timp în acestă localitate, după ce Gigi fusese concediat (şi apoi reprimit) de către Banca Naţională. El era foarte competent profesional, dar îl supărase pe şeful local al partidului comunist de la Ineu, printr-o replică ironică, la o şedinţă. Înainte de a ajunge la Rupea am mai stat, cum am mai spus, la Colonia Bod (la fratele meu) şi la Vâlcele (la maica; tata murise între timp). Soţul meu, cu nu mulţi ani înainte subdirector în centrala Băncii Româneşti, în Bucureşti, a trăit umilinţa de a-şi vedea familia înghesuită în câte o cameră şi de a câştiga banii necesari traiului din servicii modeste. La Rupea a redevenit directorul unei filiale raionale a Băncii Naţionale. Durerea de a-şi fi pierdut un copil l-a răpus, se pare.

Lucrând ca funcţionară, încercam să-mi alung durerea sfâşietoare. Acasă însă plângeam, eram tristă şi vai de mine.

"Nu te mai necăji, îmi spunea Gigi. Mirţii cu morţii, vii cu vii. Să ne bucurăm că-l avem pe Voicu."

Suferea şi el, se vedea, dar ascundea de mine. Aşa au trecut 7 ani de la moartea lui Gil. Umblam îmbrăcată numai în negru. În ajunul zilei când se împineau 7 ani de la moartea lui am plâns mult şi l-am rugat pe Dumnezeu să mi-l aducă în vis, să-mi dea un semn în care să mi-l arate. Am dormit toată noaptea, dar n-am visat nimic. După ce a plecat Gigi la serviciu (eu eram în concediu legal) m-am culcat din nou. Am visat că a venit la mine un om foarte înalt. Mi-a adus un pachet, din partea lui. A spus că acesta conţine ceva ce face bine la toată lumea. Am spus că nu-l primesc. I-am spus să plece. În vis a apărut apoi o vecină. La rugamintile ei, am primit în cele din urma pachetul. Am deschis coletul. Înăuntru era un borcan ce părea plin cu miere în care pluteau milioane de frunze verzi, mici ca bobul de mac. L-am întrebat pe aducător ce sunt acelea. A spus că nu ştie. I-am spus apoi să mă ridice, pentru că îmi făcea bine la spate. M-a ridicat şi m-a scuturat, cum se procedează pentru a alungi coloana vertebrală. Am simţit o troznitură la spate şi durerea a dispărut. Am rămas cu privirea la cer şi am văzut acolo o făptură omenească. De o frumuseţe de nedescris. Acel om plutea în mii de culori, sta culcat într-o rână sprijinindu-se de un cot, cam aşa cum stau ciobanii când păzesc oile. Mi-am dat seama că este Iisus Christos. Se uita fix la mine, cu ochii iubitori, dar trişti. Eu am început să strig.

"Veniţi oameni buni, Iisus este pe cer!"

Au venit femei multe, au îngenuncheat şi s-au rugat în faţa Lui. Eu parcă eram hipnotizată. Mă uitam ţintă la El şi am început să plâng. Deodată în vis a apărut Gil. Sta dragul meu Gil lângă picioarele lui Christos. Era exact ca atunci când era viu, blond, frumos ca un înger. În câteva clipe a dispărut, dar Iisus a rămas în aceeaşi poziţie, părând în continuare trist şi parcă supărat. Deodată a început să vorbească, într-o limbă necunoscută de mine, cred că era ebraică. Deduceam totuşi că vorbeşte despre ceva foarte trist, dureros. Apoi a ridicat amândouă mâinile. A ridicat toate degetele de la mâna stângă şi apoi un deget de la mâna dreaptă. Şi o jumătate din degetul al şaptelea. Apoi a dispărut treptat. Întâi picioarele, apoi restul corpului. În locul unde a fost, a apărut o ramă cam de un metru pătrat. Aceasta încadra o sticlă obişnuită, translucidă. În spatele acelei sticle mişunau bilioane de vietăţi, asemănătoare cu punctele de pe ecranul televizorului, atunci când acesta nu mai are imagine. Apoi rama a căzut în gol, iar în locul ei a apărut o scândură lungă de vreo doi metri, pe care erau scrise trei rânduri, într-o limbă necunoscută de mine. Apoi m-am trezit.

Am scris visul pe spatele unei fotografii. Când Gigi a venit acasă, i l-am povestit. A spus că a fost doar un vis. M-am dus la protopopul Brotea şi i-am povestit visul. Mi-a spus că a fost un semn dumnezeiesc, ca răspuns la rugile mele. Mi s-a dat un răspuns cu privire la copilul pierdut. Cât priveşte semnul degetelor, a mai spus, înseamnă că veţi avea un necaz peste acest interval de timp, zile, luni sau ani.

Cu timpul, am uitat. Toţi membrii familiei mele erau sănătoşi, iar Gil era lângă Iisus. Însă la exact şase ani şi jumătate, a murit Gigi, deşi era perfect sănătos, plin de viaţă.

Revin la perioada de dinainte de vis. Voicu era un copil inteligent, dar cam făcea ce voia el. Astfel, deşi se pregătise pentru a intra la Drept, a intrat la Filologie. Gigi a regretat, considerând că ar fi devenit un bun avocat. După terminarea facultăţii, a fost repartizat la Petreşti ca profesor de română. Colabora la diferite reviste literare. Gigi îl urmărea şi era fericit.

Când mai erau vreo 6 luni până la împlinirea termenului prezis de visul meu, Gigi a observat că urinează prea puţin. N-a vrut să-şi facă analizele, spunând că se simte bine. Până la urmă s-a înduplecat. A rezultat că are ciroză. S-a internat la Braşov. Doctorul Roibaş mi-a spus că nu mai există nici-o scăpare şi va muri în curând. Am convenit cu el să-i spunem să meargă la Vâlcele, pentru o cură cu apă minerală şi apoi să se întoarcă la spital. N-a vrut şi a rămas la spital. Îi ordona medicului, pe care îl cunoştea din tinereţe, să-l facă bine! În scurt timp a ajuns la reanimare. La ultima noastră întâlnire, m-a sărutat apăsat. Era roşu ca sângele. A murit în aceeaşi noapte. L-am înmormântat la Vâlcele.

Nu mai avea nici un rost să mai rămân la Rupea, unde nu mai aveam pe nimeni. Am venit la Braşov unde am încheiat un contract pentru construirea unui apartament de două camere. Fiul meu a achitat toate ratele. Cum el era la Bucureşti, am rămas singură.

Hernia de disc m-a chinuit în continuare. Am fost la băi, dar în ultimii ani nu mi s-a mai permis, din cauza unei cardiopatii ischemice. Unde locuiesc m-am împrietenit cu două familii, Păstaie şi Zârnovean. Cu toate că femeile sunt cu 30 de ani mai tinere decât mine, ne înţelegem foarte bine. Pe doamna Zârnovean am cunoscut-o prin mama ei. Într-o zi, când am ieşit pe uşă să plec în oraş, o femeie se afla în faţa uşii familiei Zârnovean. Ea m-a privit lung şi m-a întrebat dacă nu sunt sora Corneliei. Am spus că da. Cornelia fusese gestionară la prăvălia din satul femeii. M-am întors şi am chemat-o la mine. Am stat de vorbă despre sora mea, care murise la 54 de ani. Mi-a povestit cât de bună la suflet era Cornelia şi cum o iubeau toţi cei din sat. Între timp a apărut şi Nataliţa, fiica doamnei. Aşa ne-am cunoscut şi am devenit nedespărţite. Pe fiul celei de a doua familii, Păstaie, numit Adrian, îl iubesc foarte mult. L-am meditat în timpul şcolii elementare. Apoi a terminat liceul cu bine, dar n-a reuşit să intre la facultate. Acum este la armată, la Constanţa. Mi-a scris câteva scrisori înduioşătoare.

Fiul meu m-a tot sfătuit ca iarna să nu merg repede pe stradă, nu cumva să alunec. În 12 aperilie 1984 când iarna era pe sfârşite, a venit la mine o cunoştinţă, Ileana. M-a chemat să merg cu ea să plătim telefonul. Am plecat împreună. Pe stradă m-am împiedicat şi am căzut, iar ea peste mine. Ea nu a păţit nimic, dar eu n-am mai putut să mă ridic pe jos. Oamenii au chemat Salvarea. Au constatat că un picior este rupt. Ileana n-a vrut să vină cu mine până la Spital, spre mirarea celor prezenţi. A venit o altă femeie, cu care eram în relaţii de bună ziua. Aceasta mergea la serviciu, dar a venit cu mine! La spital a stat cu mine, grijulie, deşi cu ceva vreme în urmă avusesem un mic diferend cu privire la confecţionarea unui pulover. Era o femeie cu suflet bun. La radiografie a rezuzltat că am fractură de col femural. Am ajuns într-un salon cu alte femei care aşteptatu să fie operate. Voicu era la Petroşani, unde se documenta pentru scrierea unui roman. Doamna Păstaie i-a telefonat şi a venit imediat. Era foarte trist. Aşa mi-au spus vecinii de bloc, ulterior. A venit la spital. Eu nu aveam dureri şi râdeam. A zis:

"O făcuşi, mamă!"

S-a ocupat apoi ca să fiu operată de cel mai bun medic de la ortopedie. A obţinut asta cu multe insistenţe şi cu argumente de diverse feluri. Operaţia a decurs bine. Un medic mi-a lăudat picioarele, a zis că sunt ca ale unei femei de 25 de ani! M-au vizitat la spital multe rude şi prieteni. În cele din urmă am ajuns din nou acasă. Operaţia reuşise.

Voicu a dat un anunţ la ziar, pentru a angaja o femeie care să mă ajute. Când s-au prezentat nişte candidate, la mine era doamna Marioara, o vecină. S-a oferit să mă ajute ea. Vreme de două luni a venit zi de zi câte o oră. M-au ajutat de asemenea vecinele despre care am amintit, Nataliţa şi Vilma (doamna Păstaie).

Peste o vreme, când aveam 83 de ani, am ajuns din nou în spital, tot cu spatele. Atunci mi s-a spus că arăt de 55 de ani. Cred că a fost mai degrabă o batjocură decât un compliment.

Cu această observaţie se încheie amintirile mele.

 


 

Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns